1

Hârtia de o sută

- Maria?
- Da mămico!
- Incalţă-te şi fugi să iei o pâine şi o legătură de mărar ca să termin mâncarea.
- Da mamico, imediat.
- Uite, ai aici cinci lei, vezi ai grijă de rest...
- Da mămico!
- Şi ai grijă să nu te uite Dumnezeu pe undeva, uitându-te la vitrine…
- Nu, nu...vin imediat...
- Hai, repede, că într-o oră trebuie să plec…
Închise uşa în urma fetei. Copii erau cuminţi dar şi ea era singură. Nu putea să ţină loc şi de tată
şi de mamă, aşa că prefera să-i ţină din scurt. Mai bine o bătaie bună decât cine ştie ce belele.
- Sărut mana tanti Aneta.
- A, bună Măriuca. Unde te duci?
- M-a trimis mama la complex să iau o pâine şi mărar.
- Pot să te rog şi eu ceva?
- Da tanti?
- Vrei să-mi iei şi mie nişte cartofi şi pâine? Poţi?
- Da tanti.
- Stai să-ţi aduc bani şi o sacoşă.
Vecina lăsă mătura sprijinită de perete şi intră în casă. Se întoarse imediat.
- Uite sacoşa, uite şi banii. Trei kile de cartofi, o paine alba şi ziarul. Crezi că poti sau e prea
mult?
- Pot. Pot.
- Bine, uite, ai aici doi lei pentru tine. Să-ţi iei bomboane.
- Da şti că nu pot să-i iau, tanti Aneta. Doar ţi-am spus că mămica nu ne dă voie să luăm
nimic de la nimeni...să nu zică lumea că suntem...milogi...
- Măriuca, mamă, da nu trebuie să ştie nimeni. Dacă eu vreau să-ţi dau pentru că mă ajuti,
crezi că e rău?
- Nu ştiu ce să zic, nu cred.
- Păi vezi? Hai ia-i, iţi iei tu ceva de ei.
Ochii nevinovaţi clipiră des, căutând răspunsuri care nu veneau. Coborâ scările, îndreptându-şi
rochiţa veche, privindu-şi pantofii scâlciaţi. Îşi îndreptă bretonul pândind zâmbitoare zborul curmat
al rândunelelor. De câte ori nu visase că are aripi în loc de mâini şi că poate zbura şi ea. Fără griji,
uitând de faţa mai mereu încruntată şi de glasul obosit şi certăreţ al mamei când se întorcea de la
servici: Maria! fă aia, du-te acolo, ai grijă de Ionuţ, vezi ce face Doru, nu deschide uşa cât sunt eu la
servici, ai grijă de ei să nu stea în stradă, şi câte şi mai câte porunci. De când a plecat tăticu, mămica
e tot supărată şi parcă nici în voie nu-i mai intri. De ce oare? Tanti Florica s-a scăpat odata şi a zis
că din cauza noastră a plecat tăticu, că cică de ce gemeni, da eu nu cred. Că doar nu l-am supărat
niciodată. Eh, treburi de oameni mari.
- Ei, tu gospodină mică, ia spune ce vrei?
- Două pâini vă rog.
Luă de jos sacoşa cu cartofi, cele două pâini, mărarul şi ziarul. Mai stărui puţin în faţa
chioşcului de ziare, căutând cu ochi lacomi.
- Nu vă supăraţi, cât costă revista Arici-Pogonici?
- Numai doi lei, fată frumoasă. Da câţi ani ai tu?
- Am nouă ani tanti. Se gândi puţin apoi întinse cei doi lei şi luă revista, strecurând-o în sân.

2
 Plasa îi trăgea trupul slăbuţ, dar ce mai conta, avea revista. Era a ei, a lor adică. De câte ori nu
venise Ileana cu reviste la scoala şi le citise pe ascuns, bagătă toată în bancă, fără să-i arate măcar
pozele. De multe ori ajungea să creadă că revista are acelaşi gust ca şi turta dulce ori cine ştie ce
altă bunătate, într-atât se uita cu ochi jinduitori. Acum în sfârşit aveau şi ei revista lor. Acum s-ar fi
lăsat pe vine să o mângâie şi să se uite la poze. Dar nu. După ce va pleca mămica la serviciu da, se
va uita pe ea cu Ionuţ şi cu Dinu, le va citi toate poveştile şi toate poeziile, de câte ori vor dori ei.
Oh, în sfarşit, aveau revista. Era fericită. Simţea că dintre paginile ei pleacă o căldură şi un ceva
...un ceva care o ameţea. Intră în scară, urcă un etaj şi sună.
- Am venit tanti Aneta.
- Să trăieşti maică şi mulţumesc.
- Sărut mâna.
Luă mărarul şi pâinea, mai mângâie odată revista în timp ce urca scările apoi sună.
- Ce-ai făcut atâta? Unde ai stat? Ţi-am spus să te grăbeşti că trebuie să plec…?
- Am….
Intinse pâinea şi legătura de mărar iar un colţ buclucaş se ivi de sub rochiţă. Ochii mamei fixară
colţul neascultător, aducător de...
- Ce-i acolo?
- Am….
- N-auzi?
Şi mâna mamei se opri chiar deasupra lui trăgând revista afară.
- Ce-i cu asta? De unde o ai? De unde ai avut bani? Maria, n-auzi? De unde ai avut banii?
- Tanti….
- Poftim? Ce tanti...ai furat-o?
- Nu. Nu mămico. N-am furat.
- Mai şi minţi. Profiţi de faptul că nu mai număr totdeauna restul şi furi.
Mâna Mariei se întinse lăsând să se vadă monedele mici şi sărăcăcioase.
- Păi da. Că doar n-oi fi proastă să furi astăzi. Mai bine iţi tai mâinile decât să te prind că furi.
Vino încoace!
Ochii mamei scăpărau, buzele îi tremurau şi pete roşii se lăţeau, acoperindu-i faţa. Luă nuiaua
din spatele uşi şi se întoarse.
- Întinde palmele!
Nuiaua vâjâi, apoi plescăi, lipindu-se cu plăcere parcă în palma mică şi nevinovată. Urmă alt
plescăit care stârni un potop de lacrimi. Apoi cealaltă! Şi cealaltă! Alt şi alt şi alt plescăit făcură ca
palmele să se umple de rouă trandafirie. Lacrimile curgeau, răscolind sughiţuri.
- Nenorocito! Să ştii că eu n-am nevoie în casă de hoţi şi mincinoşi. Mai bine te omor cu
mâna mea decât să râdă lumea de mine, să mă arate cu degetul pe stradă...ai inţeles? Poftim revista!
Mâinile încă tremurânde, rupseră revista în fărâme mici, mici ca însăşi lacrimile ce izvorau
necontenit din ochii nevinovaţi şi plini de mirare, înnodându-se în barbă.
- Acum du-te în casă şi fă-ţi lecţiile. Azi eşti pedepsită. N-ai voie să mănânci. Ai auzit?
Răspunde? Ai auzit?
- Da…da mămico. Am auzit…
- Termină tu mâncarea că nu mai am timp de ea, şi ai grijă de băieţi, nu-i lăsa pe stradă până
noaptea târziu, îi speli, le dai de măncare şi vă culcaţi.
- Da mămico.
- Şi nu care cumva să găsesc toată casa vraişte, că nu mai pot să fac ordine după voi toată
ziua...astăzi stau mai mult, două ture şi vin abia dimineaţă…ai de grijă…
Lacrimile se svântau în căuşul palmelor încinse iar ochii urmăreau mişcările repezite ale mamei
care se îmbrăca. Dupa ce ieşi şi închise uşa, se îndreptă spre camera lor. Deschise ghiozdanul, dar
atingerea cărţilor îi stârnea noi şi noi dureri. Degetele se chinuiau să strângă tocul pentru a nu
tremura scrisul. Lacrimile făceau ca literele să pară mici şi îndepărtate. Termină de scris şi începu să
citească lecţie după lecţie. Când termină de învaţat, mai răsfoi puţin cartea după care privirile îi

3
plutiră pe întinsul cerului. Lăsă ochi în jos căutându-şi prietena, turturica cu stea în piept. Mereu
venea să-şi primească porţia de firimituri. Şi dacă nu găsea nimic ciocănea cu ciocul în tabla
pervazului. Da acum nu era. Probabil plecase. Nici nu ştia dacă vine doar de foame sau ca să-i facă
ei o bucurie. Poate că turturica ştia sau simţea că Maria o iubeşte. Numai pe ea n-o iubea nimeni.
Aşa credea. Îşi aduse aminte de revista cea frumoasă. O simţise lipită de piele şi atingerea ei îi
dăduse fiori. Acum îi parea rău că luase bani de la tanti Aneta. De ce oare nu putuse să-i spună
mamei că ea nu-i hoaţă? Că nu furase! Că n-ar fi vrut să fie supărată. Îi părea rău că o supărase. Era
şi aşa supărată. După plecarea tatălui n-o mai văzuse veselă. Mereu supărată, mereu socotind fiecare
bănuţ. De multe ori nici ştia dacă şi când mănâncă. De acea încerca să facă tot ca să n-o mai vadă
supărată. Ce-ar fi putut face mai mult? Întotdeauna învăţase şi luase numai note de zece, pentru ea,
pentru mămica ei, să-i aducă o bucurie. Să nu-i fie ruşine mămichi cu ea. Da, azi o supărase tare.
Începu iar să citească uitând puţin de usturimea din palme. Când termină de învaţat, îşi pregăti
ghiozdanul, îşi aranjă lucruşoarele şi îşi cremui pantofii, făcându-i apoi să lucească. Le pregăti şi
băieţilor sorţuleţele de grădiniţă şi pantofii. Când se făcu şapte seara, ieşi din casă, încuie uşa şi
plecă după ei. Îi găsi răscolind un muşuroi, împreună cu ceilalţi copii. Îi luă în casă făcându-se că
nu aude scâncetele lor. Ii spălă, le dădu să mănânce, uitându-se cu jind în farfuriile lor, după care îi
luă şi se suiră în pat. Începu apoi să le spună poveşti, până adormiră. Somnul îi pecetlui pleoapele
fără a mai avea puterea să stingă lumina.

- Maria! Doru! Ionuţ! Hai treziţi-vă. Sculaţi-vă. Hai, jos din pat. Doru, hai mama că mergem
la grădiniţă. Hai, Ionuţ, hai jos...
Cele trei chipuri căutau o umbră de întuneric şi un strop de linişte.
- Hai, jos din pat! Cât o să mă mai rog de voi? De ce ai lăsat lumina aprinsă Maria? Ce? Am
bani de aruncat pe fereastră?
- Cred că am adormit, mămico...iartă-mă, zise frecându-se la ochi, dar durerea din palme o
săgeta trezind-o şi alungându-i somnul.
- Hai măi copii că nu mai pot de oboseală. Maria, îmbracă-te repede şi fugi de ia o sticlă de
lapte şi biscuiţi, trei pachete de biscuiţi să am să vă dau la fiecare.
- Da, mamico, imediat.
- Fi atentă că n-am decât o sută. E ultima. Ai grijă la rest te rog. Ai înţeles?
- Da mamico.
Maria se îmbrăcă repede, îşi aranjă uniforma, şi se duse în dormitorul mamei. Aceasta luă banii
şi-i puse fără să se mai uite, în buzunarul uniformei, buzunar ascuns sub marginile şorţului de
scoală. Maria ieşi pe uşă încercând să nu mai numere scările, dar ca de obicei nu se putea opri. De
câte ori pleca la şcoală îi plăcea să numere scările şi să facă tot felul de adunări şi scăderi în minte.
De fapt aceste adunări şi scăderi se opreau întotdeauna la numărul zilelor de cand tatăl lor plecase.
Încă îşi aducea aminte de ultima noapte când el se certase cu mămica spunându-şi vorbe grele. Căci
din câte îşi mai aducea aminte, toate discuţiile porneau de la bani şi se opreau la ei, la copii. Mereu
mămica se văita că nu le ajung bani şi că ei copii cereau tot mai multe: haine, caiete, ghete, ciorapi,
chiloţi, şi mai erau şi ratele la mobilă şi mai voia să adune şi un ban pentru…cum spunea? Pentru
când or fi bătrâni şi singuri...Păsările săgetau aerul diminetii. Cât de fericite erau. N-aveau nici o
grijă. Mame grăbite ce se întorceau acasă cu sticle de lapte şi borcane de iaurt şi cu câte cinci şase
chifle, taţi care mergeau la servici, fumând gânditori, bunici care îşi căutau în aerul dimineţi somnul
pierdut. Frunzele susurau, jucându-se de-a v-aţi acunsa cu vântul ce adia. Era bine, era linişte.
Ajunse la magazin şi se aşeză la rând. Încă două persoane şi ajunse la tejghea. Întinse palma şi o
desfăcu dar văzu cu mirare că nu mai este nimic în ea.
- Ce-i tu fetiţo, ce vrei? Întrebă vânzătoarea văzând chipul speriat….
Se mai uită odată, palma era goală. Se uită prin magazin dar hartia nu era pe nicăieri. Ieşi din
magazin cu ochii înnecaţi în lacrimi. Privirile măturau trotuarul. “Pe unde venise oare? Pe lângă
marginea trotuarului? Sau pe lângă rondul de flori?” Nu mai ştia. Tot ce ştia era că pierduse banii.
Ajunsă lângă bloc se întoarse. Banii nicăieri. Paşii o purtară iar către magazin. Nimic. Se întoarse

4
iar dar nu-i găsi, nu văzu nimic. Ce să facă? Ce să facă? Nu putea urca în casă. Ce-o să zică
mămica? Ce-o să creadă? Unde sunt banii? Ce-a făcut cu ei? Cum adică i-a pierdut? Unde i-a pus?
Dar dacă o să creadă că i-a pus deoparte pentru ea? Cum să-i spună? Unde sunt? De ce n-a plecat
mai devreme la şcoală? Putea să spună că ea nu vrea nimic. Sau că trebuie să fie la şcoală mai
devreme...că era de serviciu pe clasă...unde sunt banii? Pe cine să întrebe? S-o întrebe pe
vânzatoarea de la magazin? Poate că i-a găsit cineva şi i-a dat ei. Cine i-o fi găsit? Poate că a văzut
cineva când i-a pierdut şi acum o caută să-i dea înapoi. Unde să-i mai caute? Să meargă la şcoală …
da...dar ce-o să zica doamna învăţătoare? Unde a lăsat ghiozdanul? Poate o să creadă că nu şi-a
facut lecţiile…nu, trebuie să meargă acasă, trebuie să-i spună mămichii ... dar ce să-i spună? Că a
pierdut banii? Cum? Să mă întorc la magazin, poate că o rog pe tanti vânzătoarea să-mi dea trei
pachete de biscuiţi...da! dar mămica spunea că-s ultimii bani…Doamne…unde i-am pierdut? Unde
sunt? Să cer bani? Da, dar cui? Cine-mi dă mie bani? Vânzătoarea? Tanti Aneta? Să zică după aia
că sunt miloagă? Să zică şi ele că mint? Şi nici nu i-am spus cât am supărat-o pe mămica fiindcă am
luat cei doi lei…Cine o să creadă? Unde-s banii? Unde şi cum i-am pierdut? Ajunse lângă bloc. Ar
fi vrut să se mai întoarcă odată, să mai caute, dar paşii o purtau singuri spre scara lor. Intră în hol.
Un zvâcnet, un ceva fără nume o îndemna să se întoarcă, să mai caute, dar paşii amuşinau deja
treptele. Acestea se prăvăleau în urma ei, căscând prăpastia tuturor spaimelor. Încercă să se întoarcă
dar nu mai putea da înapoi. Cineva trecu pe lângă ea dar nu auzi şi nu văzu nimic, mai mult bănui
acest lucru.
Ultimele trepte erau tot greu de urcat, de parcă ar fi fost peste puterile şi peste înălţimea sa.
Buzele murmurau ca pe o litanie: iartă-mă mămico…am să fiu atentă...data viitoare n-o să mai
fac...iartă-mă te rog...Lasă-mă să plec la şcoală...să nu mă certe doamna…iartă-mă mămico…iartă-
mă…treptele se terminaseră…încă trei paşi…mâinile tremurânde căutau mânerul, agăţându-se cu
disperare de el. Uşa se deschise sorbind-o parcă în penumbra holului. Unde o fi mămica? În
bucătărie? În dormitor? S-o fi culcat? S-o caut? Să-mi iau ghiozdanul, să plec la şcoală. Încercă să
închidă uşa de la intrare dar parcă ar fi mutat un munte aşa era de grea…se întoarse cu greu şi
deschise uşa la bucătărie. Rămase în prag ţintuită de privirile mamei. O aştepta. Calmă. Nu putuse
să se culce. Ochii ei se pierdeau sub cortina grea a oboselii. Încercă să spună ceva dar gura se
deschise fără să se audă un sunet. O văzu ridicându-se, înaltă, maiestuoasă. Ochii dilataţi urmăreau
umbra tot mai mare a mamei, mâinile ei...care zvâcneau, se strângeau şi se desfăceau, căutând
ceva...
- Unde ai stat? Ce-ai făcut? Ştii cât e ceasul? Ştii că i-am trimis pe băieţi la grădiniţă fără
pachet? Ştii că-s moartă de oboseală?
- ....
- Răspunde! Cu tine vorbesc...spune ceva! Nu mai sta ca o momâie…spune ceva…de ce nu
vorbeşti? Răspunde!
Vocea se legăna, mai sus, tot mai sus, lovind ca valurile malul pietruit. Nuiaua se ridica şi ea
ritmic, căzând cu greutatea stâncilor prăvălite de furtună. Un val de întuneric se aduna în jurul ei,
izoland-o, luând-o, târând-o, tot mai departe şi mai departe.
- Unde sunt banii? Ce-ai făcut cu ei? Vorbeşte odată…Unde-s biscuiţii? Ce-ai făcut? Unde ai
stat? De ce nu vorbeşti? De ce-ţi baţi joc de mine? Cât ai de gând să mă mai fierbi? Tu nu auzi?
Răspunde!
Vocea mamei se auzea când ca un bubuit de tunet când ca o şoaptă rătăcită în ceaţa nopţilor.
Nuiaua se ridica şi cădea mai repede sau mai rar, punctând întrebarile.
- Maria! Ce-ai făcut cu banii? Se auzi un bubuit ca de tunet...
- I-am ...I-am pierdut...
- Cum? I-ai pierdut? Nu. Nu cred. Nu se poate…unde i-ai tinut? Nu, nu întinde mâinile ca o
miloaga…nu, nu...nu se poate…tu mă minţi…nu….doar ţi-am spus că-s ultimii bani...ţi-am spus să
ai grijă de ei...nu, nu se poate...spune că nu-i adevarat…trebuiau să ne ajungă toată săptămâna….de
unde iau alţii? Spune unde i-ai pus? Ce le dau să mănânce copiilor? Răspunde...de unde iau alţi
bani? Cine imi dă mie bani?

5
 - ...
- Cum i-ai pierdut? Unde ţi-a fost capul? Unde ţi-au stat ochii?
- ...
- De ce ţi-a dat Dumnezeu mâini? Ca să le foloseşti, să muncesti. Nu să furi. Da. I-ai furat. Tu
mă minţi ca să scapi. Nu! Nu. Eu una n-am nevoie în casă de hoţi şi de mincinoşi. Ţi-am spus că nu
vreau să râdă lumea de mine. Că n-am nevoie…dacă aflu ceva te omor. Cu mâinile mele te
omor….la mine în casa n-au ce căuta mincinoşii… O hoaţă? O mincinoasă?
Nuiaua căzu din mâna ostenită. Ochii tulburi căutau un punct de sprijin. Ochi şi mână se lăsară
să cadă pe tăblia dulapului de bucătărie lângă cuţitul de tăiat pâine. Cuţit de tăiat pâine... Da! Răul
trebuie tăiat de la rădăcină. “Dacă un mădular te duce în păcat, leapadă-l. Pierzi un mădular dar iţi
păstrezi sufletul”. Mâna se încleşta şi se descleşta pe mânerul cuţitului mare şi ascuţit. Doar ce-l
adusese de la tocilar. Mâna se odihni câteva clipe, după care începu să alunece încet, încet, spre
marginea tăbliei. Ajunsă aici, căzu fără vlagă, agăţându-se de ochii miraţi ai Mariei. De undeva din
adânc, teama animalică se ridică în valuri grele adumbrind ochii fetiţei. “Da, da. Sigur minte. Altfel
de ce s-ar teme?” Braţul zvâcni, rupând mişcarea în mii de fărâme. Ochii dilataţi la maxim caută
scăpare. Un scâncet tulbure şi gâlgâit sparge tăcerea nefirească, aluat ce umple tot vasul.
- Mămico? ce faci? Nu, mămico…nu mai fac...te rog...mămi…
Urletul nefiresc găsi o poartă de scăpare, izbindu-se în albul dinţilor, zdrelind sângeriul buzelor,
fugind, alergând prin toate cotloanele casei după care porni abrupt pe scări, dând năvală afară la
lumină, în plină stradă, răscolind liniştea.

- Maria, uită-te la mine te rog.

- Da, nene doctore.
- Ca să fie totul bine, mai avem de făcut un ultim lucru.
- Da, spuneţi.
- O să vină o tanti psiholog şi-mpreună o să mergeti acolo unde este mama ta.
- Da…
- O să poţi? Mai vrei s-o vezi sau nu?
- Am spus eu ceva?
- Nu, dar nu vreau să…
- Da?
- E mai bine şi pentru tine şi pentru ea. Ea crede, e convinsă că a făcut bine ceea ce a făcut.
Trebuie să ştie că a greşit, ca să te poată ierta.
- Da.
- Poţi?
- Da. Cred.
- Şi mai e ceva...
- Da?
- Te rog să nu uiţi să-i dai suta de lei pe care am găsit-o în buzunarul uniformei tale. Da?
- Da.

Celula din spitalul închisorii era tristă şi rece ca însăşi viaţa ce se opreşte la intrare. Uşa se
deschise cu un clic. Maria, însoţită de o tânără, înaintă până lângă patul în care se distingea o umbra
de trup.
- Mămico?
- Pleacă! N-am nevoie de hoţi şi mincinoşi.
Vocea venea de undeva de sub pătura aspră. Încet, se dădu la o parte şi ochii măriţi de ură şi
scârbă se opriră asupra ei.
- Hoţii ajung să înfunde puşcăria nenorocito. Măcar acum n-o să mai poţi fura….

6
 - Te rog, iartă-mă mămico. N-am să mai fac.
- Pleacă de aici!
- Plec mămico. Chiar dacă nu m-ai iertat eu tot te iubesc.
Cele doua cioturi se ridicară încet strângând între încheieturile mici o hârtie de o sută, mototolită
şi pătată de sânge.
- Mămico, uite banii! La spital, când m-au dezbrăcat de uniforma i-au gasit în buzunar. Apoi
mi-am adus aminte: tu mi i-ai pus în buzunar şi eu am plecat la magazin. De asta nu mi-am adus
aminte de ei şi am crezut că i-am pierdut. Poftim, ia-i, păstrează-i că eu nu mai am nevoie de ei.
Ochii măriţi de spaimă se lipiseră de cele două cioturi mici şi de hârtia motolită. Fata se apropie de
pat şi întinse hârtia. Trupul se retrase la perete, vrând să intre cu totul în zid. Tot trupul era numai
ochi si gura schimonosită de durerea unui urlet nenăscut.
- Ştii mămico? Mă gândeam că dacă am să cresc mare şi o să am copii, n-o să-i trimit
niciodată la magazin. O să stau şi o să-i văd cum cresc. O să le cânt mereu şi o să-i strâng la piept.
Atâta tot, căci n-o să-i pot mângâia niciodată. Palmele mele n-or să ştie niciodată ce înseamnă
pielea de copil. Sau poate că...ce crezi? O să-mi crească?