PUIUL

de Ion Alexandru Bratescu-Voinesti

ntr-o primvar, o prepeli aproape moart de oboseal c venea de departe, tocmai din Africa
s-a lsat din zbor ntr-un lan verde de gru, la marginea unui lstar. Dup ce s-a odihnit vreo cteva
zile, a nceput s adune beigae, foi uscate, paie i fire de fn i i-a fcut un cuib pe un mooroi de
pmnt, mai sus, ca s nu i-l nece ploile; pe urm, apte zile de-a rndul a ouat cte un ou, n tot apte
ou mici ca nite cofeturi i a nceput s le cloceasc. Ai vzut cum st gina pe ou? Aa sta i ea,
doar c ea n loc s stea n cote, st afar n gru; i ploua, ploua de vrsa i ea nu se mica, ca nu
cumva s ptrunz o pictur de ploaie la ou. Dup trei sptmni i-au ieit nite pui drgui, nu goi
ca puii de vrabie, mbrcai cu puf galben ca puii de gin, dar mici, parc erau apte gogoi de
mtase, i au nceput s umble prin gru dup mncare. Prepelia prindea cte o furnic, ori cte o
lcust, le-o firimiea n bucele mici, i ei, pic! pic! pic! cu cioculeele lor, o mncau numaidect. i
erau frumoi, cumini i asculttori; se plimbau primprejurul mamei lor i cnd i striga: Pitpalac!
repede veneau lng ea. Odat, prin iunie, cnd au venit ranii s secere grul, al mai mare dintre pui
n-a alergat repede la chemarea msii, i cum nu tia s zboare, ha! l-a prins un flcu sub cciul. Ce
fric a pit cnd s-a simit strns n palma flcului, numa, el a tiut; i btea inima ca ceasornicul meu
din buzunar; dar a avut noroc de un ran btrn, care s-a rugat pentru el:
Las-l jos, m Marine, c e pcat de el, moare. Nu-l vezi c de-abia e ct luleaua?!
Cnd s-a vzut scpat, fuga speriat la prepeli s-i spuie ce-a pit. Ea l-a luat, l-a mngaiat i i-a spus:
Vezi ce va s zic s nu m asculi? Cnd te-i face mare, o s faci cum ai vrea tu, dar acum, c eti
mic, s nu iei niciodat din vorba mea, c poi s peti i mai ru. i aa triau acolo linitii i
fericii. Din seceratul grului i din ridicarea snopilor se scuturaser pe mirite o groaz de boabe cu
care se hrneau i, mcar c nu era vreo ap prin apropiere, nu sufereau de sete, c beau dimineaa
picturi de rou de pe firele de iarb. Ziua, cnd era cldura mare, stau la umbr n lstar; dup-
amiaza, cnd se potolea vipia, ieeau cu toii pe mirite; iar n nopile rcoroase se adunau grmad, ca
sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepeliei.
ncet-ncet puful de pe ei s-a schimbat n fulgi i n pene, i cu ajutorul mamei lor au nceput s zboare.
Leciile de zbor se fceau dimineaa spre rsritul soarelui, cnd se ngna ziua cu noaptea, i seara n
amurg, cci ziua era primejdios din pricina hereilor, care ddeau trcoale pe deasupra miritii.
Mama lor i aez la rnd i i ntreb: Gata? Da, rspundeau ei. Una, dou, trei! i cnd zicea
trei, frrr! zburau cu toii de la marginea lstarului tocmai colo lng cantonul de pe osea i tot aa
ndrt. i mama lor le spunea c-i nva s zboare pentru o cltorie lung, pe care trebuiau s-o fac
n curnd, cnd o trece vara. i o s zburm pe sus de tot, zile i nopi, i o s vedem dedesubtul
nostru orae mari i ruri, i marea.
ntr-o dup-amiaz pe la sfritul lui august, pe cnd puii se jucau frumos n mirite mprejurul
prepeliei, aud o cru venind i oprindu-se n drumeagul de pe marginea lstarului. Au ridicat toi n
sus capetele cu ochiorii ca nite mrgele negre i ascultau. Nero! napoi! s-a auzit un glas strignd.
Puii n-au priceput; dar mama lor, care nelesese c e un vntor, a rmas ncremenit.
Scparea lor era lstarul, dar tocmai dintr-acolo venea vntorul. Dup o clip de socoteal, le-a
poruncit s se pituleasc jos, lipii cu pmntul, i cu nici un pre s nu se mite.
Eu o s zbor; voi s rmnei nemicai; care zboar, e pierdut. Ai neles?
Puii au clipit din ochi c-au neles i au rmas ateptnd n tcere. Se auzea fitul unui cine care
alerga prin mirite i din cnd n cnd glasul omului:
Unde fugi? napoi, Nero!
Fitul se apropie uite cinele: a rmas mpietrit cu o laba n sus, cu ochii int nspre ei.
Nu v micai, le optete prepelia i se strecoar binior mai departe. Cinele pete ncet dup
ea. Se apropie grbit i vntorul. Uite-l: piciorul lui e acum aa de aproape de ei, nct vd cum i se
urc o furnic pe carmbul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dup cteva clipe prepelia zboar ras cu
pmntul, la doi pai de la botul cinelui, care o urmrete; vntorul se deprteaz strignd: napoi!
napoi! Nu poate trage, de fric s nu-i mpute cinele; dar prepelia se preface aa de bine c e
rnit, nct cinele vrea cu orice pre s-o prind; iar cnd socotete ea c e n afar de btaia putii,
zboar repede spre lstar. n vremea asta puiul al mai mare, n loc s stea nemicat ca fraii lui, dup
cum le poruncise m-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul zborului, se intoarce si trage. Era cam
departe. O singura alica l-a ajuns la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de
miscarea
aripii, osul la inceput numai plesnit s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o aripa moarta.
Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul,
socotind ca nu
face truda de a-l cauta prin lastar. Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultau
in tacere. Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul vanatorului strigand Apporte! Mai
tarziu caruta s-a indepartat inspre vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-
au pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat cantecul greierilor; iar cand
s-a innoptat si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul
miristii: Pitpalac! pitpalac! Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea
unul.
Unde e nenea?
Nu stim, a zburat. Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare, ascultand din toate
partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: Piu! piu!... Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a
inteles ca era pierdut; dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el... D-atunci au inceput
zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara;
iar noaptea, cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima:
Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu sa-mi arati cetati mari si rauri, si
marea?
Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.
Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea; prepelita s-a mutat cu puii intr-un lan
de porumb de alaturi; dar peste catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii si
au intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea lastarului. In locul zilelor mari si
frumoase au venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada bruma si sa se rareasca frunza lastarului.
Pe inserate se vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri de alte pasari
calatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau strigatele cocorilor, mergand toate in aceeasi
parte, catre miazazi. In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa in doua:
jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu
puiul schilod, care se agata de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita fara veste
intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine numai unul si fara sa se uite inapoi, ca sa
nu-i slabeasca hotararea, a zburat cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde:
Nu ma lasati! Nu ma lasati!
A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc, urmarindu-i cu ochii pana au pierit in
zarea dinspre miazazi. Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a iernii. Dupa o
ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu dansul un ger aprig. La marginea lastarului, un
pui de prepelita, cu aripa rupta, sta zgribulit de frig. Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza
acum o piroteala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste...un caramb de cizma
pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei. Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu
degetele ghearei impreunate ca pentru inchinaciune.