PUIUL

Dramatizare după Ioan Al. Brătescu-Voineşti

PREPELIŢA
PUIUL CEL MARE
PUI – 6 ELEVI
VÂNĂTORUL
UN FLĂCĂU
UN BĂTRÂN
POVESTITORUL

POVESTITORUL: Într-o primăvară, o prepeliţă aproape moartă de oboseală, că

venea tocmai din Africa, s-a lăsat din zbor pe un lan verde de grâu, la marginea
unui lăstar.
După ce s-a odihnit câteva zile, a început să-şi facă un cuib din beţigaşe, foi
uscate, paie şi fire de fân. Pe urmă, a ouat şapte ouă, le-a clocit trei săptămâni şi
au ieşit şapte puişori drăguţi, îmbrăcaţi în puf galben ca puii de găină, dar mici,
parcă erau gogoşi de mătase.
Într-o zi, când începuse secerişul grâului, puiul cel mare nu a alergat destul de
repede la strigătul mamei sale şi a fost prins de un flăcău.

PUIUL CEL MARE: Ajutor... salvaţi-mă...mama...ajutor!!!

POVESTITORUL: Bietul pui! Ce frică a simţit când s-a văzut strâns în palma
flăcăului, numai el a ştiut. Îi bătea inima ca ceasornicul, dar a avut noroc de un
bătrân, care s-a rugat pentru el.

BĂTRÂNUL: Lasă-l, măi Ioane, că uite ce mic este şi ce speriat. Nu-l mai
strânge, dă-i drumul.

POVESTITORUL: Când s-a văzut scăpat, a fugit la prepeliţă şi i-a spus

PUIUL CEL MARE: Vai, mamă, ce frică mi-a fost...Am crezut că o să mor

PREPELIŢA: Vezi ce va să zică să nu mă asculţi? Când te-i face mare, să faci

cum vrei tu, dar acum că eşti mic, să nu ieşi niciodată din cuvântul meu, că poţi
să păţeşti şi mai rău.

POVESTITORUL: După întâmplarea asta, au trăit fericiti zile de-a rândul. Ziua,
când era căldura mare, stăteau liniştiţi, la umbră. După-amiază, când se potolea
căldura, ieşeau toţi pe mirişte. Prepeliţa îi învăţa să zboare pentru călătoria cea
lungă spre ţările clade.

1
Într-o după-amiază, pe la sfârşitul lui august, pe când puii se jucau frumos în
mirişte, se aude o căruţă venind şi oprindu-se în drumeagul de la marginea
lăstarului. Din căruţă a coborât un vânător cu un câine.
Prepeliţa a înţeles pericolul şi le-a spus puilor

PREPELIŢA: Eu o să zbor, voi să rămâneţi nemişcaţi. Care zboară e pierdut. Aţi

înţeles?

PUII: Am înţeles, mamă! Vom sta nemişcaţi!

POVESTITORUL: Puii nu s-au mişcat. Prepeliţa l-a atras pe vânător departe de

pui, dar pe când credea că pericolul este îndepărtat s-a auzit un fâlfâit de aripi.

VÂNĂTORUL: Poc...poc

POVESTITORUL: Puiul cel mare a căzut rănit la aripă. Ceilalţi pui au stat
nemişcaţi şi au aşteptat până i-a chemat prepeliţa

PREPELIŢA: pitpalac...pitpalac. Unde e puiul cel mare?

PUII: Nu ştim, a zburat!

PREPELIŢA: pitpalac...pitpalac

PUIUL CEL MARE: piu...piu

PREPELIŢA: Ce-ai păţit? Ai fost împuşcat! Vezi, iar nu m-ai ascultat!!!N-am

ce-ţi face! Nu te pot ajuta.

POVESTITORUL: D-atunci au inceput zile triste pentru bietul pui. Se uita cu

ochii plânşi la fraţii lui care se învăţau la zbor dimineaţa şi seara. Când au
început să cadă frunzele şi bruma, prepeliţa se gândea tot mai mult pe care pui
să-i salveze

PREPELIŢA: Dragii mamei, a venit toamna, va trebui să plecăm spre ţările

calde.

PUII: Când plecăm mamă? Abia aşteptăm

PUIUL CEL MARE: Luaţi-mă şi pe mine. Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi!

PREPELIŢA: Călătoria va fi lungă şi vom pleca cât de curând. Mai aşteptăm ca

puiul cel mare să se însănătoşească.

2
POVESTITORUL: În inima bietei prepeliţe se dădea o luptă sfâşietoare. Ar fi
vrut să se rupă în două: jumătate să plece cu copiii sănătoşi, care sufereau de
frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăţa cu
disperare de ea.

PUIUL CEL MARE: Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi!

POVESTITORUL: Suflarea rece a crivăţului a hotărât-o. Decât să-i moară toţi

puii, mai bine doar unul. Şi fără să se uite înapoi, a plecat.
Peste trei zile, totul era acoperit cu zăpadă.
La marginea lăstarului, puiul de prepeliţă, cu aripa ruptă, moare îngheţat.