CITIT

Capitolul 25

DESPRE SFINŢIREA
OBIECTELOR ŞI A NATURII

Pentru căderea lui Adam, toată făptura a

supus-o Dumnezeu «deşertăciunii» şi
«stricăciunii» (Rom. 8, 20-21), spre a îngreuia mai
mult viaţa omului. Odată cu omul a căzut şi
natura sub blestem, trecând, împreună cu acesta,
sub stăpânirea diavolului, care este numit de
atunci încoace «stăpânitorul lumii acesteia» (Ioan
12, 31; 14, 30; 16, 11; Ef. 2, 2; 6, 12). Nu numai
omul, ci şi natura tinde să se elibereze de sub
puterea tiranică a diavolului, «împreună suspină
şi împreună are dureri», dar eliberarea ei deplină
se va face abia la venirea a doua a Mântuitorului,
căci până atunci şi ea rămâne încă în
deşertăciune, ca urmare a căderii omului (Rom. 8,
18–22). Dar, precum omul – după venirea
Mântuitorului – are putinţa de a fi scos de sub
stăpânirea diavolului prin botez, şi lucrurile din
natură, prin sfinţire, se eliberează şi pot fi folosite
astfel în slujba lui Dumnezeu.
Când Mântuitorul a săvârşit în pustie
minunea înmulţirii pâinilor, sfântul evanghelist ne
spune că mai întâi El S-a rugat şi a binecuvântat
pâinile, pe care apoi le-a înmulţit (Matei 14, 19;
28 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

15, 36). A făcut rugăciunea (ce se obişnuieşte

pentru masă) şi a binecuvântat pâinile pentru a le
scoate de sub blestem şi a le pune în slujba
măririi lui Dumnezeu, prin minunea ce avea să
facă. La fel a procedat şi la aşezarea Sfintei
Împărtăşanii, când, luând pâinea, a binecuvântat-
o şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat
ucenicilor (Matei 26, 26-27), căci, şi în această
împrejurare, pâinea şi vinul trebuiau scoase de
sub blestem spre a putea fi puse în slujba lui
Dumnezeu. Tot aşa şi după Înviere, cinând cu doi
ucenici la Emaus, Iisus a luat pâinea şi a
binecuvântat-o (Luca 24, 30). Iată deci mai multe
împrejurări în care Mântuitorul ne-a dat pildă ca,
prin rugăciune şi binecuvântare, să sfinţim
obiectele de care ne folosim.
Sectarul: Obiectele nu trebuie sfinţite pentru
că nimic nu este necurat (Fapte 10, 15; Rom. 14,
14, 20; I Tim. 4, 4–5; Tit 1, 15 ş.a.). Iar dacă
Dumnezeu le-a curăţit, pentru ce le mai trebuie
sfinţire?
Preotul: Într-adevăr, apostolul arată că ...orice
făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este
de lepădat, dacă se ia cu mulţumire. Căci se
sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin
rugăciune (I Tim. 4, 4–5). Dar prin aceasta este de
la sine înţeles că sfinţirea nu o pot face decât
persoanele liturgice, cărora li s-a încredinţat
misiunea de a fi «iconomi ai Tainelor lui
Dumnezeu» (I Cor. 4, 1) şi de a face lucrul slujbei
(Ef. 4, 12) «spre cele către Dumnezeu» (Evrei 5, 1).
Cel mai obişnuit element spre sfinţire este apa,
care devine apoi ea însăşi element curăţitor sau
sfinţitor, prin stropirea cu ea a altor obiecte (Ieş.
30, 18-20; Lev. 8, 6; 14, 8; Num. 8, 7; 19, 9–12).
În Vechiul Testament sunt numeroase mărturii
ce arată rolul apei în zidirea, curăţirea şi mântuirea
lumii. Astfel, încă de la începutul lumii, Duhul lui
Dumnezeu Se purta deasupra apei (Fac. 1, 2). În
vremea lui Noe, Dumnezeu a înecat păcatul cu apă
DESPRE SFINŢIREA ELEMENTELOR 29

(Fac. 6, 17–22; 7, 1–24; 8, 1–18). Prin apă sfinţită –

potrivit Legii – se curăţea tot cel necurat –
spălându-se, până chiar şi hainele sale, cu apă
(Lev. 15, 10); Ilie cu apă a udat jertfa (III Regi 18,
32–38) etc. Tot în Legea Veche s-a prezis că şi în
creştinism va fi o apă curăţitoare, care va curăţi nu
numai trupul, ci şi sufletul omului (Iez. 36, 25-26).
În Noul Testament, apa sfinţită este întrebuinţată
ca element curăţitor şi sfinţitor (Ioan 5, 4; 3, 2-7).