GENERALITATI

Pe masura ce realizarile tehnologice instaleaza din ce in ce mai mult timp intre

perioada scolara si accesul final al tanarului la profesiunea specializta, stadiul
adolescentei devine o perioada mult mai constienta, aproape un mod de viata intre
copilarie si perioada adulta.

Adolescentii sunt peocupati de modul in care apar ei in ochii celorlalti si il compara cu

felul in care ei se simt, gandindu-se la modul in care ar putea sa lege rolurile si
deprinderile cultivate in copilarie cu prototipurile ideale actuale.

In cautarea unei continuitati care trebuie sa includa acum maturizarea sexuala, unii
adolescenti trebuie sa se confrunte din nou cu criza din anii anteriori inainte de a
instala idoli durabili si idealuri drept gardieni ai unei identitati finale. Pentru
integrarea identitatii, ei au nevoie de un moratoriu.

DEZVOLTARE SI EDUCARE

Dezvoltarea presupune un proces de indepartare treptata de simbioza cu

mama, de acea unitate duala pe care copilul o formeaza cu ea. Acest proces este
unul de separare - individuare si se desfasoara mult mai incet in sfera emotionala,
decat in cea fizica. El este facilitat de catre dezvoltarea autonoma a eu-lui si de
mecanismele de identificare de diferite tipuri. Principalele realizari psihologice au loc
in perioada de la aproximativ a patra sau a cincea luna de viata, la aproximativ a
treizecea sau a treizeci si sasea luna.

Se disting mai multe subfaze (M. MAHLER, 1972) - diferentierea - cam in a cincea
luna, copilul incepe sa se aventureze in mediu dar sa si stea macar putin in
aproprierea mamei lui. Daca este capabil, din punct de vedere motor, sa se dea jos
din bratele mamei sale, tind sa se catere inapoi sau sa se joace la picioarele mamei
lui. Treptat, copilul incepe sa studieze aspectul celorlalti (dupa ce s-a familiarizat cu
cel al mamei). Pentru copiii la care a predominat o faza simbiotica optimala,
curiozitatea este elementul prevalent in privinta studierii celorlalti. Prin
contrast, la cei al caror sens al increderii fundamentale (ERIKSON) a fost
putin prezent, poate apare o anxietate acuta fata de straini.

Perioada exersarii (de la a saptea luna pana in a cincisprezecea) - distanta

psihologica optima se pare ca este aceea care permite copilului sa se miste, sa
exploreze la o anumita distanta fizica fata de mama. Adesea, copiii par sa treaca, in
aceasta subfaza, printr-o accentuare a anxietatii de separare. Faptul ca copilul este
acum capabil sa mearga, are o importanta simbolica dubla si pentru mama si pentru
copil - este ca si cum copilul a dovedit prin capacitatea lui de a sta in picioare ca
a intrat deja in lumea fiintelor independente. Expectatia si increderea ca mama
exclude faptul ca copilul ei este acum capabil sa se descurge singur, sunt factori
importanti in ceea ce priveste sentimentul de siguranta al copilului si poate si pentru
renuntarea la omnipotenta magica in favoarea autonomiei si a dezvoltarii stimei de
sine. Copilul incepe sa se aventureze din ce in ce mai mult in afara spatiului matern
si este atat de absorbit de activitatile lui incat, pentru lungi perioade de timp, uita de
prezenta mamei. Totusi, el se intoarce periodic la mama sa, parand sa aiba nevoie
de proximitatea ei din cand in cand.

In subfaza de apropriere, copilul devine din ce in ce mai constient si face apel din
ce in ce mai des la constiinta faptului de a fi separat in mod fizic de mama sa.
Anxietatea de separare se intareste - frica de a pierde obiectul iubit, frica ce rezulta
din faptul ca el descopera ca, atunci cand se raneste, mama sa nu este automat la
dispozitia lui. Relativa lipsa a grijii in legatura cu prezenta mamei, caracteristica
subfazei anterioare, este acum inlocuita de un comportament activ de apropriere si
de o constanta grija cu privire la unde se afla mama. Pe masura ce constiinta
separarii se dezvolta tot mai mult copilul are o nevoie crescuta si o dorinta de a
impartasi cu mama sa fiecare noua achizitie pe care o dobandeste. In timp ce
procesul individuarii se dezvolta rapid, copilul devenind constient de separarea de
mama, el rezista, in acelasi timp separarii prin punerea in functiune a unor
mecanisme de opozitie. Dar degeaba incearca el sa o constranga pe mama - ea si cu
el nu mai pot functiona efectiv ca o unitate duala, el nu mai poate participa la
mentinerea iluziei de omnipotenta parentala. Comunicarea verbala devine din ce in
ce mai necesara, copilul realizeaza treptat ca parintii sai sunt indivizi separati, cu
interese proprii.

Acesta reprezinta primul proces al separarii - individuarii. Al doilea proces de

acest gen, care este de fapt o continuare a primului, are loc in adolescenta. P. BLOS
(1977) isi reprezinta adolescenta ca pe un al doilea proces de separare - individuare.
In viziunea sa, ambele procese au in comun o crescanda vulnerabilitate a organizarii
personalitatii, urgenta schimburilor in structura psihca. Nu in ultimul rand, aceste
perioade sunt urmate de o dezvoltare specifica de natura devianta, psihopatologica,
ce invesmanteaza esecurile individuarii. Ceea ce in copilarie reprezinta dorinta de a
deveni un individ autonom si de a se separa de simbioza cu mama, in adolescenta
devine raspandirea dependentelor familiale, desprinderea de legaturile de obiect
infantile pentru a deveni un membru al societatii, sau mai simplu, un membru al
lumii adulte. Super-eu-l oedip-ian in cotrast cu super-eu-l arhaic, pierde in acest
proces din rigiditatea si din puterea sa, in timp ce institutia narcisista a idealului eu-
lui dobandeste o mai mare proeminenta si influenta. Mentinerea echilibrului narcisist
este, astfel, internalizata mai departe. Aceste schimbari structurale stabilesc
constanta stimei de sine, dezvoltandu-se ca independenta de sursele externe sau, in
cel mai bun caz, ca dependentade sursele externe ale propriei alegeri....

MARCIA (1970) identifica cinci criterii psihosociale sau statusuri ale

perioadei de identitate ale eu-lui versus confuzia eu-lui:

- Ideologice, care au un puternic sens al identitatii. Asemenea adolescenti sunt

stabili, preocupati de scopuri realiste, capabili sa se descurce in privinta cerintelor
extreme. in plus, ei au performante mult mai bune in ceea ce privste sarcinile dificile,
in comparatie cu adolescentii care experimenteaza confuzia rolurilor.

- Moratorium - acei adolescenti care sunt inca sub influenta crizei identitatii si care
au o ideologie slab alcatuita. Ei au o perspectiva ambivalenta in privinta autoritatii,
alternand intre rebeliune si nevoia de indrumare din partea ei.
- Forcludere - aceia care nu au experimentat inca o criza a identitatii si care sunt
ferm angajati intr-o ocupatie sau au o ideologie stabilita. Totusi, aceste angajamente
au fost determinate de catre parintii lor si acceptate ca fiind ale lor, decat sa rezulte
din propria lor alegere. Acesti tineri tind sa fie rigizi, autoritari si incapabili de a se
descurca in privinta situatiilor schimbatoare.

- Confuzia identitatii - cei care nu au angajamente de ordin ocupational sau

ideologic si care pot sau nu sa suporte o criza a identitatii. Lipsa lor de angajamente
se poate exprima printr-un mod de viata care respinge angajamentele de orice fel
sau printr-o lipsa de scopuri.

- Angajamentul instrainat - cei care nu au nici un angajament ocupational si

poseda o ideologie critica la adresa sistemului socio-economic. Ca studenti, ei tind sa
fie cerebrali si cu un stil filozofic, refuzand, cinic, sa-si ia angajamente de orice fel.
ERIKSON vorbeste de nevoia adolescentului de a fi capabil sa produca anumite
lucruri si de a le face si bine, in acelasi timp.
Pericolul rezida in faptul ca se poate dezvolta un sens al inferioritatii. Nimic nu este
mai important acum decat dezvoltarea si mentinerea in adolescent a unei identificari
pozitive cu acele persoane care cunosc si care stiu sa faca anumite lucruri.
Dezvoltarea unui sens al inferioritatii, faptul ca el nu va fi bun de nimic, este un
pericol care poate fi minimizat de catre un profesor care stie cum sa puna accentul
pe ceea ce adolescentul poate sa faca si care stie sa recunoasca o problema de ordin
psihiatric atunci cand ea apare. Pe de alta parte, sensul identitatii adolescentului
poate ramane fixat prematur in privinta faptului de a fi doar un bun "muncitor", ceea
ce poate duce la ingustarea posibilitatilor pe care le are pentru a deveni cineva pe
masura capacitatilor sale.

A se indragosti nu este, in aceasta perioada, doar o problema de ordin sexual. Este,

mai degraba, o incercare de a ajunge la o definitie a propriei identitati prin proiectia
asupra celuilalt a propriei imagini de sine difuze si prin faptul de a o vedea reflectata
si clarificata treptat. De aceea conversatia ocupa un loc destul de mare in ceea e
priveste dragostea tinerilor. Pe de alta parte, clarificarea poate fi cautata prin
mijloace distructive. Tinerii pot deveni foarte intoleranti si cruzi in excluderea altora
care sunt "diferiti" in privinta fondului cultural sau a culorii pielii etc.
Este important sa se inteleaga faptul ca o asemenea intoleranta poate fi, pentru un
timp, o aparare impotriva unei pierderi a identitatii. Acest lucru se intampla in mod
inevitabil in momente in care schimbarile corporale sunt evidente, cand genitalitatea
asalteaza corpul si imaginatia prin tot felul de impulsuri, cand intimitatea cu celalalt
sex se aproprie si este uneori fortata asupra adolescentului si cand viitorul imediat il
confrunta cu prea multe posibilitati si alegeri.

Adolescentii nu numai ca se ajuta reciproc pentru a scapa de acest disconfort prin

formarea de gasti si prin stereotipizarea idealurilor si a dusmanilor lor, ei isi testeaza,
de asemenea, reciproc abilitatea de a fi loiali in mijlocul inevitabilelor conflicte de
valori.

COLLINS (1991) pune accent pe relatiile familiale si influenta lor in privinta

conturarii unui sens al identitatii. El afirma ca multe aspecte ale sensului self-ului
unui adolescent reflecta experientele din cadrul familiei.
Cu cat rolurile, expectatiile, perceptiile (experimentate in familie) despre propria
persoana sunt mai repede integrate in cerintele rolurilor de adult, cu atat mai usoara
va fi tranzitia adolescentei. Este important (pentru felul in care se va dezvolta
tanarul), modul in care familia priveste conditiile si problemele tranzitiei de la
copilarie la adolescenta. Cel mai semnificativ aspect il reprezinta modul in care se
raporteaza parintii la adolescent - in familiile democratice, parintii isi incurajeaza
tinerii sa participe la discutii relevante pentru comportamentul lor desi decizia finala
este facuta sau aprobata intotdeauna de catre parinti. In familiile autocratice, parintii
nu permit adolescentilor sa-si exprime punctul de vedere cu privire la
comportamentul lor, nici nu le permit sa isi adapteze comportamentul in vreun fel.
Cei care ii lasa pe tineri sa faca ce vor, au putine cerinte cu privire la
comportamentul lor.

Adolescentii din familiile democratice erau mai increzatori in propriile forte, mai
independenti decat cei din celelalte doua tipuri de capacitate a sa il ajuta in cautarea
unei identitati individuale dar, in acelasi timp, ingreuneaza insusi acest proces. In
cautarea unui nou sens al continuitatii si identitatii, adolescentii trebuie sa reia
luptele purtate in copilarie, chiar daca pentru acest lucru trebuie sa numeasca
artificial oameni bine intentionati pentru a juca rolul adversarilor, si sunt gata sa
instaleze idoli durabili si idealuri drept gardieni ai unei identitati finale.