la depărtări de ani lumină de orice alt punct şi erau momente (încă nu pot ca să vorbesc de noţiunea timpului în cadru larg acceptat) da, erau momente când îmi doream să migrez pe o linie sau pe plan ca să nu spun că-n cele mai incredibile vise mă vedeam o intersecţie din care plecau şi-n care intrau toate: cuvinte, idei, direcţii, planuri nopţile mele diferă de alte nopţi pentru că se strâng în jur nopţi punctiforme în care întunericul nu este decât un punct iar stelele încă nu există nu eram decât eu şi iubirea mea iubirea era ceva cald nu ştiu exact cum s-o îmbrac în cuvinte era. ştiam că este iubire şi-atât iubirea nu trebuie descrisă iubirea mă trăia mă pipăia şi o pipăiam, ne pipăiam şi eram una era atât de plină, atât de săţioasă încât nu mai era loc de altceva eram una ne umpleam până la refuz. până când şi refuzul era plin de noi şi eram lumină, eram ardere eram ceea ce nu aş putea să descriu pentru că nimicul acela punctiform umplea tot universul meu atinsesem starea de suprasaturare atinsesem punctul iubirii pure dincolo de care nu e decât durere pentru că în afara iubirii nu poate fi altceva asta am aflat-o abia după. a fost groaznic a fost momentul în care ruptura mi-a smuls toate urlete, luându-le, lăsându-mă pe undeva, abandonat unei noi stări în care punctul ocupă totul şi în acel moment am ştiut ce înseamnă să fi tot şi totul să fii tu căci toată iubirea se fărâmase dispersându-se. şi a fost punctul în care s-a născut durerea măsurării timpului ca fiind distanţa dintre mine şi iubirea mea