Sfârșitul unui ou și începutul lui Puf

Petale albe de floare se scuturară peste singurul ou aflat

în cuib.
Lângă el, Lună privea în zare spre asfințit, după soțul
său, rândunelul Ghiocel.
Tocmai atunci, măcăleandrul Bobin veni în zbor.
-Hei, ce faci acolo? strigă el, așezându-se pe o creangă a
caisului înflorit.
Lună tresări.
-Bine, eu...
-Vroiam să te întreb de-o zi, câți pui o să ai tu?
-Păi...Lună își trase aripa la o parte, dezvăluind oul mic,
alb, pe care cădea lumina asfințitului , făcându-l să
sclipească.
O pală de vânt scutură un nou val de petale roze și albe
peste micul cuib.
-Ce? Unde-s celelalte?
-Nu am altele.
Bobin pufni scurt.
-Serios? Ce ciudățenie! Ai numai un singur ou? Păi eu și
Robin avem cinci! Pur și simpu nu cred că se merită să ai
răbdare să clocești un singur ou. Și acum, trebuie să plec.
Pa!

Și măcăleandrul își luă zborul spre nucul bătrân în care

își construise cuibul, lăsând-o singură pe Lună.
Aceasta privi neliniștită oul.
Poate că Bobin avea dreptate...
 Cerul căpătase nuanța aurului topit, printre nori mânați
de vânt dinspre apus, iar soarele se pregătea de culcare.
“Oare se merită să-l clocesc?” se întrebă rândunica.
“Păi, cred că da, adică bineînțeles că da! Bine măcar că am
un ou, alții n-au nici atât. Vai de mine, cât stau aici,
îngheață! Unde mi-e mintea? Și Lună se așeză deasupra
oului, privind în zare.
După un timp, cerul se înroși, iar mai apoi soarele
dispăru după un deal.
Și, pe când stelele străluceau, Lună adormi.

***
-Hei, scoală-te! șopti Ghiocel la urechea soției sale.
Am venit!
Lună tresări.
-Afacerile mele au mers destul de bine. Câte ouă avem?
-Avem doar...unul.
-Doar unul? E absolut îngrozitor! Nu te cred! Arată-mi!
Lună se dădu la o parte. Razele lunii străluceau deasupra
micului ou.
-Cum? E adevărat! Înseamnă că n-o să ne chinuim pentru
asta! Eu zic să-l vindem, o să fim bogați! Ne vom scălda în
aur! Tu știi cât costă acum un ou bun de clocit?
-O fi costând! Eu nu vreau să-mi vând puiul! răspunse
Lună, supărată. O să-l clocesc!
-Tu nu-ți dai seama că...
-Am spus că nu! Înăuntru e puiul meu!
 -Alegerea ta! Eu, oricum, am de gând să mă îmbogă-
țesc! Dar să știi că n-o să te ajut câtuși de puțin cu el. Cum
vrei!
***
A doua zi, Lună a stat pe ouă până s-a înserat. Numai
pe la prânz s-a dus repede, a băut un strop de apă din lacul
de lângă cais, și a ciugulit un cotor de măr scăpat pe jos,-
totul însă a durat numai cinci minute.
N-a trecut mult și, după ce s-a așezat pe ouă, rândunica
a zărit o ciocârlie zburând spre ea.
-Bună ziua, doamnă! Am aici o scrisoare pentru
dumneavoastră.
Apoi îi înmână un plic bine sigilat.
-Mulțumesc, răspunse Lună.
După ce ciocârlia plecă, rândunica deschise plicul.
Înăuntru se afla o scrisoare de la vultur (primarul
acelui sat).
Desfăcu scrisoarea și citi:

“Stimată Doamnă,
vă invit la Festivalul “Pasărea Fericită”, ce va avea loc
chiar în această seară în Poiana Mărului.
Nu vă îngrijorați în privința ouălor; pe ele vor sta
păsăroii, cât timp dumneavoastră veți fi aici.
Mâine însă, locurile se vor inversa, întrucât va fi încă
un festival, special pentru ei. Va fi și o masă dată în cinstea
MEA.
Vă aștept cu drag,
Primarul.”
Lună împături scrisoarea la loc. Ea n-avea cum să lase
oul. Ghiocel era plecat din nou la afaceri, și nici măcar nu
l-ar fi interesat să facă ceva pentru pui. Rândunica avea de
ales între ou și petrecere. Fără îndoială, ar fi ales oul, însă îi
era tare foame iar acolo avea să fie o masă mare...
Veni seara. Lună stătea pe ou, în timp ce petrecerea din
Poiana Mărului începea. Luminițe albastre, galbene și roșii
se zăreau în depărtare.
Rândunica era înfrigurată și amorțită, cu toate că era o
seară de primăvară. În jurul ei, păsăroii stăteau pe ouă. Într-
un cireș parfumat, stătea plictisit un sticlete.
Ceva mai încolo, într-un prun înalt, ședea un porumbel
pătat, aproape adormit, plin de petale violete.
În zare, chiar în vârful nucului bătrân, măcăleandrul
Bobin o aștepta pe măcăleandrița Robin.
Iar Lună simțea că-și pierde răbdarea. Nu putea nici să
doarmă, nici să se dezmorțească puțin.
În curând, luna răsări. Rândunicii îi era atât de frig, că
până și puful de pe ea începuse să tremure.
O rafală de vânt rece se strecură repede prin șirul de
copaci. Lună își pierdu răbdarea. Se ridică de pe ou și
începu să zboare ca să se încălzească.
Privi spre luminițele din zare. Ce-ar fi să se ducă și ea
acolo? Până la urmă, nu trebuia să se chinuie să aibă
răbdare pentru un singur pui.
Se băgă la loc în cuib și simți cum oul înghețase. “Ei
bine, nu se poate să plec! O să stau atât cât trebuie pe ou. Și
când te gândești că mai am în față o lună întreagă...”
***
Trecuse o săptămână. Lună nu se dezlipise de ou decât
când se ducea, foarte rar, să manânce câte ceva. Au mai
trecut două săptămâni și rândunica a tot așteptat.
 Nopțile erau reci și vântoase, iar Lună nu putea deloc
să doarmă.
În fiecare zi primea vizite de la alte păsări. Toate erau
curioase să vadă cuibul cu un singur ou. Și așa trecu luna.
Toate ouăle crăpau și din ele ieșeau pui mici și pufoși.
Numai oul rândunicii n-a crăpat. Pierzându-și răbdarea,
Lună a vrut de mai multe ori să-l părăsească, dar s-a gândit
că mai bine ar mai aștepta puțin.
Și a mai trecut așa o săptămână, și Lună a început să
simtă că se mișcă ceva în ou.
Însă de ieșit nimic nu ieșea.
***
Trecuse de mult sezonul ouălor. Robin și Bobin își
învățau deja puii să zboare, iar porumbița și porumbelul își
duceau copiii la școală.
Vara stătea să sosească. Era din nou seară. Lună s-a
gândit mult, apoi și-a spus:
-Mâine, dacă nu iese nimic, părăsesc oul.
A doua zi era 1 Iunie. Soarele strălucea cu putere pe
cer, iar oglinda lucioasă a lacului descria cercuri largi și
unduiri albastre.
În cais mai rămasese o singură floare, mică și albă,
deși suratele sale rodiseră demult. Ziua a trecut greu, și
Lună a sperat că din ou va ieși ceva. Dar n-a ieșit nimic.
“Mi-am pierdut răbdarea cu oul ăsta, cine știe când o să
iasă ceva din el, poate tocmai la iarnă. Sunt singura pasăre
fără pui, voi fi pusă la stâlpul rușinii”, spuse Lună pe când
stelele străluceau pe cer, și ochii i s-au umezit. “Dar nu pot
să-l părăsesc...E puiul meu.” O lacrimă a alunecat încet pe
ou.
 Și tocmai atunci din ou s-a auzit un sunet încet. Apoi,
sunetul a crescut, și pe coaja oului s-a ivit o crăpătură.
Încet, încet, oul a crăpat, și în lumina slabă a lunii,
rândunica a zărit un pui ud, mic cât degetul unui bebeluș.
Apoi oul s-a spart de tot și puiul a rămas dezgolit. Era
răcoare.
Lună s-a repezit spre pui și l-a luat sub aripi. “Vai, a
crăpat! Am și eu un pui! Acum sunt și eu mămică! Trebuie
să-i duc vestea lui Ghiocel! Vai ce fericită sunt!”
***
Puiul a primit numele Puf de la tatăl său, care se
întorsese de la afaceri și-și ceruse iertare. Robin și Bobin
(însă nu numai ei) îi invidiau pe cei doi rândunei, căci puiul
lor era cel mai cuminte dintre toți, și învățase să zboare cel
mai repede.
...Și acesta este sfârșitul poveștii unui ou și începutul
poveștii lui Puf, care n-a uitat niciodată proverbul mamei
sale: “Cu răbdarea, treci și marea.”