Amir si Saurea

Ei dragii mei, afarǎ plouǎ. Când plouǎ, se spune cǎ plâng îngerii, dar când
plouǎ cu soare se spune că ei se bucurǎ. Oare de ce or plânge? Din cauza noastrǎ sau au
ei motivele lor? Cine ştie, poate numai bunul Dumnezeu. Povestea spune cǎ la fel
plângeau cerurile de bucurie când a plecat viteazul Amir sǎ o scape pe frumoasa
Saurea din robia Tigrului Vǎrgat. Dar aceasta este o poveste veche pe care mi-a spus-o
vântul ce s-a aşezat la umbra cerdacului sǎ se odihneascǎ dupǎ un drum foarte, foarte
lung.
Se spune cǎ dacă treci de dealurile de aur ale deşertului, pe întinderea
nemǎrginitǎ a stepei, trǎia un trib de tǎtari care nu aveau alt soare decât pe frumoasa
Saurea, fata bǎtrânului Han Tǎtar. Şi dacǎ nu şi-ar fi acoperit faţa de câte ori ieşea la
plimbare, toţi cei din jur ar fi împietrit la vederea frumuseţii ei. Căci tot povestea spune
cǎ la naşterea ei, ursitoarele, cǎci şi ei aveau ursitoare prin acele locuri, i-au sortit sǎ fie
cea mai frumoasǎ floare din tot cuprinsul stepei şi din tot împrejurul, dar cǎ tocmai
aceasta frumuseţe îi va aduce supǎrare şi necaz. N-au apucat sǎ spunǎ şi ce sfârşit va
avea cǎci au auzit paşii mamei sale ce venea sǎ-şi mai vadǎ copila, şi au trebuit sǎ
zboare iute pentru a nu fi aflate şi auzite. Şi cum creştea fata, pe atât şi chiar mai mult
se împlineau acele vorbe: cǎci pǎrul se unduia în bucle de aur pânǎ spre mijlocelul
subţire iar faţa îi pǎrea pictatǎ de mânǎ îngereascǎ, cu ochi ce închideau cerul senin de
primǎvarǎ, cu buzele subţirele şi roşii ca fraga cǎrnoasǎ şi dulce a stepei, cu obrajii
coloraţi de rozul sângelui ce se pierde în albeaţa strǎvezie. Şi de ce creştea, tot mai
mândrǎ se arǎta, iar tatǎl sǎu îi cerea sǎ-şi acopere faţa pentru ca nici soarele sǎ nu o
vadǎ de teamǎ sǎ nu-i încurce drumurile pe bolta cereascǎ.
Cu toate acestea, vestea despre frumuseţea ei zbura în toate pǎrţile, purtatǎ pe
aripi de vânt molatec, cǎci el singur putea sǎ-i mângâie faţa şi trupul ascunse sub vǎluri
bogate. Tatăl ei, Han Tǎtar, îi ridicase ca loc de preumblare o grǎdinǎ împrejmuitǎ cu
zid înalt în care se aflau tot felul de pǎsǎri şi flori, încât vǎzând-o cu greu te mai puteai
despǎrţi de coloritul şi parfumurile ei. Dar pe cât de frumoasǎ şi neasemuitǎ era
grǎdina, tot îi mai lipsea ceva. Nimeni nu ştia ce, dar se simţea cǎ ceea ce-i lipsea ii
ştirbea din frumuseţe. Atunci Han Tǎtar, dǎdu de veste cǎ acela care va reuşi sǎ aducǎ
ceva deosebit pentru împlinirea acelei grǎdini minunate, va fi dǎruit cu averi şi bogǎţii
nemǎsurate. În tot acest timp, sute şi sute de oameni, veneau fiecare cu ceea ce credea el
cǎ ar putea împlini desǎvârşirea acelei grǎdini, dar nimic din ceea ce aduceau nu se
potrivea ci mai rǎu strica. Şi treceau zilele una după alta şi Hanul începuse sǎ-şi piardǎ
speranţa cǎ va reuşi sǎ împlineascǎ munca dedicatǎ frumoasei lui Saurea.
Într-una din zile, la palatul Hanului sosi un tânǎr, Amir pe numele lui, crescut
ca un voinic adevǎrat, ce ştia sǎ se lupte cu lupii şi cu tigrul cel alb şi sfânt al munţilor
cǎrunţilor, ce ştia a cǎlǎri ca nimeni altul şi care ştia toate tainele şi semnele oamenilor.
Şi odată ajuns la palat, se înfǎţişǎ cu mândrie înaintea Hanului şi îi ceru voie sǎ vadǎ
grǎdina pentru a putea şti ce îi lipseşte. Hanul îşi dǎdu încuviinţarea şi Amir pǎtrunse
pe tǎrâmul minunilor nemaivǎzute de altcineva. Pe când se preumbla pe aleile poleite
cu dale de aur, nemaiştiind ce sǎ priveascǎ mai întâi şi ce floare sǎ miroasǎ, ochii sǎi
zburǎtǎcira spre palat şi la o zǎri pe frumoasa Saurea şoptind ceva unei turturele ce-i
ciugulea grăunţe din palmă. Şi cum o zǎri rǎmase împietrit de frumuseţea ei. Dar se
vede treaba cǎ vraja dragostei nu-l atinse cu aripa numai pe el, stârnindu-i flǎcǎrile
inimii, cǎci şi ea îl zǎri şi cǎzu în dulce visare la vederea voinicului. Şi nu că nu ar fi mai
văzut flăcăi, dar trupul îi era bine fǎcut, pǎrul negru tăciune se semeţea în plete pânǎ
spre umerii vânjoşi, ochii umbroşi şopteau parcǎ din arşita cǎrbunilor încinşi, iar
buzele susurau la fiecare rǎsuflare ca o şoaptǎ de izvor. Odatǎ se îmbujorǎ toatǎ şi se
retrase din fereastrǎ ruşinatǎ.
 Dar cum îl zări, pe dată îi căzu şi ei drag şi daca n-ar fi fost porunca aspră a
tatălui său ar fi lăsat totul şi ar fi plecat în lume lăsând şi rang şi tot de dragul lui.
Viteazul Amir părăsi grădina şi merse la bătrânul Han Tătar a cărui inimă se
cutremură ca de un fior văzând chipul palid al flăcăului. Degeaba îl iscodi şi-l întrebă
ce i se întâmplase că Amir nu îndrăzni să-şi recunoască dragostea fulgerătoare pentru
frumoasa Saurea, şi asta nu de frică ci pentru că nu se considera demn de mâna ei. Îi
spuse bătrânului Han că până într-un an se va întoarce aducând ceea ce lipsea acelei
minunate grădini şi…ar dat drumul şuvoiului de vorbe ce i-ar fi zugrăvit dragostea dar
îşi puse stavilă vorbelor şi după ce se plecă în faţa tronului îşi luă ziua bună şi plecă
spre casă. Pe când mergea îngândurat cu icoana frumoasei Saurea în faţa ochilor, din
marginea drumului auzi o şoaptă ca un vaiet şi un oftat. Întoarse capul şi abia desluşi
un bătrân cu părul ca neaua crestelor prins într-o coadă în creştet şi atât de gârbovit
încât capul se bătea de genunchii ciolănoşi. Acesta ridică mâna a pomană şi începu să se
tânguie. Amir se apropie şi scoase din taşcă un druguţ de argint pe care-l puse în palma
ofilită. Bătrânul ridică anevoie capul şi dând la o parte sprincenele stufoase ce-i
umbreau faţa îl privi pe voinic şi spuse :
− Ei voinicule, păcat că nu-ţi sunt şi ochii luminoşi pe cât de darnică îţi este inima.
− S-au osândit şi ei pesemne căci au zărit ceea ce nu-i este dat unui ochi de muritor
să vadă, taică.
− S-or fi aprins în focul dragostei, bată-i vina să-i bată...
− Aşa este.
− Şi nu ai curajul să-ţi mărturiseşti taina sufletului?
− Cum s-o fac, dacă nu pot dovedi de ce-s în stare. Aş fi vrut eu, dar mi s-au
împiedicat cuvintele a neputinţă. Mai bine plec în lume să caut necăutatul şi să găsesc
negăsitul. Aşa-mi pot dovedi priceperea şi iscusinţa şi sper să capăt curajul de a-mi
mărturisi dragostea.
− Ei voinicule, voinicule, grele osânde ţi-ai pus dar cu ajutorul celui de sus vei
izbândi în toate. Eu nu ştiu ce cauţi, dar ca să-ţi fie căutarea cu folos, eu zic să te duci
pe tărâmul întunecat şi să iei măiastra cântătoare, să treci deşertul morţii ca să aduci
floarea vieţii şi la urmă să iei un fir din coama cailor soarelui şi astfel vei putea face ca
grădina să fie desăvârşită, fără asemănare sub soare iar din inima fetei izvor de
dragoste şi iubire se va revărsa.
− Dar de unde şti tu toate astea moşule?
− Se aude, se aude, fătul meu. Acum pleacă sănătos pentru că anul este scurt şi
poate n-ai timp ca să le aduni pe toate sau poate că fata şi-o găsi până la urmă vreun
prinţ căruia să-i deie inima sa...
− Bine …. dar…
Nu-şi termină vorba voinicul Amir că se trezi vorbind singur căci în faţa sa nu
mai era nici urmă de moşneag. Se frecă la ochi şi tot nu se putea dumiri unde dispăruse
acesta. Când ajunse acasă, le povesti bătrânilor săi ce hotărâse. Îşi ceru iertare dar le
spuse că focul din inimă îl împinge să plece în lume să-şi caute soarta şi norocul.
− Oh, copile, copile, dar pe noi cui ne laşi acum în prag de bătrâneţe ? De ce te-ai
rătăcit cu minţile prin cele pustietăţi? zise maica sa cu lacrimi în ochi.
− Decât să rămân şi să fiu mort toată viaţa, mai bine plec şi când m-oi întoarce o
să aduc fericire în casa voastra şi în viaţa mea. Aşa nu mai pot sta. Prea mă arde şi mă
mistuie jarul dragostei.
− Copilul meu, copilul meu, cine a stârnit acest foc năvalnic în inima ta? De ce tot
chinul acesta?
− Dacă aşa a fost rânduit, aşa trebuie să se întâmple, dar ştiu că pot şi trebuie
să-mi urmez drumul. Dragii mei părinţi, eu mâine în zori am să plec. Cât o să lipsesc nu
ştiu, dar ştiu c-am să mă întorc cu izbândă şi bucurie. Dragă mamă eu te rog să-mi
pregăteşti bucate de drum, cum numai tu şti să faci iar ţie tată îţi cer încuviinţare şi
binecuvântare şi te mai rog să-mi dai calul ce te-o purtat până reuşesc să-mi găsesc eu
altul.
− Bine fiule, ti le dau cu draga inima, dar nu stiu daca batranul meu cal mai poate
sa te duca cum ma ducea pe mine.
− Iti multumesc tata. Acum eu merg sa-l hranesc si sa-l pregatesc de drum.
Amir iesi din iurta si se indrepta spre salasul cailor. Intr-un colt, rapciugos si
slabanog, statea calul tatanelui sau asteptand ceva numai de el stiut. Se apropie de el cu
o traista de mei curat si o galeata de lapte proaspat, i le puse in fata si incepu sa-l tesele
cu drag inganand vorbe de dor pentru frumoasa Saurea.
− Dragul meu stapan, la grele incercari vrei saa ne supui dar daca vrei sa ai
izbanda, adu-mi un lighean de jaratec proaspat si capastrul cel ruginit din cuiul de
arama. Cand vei vedea ca am terminat de mancat jeratecul sa-mi dai una cu capastrul
si atunci vei vedea de ce-s in stare.
Amir facu tot ce-i ceru calul si cand acesta termina jeraticul Amir ii dete una
cu capastrul de-i zbura tot colbul din peri si pentru a se increde ca totul e bine ii mai
dete una de se rupse capastrul. Odata prinse a se scutura calul si toata pielea
rapciugoasa cazu la pamant si pe loc se prefacu intr-un cal negru ca pana corbului cu
ochii scanteind si tremurand de nerabdare.
− Suie in spatele meu stapane, sa-mi incerc puterile.
Amir sui in sa si unde nu-si desfacu calul niste aripi si prinse a se inalta in taria
cerului si pe cand era la unda vantului turbat, odata isi dadu drumul ca o sageata spre
pamant de ziceau ca moartea-i asteapta. Dar aproape de pamant odata se incorda si se
arunca pana in taria intunecata a boltii incat pamantul se zarea ca o rodia albastra iar
stelele se plimbau pe deasupra lor, dupa care se lasa usor ca un fulg in locul de unde
plecasera. Dupa ce cobora din sa ametit, Amir il intreba:
− Ce-a fost asta calutul meu drag? Ca am crezut ca o sa ne stivim de pamant si mi
s-a incretit pielea pe mine.
− Apoi stapane, daca prima izbitura cu capastrul te-am rugat eu sa mi-o dai, cea
de-a doua a fost de la tine incat am crezut ca acolo raman. Trebuia sa siimti si tu ceva
din ceea ce am simtit eu, dar abia apoi mi-am incercat puterile sa vad daca mai pot ce
puteam. Acum du-te de te odihneste caci de maine avem drum lung de facut.
Amir intra si se intinse sa doarma dar somnul ii fu tulburat de cadra aceea de
fata pe care o zarise. Cand soarele abia se dumirisese sa se trezeasca, isi imbratisa
parintii, isi luia armele si bucatele pregatite, incaleca si pleca in lume sa-si afle norocul
si soarta. Merse ce merse si cand se indepartara de ajuns ca sa nu-i vada nimeni, calul
isi deschise aripile negre si se azvarli in inaltul cerului. Zburara ei ce zburara si
minutele se faceau ore si spre seara coborara pentru mas. In jurul lor stepa se intindea
ca o palma uriasa, macinata ici colo de cate o vaioaga rapoasa sau imbrobonata de
cateva coline ratacite. Peste tot pustietate de inceput de lume si toate tufisurile si
ierburile se tanguiau ofilite dupa o lacrima de ploaie. Manca, isi pregati salas pentru
noapte si se culca.
− Ei stapane, stapane, inca odata iti spun ca la grele incercari te-ai tocmit dar eu
cred ca vei reusi.
− Da calutul meu drag, caci din batrani se spune ca reusita este a celui ce are:
intelepciune si stie ce sa faca, deprindere pentru a sti cum sa faca, si cel mai de pret
lucru sa stii pentru ce o faci. Atata timp cat eu ma lupt pentru a-i castiga inima Saurei
saunt sigur ca voi izbandi chiar daca nu stiu cum cel de sus imi va arata calea si ma va
ajuta sa izbandesc.
Pe cand mai scormonea odata in foc sa-l pastreze peste noapte, Amir zari o
sclipire in iarba si crezu ca este o scanteie din jar dar cand se apropie, vazu ca era o
gaza stravezie ce se zbatea sa scape din stransoarea unei radaste. Toata codita ei sclipea
ca o licarire printre bataile de aripa disperate. I se facu mila de chinul el si desprinse
gaza din stransoare si ii dete drumul, azvarlind radasca cat colo. Gaza se apropie de
fata sa si facu o plecaciune dupa care isi lua zborul, lasand o dara de lumina verzuie in
urma. Amir se culca si toata noaptea se visa sub fereastra iubitei sale asteptand-o sa
apara. In zori, calul il impinse usurel dandu-i de inteles ca trebuie sa se trezasca pentru
ca mai aveau cale lunga de strabatut. Dupa ce manca, incaleca si pornira cand pe
pamant si cand pe sus. Si zburara pana-n seara caci drum lung avea povara. Cand
coborara Amir mai dori sa mearga cativa pasi pe jos pentru a se dezmorti si pentru a
nu uita cum se merge. La o cotitura a drumului, in iarba zari o vulpita ce se chinuia sa
insface un sarpe vargat cu aur si argint pe pielea ruginie. Nici ea nu-l putea birui dar
nici el nu o putea alunga. Si vazu ca serpicul mai ca era sa cada prada lacomiei
neputandu-se ascunde niciunde. I se facu mila si tinti vulpea cu o sageata, dar nu se
indura sa o omoare ci numai sa o sperie. Apoi lua serpicul si il duse cale buna pana
cand zari o bortica in care acesta se putea strecura si ii dadu drumu. Manca, isi pregati
salas dse noapte si dormi somn fara vise, negru ca pamantul si greu ca plumbul.
Cand se trezira soarele se strecura deja printre fasiile de intuneric. Mancara si
pornira la drum si de ce zburau parca tot pe loc stateau caci acum sub ei se intindea
marea verde a padurilor si se minuna caci pana acum el nu mai vazuse atat de multi
copaci. De dupa coama unui nor odata se strecura o pasaruica cafenie ce se chinuia saa
scape de urmarirea unui uliu pestrit ce se rotea tot mai aproape cu ghiarele intinse sa
apuce. Amir isi incorda arcul si trimise o sageata ce smulse cateva pene din coada
uliului. Acesta lasa pasaruica in pace si se lasa sa cada la pamant pentru a-si obloji
coada. Pasaruica se apropie si printre ciripituri se lasa pe mana lui si isi freca cioculetul
in semn de multumire. Si treceau zilele ca orele si treceau si ei in zbor peste mari si
peste tari si intr-o zi calul cobora langa o vagauna intunecata ca sufletul getru al
duhurilor necurate. Aici facu o plecaciune si i spuse:
− Stapane, eu pana aici am putere sa merg. Daca te incumeti sa mergi in lumea
intunecata sa iei maiastra cantatoare, trebuie sa fii cu mare bagare de seama, caci
trebuia sa vezi ca pisica in noapte si sa te feresti sa iei altceva ca ce este acolo este
otravit si numai maiastra este curata. Sa nu te increzi in auz caci sunt multe semene ale
care vor incerca sa te ademeneasca. Singura si adevarata maiastra este aceea care un
mot rosu in crestetul capului. Daca ai curaj sa o cauti eu am sa te astept daca nu ar fi
mai bine sa facem cale intoarsa cu rusinea dupa noi.
− Bine calutul meu, da doar nu degeaba am batut atata cale ca sa ma insotesc cu
rusinea. Asteapta-ma trei zile si daca nu ma intorc inseamna ca am ramas acolo pe
vecie, dar cele trei zile sa fii pregatit in tot timpul caci nu stim ce se poate intampla.
Ramai cu bine.
− Mergi sanatos stapane si nu uita, cand o gasesti sa o pui iute in traista si sa dai
fuga afara caci altfel este jale mare.
− Bine calutul meu.
Si intra Amir in acea vagauna si de ce afunda lumina pierea sugrumata de
valuri de intuneric. Peste tot se auzeau tot felul de zgomote si susoteli ce se pierdeau
printre chitaituri si sforaituri de credeai ca toate lighioanele pamantului isi dadusera
intalnire acolo. Daca nu ar fi avut inima tare poate ca s-ar fi intors de mult dar el
continua sa mearga. Mergea cu mana pe sabie si era atent sa nu atinga si sa nu calce
nimic. Oricat s-ar fi straduit nu putea sa-si vada nici macar varful degetelor da sa mai
vada si ce este in jur. Si cum inainta el orbecaind si pipaind cu piciorul, deodata se auzi
un cantec maiastru ce se alatura altor triluri mai putin reusite. Ajunse astfel intr-o
incapere mare ca o sala de palat credea el dupa ecoul pasilor sai si dupa cum se auzeau
trilurile acelea si din toate partile il impresura marea aceea de triluri. Incerca sa-si dea
seama de unde venea cantecul acela neasemuit dar pe masura ce se apropia de un loc i
se parea ca se aude din alta parte. Si poate ca s-ar fi invartit el mult si bine daca nu s-ar
fi rugat sa aiba macar o scanteie de lumina. Si nu termina bine rugaciunea ca dintr-o
datatoata incaperea prinse a clipi de luciri si scanteieri de credea ca are vedenii. Inchise
iute ochii si cand ii deschise vazu ca toata incaperea era plina de scanteieri si licariri
verzui si isi aduse aminte de gaza pe care o scapase. Deodata un nor de licurici se
stransera intr-un colt si vazu intr-un cuibar de aur si margaritare o pasare maiastra cu
un mot rubiniu in crestet. Se apropie fara teama si lua maiastra cu tot cu cuib si le puse
usurel in traista si pe aici iti e drumul. Nu apuca sa se indeparteze de acea incapere ca
un vuiet de caraituri se starni si tropote infundate se auzeau in urma lui. Iuti pasul si cu
ajutorul micilor gaze se strecura tot mai departe si cu greu incepu sa zareasca lumina
zilei. Abia mai avu putere sa iasa din vagauna si sa se arunce in sa. Calutul sau isi
desfacu aripile si se departa iute. La gura vagaunii aparu o matahala uriasa, orbita de
lumina soarelui.
− Alelei voinicule, mare noroc ai avut ca ai trecut la lumina unde eu nu am putere,
caci daca te prindeam nu mai scapai de judecata mea.
− Ramai sanatoasa cumatra si nu te supara ca am luat maiastra, dar mare
trebuinta am de ea.
− Apoi daca nu te-am prins, mergi sanatos si sa te ajute sa izbandesti in ceea ce
doresti.
Amir ii ceru calutului sa opreasca pentru a manca ceva si a dormi caci era
sfarsit. Ajunsi pe pamant, isi ostoi foamea, isi aranja salas si se culca avand grija sa lege
bine gura traistei ca sa nu scape maiastra. Dimineata, cauta cateva nuiele si incropi o
colivie destul de mare in care aseza maiastra cu tot cu cuibar si apoi o acoperi cu
basmaua de la gat pentru a suferi din cauza luminii. Si odata se porni a canta de nu
putei crede ca-s altceva decat cantari ingeresti. Porni la drum si ii spuse calutului sau
ca acum trebuie sa ajunga la desertul mortii. Aceasta odata se inalta in taria cerului si
trecea ca norocul peste tot locul si nu oprea nicicum. Deodata, din senin se starni o
furtuna si tot cerul se umplu de nisip de parea ca un perete si nu mai puteai respira si
trece mai departe. Coborara lin si vazura ca sunt la marginea unei intinderi
nemarginite de nisip alb si sclipitor ca argintul. Din loc in loc se zareau resturi de oase
si tivgi parjolite si albite de sageata fierbinte a soarelui si scrijelite de dintii nemilosi ai
nisipului.
− Ei stapane, iata ca si a doua cumpana a aparut in calea noastra.
Amir descaleca, lega colivia de seaua calului si porni hotarat la drum. Dar nu
facu doi pasi ca simti ca se afunda tot mai tare si mai iute in nisip. Daca nu ar fi fost
calul sa-l traga poate ca ar fi sfarsit inghitit si mistuit de nisipurile miscatoare. Sui in sa
iar calul isi desfacu aripile dar nu zbura ca la o aruncatura de sageata ca iar se starni
din senin o furtuna de nu mai putei respira si vedea nimic. Se intoarsera si coborara la
marginea acelor nisipuri iar Amir se lasa la pamant mai mult mort de obida caci nu
stia cum putea trece desertul. Si cum statea ingandurat cautand o cale de reusita se
gandi ca daca ar putea face o podisca cat de mica ar putea trece dincolo, dar de unde
lemne sau macar vreascuri? Si cum statea si isi plangea soarta deodata aude un sasait.
Intoarse capul si zari langa el puiandrul de sarpe pe care il scapase de la moarte, insotit
de toata suflarea serpeasca caci pesemne era chiar imparatul serpilor. Acesta se
apropie si ii spuse printre sasaituri:
− Stiu ca te necajesti voinice, dar pentru ca ai avut inima buna si mi-ai salvat viata
acul o sa pot sa-ti platesac binele facut.
Si odata suiera scurt si toata suflarea aceea miscatoare si suieratoare prinse a
se incolaci si a se impleti si cat vedeai cu ochii se intindea un pod, poteca miscatoare
peste tot cuprinsul nisipurilor miscatoare. Amir, lasa maiastra in grija calului, isi lua
armele si porni pe acea carare vie. Merse el ce merse si parca nici nu vedea soarele
cand pleca la culcare si cand se trezeste caci daca ar fi stat pe loc s-ar fi scufundat. Si
mergea si nu statea iar dupa trei zile ajunse la poalele unei coline lunguiete si
plimbatoare. Sui colina si in spatele ei, la adapost de vantul turbat, intr-o vaioaga, vazu
ca poteca se sfarseste in fata unei flori risii ca sangele ale carei frunze carnoase se
strangeau aparand-o de arsita si de vant. Se apropie cu sfiala, scoase floarea cu grija si
o puse cu tot cu pamantul cel putintel de la radacina intr-o maneca a camesei lui. Nu
apuca sa faca o suta de pasi, ca dintr-o data se starni o furtuna nimicitoare si din
mijlocul ei se ivi o nametenie de leu ce se repezi dupa el sa-l sfasie. Dar cum vru sa
paseasca pe poteca cea miscatoare aceasta se destrama si leul nu mai putu sa-l ajunga,
caci si el se temea de nisipurile ucigase.
− Alelei voinicule, daca ai luat floarea cu gand bun sa te ajute in toate, dar daca ai
luat-o ca sa o strici sau sa amagesti, oasele sa nu-ti treaca de marginea nisipurilor.
− Multumesc mult breabunule leu, dar am mare trebuinta de ea asa ca ramai
sanatos.
Si merse Amir si intr-un tarziu se trezi in fata calului sau si se mira si el de
unde avusese atata putere, dar pesemne ca numai parfumul florii ii sporise puterile si
izbandise. Multumi din suflet serpicului si slugilor sale si incaleca strangand cele doua
daruri la piept.
− Ei calutul meu, acum sa te vad, ca trebuie sa ajung in drumul soarelul si sa-l rog
sa-mi dea un fir din coama cailor sai.
− Poti sa astepti mult si bine, ca nu-ti va da.
− Hai si-om vedea.
Si unde nu se avanta calutul sau de ramase pamantul cat o rodie zemoasa, apoi
cat o graunta de mei si apoi nu se mai zari decat cat un fir de praf in nemarginirea
intunecata. Isi mai incorda odata aripile si cand se azvarli ajunse pana aproape de
drumul soarelui, dar se opri speriat caci deja incepea sa le fumege parul si sa-i
parjoleasca dogoarea.
− Imi pare rau stapane dar mai mulr de atat nu pot, decat daca nu vrei sa ne
scrumim aici.
Noroc cu floarea vietii al carei parfum ii mai intarea si le da puteri, caci altfel
cine stie, poate ca ar fi murit de mult. Amir mai ca ar fi plecat mai departe, dar stia ca
nu se poate. Ar fi putut sa se intoarca dar nu putea sa faca acest lucru dupa ce ajunsese
pana aici. Si cum statea si se gandea ce sa faca, deodata aude un falfait de aripi si cat ai
clipi totul in jur se umplu de pasaretul intregului pamant si in fruntea lor zari
pasaruica pe care o scapase din ghearele uliului. Aceasta fluiera odata si toate pasarile
prinsera a face umbrar si racoare cu aripile lor iar pasaruica cea mica se strecura si pe
cand trecea carul soarelui se azvarli ca o sageata si smulse trei fire din coama unui cal.
Dar cum facu acest lucru pe data cazu arsa de dogoareala aceea dar tot nu dadu
drumul celor trei fire din cioc. Si cum cadea ea arsa, ajunse in palma lui Amir. Acesta o
apropie de floarea vietii si pe data pasaruica prinse a sufla si a se intrema iar in locul
penelor parjolite ii aparura altele cu totul si cu totul de aur. Amir lua cele trei fire din
ciocul pasaruicii, ii multumi si porni spre palatul Hanului Tatar. Nu mai stia cat timp
trecuse de cand plecase pentru ca timpul umbla si el deodata prin cele straine locuri,
dar nu se indoia ca va ajunge la timpul potrivit. Si daca nu ar fi coborat calutul sa se
adape si sa mai manance, poate ca ar fi zburat ca vantul si ca gandul caci dorul de
frumoasa lui Saurea ii parjolea inima mai ceva ca dogoarea soarelui. Zilele fugeau in
urma si intr-un sfarsit ajunse in locurile sale natale, in stepa sa draga si cand zari in
departare turlele palatului unde se afla aleasa inimii sale, opri, se spala, isi primeni
hainele si pleca spre palat cu inima usoara. Intra in palat, patrunse in sala tronului si
cand ajunse in fata tronului facu o plecaciune si zise smerit:
 − Marite Han, mi-am tinut vorbele si am adus ceea ce lipsea desavarsirii gradinii.
Am adus Maiastra cantatoare, Floarea vietii si cele trei fire din coama cailor de la carul
ceresc.
Amir puse cele trei daruri in fata Hanului iar acesta cand le vazu uita de tot si
de toate si si dadu porunca sa vina frumoasa Saurea. Aceasta se infatisa iute fara sa-si
mai acopere fata si trupul cu valurile dese. Ajunsa in sala tronului vru sa se intoarca
cand il vazu pe Amir dar picioarele nu o mai ascultau ci cautau sa o apropie tot mai
mult de cel catre care inima ii dadea ghes sa caute. Se opri sfioasa in dreapta tatalui sau
si isi pleca ochii, nemaiputand indura ruga muta, fierbinte din ochii voinicului.
− Uite fata mea, cele trei daruri minunate ce vor implini desavarsirea gradinii tale.
Ce rasplata crezi ca merita acest voinic?
− Preamarite tata si stapan, eu in nestiinta mea cred ca nici o avere nu va putea
rascumpara vrednicia si curajul acestui tanar chipes.
− Buna mea Saurea, vad ca mai degraba glasuieste inima ta decat mintea. Sa cred
ce vad si ce simt?
− Daca nu-ti este cu suparare bunul meu tata, inima ta va sti ce hotarare sa ia.
− Da, voinicule, te astept peste trei zile si atunci vom vedea daca mana fetei mele
este o buna rasplata pentru vitejia si hotararea ta, iar daca nu, vei putea cere tot ceea
ce vei crede de cuviinta.
Amir, mut de uimire si de fericire, nu mai auzi ce spuneau cei din jur, iar
vorbele Hanului erau ca o ploaie binecuvantata pentru inima sa parjolita, si din ochii
sai intelesese ca nu avea nimic impotriva acelei iubiri. Dori sa faca o plecaciune dar
nu-si mai putea dezlipi ochii de la frumoasa lui Saurea. Vru sa multumeasca pentru
bunatate dar buzele ii erau pecetluite de taina viitoarelor dezmierdari, vru sa plece dar
trupul ii era implantat in pardoseala salii. Era ca o stana de piare ce rasufla si care
ardea ca o valvataie caci fata ba i se impurpura ba se facea alba ca petala.
− Ce spui voinicule? Intreba Hanul privind cu drag la dragostea curata a celor doi
caci isi dadea seama ca alt sot mai destoinic pentru Saurea lui nici nu putea gasi.
Tanarul se dezmetici cu greu din vraja ce-l cuprinsese, facu o plecaciune
multumind si promise ca se va intoarce peste trei zile impreuna cu baranul sau tata
pentru a da raspunsul cuvenit, cu toate ca daca ar fi fost dupa inima lui nici nu ar mai
fi asteptat atatea zile. Iesi din palat, isi lua calutul si porni spre batranii lui parinti, spre
casa. La un moment dat, la marginea drumului il zari iar pe batranul cersetor. Se
apripie si ii puse in palma trei druguti de argint, multumind pentru sfaturile primite.
− Ei voinice Amir, chiar daca rodia este coapta pe ram, mai va pana ce o vezi la
tine in casa pe masa. Multe ai facut dar inca multe mai ai de implinit, caci roata nu si-a
depanat inca tot firul si nu uita ca adevarata fericire si implinire nu cad din cer ci
trebuie sa te lupti ca sa le castigi. In viata iti trebuie prieteni de nadejde: curajul,
hotararea si statornicia, altfelnu izbandesti. Mergi cu bine si nu uita sa-ti hranesti
sufletul cu rabdare si intelepciune, mai zise batranul si disparu ca si cea data.
Amir ajunse acasa si isi imbratisa parinti cu drag, povestindu-le toate cate
trecuse in pribegia lui prin lume si ce aflase de la palatul hanului. Le darui apoi un ou
de la Maiastra cantatoare, un vlastar de la Floarea vietii si un capatai dintr-un fir din
coama cailor ceresti. Batrana lua oul de margaritar si-l puse cu drag pe o perna
frumoasa chiar aproape de caldura domoala a caminului, puse mladita intr-o strachina
tocmita cu pamant de cel bun si ascunse firutul intr-o naframa ca prea lumina toata
casa. Dupa ce manca ceva, Amir iesi si isi ingriji calutul, curatandu-l si hranindu-l,
grijindu-l ca pe cel mai bun prieten ce-l avea. Apoi isi curata si isi ingriji armele de
nadejde dupa incepu a se preumbla cu batranul sau tata, cerandu-i sfatul despre cum
or sa faca si ce or sa zica in fata maritului Han. Cum trecura cele zile nimeni nu stia
caci el parca era rupt de lume si de viata si tot ofta si suspina. La rasasitul zorilor, Amir
era deja treaz, curatat si grijit imbracat si isi impoldea tatal sa se grabeasca. Plecara si
mergeau prea incet dupa sufletul lui dar nu avea incotro, trebuia sa se supuna. In
departare incepu sa se zareasca turlele palatului dar parca ceva nu era tocmai bine.
Inima ii spunea ca merge prea incet. Ajunsera la poarta palatului, dar totul era de
izbeliste si parca frigul mortii pusese stapanire pe palat. Patrunsera in palat si holurile
erau pustii sau daca trecea cate o sluga aceasta era parca dusa din acea lume. Cand
ajunsera in sala tronului, il gasira pe batranul Han stand cu privirile pierdute. Amir,
facu o plecaciune si ramase asa asteptand ca tatal sau sa ia cuvantul. Batranul Han nici
nu baga de seama ca are doi musafiri iar tatal sau nu indraznea sa ia cuvantul
neinvitat. Intr-un tarziu Amir se ridica, isi drese glasul si zise:
− Marite Han, m-am intors dupa cuviinta impreuna cu tatal meu. Vad ca ganduri
negre iti tulbuta mintea si sufletul dar daca imi sta in putere sa te ajut rogu-te spune-mi
si voi porni imediat. Care poate fi cauza acestei tulburari?
− Atunci cand soarele se pierde printre nori spunem ca este o zi proasta si trista,
dar ce se intampla daca soarele nu mai poate sa apara?
− Noaptea si moartea se astern peste toate.
− Ei, da. Si peste viata mea s-a asternut noaptea caci soarele vietii mele saurea nu
mai este.
Amir crezu ca nu aude bine si daca nu ar fi fost tatal sau sa-l sprijine, ar fi
cazut ca retezat de o crunta lovitura.
− Da voinicule, saurea a fost luata impreuna cu cele trei daruri ale tale si dusa in
robie de Tigrul Vargat, spaina muntilor si campiilor, moartea oamenilor si a tuturor
vietuitoarelor. Cat am vrut eu si oamenii mei, nu am reusit sa-l dovedim si sa-mi scap
fata caci este inconjuratde vraja biruintei si nimeni si nimic nu-i pot sta in cale. Acum
nu mai astept decat moartea, caci bucurie in viata asta nu mai pot sa mai am. Saurea
era singura mea copila si doar ea imi mai incalzea batranetile si era singurul izvor de
bucurie pentru mine.
− Marite Han, iubite tata, eu fara Saurea nu pot trai. Mai bine mor ca un viteaz
odata decat sa mor cate putin in fiecare zi. Plec in cautarea ei si daca pana intr-o luna
nu m-am intors inseamna ca m-a rapus Tigrul Vargat.
Batranul Han se apleca si-i zise:
− Fatul meu, lasa focul dragostei sa se molcomeasca si ramai alaturi de parintii
tai. Ti-am spus doar ca nimeni si nimic nu-l pot rapune pe fiorosul si crudul dusman.
Nu vreau sa-ti pierzi viata oricat de mult mi-as dori fica inapoi.
− Daca poti sta o zi fara soare Marite Han eu nu pot sta o clipa macar fara o raza
de lumina si sunt sigur ca vraja iubirii este mai puternica decat vraja biruintei.
Ramaneti cu bine caci eu plec.
Isi imbratisa tatal, isi lua ramas bun de la Han, iesi din palat, incaleca pe
calutul sau drag si pleca, nici el nu stia unde.
− Grea povara mai ai pe suflet stapanul meu si daca prima oara am izbandit acum
nu stiu cum vom face caci Tigrul Vargat isi trage puterile din vrajile si pamanturile pe
care le stapanesta. Nimeni nu-l poate invinge caty timp nu-si paraseste pamanturile.
− Vom vedea. Cel de sus e mare si bun si in milostenia lui s-a indura si de mine sa-
mi curme cumva suferinta.
Si plecara si zburara si pamantul nu-l calcara, si de ce mergeau parca tot
stateau, mari si tari vedeau si-n urma lasau. Dar el tot mergea, zarea strabatea, zbura
tot ca vantul, rascolind pamantul, de dor greu manat, de chip minunat. Si cum zburau
ei, deodata, in mijlocul marii zari un ostrov cu un palat ce stralucea ca un soare.
Cobora calutul chiar la poarta palatului ce era deschisa caci nu putea trece dincolo de
ea si flacaul nostru o zari in curte pe frumoasa Saurea ce statea si plangea ca la
moartea ei. Amir ajunse intr-un suflet la ea si landu-i cu gingasie mainile pentru a le
saruta, o intreba de ce plange. Saurea mai ca lesina cand il vazu si ii spuse sa plece
repede sa nu-l prinda Tigrul Vargat pe care trebuia sa-l ia de sot pana intr-o luna, dar
ca avea de gand sa-si curme viata decat sa faca acest lucru.
− Hai Domnita mea, nu mai plange, calutul meu este la poarta, numai sa ne
aruncam in sa si intr-o clipita suntem departe de aceste locuri.
Nu apuca Saurea sa se ridice din jilt si sa faca cativa pasi spre poarta cu Amir,
ca deodata incepura curtile palatului sa faca zarva mare si portile se inchisera iute. Nu
trecu mult si in curte se lasa din zbor chiar stapanul, Tigrul Vargat. Acesta era mare
cat ursul si fioros ca o dihanie. Unde nu se rasturna si se prefacu si mai fioros si mai
mare de ziceai ca atata loc este cat este si el. Si se repezi la Amir sa-l sfaie dar acesta
scoase iute spada si se apara, taind aer si carne deopotriva. Vazand ca nu-l poate
dovedi, odata se prefacu intr-un fum des si il impresura pe voinicul nostru de nu mai
stia acesta unde sa loveasca. Si pe cand se invartea, taind fumul cel gros in fasii care se
adunau iar. Si unde nu vazu Amir ca tot fumul se strange ca un fuior si incepe se se
stranga in jurul lui pana cand era deja legat fedeles de nu mai putea misca nici un
deget. Atuncu tot fumul se inchega iar si isi facu aparitia Tigrul Vargat. Acesta lua
sabia lui Amir si fara a se uita, il taie in patru parti si il arunca in afara curtilor
palatului.
− Ei, acum poate ca o sa te hotarasti sa te mariti caci nu mai are cine sa te scape,
mai zise el si pleca lasand-o pe Saurea langa trupul sfartecat al iubitului.
Ea se apleca si stranse cum putu cele patru parti si pe puse in desagi pe saua
calului, pentru a-l duce unde va crede el de cuviinta. Ar fi putut sa sara in sa dar stia ca
moartea ar fi venit ca fulgerul si nu va mai avea cine sa-l planga pe voinic. Si porni
calutul nostru, ca vantul si ca gandul strabatand pamantul, odata cu soarele ce-ncalzea
ogoarele. Si zbura si iar zbura si deloc nu se oprea decat cand ajunse la iurta parintilor
voinicului. Acolo necheza usurel si batu din copita. Tatal iesi si cand vazu cele desagi
intelese ce se intamplase. Lua desagii in casa potolind-o din plans pe batrana mama si
scoase bucatile trupului fiului sau. Le aseza cum putu mai bine, cu capataiul din coama
cailor ceresti atinse toate taieturile si acestea se lipira apoi sparse oul de la maiastra
cantatoare si unse cu el trupul spintecat care se intregi pe deplin si se stersera toate
urmele de taieturi si cu sucul de la floarea vietii unse tot trupul iar voinicul Amir prinse
viata si se ridica din asternut cascand. Si daca inainte era cum era acum parea sculptat
de mana maiastra si tot trupul ii stralucea ca aurul stins si lucea ca margaritarul.
− Oh, tata si mama, da greu somn am mai dormit.
− Dormeai mult si bine somnul de veci daca n-ar fi fost o mana miloasa sa stranga
toate partile trupului si daca n-ar fi fost calutul tau sa te aduca aici. Si daca n-ar fi fost
cele trei daruri aduse de tine toata truda ar fi fost zadarnica.
− Deci am fost totusi pe taramul Tigrului Vargat si am vazut-o de-adevaratelea pe
frumoasa mea.
− Da, fatul meu, dar dupa cum vezi bine nu ti-a fost de nici un folos. Pana cand nu
vei gasi o cale sa-l poti dovedi nu are rost sa mai incerci caci cele trei daruri s-au
terminat. Gandeste-te bine ce vei face caci de acum numai puterea ta si ajutorul celui
de sus te mai pot ajuta.
Si Amir incepu sa se miste usurel pentru a-si capata iar toate puterile si pentru
a-si simti din nou trupul. Zilele treceau si puterile ii reveneau tot mai mult si isi simtea
trupul plin de vigoare si voiciune. Acum isi ingrijea mai cu sarg calutul pentru ca ii
redase viata si mai stia ca numai cu ajutorul lui va reusi sa-si duca la bun sfarsit
intreprinderea.
− Ei calutul meu drag, grea incercare pentru mine. In fiecare zi parca as sta pe o
punte ingusta. In spate se afla abisul fara fund al trecutului iar in fata este viitorul care
sunt sigur va inghiti tot ce ma supara astazi. Stiu ca este greu, dar nu-mi pierd
nadejdea ca vom izbandi. In cateva zile trebuie sa plecam asa ca trebuie sa ne pregatim
temeinic de drum. Pana atunci poate ne vom lumina mintile ca sa stim cum sa reusim.
Cand vazu ca totul este la fel de bine ca inainte, Amir isi pregati cele de drum,
isi lua ziua buna de la cei dragi si porni in lume, la ostrovul din mijlocul marilor. Stia
ca numai printr-un viclesug il va putea invinge pe Tigrul Vargat dar inca nu stia cum
va face. Cand ajunse in mijlocul marilor, coborara pe un ostrov pentru a se odihni si a
se intrema pentru greaua incercare ce-i astepta. Pe cand statea si privea nestiind cum
sa faca vazu o pasare colorata ca un curcubeu ce se chinuia sa sparga o nuca mare cat
pumnul. Si pentru ca nu putea o lua in ghiare, se inalta si apoi ii dadea drumul pe o
piatra Si facu asa pana cand coaja nucii crapa si pasarea putu sa-i manance miezul
dulce si laptos. Atunci Amir isi dadu seama cum putea sa-l invinga pe potrivnicul sau.
Incaleca si porni mai departe spre salasul sau din ostrovul aurit. Ajunse la portile
palatului dar nu mai patrunse in curtea palatului ci ii striga frumoasei saurea sa vina
spre poarta si sa plece impreuna. Aceasta nu mai putu de bucurie cand il vazu si isi
dadu seama ca numai o minune putuse sa-l readuca la viata. Lua cele trei daruri si
porni spre poarta palatului. Dare ca si data trecuta, curtile incepura sa faca freamat
mare si portile se inchise iute. Nu trecu mult si aparu si stapanul palatului, furios. Cand
il vazu pe voinic avu un moment de cumpana caci isi da si el seama ca are de-a face cu
un om puternic si norocos.
− Ei voinice, vad ca nu-ti sta bine capul pe umere si tot cauti sa scapi de el. Ce vant
te aduce iar pe la portile mele?
− Am venit marite Tigre sa-mi iau viitoarea mireasa acasa pentru nunta. Poate ca
ai treba si nu as vrea sa te retin, asa ca te rog las-o sa iasa si sa plecam.
− Ma bucur ca de data asta ai oprit la poarta si nu ai mai intrat ca un fur, dar ce-i
al meu al meu ramane.
− Poate ca ar trebui sa o intrebam chiar pe ea sa vedem ce zice?
− Nu are ce sa zica. Este in stapanirea mea si va fi mireasa mea.
− Atunci nu ne ramane decat sa ne luptam. Cum vrei sa ne luptam? In sabii, in
tranta sau cu viclesuguri ca data trecuta?
− In lupta dreapta si in sabii sa ne luptam.
Cobora voinicul nostru si isi pregati sabia iar Tigrul vargat odata se prefacu
intr-un urias de trei ori mai mare. Si incepu lupta dreapta de sareau scantei din
palosele celor doi. Dar de atata zbitura, acestea se sparsera si se facura tandari ce erau
rosii ca focul. Cei doi incepura tranta dreapta si daca nu ar fi fost tocmit in focul
luptelor, flacaul nostru pe loc si-ar fi dat sufletul in stransoarea Tigrului Urias. Dar nici
Acestuia nu-i era usor ca il prindea voinicul nostru si il trantea de facea groapa in loc.
Daca vazu si vazu ca nu-l poate birui se prefacu iar intr-un fum ce-l impresura din
toate partile. Daca vazu voinicul nostru una ca asta se azvarli iute in sa si ii porunci
calutului sa se inalte cat de sus poate. In acest timp isi pregati cealalta spada si arcul si
incepu sa traga cu sageti unse cu singe in norul acele. Si unde nu incepu a se preface
fumul la culoare si a se inrosii de ziceai ca insusi cerul s-a inrosit de la sangele sfant al
soarelui. Si odata se auzi un strigat de durere si manie si Tigrul nostru se prefacu iar
tigru si incepu a se azvarli in tarie dupa voinicul nostru. Dar calutul nostru se tot inalta
si se tot departa de ostrovul aurit. Cand iiu veni bine voinicului nostru se lasa peste
Tigru si ii dete o lovitura cu palosul de taie carnea pana la os. Acesta se rostogoli din
inalt si cazu drept in apele inspumate ale marii. Atunci voinicul nostru se lasa iute ca
sageata si ii mai dete cateva lovituri de il facu fasii, fasii. Cu ultima suflare, Tigrul
Vargat il ruga pe voinic sa-i duca lesul pe ostrovul lui, dar calutul ii aduse aminte de
vrajile si farmecele ce inconjurau ostrovul aurit. Atunci Amir, cu o singura lovitura
reteza capul dusmanului sau si lua cele doua parti ale trupului si le duse pe ostrovul
aurit pentru a le ingropa. Dar cand ajunse pe mal si puse jos trupul si capul, odata vazu
ca acestea doua se unesc si trupul se intareste si se infiripa la loc si Tigrul se ridica plin
de viata. Voinicul nostru se pregati pentru lupta ridicand palosul, dar Tigrul Vargat ii
ceru ca sa-i taie capul inca odata. Voinicul nostru nu stia ce sa mai creada, dar la
rugamintea Tigrului ii reteza capul, spintecandu-l de sus pana jos. Abia acum, din
trupul spintecat se ridica un abur ca un firicel care se aduna si se intrupa,
inchegendu-se intr-un trup de tanar. Acesta se ridica cu greu ca dupa o boala grea si
cazu in genunchi in fata lui Amir, multumindu-i cu lacrimi in ochi ca-l scapase de
blestemul ce-l tintuia in pielea aceea scarboasa. Dupa aceea se ridica si p[orunci
portilor care se deschisera imediat si il pofti pe Amir inauntru rugandu-l sa mai
ramana cateva zile oaspete. Ii spuse ca pe el il cheama Adis si ca este fiul domnului din
Tara Smaraldelor, dar fiindca stapanul vrajitorilor poftise la tronul si tara tatalui sau,
acesta dusese razboi de aparare dar ca in cele din urma pierise sub loviturile primite.
Marele Vrajitor il prinse pe el si-l prefacu cu farmecele potrivite in acea dihanie
fioroasa, blestemandu-l sa nu poata parasi acel ostrov decat pentru a face rau in lume si
pentru a muri. Acum, ca blestemul fusese spulberat putea pleca in lume sa-si afle
norocul si poate sa-si recastige tronul. Amir mai ramase cateva zile oaspete in palatul
din Ostrovul Aurit impreuna cu frumoasa lui Saurea care nu mai putea de bucurie
pentru felul cum se sfarsise toata lupta. Dar dorul de casa al frumoasei si teama pentru
sanatatea batranului Han o indemna sa-l roage sa plece spre casa cat mai repede. Cand
zilele de ospetie luara sfarsit, Amir lua cele trei daruri, Maiastra, Floarea si Firele de
aur si impreuna cu alte daruri bogate isi luara ramas bun de la Adis si suira in sa.
− Sigur nu vrei sa vii impreuna cu noi Adis, poate ca pe tot intinsul stepei noastre
vei gasi o mandra fecioara care sa te farmece si sa poti sa-ti gasesti rostul.
− As vrea dar nu pot. Fiecare este cu drumul sau. Asa cum tu nu ai avut liniste si
pace pana cand nu ai reusit sa cuceresti inima domnitei tale asa nici eu nu voi avea
liniste si pace pana cand nu-mi voi recastiga tronul si tara tatalui meu.
− Ori de cate ori o sa ai nevoie de o mana puternica si de o inima viteaza nu uita
ca pe lume mai este un voinic care te poate ajuta. La buna vedere bunul meu Adis si fie
ca dorintele tale sa se implineasca cat mai iute.
Apoi calutul se azvarli in taria cerului, calatorind pe potecile intortocheate ale
vanturilor pierdute. Frumoasa Saurea care nu mai vazuse niciodata asa ceva nu mai
putea de bucurie, minunandu-se de tot ce vedea. Atunci voinicul nostru ii facu un semn
calutului si acesta se azvarli si mai sus lasand pamantul in urma ca o rodie, ca o
piersica salbatica ca un fir de praf si in cele din urma nu se mai zari decat bolta
instelata. Saurea era muta de uimire si nu mai putea spune nimic. Chiar pe langa ei
trecu infoindu-se o ditamai stea cu coada ce stralucea ca o jerba de scantei dar care
erau reci ca gheata. Atuci Amir fura cateva scantei din coada cea stufoasa si coborara
iute ca gandul chiar in mijlocul stepei langa palatul batranului Han. Intrara in curte si
in palat si cand ajunsera in sala trunului il gasira pe Han stand ingandurat si trist.
Saurea il striga incetisor iar acesta intoarse capul si batu aerul cu mainile ca un om
care nu vede.
− Dupa ce m-a parasit lumina ochilor, acum si auzul ma paraseste caci parca am
auzit glasul fetei mele iubite.
− Nu tatuca, sunt aici, spuse Saurea incetisor si ii lua mainile sarutandu-le.
− Oh, fata mea, bine macar ca te aud, caci de vazut nu te mai pot vedea. Lacrmile
au curs izvor nesecat, ducand si lumina ochilor cu ele. Bine ca te-ai intors sanatoasa,
dar unde este voinicul Amir?
− Aici sunt, marite Han, zise acesta si veni in fata. Scoase cateva scantei din coada
stelei si i le puse pe ochi stinsi si pe data acestia isi capatara lumina de odinioara.
De bucurie ca i s-a intors fata, de bucurie ca vede iar, hanul nu mai stia ce sa
spuna si ce sa faca. Isi imbratisa fata si pe salvatorul acesteia si spuse de fata cu toti
slujitorii care se stransesera in sala tronului ca intr-o saptamana, fata sa se va casatori
cu cel ce i-a salvat viata. Zilele trecura, clipe in zbor si veni si ziua sorocita. Soarele
insusi se oprrise in inaltul cerului pentru a privi la cei doi tineri ce strabateau curtile
palatului urmati de alaiul de nunta, iar firele de aur din coama cailor sai straluceau in
parul Saurei. Maiastra canta umpland cerul cu triluri pline de caldura si iubire iar
floarea vietii inflorise in gradina minunata si raspandea parfumul ei peste tot locul.
Toata lumea se bucura pentru bucuria si implinirea celor doi, Amir si Saurea. Si daca
ar fi privit cineva mai atent ar fi zarit in curtea palatului pitit dupa o piatra, sarpele cel
vargat care il ajutase, pe o ramura pasaruica cea aurie iar cerul plin de scanteioarele
licuricilor.
Si daca cineva ajunge in indepartata stepa poate ca se intalneste cu cei doi ce-si
deapana viata si se bucura de toate fericirile pamantului.
− Bine bunicule, dar cu Adis ce s-a mai intamplat?
− Ce sa se intample?
− Pai ce a facut? S-a mai luptat cu vrajitorul cel rau?
− Ei asta-i alta poveste. Dar daca sunteti cuminti poate ca o sa aflati si ce s-a mai
intamplat cu viteazul Adis din Ostrovul Aurit.
− Cand?
− Cand o mai odihni vantul pe la stresini si mi-a mai spune el ce s-a intamplat,
caci nu stiu chiar toata povestea.
− Ba o stii, ba o stii.
− Poate ca da, poate ca nu, cine stie?

Februarie 2002