Puiul de vrăbiuţă

Puiul de vrăbiuţă stă singur în cuib. Îi este urât. Până se întoarce mama, mişcă
intens din aripioare. Vrea să-şi ia cât mai repede zborul. Arde de nerăbdare să
vadă cerul şi soarele. De aici, din arbore, nu zăreşte decât un mic petic azuriu.
În fiecare dimineaţă vin să-l salute câteva raze şi aceasta e tot ce ştie el despre
soare şi cer.

Frunzele îi şoptesc ceva, puiul nu înţelege

nimic, dar şoapta lor îl face să uite de singurătate. Uneori până la cuib zboară o
buburuză mică, pântecoasă, îmbrăcată în haină roşie cu picăţele negre, care de
fiecare dată îi ţine de urât, îi povesteşte o mulţime de lucruri hazlii. Astăzi e
ziua când va veni buburuza. Trebuie să facă ordine, nu e corect să-ţi întâmpini
prietenii într-o locuinţă neprimenită.
Şi iată că cineva bate la uşă:
– Bună dimineaţa, îl salută prietena sa. Cum ai dormit? Aripioarele îţi sunt
pregătite de zbor?
– Încă nu, răspunde mica vrăbiuţă. De dormit, însă, am dormit bine. Doar
că am visat un vis ciudat… Se făcea că zburam împreună cu un frate, hăt până-n
bolta cerească. Brusc aripioarele mi-au cedat, am ameţit, era cât pe ce să cad.
Noroc că în vis m-a sprijinit frăţiorul… Eh, oftează puiul, de ce toată lumea are
fraţi, doar eu sunt singur-singurel pe lume?
– Ai fi avut, zice buburuza, dacă nu erau atunci acei copii atât de lipsiţi de
inimă…
– Care copii? nu pricepe puiul.
– E o istorie tristă… Mai bine să nu o cunoşti. Să vorbim despre altceva.
– Spune-mi! insistă micul ghemuleţ cenuşiu. Te rog!
 – Dacă ţii cu tot dinadinsul… Dar te avertizez, e posibil că de acu încolo
vei fi şi mai trist…
– Se nimerise o zi caldă, minunată, îşi începe povestea buburuza. Stând pe
o floare m-am gândit că ar trebui să mă înalţ, să-i mulţumesc soarelui pentru
căldura şi dragostea ce mi-o arată. Am fâlfâit din aripioare, m-am înălţat, dar am
simţit ca nu-mi ajung puteri, soarele totuşi e prea departe. I-am strigat
mulţumesc şi fiindcă obosisem – m-am aşezat pe crenguţa unui arbore.
Crenguţa se dovedi a fi chiar cuibul în care te găseşti acum. Am văzut cinci
ouşoare rotunde, strălucitoare, foarte drăgălaşe. Le priveam şi mă minunam cât
de rotunde sunt. Deodată am observat doi copii ce se furişează spre cuib.
Tocmai sosise pasărea-mamă. Începuse să strige, să ceară ajutor, dar ce poate
face o mică păsărică în faţa puiului de om?
– Taci, nu ţipa! a zis unul din copii. Nu ţi le luăm pe toate. Un ou îţi
rămâne!
Şi-au băgat iute în sân patru din cele cinci ouşoare, au coborât, apoi i-am
văzut urlând de bucurie în timp ce izbeau cu putere ouăle de pământ… Cel care
a fost lăsat în cuib… eşti tu.
– Doamne, de ce au făcut un lucru atât de oribil? plânge puiul de vrăbiuţă.
Mi-e frică de puiul de om…
– Nu trebuie să-ţi fie frică. În curând vei deveni o adevărată pasăre. Pe o
păsărică ce zboară nu e uşor să o prinzi. Mai rău e de noi, gâzuliţele. Ne prind,
ne rup aripioarele şi ne aruncă. Însă vreau să ştii – nu toţi copii sunt la fel. Unii
dintre ei sunt foarte cumsecade… Regret cele întâmplate. Dar nu am fost în
stare să ajut cu nimic… Eu plec, încheie cu tristeţe buburuza, îşi ia la revedere
şi coboară în lumea florilor şi a gâzelor sale.
A doua zi, buburuza roşie cu picăţele negre nu mai vine la cuib. Nici a
treia, nici a patra zi. Puiul nu-şi găseşte locul.
– O fi păţit ceva? se îngrijorează el. Neapărat voi merge să văd ce s-a
întâmplat! Puişorul fâlfâie din aripi, acestea îl înalţă, după care lin, uşor îl
aşează pe iarbă.
– Ruză-buburuză! strigă mica vrăbiuţă. Unde eşti?!
– Sunt aici, o aude vorbind şi o vede pe o frunză de romaniţă. Mi s-a
răsucit o aripioară. Pot zbura, însă doar pe deasupra florilor. Totul e bine. În
curând o să-mi treacă.
 – Ce frumoase sunt florile, se bucură puişorul şi ţopăie prin iarbă. Dacă nu
te superi o să mai rămân, lumea de jos îmi place.
– Cum să mă supăr? Din contra. Sunt foarte bucuroasă, zice buburuza, apoi
îi arată oaspetelui o floare de trandafir unde de obicei îşi are culcuşul. O
mulţime de furnicuţe aleargă să-l vadă, câţiva bondari îl privesc miraţi, un
fluture alb îl salută de parcă l-ar cunoaşte de când lumea şi doar o muscă
pântecoasă, cu spatele verde bâzâie enervată, dar buburuza îi explică că musca e
mereu enervată, mereu bâzâie nemulţumită.
– E minunat la voi, constată puişorul, dar nu rămân prea mult. Mămica ar
putea să-şi facă griji. Trebuie să plec! şi puiul de vrabie mişcă din aripioare,
însă, vai, aripioarele nu-l ascultă. Micul ghemuleţ ţopăie, ţipă, cere ajutor şi
moare de frică la gândul că în orice clipă ar putea să apară copiii cei răi.
– Priviţi! se opresc două fetiţe. Un puişor de vrabie…
– E atât de drăgălaş, îl ia în palmă cea mai mică dintre fetiţe.
– Sărmănelul… Probabil o fi căzut din cuib, şopteşte cealaltă. Încă nu a
învăţat să zboare.
– Să-l luăm acasă, propune fetiţa mai mică.
– Te gândeşti ce spui? Va muri de tristeţe.
– Îl ţinem la balcon, îi dăm semincioare, ne jucăm, îl sărutăm, îl încălzim,
dacă îl lăsăm va fi mâncat de vreo pisică, nu ţi-e milă?
– Vorbeşti nerozii, se supără fetiţa mai mare. Îţi dai seama cum ar fi să ne
ia cineva, să ne ţină închise, să ne dea bomboane, dar să n-o vedem pe mămica?
Şi el are o mămică.
– Atunci? Ce facem? începe să plângă micuţa. Nu vreau să-l mănânce
pisoii!
– Nu te întrista, o linişteşte surioara mai mare. Hai să-i găsim repede
cuibul!
Bietul pui tremură din tot corpul. Inima îi revine abia după ce îşi dă seama
că se află iarăşi în cuib.
– Adevărat, nu toţi puii de om sunt la fel, se gândeşte el. Două fetiţe cu
inimă bună. Când voi creşte – numaidecât le voi căuta să le zic mulţumesc…
 Obosit, puişorul adoarme. Visează că împreună cu fluturaşii, cu buburuzele
zboară, pluteşte pe deasupra florilor, apoi se înalţă sus, sus – până la Soare!
Soarele e cel ce-i iubeşte, îi încălzeşte întotdeauna pe toţi