dar între timp pierdusem tot sfărâmat în mii de cioburi ce rătăcesc strângând lumina la piept. m-am culcuşit într-o răsuflare de-ntuneric şi-am lăsat timpul să se scurgă trecerea lui muşca din mine făcând loc unor noi stări stări care se cheamă mâini, picioare, ochi, gură, nas, urechi şi aer. acum puteam să pipăi puteam să gust să miros să ascult şi mai puteam ceva, puteam să înţeleg, să gust singurătatea şi durerea ce creşte în lipsa ei a iubirii. ce aveam nu mai era ca la-nceput era, dar era altceva mai putin. mai altfel, mai lipsit mâna mea pipăia dar nu găsea nimic nimicul cu gust de nimic nimicul cu miros de nimic nimicul cu ţipăt de nimic. mâna mea frământa nimicul mâna mea căuta găsea modela nimicul şi-acesta pulsa sub atingerea delicată se implinea creştea ca iubirea cotropea şi cuprindea era ca aerul şi pe afară şi pe dinauntru era mai mult decât tot ce aş putea spune, era iubire şi eram împreună buzele mele degetele mele răsuflările mele visele mele rătăcitoare şi nimicul ce se lăsa modelat ce aştepta tresăltând ca roua dimineaţa.