CAPITOLUL VIII

GRUPURILE SOCIALE MARI – STRATURILE SOCIALE

VIII. 1. Status şi strat social

Statusul exprimă poziţia unei persoane în spaţiul social. El
este legat în mod preponderent de prestigiu, adică de respectul,
preţuirea, stima pe care o persoană le primeşte din partea membrilor
societăţii. Pentru dobândirea prestigiului nu sunt suficiente puterea şi
averea.
Pornind de la presupoziţia lui Sorokin că spaţiul social este
multidimensional, vom selecta câteva puncte de vedere demne de luat
în considerare în ce priveşte dimensiunile statusului.
Max Weber, precum am menţionat anterior, ia în considerare
prestigiul, venitul şi puterea, iar L. Warner propune: ocupaţia,
mărimea şi sursa venitului, tipul de locuinţă, zona de rezidenţă,
nivelul şcolarităţii. W. Mills, pe lângă cele trei dimensiuni propuse de
Weber adaugă ocupaţia. Bernard Barber indică rolurile politice,
militare, religioase, economice, profesionale, bogăţia şi proprietatea;
S. Miller indică venitul, puterea şi relaţiile sociale.
Nu numai sociologia occidentală identifică mai multe
dimensiuni, ci şi cea din fostele ţări socialiste. Spre exemplu, P.
Mahonin găseşte cinci dimensiuni ale stratificării: caracterul muncii,
educaţia, participarea la conducere, nivelul de trai, modul de viaţă în
timpul liber. T. Kalosi propune şapte dimensiuni: statutul aşezării,
statutul locuinţei, statutul financiar, cel cultural, al consumului,
statutul în diviziunea muncii, capacitatea individului de a-şi promova
interesele.
În lucrarea "Social Mobility and Class Structure" (1969), G.
Carlsson face o sinteză a dimensiunilor de stratificare din diverse
studii: prestigiul, puterea politică, influenţa personală, rolul economic
de patron sau angajat, importanţa funcţională a ocupaţiei,
accesibilitatea socială a unei poziţii, ideologia, resursele economice
sau nivelul de consum, atribute culturale (stilul de viaţă) şi educaţia,
în total zece criterii.

120
 În literatura sociologică din ţara noastră, Honorina Cazacu
abordează structura socială în termenii statusului social, având un
nucleu constituit din tripticul: ocupaţie - instrucţie - venit. Acestor
elemente li se adaugă şi stilul de viaţă, participarea la conducere etc.
Ulterior, dimensiunile propuse pentru studierea stratificării
sociale sunt:1
1. Diferenţierea după venituri, având în vedere atât venitul oficial
cât şi cel neoficial;
2. Diferenţierea după dotarea gospodăriei;
3. Diferenţierea după confortul locuinţei;
4. Diferenţierea după nivelul de instrucţie şcolară, respectiv
profesională;
5. După nivelul consumului cultural, considerând că reflectă stilul
de viaţă şi calitatea ei;
6. După funcţia de conducere;
7. Diferenţiere după prestigiu.

Totuşi, majoritatea studiilor consideră ocupaţia ca dimensiune

esenţială.
*
Adesea în lucrările americane este folosit termenul strat
social desemnând un grup de statusuri.
"Stratul a fost definit în mod uzual ca fiind compus din
persoane ocupând poziţii similare pe anumite scale evaluative sau, în
termenii gradului de control asupra diferitelor resurse", afirma S. N.
Eisenstadt2 într-o lucrare alcătuită de J. A. Jackson, care sintetizează
punctele de vedere asupra stratificării sociale.
__________________
1. Mitulescu, S. Stratificarea ca dimensiunie a structurii sociale, pag.65/75
2. Eisenstadt, S.N.- Prestige, Participation and Strata Formation în J.A.
Jackson – “Social Stratification”, pag.63

De fapt, chiar atunci când folosesc denumirea de "clasă" mulţi

sociologi americani înţeleg prin ea un strat, iar împărţirea în clase o
concep ca stratificare.

121
 Faptul este remarcat de sociologul francez Armand Cuvillier:
"problema claselor sociale a fost deseori confundată, mai cu seamă de
către sociologii americani, cu problema stratificării sociale."
Reprezentativă pentru acest tip de demers este poziţia lui Lloyd
Warner, care în urma studiului efectuat prin deceniul IV în Jonesville,
un mic oraş american, prototip a ceea ce ei numesc ″yankee city″,
propune un model ierarhic cu şase "clase", în realitate – fiind straturi
sociale, considerat valabil pentru întreaga societate americană:1
p earră
c l a s a s rui po er s u io
c l a s a inr iof er s u ipo earr ă
 N i v e dl uel d e a sau op m
r u lim
u i ps l u
cla s a s rui po er m cijileo 
cla s a inr iof er m cijielo 
 N i v e oluml u lu i ps lu
im
cla s a s rui po er inifoear r ă
c l a s a inr iof er inifoear r ă} S u b enliuvl o mi us lu
im p lu
Principalul criteriu al apartenenţei la o "clasă" este prestigiul
social stabilit prin apreciere reciprocă şi autoapreciere. În legătură cu
acest înţeles al noţiunii de clasă Warner vorbeşte de doi factori:
participarea şi acceptarea, respectiv individul trebuie să ia parte la
interacţiunile de grup şi să fie recunoscut de grup ca un membru al
său. Tehnica de bază pentru Şcoala Warner este denumită "participare
valorizată".
Factorii sociali au o importanţă covârşitoare, influenţând
comportamentul indivizilor unei clase, iar factorii economici în sine
nu determină situaţia socială a familiei. Prin definiţie, Warner
considera clasificările de status ca fiind resimţite de înşişi membrii
comunităţii.

__________________________
1. Milton, M. Gordon – Şcoala Warner, în “Social Class in American
Sociology”, pag.85-115

În aprecierea prestigiului indivizilor şi familiilor, pe prim plan

nu stau criteriile obiective ci subiective; apartenenţa la o clasă este
122
judecată după opinia individuală şi colectivă. Prin metoda folosită de
echipa sa, Warner a construit o extensiune verticală continuă de
membrii ai societăţii, între care diferenţele sunt doar graduale.
VIII. 2. Hiatus sau continuum social
A. Analizând punctele de vedere menţionate până acum,
desprindem două tipuri de demersuri şi implicit de concepţii în
analizarea spaţiului social.
În viziunea europeană spaţiul social este discret. Societatea e
alcătuită din categorii sociale distincte, deosebite calitativ. Mişcarea
indivizilor dintr-o categorie în alta, deci mobilitatea socială se face în
salturi. Cea mai radicală concepţie în acest sens este cea marxistă
deoarece fiecare tip de societate se presupune că are două clase
fundamentale, opuse, ajungând la conflict.
Cealaltă este concepţia americană, care în fapt "aranjează
membrii societăţii de-a lungul unei dimensiuni verticale continue",
după cum evidenţiază Bernard Barber1. "Dacă structura sistemului de
stratificare este acceptată ca o ierarhie continuă, atunci pot fi trasate
linii despărţitoare atât în locuri diferite în lungul acestui continuum
cât şi în număr diferit". Barber aduce următoarele argumente:
stratificarea este produsul diferenţierii sociale şi evaluării sociale.
Două sunt dimensiunile pentru ierarhizarea rolurilor: cunoaşterea şi
responsabilitatea. Nu există nici un motiv de a presupune că sunt
întreruperi în dimensiunea liniară a evaluării rolurilor, sau în
continuum-ul de cunoaştere şi responsabilitate socială. Aşadar, spaţiul
social este continuu, deosebirile sunt numai graduale, cantitative.
Indivizii, în mişcarea lor, nu trebuie să facă salturi sociale doar
schimbă poziţii cotate diferit.
B. Faţă de aceste două tipuri de demersuri atitudinile au fost
unele de apreciere, altele de respingere. Vom încerca să evidenţiem
meritele şi limitele lor.

___________________________
1. Barber, Bernard - Social Stratification, pag.78.

S-a spus despre teoria claselor că este simplificatoare, că

instaurează o ierarhie totală între numai două clase, într-un univers
dominat de raporturi productive, că "riscă să denatureze complexitatea
organizării societăţilor contemporane; ea nu dă mai multă socoteală
nici de contextele istorice unde se amestecă luptele cu alianţele, unde
123
opoziţii având alte origini - menţionând de exemplu factorii naţionali
- pun în gardă grupurile sociale unele în faţa altora".1
Barber arată că marxismul ia în considerare doar rolurile
economice productive drept criterii de evaluare şi ca determinante ale
venitului şi puterii, neglijându-le pe cele religioase, militare,
administrative, profesionale. Viziunea este limitată chiar asupra
rolurilor economice productive, socotind semnificative din punctul de
vedere al schimbării sociale doar rolurile capitaliştilor şi ale
salariaţilor, în timp ce societăţile industriale moderne nu au fost
niciodată atât de simplu diferenţiate în structura rolurilor lor
economice.
Alt reproş foarte serios este adus de R. Dahrendorf, care
argumentează că teoria claselor a lui Marx îmbină aspecte sociologice
cu aspecte ideologice fără acoperire în domeniul faptelor sociale.
Acelaşi autor apreciază însă pozitiv faptul că Marx nu realizează o
analiză statică, ci una dinamică. El nu răspunde la întrebarea "Cum
arată o anumită societate la un moment dat?" ci la întrebarea "Cum se
modifică structura socială?", sau după propriile-i afirmaţii "Care este
legea de schimbare a societăţii moderne?".
Totodată, menţionăm noi, această teorie surprinde deosebirile
calitative între clasele sociale ca elemente ale structurii sociale,
relaţiile între ele bazate pe interese de clasă. Nu putem fi de acord cu
afirmaţiile tranşante că teoria menţionată reduce întreaga structură
socială la două clase şi că deosebirile între acestea s-ar reduce la cele
economice. Într-adevăr, Marx a susţinut că polarizarea este tendinţa de
bază a dinamicii clasiale în formaţiunile antagoniste, dar existenţa a
doi poli nu este totuna cu existenţa a numai două clase.
_________________________
1. Weiss, P. - La mobilité sociale, pag.9

De altfel, această aserţiune asupra polarizării a fost infirmată, studiile

sociologice dovedind apariţia şi dezvoltarea unor noi categorii
mijlocii. Pentru că nu există o definiţie explicită a claselor sociale la
Marx, ne permitem să ilustrăm cu un fragment în care acesta
precizează şi alte deosebiri decât cele economice - considerate într-
adevăr a fi fundamentale, între clasele sociale: "Întrucât milioane de
familii trăiesc în condiţii economice de existenţă care separă felul lor

124
de viaţă, interesele şi cultura lor de aceelea ale celorlalte clase,
opunându-li-se în mod duşmănos, aceste milioane de familii formează
o clasă."1
Nu slujeşte adevărului ştiinţific fie să încărcăm o anumită
concepţie - care-şi are limitele ei - cu o vină în plus, fie să o
cunoaştem parţial şi să facem asupra ei generalizări nepermise. Pe de
altă parte, nu considerăm că e corect să facem proces de intenţie
teoriilor stratificaţioniste pentru că "eludează deliberat" elementele de
discontinuitate în spaţiul social.
Din punctul de vedere al tratării statistice, demersul american
şi-a soluţionat problemele introducând o ierarhie continuă pentru a
putea studia mobilitatea socială. Ceea ce se poate reproşa acestui
demers este arbitrariul trasării liniilor de demarcaţie între straturi şi
imaginea structurii sociale doar ca o reuniune de elemente distincte
între ele.
Tendinţa europeană a spaţiului social discret este net
handicapată din punct de vedere statistic, în vreme ce tendinţa
americană împarte membrii unei societăţi într-un număr foarte mare
de categorii, fiecare dintre ele fiind caracterizată de un scor,
transformând caracteristicile calitative în unele cantitative.
Atenţionarea pe care o face Traian Rotariu asupra cantonării
în empirism a studiilor de mobilitate vizează "absenţa unei paradigme
teoretice asupra stratificării sociale.
_____________________________________

1. Marx, Karl – Optsprezece Brumar al lui Ludivic Bonaparte în Marx-

Engels, “Opere”, vol.8, pag.208-209

Fără o teorie nu se poate imagina o structură socială veritabilă şi fără

aceasta din urmă întregul sens al termenului de mobilitate este redus
la un simplu transfer de indivizi dintr-o poziţie socială în alta."1

Sintetizând diversele puncte de vedere, rezultă că diviziunea

în clase nu se confundă cu stratificarea, iar structura socială nu se
reduce la stratificare sau la raporturile de clasă.
Nu se poate nega existenţa unei legături între ordinea
raporturilor de clasă şi ordinea de stratificare atâta timp cât cele două
substructuri coexistă. Cele două ordini îşi păstrează autonomia una în
125
raport cu alta şi nu se pot reduce una la alta. Împărţirea în clase are ca
punct de plecare dimensiunea economică, iar ordinea de stratificare îşi
are fundamentul în complexitatea şi importanţa rolurilor sociale.
Sorin Mitulescu punctează deosebirile dintre structura de
clasă şi ordinea de stratificare considerând criteriul de delimitare ca
fiind raportul de determinare şi sfera de apartenenţă. Clasele - spunea
el2 - iau naştere din structura modului de producţie în vreme ce
stratificarea reflectă raporturi din sfera distribuţiei şi
comportamentului social. Clasa presupune o anumită poziţie faţă de
mijloacele de producţie, o anumită situaţie economică, orientări
politice, ideologice conforme intereselor economice, care însă nu se
manifestă ca atare în masa tuturor membrilor săi. Analiza de
stratificare delimitează grupuri omogene din punctul de vedere al mai
multor criterii, atât obiective cât şi subiective.
Poziţia în structura de clasă este stabilă în timp, pe când
poziţia în ierarhia stratificaţională e labilă, variind în funcţie de
conjuncturi politice, culturale. Aceleaşi poziţii în sistemul de
stratificare pot fi ocupate simultan de reprezentanţi ai mai multor
clase.
Atât conceptul "clasă socială" cât şi "stratificare" rămân
operaţionale. Cele două moduri de a privi structura socială sunt
complementare.
_________________________
1. Rotariu, Traian – Şcoala şi mobilitatea socială în ţările capitaliste
dezvoltate, pag.40
2. Mitulescu, S. – op.cit., pag.63

Deşi raporturile de clasă sunt foarte importante, stratificarea poate

avea dinamică proprie şi poate influenţa semnificaţia şi consecinţele
sociale ale raporturilor de clasă. Analiza din punct de vedere al
stratificării evidenţiază raporturile concrete existente între clase în ce
priveşte accesul la bunuri şi servicii, comportamentul cotidian.
Reprezentând forma socială a diferenţierii, stratificarea este
mai mult decât simpla inegalitate. Ea este ordonarea socială a
inegalităţilor, o dimensiune importantă a structurii sociale.
Structura socială nu se reduce la stratificare, ci este un
ansamblu de relaţii care includ raporturi de clasă, stratificarea,
raporturi etnice, bio-demografice.

126
 VIII. 3. Indicatori ai stratificării sociale
Ca indicatori ai poziţiei în cadrul stratificării sociale, Bernard
Barber în lucrarea "Social Stratification" a grupat trei categorii, după
cum urmează: primul indicator este evaluarea verbală, mai precis ce
spun oamenii unii despre alţii, explicit sau implicit. Problema este
destul de delicată ţinând cont de dificultatea autoevaluării şi respectiv
a evaluării, fapt care nu totdeauna are de a face cu rolurile şi
activităţile care sunt criterii ale stratificării.
Al doilea indicator este unul interactiv al modelelor de
asociere care se manifestă între membrii societăţii, în relaţiile lor
personale, familiare.
Al treilea indicator este simbolic. Pentru localizarea unei
persoane se iau drept puncte de reper activităţi sau posesiuni cu
valoare simbolică: banii, îmbrăcămintea, formele de recreere, zona de
rezidenţă etc.
I. Punând în discuţie, pe rând aceşti indicatori, descoperim -
în legătură cu evaluarea verbală - că membrii unei comunităţi ajung
la un consens aproximativ asupra poziţiei sociale mai înalte sau mai
joase a unei persoane pe care o cunosc. Investigaţiile asupra evaluării
verbale sunt de două feluri:
a) primul fel se referă la modul în care membrii acelei
comunităţi rânduiesc rolurile ocupaţionale, ca cel mai accesibil
criteriu pentru stabilirea poziţiei cuiva. În vederea clasificării
ocupaţionale ca formă de evaluare verbală, încă din 1925 s-au făcut
primele studii în America spre a stabili o listă de ocupaţii 1 şi a le
ierarhiza. Dintre mai multe încercări, s-a ales cea mai reprezentativă,
realizată în 1946 de National Opinion Research Center (NORC) cu
date analizate şi prezentate de North şi Hatt (vezi Anexa). Un eşantion
reprezentativ al populaţiei americane a fost îndemnat să rânduiască
nouăzeci de ocupaţii diferite, având o scală de apreciere a prestigiului
acestora prin următoarele calificative: excelent, bun, mediu,
submediu, slab. Este de subliniat consensul considerabil între
clasificările făcute de oameni atât de diferiţi, de cei care ei înşişi
aveau ocupaţii înalt cotate şi cei cu ocupaţii slab cotate, între oameni
din diferite părţi ale ţării, între femei şi bărbaţi. Mai mult, concluziile
au fost confirmate de un studiu trans-naţional efectuat de Inkeles şi
Rossi în 1956, în alte cinci societăţi industriale, din: Marea Britanie,

127
Noua Zeelandă, Germania, Japonia, U.R.S.S. Aşadar, evaluarea
verbală a ocupaţiilor a dovedit un remarcabil consens, iar în măsura în
care acesta este un indicator al stratificării sociale, se dovedeşte că are
consistenţă.
Câteva limite ale acestui indicator se găsesc însă, în ciuda
faptului că evaluarea poziţiei ocupaţionale este dintre indicatorii cei
mai buni ai stratificării sociale. Prima dintre limite constă în faptul că
numai în societăţile industriale moderne există poziţii specializate ca
roluri permanente, adică indivizii au un serviciu, o slujbă. Probabil că
în societăţile agrare cel mai bun indicator ar fi fost suprafaţa de
pământ deţinută. Apoi, unele ocupaţii sunt bine delimitate iar altele
prea vag: medic, avocat sunt profesiuni mai bine conturate decât cele
precum fermier sau reporter. Ocupaţiile mai noi sunt slab evaluate fie
pentru că nu se ştie prea mult despre ele, fie sunt supraevaluate fiindcă
sunt la modă. În sfârşit, lista ocupaţiilor nu este completă. În ciuda
acestor neajunsuri, acest indicator este cel mai des şi cu siguranţă cel
mai uşor de folosit.
Catedra de sociologie a Universităţii clujene a realizat o
investigaţie proprie privind ierarhizarea a 45 de ocupaţii din România,
publicată în volumul "Sociologie" (1996), pag. 175.

_______________________
1. Counts, George - Social Status of Occupations, “School Review”, nr.33,
1925.
b) În al doilea rând, evaluarea verbală urmăreşte modul în care
membrii comunităţii se adresează unii altora, vorbesc unii cu alţii în
funcţie de statusul total.
Cât priveşte categorisirea statusului total de clasă, referirile se
fac la studiul intreprins de L. Warner şi echipa sa. Aceştia foloseau
următoarele tehnici:
1. ierarhizarea după concilieri pereche, urmărind
gradul de consens;
2. amplasarea simbolică sau ierarhia locului simbolic;
3. ierarhia reputaţiei statusului;
4. ierarhia prin comparaţie;
5. ierarhia după încadrare simplă.
Acest indice al statusului total se calculează după cum
urmează:

128
 Caracteristica de Nr. de puncte Pon- Punc-
status dere taj
ocupaţie de la 1 la 7 × 4 =
sursa venitului de la 1 la 7 × 3 =
tipul locuinţei de la 1 la 7 × 3 =
cartier de rezidenţă de la 1 la 7 × 2 =

Multe critici au fost aduse metodei lui Warner, printre care:

importanţa prea mică acordată factorilor economici şi politici;
neluarea în considerare a dimensiunii istorice (Merton critică faptul că
nu este analizată interconexiunea dinamică între mai multe generaţii);
Thomas atacă subiectivitatea metodei, aceasta bazându-se pe percepţia
socială a rolurilor; o limită importantă se consideră a fi nedefinirea
criteriilor pentru evaluarea verbală; din punct de vedere tehnic,
metoda se poate folosi numai în comunităţile restrânse, în care
oamenii se cunosc între ei; de asemenea, se constată discrepanţe între
un sistem de stratificare local şi unul al întregii societăţi: este pusă sub
semnul îndoielii chiar reprezentativitatea lotului de informatori,
fiindcă nu oricine poate da relaţii şi îşi poate clasifica semenii.
Deşi mai costisitoare decât evaluarea pe baza tabelelor de
ocupaţie, această metodă oferă o imagine mai completă a stratificării
sociale, cu deosebire în comunităţile mici. Trebuie să ţinem cont că în
orice formă de evaluare verbală, autoevaluarea este prezentă fie
explicit, fie implicit.
II. A doua mare categorie de indicatori sunt cei interacţionali
vizând felul în care individul este tratat de şi îi tratează pe semenii săi
conform proverbului: "Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun
cine eşti!". Barber tratează aici intimitatea ca pe o formă a egalităţii
între semeni. Între formele intimităţii sociale care exprimă egalitatea
evaluării sunt analizate: vizitele reciproce, mesele luate împreună,
invitaţiile reciproce la petreceri, apartenenţa la aceleaşi cluburi, peţirea
şi cu deosebire căsătoria. Deşi lipsite de prescripţii religioase precum
în societatea castelor indiene, societăţile moderne exprimă dezaproba-
rea socială a intimităţii între neegali. Violarea regulilor intimităţii este
cotată ca un păcat - nu religios, ci social. Aceste reguli se manifestă
nu numai între adulţi dar şi între copii.
Vom analiza şi limitele acestui indicator: manifestările de
intimitate nu relevă totdeauna egalitatea evaluării. Dintre toate

129
comportamentele enumerate mai sus, căsătoria este expresia cea mai
completă şi de încredere a intimităţii şi egalităţii sociale.
Una dintre dificultăţile legate de acest indicator este concepţia
despre egalitatea universală între oameni, care impulsionează spre
manifestări de intimitate între neegali. Altă dificultate constă în
nevoia cercetării îndelungate a manifestărilor de intimitate, deoarece
un singur gest sporadic nu este relevant. De asemenea, o persoană
poate să se prefacă, poate simula intimitatea din dorinţa de a se folosi
de un semen, fapt care afectează esenţa relaţiei de egalitate.
Puţine cercetări sociologice s-au ocupat de dezvoltarea unor
tehnici de culegere a informaţiei în această direcţie. Prin comparaţie
cu indicatorii verbali, indicatorii interacţionali oferă o imagine mai
adecvată a stratificării sociale.
III. Din a treia categorie fac parte indicatorii simbolici
pentru poziţionarea socială, mai uşor de stabilit decât cei verbali. De
exemplu, e uşor de a descoperi dimensiunea casei cuiva, valoarea
maşinii sale, mediul rezidenţial etc. Cel care foloseşte astfel de
indicatori trebuie să aibă în minte o imagine aproximativă a
semnificaţiei lor. Obiectele posedate şi actele umane au trei funcţii:
una instrumentală, una estetică şi una simbolică. Consumul de bunuri
este un mod evident de a simboliza poziţia socială. Sunt luate aici în
discuţie: stilul de viaţă, modul de adresare, reşedinţa, calitatea şi stilul
îmbrăcăminţii, limbajul şi dialectul, activităţile recreactive, afilierea
religioasă. Indicatorii simbolici sunt mai direcţi decât evaluarea
verbală şi indicatorii de interacţiune. Ca limite menţionăm: uneori
convingerile ideologice conduc spre comportament simbolic diferit
decât cel predominant în clasa respectivă; etalarea falsă a
simbolurilor; standardizarea consumului şi implicit a simbolurilor, în
sensul că acelaşi obiect apare la poziţii diferite din ierarhie; ignoranţa
în ce priveşte simbolurile unei societăţi.
VIII. 4. Teorii sociologice asupra stratificării sociale
Stratificarea socială este unanim recunoscută ca fiind prezentă
în orice societate. Chiar scrierile beletristice o menţionează tranşant -
vom aduce în acest sens un exemplu celebru: la 1615, Cervantes scria
în "Don Quihote" - Există numai două familii în lume - botezate de el
"a avea mult şi a avea puţin".

130
 O societate nestratificată, cu reală egalitate a membrilor ei,
este un mit care nu s-a realizat niciodată în istoria umanităţii, spunea
Pitirim Sorokin. Esenţa stratificării este permanentă, iar în lucrarea
"Social and Cultural Mobility" Sorokin aduce argumente începând cu
comunităţile de plante şi animale, cu triburile arhaice şi de la
societăţile antice până în prezent. Se pare că stratificarea n-a putut fi
ocolită nici în cadrul Ordinului Franciscanilor, nici în chibuţurile
evreieşti, nici în socialism, deşi exista intenţie explicită spre egalitate
totală. Aşadar, stratificarea socială este o caracteristică permanentă a
oricărei societăţi organizate. Atâta doar că aspectele ei cantitative şi
calitative nu au fost identice în timp, îmbrăcând forme variate.
Stratificarea socială are la bază inegalităţile sociale. Dar care este
originea acestor inegalităţi? Primele concepţii care găsesc originea
inegalităţilor în cauze naturale ori transcendente sunt cotate ca
"preştiinţifice" în "Tratatul de sociologie" editat de Raymond
Boudon1.
___________________________
1. Boudon, Raymond – Traité de sociologie, pag.98
Apoi s-au conturat punctele de vedere ştiinţifice: unul
conflictualist, unul funcţionalist şi punctul de vedere sintetic -
evoluţionist, pe care le vom analiza în continuare.
a) Teorii conflictualiste
Numele lui Marx este în strânsă legătură cu noţiunea "clasă
socială". Această noţiune face parte dintr-o teorie amplă care
analizează societatea în dinamica ei, clasele sociale având - prin
conflictele, prin lupta dintre ele - rolul de motor al istoriei. Pentru
Marx, conceptul de "clasă" exprimă un aspect al antagonismului, care
determină principalele surse de conflict în orice societate şi este
capabil să genereze schimbări sociale. Autorii care au aprofundat
studiul acestei teorii i-au găsit şi incontestabile aspecte pozitive şi
aspecte limitative pentru care trebuie respinsă.
Ralf Dahrendorf1 consideră că două sunt aspectele de reţinut
la Marx:
1. Pentru prima dată el a fost acela care a dezvoltat ideea unei
societăţi care produce prin propria structură antagonisme, ce
conduc spre modificarea sa, idee adecvată care serveşte studierii
schimbării în general.

131
2. Marx a susţinut dominarea unui singur conflict la un moment dat,
în care sunt implicate două tabere opuse; niciodată nu există mai
mult de două poziţii care luptă pentru dominaţie - o parte atacă şi
o parte se apără.
Bernard Barber2 arată că esenţiala virtute sociologică a teoriei
lui Marx este caracterul ei structural, adică premisa că ideile, acţiunile
umane, prestigiul şi puterea sunt determinate de poziţia ocupată în
structura socială. Totuşi, ideea că teoria marxistă porneşte de pe
poziţii teoretice neprobate îndeajuns şi fără o bază de fapte empirice
este socotită o mare deficienţă.

_______________________
1. Dahrenhof, R. – Class and Class Conflict in Industrial Society, pag.126
2. Barber, B. – Social Stratification, pag.53

Apoi, Barber consideră că locul ocupat în cadrul relaţiilor de

producţie ale societăţii, nu este variabilă independentă de care să
depindă toate celelalte variabile sociale.1
Vom cita un fragment din care să rezulte chiar atitudinea lui
Marx faţă de ceea ce consideră a fi merituos în teoria sa: "În ce mă
priveşte nu-mi revine meritul de a fi descoperit existenţa claselor în
societatea modernă şi nici lupta dintre ele […] Ceea ce am făcut eu se
rezumă la: am dovedit 1) că existenţa claselor este legată numai de
anumite faze istorice de dezvoltare a producţiei; 2) că lupta dintre
clase duce în mod necesar la dictatura proletariatului; 3) că această
dictatură însăşi constituie numai trecerea la desfiinţarea tuturor
claselor şi la o societate fără clase." (Scrisoare către J. Weydemeyer)
În acea societate fără clase sociale vor exista poziţii ierahice,
dar numai individuale, nu de grup, bazate pe diferenţe naturale:
aptitudini, vârstă, sex. Aceste poziţii nu se moştenesc. Recunoaşterea
existenţei statusurilor individuale de conducători nu e totuna cu
acceptarea unor grupuri sociale superioare rezultate din criterii
sociale. Ca o concluzie, în concepţia lui Marx, schimbările structurale
rezultă din conflictele sociale între grupuri organizate sau între
reprezentanţii unor mase neorganizate ca urmare a competiţiei între
membrii societăţii pentru dobândirea de bunuri, servicii şi avantaje.

132
 Această aserţiune este sancţionată de Dahrendorf, care îl
acuză pe Marx de a fi transpus ilegitim teoria claselor sociale în zone
mult mai largi. Marx credea că în orice societate conflictele
dominante sunt conflicte de clasă şi că toate schimbările sociale pot fi
explicate în termenii antagonismului de clasă. Această generalizare nu
este permisă.
Totodată, teoria lui Marx este plină de aspecte nesociologice,
de natură ideologică: conjuncţia dogmatică între clase şi proprietatea
privată; ideea despre rolul mesianic al proletariatului; aplicarea
dialecticii preluată de la Hegel ca lege implacabilă a dezvoltării
istorice, teză ce a condus spre ideea complet greşită că schimbările
structurale au neapărat caracter revoluţionar.
_______________________
1. Idem, pag.54

Fără concepţia sa filosofică asupra istoriei, Marx ar fi realizat că

puterea şi autoritatea nu sunt legate de titlurile de proprietate.
"Noţiunea de autoritate trebuie considerată ca un tip al relaţiilor
sociale analitic independent de condiţiile economice".1 Rezultă că nu
autoritatea şi puterea îşi au originea în proprietatea privată, ci ele sunt
factori ireductibili din care pot fi derivate relaţiile asociate cu
proprietatea privată sau proprietatea comună.
"Teza centrală a acestui studiu constă în aserţiunea că
distribuţia diferenţiată a autorităţii devine în mod invariabil factorul
determinant al conflictelor sociale."2
Tot în rândul teoriilor conflictualiste trebuie menţionată aceea
a lui Pierre Bourdieu, de factură neomarxistă. Dominaţia de clasă nu
este datorată, în viziunea sa, unor inegalităţi din punct de vedere al
capitalului economic, ci din punct de vedere al capitalului cultural.
Acesta este un capital simbolic, însumând tot ceea ce oamenii
acumulează prin cultură. Bourdieu face legătura între interesele
intelectuale ale unui individ şi cele de clasă. Pentru el, universul
producţiei intelectuale constituie un câmp social ca oricare altul, deci
un asamblu de raporturi de forţe care trebuie interpretate ca luptă
pentru debândirea de capital simbolic. Bourdieu subliniază deci că
posesia de proprietăţi simbolice trebuie integrată în raporturile de

133
proprietate. El precizează că proprietăţile simbolice nu sunt, în fond,
decât "proprietăţi materiale percepute ca proprietăţi distinctive."3
Numeroase critici au fost aduse teoriei lui Bourdieu: Ferry şi
Renaut - în "La pensée", nr. 68/1985 consideră această teorie ca "o
formă distinctă a marxismului vulgar". Cei doi acuză determinismul
radical, conform căruia chiar sursa producţiei intelectuale este
interesul de clasă.

________________________
1. Dahrenhof, R. – op.cit., pag.136
2. Idem, pag.165
3. Van Haecht, Anne – L’école a l’épreuve de la Sociologie, pag.46

R. Boudon clasifică paradigmele în interacţioniste şi

deterministe. Nerecunoscând paradigmelor deterministe decât o
valoare descriptivă, Boudon stigmatizează teoria lui Bourdieu
plasând-o în această grupă.
În consecinţă, perspectiva conflictualistă consideră că
împărţirea în clase sociale permite unor grupuri, care deţin puterea pe
bază de proprietate, să domine şi să exploateze alte grupuri. Ea
accentuează diferenţele de interese care divid subiecţii sociali în
tabere adverse. Societatea este aidoma unei arene de luptă pentru
privilegii, prestigiu şi putere, iar grupurile se manifestă coercitiv.
Doar lupta dintre ele conduce la modificarea structurii sociale.
b) Teorii funcţionaliste
Perspectiva funcţionalistă susţine că stratificarea există pentru
că este benefică societăţii. În anul 1945 sociologii Kingsley Davis şi
Wilbert Moore1 au elaborat forma clasică a acestei teorii. Ei au
argumentat că stratificarea socială este totodată universală şi necesară
şi deci nici o societate nu este vreodată lipsită complet de ea.
Demersul lor porneşte de la compararea societăţii cu un mecanism în
stare de funcţionare. În societate există anumite poziţii sociale
structurate. Acestea trebuiesc ocupate, deci societatea îşi distribuie
membrii pentru îndeplinirea îndatoririlor fiecărei poziţii. Oamenii
trebuiesc stimulaţi, motivaţia vizând două nivele: dorinţa de a ocupa
anumite poziţii şi, odată ocupate acestea, dorinţa de a-şi îndeplinii

134
 îndatoririle legate de ele. Prin aceasta apare justificarea morală a
inegalităţilor sociale, care devin "acceptabile".
Societatea trebuie să creeze anumite recompense pe care să le
distribuie diferenţiat. Stratificarea socială e generată tocmai de
sistemul recompenselor şi modalităţile de distribuire a lor. Există trei
categorii de recompense :

_________________________
1. Davis, K.&Moore, W – Some Principles of Stratification, pag.47

1) care contribuie la subzistenţă şi confort;

2) care contribuie la satisfacerea plăcerilor şi
divertisment;
3) care contribuie la creşterea respectului de sine şi
afirmare.
Deci, primele sunt de natură economică, a doua categorie ţine
de loisir, iar a treia de prestigiu.
Cele două determinante ale rangului poziţional se conturează
a fi:
I. importanţa funcţională pentru societate;
II. solicitarea unor capacităţi, competenţe deosebite. Acestea pot fi
moştenite (talentul) sau dobândite prin instrucţie costisitoare şi
de lungă durată (calitatea de medic).
Concepţia funcţionalistă a celor doi autori este interpretată
critic de Melvin Tumin1 şi analizată secvenţial:
1) Anumite poziţii în orice societate sunt mai importante
funcţional decât altele şi necesită calificare specială pentru exercitarea
lor: dar ce înseamnă "mai important din punct de vedere social"?
2) Numai un număr limitat de persoane posedă talentul care
poate fi cultivat pentru a ocupa anumite poziţii: aceasta presupune o
ierarhizare a talentelor, ori în nici o societate nu există o evidenţă
clară a prezenţei capacităţilor în societate. Tumin susţine că pe măsură
ce o societate este mai rigid stratificată, tot mai puţine şanse există de
a descoperi date despre abilităţile membrilor săi; deci sistemul de
stratificare este disfuncţional pentru descoperirea talentelor în
generaţiile următoare.

135
 3) Transformarea talentelor în anumite calificări implică o
perioadă de pregătire, pe timpul căreia sunt suportate sacrificii de un
gen sau altul. Este vizat aici - cel mai adesea - costul învăţământului,
care este suportat de părinţi sau de stat, nu de subiecţii înşişi.

_______________________
1. Turmin, Melvin – Some Principles of Stratification – a Critical Analysis,
pag.387-393.

Dacă se socoteşte câştigul realizat de covârstnici în perioada de

şcolarizare a subiectului nostru, acesta recuperează diferenţa - fiind
mai bine plătit - în primii zece ani de încadrare în muncă. Ceea ce este
complet trecut cu vederea - spune Tumin - sunt satisfacţiile
intelectuale ale celor care studiază; îndeosebi în America,
recompensele sunt considerate aproape exclusiv de domeniul material.
4) Pentru a determina persoanele talentate să suporte aceste
sacrificii, trebuiesc găsite stimulente în forma accesului diferenţiat la
recompense. Aceasta presupune doar o motivaţie extrinsecă, nu una
intrinsecă: plăcerea de a munci, ori sentimentul datoriei sunt astfel
marginalizate, în favoarea instituţionalizării recompenselor
diferenţiate.
Tumin este de părere că pot exista o mulţime de alte scheme
motivaţionale funcţionabile.
5) Bunurile "rare şi dorite" (dezirabile) sunt împărţite în trei
categorii menţionate anterior, fiind în legătură cu poziţiile importante
din societate, iar accesul diferenţiat la aceste bunuri are drept
consecinţă diferenţierea de prestigiu şi stimă căpătată de variate
straturi. Aceste bunuri limite împreună cu drepturile şi privilegiile
implicate generează inegalitatea socială instituţionalizată, deci
stratificarea.
Tumin îşi pune următoarea problemă: cele trei tipuri de
recompense trebuie să se găsească în cantităţi comparabile pentru
fiecare poziţie sau una din ele e favorizată?
6) Apoi, nu se poate demonstra că diferenţele de prestigiu şi
stimă acordate sunt dependente de diferenţierea recompenselor.
7) Ultima secvenţă atacată este deducţia că inegalitatea socială
între diferite straturi, în ce priveşte cantitatea de bunuri, de stimă şi

136
prestigiu pe care o primesc ele, este totodată pozitivă din punct de
vedere funcţional şi inevitabilă pentru societate.
Dacă toate obiecţiile anterioare sunt luate de bune, spune
Tumin, se poate concluziona că singurele elemente pe care societatea
trebuie să le distribuie inegal sunt puterea şi proprietatea, necesare
pentru îndeplinirea diferitelor sarcini. Puterea şi proprietatea pot fi
văzute deci nu doar ca recompense ci şi ca resurse, iar diferenţierile de
putere şi proprietate, dacă sunt văzute ca resurse, nu vor fi urmate de
diferenţieri de prestigiu şi stimă.
În final, Tumin găseşte importante disfuncţii ale
instituţionalizării inegalităţilor sociale, inegalităţi luate de Davis şi
Moore ca o deviză cu rolul de a justifica ocuparea poziţiilor sociale
importante cu oamenii cei mai capabili.
Replica celor doi sociologi se axează în principal pe
ambiguitatea conceptului "stratificare socială": Davis şi Moore pretind
că l-au folosit pentru a desemna inegalităţile ca recompense, iar
Tumin l-a folosit în sensul de moştenire a statusului de clasă. Aceasta
l-ar conduce pe Tumin spre confuzia între diferenţierea recompenselor
şi inegalitatea şanselor.
Critici bine argumentate sunt aduse funcţionalismului şi de
W. Wesolowski1: el arată că de fapt întreaga teorie se bazează pe
ipoteza motivaţională; strădaniile pentru un venit ridicat şi prestigiu
înalt sunt un motiv principal care determină oamenii să facă efortul de
a ocupa poziţii cheie. "Importanţa" unei poziţii e greu de clarificat,
vizând atât imposibilitatea de înlocuire a persoanei (care nu
funcţionează în plan orizontal), dar şi pregătirea şi autoritatea.
Wesolowski surprinde faptul că pot exista matrici culturale în
care avantajele materiale şi prestigiul să nu fie motivaţia majoră a
comportamentului uman. El îi acuză pe sociologii americani că nu
disting între valori-mijloc şi valori-scop. Astfel, în concepţia lui Davis
şi Moore, valorile ce conduc oamenii spre dobândirea unei calificări
sunt valorile materiale şi prestigiul. Dar, poziţii care pretind educaţie
şi pregătire, precum şi poziţii autoritare, pot fi ocupate din alte
considerente decât cele materiale; calificarea, cunoştinţele şi puterea,
valori tratate de cei doi ca intermediare, fiind în fapt valori-scop.
Talcott Parsons încearcă să îmbunătăţească teoria lui Davis şi
Moore, justificând stratificarea ca răspunzând valorilor supreme ale
unei societăţi. Importanţa funcţională a unei poziţii nu derivă din
criterii intrinseci poziţiei respective, ci este o judecată de valoare.
137
_______________________
1. Wesolowski, Woldzimirez – Some Notes on the Functional Theory of
Stratification, pag.28-38

Accentul este mutat de pe stratificarea poziţiilor sociale pe

stratificarea indivizilor pe baza caracteristicilor lor: calităţi înnăscute
(inteligenţa, talentul), calităţi dobândite (instrucţia, averea) şi
performanţele. Asupra acestora se aplică un sistem de valori, grupate
în patru tipuri: universalismul - capacitatea de adaptare; realizarea
scopurilor sociale; integrarea, solidaritatea socială; menţinerea
modelelor culturale.
Fiecare societate este dominată de un tip de valori, dar
Parsons nu motivează de ce funcţionează mai degrabă o categorie,
decât alta.
Câteva considerente finale trebuie menţionate faţă de teoriile
funcţionaliste: existenţa recunoscută a stratificării, ca universală,
testează oare automat faptul că ea este şi indispensabilă? Dar aspectul
că este pozitivă pentru societate? Dacă totuşi există necesitatea
funcţională pentru stratificare, aceasta este necesitatea stratificării
conform unui criteriu de autoritate şi nu de avantaje materiale sau
prestigiu.
Disfuncţionalitatea vizează faptul că nu totdeauna cei mai
valoroşi indivizi ocupă poziţiile cele mai importante; apoi faptul că
stratificarea limitează posibilitatea descoperirii talentelor şi prin
aceasta pune limite în dezvoltarea resurselor productive, dă elitelor
puterea politică prin care îşi impun ideologia, limitează dezvoltarea
potenţialului creativ al tuturor persoanelor; dirijează sensurile
termenului "persoană semnificativă" în funcţie de locul ocupat în
ierarhie (rezultă că aceste persoane vor avea o participare şi o
motivaţie inegală în societate).
În sfârşit, teoriile funcţionaliste nu sunt capabile să surprindă
schimbarea.
Despre paradigma funcţionalistă Dahrendorf a exprimat
următoarea apreciere: "Paradigma funcţionalistă este falsă fiindcă este
unilaterală. Societatea se prezintă totdeauna sub două aspecte:
integrator şi coercitiv.

138
Orice paradigmă sociologică în care este valorizat numai unul dintre
aceste aspecte este, deci, falsă, iar paradigma funcţionalistă valorizeză
doar aspectul integrator al societăţii […]"1
c) Teorii evoluţioniste
Numeroşi sociologi au făcut încercări de sinteză, constatând,
pe lângă aspectele limitatoare, aspecte demne de reţinut atât în teoriile
conflictualiste cât şi în cele funcţionaliste.
J. A. Jackson subliniază nevoia depăşirii celor două puncte de
vedere din următoarele considerente: "Schimbările care au avut loc în
societăţile industrializate sugerează că atât teoria marxistă cât şi cea
funcţionalistă nu sunt adecvate pentru analiza intereselor competitive
ale elitelor puterii, în situaţia în care accesul la putere nu este cu
necesitate dependent nici de deţinerea proprietăţii, nici de valoarea
performanţelor în îndeplinirea sarcinilor indispensabile societăţii."2
În viziunea sa evoluţionistă asupra sistemelor de stratificare,
sociologul Gerhard Lenski, în 1966, a elaborat o sinteză.
El preia atât ideea funcţionalistă că principalele resurse ale
societăţii sunt alocate ca recompense persoanelor ce ocupă poziţii
vitale cât şi ideea conflictualistă că stratificarea alimentează o
competiţie aspră între talentele rare şi recompense. Pe măsură ce soci-
etatea se dezvoltă tehnologic, ea produce un surplus de bunuri şi
servicii; creşterea surplusului conduce deci spre apariţia conflictelor
privind distribuţia lui.
Stratificarea socială stă pe terenul procesului distributiv în
societate, iar problema crucială e "cine ce primeşte şi de ce?".
Lenski precizează că există două principii care determină
modul în care bunurile şi serviciile sunt distribuite în societate:
nevoile şi puterea. El preia de la Herbert Spencer tipologia societăţilor
umane. În societăţile primitive, bunurile se distribuiau având la bază
nevoile.

_______________________
1. Dahrenhof, R.. op.cit., pag.254

139
2. Jackson, J.A. – Social Stratification, pag.3

Ulterior, indivizii şi grupurile care aveau acces la putere controlau

bogăţia socială, respectiv acest surplus, prin intermediul privilegiilor.
Lenski realizează următoarea tipologie a societăţilor: societăţi de
vânători şi culegători, societăţi horticole, societăţi pastorale, societăţi
agrariene, societăţi industriale şi societăţi postindustriale. Deja în
societăţile industriale puterea şi privilegiile sunt concentrate de elite.
Deşi există o tendinţă de bază spre creşterea inegalităţilor, apare
tendinţa inversă, spre egalitate, printre multiplele cauze fiind
subliniate următoarele: creşterea complexităţii societăţii, creşterea
productivităţii, ideologia egalitară.
În societăţile industriale există o egalitate mai mare în
distribuţia avuţiei, în măsura în care masele dobândesc puterea
politică. Fundamentul pentru aceasta este expansiunea claselor de
mijloc nu a celor polarizate opuse. Societăţile socialiste, deşi potenţial
pot reduce mult inegalităţile economice, sunt totuşi marcate de ele nu
ca rezultat al proastei distribuţii, ci prin concentrarea puterii în
mâinile nomenclaturii de partid.
Încă înaintea încercării de sinteză a lui G. Lenski, în 1959 R.
Dahrendorf afirma că teoriile funcţionaliste şi cele conflictualiste
studiază pur şi simplu două aspecte ale aceleiaşi realităţi. Bazele
unei teorii care să ţină seama atât de aspectul integrator cât şi de cel
coercitiv le-a regăsit la Marx în concepţia privind clasele şi luptele de
clasă, dar teoria respectivă trebuie suplimentată. Aceasta deoarece
societatea capitalistă de astăzi şi-a schimbat structurile sociale, iar in-
strumentele analitice pe care ni le oferă Marx nu mai sunt suficiente
pentru explicarea noilor structuri. Dahrendorf întemeiază paradigma
pluralismului conflictelor sociale. Pornind de la conceptul de
"autoritate" (analizat anterior), el arată că potrivit stratificării
autorităţii prin birocratizare, s-au diferenţiat şi conflictele sociale. În
întreprinderea în care lucrează, muncitorul este dominat pe linia
birocraţiei industriale, dar odată ieşit pe poarta întreprinderii el intră
în sfera de dominaţie a altor linii birocratice: politice, administrative,
religioase, educaţionale etc.
Dahrendorf vorbeşte despre izolarea conflictului industrial în
prezent: "Unul din motivele pentru care conflictul industrial a căpătat
intensitate excepţională în societatea capitalistă a fost suprapunerea

140
conflictelor industriale şi politice. Opoziţia din industrie între muncă
şi capital s-a întâlnit pe arena politică cu opoziţia dintre proletariat şi
burghezie […] În societatea postcapitalistă industria şi societatea au
fost disociate. Marx credea că industria şi societatea rămân identice în
lumea modernă"1. Prin faptul că mare parte a populaţiei ocupată în
industrie a trecut - în societatea postcapitalistă - în alte sfere de activi-
tate, rezultă că industria şi-a pierdut semnificaţia atotcuprinzătoare.
Vechiul conflict persistă, dar efectele sale sunt limitate la sfera
instituţionalizată a industriei. Dahrendorf arată că într-o societate
liberă, conflictul pierde mult din intensitate şi violenţă. Intensitatea se
referă la energia şi gradul implicării părţilor în conflict şi în legătură
cu aceasta vorbeşte de "costul victoriei". Violenţa se referă la forma
de manifestare, nu la cauze, ţinând de mijloacele folosite în
exprimarea ostilităţii. Violenţa şi intensitatea conflictelor variază
independent, susţine Dahrendorf.
Există o serie de factori care le influenţează: ambele sunt
influenţate de condiţiile de organizare ale grupului conflictual, de
distribuţia recompenselor, dar cu deosebire de pluralismul sau
suprapunerea conflictelor şi de cantitatea de mobilitate socială.
Deprivarea absolută şi excluderea de la autoritate conduce
spre creşterea violenţei conflictelor, pe când deprivarea relativă
afectează mai degrabă intensitatea acestora.
În ce priveşte următorul factor, pluralismul duce la
descreşterea intensităţii conflictelor, pe când suprapunerea lor creşte
intensitatea. Cele mai intense şi mai violente sunt conflictele de clasă,
rezultate din suprapunerea mai multor conflicte sociale. Dahrendorf
realizează o tipologie a conflictelor sociale2: conflicte parţiale
(religioase; privind minorităţile), conflicte secţionale, transversale
(între sat - oraş) şi conflicte de clasă.

_________________________
1. Dahrenhof, R., op.cit., pag,267
2. Idem, pag.129

141
Citându-l pe Gurvitch, autorul remarcă faptul că analiza socială în
termenii claselor "nu constituie în nici un caz cheia care deschide
toate uşile pentru soluţionarea problemelor schimbărilor sociale".
Teoria luptelor de clasă devine un instrument de lucru util pentru
sociologie numai în măsura în care este restrânsă la un aspect - chiar
dacă acesta este major - al schimbărilor structurii sociale.
Mobilitatea socială este un factor important al variabilităţii
conflictelor. Trebuiesc distinse mai multe tipuri de mobilitate şi
examinată relaţia lor cu conflictele de clasă în mod separat.
• Mobilitatea intergeneraţională pare complet compatibilă cu
formarea claselor şi conflictelor de clasă, deoarece schimbarea are
loc numai între generaţii, iar poziţia individului în structura de
autoritate rămâne aceeaşi (chiar dacă tatăl sau fiul său aparţin altor
clase). Există destulă stabilitate care să permită formarea
intereselor conflictuale de grup;
• Mobilitatea intrageneraţională pare să împiedice generarea
conflictelor. "Cu cât există mai multă mobilitate verticală într-o
societate, cu atât mai slab va fi conflictul social" 1. Societatea
mobilă intrageneraţional este una fără clase sociale. Dahrendorf
admite posibilitatea unei astfel de societăţi numai în sensul că ea
ar avea o strucutră ale cărei poziţii de autoritate nu pot fi ocupate
regulat şi exclusiv de nici un grup social.
Pulverizarea conflictelor prin intermediul mobilităţii sociale şi
scăderea intensităţii lor este salutată de R.Dahrendorf ca un semn al
transformării "răsturnărilor revoluţionare" în "schimbări
evoluţionare".2

________________________

1. Idem, pag.222
2. Ungureanu, Ion – Paradigme ale cunoaşterii societăţii, pag.154

142