Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CUPRINS
1
c. Organizarea şi executarea intervenţiei
1.2. STINGEREA INCENDIILOR LA DEPOZITELE DE FĂINĂ
a. Caracteristicile incendiilor
b. Stingerea incendiilor
1.3. CONCLUZII
12. Tehnica şi tactica stingerii incendiilor la FABRICILE DE ULEI COMESTIBIL
1.Generalitati
2.Stingerea incendiilor la silozurile de seminţe oleaginoase.
2.1. Caracteristicile incendiilor
2.2.Organizarea si executarea intervenţiei
2.2.1.Recunoasterea incendiilor
2.2.2.Stingerea incendiului
3.Stingerea incendiilor la fabricile de ulei comestibil
3.1.Caracteristicile incendiilor
3.2.Organizarea si executarea intervenţiei
3.2.1.Recunoasterea incendiului
3.2.2.Stingerea incendiului
13. Tehnica şi tactica stingerii incendiilor la PĂDURI
1.Introducere
2.Particularităţile Fondului Forestier din România
3.Clasificarea incendiilor de pădure
4.Caracteristicile incendiilor de pădure
5.Condiţiile de izbucnire şi caracteristicile propagării incendiilor de pădure
6.Organizarea şi pregătirea intervenţiei
7.Substanţe stingătoare şi modul de folosire al acestora
8.Executarea intervenţiei
9.Anexe
14. Tehnica şi tactica stingerii incendiilor la PRELUCRAREA LEMNULUI
14.1. Stingerea incendiilor în depozitele de buşteni
1.1. Introducere
1.2. Caracteristici funcţionale şi tehnologice
1.3. Caracteristicile incendiilor
1.4. Organizarea şi executarea intervenţiei
14.2. Stingerea incendiilor în halele de gatere ale fabricilor de cherestea
2.1. Introducere
2.2. Caracteristici constructive
2.3. Caracteristicile incendiilor
2.5. Organizarea şi executarea intervenţiei
14.3. Stingerea incendiilor în depozitele de cherestea
3.1. Introducere
3.2. Caracteristici funcţionale
3.3. Caracteristicile incendiilor
3.4. Organizarea şi executarea intervenţiei
14.4. Stingerea incendiilor la fabricile de mobilă
4.1. Introducere
4.2. Caracteristici tehnologice şi constructive
4.3. Caracteristicile incendiilor
4.4. Organizarea şi executarea intervenţiei
14.5. Concluzii şi învăţăminte la incendii
15. Tehnica şi tactica stingerii incendiilor la ÎNTREPRINDERILE DE LACURI ŞI VOPSELE
1. Generalităţi
2. proprietăţile substanţelor şi caracteristicile incendiilor ;
3. organizarea şi executarea intervenţiei ;
• Recunoaşterea ;
• Stingerea incendiului :
- Stingerea incendiului la depozite;
2
- Stingerea incendiului la secţiile de fabricaţie .
16. Tehnica şi tactica stingerii incendiilor la RAFINĂRIILE DE PRELUCRARE A PRODUSELOR
PETROLIERE
17. Tehnica şi tactica stingerii incendiilor la ÎNTREPRINDERILE DE PRELUCRARE A MASELOR
PLASTICE
18. Tehnica şi tactica stingerii incendiilor la ATELIERE, GARAJE ŞI MIJLOACE DE TRANSPORT
a.Caracteristicile constructive şi funcţionale
b. Caracteristicile incendiilor
c. Organizarea şi executarea intervenţiei
d. Aspecte privind intervenţia la accidente rutiere
19. Tehnica şi tactica stingerii incendiilor la ÎNTREPRINDERILE DE FABRICARE A
CELULOZEI ŞI HÂRTIEI
• Comportarea la foc a stufului în diferite condiţii de depozitare şi stivuire
• Comportarea la foc a baloturilor de hârtie rotativă
• Comportarea la foc a hârtiei în coli
20. Tehnica şi tactica stingerii incendiilor la NAVELE MARITIME ŞI FLUVIALE
• CARACTERISTICILE INCENDIILOR
1.1. La compartimentele navelor petroliere
1.2. La navele pentru transportul mărfurilor
1.3. La încăperile de serviciu şi de locuit ale navelor
1.4. La sălile de cazane şi maşini ale navelor.
• ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA INTERVENŢIEI
1.5. Generalităţi
1.6. Recunoaşterea incendiului
2.3.1. La compartimentul navelor petroliere
2.3.2. La navele pentru transport mărfuri generale
2.3.3. La sala maşinilor şi de cazane.
• ORGANIZAREA ŞI DEFĂŞURAREA INTERVENŢIEI LA BORDUL NAVELOR ACOSTATE
ÎN PORTURI
21. Tehnica şi tactica stingerii incendiilor la AEROPORTURI ŞI AERONAVE
22. Tehnica şi tactica stingerii incendiilor în INDUSTRIA ENERGETICĂ
1. Stingerea incendiilor la centralele termo si nuclearo-electrice
2. Stingerea incendiilor la gospodării de cabluri si staţii electrice
3
1. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE LA FILATURILE DE BUMBAC ŞI
ÎNTREPRINDERILE TEXTILE
Bumbacul este o substanţă fibroasă, de origine vegetală, care se aprinde la temperaturi de 210 –
2500C, iar în contact cu uleiurile sau grăsimi se autoaprinde. Datorită combustibilităţii şi dimensiunilor
lui, întârzierea la aprindere e mică, iar propagarea incendiului este rapidă pe suprafaţa balotului sau stivei.
Pătrunderea în interiorul balotului se face cu greutate. În stivele nebalotate, aprinderea lor are loc rapid
atât la suprafaţă cât şi interiorul masei de bumbac. Incendiile cuprind suprafeţe mari în scurt timp şi
datorită distanţelor reduse dintre stivele de bumbac. În depozitele de mari suprafeţe şi volume, lipsa unor
trape de evacuare a produselor de ardere şi a fumului care să funcţioneze automat, favorizează propagarea
incendiului pe întreaga suprafaţă. Cantitatea insuficientă de aer necesar pentru o ardere normală duce la o
ardere mai lentă, cu degajări mari de fum şi gaze de ardere, se creează o presiune în interiorul depozitului
care are ca efect spargerea geamurilor, după care aerul pătrunde în interior, intensificând procesul de
ardere.
Aprinderea bumbacului depozitat în aer liber se poate produce cu uşurinţă de la incendii izbucnite
în apropiere.
Ca urmare a folosirii apei asupra baloţilor de bumbac incendiaţi, aceasta pătrunde în interior,
determină umflarea baloţilor şi ruperea sistemelor de legături care le menţin în stare presată. Ca urmare,
balotul se destinde şi incendiul pătrunde cu mai multă uşurinţă în interiorul lui.
Arderea mai poate avea loc între rosturile dintre baloţi şi se intensifică odată cu scoaterea lor din
stivă.
În timpul incendiului se dezvoltă temperaturi în jur de 10000C care afectează elementele de
construcţie ale depozitelor.
Incendiul se poate propaga cu repeziciune şi datorită cantităţilor apreciabile de deşeuri de bumbac,
de regulă nebalotate.
Dacă depozitul de bumbac este amenajat în aer liber, în caz de vânt puternic, propagarea
incendiului are loc de asemenea, foarte repede, apărând în acelaşi timp şi pericolul scânteilor purtate de
4
vânt către celelalte stive necuprinse de incendiu, chiar dacă sunt acoperite cu prelate. În condiţii
meteorologice total nefavorabile, cu temperatură scăzută, vânt în rafale, vizibilitate redusă etc. , în situaţia
în care din cauza umezirii baloţilor, aceştia pot să ajungă la peste 350 kg. , intervenţia pentru evacuare şi
stingere devine foarte greoaie.
5
Sectoarele de intervenţie se organizează în funcţie de situaţia concretă a incendiului, pe stive sau
grupuri de stive (în cazul depozitelor deschise) sau pe tronsoane şi caturi (în cazul depozitelor închise).
Misiunea acestora este de a lichida rapid arderea la suprafaţa baloturilor, evacuarea fumului,
evacuarea ,desfacerea baloţilor, lichidarea completă a arderii şi protecţia elementelor de construcţie.
La depozitele deschise, o mare eficacitate o au autotunurile care se pot apropia mult de focare şi
pot acţiona rapid din toate direcţiile.
Se vor prevedea din timp rezerve de forţe, precum şi de substanţe stingătoare.
Se va avea în vedere asigurarea securităţii servanţilor prin echiparea cu măşti contra fumului şi
gazelor, aparate autonome de respirat şi amplasarea lor în locuri ferite de pericolul prăbuşirii baloţilor din
stive. Se impune rularea periodică a şefilor de ţeavă şi asigurarea primului ajutor medical.
După lichidarea incendiului trebuie executat un control riguros al depozitului cât şi al baloţilor
care se expediază şi se prelucrează în filaturi.
Practica lucrului la aceste incendii a scos în evidenţă următoarele:
- existenţa unor elemente de compartimentare, atacul circular al incendiului şi evacuarea cu
operativitate a baloţilor, capacitatea de a rezista la efort îndelungat a personalului, favorizează
reuşita acţiunii de intervenţie;
- pregătirea din timp a intervenţiei prin planuri unice şi executarea de aplicaţii asigură un cadru
operativ şi o eficienţă mai mare a intervenţiei.
In filaturi, bumbacul se găseşte sub formă de baloţi desfăcuţi, sub formă de pătură, panglică, fire
mai groase şi mai subţirii pe ţevi din lemn sau material plastic.
Incendiul se transmite cu repeziciune datorită:
- scamei depusă pe maşini si utilaje;
- bumbacului în stare afânată;
- fibrelor de bumbac în suspensie;
- existenţa deschiderilor în pereţii despărţitori şi acoperiş;
- sistemul de ventilaţie şi de transport pneumatic;
- volumul mare al secţiilor;
- existenţa unor materiale combustibile în alcătuirea construcţiilor şi utilajelor.
In funcţie de cantitatea de bumbac ce se găseşte în maşini sau în apropierea acestora, intensitatea
de ardere este mai mare sau mai mică. Din această cauză nici arderea nu este uniformă pe întreaga secţie
incendiată( apar" cuiburi de foc" mai mult sau mai puţin intense). Această manifestare a arderii ne atrage
atenţia şi asupra locului de izbucnire a incendiului în sensul că nu se ia întotdeauna drept loc de izbucnire
a incendiului, locul cu cea mai intensă ardere.
Datorită factorilor care contribuie la dezvoltarea incendiului acesta se poate propaga de la o secţie
la alta pe ci ascunse sau prin ascundere dintre secţii datorită scânteilor ce pot fi transportate de curenţii ce
se formează. Prin canalele de aspirare a prafului şi scamei de bumbac, care se găsesc sub nivelul
pardoseli, incendiul se transmite la camera filtrelor sau la acte încăperi.
In secţiile de colectare a deşeurilor, îmbalotarea şi presarea acestora, incendiul se propagă de
asemenea în scurt timp pe suprafeţe mari.
Produsele arderii se acumulează la partea superioară a halei, iar dacă nu se închid trapele de
evacuare inundă întreaga hală( secţie) îngreunând activitatea de stingere.
Ţesăturile se găsesc în secţii, pe diferiţii suporţi în plan orizontal sau vertical, iar în depozite în
baloturi pe stelaje sau stive,
Acestea se aprind la suprafaţă, iar pătrunderea incendiului în interiorul balotului se face lent.
Propagarea incendiului se face repede în secţiile unde gradul de umiditate al ţesăturilor este redus
şi sunt dispuse pe suporţi în cadrul procesului tehnologic.
Se degajă CO, fum cu acţiune iritantă a căilor respiratorii. Temperatura pe timpul arderii
0
800-1000 C.
Pentru stingere se foloseşte apa, iar în cazul incendiilor la maşini(începuturi de incendii) CO2.
6
1.5 STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE LA FILATURI SI
ÎNTREPRINDERI TEXTILE
1.5.1 Recunoaşterea
Se executa de 1-2 grupe de recunoaştere. Se va urmări:
- existenţa obstacolelor contra incendiilor;
- posibilitatea propagării incendiilor prin canalele de ventilaţie şi de transport pneumatic,
benzi transportoare etc.;
- dacă au fost cuprinse de incendiu maşinile şi utilajele;
- personalul şi utilajele necesare pentru evacuare;
- aliniamentul până unde se poate propaga incendiul ca urmare a procesului tehnologic;
- măsuri luate de conducerea obiectivului şi personalul propriu.
7
La apariţia incendiului în canalele de ventilaţie care comunică cu podul(dacă există) concomitent
cu echiparea ţevilor pentru lichidarea arderii, se impune să se introducă ţevi în pod, la etajele superioare
ale clădiri precum şi în canalele verticale de ventilaţie.
Dacă incendiul s-a propagat la acoperiş se acţionează cu ţevi de diametre mari, la nevoie
executându-se izolări prin tăiere, desfacere sau demolări pentru limitarea propagări incendiului.
Acţiunea de durată, necesită forţe şi mijloace numeroase pentru asigurarea ţevilor ce trebuie
amplasate atât în secţiile incendiate, cât şi la cele vecine la care se poate propaga incendiul datorită
factorilor cunoscuţi.
Având în vedere că la astfel de incendii participă forţe şi mijloace numeroase se impune asigurarea
unei bune legături şi coordonarea unică a acestora.
După lichidare, se lasă 1-2 maşini de intervenţie cu dispozitivul luat pentru înlăturarea pericolului
de reaprindere.
Spre exemplificare, în cazul incendiului izbucnit la depozitul de bumbac Bucecea, jud.
Botoşani(23 III 1971) a fost lăsată în supraveghere o autospecială de p.s.i. timp de 48 ore.
Cocluzie
Incendiile izbucnite la depozitele, filaturile, ţesătoriile şi întreprinderile textile se propagă
în timp scurt la întreaga secţie (stive), ceea ce impune o intervenţie rapidă cu accent pe localizare şi apoi
de lichidare. Astfel de incendiu necesită forţe şi mijloace numeroase pentru evacuarea baloturilor cât şi
pentru lichidarea completă a arderii în special la stivele de bumbac şi de textile.
La acelaşi incendiu, menţionat mai înainte, pe lângă autospecialele de p.s.i. s-au mai
folosit: 11 autocisterne pentru apă, 6 cisterne de cale ferată, 15 autobasculante pentru transportul baloţilor
de bumbac, 2 autoîncărcătoare, 11 autocamioane, 7 tractoare, 100 militari ai M.Ap.N. şi 250 cetăţeni din
zonă, 1174 persoane din formaţiunile de apărare civilă, precum şi o cantitate de peste 1500 tone de apă.
Subsolul este nivelul situat sub cota ±0,00 respectiv sub cota terenului natural. Dacă planşeul
superior este aşezat deasupra acestei cote, la partea superioară a încăperilor subsolului se prevăd ferestre
pentru iluminat şi aerisire.
În cazul când se prevăd de la început camere de locuit în subsol acestea se ridică deasupra cotei
terenului, rămânând sub aceasta circa 1m. În acest caz, nivelul respectiv se numeşte demisol.
În unele cazuri este necesar să se realizeze un nivel mai jos decât subsolul, acesta constituind al
doilea subsol. Deoarece încăperile lui nu mai pot fi iluminate şi aerisite direct ele servesc numai pentru
depozitare sau ca spaţiu pentru instalaţii (subsol tehnic).
Realizarea subsolurilor este condiţionată de mai mulţi factori:
destinaţia construcţiei;
condiţii de fundare;
nivelul apelor subterane;
necesităţi funcţionale şi tehnice;
condiţii de seismicitate, etc.
8
Probleme deosebite ridică amplasarea reţelelor interioare de instalaţii pentru apă, canalizare,
termice, gaze, electrice etc. Se utilizează în prezent şi aşa-numitul subsol tehnic care poate fi parţial sau
general. Subsolul tehnic are o înălţime liberă mai mică decât subsolul obişnuit (circa 1,80-2,00m faţă de
2,20-2,40m). Uneori poate fi necirculabil, însă cu posibilităţi de vizitare.
Subsolurile fac parte din infrastructura construcţiei. De cele mai multe ori, elementele de
construcţie principale ale acestora sunt incombustibile, capabile să reziste la solicitările termice un timp
relativ îndelungat.
Pereţii exteriori ai subsolurilor din zidărie de cărămidă, zidărie mixtă din beton simplu sau armat.
Pereţii interiori pot fi realizaţi din cărămidă cu grosimea de 25,30 sau 37,5cm şi din beton arma. Peste
subsol se execută planşee din diverse materiale. La construcţiile mai vechi s-au utilizat planşee cu grinzi
metalice şi mai rar cu grinzi de lemn. În prezent se folosesc planşee din beton armat monolit sau
prefabricat. De rezistenţa acestora la foc depinde propagarea incendiilor la caturile superioare.
Subsolurile au adâncimi diferite şi pot fi construite cu mai multe nivele, în raport de necesităţi. Cu
cât adâncimea subsolului şi numărul de nivele este mai mare, cu atât condiţiile de lucru ale subunităţilor
pentru stingerea incendiilor sunt mai complicate.
În cele mai multe cazuri, subsolurile sunt construite sub întreaga suprafaţă construită, fapt care
complică şi mai mult activitatea în cazul stingerii incendiilor.
Numărul de intrări pentru pătrunderea la subsol este variabil, de cele mai multe ori există una
singură, mai rar două sau trei. În numeroase clădiri acestea se amenajează din casa scărilor. Această
soluţie complică activitatea de intervenţie, deoarece există posibilitatea inundării cu fum a casei scărilor
şi, prin aceasta şi a caturilor superioare, creând pericolul de intoxicare, rătăcire sau accidentare pentru
persoanele aflate în încăperi, cât şi pentru servanţii care acţionează pentru salvarea oamenilor, localizarea
şi lichidarea incendiilor.
Existenţa şi dimensiunile ferestrelor depind de adâncimea subsolurilor. Dacă planşeul superior
este situat deasupra cotei terenului, la partea superioară a încăperilor subsolului se prevăd ferestre pentru
iluminare şi aerisire. De asemenea la unele construcţii mai pot fi executate curţi de lumină care permit
amplasarea unor ferestre pe peretele exterior al acesteia.
De cele mai multe ori golurile ferestrelor nu pot fi utilizate pentru pătrunderea în subsol din cauza
adâncimii mari a acestuia, a dimensiunilor mici a grătarelor metalice cu care sunt protejate. Când
subsolurile sunt utilizate pentru depozitarea bunurilor materiale sau procese tehnologice, în caz de
incendiu, aceste goluri vor putea fi folosite numai pentru lucru cu ţevile şi evacuare a fumului, nu şi
pentru evacuare.
În cazul când numărul de intrări şi goluri pentru ferestre este limitat, încăperile subsolului sunt,
într-o anumită măsură, camere ermetice semiîntunecate sau complet întunecate.
Incendiile declanşate în încăperile de la subsol, diferă prin natura lor şi se caracterizează în primul
rând prin accesul insuficient de aer proaspăt în zona de ardere, ceea ce determină o ardere incompletă,
formare intensă de fum, temperatură relativ ridicată a produselor de ardere.
Concentraţia mare de produse de ardere gazoase încălzite puternic creează deficienţe importante
pentru lichidarea incendiului. Din cauza arderii incomplete în produsele arderii, în afara dioxidului de
carbon se găseşte şi monoxid de carbon care prezintă un mare pericol pentru viaţa şi sănătatea oamenilor.
Fumul şi ceilalţi produşi ai arderii se acumulează în partea superioară a încăperii şi există posibilitatea
pătrunderii lor prin deschideri, în casa scărilor şi la caturile superioare.
Incendiile se transmit cu uşurinţa de la subsol la parter şi etajele superioare în cazul celor
incombustibile, prin intermediul canalelor de ventilaţie, golurilor ascensoarelor, al deschiderilor în
construcţie, prin combustibilitatea termică a grinzilor sau conductelor metalice neprotejate, cât si prin
convecţie.
2.3 POZA
Existenţa numeroaselor instalaţii care fac legătura cu nivele superioare sau păstrarea în subsolul
depozitelor a unor materiale şi substanţe cu proprietăţi fizico-chimice şi comportări la foc diferite, întârzie
pătrunderea la focar pentru recunoaşterea, desfăşurarea acţiunii de salvare a oamenilor, de evacuare a
bunurilor materiale, precum şi acţiunea de stingere propriu-zisă.
9
În faza iniţială a incendiului, arderile sunt mai intense, datorită existenţei unor mari cantităţi de
materiale combustibile şi a prezentei oxigenului necesar procesului de ardere. Ulterior are loc o scădere a
procesului de ardere datorită reducerii procentului de oxigen în zona de ardere. În toate cazurile, după
primele 10-30 minute de ardere începe lipsa afluxului de aer în zona incendiului. Se degajă o mare
cantitate de fum şi produşi ai arderii incomplete care se acumulează în încăperile subsolului, apoi pătrund,
prin intermediul casei scărilor sau a altor deschideri şi neetanşeităţi la caturile superioare ale construcţiei,
incendiindu-le. Căldura acumulată nu se disipează ci este acumulată de elementele de construcţii, de aer şi
de produşii arderii. Din această cauză regimul de temperatură la incendiile în subsoluri diferă de cel din
diverse alte încăperi. Astfel, temperatura la incendiile în subsoluri este destul de ridicată, în urma unor
experimentări fiind înregistrate următoarele valori: 400°C la 20min; 500°C după 40min; 650°C după 1,5
h etc.
Dacă în subsoluri sunt depozitate substanţe chimice (spumă poliuretanică, policlorură de vinil,
lichide combustibile) în caz de incendiu se degajă acid cianhidric, clorhidric precum şi gaze toxice.
În cazul incendiilor de lungă durată rezistenţa limită a planşeelor de orice fel poate fi ineficientă şi
drept consecinţă acesta se propagă la nivelul superior. O astfel de propagare este posibilă si datorită
conductivităţii termice a grinzilor şi conductelor metalice neprotejate, situaţii care apar când la parter se
găsesc magazine şi depozite de diferite materiale.
2.4.2 Recunoaşterea
În raport cu suprafaţa subsolului, compartimentarea lui, destinaţia şi natura materialelor şi
substanţelor existente, recunoaşterea se poate executa pe una sau mai multe direcţii.
În cazul existenţei unei case de scări comună pentru subsol şi celelalte nivele, a golurilor în
elementele de compartimentare şi a trecerilor pentru canalele şi conductele diverselor instalaţii,
recunoaşterea se va executa simultan la subsol şi la toate celelalte nivele, până la pod, inclusiv în celelalte
cazuri, numai la subsol, casa scărilor şi nivelul imediat superior.
Odată cu începerea recunoaşterii se începe acţiunea de evacuare şi salvare a persoanelor în care
scop se organizează echipe de salvare.
Este obligatoriu ca personalul care execută recunoaşterea în subsolurile pline cu fum, să fie
echipate cu mijloace de iluminat şi aparate izolante. În cazul subsolurilor în care desfăşoară procese
tehnologice sau a celor folosite ca depozite, la recunoaştere va participa şi un cadru tehnic de la obiectiv.
Pe timpul recunoaşterii se stabilesc următoarele:
prezenţa oamenilor în pericol ,necesitatea evacuării lor, căile şi metodele de salvare a
acestora;
locul incendiului şi direcţiile lui de propagare, cantitatea şi combustibilitatea materialelor
depozitate, necesitatea şi posibilitatea evacuării lor;
dispunerea încăperilor din subsol şi destinaţia lor;
existenţa diferitelor instalaţii, urmărindu-se porţiunile traversate de către diverse canale,
conducte, etc. şi posibilităţile transmiterii incendiului prin acestea;
gradul de acoperire cu fum al casei scărilor si posibilitatea folosirii acesteia pentru salvarea
oamenilor, evacuarea bunurilor materiale si a fumului;
prezenţa diferitelor goluri sau treceri şi modalitatea utilizării lor pentru evacuarea fumului şi
introducerea dispozitivului de stingere;
necesitatea demolării sau demontării unor elemente de construcţie sau executării de deschideri
prin acestea, pentru introducerea ţevilor la focarele de ardere sau pentru evacuarea fumului;
10
măsuri de protecţie pentru servanţi împotriva fumului, gazelor toxice şi a prăbuşirilor pe
timpul acţiunii de intervenţie.
Etajele sunt părţi principale ale unei clădiri situate deasupra parterului, cuprinzând încăperile
situate pe acelaşi plan orizontal.
Volumele utilizate ale acestora se folosesc ca încăperi de locuit, încăperi industriale sau pentru
spaţii de depozitare. Ca urmare incendiile izbucnite la etajele clădirilor sunt deosebit de periculoase
pentru viaţa oamenilor şi pentru bunurile materiale pe care le adăpostesc.
În majoritatea cazurilor etajele clădirilor sunt prevăzute cu un număr limitat de căi de acces,
uneori o singură scară, iar golurile pentru uşi şi ferestre sunt situate la o anumită înălţime de sol, fapt ce
îngreunează salvarea oamenilor, evacuarea bunurilor materiale şi realizarea dispozitivelor de intervenţie.
Din punct de vedere constructiv, etajele se caracterizează prin aceea că pe lângă elementele de
construcţie incombustibile, acestea au în structura lor şi diverse materiale combustibile ca : lemn în
compunerea pardoselilor, planşeelor (parchet, duşumea), tâmplăriilor, mobilierului; materiale plastice la
grupurile sanitare sau pereţi despărţitori(fenoplaste stratificate);materiale textile sub forma tapiţeriilor
mobilierului, covoare, perdele, draperii, lenjerie, articole de îmbrăcăminte.
De asemenea, drept amenajări comune care fac legătura între etaje(unele dintre ele pe întreaga
înălţime a construcţiilor), din punct de vedere constructiv se găsesc casele de scări, golurile pentru
ascensoare, golurile sistemelor de ventilaţie, conductele de gaze, încălzire, apa şi canal, conductele reţelei
electrice, ghenele pentru gunoaie menajere .toate aceste amenajări constructive contribuie esenţial la
propagarea incendiilor pe verticală, dar şi pe orizontală.
Existenţa balcoanelor şi lojilor pot favoriza acţiunea de salvare a persoanelor şi salvarea bunurilor
materiale, şi totodată pot constitui obstacole împotriva propagării incendiilor pe faţade.(în special
balcoanele).
În acelaşi timp aceste amenajări constructive pot contribui la propagarea incendiilor, avându-se în
vedere faptul că cel mai adesea în acestea se găsesc depozitate materiale combustibile.
În sfârşit, mai trebuie menţionat faptul că în multe cazuri nu există un teren corespunzător în jurul
imobilelor pe care să se poată amplasa şi manevra scările mecanice din dotarea pompierilor.
12
3.2 CARACTERISTICILE INCENDIILOR
Incendiile izbucnite se propagă în palan vertical, prin intermediul planşeelor combustibile, al
golurilor tehnologice şi a amenajărilor comune menţionate anterior. De asemenea, crearea unui puternic
tiraj favorizează propagarea cu repeziciune a incendiului în plan vertical.
Incendiul se poate propaga de la un nivel la altul chiar şi în cazul în care planşeele sunt
incombustibile, ca urmare a transferului de căldură prin conducte şi elementele de construcţie metalice,
canale de ventilaţie, etc.
În plan orizontal incendiul se propagă prin intermediul pereţilor despărţitori combustibili, al
mobilierului şi a altor materiale combustibile din încăperi, cu viteza de 0,5-0,7 m/min până la 4-5 m/min
(coridoare şi galerii), de regulă în sens ascensional şi în direcţia deschiderilor.
Un caz deosebit de dezvoltare a incendiilor îl constituie propagarea incendiilor pe faţada clădirilor,
din fereastră în fereastră sau din balcon în balcon, datorită spargerii geamurilor la scurt timp de la
izbucnirea incendiului.
De asemenea, incendiul se poate propaga pe căi ascunse, în cazul pereţilor despărţitori cu goluri
umplute cu materiale combustibile(rumeguş, talaş, polistiren expandat, etc.) sau al planşeelor duble şi cu
straturi de aer, din construcţiile mai vechi.
Pe timpul incendiului se degajă mari cantităţi de fum şi produşi ai arderii, care inundă încăperile
incendiate pe cele vecine precum şi pe cele superioare.
Fumul inundă în scurt timp şi căile de evacuare(holuri, case de scări) punând în pericol persoanele
datorită efectului iritant şi toxic al acestuia. De asemenea fumul reduce vizibilitatea pe căile de evacuare
sub 10 m sau total, iar dacă i se asociază şi căldura apare pericolul producerii de arsuri pe căile respiratorii
sau părţile neprotejate ale corpului.
Un factor care contribui în mare măsură la răspândirea fumului este temperatura mărită, care
determină dilatarea gazelor. La etajul cuprins de foc. Volumul gazelor poate creşte de 3 ori, cu care ocazie
2/3 din acestea sunt transportate în afara etajului unde a izbucnit incendiul.
De altfel, fumul are efecte negative ţi asupra bunurilor materiale în sensul că acesta constituie un
factor de propagare al incendiului (facilitează piroliza) iar produsele arderii pot avea efect coroziv asupra
elementelor de construcţie.
De asemenea, pe timpul unor incendii poate apărea pericolul scurgerii de gaze de la instalaţiile de
alimentare cu gaze care în cazul atingerii limitelor de explozie pot provoca explozii violente, cu
consecinţe grave. Astfel, explozia de gaze în bucătăria unei clădiri cu 22 etaje, din Londra, realizată din
panouri mari , a declanşat o prăbuşire în lanţ, care a dus la distrugerea totală a unei părţi din clădirea
respectivă. În urma unor astfel de explozii, in cel mai fericit caz, are loc distrugerea uşilor şi spargerea
geamurilor de la ferestre.
În funcţie de natura materialelor care ard, se degajă mari cantităţi de căldură, putere calorifică
variind între 3300 kcal/kg(lemn de esenţă moale) şi 4870 kcal/kg (PVC) sau chiar 11150 kcal/kg
(benzină).
3.3.2 Recunoaşterea
Se execută pe una sau mai multe direcţii, în funcţie de proporţiile incendiului, de mărimea clădirii
şi de natura activităţilor ce se desfăşoară în aceasta. Când recunoaşterea se execută pe mai multe direcţii,
comandantul intervenţiei trebuie să stabilească fiecărui şef de echipă : misiunea, itinerariul, ora, locul de
întâlnire ăi elementele ce trebuiesc stabilite.
13
De regulă recunoaşterea se execută din exterior şi apoi pe scările interioare ale clădirii, iar în
condiţiile blocării acestora, inundării masive cu fum şi gaze toxice sau ale cuprinderi lor de flăcări, pe
scările de incendiu(dacă există) sau pe scările şi autoscările din dotarea pompierilor.
Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească :
- prezenţa oamenilor în încăperile incendiate şi în cele învecinate, pericolul pentru aceştia, căile şi
procedeele de evacuare şi salvare a acestora;
- locul, limitele şi posibilităţile de propagare a incendiului pe orizontală şi pe verticală, prin goluri,
deschideri sau elemente de construcţie combustibile;
- gradul de combustibilitate al elementelor de construcţie din compunerea etajului incendiat, al
celor vecine, al podului şi acoperişului, precum şi dacă există pericolul de prăbuşire al acestora:
- încăperile şi căile de evacuare inundate cu fum şi posibilităţile evacuării acestuia, prin ventilaţie
naturală, prin sistemul de ventilaţie existent sau prin folosirea exhaustoarelor şi electroventilatoarelor din
dotarea autospecialelor pentru evacuarea fumului, gazelor şi iluminat;
- necesitatea şi posibilitatea întreruperii curentului electric, a închiderii gazelor sau a întreruperii
funcţionării instalaţiilor de ventilaţie:
- necesitatea desfacerii planşeelor şi a pereţilor despărţitori când aceştia sunt combustibili sau cu
umplutură precum şi a canalelor de ventilaţie şi a ghenelor.
- căile ascunse de propagare a incendiilor şi măsurile ce se impun pentru limitarea acesteia.
Descoperirea propagării incendiului pe căi ascunse, în cazul când acestea nu se manifestă în
exterior, se face prin verificarea gradului de încălzire a elementelor constructive cu goluri. Determinându-
se schimbarea la culoare, fisurile produse în tencuială, vopsea sau alte elemente specifice unor arderi ce se
manifestă în spaţii reduse.
14
vor fi echipaţi cu măşti contra fumului şi gazelor iar după caz cu aparate autonome de respirat şi chiar
costume aluminizate, se vor amplasa în partea dinspre casa scărilor şi vor acţiona din cadrul uşilor.
De asemenea, servanţii trebuie să cunoască foarte bine tehnica lucrului la astfel de incendii pentru
ase evita accidentele şi degradarea construcţiei şi bunurilor materiale prin folosirea apei în exces.
După lichidarea incendiului, etajul direct afectat, cel superior şi cel inferior, canalele de ventilaţie şi
alte goluri din construcţie, vor fi examinate foarte atent, pentru a se preîntâmpina reizbucnire incendiului.
15
- cantităţi apreciabile de material lemnos uscat, sub forma elementele de construcţie (podină,
ansambluri constructive din lemn, astereală, termoizolaţii şi învelitori combustibile);
- existenţa instalaţiilor de ventilaţie şi a canalelor de fum;
- lipsa compartimentărilor şi existenţa golurilor, neprotejate corespunzător;
- formarea unui puternic tiraj de aer, favorizat de existenţa lucarnelor şi luminatoarelor;
- viteza de propagare în pod poate să ajungă la 1,5-2 m/min.
În poduri incendiile degajă mari cantităţi de fum, gaze toxice şi căldură, toate acestea variind în
funcţie de natura materialelor care ard. Fumul inundă în scurt timp podul, încăperile de la etaj şi casa
scării, fapt ce îngreunează foarte mult acţiunea de stingere. În cazul planşeelor combustibile, este posibilă
prăbuşirea elementelor de construcţie ale acoperişului la etajele inferioare.
Viteza de propagare este mai mare când incendiul s-a extins la acoperiş, el putându-se dezvolta de-a
lungul coamei şi cornişei acestuia, în situaţia când focul a cuprins elementele de construcţie combustibile.
În cazul acoperişurilor cu învelitori combustibile (paie, stuf, şindrilă, şiţă, carton asfaltat etc.),
incendiul cuprinde cu repeziciune întreaga suprafaţă a acestora, iar în exterior se manifestă violent, cu
flăcări înalte şi fum intens.
Curenţii de aer ascendenţi ridică la mare înălţime paiele, părţi di elementele combustibile supuse
arderii, scântei, jeratic şi le transportă la anumite distanţe, uneori destul de mari, putând genera incendii.
Când învelitorile sunt realizate din tablă, incendiile se manifestă numai în pod, caracterizându-se prin
arderea asterealei şi a celorlalte elemente de construcţie ale acoperişului. În acest caz proporţiile
incendiului se pot stabili prin schimbarea culorii tablei învelitoare (care devine brună sau roşiatică) sau pe
timp de iarnă prin topirea zăpezii din zona ce arde mai intens.
La incendiile izbucnite la acoperişurile cu poduri se întâlnesc următoarele situaţii caracteristice :
- arderea a cuprins numai podina podului;
- arderea a cuprins astereala şi învelitoarea combustibilă a clădirii;
- incendiul a izbucnit în mansardă;
Când incendiul a cuprins numai podina podului, propagarea acestuia e favorizată de prezenţa
materialului combustibil din care este confecţionată podina şi de tirajul format în poduri, în special în
cele lipsite de compartimentări, datorită lucarnelor, luminatoarelor şi altor goluri neprotejate.
Iniţial, se face mai lent, din interior spre exterior, şi este însoţită de fum mult, compus din oxid şi
dioxid de carbon, iar temperatura variază intre 900-1000 ºC.
Prezenţa planşeelor cu goluri permite propagarea ascunsă a incendiului, pe orizontală, iar acumularea
în zona coamei acoperişurilor a produşilor arderii incomplete şi a gazelor combustibile volatile,
supraîncălzite, creează pericolul dezvoltării incendiului la astereală şi la elementele portante ale
acoperişului, putând duce la prăbuşirea acestuia, la înlesnirea propagării incendiului, prin planşeu, la
etajele inferioare şi, deci, la generalizarea lui în întreaga construcţie, la inundarea cu fum a caturilor
inferioare, prin casa scărilor, îngreunând evacuarea persoanelor şi a bunurilor materiale, precum şi
intervenţia la incendiu.
În cazul podurilor etanşe (cu lucarne şi luminatoare închise), arderea este iniţial mai intensă, datorită
prezenţei oxigenului în mediul înconjurător. Pe măsură, însă, a acumulării de mari cantităţi de fum,
aceasta devine mai lentă, ca o consecinţă a micşorării procentului de oxigen.
Până la executarea desfacerilor în acoperiş, propagarea incendiului se face mai mult orizontal, fiind
favorizată de prezenţa materialelor combustibile din compunerea podinii. După desfacerea acoperişului,
propagarea se face pe verticală, proces influenţat de afluxul de oxigen în zona de ardere şi de formarea
tirajului. În această situaţie, propagarea incendiului se va face de la cornişă spre coamă şi de-a lungul
acoperişului.
Dacă elementele portante sunt ignifugate, viteza de ardere şi de propagare a incendiului este mai mică,
dar jeratecul aprins, care cade pe podina combustibilă neprotejată, poate duce la aprinderea acesteia şiş
astfel, facilita propagarea incendiului spre caturile inferioare.
În momentul manifestării incendiului la suprafaţa învelitorii, are loc o dezvoltare bruscă a arderii,
datorită afluirii spre locul arderii a unei mari cantităţi de aer proaspăt, care va întreţine şi va intensifica
arderea şi va contribui la propagarea incendiului pe întreaga suprafaţă a învelitorii, dacă aceasta este
combustibilă.
Când incendiul a cuprins învelitoarea combustibilă şi, prin intermediul materialelor combustibile din
componenţa acoperişului, s-a propagat în întregul pod, arderea se manifestă cu violenţă, flăcările ies prin
lucarne şi luminatoare, iar tirajul format contribuie puternic la creşterea intensităţii arderii. În aceste
16
condiţii, are loc pierderea capacităţii portante a elementelor de susţinere, prăbuşirea acestora în pod şi la
etajele inferioare fiind iminentă.
Incendiile izbucnite la mansarde pot lua forme de dezvoltare complicate, datorită marii varietăţi de
substanţe combustibile aflate în încăperile acestora. Din mansarde, incendiul se poate propaga cu
repeziciune, prin golurile existente şi pe căi ascunse, cuprinzând suprafaţa întregului pod.
La acoperişurile fără pod, situaţiile mai deosebite care se pot ivi sunt:
- incendiul a izbucnit la acoperiş (la elementele de construcţie combustibile) şi periclitează secţiile
pe care le adăposteşte acesta;
- incendiul a izbucnit în secţie şi periclitează acoperişul.
Când acoperişul este montat pe ferme metalice, acestea, datorită temperaturilor ridicate, încep să
flambeze, îşi pierd capacitatea portantă şi se prăbuşesc odată cu acoperişul pe care îl susţineau, în
interiorul construcţiei, creând pericolul de accidentare şi de producere a noi incendii.
În situaţia când cea care arde este hidroizolaţia, incendiul se propagă cu repeziciune pe întreaga
suprafaţă a acoperişului, ulterior pătrunzând în masa combustibilă, distrugând elementele portante şi
creând posibilitatea prăbuşirii acestora. Totodată smoala topită arde şi prin picurare, pot produce arsuri pe
părţile descoperite ale corpului sau genera noi focare de incendiu pe locurile unde cade.
Incendiile izbucnite în secţiile de producţie au posibilitatea să se propage şi la elementele
combustibile ale acoperişului, din cauza acumulării în părţile superioare ale acestuia a fumului şi
produşilor arderii incomplete supraîncălziţi sau dezvoltării focului pe verticală, în cazul când lucarnele şi
luminatoarele sunt deschise.
Cât priveşte acoperişurile cu învelitoare din tablă ondulată sunt de reţinut următoarele caracteristici:
- propagarea incendiului se face cu repeziciune pe suprafaţa interioară a acoperişului cu degajări
de fum gros şi în cantităţi mari, conducând la distrugerea construcţiei portante neprotejate, din metal,
chiar şi atunci când sarcina termică nu este mai mare în clădire;
- apariţia picăturilor arzând şi scurgeri de bitum care provoacă formarea de noi focare de incendiu;
în cazul incendiului de la fabrica de ascensoare Rheinstahl din Nehausen – Germana la propagarea
incendiului în interiorul halei au contribuit esenţial scurgerile de bitum de pe acoperiş(liantul care curgea
aprins a îngreunat foarte mult intervenţia);
- ca urmare a bunei conductibilităţi termice a tablei de oţel, descompunerea termică şi topirea
materialelor bituminoase are loc mai repede decât în cazul acoperişurilor de altă natură;
- cantitatea mare de fum creează un plus de dificultăţi în conducerea şi executarea intervenţiei (la
acoperişul fabricii de automobile General Motors din Livonia, din cauza cantităţii mari de fum pompierii
nu au putut pătrunde în interiorul halei).
În desfăşurarea în timp a incendiilor în cazul acoperişurilor din tablă ondulată apar următoarele
fenomene :
• încălzirea tablei ondulate fără influenţă asupra portanţei ei;
• încălzirea şi fluidizarea, la temperatură de 80-120 ºC, a materialelor bituminoase situate
sub izolaţia termică;
• descompunerea sau topirea izolaţiilor termice organice în regiunile neprotejate împotriva
radiaţiilor;
• afluenţa simultană a maselor de lichide bituminoase în şanţurile tablei;
• încălzirea şi topirea parţială a învelitorii acoperişului;
• influenţa maselor fierbinţi asupra îndoiturilor, orificiilor de nituri, străpungerilor şi
jgheaburilor de pe acoperişuri;
• aprinderea învelitorii din carton printr-o propagare directă a incendiului prin cutele
deschise ale tablei, străpungeri şi jgheaburi;
• autoaprindera bitumului la cca. 700 ºC (fără o acţiune directă a arderii)
• curgerea maselor de bitum aprinse în zona incendiului.
Primele 5 fenomene se pot raporta la faza iniţială a incendiului, iar celelalte la faza de incendiu
dezvoltat.
În caz de vânt, influenţa cea mai nefavorabilă o prezintă viteza de minim 10 m/s, incendiul
putându-se propaga chiar şi peste benzile de material incombustibil cu lăţimea de 2,30 m, pe învelitoarea
de carton asfaltat; eficiente sunt ieşindurile verticale din materiale combustibile (vată minerală, tablă) cu
înălţimea de 50 cm şi lăţimea de 25 cm.
17
Rezistenţa la foc a acoperişurilor de tablă ondulată este aproape întotdeauna mai mică de 20
minute deoarece din cauza încovoierilor mari se desfac legăturile laterale şi apar spaţii de ventilare.
4.3.2 Recunoaşterea
Aprecierea locului incendiului şi a proporţiilor acestuia se poate face iniţial, din exterior, după fum,
flacără, locul de topire a zăpezii, culoarea învelitorii din tablă.
Pentru recunoaştere, se folosesc scările interioare care ajung la pod şi care se găsesc pe căile probabile
de propagare a incendiului, scările de incendiu sau autoscările din dotarea pompierilor, acoperişurile
construcţiilor vecine, pe care se pot instala scări etc..
Echipa de recunoaştere trebuie să fie condusă de persoane ce cunosc topografia locului şi îşi va începe
activitatea din podul incendiat, la podurile cu suprafaţă mare, se recomandă ca recunoaşterea să se execute
pe mai multe direcţii, comandantul intervenţiei stabilind locul şi ora de întâlnire a echipelor ce au executat
recunoaşterea.
Pe timpul recunoaşterii se va stabili :
- prezenţa persoanelor în poduri şi mansarde, căile şi mijloacele de salvare a acestora;
- locul incendiului, suprafaţa incendiată, caracterul incendiului şi direcţiile de propagare,
caracteristicile constructive ale elementelor podului şi acoperişului, starea lui şi tipul învelitorii;
- prezenţa instalaţiilor electrice şi de ventilaţie sub tensiune şi necesitatea deconectării lor;
- pericolul propagării incendiului la etajele superioare;
- poziţia lucarnelor şi luminatoarelor din apropierea locului incendiat, dacă acestea pot fi folosite
pentru evacuare fumului, introducerea dispozitivelor de stingere în pod sau dirijarea incendiului pe
verticală;
- prezenţa zidurilor contra incendiilor, care pot fi folosite pentru amplasare servanţilor;
- existenţa scărilor de incendiu necesare realizării dispozitivelor de luptă;
- necesitatea şi locurile unde se vor executa deschideri în acoperiş pentru pătrunderea servanţilor
în pod, pentru evacuarea fumului şi dirijarea incendiului pe verticală, precum şi a locurilor unde se vor
executa obstacole pentru limitarea propagării incendiului.
Pe timpul recunoaşterii la incendiile izbucnite la acoperişurile fără pod cu suprafaţă mare,
comandantul intervenţiei va stabili:
- prezenţa materialelor combustibile din componenţa elementelor de construcţie ale acoperişului;
- tipul acoperişului, al termoizolaţiei şi hidroizolaţiei acestuia;
- înălţimea acoperişului de la nivelul pardoselii şi posibilitatea acţionării cu ţevile tip B, pentru
refularea jeturilor de apă de pe scările culisabile amplasate în clădire;
- caracteristicile proceselor tehnologice ce se desfăşoară în secţia incendiată şi a materialelor
existente în încăperi, pericolul ce-l prezintă pentru acestea focul, fumul şi apa, necesitatea evacuării
bunurilor materiale.
La acest gen de acoperişuri recunoaşterea incendiului se va executa iniţial în exterior şi apoi în
interiorul clădirii, pe toate laturile construcţiei, în toate încăperile, respectându-se regulile de asigurare a
securităţii servanţilor.
18
Misiunea sectorului de stingere din pod este să protejeze elementele portabile ale acoperişului,
localizând şi lichidând focarele descoperite, să evacueze fumul, să demoleze şi să demonteze elementele
de construcţie distruse prin ardere, care pot provoca incidente, sau pe cele care sunt în pericol de a fi
incendiate. De asemenea, acestui sector i se va încredinţa şi misiunea de limitare a propagării incendiului,
prin crearea de obstacole de-a lungul întregii suprafeţe supuse arderii, cu lăţimi de 2-4 m şi prin
desfacerea hidroizolaţiilor şi termoizolaţiilor, pentru a descoperi căile ascunse de propagare.
Pentru crearea unor obstacole pe direcţia de propagare a incendiului şi grăbirea ritmului lucrării, la
această activitate vor fi concentraţi toţi servanţii toporaş din garda de intervenţie. Dimensiunile
obstacolelor se stabilesc se stabilesc în funcţie de combustibilitatea elementelor constructive, de condiţiile
atmosferice, viteza vântului etc., iar pe aliniamentul lor se vor destina ţevi cu misiunea de protejare a
acestor obstacole şi limitarea propagării incendiului.
Pentru pătrunderea în podul incendiat, în vederea desfăşurării acţiunilor de stingere, servanţii vor
executa desfaceri în zona cornişelor, cât mai aproape de locul incendiului şi apoi vor acţiona cu jetul de
sus în jos şi de departe spre aproape. Suprafaţa dezvelită este de obicei de 1,5-2 m 2.
În vederea evacuării fumului şi a produşilor arderii incomplete, supraîncălziţi, se vor executa
deschideri de coamă, luându-se măsuri deosebite împotriva prăbuşirii servanţilor care îndeplinesc această
misiune.
Materialele arse se demolează şi depozitează în pod, aşezându-se în apropierea elementelor portante,
în scopul prăbuşirii lor. Planşeele se demolează, începând din parte exterioară a focarului, spre centru.
Acţiunea servanţilor pe acoperiş este admisă numai în cazul învelitorilor combustibile, cu condiţia ca
aceştia să fie asiguraţi cu cordiţe şi să aibă şa dispoziţie căi sigure de retragere. Accesoriile de stingere vor
fi asigurate cu cordiţe, pentru a nu se prăbuşi trăgând după ele şi servanţii. De plasarea servanţilor pe
acoperişuri, dacă aceasta este absolut obligatorie, se va face numai pe coamă, de către un număr limitat
de oameni, asiguraţi, şi numai la ordinul comandantului intervenţiei.
Dispozitivele de intervenţie se vor realiza pe scările de incendiu, pe scări culisabile şi autoscări
mecanice sau paralele cu pereţii portanţi, prin ridicarea acestora de către servanţi, cu ajutorul cordiţelor.
Pentru protecţia etajelor inferioare, în cazul planşeelor combustibile, în sectorul de localizare se vor
destina ţevi tip C, care vor acţiona numai când incendiul a pătruns în încăperile de sub pod. În zonele
periclitate din acest sector, se vor lua măsuri de executarea evacuării oamenilor şi bunurilor materiale.
În cazul incendiilor la acoperişurile fără pod şi cu suprafaţă mare, sectoarele de stingere se
organizează astfel :
- în interiorul clădirii ;
- pe acoperiş, dacă învelitoarea este combustibilă.
Când are loc propagarea rapidă a incendiului, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsura executării
unor intervale de siguranţă, prin tăieri şi demolări. La executarea acestei operaţiuni, servanţii trebuie
atenţionaţi să nu demoleze elementele de susţinere ale acoperişului, întrucât prin aceasta are loc pierderea
capacităţii portante a elementelor de susţinere, fiind posibile prăbuşiri.
În acelaşi timp, în paralel cu desfăşurarea acţiunilor de stingere, comandantul intervenţiei trebuie să
organizeze şi evacuarea bunurilor materiale şi a utilajelor ce pot fi mutate. În cazul existenţei unor maşini
grele, el va lua măsuri să le acopere cu prelate, ferindu-le, în acest fel, de efectul focului şi al apei.
Când acoperişul s-a prăbuşit parţial, sectoarele de stingere se vor organiza astfel :
- un sector de stingere pe acoperiş, cu misiunea de limitare a incendiului la porţiuni neincendiate ;
- un sector în zona prăbuşirii, pentru localizarea şi lichidarea noului focar. În acest sector, pentru
stingere se vor folosi ţevi tip B şi tunurile de apă cu acţiune de interior.
Când se intervine pentru stingerea incendiilor izbucnite în mansardele clădirilor, se va acţiona astfel :
- se va proceda la dezvelirea acoperişului într-un loc, prin care se va refula apă pulverizată direct
asupra focarelor de ardere din încăperea incendiată;
- dacă incendiul a luat proporţii, pătrunzând şi în interiorul pereţilor dubli cu umplutură, se va
proceda la desfacerea acestora şi se va continua refulare apei, până la lichidarea completă a focarelor.
Incendiile izbucnite la acoperişuri cu învelitori combustibile (carton asfaltat, şindrilă, şiţă, paie şi
stuf), cât şi la cele din ţiglă sau eternit, pun probleme deosebite comandantului intervenţiei, datorită
următoarelor caracteristici:
- de regulă, incendiile cuprind, până la sosirea gărzii de intervenţie, întreaga suprafaţă a învelitorii,
arderea manifestându-se violent, cu flăcări înalte;
- datorită curenţilor de aer ascendenţi, părţi aprinse din învelitoare şi jeratic sunt ridicate la mare
înălţime şi purtate de vânt la distanţe de 600-800 m, putând provoca noi incendii, la locul de cădere;
19
- datorită temperaturii ridicate, gudronul şi componenţa cartonului asfaltat se topeşte şi se scurge
pe sol, producând arsuri pe părţile neprotejate ale corpului servanţilor şi creând pericolul izbucnirii altor
incendii.
Când intervenţia se face în timp scurt, este posibil ca incendiul să nu fi cuprins întreaga suprafaţă a
acoperişului. În acest caz, servanţii se vor amplasa pe acestea, astfel încât să aibă în faţă direcţia de
propagare a incendiului. Concomitent cu acţiunea de stingere, se va lucra şi la realizarea obstacolelor
împotriva incendiilor.
Acţiunea de dezvelire a învelitorilor se va desfăşura astfel:
- pentru învelitorile din carton asfaltat, se desfac mai întâi şipcile care fixează fâşiile din carton,
apoi se desface învelitoarea de la coamă, iar cartonul este strâns sul, prin împingerea de către servanţi cu
picioarele, de la coamă spre cornişe. Înainte de expedierea acestora pe sol, servanţii vor atenţiona
personalul, pentru a se preveni eventualele accidente :
- învelitorile din şindrilă, şiţă, stuf şi paie se desfac tot de la coamă spre cornişă. Pentru
desfacere se vor utiliza căngile din dotarea maşinilor de luptă, cu ajutorul cărora se vor smulge snopii de
paie sau stuf sau părţi din şindrilă, în ordinea inversă a fixării pe astereală;
- învelitori din ţiglă, eternit sau azbociment, desfacerea va începe de la coamă, prin îndepărtarea
olanelor de la creastă, după care ţiglele vor fi desfăcute cu mâna şi depuse în partea opusă propagării
incendiului; acestea vor fi trecute din mână în mână, până la sol, unde se vor depozita în stive.
Îndepărtarea ţiglelor se poate face şi prin folosirea unui plan înclinat, de la cornişe la sol, format din una-
două scânduri lungi.
În ceea ce priveşte lucrul cu apă, se atrage atenţia asupra faptului că refulându-se apa cu jetul
compact, se ajunge la distrugerea ţiglelor şi a plăcilor, datorită forţei de şoc a acestuia. De asemenea,
aruncându-se mari cantităţi de apă pe plăcile sau ţiglele de eternit sau azbociment supraîncălzit se va
obţine o contracţie rapidă a acestora, urmată de spargerea lor în bucăţi mici, care pot răni grav pe servanţi,
motiv pentru care se va folosi jetul pulverizat, şi aceasta numai în cazul apariţiei flăcărilor.
Succesul în acţiunea de stingere la acoperişurile cu pod se obţine numai prin introducerea şefilor
de ţeavă direct în pod, prin lăcaşe de pătrundere realizate cât mai aproape de incendiu, unde, de pe poziţii
de luptă aflate în apropierea zidurilor portante sau a cornişelor, asiguraţi cu corzi şi cordiţe şi echipaţi cu
aparate izolante, aceştia vor putea să lichideze incendiul, în timpul cel mai scurt.
Se interzice cu desăvârşire lucrul servanţilor de pe sol şi refularea apei pe învelitori
incombustibile, cât şi amplasarea acestora pe coama acoperişurilor, dacă învelitorile nu sunt combustibile,
iar incendiul nu se propagă, prin lucarne şi luminatoare la exterior.
20
B. Lucrări definitive(de bază):
Sunt lucrări care au caracter permanent şi se mai numesc şi lucrări de bază.
Acestea se pot afla în mai multe stadii:
- urmează a fi executate;
- sunt în curs de execuţie;
- au fost executate.
Lucrările de organizare de şantier se caracterizează, din punct de vedere constructiv, prin aceea că
majoritatea obiectivelor care le compun au întrebuinţări din cele mai diferite, sunt de tip baracament,
realizate din materiale combustibile (panouri fabricate din scândură, din stufit sau P.F.L.), unele protejate,
parţial, prin tencuieli din mortar de var, numai în interiorul compartimentărilor (birouri, cantine, magazii,
dormitoare, etc.).
Specific acestor lucrări mai sunt:
- prezenţa unor depozite de materiale de diverse tipuri, cu proprietăţi fizico-chimice, diferite, cu
caracteristici de ardere şi comportare la foc variate, dispuse în aer liber sau adăpostite în spaţii acoperite,
deschise sau închise, cum ar fi: vopseluri, carbid, butelii de gaze comprimate, uleiuri, lacuri, carton
asfaltat, binale, lichide combustibile, etc.;
- existenţa diferitelor ateliere de deservire (de confecţii metalice, cofraje de lemn, prelucrare
mecanică a lemnului, reparaţii auto şi utilaje, lucrări izolaţii), care dispun de instalaţii de iluminat, forţă şi
încălzire cu caracter de provizorat şi, deci, cu un mare pericol de incendiu;
- prezenţa unui numeros parc de maşini (autocamioane, autobasculante, tractoare, cimentrucuri
etc.) a căror garare, întreţinere şi alimentare nu se pot face în condiţiile garajelor permanente.
Datorită amplasării lor, în majoritatea situaţiilor, în afara localităţilor, uneori chiar la mari distanţe
de acestea, lucrările de organizare de şantier au o alimentare cu apă pentru incendiu de tip provizoriu,
reprezentată prin bazine, conducte subterane sau chiar suspendate şi în mod excepţional, prin surse
naturale de apă amenajate pentru a fi folosite în caz de incendiu (cu rampe de alimentare, diguri pentru
păstrarea unor cantităţi mai mari de apă, consolidarea malurilor şi amenajarea căilor de acces, etc.).
Căile de acces spre aceste lucrări au, iniţial, caracter de provizorat şi, de cele mai multe ori,
datorită deplasării a numeroase mijloace de transport, devin greu accesibile, sau chiar impracticabile, şi de
aceea, uneori inaccesibile maşinilor de luptă.
Lucrările definitive, în special cele aflate în faza de execuţie, se caracterizează prin:
- prezenţa în interiorul şi la exteriorul construcţiilor a cofrajelor combustibile, a schelelor,
eşafodajelor şi a jgheaburilor, care, în majoritatea lor, sunt confecţionate din materiale combustibile;
- existenţa unor elemente de construcţii care nu au rezistenţa corespunzătoare (scările interioare,
planşeele, pereţii, etc.)
- transformarea multor încăperi finisate, situate la caturile inferioare ale construcţiei, în magazii şi
depozite cu însemnate cantităţi de materiale, multe combustibile, sau în încăperi de serviciu şi ateliere,
unde se desfăşoară activităţi specifice, care măresc considerabil atât pericolul de incendiu , cât şi
posibilităţile de propagare a acestuia;
- folosirea unor instalaţii provizorii de iluminat, de forţă şi, mai ales, de încălzit, în sezonul rece,
pentru asigurarea condiţiilor normale de lucru, precum şi a altor agregate acţionate electric (macarale,
perforatoare, ascensoare, etc.) care, exploatate necorespunzător, pot genera incendii;
- căile de acces din interiorul şantierului sunt intersectate de diferite lucrări pentru instalaţii
subterane (şanţuri, canale), ori blocate cu materiale necesare lucrului, fapt ce îngreunează mult intervenţia
maşinilor de luptă în caz de incendiu;
- scările interioare, aflate în curs de execuţie sau executate, nu sunt prevăzute cu sistem de
iluminare, nu oferă posibilităţi de asigurare a dispozitivelor de intervenţie şi deci nu asigură securitatea
personalului de intervenţie;
- funcţie de stadiul de execuţie a lucrărilor, construcţiile prezintă numeroase goluri, atât pe
orizontală cât şi pe verticală, de cele mai multe ori neprotejate şi nemarcate, prezentând un real pericol
pentru asigurarea securităţii servanţilor.
- existenţa unor mari cantităţi de izolaţii cu bitum, carton asfaltat şi pânză asfaltată ce creează un
pericol mărit de incendiu precum şi posibilităţi de propagare a acestuia cu uşurinţă;
- la construcţiile aflate în stare avansată de execuţie, se întâlnesc, lipite cu adezivi inflamabili pe
pardosea, linoleumuri, covoare din PVC, tapete, finisaje etc.;
- schelele în majoritatea lor au structură metalică ceea ce le face să-şi piardă în scurt timp
capacitatea portantă în caz de incendiu.
21
5.2 CARACTERISTICILE INCENDIILOR
5.2.1 Sectorul lucrărilor de organizare de şantier
Din studiul statisticii incendiilor izbucnite pe şantiere rezultă că majoritatea acestora au avut loc în
sectorul lucrărilor de organizare de şantier.
Incendiile izbucnite în acest sector au aceleaşi caracteristici şi se propagă asemenea celor izbucnite în
depozitele de mărfuri. În mod deosebit, propagarea incendiilor din sectorul organizare de şantier este
favorizată de concentrarea unor mari cantităţi de materiale combustibile, de cele mai multe ori în condiţii
necorespunzătoare (mai multe tipuri de materiale în aceleaşi încăperi, cu intervale şi distanţe micşorate şi
măsuri de prevenirea şi stingerea incendiilor reduse).
Intensitatea de ardere relativ ridicată pe suprafeţe de regulă, restrânse, coroborată cu acţiunea
temperaturii ridicate şi a gazelor fierbinţi, duce la prăbuşirea elementelor de construcţie, a depozitelor,
magaziilor într-un timp scurt.
Incendiile izbucnite în sectorul lucrărilor de organizare de şantier sunt mai periculoase, întru-cât se pot
propaga cu repeziciune la construcţiile vecine, amplasate de regulă la distanţe mici unele de altele şi în
care se pot afla, de asemenea, mari cantităţi de materiale combustibile. Baracamentele folosite pentru
magazii, dormitoare etc. (realizate în majoritate din materiale combustibile), constituie de asemenea locuri
de izbucnire a incendiilor şi propagarea acestora la construcţiile de bază. Pereţii dublii din construcţia
baracamentului favorizează manifestarea unei arderi ascunse, care ulterior se transmite în interiorul
barăcii.
Pe timpul incendiului, în acest sector se poate crea pericolul producerii de explozii ale buteliilor cu
gaze tehnice (tuburi de acetilenă şi oxigen) ale butoaielor şi cutiilor cu carbid, lacuri, vopsele şi alte
lichide inflamabile care pot contribui în mod deosebit la propagarea incendiilor.
O altă caracteristică a acestor incendii este aceea că se dezvoltă în urma procesului de ardere mari
cantităţi de fum şi gaze toxice, temperaturi ridicate, fapt ce îngreunează considerabil acţiunea de
localizare şi lichidare a acestora.
Temperaturile înregistrate pot ajunge până la 10000C, acestea variind între limite largi, funcţie de
natura materialelor care ard.
Datorită spaţiilor relativ restrânse de depozitare, în urma prăbuşirii stivelor de materiale incendiate,
accesul spre focarele de incendiu devin greu practicabil, favorizând astfel dezvoltarea acestora.
22
combustibil şi în acelaşi timp împiedică pătrunderea în interior a personalului pentru intervenţie şi
evacuarea fumului.
Pe timpul incendiilor se înregistrează temperaturi până la 8000C, iar în cazul arderii lichidelor
combustibile sau inflamabile, acestea pot depăşi 10000C.
Arderile sunt incomplete şi însoţite de degazări mari de fum dens şi gaze toxice, cum sunt oxidul şi
dioxidul de carbon, datorită prezenţei în depozitele improvizate a materialelor chimice folosite în
construcţii, substanţe cu proprietăţi fizico-chimice şi comportări la foc diferite.
În aceste condiţii se creează condiţii speciale de manifestare a incendiului, cum ar fi:
- observarea târzie a incendiului;
- inundarea cu fum a tuturor încăperilor;
- determinarea limitelor incendiului mai greoi;
- propagarea incendiului prin intermediul diferitelor materiale, goluri funcţionale, lichide revărsate
Incendiul se poate transmite din interior spre exterior, cât şi în sens invers (schele interioare şi exterioare).
În prezent, se folosesc schelele exterioare, acestea fiind înlocuite de instalaţii moderne (poduri
glisante) sunt metalice cu o cantitate mică de material combustibil, dar şi o rezistenţă mecanică redusă.
Acţiunea servanţilor pentru localizarea şi lichidarea incendiilor izbucnite în aceste sectoare este mai
periculoasă decât în alte situaţii, din cauza existenţei numeroaselor goluri neprotejate şi insuficient
consolidate, practicate în planşee sau casa scărilor, prin care se pot prăbuşi şi accidenta oameni.
23
- posibilitatea propagării incendiului către exterior la schele şi către construcţiile învecinate;
- existenţa şi starea planşeelor şi a altor elemente de construcţie;
- dacă planşeele sunt stabile şi au ajuns la rezistenţa prevăzută de normativele de specialitate;
- posibilitatea evacuării materialelor şi substanţelor combustibile şi a depozitării lor în locuri ferite
de efectul distructiv al focului, fumului şi apei, iar, în caz contrar, măsurile de protecţie ce pot fi luate;
- pericolul de electrocutare a servanţilor, datorită prezenţei numeroaselor instalaţii electrice şi
măsurile de deconectare şi scoaterea lor de sub tensiune;
- existenţa substanţelor care, în prezenţa apei, pot genera amestecuri explozive, numărul şi starea
buteliilor de oxigen aflate în pericol de explozie, posibilitatea evacuării sau protejării lor.
La baracamente – se urmăresc în mod special următoarele:
- dacă există persoane surprinse de incendiu în interiorul barăcilor;
- destinaţia barăcii, materiale depozitate, necesitatea evacuării sau protejării lor;
- posibilitatea propagării incendiilor pe căi ascunse,existenţa unor focare ascunse în pereţii barăcii;
- posibilitatea pătrunderii incendiului în podul barăcii;
- necesitatea executării unor desfaceri sau deschideri, tăieri şi demolări.
Se va urmări în mod deosebit să se păstreze capacitatea portantă a elementelor de construcţie şi
schelelor, servanţii acţionând de pe poziţii de lucru situate la acelaşi nivel sau mai sus decât focarul,
având curenţii de aer în faţă sau lateral şi refulând apa de sus în jos, pentru a se asigura umectarea unei
suprafeţe cât mai mari de material supus arderii.
În situaţia când ard numai schelele, este indicat ca dispozitivele de stingere să se realizeze în
principal prin interiorul construcţiei şi să se acţioneze din acestea spre exterior, la toate caturile,
limitându-se astfel propagarea incendiului în interiorul construcţiei.
Tot în acest caz, se impune în mod necesar demolarea schelelor, dislocarea lor faţă de elementele de
rezistenţă şi cofrajele combustibile ale construcţiei, concomitent cu luare măsurilor de protecţie a
personalului de intervenţie şi supraveghere a construcţiilor învecinate. În cazul în care situaţia permite, se
pot folosi schelele învecinate neincendiate ca poziţii de lucru pentru şefii de ţeavă.
Dacă nu se dispune de forţe şi mijloace suficiente pentru localizarea şi lichidarea incendiului,
comandantul intervenţiei trebuie să conjuge acţiunea ţevilor cu cea a servanţilor, pentru desfacerea
cofrajelor ameninţate de incendiu şi demolarea jgheaburilor şi cofrajelor aflate pe direcţia de propagare a
incendiului.
O mare atenţie trebuie acordată construcţiilor vecine, lăsându-se măsuri ca dispozitivul să se
realizeze pe cât posibil circular, evitând propagarea incendiului la acestea.
În situaţia în care, forţele principale se dispun în exteriorul construcţiei, pentru realizarea
dispozitivelor se pot folosi macaralele, utilajele de pe şantier, schelele şi construcţiile vecine, necuprinse
de incendiu sau în afara pericolului de a fi cuprinse, dar cu luarea unor măsuri severe de securitate a
servanţilor.
Se va acţiona de aşa natură încât, prin impactul jeturilor compacte de apă cu elementele de
construcţie care au o stabilitate slabă să nu fie dislocate şi deci să nu se pericliteze securitatea servanţilor
ce lucrează în interior sau în imediata apropiere a construcţiei.
24
5.4 STINGEREA INCENDIILOR
Operaţiunea de stingere a incendiilor izbucnite pe şantiere este mult îngreunată de lipsa scărilor şi
inexistenţa obstacolelor contra incendiilor, de lipsa de apă, de blocarea căilor de acces către construcţii,
etc.
Varietatea de construcţii provizorii, de instalaţii şi de materiale, panica, mai ales în situaţia incendiilor
izbucnite la anexe (barăci, dormitoare) pun probleme deosebite comandantului, care dacă nu execută o
recunoaştere amănunţită şi nu face o judicioasă analiză a situaţiei poate rata acţiunea de stingere.
Ducerea acţiunilor de luptă se organizează pe sectoare de stingere, de regulă în interiorul şi la
exteriorul construcţiei, funcţie de locul şi modul de manifestare a incendiului.
La Exteriorul Construcţiilor
Pentru stingere se va acţiona cu ţevi tip B şi autotunuri de intervenţie, folosindu-se jetul compact,
urmărindu-se ca prin forţa de şoc a jetului să se desprindă părţile arse de cele nearse şi să se limiteze
pătrunderea focului spre interiorul clădirii.
De asemenea, o grijă deosebită va fi acordată securităţii lucrului servanţilor şi asigurării
elementelor de dispozitiv ce acţionează la înălţimi, luându-se măsuri încă din primele clipe ale intervenţiei
de asigurare a servanţilor şi a dispozitivului. Se va evita concentrarea unui număr mare de servanţi şi
elemente de dispozitiv pe suprafeţe ce nu prezintă garanţia unei bune stabilităţi.
La Interiorul Construcţiei
În această situaţie, acţiunea de intervenţie deosebit de greoaie datorită lipsei (în majoritatea cazurilor)
scărilor interioare, a existenţei unui număr foarte mare de goluri şi a concentrării în spaţii relativ restrânse
a unor cantităţi însemnate de materiale de construcţie, mare parte din acestea fiind de natură combustibilă.
La marile şantiere industriale o problemă o constituie existenţa a numeroase nivele atât deasupra cotei
solului cât şi sub aceasta, intervenţia la cele din urmă comportând aspecte specifice (studiate la tema deja
parcursă).
Datorită fumului dens rezultat în urma arderilor, un pericol însemnat îl ridică acesta pentru asigurarea
integrităţii persoanelor în interior şi care au ştiut de existenţa incendiului. De aceea o sarcină prioritară a
comandantului intervenţiei o constituie salvarea şi evacuarea persoanelor.
De regulă, la izbucnirea unor incendii în interiorul construcţiilor, dispozitivul de intervenţie se va
realiza atât în interior cât şi în exterior (fig.2). Se va acţiona cu ţevi tip C cu robinet şi ajutaje
pulverizatoare, supraveghind ca apa să fie utilizată în mod raţional, pentru a nu se slăbi capacitatea
portantă a elementelor de construcţie nefinisate (planşee, stâlpi). În interiorul construcţiei, servanţii vor
lucra în echipe mici de 1-2 militari, interzicându-se concentrarea mai multora dintre acestea pe elementele
de construcţie ce nu au o capacitate portantă şi stabilitate bună (scări interioare, planşee, grinzi).
Pe tot timpul desfăşurării acţiunii de stingere, comandantul intervenţiei va acorda o atenţie deosebită
asigurării securităţii servanţilor, luând măsuri pentru acoperirea golurilor între etaje şi marcarea acestora,
asigurarea cu cordiţe a servanţilor şefi de ţeavă şi a liniilor de furtun, în vederea evitării prăbuşirii lor şi
implicit a servanţilor la sol. De asemenea, servanţii vor fi echipaţi cu aparate izolante sau măşti contra
fumului şi gazelor, cu cartuş pentru oxid de carbon.
Încă din faza iniţială a acţiunii de stingere se vor lua măsuri de deconectare a numeroaselor instalaţii
electrice existente.
Dacă în urma recunoaşterii se constată prezenţa unor substanţe care, în prezenţa apei pot genera
amestecuri explozive sau, a buteliilor de oxigen, vor fi întreprinse acţiuni de evacuare a acestora sau
protejare dacă acest lucru nu este posibil.
Dispozitivul se eşalonează pe verticală la fiecare nivel, dată fiind prezenţa numeroaselor deschideri
neprotejate.
La Baracamente
De regulă, aceste incendii se manifestă violent datorită unei cantităţi mari de material combustibil
existent atât în compunerea elementelor de construcţie a baracamentelor, cât şi depozitat în interiorul
acestora.
Substanţele stingătoare, modul de utilizare a acestora sunt destul de diversificate dat fiind faptul că
aceste construcţii au o gamă largă de funcţionalităţi, depozite de diverse materiale şi substanţe
(majoritatea fiind combustibile), spaţii pentru locuit, ateliere cu diverse destinaţii etc.
25
O misiune de bază în acest context o constituie salvarea persoanelor şi evacuarea bunurilor materiale,
la construcţiile speciale, valoarea acestora fiind foarte ridicată. În depozitele mari unde sunt depozitate
cantităţi mari de asemenea materiale, dacă situaţia permite stivele neincendiate vor fi protejate cu prelate
umede sau cu jeturi pulverizate de apă.
Cunoscându-se că distanţele dintre aceste construcţii sunt în general reduse, în toate cazurile,
comandantul intervenţiei trebuie să acorde o atenţie deosebită construcţiilor vecine, în special celor
provizorii, care adăpostesc materiale, apărându-le împotriva incendiilor prin destinarea unor ţevi tip C şi
instalarea echipelor de vânători de scântei, cu misiunea de supraveghere şi lichidare a noilor focare
apărute, ca urmare a transportului de către vânt a scânteilor şi jăratecului (fig. 3). În această situaţie se pot
executa chiar perdele şi ziduri de apă.
Acţiunea ţevilor de refulare va fi conjugată cu lucrări de desfacere sau deschideri de către servanţi în
elementele de construcţie a barăcilor, pentru lichidarea unor focare ascunse şi a împiedica astfel
propagarea incendiului.
În concluzie, este necesar să se sublinieze faptul că acţiunea de stingere la un astfel de obiectiv trebuie
foarte bine organizată şi condusă având în vedere o serie de factori care împiedică acţiunea de intervenţie
cum ar fi:
- existenţa numeroaselor goluri neprotejate şi a elementelor de construcţie insuficient consolidate,
ceea ce creează pericolul de accidentare a servanţilor;
- prezenţa rogojinilor, foliilor de polietilenă, scândurilor cu care se acoperă iarna golurile existente
în elementele de construcţie, împiedică pătrunderea în interior în mod operativ a servanţilor şi deci
realizarea dispozitivului de intervenţie, dar contribuie şi la creşterea cantităţii de material combustibil şi
deci a creşterii intensităţii arderii;
- lipsa scărilor interioare (în prima fază de execuţie) îngreunează de asemenea realizarea
dispozitivului şi în acelaşi timp creează pericol pentru servanţi;
- lipsa uneori a apei în cantităţi suficiente care complică acţiunea de intervenţie.
26
căile de circulaţie pentru accesul tehnicii de luptă la sursele de apă şi la toate construcţiile din incinta
taberei sau coloniei.
- Cooptarea în mod obligatoriu a personalului tehnic de specialitate din şantier în cadrul
echipelor de recunoaştere, pentru a furniza comandantului intervenţiei toate datele necesare stabilirii
concepţiei de intervenţie. Recunoaşterea să se execute minuţios, pe mai multe direcţii dându-se atenţie
deosebită nivelului incendiat.
- Antrenarea şi pregătirea unor echipe specializate de intervenţie în cazul prăbuşirii
elementelor de construcţie, blocării unor persoane în subsoluri, avarierii şi deteriorării unor conducte şi
instalaţii cu pericol deosebit pentru oameni şi bunuri materiale.
- Pe timpul intervenţiei se vor lua măsuri foarte riguroase în privinţa supravegherii
elementelor de construcţii, dându-se atenţie deosebită celor metalice care la temperatură (peste 400oC) se
comportă necorespunzător, existând pericolul prăbuşirii lor. În aceeaşi măsură se vor avea în vedere
schelele metalice.
- Prin utilizarea cu maxim randament a autospecialelor pentru evacuarea fumului, gazelor
şi pentru iluminat, se introduc mai lesne în acţiune rezervele de forţe şi mijloace, conducerea intervenţiei
se asigură în condiţiuni mai bun, unii factori de risc sunt diminuaţi.
- Necesitatea existenţei mâinii de lucru şi a mijloacelor pentru efectuarea lucrărilor de
practicare a deschiderilor în elementele de construcţie, salvare şi evacuare a oamenilor şi bunurilor
materiale, demolări de schele, precum şi pentru localizare şi lichidare a incendiului cu utilaje şi unelte din
dotarea şantierului.
27
talaş, ceea ce măreşte pericolul de propagare a incendiului. În prezent se folosesc ambalaje în cantităţi
mari din material plastic în special din polietilenă. Aceste ambalaje favorizează foarte mult dezvoltarea
incendiilor.
Majoritatea depozitelor închise sunt prevăzute, în conformitate cu normele în vigoare, cu
detectoare de fum precum şi cu instalaţii speciale de stingere cu apă (tip sprinkler, drencer sau apă
pulverizată) sau alte substanţe stingătoare, care dacă sunt exploatate şi întreţinute corespunzător, pot
lichida sau micşora efectele oricărui incendiu izbucnit în încăperile acestor depozite, parcaje, linii CF.
28
combustibile, fapt confirmat cu prilejul incendiilor de la depozitul de articole de menaj Huşi, Brăila –
1975, Târgu Mureş -1965 etc.
Produsele alimentare ca: zahărul, orezul, uleiul, făinoasele ard cu flacără mică dar degajă fum
înecăcios şi temperaturi ridicate.
În cazul incendiilor de articole din cauciuc se creează focare foarte puternice care se propagă cu
repeziciune, prin intermediul ambalajelor şi stelajelor. Totodată are loc o degajare abundentă de fum şi se
dezvoltă temperaturi ridicate.
Pe timpul arderii produselor chimice se dezvoltă temperaturi ridicate, degajându-se substanţe
toxice. În plus au loc explozii datorită reacţiilor chimice dintre diferitele substanţe chimice depozitate, aşa
cum s-a întâmplat la incendiile izbucnite la depozitul Sanepid Constanţa, depozitul Dorohoi - 1961,
magazinul din Vălenii de Munte - 1973.
Când ard articole de sport din mase plastice şi alte materiale, incendiile sunt violente ca urmare a
prezenţei cauciucului, celuloidului şi vopselelor, se degajă temperaturi ridicate, fum şi gaze toxice în
cantităţi mari.
Dintre rechizite, hârtia se aprinde în timp foarte scurt la suprafaţa de contact cu aerul, focul
pătrunzând cu greutate în masa de substanţă, în baloţi sau rulouri. Pe timpul arderii hârtiei se dezvoltă
temperaturi medii, însoţite de degajări de oxid de carbon şi dioxid de carbon.
Pentru stingerea incendiilor la depozitele de bunuri de larg consum, în funcţie de natura
substanţelor care ard se pot folosi substanţe stingătoare ca: apa, spumele, pulberile stingătoare, CO 2,
masele pulverulente.
Intensitatea de stingere cu apă trebuie să fie de minim 0.7 (l /s*m2) la materialele depozitate în
stive înalte, iar la depozitele cu stive înalte aceasta variază în funcţie de înălţimea stivelor şi de natura
materialelor depozitate ajungându-se până la 14,3 (l /s*m2).
29
În funcţie de caracteristicile mărfurilor depozitate şi specificul depozitului, se vor folosi ţevi cu
diametre şi ajutaje mari pentru lichidarea arderii în focarele principale, ţevi cu diametre şi ajutaje mici
pentru protecţia materialelor ţi a încăperilor necuprinse de incendiu, precum şi alte substanţe stingătoare.
Spre exemplu, la intervenţia la incendiul de la I.C.R. Galaţi, comandantul G.I. a procedat bine
folosind iniţial sub forma jetului pulverizat pentru dispersarea fumului şi pentru micşorarea temperaturii,
ulterior sub forma jeturilor compacte, iar în faza finală din nou sub forma jeturilor pulverizate pentru a
evita degradarea ţesăturilor şi tricotajelor.
Un alt exemplu, la incendiul izbucnit în ianuarie 1975 la un depozit în Brăila, comandantul G.I.
ţinând seama de situaţia surselor de alimentare cu apă, de direcţiile principale de propagare a incendiului,
a introdus imediat ce ajuns la faţa locului trei ţevi B care au lucrat cu apă din cazan pe direcţia principală
de propagare, celelalte maşini deplasându-se la sursele de apă pentru alimentare. Ţevile vor fi introduse
prin uşi şi ferestre fără a împiedica operaţiunea de evacuare a materialelor.
Din analiza incendiilor izbucnite la astfel de obiective se pot trage următoarele concluzii:
- durata de intrare în acţiune a primelor ţevi depăşeşte 5-10 minute, adică durata de dezvoltare liberă a
incendiului este mai mare şi deci aceasta va fi găsit într-o fază avansată de propagare;
- chiar şi la o intervenţie rapidă, acţiunea e îngreunată de lăţimea mică a trecerilor dintre stelaje,
blocarea acestor treceri, înălţimea mare de depozitare deci poziţia înaltă a focarelor, îngreunează refularea
agentului de stingere. Datorită acţiunii flăcărilor, stelajele se pot prăbuşi, se degajă fum în cantităţi mari
care inundă încăperile, se dezvoltă temperaturi mari ce îngreunează acţiunea de stingere. Aceste greutăţi
pot fi diminuate şi acestea intră imediat în acţiune.
Stingerea incendiilor se organizează pe sectoare de luptă cu misiuni precise, repartizate în raport
de suprafaţa incendiului şi de categoria de materiale care ard, astfel:
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului ;
- un sector de intervenţie cu misiunea de protecţie a golurilor, a mărfurilor ce nu pot fi evacuate şi a
încăperilor ameninţate;
- un sector de evacuare a bunurilor materiale;
Concomitent cu acţiunea de stingere se organizează şi desfăşoară operaţiunea de evacuare a
bunurilor materiale şi de protejare a acestora împotriva efectelor focului, fumului sau a apei, folosind în
acest scop personalul obiectivului şi mijloacele mecanizate din dotarea acestuia. Când o anumită categorie
de mărfuri nu pot fi evacuate, comandantul G.I. va lua măsuri de protejare a lor, acoperindu-le cu prelate,
folii de azbest sau alte materiale existente în obiectiv care vor fi umectate.
O atenţie deosebită trebuie acordată evacuării bunurilor de valoare. Echipele de intervenţie le vor
scoate din rafturi şi transporta cu grijă, le vor depozita în locuri special desemnate, unde este organizată şi
paza acestora.
La locul incendiului vor fi concentrate forţele şi mijloacele necesare, creându-se o rezervă cu
ajutorul căreia să se intervină în momentul în care situaţia incendiului se schimbă sau apar noi focare.
Comandantul G.I. va lua măsuri pentru ventilarea spaţiului incendiat, pentru reducerea
temperaturii, evacuarea fumului şi gazelor de ardere prin deschiderea uşilor şi ferestrelor, prin practicarea
de deschideri în planşee şi acoperiş sau folosirea mijloacelor specializate din dotarea ASpFGI. Golurile
din construcţie trebuiesc protejate prin acoperirea cu panouri prin destinarea unor ţevi cu diametre mici şi
ajutaje pulverizatoare.
În mod special se vor lua măsuri pentru asigurarea protecţiei servanţilor cu atât mai mult cu cât
acţiunea de intervenţie este de lungă durată, ordonându-se echiparea şefilor de ţeavă cu mijloace de
protecţie individuală, realizând rulajul şi odihna acestora.
De asemenea servanţii trebuie să se amplaseze cât mai aproape de focar, pe acelaşi plan sau mai
sus decât acestea, la capetele rafturilor, în apropierea elementelor de construcţie rezistente, evitându-se
astfel accidentarea lor la prăbuşirea rafturilor, asigurându-li-se retragerea din zonă în caz de pericol.
Comandantul intervenţiei va acorda o atenţie deosebită sectoarelor în care se găsesc butelii şi
recipiente cu gaze lichefiate sau comprimate, ori cu lichide inflamabile, luând măsuri pentru răcire iar
apoi pentru evacuarea acestora în afara zonei de ardere sau a celei periclitate de incendiu.
În cazul arderii baloturilor, a ţesăturilor se va executa stingerea acestora la suprafaţă în încăperi,
iar după evacuarea lor, afară se va organiza un sector special pentru desfacerea lor şi lichidarea micilor
focare, destinându-se în acest scop ţevi de refulare de tip C cu robinet şi ajutaje pulverizatoare.
O altă problemă ce trebuie rezolvată operativ de comandantul G.I. este aceea a alimentării cu apă
şi a solicitării măririi presiunii de reţea în zona obiectivului incendiat.
30
După lichidarea incendiului trebuiesc lăsate forţe în supraveghere. În cazul intervenţiei pe timp de
noapte trebuiesc luate măsuri de iluminare a locului acţiunii.
În conformitate cu legislaţia română în vigoare din categoria sălilor aglomerate fac parte teatrele
dramatice şi muzicale, sălile de spectacole, circuri, muzee, cinematografe, săli de concert, săli de
sport,etc.
Principala caracteristică constructivă a unei săli aglomerate o constituie faptul că acestea se găsesc
amenajate de regulă în cadrul unor clădiri deosebit de complexe.
Astfel, asemenea construcţii cuprind în principal o sală sau mai multe săli de spectacole, scene, cabine
pentru artişti, depozite pentru decoruri şi recuzită, spaţii pentru deservirea publicului (foaiere, bufete,
garderobe, etc.), ateliere (tâmplărie, butaforie, croitorie, pictură, etc.), săli de repetiţie şi altele.
Construcţia poate fi parter dar şi cu mai multe nivele inclusiv subsol.
Asemenea clădiri pot adăposti un număr impresionant de persoane(ex. - la opera din Istambul
capacitatea maximă a clădirii era de 4000 de persoane, iar la Sala Polivalentă de la Craiova 2800 de
persoane).
Volumul, precum şi suprafaţa ocupate de astfel de clădiri sunt impresionante ceea ce creează condiţii
favorabile ca eventualele incendii să se transforme în incendii de mari proporţii. Astfel, clădirea teatrului
din Ruen avea următoarele dimensiuni:79,3x34,8m,scena:33x18,8x32m iar scena principală a operei din
Istambul avea lăţimea de 24,8m şi adâncimea de 23,2m.
Deşi, aceste construcţii au majoritatea elementelor de construcţie din materiale incombustibile există
totuşi şi o mare cantitate de materiale combustibile astfel:
lemn, în principal la planşeul scenei(la opera din Istambul, aceasta avea o suprafaţă de
680m2 ),pereţii interiori, decoruri, scaune ţi mobilier, loji ţi balcoane, parchete, etc.;
textile pentru capitonaje, decoraţiuni interioare, mobilier, draperii, cortine (la teatrul din Ruen
cortina era formată din catifea de lână cu căptuşeală din bumbac, degajând în caz de ardere 2500
calorii/m2 ), decoruri, recuzită, etc.;
materiale plastice pentru izolări fonice şi acustice sau decoraţiuni interioare;
carton asfaltat, bitum(ca în cazul învelitorii de tip sandwich de la Sala Polivalentă din Craiova)
Existenţa candelabrelor foarte grele pentru iluminatul sălilor de spectacole sau foaiere suspendate
fermele metalice ale acoperişurilor, în caz de incendii, prezintă pericol de prăbuşire.
Acoperişul are suprafeţe mari şi foarte mari, şarpanta are de regulă o structură spaţială executată din
materiale metalice, iar învelitoarea incombustibilă - Sala Polivalentă din Craiova avea şarpanta metalică
executată din ţevi de oţel îmbinate prin sudură pe sfere de oţel(noduri)iar învelitoarea de tip sandwich
alcătuită din straturi de bitum, carton asfaltat şi saltele de vată minerală între două foi de vată ambutisată.
31
Din punct de vedere funcţional, astfel de construcţii se caracterizează prin faptul că în timpul
spectacolelor sau repetiţiilor se foloseşte în multe cazuri, focul deschis sub diferite forme, ce poate
aprinde materiale combustibile (ţigări, făclii, focuri de artificii, efecte speciale de flăcări, etc.).
Astfel, la Opera din Istambul, pentru punerea în scenă a operei „Aida” au fost întrebuinţate efecte
speciale de flăcări şi lumină sub forma a şapte bazine, pe ambele laturi ale scenei, cu diametrul de 2 m din
care se ridica o coloană de flăcări înaltă de 3 m.
Prezenţa orgilor de lumini, a instalaţiilor electrice de iluminat şi forţă sau a mecanismelor şi
dispozitivelor pentru punerea în mişcare a scenelor rotative sau decorurilor, favorizează izbucnirea şi
propagarea incendiilor.
Uneori, pe scenă în afara materialelor combustibile constructive, există şi o foarte mare cantitate de
decoruri combustibile suspendate şi sisteme de manevrare a acestora care contribuie decisiv la propagarea
incendiilor pe verticală(la Opera din Istambul pe scenă se găseau aproximativ 12-15 tone de decoruri şi
500 kg funii din cânepă).
Tot din punct de vedere funcţional mai trebuie subliniat faptul că asemenea obiective sunt deservite de
un număr limitat de salariaţi permanenţi-care mai ales pe timp de noapte, sau când nu sunt spectacole-
asigură o pază şi supraveghere insuficientă a acestor obiective.
Caracteristicile constructive la cinematografe sunt asemănătoare cu cele ale teatrelor, pericolul de
incendiu şi modul de propagare a acestuia depinzând de mărimea şi de gradul de combustibilitate al
construcţiei, precum şi de dotările cinematografului.
Specific acestor categorii de instituţii este existenţa cabinei de proiecţie, care constituie un loc
important de izbucnire a incendiilor.
În sălile cu aglomerări de persoane, incendiile izbucnesc cel mai frecvent în următoarele locuri:
casa scenei(pe scenă, în buzunarele acesteia şi sub scenă);
sala de spectacole;
podul şi acoperişul sălii de spectacole;
cabinele de proiecţie ale cinematografelor.
Casa scenei
În casa scenei incendiile pot izbucni şi propaga cu uşurinţă, atât pe orizontală cât şi pe verticală,
datorită următorilor factori:
prezenţa unei mari cantităţi de materiale combustibile folosite în construcţia scenei, a buzunarelor
acesteia şi sub scenă(materiale combustibile la care s-a făcut referire la punctul 1);
existenţa unui mare volum de aer în casa scenei, precum şi a numeroaselor deschideri între scenă
şi încăperile din jurul acesteia(buzunare, cabine pentru actori, birouri, magazii de materiale şi
recuzită, etc.). În cazul incendiului de la Teatrul din Ruen, s-a consumat o masă de aer de
aproximativ 20.000 m3 adică dublul volumului casei scenei;
folosirea pe timpul repetiţiei şi spectacolelor a diferite materiale combustibile şi a unor surse de
foc deschis;
prezenţa decorurilor suspendate(de regulă combustibile) contribuie substanţial la propagarea
incendiului pe verticală şi la aprinderea întregii case a scenei;
La incendiile din casa scenei se înregistrează temperaturi cuprinse între 1000 şi 12000 C, care duc
la deformarea elementelor de construcţie metalice(grătare, pasarele),la distrugerea rapidă a decorurilor
suspendate şi a sistemului de suspendare şi manevrare a acestora şi prăbuşirea lor pe scena propriu-zisă,
fapt ce determină creşterea intensităţii arderii şi îngreunarea acţiunii de intervenţie.
O caracteristică importantă o constituie faptul că în acoperişul casei scenei se găsesc trapele de
evacuare a fumului, care, prin deschidere, pot crea un tiraj puternic, ce duce la propagarea cu uşurinţa a
incendiului pe verticală pe toată înălţimea acesteia.
Sala de spectacole
Sala de spectacole ocupă locul al doilea în ceea ce priveşte izbucnirea şi dezvoltarea incendiilor.
Factorii care contribuie la dezvoltarea incendiilor sunt:
prezenţa, ca şi în cazul casei scenei, a unei mari cantităţi de materiale combustibile(mobilier,
capitonaje din lemn, textile, mase plastice, etc.);
existenţa lojilor şi balcoanelor executate în marea lor majoritate din materiale combustibile.
32
Caracteristicile unor astfel de incendii o constituie faptul că pe timpul reprezentaţiilor în sălile de
spectacole se găseşte un număr mare sau chiar foarte mare de persoane, care în caz de incendiu pot intra
în panică, astfel încât incendiul capătă accente dramatice-întrucât spectatorii blochează ieşirile, împiedică
intervenţia pompierilor şi îngreunează evacuarea şi salvarea. În anul 1897 pe timpul unui incendiu
izbucnit la Teatrul „Broclam” din New York, un număr de 238 de persoane au fost strivite ca urmare a
panicii create.
În cazul incendiilor izbucnite în sălile de spectacole, unele produse ale arderii(particule de materiale
arse), precum şi fumul se concentrează în special spre părţile superioare ale încăperilor, constituind un
mare pericol pentru spectatorii aflaţi în loji şi balcoane.
Incendiul izbucnit în sală prezintă un mare pericol pentru scenă, mai ales când cortina de siguranţă nu
a fost coborâtă, iar trapele din casa scenei nu au fost închise, întrucât se formează un tiraj puternic spre
scenă, ajungându-se la situaţii din cele mai grave-incendii generalizate la întreaga construcţie.
Fumul şi produsele arderii incomplete(în special oxidul de carbon),în situaţia izbucnirii incendiului pe
timpul spectacolelor îngreunează operaţiunea de evacuare a spectatorilor, contribuind la creşterea panicii
datorate reducerii condiţiilor de vizibilitate şi pot provoca victime, ca urmare a scăderii procentului de
oxigen sub17%.De reţinut faptul că o sală de spectacole medie se inundă cu fum in 1-2 minute.
De asemenea, incendiile se propagă pe căi ascunse, cum ar fi golurile existente în pereţii construcţiei,
canale tehnologice, căi de evacuare a fumului, tubulatura de şi condiţionare.
Podul şi acoperişul sălii de spectacole
Incendiile izbucnite în poduri şi la acoperişul sălii de spectacole au aceleaşi comportări şi
caracteristici cu cele izbucnite la construcţiile obişnuite.
Pierderea capacităţii portante a elementelor de construcţie a acoperişurilor duce la prăbuşirea
acestora în poduri şi de aici în sală unde distrug balcoanele şi lojile şi pot accidenta spectatorii dacă
aceştia se mai găsesc în sală. Din această cauză candelabrele cu greutăţi mari (2-3 tone) se prăbuşesc în
sală deteriorând mobilierul, provocând victime şi contribuind la creşterea intensităţii arderii în zona
prăbuşirii.
Cinematografe
În ceea ce priveşte-incendiile izbucnite la cinematografe se apreciază că acestea prezintă aceleaşi
caracteristici ca cele de la teatre(scenă, sală de spectacol, acoperiş şi pod) cu menţiunea că apar unele
particularităţi privitoare la incendiile izbucnite în cabina de proiecţie. Aceste incendii se dezvoltă cu
repeziciune datorită materialelor combustibile aflate în cabine, cuprinzând în scurt timp întreaga încăpere,
având în vedere şi volumul ei relativ redus. Direcţia principală de propagare este spre sală, aceasta
realizându-se prin vizetele de comunicare cu sala şi prin căile de comunicaţie dinspre acestea.
Substanţe stingătoare
În general, ca substanţă stingătoare se foloseşte apa. Pe scenă, la pod şi acoperişuri, apa va fi
refulată cu ţevi cu diametre şi presiuni mari, iar în sălile de spectacol şi cabinele de proiecţie se folosesc
ţevi tip „C” cu robinet şi ajutaje pulverizatoare.
Intensităţile minime de stingere sunt 0,1-0,15l/s* m2 pentru sălile de spectacole;0,2-0,3 l/s* m2
pentru scene şi 0,13-0,15 l/s* m2 pentru acoperişuri.
Problema centrală care se impune a fi rezolvată cu precădere în cele mai bune condiţii, în caz de
incendiu, este evacuarea spectatorilor şi a celorlalte persoane existente în clădire.
Această operaţiune se face cu ajutorul unui personal special instruit şi se execută având în vedere
faptul că în primul rând se vor evacua persoanele accidentate şi apoi a celor de la balcoane şi loji.
Operaţiunea de salvare trebuie condusă cu mare atenţie, cu mult spirit de prevedere, competenţă şi
calm pentru preîntâmpinarea panicii.
Întrucât realizarea dispozitivelor premergătoare şi a celor de intervenţie se execută concomitent cu
operaţiunile de evacuare şi salvare a spectatorilor, actorilor şi a personalului de deservire, se impune
necesitatea ca, iniţial, acestea să fie realizate spre şi prin intrările secundare, scările de serviciu şi de
incendiu. Căile principale de acces vor fi folosite numai pentru salvări de oameni şi salvări de bunuri
materiale.
Direcţiile principale de atac se aleg în raport cu locul de izbucnire a incendiului şi de direcţiile de
propagare a acestuia, astfel:
în situaţia unui incendiu izbucnit pe scenă, unde nu există cortină metalică sau aceasta nu a fost
coborâtă, direcţia principală de atac se alege dinspre sală spre scenă, asigurându-se, astfel, protecţia sălii.
După ce cortina metalică a fost coborâtă, se destină ţevi pentru răcirea ei în permanenţă, iar cu majoritatea
forţelor se atacă incendiul, circular, prin deschiderile existente, limitându-se propagarea acestuia la sală,
sub scenă, la buzunare, pasarele şi grătare;
dacă incendiul a izbucnit în sală, direcţia principală de atac se alege dinspre scenă spre sală,
asigurându-se, astfel, protecţia scenei;
când incendiul a izbucnit la acoperiş, direcţia hotărâtoare de acţiune se alege dinspre sală spre
acoperiş, urmărindu-se în mod deosebit, protejarea elementelor de susţinere ale acoperişului şi
candelabrelor.
34
În toate situaţiile, în raport de sursele de apa exterioare şi de forţele şi mijloacele de care dispune,
comandantul intervenţiei trebuie să realizeze atacul circular al incendiului, organizând acţiunea de
stingere pe sectoare de intervenţie, după cum urmează:
35
o un sector de intervenţie la pod şi acoperiş, cu misiunea de supraveghere, localizare şi lichidare a
incendiului, în cazul propagării acestuia de la sală, prin intermediul planşeului combustibil (fig.2.).
Incendiile izbucnite în clădiri cu săli aglomerate, în unele situaţii, devin catastrofale. Dacă aceasta nu
s-a produs la majoritatea incendiilor, faptul se datorează măsurilor de prevenire şi stingere întreprinse şi
uneori, în mai mică măsură, şi unor întâmplări fericite.
O problemă extrem de importantă şi mereu discutată de care depinde pericolul şi propagarea
incendiului pe o scenă o constituie cantitatea şi natura decorurilor. Acestea trebuie aşezate şi manipulate
corect pentru a nu bloca hidranţii, a nu lovi şi bloca capetele de sprinklere şi drencere, deoarece se pot
produce deteriorări şi scăderi ale eficienţei lor în caz de incendiu.
Pentru micşorarea aprinderii decorurilor şi reducerea vitezei de propagare a incendiului, decorurile se
ignifughează. În foarte multe cazuri o ignifugare defectuoasă, nedurabilă, sau superficială a decorurilor,
duce la propagarea rapidă a incendiilor pe scenă. Dacă decorurile sunt suspendate, viteza de propagare
este foarte mare. De exemplu la opera din Nürnberg, viteza de propagare a incendiului a ajuns la 5m/s.
Experienţa dobândită la incendiile de teatre demonstrează că decorurile şi perdelele suspendate cu
intervale reduse între ele, montate suprapuse sau alăturate, constituie premiza pentru propagarea rapidă a
incendiului, cu o viteză de neînchipuit, puţin frânată de ignifugarea materialelor combustibile.
S-a spus mult despre cortina de siguranţă, în unele situaţii făcând „minuni”, în altele a produs
dezamăgire. Totuşi cortina de siguranţă constituie principala instalaţie de protecţie într-un teatru. Se
impune ca ea să fie coborâtă la timp, cu repeziciune separând etanş scena de sala de spectacole, asigurând
o închidere etanşă la fum. Nerealizându-se acest lucru, o serie de incendii s-au soldat cu pierderi de vieţi
omeneşti şi bunuri materiale.
O cortină de siguranţă corect executată şi montată reţine, în cazul izbucnirii unui incendiu pe scenă,
fumul şi flăcările, ferind astfel sala de spectacole.
Cortina de siguranţă şi-a îndeplinit întotdeauna rolul său, dacă a fost coborâtă complet şi răcită la
timp, pe ambele feţe.
Pentru a crea condiţii de siguranţă cortinei de siguranţă este necesară crearea imediată a unei
compensaţii de presiune în casa scenei, ceea ce se realizează prin deschiderea automată a trapelor de fum
la partea superioară a scenei, producându-se un puternic tiraj(efectul de coş).
Lipsa cortinei de siguranţă sau coborârea ei cu întârziere duce la propagarea incendiului în sala de
spectacole, ca urmare a curenţilor de aer care se formează între scenă şi sala de spectacol. Într-o astfel de
situaţie fumul umple mai întâi partea de sus a sălii de spectacole, iar apoi treptat, etajele de jos, inclusiv
parterul.
36
Observaţiile care s-au făcut pe timpul unor incendii de teatre arată că uneori, în împrejurări prielnice,
întreaga sală de spectacole poate fi umplută cu fum în timp de 1-2 minute. Deschiderea uşii spre scenă sau
dinspre culoarele teatrului produce umplerea cu aer fierbinte şi cu fum a încăperilor care vin în contact
direct cu scena, ceea ce îngreunează simţitor acţiunea de stingere. În afară de aceasta, pe timpul
procesului de ardere se consumă foarte mult oxigen, iar scena şi încăperile alăturate sunt umplute cu mult
fum.
Acest fenomen constituie de altfel una din principalele cauze de asfixiere a oamenilor în timpul
incendiilor de teatre.
În timpul dezvoltării incendiului pe scenă, se formează o temperatură mare, care ajunge până la 1000-
12000 C. Din această cauză se pot deforma sau distruge elementele de metal ale construcţiilor. În funcţie
de viteza şi intensitatea procesului de ardere, precum şi de felul de construcţie, prăbuşirea planşeului
scenei poate să aibă loc în timp de 20-25 minute de la izbucnire incendiului. În urma prăbuşirii diferitelor
elemente de construcţie, viteza de propagare a incendiului creşte.
Din incendiile de teatre produse până acum reiese că un incendiu la un teatru şi în special pe scenă,
trebuie localizat în 5-10 minute, în caz contrar dezvoltarea sa rapidă este inevitabilă. Specificul
incendiilor izbucnite la teatre sau mai ales pe scenă impune o acţiune energică şi cât mai rapidă, deoarece
fiecare minut de întârziere poate produce victime şi însemnate pierderi materiale, poate compromite
întreaga acţiune de stingere.
Experienţa marilor incendii de teatre a dovedit că acolo unde s-a asigurat o evacuare rapidă şi au
existat ordine nu s-au produs pierderi de vieţi omeneşti. De aici necesitatea acordării unei importanţe
deosebite întocmirii verificării şi actualizării planului de evacuare, pentru caz de incendiu.
Potrivit planului de evacuare stabilit dinainte şi prelucrat cu tot personalul, cei care au sarcini concrete
trebuie să se găsească în caz de incendiu în locurile de trecere şi de evacuare cu scopul de a dirija
spectatorii spre ieşirile respective. Evacuarea trebuie să înceapă cu spectatorii de la balcoane, unde se
acumulează gazele rezulte după procesul de ardere şi temperatura este ridicată. Actorii şi personalul aflat
în sectorul scenei se evacuează direct în exterior, prin intrarea de serviciu.
Indiferent care-i cauza sau evoluţia incendiului, panica joacă un rol de seamă în executarea evacuării
şi salvării persoanelor în caz de incendiu.
Pentru prevenirea pericolului panicii, în sala de spectacole, la izbucnirea unui incendiu pe scenă, este
indicat ca majoritatea spectatorilor să se îndrepte pentru părăsirea sălii, în direcţia opusă scenei.
Incendiile izbucnite la teatre se pot transforma, uneori, în mari catastrofe urmate de pierderi de viaţi
omeneşti şi bunuri materiale.
Apariţia unor astfel de situaţii se datorează a trei factori principali:
o panica creată în urma izbucnirii incendiilor;
o existenţa unei mari cantităţi de materiale şi uşurinţa cu care se propagă incendiul;
o multiplelor posibilităţi de aprindere pe timpul funcţionării teatrului.
Magazinele se amenajează in clădiri cu dimensiuni din ce în ce mai mari, cu multe etaje, cu activităţi
diferite, cu personal şi public foarte numeros, unde se efectuează expunerea şi vânzarea unui număr mare
de obiecte foarte diferite în majoritatea lor combustibile şi chiar explozive ceea ce prezintă un accentuat
pericol de incendii.
În aceste clădiri sarcina termică este atât de mare, încât se poate aprecia că marile magazine se
situează printre obiectivele cu riscurile foarte mari din punct de vedere a posibilităţii de izbucnire a
incendiilor.
Magazinele de dimensiuni mici si medii (clădiri izolate cu 1-2 nivele, având de regulă o arie totală de
vânzare de 200-500 m2) prezintă un risc de incendiu mult mai mic.
Spre deosebire de acestea, marile magazine aşa cum s-a mai arătat prezintă un foarte mare pericol de
incendiu.
37
Desfăşurate pe unul sau mai multe nivele, având suprafaţa de vânzare de 1000-2000 m2, marile
magazine concentrează într-o singură construcţie spaţii echivalente cu aria unui număr mare de magazine
mici sau medii.
Clădirile de comerţ adăpostesc în incinta lor săli de comerţ, de expunere, încăperi pentru primirea,
păstrarea şi pregătirea mărfurilor pentru vânzare, încăperi auxiliare şi tehnice (camere de ventilaţie,
tablouri electrice, instalaţii de încălzire, etc.) încăperi administrative şi grupuri sociale.
Complexele comerciale acoperite ating dimensiuni şi mai mari. Acest tip de construcţii ating arii de la
70.000 până la 100.000 m2 (exemple „COMPLEXUL PIAŢA UNIRII”, „PIAŢA DELFINULUI”, etc.)
grupând la un loc unul sau două mari magazine universale şi numeroase localuri comerciale mai mici.
Consecinţa acestei concentrări este creşterea probabilităţii de producere a unui incendiu în asemenea
imobile, la care se adaugă şi cea determinată de dotarea construcţiilor cu instalaţii utilitare pe care
magazinele mici le au (instalaţii de ventilare-condiţionare, ascensoare, scări rulante, instalaţii electrice
complexe, ghene verticale, etc.)
Spre deosebire de sălile aglomerate, în magazine nu poate fi limitat numărul de persoane care pot
accede simultan în acestea. După statisticile efectuate în cele mai mari magazine din capitală şi marile
oraşe ale ţării, numărul de persoane aflate în perioadele de vârf, depăşeşte ordinul sutelor sau chiar miilor,
astfel în magazinul ”VICTORIA” se pot concentra la un moment dat 3000 de persoane, în magazinul
„UNIREA” – 3500 de persoane , iar în complexul comercial „CORA” 2000 de persoane. În momentul
izbucnirii incendiului de la magazinul ‘VICTORIA’ în clădire se găseau 2000 de persoane, iar în
complexul comercial ‘FARBEN BANK’ din Germania , din fericire erau un număr redus de vizitatori .
Cea mai mare parte a spaţiilor magazinelor este destinată cumpărătorilor iar de-a lungul pereţilor se
găsesc rafturile pe care se găsesc expuse mărfurile precum şi tejghelele.
De obicei golurile ferestrelor sunt utilizate ca vitrine în care sunt expuse mărfurile care îngreunează
evacuarea şi realizarea dispozitivului.
O altă caracteristică cu directe implicaţii în ceea ce priveşte evacuarea şi realizarea dispozitivului este
aceea că numărul căilor de acces către caturile superioare şi subsoluri este destul de redus.
Toate magazinele au, de regulă, alături sau la subsol încăperi destinate depozitării mărfurilor sau
ambalajelor ceea ce face ca pericolul de incendiu şi de propagare a acestuia să fie considerabil mărit.
De asemenea magazinele mici au în apropierea lor şoproane, barăci sau chiar materiale combustibile
depozitate în aer liber (în special ambalaje) care prezintă mare pericol de incendiu şi favorizează
propagarea incendiilor.
38
În momentele care urmează imediat izbucnirii incendiului si inundării cu fum a unui magazin,
panica cuprinde persoanele aflate în magazin. Neavertizată asupra pericolului, lipsită de cele mai
elementare indicaţii asupra poziţiei căilor de evacuare şi a modului în care să se salveze, mulţimea se
îmbulzeşte spre cele mai apropiate ieşiri, iar scoaterea de sub tensiune a instalaţiilor blochează
ascensoarele între etaje, mărind numărul eventualelor victime.
Studiile întreprinse în ultimii ani au arătat că :
- densitatea de la care panica prezintă pericol pentru evacuarea persoanelor este de 0,28 mp/om ;
- fenomenul panicii se produce si fără existenţa situaţiei de pericol. La densităţi de 0,26 mp/om , când
oamenii, aflaţi unul lângă altul, se ating între ei şi nu mai pot evita contactul, se creează o stare de stres,
care poate genera panică, fără nici o altă cauză exterioară ;
- atâta timp cât publicul continuă să se deplaseze spre un loc care-l consideră sigur, posibilitatea de
apariţie a panicii este redusă. Dacă, însă, deplasarea încetineşte sau se opreşte, pericolul apariţiei acesteia
este iminent.
Din cauza concentrării în spaţii închise a unor cantităţi însemnate de materiale sau mărfuri care au
proprietăţi diferite în caz de incendiu pot avea loc unele fenomene caracteristice cum sunt :
- aprinderea întregii suprafeţe a încăperii şi a suprafeţelor libere a materialelor combustibile, lucru
favorizat şi de intervalele mici dintre mărfuri ;
- propagarea rapidă a incendiului şi prin intermediul materialelor combustibile expuse, a tejghelelor şi
rafturilor combustibile, precum şi datorită tirajului ce se formează ;
- creşterea rapidă a temperaturii până la 1000 grade C si presiunii gazelor ca rezultat a afluxului de
aer sau descompunerea oxidanţilor favorizează formarea flăcărilor înalte care pot ajunge până la planşeu,
fapt ce creează condiţii de propagare la elementele de construcţie ale magazinului şi la caturile
superioare ;
- apariţia pericolului de explozie ca rezultat al reacţiei dintre apă si diferite substanţe chimice sau prin
combinarea acestora, explozii însoţite de degajări de oxid de carbon sau alte gaze toxice ;
- prăbuşirea stivelor de materiale, sau rafturilor care contribuie la creşterea intensităţii arderii,
împiedică evacuarea bunurilor materiale, îngreunează acţiunea de stingere ducând la accidentarea
servanţilor amplasaţi în intervalele dintre acestea ;
- o parte din mărfuri se găsesc expuse pe tejghele, rafturi, suporturi etc., ceea ce face ca suprafaţa de
contact cu aerul sa fie mai mare deci şi propagarea incendiului să se facă mai repede ;
- prăbuşirea planşeelor combustibile datorită pierderii capacitaţii lor portante, precum şi a elementelor
acoperişurilor în situaţia când incendiul s-a propagat la ele ;
- propagarea incendiului prin casa scării, casa liftului, scările rulante se face destul de repede ca
urmare a tirajului ;
Toate acestea creează mari dificultăţi la realizarea dispozitivului şi la evacuarea oamenilor şi
bunurilor materiale.
39
rapidă. Acţiunea de acordare a primului ajutor medical şi de dirijare a cumpărătorilor spre căile de acces
sigure, în vederea evacuării, începe chiar pe timpul executării recunoaşterii. În acest scop , se destină
servanţi pentru iluminatul intrărilor în căile de acces stabilite pentru dirijarea oamenilor de salvat şi mai
ales pentru intervenţia energetică, în vederea liniştirii celor intraţi în panică si restabilirea ordinii normale
de evacuare ;
- gradul de inundare cu fum a caselor scărilor care vor fi folosite pentru salvarea oamenilor,
necesitatea şi posibilitatea ventilării lor sau evacuării fumului cu ajutorul mijloacelor specializate din
dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, ori a executării unor deschideri
dacă este posibil ;
- natura, cantitatea şi modul de depozitare ale mărfurilor supuse arderii ;
- locul şi proporţiile incendiului, direcţiile principale de propagare a acestuia ;
- cantitatea şi modul de depozitare a mărfurilor care trebuie evacuate sau numai protejate împotriva
efectelor fumului, focului sau apei ;
- prezenţa substanţelor îmbuteliate, susceptibile de a exploda şi provoca victime în rândul
cumpărătorilor, personalului de deservire şi al servanţilor care acţionează la incendiu, precum şi măsurile
ce trebuie luate pentru protecţia acestora ;
- existenţa personalului şi mijloacelor tehnice din dotarea magazinului, posibilităţile de evacuare a
acestora în acţiunea de evacuare a valorilor materiale (benzi transportoare, elevatoare, electrocare,
cărucioare, containere, coşuri etc.)
- existenţa instalaţiilor speciale de stingere (sprinkler sau drencer), dacă au fost puse în funcţiune şi
efectul acestora pentru limitarea propagării incendiului ;
- prezenţa instalaţiilor electrice de iluminat, forţa şi ventilaţie sub tensiune şi necesitatea deconectării
lor ;
- existenţa tablourilor generale sau a cabinelor telefonice şi electrice în subsoluri, dacă acestea au fost
scoase de sub tensiune, în vederea prevenirii electrocutărilor, ce măsuri trebuie luate pentru protecţia lor
împotriva apei ce se va acumula în subsoluri pe timpul ducerii acţiunilor de stingere ;
- măsuri de asigurare a servanţilor care vor acţiona în încăperile incendiate ale magazinului.
În alegerea substanţelor stingătoare, comandantul intervenţiei trebuie sa ţină cont de varietatea
produselor depozitate, de proprietăţile fizico-chimice si de comportarea diferită la foc a acestora.
Substanţele cel mai des utilizate în acţiunea de stingere sunt : apa pulverizată, spumele uşoare, cu
coeficient mare de înfoiere şi pulbere stingătoare. Intensităţile de refulare se aleg în funcţie de materialele
combustibile preponderente expuse în magazin.
40
- să instaleze şi să folosească mijloacele din dotare pentru evacuarea fumului şi a gazelor toxice
fierbinţi, în primul rând din casele scărilor folosite pentru evacuare, începând cu caturile superioare, unde
sunt concentrate cele mai mari cantităţi din aceste substanţe ;
- tot pentru evacuarea fumului, folosindu-se utilajele specializate pentru demolări, din dotarea
autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, să ordone executarea unor deschideri
care vor grăbi efectuarea schimbului de gaze în spaţiile de evacuare ;
- să destine, dacă incendiul ameninţă căile de evacuare, ţevi de tip ‘C’, cu ajutaje pulverizatoare, cu
misiunea de a dispersa fumul, de a micşora temperatura ridicată a mediului ambiant şi a împiedica cu
orice preţ incendierea acestor căi.
În situaţia, mai gravă, când, independent de justeţea şi corectitudinea măsurilor luate, căile de
evacuare devin nefolosite, comandantul intervenţiei trebuie să concentreze efortul întregului efectiv
chemat la locul incendiului pentru salvarea persoanelor, folosind toată gama de mijloace şi procedee de
salvare a celor rămaşi neevacuaţi sau blocaţi, cum sunt :
- scările fixe de incendiu ;
- autoscările cu ascensor rapid ;
- scările de incendiu din dotarea subunităţii de pompieri ;
- mijloacele specializate din dotare (tub extensibil de salvare, perna pneumatică de salvare, cablu de
salvare cu scripeţi, etc.)
Succesul operaţiunilor de salvare este asigurat de organizarea şi menţinerea legăturilor radio cu
şefii echipelor de la fiecare etaj, fapt ce va permite comandantului intervenţiei să cunoască în orice
moment situaţia şi să dirijeze efortul forţelor în zonele sau direcţiile cele mai periclitate.
Pe măsura sosirii la locul incendiului a cadrelor din tura liberă, acestea vor fi numite în funcţii de
şefi de sectoare, pe etaje, cu misiunea de a conduce efectiv acţiunea echipelor specializate de salvatori,
pentru evacuarea oamenilor şi, ulterior, de a conduce acţiunea şefilor de ţeavă, pentru localizarea şi
lichidarea incendiului şi evacuarea marilor valori materiale aflate în pericol.
Foarte importantă este şi cooperarea cu organele de ordine ale poliţiei şi, în cazuri deosebite, cu
subunităţile aparţinând Ministerului Administraţiei şi Internelor sau Ministerului Apărării Naţionale,
cărora trebuie să li se încredinţeze misiunile conform P.U.I. întocmit.
Concomitent cu executarea acţiunii de salvare a oamenilor, comandantul intervenţiei, pe baza
datelor obţinute prin recunoaştere, este obligat să realizeze dispozitive de luptă, în primul rând pe direcţia
hotărâtoare de acţiune, pentru asigurarea salvării şi evacuării oamenilor şi limitarea incendiului în zona
căilor de salvare şi a încăperilor cu mari valori.
O sarcină deosebită din acest punct de vedere, este ca dispozitivele de luptă să nu încetinească sau
să împiedice ritmul operaţiunilor de evacuare, lucru ce se poate realiza prin :
- realizarea dispozitivelor de luptă pe căile de acces secundare ;
- folosirea scărilor din dotare şi a ferestrelor pentru introducerea dispozitivelor pe verticală, de-a
lungul pereţilor, cu luarea unor măsuri severe de asigurare a acestora împotriva producerii de accidente.
În cazul intervenţiei pe timp de noapte sau în zilele când în marile magazine nu se află personal de
deservire şi cumpărători, drept căi de acces pentru ajungerea, în timp scurt, la etajele incendiate, în
vederea executării recunoaşterii şi a realizării dispozitivelor premergătoare de luptă, se vor folosi scări
rulante, a căror oprire trebuie făcută numai după ce au fost transportate la caturile superioare :
- accesoriile necesare stingerii ;
- agregatele pentru evacuarea fumului şi pentru iluminat ;
- motopompele uşoare ;
- hidrogeneratoarele pentru obţinerea spumei cu mare capacitate de înfoiere ;
- bidoanele de spumogen şi accesoriile pentru protecţia individuala a servanţilor, etc. ;
Stingerea se organizează pe sectoare de intervenţie, de regulă, pe orizontală şi pe nivele. La
clădirile înalte, aceste sectoare se pot organiza şi pe verticală, în cazul când se dispune de mijloace de
acces prin exterior (scări de toate tipurile), la fiecare faţadă a construcţiei.
Sectoarele de intervenţie trebuie organizate astfel :
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidarea incendiului în încăperile
incendiate, evacuarea fumului şi a valorilor materiale de preţ ameninţate direct de incendiu sau de
efectele fumului şi apei ;
- un sector de intervenţie cu misiunea de supraveghere şi limitare a propagării incendiului la
caturile superioare, cu dispozitiv etajat, inclusiv la acoperiş ;
41
- un sector de intervenţie cu misiunea de supraveghere şi limitare a propagării incendiului la
etajele inferioare, prin intermediul golurilor scărilor rulante sau al altor instalaţii de legătură intre etaje,
cum sunt : casele lifturilor de transport, de mărfuri s.a.. Acestui sector i se va încredinţa şi misiunea de
evacuare a apei ce se acumulează pe timpul ducerii acţiunilor de stingere în scopul protejării cabinelor
instalaţiilor electrice de iluminat, forţă, ventilaţie, cât şi a mărfurilor depozitate în aceste subsoluri ;
- un sector de intervenţie pentru protecţia clădirilor vecine alipite magazinului incendiat sau situate
în apropierea acestuia.
În cazul când uşile de la intrările principale în magazin şi în încăperile pentru vânzare ori golurile
scărilor rulante şi intrările la caturile superioare sunt închise cu uşi grele sau gratii încuiate, până grupa
specializată de pe autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, comandantul
intervenţiei va hotărî în care zone se vor executa deschideri în vitrine, pentru introducerea dispozitivelor
de luptă, organizând, totodată, paza acestora, până la sosirea organelor de poliţie.
Pentru intervenţia la caturile superioare, comandantul va hotărî în dreptul căror ferestre se vor
amplasa scările de incendiu şi prin care se vor introduce dispozitivele de evacuarea fumului, de iluminat şi
pentru stingerea incendiului.
In cazul când flăcările se propagă pe faţadele clădirii spre caturile superioare, prin ferestre, până la
realizarea dispozitivelor de luptă, comandantul intervenţiei va destina 1-2 autotunuri, care, prin perdele de
apă, vor lichida flăcările la exterior chiar vor refula, prin ferestre, apa direct în magazin, în zonele cu
arderile cele mai intense.
In sectorul principal de lichidare a focarului comandantul intervenţiei trebuie să acorde, de la
început, o atenţie deosebită protecţiei elementelor portante ale construcţiei, destinând în mod special ţevi,
care vor refula apă de sus în jos, pe întreaga suprafaţă a acestora.
Pentru limitarea propagării incendiului prin golurile scărilor rulante sau ale altor instalaţii, spre
caturile superioare, se vor destina ţevi cu misiunea de răcire a uşilor sau trapelor acestor deschideri sau de
protejare a golurilor, folosindu-se acţiunea jeturilor pulverizante.
În cazul golurilor neprotejate, în limita posibilităţilor, se vor confecţiona panouri de închidere,
care vor fi umectate permanent. Pentru prevenirea accidentelor, golurile respective vor fi marcate ,
vizibil, cu steguleţe, proiectoare sau lămpi cu acumulatori, numindu-se câte un servant cu misiunea de
pază a acestora.
În încăperile incendiate, servanţii vor acţiona cu ţevi tip ‘C’ cu ajutaje pulverizatoare, amplasându-
se la capătul rafturilor şi nu în intervalul dintre ele, în scopul evitării accidentelor rezultate prin prăbuşirea
acestora, în cazul pierderii capacitaţii lor portante.
După stingerea incendiului la suprafaţa mărfurilor îmbalotate, acestea vor fi scoase în afara
încăperilor incendiate, cu ajutorul coşurilor, containerelor, cărucioarelor, electrocarele, benzile rulante
etc., pe platforme sau pe locuri amenajate în apropierea clădirii, unde, după desfacerea baloturilor, se vor
stinge eventualele focare pătrunse în masa mărfurilor respective, cu ajutorul unor ţevi tip ‘C’, destinate
special în acest scop.
Concomitent cu acţiunea de stingere, se execută şi evacuarea mărfurilor neincendiate, dar
periclitate de incendiu, folosindu-se pentru aceasta efectivele apărării civile sau ale forţelor din
compunerea unităţilor şi formaţiunilor M.A.I sau M.Ap.N., sub îndrumarea personalului din conducerea
obiectivului, care va stabili si dirija modul de transport şi de depozitare a mărfurilor, pentru a se evita
degradarea lor.
În cazul incendiilor izbucnite în raioanele de încălţăminte şi ţesături sau de alte substanţe care ard
mocnit, se recomandă folosirea spumei uşoare cu coeficient mare de înfoiere, refulată de
hidrogeneratoarele din dotare.
Pentru protecţia mărfurilor aşezate pe rafturi şi ameninţate de incendiu, până la evacuarea lor,
acestea vor fi acoperite cu prelate, pentru a le proteja contra efectului apei folosite la stingere şi a fumului.
Întrucât pe timpul dezvoltării incendiului se degajă mari cantităţi de gaze toxice, care pot afecta
starea sănătăţii personalului care acţionează la incendiu, dar si crea pericolul explodării unor bidoane cu
vopsele, a unor butelii, flacoane cu sprayuri sau poate avea loc prăbuşirea elementelor de construcţie,
comandantul intervenţiei va lua măsuri speciale de protecţie a militarilor prin :
- echiparea servanţilor şefi de ţeavă cu costume de protecţie anticalorică şi
aparate izolante ;
- realizarea rezervei de aparate izolante, dar mai ales butelii de oxigen şi cartuşe
filtrante şi absorbante ;
42
- amplasarea servanţilor înapoia stâlpilor, a pereţilor sau a altor elemente de
construcţie, care să-i ferească de efectul exploziilor ;
- rulajul servanţilor şefi de ţeavă care acţionează în zonele periculoase şi
organizarea odihnei acestora, scop în care va fi creată o rezervă de forţe si mijloace;
- interzicerea amplasării, concentrării sau deplasării inutil a unui număr mare de
servanţi în zonele centrale ale încăperilor sau în cele cu pericol de explozie.
Pentru a se preveni propagarea incendiilor prin căldura radiată şi prin transportul de scântei şi
jeratic aprins spre construcţiile vecine şi combustibile, se vor realiza perdele de apă sau ziduri de apă, în
intervalele dintre clădiri, folosindu-se, în acest scop, ţevile de pe autotunurile de stins incendii sau ţevile
tip ‘B’ din dotare.
De asemenea, pe direcţia de deplasare a curenţilor din aer, se vor instala echipe de vânători de
scântei, în punctele cele mai periculoase şi se vor destina maşini sau echipe de patrulare în zona cu
construcţii combustibile.
După lichidarea incendiului, comandantului intervenţiei va lăsa în obiectiv forţe si mijloace, cu
misiunea de supraveghere si prevenire a reizbucnirii incendiilor în zonele cu rafturi şi mărfuri prăbuşite,
cât şi de lichidare rapidă a focarelor nou apărute.
43
În acest sens se impune concentrarea unui număr mare de autoscări, autospeciale pentru evacuarea
fumului, gazului şi iluminat, scări culisabile, echipamente de salvare, perne pneumatice cuplate între ele
( 2-4 bucăţi).
Pentru intervenţia la magazinul ‘VICTORIA’ au fost concentrate la locul acţiunii forţe din 8
subunităţi de pompieri care au însumat 180 ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri şi militari în termen, 22
autospeciale de intervenţie dintre care 6 autoscări si 2 autospeciale pentru fum, gaze si iluminat.
La intervenţia de la complexul ‘FARBEN BANK’ în faza de dezvoltare maximă a incendiului au
acţionat 120 de pompieri ,cu 11 ţevi tip B, 10 tip C şi 3 tunuri de apă.
Se impun măsuri severe de asigurare a protecţiei personalului de intervenţie, aceştia trebuind să fie
echipaţi cu costume anticalorice, aparate izolante, măşti corespunzătoare şi în acelaşi timp asigurarea
rezervei pentru toate aceste mijloace.
Acţiunea de intervenţie trebuie să fie ofensivă, dispozitivele de luptă introducându-se pe toate
căile posibile, cu prioritate prin interior, dispunerea făcându-se circular şi la toate nivelurile.
1.Introducere
Marile aglomerări urbane şi condiţiile vieţii moderne au determinat dezvoltarea
construcţiilor pe verticală, înălţimea construcţiilor administrative , socio-culturale şi de locuit crescând în
mod considerabil.
Ritmul în care se înmulţesc construcţiile înalte în toate ţările lumii (numai la Moscova sunt
peste 1500), inclusiv în ţara noastră , impune creşterea aprofundată a particularităţilor de exploatare a
unor asemenea construcţii şi implicit , luarea celor mai adecvate măsuri de precauţie a oamenilor
împotriva accidentelor de orice natură, inclusiv împotriva incendiilor.
Apărarea clădirilor înalte împotriva incendiilor constituie o problemă de foarte mare
importanţă, având în vedere dificultăţile ce apar pentru evacuarea şi salvarea persoanelor din interior,
precum şi cele în legătură cu stingerea incendiilor, datorită vitezei mari de propagare a arderii ,degajării
unei însemnate cantităţi de fum şi gaze toxice şi nu în ultimul rând datorită panicii create.
Toate acestea se răsfrâng asupra persoanelor care se găsesc în interior, consecinţele fiind
cu atât mai tragice cu cat numărul de persoane din interior este mai mare. Totul se amplifică dacă
incendiul se observă cu întârziere şi dacă nu se intervine imediat cu forţele adecvate.
Clădirile înalte sunt construcţii numai de gradul I rezistenţă la foc , cu pereţi , planşee şi acoperiş
incombustibile.
În ţara noastră drept clădire înaltă se consideră construcţiile în care pardoseala ultimului cat
folosibil este situată la o înălţime de 28,00 m sau mai mult, deasupra nivelului terenului accesibil
autospecialelor de intervenţie ale pompierilor (cu excepţia blocurilor de locuinţe cu P+11 etaje şi a unor
turnuri care nu sunt destinate pentru adăpostirea oamenilor).
Cerinţele impuse pentru asigurarea confortului precum şi în vederea facilităţi intervenţiei în caz
de incendiu, sunt îndeplinite printr-o serie de măsuri constructive cum ar fi: instalaţii complexe de
ventilare şi alimentare cu apă, ascensoare, instalaţii automate de detecţie, semnalizare şi stingere,
elemente de construcţie şi finisaje incombustibile etc.
De asemenea, cantitatea de materiale combustibile care poate exista în clădire deşi este limitată,
totuşi în interior considerăm că există suficiente materiale combustibile care fac ca arderea să se manifeste
cu intensitate iar pericolul propagării incendiilor să crească, mai ales pe căi ascunse.
Din punct de vedere al protecţiei contra incendiilor clădirile înalte comportă pericole specifice,
deosebite, generate în principal de instalaţiile de ventilaţie, electrice, frigorifice, de încălzire şi alte surse
folosite în diferite ateliere (croitorie, spălătorie, călcătorie) precum şi la bucătării.
La unele clădiri înalte o bună parte din încăperi , chiar şi etaje întregi sunt destinate birourilor,
magazinelor, iar în subsoluri parcaje pentru autovehicule ceea ce face ca pericolul şi posibilităţile de
propagare a incendiilor să crească considerabil.
44
O caracteristică constructivă care are mari implicaţii în ceea ce priveşte propagarea incendiului o
constituie prezenţa ghenelor şi canalelor verticale pentru montarea instalaţiilor care favorizează şi
canalelor verticale pentru montarea instalaţiilor care favorizează propagarea cu multă uşurinţă pe întreaga
înălţime a construcţiei.
Din punct de vedere constructiv propagarea incendiilor în interior este evitată sau în cel mai rău
caz redusă mult prin compartimentare, respectându-se prevederile constructive studiate la disciplina ‘’
Comportare la foc a constricţiilor şi instalaţiilor’’.
Faţadele sunt şi ele realizate în aşa fel încât să limiteze propagarea incendiilor prin exterior prin
prevederea în anumite situaţii a unor deflectoare de flăcări dar car pot împiedica în mod substanţial
operaţiunea de salvare a persoanelor şi de realizare a dispozitivelor de intervenţie. Clădirile în formă de L
sau de T duc la o creştere a pericolului de propagare a incendiilor pe faţade deoarece unghiurile lor
(colţurile) au în general tendinţa să formeze coşuri de tiraj astfel încât propagarea pe verticală prin
exterior se face cu multă rapiditate.
45
In clădirile înalte aceşti factori sunt modificaţi de câtre efectul de coş, care este o mişcare verticala
naturala a aerului prin clădire, cauzată de diferenţele de temperatură şi densităţi dintre aerul din interiorul
şi exteriorul clădirii. Efectul de cos poate deveni un factor important in deplasarea fumului si in
proiectarea clădirii pentru a se combate aceasta deplasare.
Factorii predominanţi care cauzează deplasarea fumului in clădirile înalte sunt:
- expansiunea gazelor datorita temperaturii
- efectul de cos
- influenta exterioara a vântului
- mişcarea forţată (mecanică) a aerului în clădire.
Privind efectul de cos , s-a demonstrat ca acesta controlează foarte mult in condiţii normale ,
mişcarea naturală a aerului in clădiri. In timpul unui incendiu efectul de cos este adesea responsabil de
larga împrăştiere a fumului si gazelor toxice in clădirile înalte , rapoartele de la incendii arătând ca fumul
poate sa se propage prin casa scărilor si puţurile ascensoarelor in cantităţi importante, chiar dacă uşile
puţurilor rămân închise.
Efectul de cos este caracterizat printr-un tiraj puternic de la sol spre acoperişul clădirilor înalte,
mărimea acestui efect depinzând de înălţimea clădirii, etanşeitatea pereţilor exteriori , scurgerea de aer la
nivelul etajelor şi diferenţa de temperatură dintre interiorul şi exteriorul clădirii.
Pentru a ilustra principiul efectului de cos , sa consideram schematic o incinta având cate o
deschidere in partea de jos si sus , pe p latura (fig. 1).
Tirajul natural teoretic intre cele doua deschideri este produs de diferenţa de greutate a coloanei de
aer din interiorul incintei si aceea a unei coloane corespunzătoare de aer, de dimensiuni egale, in afara
incintei, mărimea sa depinzând in principal de distanta pe verticala intre cele doua deschideri precum si de
diferenţa de temperatură dintre aerul din exterior şi cel din interior.
Deplasarea verticala a aerului in clădiri este produsa de către acest tiraj natural sau de efectul de
cos. Dacă temperaturile din interior şi exterior sunt egale nu va avea loc o mişcare a aerului. Când T0<Ti
aerul se deplasează vertical in sus, deschiderea de jos având rol de intrare, iar cea de sus de ieşire. Un
efect invers de coş se produce când T0>Ti. In aceste condiţii , deschiderea de sus este intrare , iar cea de
jos ieşire.
Daca se presupune ca T0<Ti, presiunea exterioara va fi mai mare decât presiunea interioară la
deschiderea de jos. Aceasta este o presiune pozitiva care forţează aerul din exterior sa intre in incinta prin
aceasta deschidere. Presiunea exterioara la deschiderea de sus este mai mica decât presiunea negativa care
, la acea deschidere , forţează aerul din interior către exterior. Planul presiunii neutre arata locul unde
presiunile interna si externa sunt egale.
Daca ar exista deschideri la acest nivel , aerul nu se va deplasa nici spre interior nici spre exterior.
Localizarea planului presiunii neutre are o mare importanta când apreciem mişcarea fumului si
ventilarea clădirilor in caz de incendiu. Aerul va intra in clădire prin suprafeţele deschise de sub planul
presiunii neutre si va fi scos in afara clădirii prin suprafeţele aflate deasupra acestui plan, mărimea forţelor
ce produc această mişcare fiind direct proporţională cu distanţa faţă de planul presiunii neutre.
Daca se presupune ca incendiul se produce la un etaj inferior al unei clădiri înalte si ca
temperatura exterioară mai scăzută decât temperatura interioară , mişcarea naturală a fumului va fi
similară celei din fig.2 . In acest caz , cele mai periculoase zone se afla la partea superioara a clădirii. In
condiţii stabile , fumul poate deveni jenant la aceste etaje si, invers atmosfera poate rămâne respirabilă la
etajele apropiate de planul presiunii neutre.
Dacă în condiţiile arătate în fig.2 , la partea superioară a clădirii se practică o deschidere (se
deschide un dispozitiv de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi), planul presiunii neutre se va ridica
(deschiderea din acoperiş va îmbunătăţi condiţiile de evacuare a fumului deoarece intrarea de aer va fi
mărită şi deschiderile ce au fost ieşiri devin acum intrări de aer). Situaţia este prezentata in fig.3.
Dacă din contră , s-ar deschide un dispozitiv de evacuare a fumului într-o zonă de jos a clădirii ,
planul presiunii neutre va fi coborât şi pericolul fumului va deveni real pentru un număr mai mare de
ocupanţi , aşa cum se observă în fig.4.
Având în vedere cele prezentate este dificil de a stabili o practica universal valabilă adecvată
pentru evacuarea fumului din clădirile înalte, deoarece, aşa cum s-a văzut mişcarea naturală a aerului este
influenţată de incendiu , efectul de coş, acţiunea vântului şi nu în ultimul rând de echipamentul folosit
pentru ventilarea clădirii şi evacuarea fumului.
Caracteristicile specifice ale unor astfel de incendii sunt următoarele:
46
- suprafaţa mare supusa procesului de ardere , greu accesibila si dispusa defavorabil pentru
intervenţia pompierilor , deoarece datorita configuraţiei verticale , materialele combustibile sunt supuse
incendiului pe direcţia naturala de propagare a gazelor fierbinţi.
- Existenta unor vitrări ample ca utilizarea pereţilor,cortina pentru închiderea construcţiei
facilitează transmiterea incendiului pe verticala, de-a lungul faţadelor.
- propagarea incendiului de la un etaj inferior la unul superior se face cu uşurinţa , prin
intermediul golurilor existente , cum sunt casele scărilor sau ale lifturilor , dar mai ales prin trecerea
directa prin golurile faţadelor când acestea nu sunt prevăzute cu deflectoare, copertine, parapete,
balcoane, etc.
- fumul, căldura si gazele toxice degajate prin ardere inunda întreaga clădire, fapt ce facilitează
apariţia panicii si îngreunează atât desfăşurarea acţiunilor de salvare si evacuare, cat si a celor de stingere
(la Hotelul Intercontinental fumul s-a propagat până la etajul 20).
- formarea tirajului in clădire este favorizat si de diferenţa de densitate a aerului in interiorul
clădirii si la exteriorul acesteia , provocata de diferenţa de temperatura , care fiind mai ridicata la interior ,
provoacă mişcarea aerului în sus şi ieşirea lui în exterior, prin etajele superioare. Cu cat diferenţa dintre
temperatura interioara si cea de la exteriorul clădirii este mai mare , cu atât tirajul de aer este mai
puternic, creşterea lui fiind direct proporţională cu înălţimea clădirii.
- Procesul de răspândire a fumului şi gazelor fierbinţi are loc foarte rapid şi provoacă apariţia
unor presiuni mari , care vor favoriza propagarea gazelor atât pe orizontală cât şi pe verticală.
Incendiile izbucnite in clădirile înalte se mai caracterizează prin:
- creşterea panicii in rândul persoanelor aflate in clădire , care-si pierd controlul si sunt greu de
dirijat in vederea executării salvărilor.
- Blocarea ascensoarelor de intervenţie cu comanda prioritara si a celor obişnuite, din care cauza
transportul pompierilor si al accesoriilor de intervenţie in zonele de incendiu , precum si acţiunea de
salvare a persoanelor ramase la caturile superioare , vor fi realizate cu mare greutate.
- Temperatura gazelor , care pătrund pe căile de evacuare depăşeşte valoarea suportabilă de
organismul omenesc , s-a constatat că la un incendiu izbucnit la o cameră de 15-20 mp , la etajul III , după
5 min, temperatura pe hol a crescut la 280-300 0C , iar în casa scării la 120-140 0C.
- In spaţiul a 2-3 nivele de deasupra încăperii incendiate , se creează o aşa numita „ perna
termica” , cu temperatura de 100-150 0C , unde nu se poate trece fără mijloace de protecţie şi deci,
persoanele nu se pot evacua către partea superioară a clădirii.
Din cercetările efectuate s-a constatat că în caz de incendiu la unul din cele trei nivele inferioare ,
viteza de răspândire a fumului în casa scării este în medie de 7-8 m/s , iar casa scării este inundată cu fum
în 5-6 min. In acelaşi timp , fumul pătrunde si in alte încăperi , mai întâi în cele de la nivelele cele mai
înalte , apoi în rest.
Pe timpul incendiului la clădirile înalte, de regulă se distrug total, prin ardere, mobilele, finisările,
încăperile, izolaţiile acustice, termice sau hidrofuge. Pe măsură ce incendiul cuprinde aceste materiale
dezvoltarea şi intensitatea arderii se accentuează. Intensitatea creste si mai mult , daca au rămas instalaţii
de ventilaţie nedeconectate mărindu-se astfel pericolul transmiterii incendiului a încăperile vecine şi pe
verticală.
Uneori datorita temperaturii ridicate , elemente portante ale construcţiei se deformează sau îşi
pierd capacitatea de susţinere, ducând la prăbuşirea parţială sau totală a acestora.
Transmiterea căldurii se face prin cele trei moduri cunoscute: conductibilitate , convecţie sau
radiaţie termica. Specific clădirilor înalte este faptul că aproximativ 75% din căldură, la majoritatea
incendiilor , este rezultatul convecţiei produselor de ardere fierbinţi precum şi a fumului care poate avea
temperaturi de 800-1200 0C şi datorită acesteia materialele se încălzesc până la o stare care , dacă ele sunt
combustibile , pot să se aprindă şi în acest mod să mărească şi ele cantitatea de căldură.
În etapele iniţiale ale incendiului arderea se limitează la materialul la care s-a produs aprinderea şi
la cele din apropiere. De obicei în această etapă viteza de propagare a incendiului este destul de scăzută
(depinzând în mare măsură de proprietăţile fizico-chimice ale materialelor aprinse). Gazele de ardere
fierbinţi se ridică şi formează un strat sub planşeu. Când arderea s-a intensificat astfel încât flăcările ajung
până la planşeu acestea se propagă orizontal, transmiterea căldurii se intensifică într-o măsură apreciabilă.
În curând temperatura creşte atât de mult , încât toate materialele combustibile din încăpere sunt antrenate
în incendiu. O parte din materialele arse este suficientă pentru a provoca „flashover” (incendierea rapidă a
47
incintei în totalitate). Finisajele combustibile ale pereţilor şi planşeului pot să se aprindă în faza iniţială a
incendiului şi să contribuie într-o măsură apreciabilă la viteza de dezvoltare arderii.
Dezvoltarea incendiului până la „flashover” se poate întârzia sau preveni daca ferestrele şi uşile
încăperilor sunt închise şi rămân întregi.
De îndată ce incendiul s-a dezvoltat mult, el se va propaga în părţile adiacente ale încăperii, de
regulă , în coridorul din afara acesteia unde temperatura materialelor se ridică la temperatura incendiului
din încăpere producându-se aprinderea acestora. Dacă incendiul continuă să se dezvolte acesta se propaga
la casa scărilor, iar gazele de ardere şi fumul se ridică spre etajele superioare aprinzând pe parcurs
materialele combustibile.
O problemă importantă care nu trebuie scăpată din vedere se referă la propagarea incendiului
dintr-un compartiment în altul prin ferestre. Acest aspect interesant de propagare a incendiului s-a
manifestat clar la incendiul din Hotelul „Hilton: din Las Vegas. Incendiul s-a iniţiat in vestibulul de la
etajul opt, iar propagarea lui era limitata la compartimentul respectiv pana in momentul când, din cauza
căldurii excesive, s-au spart geamurile. Astfel incendiul s-a propagat pe pereţii exteriori ai clădirii in sus
si a aprins conţinutul combustibil din încăperile situate deasupra. In decurs de 25 min incendiul s-a
propagat pana la etajul 22. In acest caz nu a existat propagare interioara, verticala a incendiului deşi, la
fiecare etaj s-a produs intr-o anumita măsura propagarea pe orizontala pe coridoare , în timp ce frontul
flăcărilor se ridica în sus prin exterior.
În cazul în care nu s-a putut efectua evacuarea normală a persoanelor aflate în pericol se
organizează acţiunea de salvare. De aceea, în cazul incendiilor izbucnite la clădiri foarte înalte, personalul
care intervine trebuie să înceapă imediat acţiunea de salvare folosind toate mijloacele şi procedeele.
În general este destul de greu să se dea indicaţii generale cu privire la comportarea oamenilor la
incendiu. Aceasta depinde de anumite împrejurări ca, intensitatea incendiului la depistare, cantitatea de
fum şi căldură, tipurile de materiale care ard, numărul de persoane din interiorul clădirii, dimensiunea şi
felul construcţiei, eficienţa sistemelor de protecţie contra incendiilor.
Sunt puţine persoane care intrând într-o clădire se gândesc la posibilitatea izbucnirii unui incendiu.
Majoritatea nu au nici o idee despre măsurile de securitate luate şi nu ştiu cum să se comporte în caz de
incendiu. Ocupanţii hotelurilor, spre exemplu, de obicei se găsesc într-un mediu necunoscut şi, profitând
de confortul oferit, aproape niciodată nu se gândesc la posibilitatea producerii unui incendiu sau a unei
alte situaţii periculoase.
Până nu demult, reacţiile oamenilor în caz de incendiu n-au fost studiate cu atenţia cuvenită.
Cercetarea acestui subiect în ultimii ani a scos în evidenţă unele fapte interesante care vor
influenţa proiectarea clădirilor înalte şi a sistemelor de protecţie contra incendiilor.
Faptele demonstrează că într-o situaţie disperată rareori nu intră în panică deoarece instinctul de
conservare devine mai puternic decât raţiunea, astfel încât panica ii aduce la un comportament neraţional.
Asemenea situaţii deseori provoacă victime mai ales când căile de evacuare nu sunt calculate
corespunzător pentru numărul de persoane care caută să le folosească . Urmările panicii pot să fie
îngrozitoare. Când ieşirile se blochează din cauza excesului de persoane, se întâmplă ca unii dintre aceştia
să fie accidentaţi sau chiar omorâţi în acest loc al clădirii, care a fost considerată o zonă nepericuloasă.
Flăcările, fumul, căldura, zgomotul şi mirosurile neplăcute (uneori de carne arsă) sunt factorii cei mai
importanţi care provoacă panică la incendiu. De asemenea, tensiunea nervoasă creşte odată cu înrăutăţirea
împrejurărilor şi condiţiilor concrete. Dacă propagarea incendiului nu se limitează la încăperea în care a
început incendiul, oamenii au, de obicei puţine alternative. Ei pot să rămână pe loc, sperând că vor fi
salvaţi, să treacă prin fum spre calea de evacuare (dacă nu este cuprinsă de incendiu), să sară pe fereastră
ori să urce pe acoperiş.
Oamenii care au experienţa unei situaţii de incendiu ori au urmat un instructaj, de obicei
reacţionează cum trebuie. Ceilalţi reacţionează într-un mod neprevăzut. Se ştie bine că majoritatea
oamenilor nu vor să treacă prin fum şi acest fapt, prin el însuşi este unul din factorii cei mai importanţi
stabiliţi în ultimii ani.
Din studierea comportamentului oamenilor la incendiu devine clar că limitarea propagării
incendiului în etapa iniţială are cea mai mare importanţă ; în acest caz este posibilă evacuarea oamenilor.
48
De asemenea, trebuie să se acorde o atenţie deosebită limitării propagării fumului. Dacă această măsură
este coordonată cu indicatoare corespunzătoare a căilor de evacuare şi cu instrucţiuni clare, prin toate
acestea se pot reduce la maxim cazurile de comportament neraţional şi, deci, micşorarea numărului de
victime.
În clădirile cu multe etaje evacuarea imediată a locatarilor este imposibilă. În asemenea cazuri
trebuie să se calculeze şi deruleze evacuarea în câteva etaje, începând cu evacuarea locatarilor de la etajul
incendiat, precum şi la două etaje imediat superioare şi unul inferior, această procedură bazându-se pe
normele de bază ale securităţii contra incendiilor (o structură rezistentă la incendiu a clădirii şi o
compartimentare de incendiu corespunzătoare tuturor prescripţiilor ).
Evacuarea pe etape poate să dea naştere la probleme legate de comportarea persoanelor aflate în
pericol. Oamenii rareori îşi păstrează calmul ştiind că există o situaţie de incendiu.
Chiar dacă ei nu se găsesc într-un pericol direct, totuşi ei se simt nesiguri atunci când sunt sfătuiţi
să rămână în clădire. Se consideră ca introducerea sistemului de alarmă în două etape contribuie la
depăşirea acestei probleme şi la prevenirea stării de panică.
După depistarea incendiului gravitatea urmărilor lui depinde într-o mare măsură de reacţiile şi
acţiunile ocupanţilor clădirii. Acţiunile corecte pot să micşoreze apreciabil pericolul, cele greşite să-l
amplifice. Este, de asemenea, cunoscut în general că există două faze de reacţie iniţială la incendiu (prima
faza – luarea la cunoştinţă , a doua-acţionarea) şi a treia distinctă – evacuarea.
În legătură cu primele acţiuni ale oamenilor care au depistat incendiul, în Anglia s-au făcut
cercetări din care au rezultat: 33% s-au dus să vadă; 20% au comunicat altcuiva; 13% au încercat să stingă
focul; 10% s-au pregătit pentru evacuare; 8% s-au informat dacă au fost chemaţi pompierii iar 6% au
încercat să cheme pompierii.
Alţi factori luaţi în consideraţie au fost şi sexul şi vârsta. S-a constatat că nu a existat deosebire
mare între primele acţiuni ale bărbaţilor sau ale femeilor. Totuşi, în prezenţa bărbaţilor femeile aveau
tendinţa de a preveni pe alţii şi de a se evacua din clădire, iar bărbaţii încercau să stingă focul. S-a
constatat de asemenea , că oamenii în vârstă mai înaintată au încercat mai frecvent să stingă focul decât
să plece din clădire.
Unul din aspectele cele mai alarmante în comportarea oamenilor la incendiu este tendinţa unora de
a reveni în clădire după ce ajung în siguranţă. Există diferite cauze pentru întoarcerea în clădire; de obicei
însă, ele nu sunt legate de salvarea oamenilor decât atunci când persoane apropiate celor salvaţi au rămas
încă neevacuate. Unii revin pentru a salva obiecte personale sau numai pentru a asista la evoluţia şi
dezvoltarea incendiului.
Efectele fizice ale fumului pot să aibă o influenţă puternică asupra comportării oamenilor. Fumul e
compus din două elemente: particule solide vizibile şi gaze combustibile invizibile. Fumul vizibil , poate
să conţină particule prea mari pentru respiraţie, care la înghiţire poate să provoace tusea, iritarea nasului,
greaţa sau vărsături. Iritarea ochilor de asemenea amplifică starea proastă. Aceste simptome influenţează
comportarea deoarece ele micşorează claritatea gândirii de acţiune.
Gazele combustibile din fum se deosebesc prin proprietăţile lor în funcţie de materialele
incendiate.
Majoritatea acestor gaze sunt mortale. Expunerea de scurtă durată la aceste gaze atacă plămânii şi
poate să provoace ameţeală, să deregleze funcţionarea sistemului nervos central.
Este posibilă şi hipoxia. În acest caz oamenii cred că ei acţionează normal, în timp ce acţiunile lor
sunt cu totul iraţionale. Este important să se acorde o atenţie mărită persoanelor care au suferit efectul
fumului. Se pare că ele acţionează logic, dar este posibil ca ele să nu fie în stare să-şi controleze
comportarea şi să intre din nou în clădire.
Se ştie, de asemenea, că alcoolul şi narcoticele influenţează comportamentul oamenilor într-o
măsură foarte mare. În SUA şi Marea Britanie s-a constat că unele victime din hoteluri au consumat
băuturi alcoolice.
După examinarea acestor aspecte precum şi a altora, devin mai uşor de înţeles acţiunile oamenilor
în caz de incendiu cele mai frecvente fiind :
- oamenii se aruncă de la ferestre în etapele iniţiale ale incendiului sau după stingerea acestuia;
- oamenii întâi salvează obiectele personale în loc să se gândească la propria lor persoană;
- oamenii rămân calmi într-o situaţie fără scăpare iar într-o situaţie sigură provoacă panica;
- oamenii se ascund în încăperi şi nu încearcă să fugă;
- alţii se deplasează prin clădire fără orizont şi trec pe lângă căile de evacuare perfect
practicabile, nefolosindu-le.
49
Un principiu recunoscut de specialişti şi practicieni se referă la faptul că persoanele aflate sub
etajele incendiate se evacuează sau salvează, de regula pe scările interioare şi exterioare de salvare sau cu
ajutorul autoscărilor mecanice, iar cele de deasupra se deplasează în zonele de refugiu (de siguranţă)
pentru a se salva pe scările exterioare, cu ajutorul dispozitivelor de salvare sau se urcă pe platformele
special amenajate în vederea salvării cu ajutorul elicopterelor. Conform unor surse zonele de refugiu (de
siguranţă) se vor amenaja din 5 în 5 etaje în clădirile cu densitate mare de persoane sau din 10 în 10 etaje
la clădirile de locuit.
Folosirea autoscărilor mecanice depinde de posibilităţile de acces la ferestre sau balcoanele
încăperilor în care se află blocate persoane. O utilizare mai raţională se obţine atunci când la fiecare nivel
se prevăd încăperi (zone de refugiu) unde persoanele care nu se mai pot evacua pe scările clădirii se
adăpostesc în aceasta şi aşteaptă forţele de intervenţie. Uşile acestor încăperi trebuie să fie etanşe la fum şi
suficient de rezistente. Încăperile de refugiu trebuie să fie pe aceeaşi verticală.
Încăperile (zonele) de refugiu sunt suficiente dacă persoanele ameninţate se vor îndrepta spre ele,
în loc să încerce să iasă imediat din clădire. În orice caz aceste zone sunt necesare pentru asigurarea
securităţii persoanelor periclitate de evoluţia incendiului, până în momentul în care salvarea devine
posibilă.
Scările tip marinar sunt eficiente dar trebuie bine fixate în prealabil şi fără să fie întinse peste
deschiderile prin care să iasă flăcări, care le pot arde. Scările şi corzile combinate cu centura de siguranţă
se pot folosi numai de către persoanele sănătoase indiferent de vârstă şi sex. Pentru înălţimi mai reduse se
mai pot folosi perne pneumatice , saci de salvare, tuburi expandate sau diferite dispozitive de coborâre.
Acestea necesită fie personal numeros fie timp mai îndelungat pentru instalare. Rolul lor ,însă nu trebuie
neglijat, în anumite împrejurări, ele putând constitui singura şansă de salvare. În raport de condiţiile
existente, de ingeniozitatea şi competenţa comandantului intervenţiei se mai pot folosi şi alte procedee
stabilite la faţa locului. Folosirea elicopterelor pentru salvare e o problema controversată în etapa actuală.
Până în prezent în puţine cazuri reale salvarea oamenilor din clădiri înalte s-a făcut cu ajutorul
elicopterelor. Experienţele din Europa şi America de Sud au fost în acest domeniu totuşi pozitive.
Pentru o bună reuşită a acţiunii de salvare folosind elicopterul e necesar ca fiecare clădire înaltă să
posede o platformă pentru aterizare care însă trebuie să îndeplinească condiţii speciale (să fie marcată
corespunzător, bine iluminată, fără corpuri proeminente, etc.). Salvarea cu ajutorul elicopterelor , cu toate
rezultatele pozitive are însă şi o serie de neajunsuri care fac totuşi ca acest procedeu să fie de perspectivă,
cum ar fi:
- capacitatea de utilizare pe timp de noapte, furtună, zăpadă sau ceaţă
- posibilitate redusă de utilizare în caz de flăcări, fum, temperaturi ridicate precum şi în
condiţiile turbulente aerului de deasupra clădirilor înalte
- capacitatea de salvare redusă, precum şi apariţia unui pericol suplimentar pentru elicopter pilot
şi echipaj ca urmare a panicii care se creează
În concluzie apreciem că exista 8 procedee principale de salvare din clădirile înalte:
- Coborârea prin casa scărilor;
- Coborârea pe o scară rigidă (scara de salvare) sau coarda (frânghie) pe laturile exterioare ale
clădirii;
- Coborârea cu o cabină care alunecă pe sine sau pe cabluri fixate pe laturile exterioare;
- Coborârea cu ajutorul dispozitivelor cu troliu;
- Alunecarea pe un tobogan sau tub expandat;
- Săritura din clădire pe o perna de salvare;
- Coborârea cu ascensorul
- Salvarea cu ajutorul elicopterelor
Din cazurile reale şi experimentări rezultă că dintre toate mijloacele de salvare unul îndeplineşte
aproape toate condiţiile şi anume scara de salvare.
În afară de scara de salvare, toate celelalte prezintă neajunsuri mai mici sau mai mari cum ar fi:
- lipsa unor pereţi de protecţie la acelea care sunt sub formă de dispozitive (ele circulă liber la
exteriorul pereţilor clădirilor) iar persoanele trebuie să treacă neprotejate prin flăcări şi fum,
prin faţa etajelor cuprinse de incendiu;
- imposibilitatea sau folosirea cu foarte mare greutate a acestor dispozitive de către copii,
bolnavi, infirmi, accidentaţi.
- Realizarea unor viteze reduse de salvare.
50
-
9.4.1 Recunoaşterea
Această operaţiune se organizează şi se execută în mai multe echipe şi pe mai multe direcţii.
Folosindu-se ascensoarele cu comandă prioritară, casele scărilor autoscărilor din dotare, echipele de
recunoaştere trebuie să ajungă cât mai repede în zona incendiată şi să se stabilească:
- numărul persoanelor aflate în primejdie, poziţia şi starea acestora;
- posibilitatea de folosire pentru salvare a coridoarelor, scărilor, şi celorlalte mijloace din dotarea
clădirii
- existenţă şi funcţionarea ascensoarelor destinate acţiunilor de salvare;
- modul şi posibilitatea de folosire a mijloacelor de salvare, tuburi extensibile, perne pneumatice, corzi,
cordiţe şi alte mijloace;
- dacă a apărut panica, în ce grad şi modalităţile de reducere a acesteia;
- locul, proporţiile şi căile de propagare a incendiilor;
- gradul de inundare cu fum şi produse al a arderii supraîncălzite, posibilitatea de împiedicare a
propagării acestora prin acţionarea sistemelor de ventilaţie sau prin întrebuinţarea accesoriilor din dotarea
ASp. FGI;
- existenţa instalaţiilor speciale de stins incendii, dacă au fost puse în funcţiune şi eficienţa acestora;
- existenţa conductelor uscate de apă şi posibilitatea de a folosi acestea pentru realizarea dispozitivului
de intervenţie.
51
Practica şi experienţa au dovedit că pentru întinderea unei linii până la înălţimea corespunzătoare a
15 niveluri ale unei clădiri înalte e nevoie de 8-10 min, iar pentru fiecare 5 niveluri următoare mai sunt
necesare 7-8 min în plus.
În cazul în care este nevoie de folosirea unor linii de furtun mai sus de 15 niveluri se recomandă
folosirea exclusiv a ţevilor de tip C sau a conductelor uscate prevăzute.
Atacul incendiului trebuie desfăşurat pe toate căile disponibile, fără a se stânjeni însă cele de
evacuare. Ţevile vor fi repartizate eşalonat atât la caturile inferioare cât şi la cele superioare celui
incendiat, cât şi asupra focarelor din etajul unde a izbucnit incendiul. Pentru oprire dezvoltării incendiului
pe căi ascunse (canale de ventilaţie, ghene tehnice, pereţi despărţitori) trebuie executate deschideri în
acestea şi stropirea lor cu apă. Debitul de apă e de 0.06-0.1 l/s/m2.
Sectoarele de luptă se organizează pe etaje şi casele scărilor numărul lor fiind determinat de
proporţiile şi particularităţile constructive ale imobilului şi de forţele şi mijloacele concentrate la faţa
locului. O atenţie deosebită trebuie acordată evacuării fumului , cu prioritate de pe căile de evacuare şi din
încăperile (balcoanele, refugiile) unde se concentrează persoanele aflate în pericol. Transportul
mijloacelor de stingere la nivelurile superioare se realizează, de regulă cu ascensoarele de intervenţie cu
comandă prioritară (dacă există). Când acestea lipsesc se folosesc celelalte mijloace şi procedee
cunoscute. Pentru lichidarea flăcărilor ce se extind prin ferestrele incendiate , spre caturile superioare ,
datorită tirajului şi vântului, se recomandă folosirea ţevilor autovehiculului care au posibilitatea să
refuleze apă la cote mai înalte ale clădirilor prin introducerea apei în încăperile incendiate prin ferestre,
facilitând astfel intervenţia. În acest scop se vor folosi şi ţevile din vârful autoscărilor care se pot manevra
cu uşurinţă.
Comandantul intervenţiei trebuie să ia toate măsurile pentru asigurarea securităţii servanţilor
ordonând folosirea măştilor contra fumului şi gazelor, costume anticalorice, aparate izolante etc. De
asemenea servanţii vor fi rulaţi şi vor lucra în echipe de câte doi pentru a se ajutora.
O foarte mare importanţă o are organizarea şi asigurarea legăturilor radio între comandantul
intervenţiei şi personalul care acţionează pentru salvare şi stingere.
Tactica şi tehnica folosită până acum la stingerea incendiilor de cabluri , elaborate pe baza unor
experienţe de mulţi ani corespunde pentru incendiile declanşate la clădirile de înălţime medie. Pentru
clădirile înalte şi foarte înalte trebuie elaborată o tactică şi tehnică corespunzătoare, având în vedere că
incendiile declasate la aceste obiective au avut desfăşurări extrem de dramatice şi au provocat mari
pierderi de vieţi omeneşti şi de bunuri materiale.
Analiza statisticii incendiilor la clădirile înalte avută ca posibilitatea izbucnirii incendiilor creşte o
dată cu mărirea numărului clădirilor şi cu învechirea lor. Dintre dificultăţile specifice întâmpinate de
pompieri la stingerea unor astfel de incendii, se pot cita:
- propagare rapidă a incendiului pe căile interioare sau pe faţade şi ameninţarea etajelor
superioare ceea ce împiedică salvarea persoanelor şi realizarea unui dispozitiv corespunzător
de intervenţie;
- fumul şi gazele de ardere care umplu casa scărilor, coridoarele îngreunează de asemenea
salvarea persoanelor şi operaţiunilor de stingere (cele mai periculoase incendii sunt cele
declanşate la etajele centrale ale clădirilor); Experimentările şi concluziile de la incendiile
reale au demonstrat că fumul umple casa scării şi puţul ascensoarelor în timp de 1.5-2 min ,
timp mult mai mic decât timpul necesar pentru evacuarea şi salvarea peroanelor;
- acţiunea de stingere necesită o concentraţie rapidă a forţelor şi mijloacelor precum şi realizarea
dispozitivelor în timp foarte scurt;
- indicele de densitate a persoanelor la clădirile înalte este mare, fapt ce determină creşterea
posibilităţii apariţiei panicii şi de aici greutăţi pentru salvare şi intervenţie;
- evacuarea completă a persoanelor din clădirile înalte într-un timp scurt este după părerea
specialiştilor aproape imposibilă.
În ceea ce priveşte realizarea dispozitivelor se apreciază că rezultatele bune se obţin prin
întinderea liniilor de furtun de sus în jos. Este necesar să se organizeze sectoare de intervenţie pe partea
fiecărei case de scări, a fiecărei scări fixe de incendiu, pe acoperişul clădirilor vecine, adiacente, precum şi
pe perimetrul clădirii pentru conducerea operaţiunilor de salvare.
52
Incendiile în clădiri înalte au avut în majoritatea cazurilor, consecinţe dezastruoase şi de aceea se
apreciază că baza succesului intervenţiei la astfel de incendii o constituie organizarea evacuării rapide a
tuturor persoanelor aflate în imobil, ajungerea în timpul cel mai scurt a pompierilor cu accesoriile
necesare lucrului, la locul incendiului, cu condiţia că întreaga clădire să rămână stabilă în timpul şi după
stingerea incendiului.
Incendiile sunt fenomene complexe cu evoluţie necontrolată, fapt ce face dificilă elaborarea unor
practici universal valabile pentru diversele activităţi ce compun intervenţia.
Totuşi, în urma analizei cazuale şi a studierii comportării clădirilor şi a ocupanţilor la incendiu, pot
fi precizate unele reguli generale de respectat care să ducă la diminuarea riscurilor pentru ocupanţi,
personalul de intervenţie, bunuri şi clădire.
Managementul riscului de incendiu, ca un concept general, este o abordare a problemelor prin
anticiparea posibilelor situaţii ce pot interveni pe timpul incendiilor, care să folosească atât comandantului
intervenţiei pentru a lua cele mai eficiente hotărâri, dar şi membrilor echipajelor ce acţionează pentru
rezolvarea unor situaţii ce apar.
Procesul privind managementul riscului implică o succesiune logică de paşi, astfel:
1- identificarea riscurilor;
2- evaluarea acestora;
3- elaborarea procedeelor de intervenţie , variantelor optime, eventual controlul riscurilor.
O clădire înaltă se comportă, în caz de incendiu, ca un uriaş coş de fum al cărui tiraj este extrem de
puternic, depinzând de mai mulţi factori: temperatura exterioară, curenţii de aer, structura etajelor,
etanşeitatea, funcţionarea sistemelor automate de ventilaţie, prezenţa deschiderilor etc.
Mişcarea naturală a aerului, fiind influenţată de o multitudine de factori, este dificil să se
stabilească o practică universal valabilă, adecvată pentru evacuarea fumului, comandantului intervenţiei
revenindu-i sarcina de a stabili locul şi direcţiile de ventilaţie naturală, ţinând cont de:
- locul unde se găsesc persoane în pericol sau căile pe unde se execută evacuarea acestora;
53
- direcţia naturală de evacuare a fumului şi gazelor;
- poziţia încăperilor incendiate, urmărind dirijarea incendiului prin aplicarea fenomenului “ aspirare de
coş ”;
- necesitatea inversării fluxului de aerisire prin localizarea corectă a planului presiunii neutre;
Alte caracteristici ale incendiilor izbucnite la clădirile înalte sunt:
- propagarea incendiilor pe verticală, prin intermediul golurilor existente, a scărilor, ascensoarelor şi
ghenelor sau golurilor faţadelor;
- propagarea incendiului pe orizontală, prin culuoare, goluri sau zonele de trecere ale unor instalaţii;
- fumul, căldura şi gazele toxice degajate inundă clădirea, facilitează apariţia panicii şi îngreunează atât
evacuarea şi salvarea, cât şi stingerea incendiului;
- temperatura gazelor şi fumului care pătrund pe căile de evacuare depăşeşte valorile suportabile ( în
cazul unui incendiu într-o încăpere de 20 m2, după 5 minute, temperatura de pe hol a crescut la 280 0C, iar
în casa scării la 120 0C );
- în spaţiul a 2-3 nivele de deasupra celui incendiat, se creează o aşa numită „pernă termică”, cu
temperatura de 100-150 0C, prin care nu se poate trece fără mijloace de protecţie;
- viteza de răspândire a fumului este, în medie, de 7-8 m/s, iar casa scării este inundată cu fum în 5-6
minute; în acelaşi timp, fumul pătrunde şi în alte încăperi, mai întâi la cele de la etajele superioare, apoi în
rest;
- blocarea ascensoarelor de intervenţie cu comandă prioritară şi a celor obişnuite din care cauză
transportul pompierilor şi al accesoriilor, precum şi acţiunea de salvare a persoanelor rămase la caturile
superioare, se va realiza cu mare greutate.
54
În concluzie, nici un risc nu trebuie acceptat când nu există posibilitatea de a se salva vieţi.
Pentru intervenţii speciale, comandantul intervenţiei va desemna personal specializat.
Riscul asumat de pompieri este un factor deosebit de important pentru comandantul intervenţiei în
determinarea strategiei ce va fi folosită, managementul riscului implicând următorii factori:
- evaluarea riscului în toate situaţiile;
- operaţiuni bine definite;
- proceduri de operare cunoscute;
- echipament de protecţie şi de lucru corespunzător;
- buna desfăşurare a legăturilor radio;
- asigurarea asistenţei medicale;
- folosirea datelor din incidente petrecute anterior.
Pe timpul intervenţiei, activitatea cea mai importantă de desfăşurat este evacuarea persoanelor.
În clădirile înalte, evacuarea persoanelor este o activitate deosebit de complexă ce se desfăşoară astfel:
- persoanele de la etajul incendiat şi cele de deasupra etajului incendiat se vor deplasa în zonele
de siguranţă sau platforme;
- persoanele de sub etajul incendiat se vor evacua pe scările interioare sau exterioare;
Există, într-adevăr, mai multe procedee de salvare şi se caută în continuare a fi îmbunătăţite, dar
ele trebuie bine cunoscute şi adaptate la situaţia concretă.
Dintre toate procedeele, scările fixe interioare şi exterioare ale clădirii, îndeplinesc aproape toate
condiţiile de siguranţă când pot fi folosite, comandantului intervenţiei îi revine, însă, sarcina să hotărască
realizarea şi a altor procedee de salvare, după cum urmează:
- coborârea pe o scară fixă (scară de salvare pe laturile exterioare ale clădirii);
- coborârea cu ajutorul autoscărilor mecanice;
- coborârea cu o cabină care alunecă pe şine sau cabluri fixate pe laturile exterioare;
- coborârea cu ajutorul dispozitivelor cu troliu;
- alunecarea pe un tobogan sau tub expandat;
- săritura pe o pernă de salvare;
- salvarea cu ajutorul elicopterelor.
Dacă însă puţurile ascensoarelor îndeplinesc condiţiile de etanşeitate corespunzătoare,
ascensoarele pot fi folosite cu succes.
Pentru diminuarea riscului producerii accidentelor pe timpul evacuării şi salvării persoanelor, se
vor folosi procedeele cele mai sigure, a căror realizare se face în cel mai scurt timp şi a căror eficienţă să
fie cât mai ridicată, organizându-se şi alte procedee, inclusiv prin mijloace improvizate.
Concomitent cu acţiunile de evacuare-salvare vor fi organizate şi acţiunile de localizare şi
lichidare astfel:
- organizarea intervenţiei pe sectoare;
o un sector la nivelul incendiat cu misiunea de salvare a persoanelor, localizare şi
lichidare a incendiului;
o un sector la etajele situate deasupra celui incendiat cu misiunea de evacuare-salvare a
personalului spre refugii de siguranţă şi platformele acoperişului, apoi, folosind unul
sau mai multe procedee din cele enumerate, de localizare a incendiului la etajele
superioare, evacuare a fumului şi gazelor toxice;
o un sector la etajele inferioare cu misiunea de evacuare-salvare, protecţia acestora şi
limitarea propagării incendiului.
Punctul de comandă al acţiunii se stabileşte, de regulă, la etajul unde a izbucnit incendiul, şefii
sectoarelor comunicând, din zona încredinţată despre desfăşurarea misiunilor.
O problemă deosebit de importantă şi care trebuie să stea în permanenţă în grija comandantului
intervenţiei şi a şefilor de sectoare, este securitatea servanţilor pe timpul lucrului pentru salvarea
persoanelor, realizarea dispozitivelor şi stingerea propriu-zisă.
În concluzie, datorită faptului că incendiile la clădirile înalte au pus întotdeauna în pericol viaţa
ocupanţilor şi a personalului de intervenţie, câteva reguli pentru diminuarea riscului pe timpul intervenţiei
se impun:
- să se anunţe imediat incendiul şi să se solicite forţe;
- să se contacteze persoane care cunosc clădirea;
- să se acţioneze în baza unui plan stabilit din timp şi verificat prin exerciţii şi aplicaţii;
55
- să se înceapă evacuarea prin salvarea copiilor, persoanelor în stare de şoc, bătrânilor, infirmilor şi să
se respecte celelalte reguli privind evacuarea şi salvarea descrise, procedând la liniştirea ocupanţilor
pentru diminuarea fenomenului de panică;
- să se ia hotărârea de începere a salvării persoanelor, a localizării şi lichidării incendiului prin
procedeele descrise;
- să se verifice ascensoarele şi toate spaţiile clădirii;
- să se asigure măsuri severe de protecţie pentru persoanele salvate şi personalul intervenţiei;
- să se asigure cale de retragere (autosalvare) a personalului intervenţiei.
56
În cazul izbucnirii unui incendiu, praful depus pe elementele de construcţie ale clădirii, pe utilaje, se
aprinde uşor iar acestea ard la suprafaţă. Dacă din cauza curenţilor de aer sau din alte motive praful de
cereale se ridică în aer, acesta poate forma amestecuri explozive deosebit de periculoase.
În silozuri, praful se găseşte în concentraţii explozive chiar şi în condiţii normale de lucru.
Pe plan mondial, s-au produs mai multe explozii în unităţi de depozitare şi prelucrare a cerealelor,
cum sunt cele de la: silozul de cereale de 32.000 de tone – Kiel (6 morţi, 17 răniţi şi pagube de peste 35
milioane de mărci); silozul de la Nurenberg (4 morţi, 15 răniţi, 4,5 milioane de mărci pierderi materiale).
Propagarea incendiilor într-un siloz este favorizată de poziţia verticală a construcţiilor, de golurile
dintre celule, transportoarele verticale şi cele orizontale, de deschiderile construcţiei, ca urmare a formării
curenţilor de aer şi unde praful depus se aprinde cu uşurinţă, putând chiar provoca explozii dacă se află în
suspensie în aer.
Cele mai frecvente incendii izbucnesc la încăperile de deasupra silozurilor, de unde este posibilă
propagarea rapidă a incendiului către interiorul silozului, urmat de o mare degajare de fum; în încăperile
de sub siloz, de unde incendiul se propagă pe verticală către celule; la benzile transportoare prin
intermediul cărora incendiul se poate propaga la nivelurile superioare, care totodată se inundă cu fum des.
Principala substanţă stingătoare care se foloseşte este apa refulată cu ţevi tip B şi C sub formă de jet
compact şi pulverizat.
Stingerea incendiilor
În caz de incendiu, buna funcţionare a instalaţiilor sprinkler şi drencer este foarte importantă deoarece
ele pot localiza şi lichida incendiul în prima fază de dezvoltare. De asemenea, prima intervenţie bine
organizată şi pregătită poate lichida un început de incendiu sau îl poate localiza folosind mijloacele
iniţiale din dotare şi hidranţii interiori.
Organizarea şi desfăşurarea acţiunii de stingere se face pe sectoare de intervenţie stabilite în funcţie de
dezvoltarea incendiului şi caracteristicile constructive. Principalul sector este organizat în zona
incendiului cu misiunea de localizare şi lichidare acţionând cu ţevi tip B şi C. Se mai organizează sectoare
de intervenţie pentru limitarea şi oprirea propagării incendiului la nivelul inferior, la cel superior şi către
clădirile învecinate când există posibilitatea propagării arderii prin deschideri, pereţi şi planşee. În caz de
nevoie se vor lua măsuri de evacuare a apei de la subsol.
Sectoarele de intervenţie au misiunea să limiteze propagarea incendiului pe verticală şi orizontală, să
lichideze focarele de ardere, să evacueze fumul, să umezească praful pentru a evita formarea
amestecurilor explozive.
Se va avea în vedere protejarea cu ţevi de refulare a apei a golurilor aflate sub celule şi deasupra
acestora, pentru a împiedica propagarea incendiului.
Dacă forţele nu sunt suficiente se organizează acţiunea de evacuare a cerealelor din una sau mai multe
celule, vecine celor incendiate.
57
În cazul izbucnirii incendiului la încăperile existente deasupra silozului, liniile de furtun se vor întinde
pe scările exterioare, folosindu-se la nevoie şi autoscările de intervenţie la înălţimi.
Ţevile vor fi orientate către focar prin deschiderile ferestrelor şi prin acoperiş. Pe timpul acţiunii
deasupra silozului se vor închide gurile acestora pentru a se asigura securitatea servanţilor, evitându-se
totodată pătrunderea apei în interior.
La un incendiu produs la încăperile de sub siloz, ţevile se dispun la intrările în spaţiul inferior sau se
introduc prin ferestrele existente.
La silozurile care au legătură prin elementele de construcţie cu morile se vor lua toate măsurile ca
incendiul să nu se propage la acestea, în care scop se dispun ţevi pe galeriile de trecere, tuneluri, sau chiar
se vor dezafecta.
Cerealele evacuate se întind pe o suprafaţă plană, se stropesc cu apă şi se prefirează cu lopeţile până la
întreruperea procesului de ardere.
Pe timpul acţiunilor de intervenţie se vor lua toate măsurile de asigurare a securităţii servanţilor. Ei
trebuie să acţioneze în siguranţă la acoperişuri, să nu cadă, să nu se înfunde în cereale prin asigurarea cu
cordiţe şi lucrul în echipe.
În interior personalul de intervenţie va fi echipat cu măşti contra fumului şi gazelor, aparate
izolante şi costume anticalorice.
58
- prezenţa marilor cantităţi de praf de cereale în curăţătorie şi a prafului de făină în secţiile de fabricaţie,
care favorizează formarea amestecurilor explozive şi producerea exploziilor;
- posibilitatea formării tirajului pe verticală şi a transmiterii incendiului de la un etaj la altul prin
intermediul diferitelor deschideri şi goluri existente în pereţi şi planşee;
- prezenţa instalaţiilor de ventilaţie şi transport pneumatic în funcţiune.
Fluxul tehnologic imprimă incendiului caracteristica propagării lui în întreaga construcţie, atât prin
intermediul complexului de agregate şi instalaţii cât şi prin marile cantităţi de praf şi material lemnos.
Propagarea se face atât în plan vertical cât şi pe orizontală.
Pe timpul arderii, elementele de susţinere a agregatelor îşi pot pierde capacitatea portantă şi apare
pericolul prăbuşii acestora. Prăbuşirile modifică regimul de ardere, iar datorită golurilor apărute, se
formează curenţii de convecţie puternici care conduc la dezvoltarea rapidă a incendiului şi la ridicarea
prafului depus pe agregate, favorizând formarea amestecurilor explozive.
Incendiile se pot transmite prin căi ascunse prin intermediul canalelor până la pod şi acoperiş.
Exploziile de praf de făină-aer se produc în trepte. Iniţial se produce o aprindere cu caracter de
răbufnire care iniţiază o a doua explozie mult mai puternică, urmată de efecte mecanice.
În unele cazuri se poate produce şi o a treia explozie.
Pericolul de explozie depinde de:
- mărirea intervalului de explozie;
- temperatura de inflamabilitate a pulberii de făină;
- perioada de inducţie (timpul scurs de la contactul sursei de aprindere cu amestecul exploziv până la
declanşarea exploziei)
Intervalul de explozie nu are o valoare constantă, limitele inferioare şi superioare
modificându-se în funcţie de:
- temperatura mediului ambiant;
- compoziţia la un moment dat a pulberii;
- umiditatea atmosferei;
- granulaţia pulberii;
- capacitatea particulelor de pulbere de oxidare;
- grosimea stratului de pulbere depus;
- presiunea la care este supus amestecul.
Cantitatea de pulbere vegetală depusă care prezintă pericol de explozie se calculează cu relaţia:
L inf 20 o C
C= ⋅ V( g )
2
L inf 20 o C - limită inferioară de explozie ( g / m 3 )
V – volumul liber al încăperii ( m 3 )
Pentru o încăpere cu suprafaţa de 100m2 şi înălţimea de 5m, cantitatea de pulbere de făină care
prezintă pericol este:
50
C= ⋅ (100 ⋅ 5) = 12500 g
2
Propagarea arderii după prima şi a doua explozie se face rapid pe direcţia amestecurilor locale de
praf-aer, datorită flăcărilor produse iniţial şi împinse de unda de explozie, precum şi datorită temperaturii
degajate de aproximativ 500 Co.
Praful de tărâţe este mai periculos la explozie decât praful de făină. Acesta se aprinde la
temperaturi de 200 oC. Limita inferioară de explozie este de 20 g / m 3 , iar limita superioară de
2000 g / m 3 . La o concentraţie de 100 g / m 3 se dezvoltă presiuni de 1,5 kg / cm 2 , iar la 500 g / m 3 - de
2,8 kg / cm 2 .
Cele mai mari pericole de explozie a pulberilor vegetale în instalaţii se întâlnesc la sistemele de
transport pneumatic (unde concentraţia ajunge între 1000 − 4000 g / m 3 ), la însăcuire, scuturare şi
reparare a sacilor, încărcarea şi descărcarea cerealelor sau făinii, în silozuri şi la mori.
Temperatura degajată influenţează negativ rezistenţa mecanică a elementelor de construcţie,
provoacă degradarea utilajelor, creează condiţii grele de intervenţie pentru localizarea şi lichidarea
incendiului.
Arderea este însoţită de degajări mari de fum care inundă întreaga moară. Arderile sunt incomplete
şi sunt însoţite de degajări, în special de oxid şi dioxid de carbon care îngreunează intervenţia servanţilor.
59
Distanţele mari faţă de subunităţile de pompieri fac posibilă propagarea incendiului la întreaga
moară, intervenţia efectuându-se într-o fază avansată de ardere.
Pentru lichidarea incendiilor izbucnite la mori se va folosi ca substanţă stingătoare apa refulată cu
ţevi tip B cu ajutaje mari, şi pulverizată în secţiile în care se găseşte praf de făină în suspensie sau făină în
vrac, precum şi la caturile unde nu s-a propagat incendiul.
Stingerea incendiului
De mare importanţă este acţiunea operativă a personalului de la locul de muncă şi declanşarea
imediată a sprinklerelor, deci acţiunea eficientă a primei intervenţii.
Pentru lichidarea incendiului se stabilesc mai multe sectoare de intervenţie la etajul sau secţia unde a
izbucnit incendiul, la etajele superioare până la acoperiş şi la nivelele inferioare.
La etajul sau secţia incendiată se vor destina ţevi tip B cu ajutaje mari, calculul numărului de ţevi
făcându-se în funcţie de intensitatea de refulare, suprafaţa incendiată şi cea ameninţată.
La etajele superioare şi imediat inferioare locului incendiat vor fi destinate ţevi tip B în raport de
suprafaţa incendiată. Densitatea ţevilor tip B va scade la caturile sau în punctele mai îndepărtate de locul
izbucnirii incendiului, fiind înlocuite cu ţevi tip C cu jet pulverizat.
În încăperile în care există praf de făină depus pe elementele de construcţie şi utilaje, se acţionează
la început cu jeturi pulverizate până la umezirea completă a acestuia după care se pot folosi jeturile
compacte. Se va evita orientarea ţevilor către grămezile de făină şi sacii cu făină.
Concomitent cu operaţiunile de stingere a incendiului se va organiza acţiunea de evacuare a sacilor
cu făină şi a cerealelor existente în secţii. Această acţiune va fi desfăşurată de către personalul respectiv şi
cu mijloacele obiectivului, căutându-se ca ea să nu stânjenească operaţiunile de stingere.
Pe tot tipul acţiunii de stingere, trebuie să se ia toate măsurile de asigurare a securităţii servanţilor
astfel:
- interzicerea deplasării peste planşeele ameninţate şi asigurarea cu cordiţe;
- folosirea măştilor contra fumului cu cartuş filtrant pentru oxid de carbon şi aparatelor
izolante precum şi a costumelor anticalorice.
Practica a dovedit că la incendiile izbucnite la mori se impune ca pentru localizarea şi lichidarea lor
să se acţioneze foarte rapid, prin concentrarea încă din primul moment a forţelor prevăzute în planurile de
intervenţie. De asemenea, este necesar să se execute recunoaşteri în mod continuu pentru a se putea lua
măsuri eficiente de schimbare a dispozitivului la nevoie, funcţie de dinamica incendiului.
Servanţii trebuie să ajungă în timpul cel mai scurt în sectoarele ordonate, folosind toate mijloacele
existente: scări de incendiu, scări interioare, scări manuale. Vor lucra din interior şi numai în cazuri
excepţionale din exterior.
60
Se vor executa desfaceri şi tăieri la canalele de legătură pe verticală şi orizontală şi se vor folosi
toate posibilităţile pentru evacuarea fumului şi umectarea prafului.
După lichidarea incendiului se vor lăsa forţe (1 – 2 maşini) în supraveghere până când există
garanţia că incendiul nu mai poate răbufni. Pentru protecţie se vor destina ţevi la toate nivelurile morii,
indiferent de locul unde a izbucnit incendiul.
Stingerea incendiilor
Stingerea se organizează pe sectoare astfel:
- un sector pentru lichidarea arderii la sacii de făină cu ajutorul ţevilor tip C (TURAP);
- un sector cu misiunea de lichidare a arderii la elementele de construcţie cu ajutorul ţevilor tip B.
Concomitent cu acţiunea de stingere se execută evacuarea fumului. Pentru prevenirea accidentelor,
servanţii vor lucra în echipe, echipaţi cu măşti contra fumului, cu aparate izolante, cu aparate de respirat şi
se vor amplasa în apropierea elementelor portante de construcţie fiind asiguraţi cu cordiţe. De asemenea,
se interzice deplasarea servanţilor prin făina depozitată în vrac.
11.4 CONCLUZII
Incendiile izbucnite la mori, depozite sau silozuri pun probleme deosebite din punct de vedere al
intervenţiei. Ele se propagă în scurt timp, în special pe verticală şi pot genera explozii ca urmare a
prezenţei prafului combustibil.
Intervenţia trebuie realizată în timp operativ prin concentrarea tuturor forţelor prevăzute în planurile
de intervenţie şi dozarea lor în primul rând pe direcţiile principale de ardere.
În situaţiile în care incendiile au fost găsite într-o fază înaintată de dezvoltare, este necesar să se
introducă în acţiune ţevile tip B, pe toate direcţiile şi într-un număr mai mare decât cel prevăzut în calcule
pentru asigurarea succesului operaţiunii.
De asemenea, este necesar să se adopte un dispozitiv circular acordându-se mare atenţie curăţeniei şi
în special silozului de cereale, iar pentru realizarea dispozitivului în exterior să se folosească un număr cât
mai mare de scări şi autoscări de intervenţie la înălţimi, precum şi conductele uscate prevăzute.
O deosebită atenţie trebuie acordată protecţiei personalului la locul intervenţiei, în special împotriva
exploziei şi a căderilor în gol.
61
12.1 GENERALITĂŢI
Fabricile de ulei comestibil constituie obiective importante pentru economia ţării, pentru
asigurarea unui aliment de baza a populaţiei. Uleiul comestibil se extrage din seminţe de floarea soarelui,
dovleac, soia si germeni de porumb. Materia primă se depozitează în silozuri sau în depozite sub formă de
vrac, după care este introdusă în instalaţii de curăţire şi apoi la fabricarea uleiului. Pe lângă seminţe, în
procesul tehnologic se folosesc si alte substanţe printre care benzina de extracţie, hidrogenul si altele.
Rezultă că în aceste obiective se găsesc mari cantităţi de substanţe combustibile care,în cazul
aprinderii acestora,dau naştere la incendii de proporţii iar în unele situaţii, sunt generate de explozii, sau
acestea pot avea loc pe timpul incendiului, care duc la deteriorarea instalaţiilor si alimentarea zonei de
ardere cu noi produse.
62
- prezenţa prafului combustibil depus în cantităţi mari pe pereţi si instalaţii care favorizează
formarea amestecurilor explozive;
- în concentraţie de peste 227 gr./mc. şi în prezenţa surselor de foc deschise provoacă explozii
care, de regulă, sunt repetate-explozii în lanţ şi au ca urmare propagarea incendiului.
12.2.2. Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiilor izbucnite in silozurile de seminţe oleaginoase se foloseşte de regulă
spumă mecanică deversată cu ţevi generatoare de spumă cu debite mari.
În situaţia când se dispune de mari cantităţi de gaze inerte ca dioxid de carbon, azot, este indicat a
fi folosite in primul rând acestea. Folosirea metodei lichidării incendiilor cu gaze inerte este mai puţin
probabil, plecându-se de la faptul concret că o celula are capacitatea de 1000-1200 tone de seminţe.
Aceasta impune utilizarea unor mari cantităţi de gaze inerte cât şi asigurarea unei etanşeităţi perfecte a
celulei, soluţie destul de dificilă şi costisitoare. Se recomanda folosirea apei refulate sub forma jetului
compact prin ţevi cu diametre si presiuni mari, îndeosebi pentru desprinderea blocurilor de seminţe lipite
pe pereţii celulelor, ca in cazul incendiului de la silozul fabricii de ulei "Unirea" Iaşi.
63
creşterea bruscă a intensităţii arderii, uneori chiar explozia ca urmare a pătrunderii unei mari cantităţi de
aer în zona de ardere.
În cazul necesităţii desprinderii blocurilor de seminţe lipite de pereţii celulei, comandantul
stingerii poate folosi pentru desprinderea acestora forţa de şoc a jetului compact de apă.
Când distanţa de la capătul celulei sau orificiului de vizitare si până la blocuri este mare, pentru a
evita dispersarea jetului în particule fine, fapt ce ar facilita descompunerea apei în elementele sale
componente, oxigenul şi hidrogenul urmată de explozie, se recomandă a se folosi refularea apei prin
intermediul unor ţevi metalice lungi de 5m la care se vor racorda liniile de furtun.
Pentru desprinderea blocurilor de seminţe lipite de pereţii celulei, la incendiul de la fabrica
"Unirea " din Iaşi s-a confecţionat o ţeavă de tip special (sub forma de "S") pentru a se putea dirija jetul
compact de apă.
Întrucât in toate situaţiile de incendiu in încăperile de sub celule se acumulează mari cantitatea de
apă, comandantul stingerii trebuie să acorde o atenţie deosebită evacuării acesteia destinând în acest
sector în special motopompe cu ejectoare pentru ape mici.
Comandantul stingerii este obligat sa acorde o atenţie deosebita asigurării securităţii servanţilor
pentru evitarea accidentelor astfel:
- toţi servanţii ce acţionează in interior vor folosi măştile contra fumului cu cartuş pentru oxid de
carbon, aparate izolante şi vor fi legaţi cu cordiţe de elemente de susţinere(balustrade) pentru a nu cădea
în celule;
- liniile de furtun ridicate pe verticală trebuie bine ancorate pentru a se evita prăbuşirea şefilor de
ţeavă datorită greutăţii coloanei de apă.
Pentru limitarea pericolului de explozie este indicat ca la celulele incendiate periodic să se
deschidă capacele pentru evacuarea fumului si celorlalţi produşi ai arderii supraîncălziţi, dar numai în
prezenţa ţevilor.
13.1 INTRODUCERE
Intervenţia pentru stingerea incendiilor în fondul forestier trebuie pregătită, organizată şi
desfăşurată cu maximum de eficienţă deoarece incendiile la păduri pot avea consecinţe numeroase şi
grave – cum ar fi:
- distrugerea litierei, a regenerărilor naturale şi a seminţişului;
- arderea ramurilor şi a scoarţei arborilor ceea ce produce uscarea lor;
- carbonizare tulpinilor arborilor parţial, ceea ce duce la deformarea acestora;
- arderea materialului lemnos exploatat;
- pierderea calităţii solului ca urmare a arderii litierei şi reducerea umidităţii prin lipsa stratului
protector;
- degradarea sau distrugerea florei şi faunei (cuiburi de păsări, puii unor animale şi specii de vânat
etc.);
- reducerea valorii estetice, economice şi biologice a pădurilor;
- distrugerea unor construcţii existente pe teritoriul pădurilor(cabane, adăposturi pentru animale etc.);
64
- pierderea vieţilor omeneşti în unele situaţii.
Faţă de cele expuse se desprinde concluzia că problemele complexe şi specificul intervenţiei pentru
stingerea incendiilor la păduri, impun o organizare şi conducere fermă a acţiunilor, fapt ce se realizează
prin constituirea comandamentelor de intervenţie în fondul forestier încă înaintea producerii unor
eventuale incendii.
Ţinându-se cont de natura speciilor determinate ce intră în compunerea pădurilor, zona forestieră
din ţara noastră se împarte de jos în sus în trei zone:
13.2.1. zona stejarului;
13.2.2. zona fagului;
13.2.3. zona coniferelor.
De remarcat faptul că aceste zone nu sunt strict limitate aşa încât pe măsura înaintării de jos în sus
îşi fac apariţia spontan intercalându-se speciile de arbori care sunt caracteristici zonelor apropiate.
Pentru clarificarea particularităţilor fondului forestier al României este necesar să se caracterizeze
fiecare zonă în parte astfel:
13.2.1Zona stejarului
Are ca limită inferioară silvostepa, iar ca limită superioară zona fagului.
Climatul zonei stejarului este ceva mai umed, precipitaţiile variind între 500-700 l/m2, anual,
umiditatea relativ atmosferică mai mare, temperatura medie anuală între 9-11 oC, vânturile mai moderate,
iar evaporarea şi transpiraţia plantelor mai redusă.
Începând de la limita de silvostepă, în zona stejarului întâlnim următoarele specii lemnoase: stejar,
gorun, cerul şi gârniţa, stejar pufos. Pe lângă speciile amintite mai sus în zona stejarului mai pot fi
întâlnite şi alte specii ca: jugastru, alunul turcesc, ghimpele, nucul, arţarul, păducelul etc.
13.2.2Zona fagului
Această zonă mai este denumită şi regiunea „mantaua inferioară”. Zona fagului este cea mai întinsă
din suprafaţa împădurită a ţării noastre, reprezentând peste 55%.
Climatul zonei fagului este favorabil dezvoltării, precipitaţiile fiind sporite până la 1000 l/m2 anual.
Temperatura medie anuală este mai scăzută, între 7-10 oC, iar umiditatea relativ mai ridicată.
Pe lângă fag se mai întâlnesc următoarele specii: carpenul, frasinul, mesteacănul, alunul, cireşul
sălbatic etc.
13.2.3Zona coniferelor
Este situată deasupra zonei fagului.
Climatul acestei zone este prielnic dezvoltării coniferelor fiind caracterizat prin precipitaţii din cele
mai abundente care cresc cu altitudinea realizând maximum spre limita superioară a pădurilor, 1000-1200
65
l/m2 anual. Tempera medie anuală se menţine în general sub 8oC cu insolaţie maximă pe versanţii sudici.
Vânturile bat aproape în permanenţă fără a produce doborâturi grave.
Această zonă este caracterizată prin pădurile sale pururea verzi, întunecoase, umede şi monotone
constituite din specii puţine, în care predomină molidul şi bradul. Dintre coniferele spontane, în afara
molidului şi bradului se pot întâlni: lariţa, pinul, tisa, zada, ienupărul şi zimbrul.
Incendiile de pădure iau naştere, în majoritatea cazurilor, din neglijenţa oamenilor şi mai rar sunt
provocate de trăsnete, iar cele subterane datorită autoaprinderii.
Factori care favorizează incendiul: anotimpul în care izbucneşte acesta, felul incendiului,
condiţiile meteorologice, topografia terenului. Astfel, seceta provoacă uscarea puternică a ierburilor,
litierei şi resturilor de exploatare, iar vântul intensifică arderea şi extinde incendiul. De asemenea,
incendiile iau naştere şi se propagă mai uşor în pădurile pure de răşinoase şi în special spre sfârşitul verii
şi începutul primăverii.
66
13.4.1 Caracteristicile incendiilor de litieră
Aceste incendii iau naştere cu uşurinţă în primăverile uscate, înainte de înfrunzirea arborilor dar mai
ales la sfârşitul verii când e secetă şi ierburile se uscă sau spre sfârşitul toamnei când stratul de frunze de
pe sol este destul de uscat.
În acest caz se distruge prin ardere litiera, materialul lemnos fasonat şi depozitat în stive, copacii
doborâţi prin tăiere în vederea fasonării şi scoarţa copacilor nedoborâţi, în partea lor inferioară.
Propagarea incendiului este determinată de următorii factori:
- starea de uscăciune a litierei aflată pe sol;
- cantitatea de material combustibil existentă pe suprafaţa solului;
- existenţa curenţilor permanenţi de aer specifici zonei respective;
- locul izbucnirii incendiului(când acesta se manifestă în zone cu teren frământat, incendiile
izbucnite la piciorul pantei se vor propaga cu mai mare repeziciune spre vârful înălţimii în comparaţie cu
cele izbucnite la coama acestuia).
Incendiile de litieră se dezvoltă inegal, se propagă în salturi, pe direcţii diferite în raport de
schimbările de sens ale curenţilor de aer şi de starea de umiditate a materialelor întâlnite.
Incendiul de litieră se cunoaşte de departe după fumul alb-cenuşiu. Incendiile pot fi lente sau rapide.
Incendiile lente se manifestă cu flăcări care ating uneori înălţimea de 3m. şi distrug puietul şi lăstărişul
din zonă. Pe timpul arderii se dezvoltă temperaturi de 800-1200oC în raport cu esenţa lemnului, gradul de
umiditate al acestuia şi de cantităţile de material supus arderii.
În zona de ardere se consumă mari cantităţi de oxigen, fapt ce duce la un moment dat la apariţia
fenomenului de absorţie a mari cantităţi de aer din zona neincendiată şi formarea vârtejurilor care ridică la
înălţime scântei, jeratec sau bucăţi de lemn în stare arzând şi le poartă la distanţe mari, unde, căzând,
generează noi focare de incendiu.
Incendiile rapide sunt caracterizate de viteza mare a propagării incendiului (până la 1km/oră). În
acest caz focul nu pătrunde în masa lemnoasă şi nu se produce distrugerea ei totală ci mai mult o pârjolire,
adică numai arderea frunzişului uscat şi a ramurilor tinere fără a fi distrus trunchiul copacilor. Incendiul se
propagă prin salturi, în special în zonele de mare uscăciune pe direcţia sensului de mişcare a curenţilor de
aer rămânând întinse suprafeţe de litieră neafectată de incendiu.
Incendiile de litieră se pot transforma cu uşurinţă în incendii de coronament dacă vegetaţia de pe
solul pădurii care arde atinge coroana copacilor – în deosebi la pădurile de răşinoase. De aceea este
necesar să se cureţe periodic pădurile de vegetaţie şi crengile uscate, pentru a se înlătura posibilităţile de
aprindere a coroanelor copacilor.
Pentru determinarea gradului de influenţă a fiecărui factor în parte care contribuie la propagarea
incendiilor s-au făcut numeroase experienţe din care au rezultat o serie de concluzii foarte interesante.
Experienţele au demonstrat că cele nai mari influenţe asupra vitezei relative de deplasare a frontului
incendiului de litieră (V rel)la au următorii factori: vânt(v);umiditatea relativă(r);rezerva de material
combustibil(m);umiditatea materialului combustibil(w);şi panta versantului(α ).
67
13.4.2Caracteristicile incendiilor de coronament
Izbucnesc îndeosebi în pădurile de răşinoase, dezvoltarea lui fiind mult favorizată de răşina pe care
o conţin crengile şi trunchiurile arborilor şi terebentinei din componenţa frunzelor şi uleiurilor esterice.
Incendiile se transmit de la arbore la arbore cu viteze care depind de viteza vântului şi de poziţia
pădurii din punct de vedere topometric.
În cazul incendiilor de coronament la răşinoase, acestea se propagă intens şi prin intermediul
conurilor aprinse care plesnesc şi ,împrăştiate de curenţii de aer, aprind coroanele arborilor la distanţe
apreciabile. În multe cazuri incendiul se transmite şi la sol prin intermediul materialului arzând care cade
pe litieră.
Incendiile de coronament în plină dezvoltare au aspectul unui zid de foc care înaintează deasupra
pădurii întocmai ca un zid uriaş. Aceste incendii sunt atât de violente încât distrug totul în calea lor.
În funcţie de viteza de ardere şi intensitatea acesteia incendiile de coronament se clasifică astfel:
- incendii lente: viteza de ardere 8 km/ora;
- incendii rapide: viteza de ardere până la 25 km/ora;
- incendii violente: viteza de ardere peste 25 km/ora;
Din studierea unor incendii de coronament care au izbucnit în ţară şi în străinătate, s-a stabilit că în
urma unui incendiu lent, arde complet pătura moartă şi coroanele copacilor, în deosebi ramurile mai puţin
groase, iar în cazul incendiilor rapide pătura moartă de pe solul pădurii arde parţial.
69
mare. Cu cât însă pădurea este mai deasă cu atât viteza de dezvoltare a incendiului este mai mare,
deoarece desimea pădurii influenţează: procesul formării stratului mort de pe solul pădurii, umiditatea
aerului şi a solului şi de asemenea viteza vântului.
O desime mare contribuie la dezvoltarea incendiilor pe vârfurile copacilor cu multă uşurinţă
datorită distanţelor mici dintre acestea.
Vârsta copacilor are de asemenea mare influenţă asupra dezvoltării incendiilor. În pădurile de
conifere tinere, incendiile de pe sol trec, în majoritatea cazurilor, în incendii din partea superioară a
copacilor (vârfuri), iar la pădurile mai bătrâne, în urma răririi lor şi curăţirii trunchiurilor de ramuri uscate,
această trecere este mai grea.
La pădurile compuse din copaci de diferite vârste incendiile pot trece repede de pe sol la părţile
superioare ale copacilor, deoarece aici focul trece mai uşor de pe o ramură pe alta, de jos în sus.
Arborii doborâţi, copacii rupţi de furtună şi celelalte resturi lemnoase, prezintă un accentuat
pericol de incendiu. Materialele putrezite în scorburi creează condiţii pentru ardere îndelungată şi pentru o
stingere mai grea a incendiului. Deseori un incendiu care pare a fi stins se dezvoltă din nou, întreţinut
fiind de bucăţi de lemn putred aprinse.
Se consideră că resturile lemnoase ale bradului sunt cele mai combustibile, apoi prin resturile de
mesteacăn, de pin şi în sfârşit cele de plop de munte. Aceasta se explică prin faptul că resturile de brad şi
de mesteacăn, datorită ramurilor mai subţiri se aşează într-un strat mai dens care însă asigură cantitatea
necesară de oxigen pentru ardere.
Vechimea resturilor lemnoase din pădure are o mare importanţă: materialele proaspete ard mai
greu, cele uscate mai repede.
Solul şi în primul rând umiditatea exercită de asemenea o influenţă mare asupra dezvoltării
incendiilor. Pe solurile uscate incendiile apar mai des şi se dezvoltă mai repede, pe solurile unde se
dezvoltă mai greu. Totuşi se observă şi excepţii de la această regulă astfel că muşchii şi lichenii fiind
răspândiţi pe solurile umede şi creând un strat gros de material mort, asigură condiţiile favorabile pentru
izbucnirea şi propagarea incendiului.
Relieful, de asemenea, exercită o deosebită influenţă asupra dezvoltării incendiilor. Pe pantă focul
se îndreaptă în sus mai repede şi cu atât mai repede cu cât această pantă este mai abruptă. Direcţia
pantelor în raport cu punctele cardinale are de asemenea o mare importanţă, deoarece de ea depinde
încălzirea şi uscarea păturii de pe soluri precum şi direcţia de mişcare a aerului.
În cazul când relieful prezintă văi şi vântul este puternic incendiul sare pe culmile dealurilor, iar
dacă vântul este slab incendiul staţionează în văi. Pătura vie este legată, după cum se ştie, cu microrelieful
şi aceasta exercită de asemenea influenţa sa asupra dezvoltării incendiului.
Distribuirea parcelelor împădurite şi despădurite (poieni, suprafeţe, drumuri tăiate în pădure) şi
distribuirea diferitelor specii de copaci în care acestea se întâlnesc, exercită o mare influenţă asupra
răspândirii incendiului. Porţiunile neocupate de pădure slăbesc posibilitatea de dezvoltare a incendiului,
iar prezenţa semiarbuştilor ajută la transformarea incendiului de pe sol în incendiu de coronament.
Cunoaşterea vitezei de propagare a incendiilor de păduri este necesară la determinarea mărimii
terenului care trebuie evacuat, pentru a avea timp de a crea înainte de apropierea incendiului o centură sau
o zonă de baraj, de pe care să se taie toţi copacii precum şi la rezolvarea unei serii de alte probleme de
combatere a incendiilor.
Viteza liniară de înaintare a incendiului este importantă la alegerea metodei şi tacticii de
combatere a incendiilor şi pentru determinarea pericolului pe care-l prezintă incendiul pentru personal pe
timpul stingerii.
Un incendiu de pădure provocat de chibrit, de ţigară, foc de tabără şi alte surse de foc, creşte până
la mărimea de 0,01 ha numai după 1/4-1/2 oră. Apoi pe măsura mărimii suprafeţei cuprinse de incendiu
viteza sa de întindere creşte de la 50 m/minut, iar câteodată şi mai mult.
70
Comandamentul pentru stingere trebuie să ia următoarele măsuri:
- concentrarea muncitorilor forestieri din exploatările aflate în apropierea zonei incendiate;
- concentrarea la locul incendiului a locuitorilor din localităţile apropiate;
- deplasare subunităţii sau subunităţilor de pompieri cu autocamioane de intervenţie şi tehnică de
luptă în funcţie de situaţie;
- solicitarea ca unităţile M.Ap.N. , M.I. şi protecţiei civile din zonă a efectivelor necesare lucrului
pentru localizarea şi lichidarea incendiului conform planurilor de cooperare dinainte întocmite sau alte
documente de organizare a intervenţiei la păduri:
- asigurarea mijloacelor de transport necesare pentru deplasarea efectivelor;
- asigurarea uneltelor (târnăcoape, topoare, coase, sape,furci, găleţi, etc.) pe efectivul detaşamentelor
de lucru;
- asigurarea tehnică, materială şi sanitară pentru lucrul de lungă durată;
- asigurarea legăturilor la locul incendiului şi cu eşaloanele superioare prin aducerea în zona
incendiată a mijloacelor de legătură radio din dotarea unităţilor şi subunităţilor de pompieri, celelalte
unităţi ale M.I. şi ale M.Apn.N.;
- crearea rezervelor umane, materiale şi tehnică necesară:
- asigurarea utilajelor şi autovehiculelor grele necesare diferitelor lucrări specifice.
La elaborarea documentelor de acţiune se stabilesc şi se determine în mod precis o serie de
elemente care se referă la:
- timpul necesar pentru transportul mijloacelor de intervenţie la locul incendiului;
- efectivul numeric minim necesar al forţelor de intervenţie precum şi timpul de concentrare;
- numărul ocoalelor silvice, locul de amplasare a lor şi dotarea acestora;
- timpul de la descoperirea incendiului şi până la anunţare;
- timpul concentrării tuturor forţelor şi mijloacelor necesare.
Documentele de organizare a intervenţiei sunt viabile numai dacă se întocmesc pe baza unui sistem
de date cum ar fi:
- întocmirea inventarului privitor la situaţia pădurilor din zonă;
- întocmirea statisticii incendiilor de păduri, natura acestora, cauzele care le-au determinat şi
exploatarea datelor;
- pregătirea şi realizarea cartografiei pădurilor, cu indicarea precisă a speciilor de vegetaţie şi a
tufişurilor, a accesibilităţii şi practicabilităţii drumurilor;
- studiul pentru determinarea practică a incendiilor de combustibilitate a diferitelor zone şi
determinarea pe perioade a pericolului de incendiu; (în unele ţări acest lucru se face zilnic);
- supravegherea stării de accesibilitate a drumurilor în mod permanent;
- adoptarea de măsuri silvo-culturale adecvate;
- stabilirea zonelor cu pericolul cel mai ridicat funcţie de considerentele arătate.
71
Pe linia organizării şi pregătirii intervenţiei, de o importanţă hotărâtoare este instruirea forţelor de
conducere şi de acţiune pentru cunoaşterea în amănunt a sarcinilor ce le revin în direcţia combaterii
incendiilor.
Pregătirea forţelor şi mijloacelor de intervenţie vizează cel puţin trei direcţii generale:
- pregătirea forţelor organelor specializate pe linia p.s.i., ţinându-se seama şi de cooperarea cu
acele forţe care nu dispun de o bună instruire în legătură cu combaterea incendiilor de pădure;
- pregătirea tuturor cetăţenilor, ţinându-se seama de activitatea lor specifică din procesul de
producţie pe care-l desfăşoară;
- pregătirea şi organizarea punerii în acţiune a tehnicii organelor specializate de p.s.i. şi a tuturor
vehiculelor, utilajelor şi mijloacelor necesare şi potrivite pentru stingerea incendiilor de păduri.
13.7 SUBSTANŢELE STINGĂTOARE ŞI MODUL DE FOLOSIRE AL ACESTORA
- În cazul incendiilor izbucnite la păduri se folosesc următoarele substanţe stingătoare: apa,
spume, substanţe chimice, mase pulverulente(pământ, nisip), explozivi..
Apa – este cel mai adesea întrebuinţată pentru stingerea incendiilor la păduri. În ceea ce priveşte
eficacitatea stingerii, se apreciază că apa pulverizată la care s-a adăugat substanţe chimice – dă cele mai
bune rezultate.
Procedeul de stingere cu apă, folosind avioane utilitare este foarte eficient. Pentru mărirea eficacităţii
şi forţei de izbire în vederea stingerii incendiilor de păduri din aer, se întrebuinţează simultan mai multe
avioane utilitare. Acest procedeu are o serie de avantaje, cele mai importante vizând faptul că incendiile
pot fi combătute înainte ca forţele de la sol să fie aduse la faţa locului precum şi faptul că este indicat
pentru stingerea de incendii de pădure cu flăcări înalte.
Folosirea elicopterului prezintă o serie de avantaje:
- pot coborî până aproape de incendiu şi să deverseze apă exact în locul dorit;
- pot transporta (în funcţie de tip) între 800-5000 l apă sau 15 persoane (sau 10-12 persoane cu
echipamentul necesar);
- au acces în zonele cu teren foarte accidentat.
Dezavantajul folosirii acestuia îl reprezintă aportul de aer adus în zona incendiului, dar şi mărirea vitezei
de ardere.
Spumele. Cu ajutorul spumelor se pot acoperii cu un strat ,într-un timp relativ scurt, luminişurile,
fâşii sau căi de comunicaţii împiedicându-se astfel propagarea incendiului.
Se apreciază că pentru stingerea cea mai eficientă se foloseşte spuma uşoară care poate fi refulată
cu ajutorul pompelor cisterne special destinate acestui scop precum şi generatoarelor de spumă uşoară.
Procedeul are o arie limitată de folosire avându-se în vedere topografia terenului şi asigurarea cantităţilor
de apă necesare producerii spumei.
Substanţele chimice: de combatere a incendiilor se împart în două grupe: întârzietori (retardanţi) pe
termen scurt şi întârzietori de lungă durată. Întârzietorii pe termen scurt sunt compuşi principali din apă şi
un aditiv care reduce viteza de evaporare a apei, pentru a se obţine un efect de stingere mai mare. Aceşti
aditivi contribuie de asemenea la o distribuţie mai bună a apei pe suprafaţa vegetaţiei incendiate.
72
Întârzietorii de lungă durată sunt constituiţi din aşa numita „sare de întârziere” (bazată pe compuşi
de amoniu sau fosfaţi) şi un colorant care uşurează identificarea zonelor unde s-au folosit aceste
substanţe. Oxidul de fier, colorantul utilizat în trecut, avea dezavantajul că era eliminat prin spălare, fapt
pentru care a fost înlocuit prin compuşi ce nu sunt degradaţi decât după trecerea câtorva săptămâni.
Cel mai des întrebuinţat este fosfatul de amoniu (NH 4PO4 sau NH42HPO4) în amestec cu apa care
prezintă remarcabile proprietăţi de întârziere a propagării incendiului. De asemenea, aceste substanţe nu
sunt toxice pentru vegetaţie, având şi o acţiune secundară de fertilizare a solului.
Masele pulverulente – se folosesc cu succes pentru stingerea incendiilor de litieră sau subterane
prin acoperirea focarelor cu acestea în mod mecanic sau manual.
Pulberile stingătoare – se întrebuinţează numai atunci când condiţiile concrete permit accesul
autospecialelor cu pulberi în zonă şi când nu se aduc prejudicii fondului forestier.
Explozivii – se folosesc în cazuri deosebite numai după o temeinică analiză a situaţiei incendiului.
Studiile şi cercetările întreprinse au demonstrat că utilizând o asemenea metodă se pot realiza
centuri contra propagării flăcărilor, şanţuri, rezervoare de apă şi zone de protecţie împotriva incendiilor.
Ca exploziv de foloseşte de obicei trinitrotoluen.
Pentru crearea centurilor de protecţie împotriva propagării flăcărilor se folosesc încărcături de 250
g, care se introduc în pământ la o adâncime de 40 cm, şi la o distanţă de 2-2,5 m una de alta. După
introducerea încărcăturii adâncitura se astupă cu pământ şi se bătătoreşte. După explozie se obţine o serie
de gropi cu diametrul de 1-1,2 m care, împreună cu suprafaţa acoperită de stratul de pământ revărsat în
grosime de 4-7 m, creează o centură mineralizată de circa 4 m lăţime. Productivitatea de lucru a unei
echipe compuse din 16 oameni este de circa 5-5,5 km /zi.
La amenajarea şanţurilor de protecţie şi de baraj se iau încărcături de câte 250 g şi se introduc în
pământ la o adâncime de 40 cm, la un interval de 1 m una de alta. După explozie se obţine un şanţ cu
adâncimea de 40 cm şi lăţimea de aproximativ 1-1,2 m. productivitatea unei brigăzi de 15 oameni este de
2 km/zi. În caz că nu sunt necesare gropi mai adânci greutatea încărcăturii se măreşte în mod
corespunzător.
Pentru crearea rezervoarelor de apă se întrebuinţează încărcături de dimensiuni mai mari, calculate
după formula C=2H3, în care C=greutatea încărcăturii în kg, H=adâncimea forată.
Pentru doborârea copacilor şi obţinerea zonelor libere pot fi întrebuinţate trei metode: deschisă,
închisă, cu introducerea explozivului sub rădăcină.
Metoda deschisă constă în fixarea încărcăturilor prin legare, pe partea din afară a trunchiurilor
copacilor. În acest caz mărimea încărcăturii necesare doborârii unui copac se determină cu ajutorul
formulei C=D2 în care:
C- greutatea încărcăturii de exploziv (în g);
D- diametru copacului (în cm).
În acest caz se recomandă mărirea încărcăturii cu 10 % pentru a se asigura reuşita. Copacii cad în
majoritatea cazurilor în partea în care a fost fixat explozibilul. Productivitatea unei brigăzi de 6 oameni
poate să atingă 2,5 ha /zi.
Atunci când se foloseşte metoda închisă, încărcătura se introduce în interiorul trunchiului într-o
deschizătură făcută cu burghiul. Volumul încărcăturii trebuie să fie de 10 ori mai mic decât la metoda
precedentă. Astfel, se obţine o economie în materiale explozive, dar productivitatea muncii scade în mod
considerabil.
În catul metodei de introducere a explozibilului în sol, sub rădăcini, mărimea încărcăturii se
determină după formula:
: C=50 D în care
;(C- greutatea încărcăturii( în g
.(D- diametrul trunchiului (în cm
.Acest procedeu se recomandă a fi utilizat mai puţin, întrucât este dificil de realizat
73
În concluzie, refularea substanţelor stingătoare se poate face pe sol, folosind mijloace clasice, din
aer( avioane,hidroavioane, elicoptere) sau combinat şi de pe sol şi din aer, iar folosirea explozibililor este
o metodă de ultimă instanţă.
74
- aliniamentul pe care trebuie pus focul - atunci când se foloseşte procedeul de stingere "foc contra
foc" ;
– căile de acces pentru afluirea forţelor către zona incendiată ;
- posibilităţile de folosire a tehnicii de luptă din dotarea subunităţilor de pompieri ;
- posibilităţile pentru asigurarea organizării sistemului de legătură prin agenţi, telefon, radio ;
- necesitatea folosirii unor subunităţi speciale (de geniu);
- procedeele de stingere şi substanţele stingătoare ce se folosesc.
75
Fig. 2. Realizarea obstacolelor pentru limitarea propagării incendiilor
- stingerea incendiilor cu apă atunci când există aliniamente de pe care se poate acţiona cu tehnica
de luptă din dotarea unităţilor de pompieri.
Folosirea procedeelor chimice - presupun împrăştierea în zona de ardere a unor substanţe chimice
solide sau lichide care au rolul de a lichida incendiul cu ajutorul aparaturii de sol (vermole, pompe, ţevi de
refulare) sau cu ajutorul avioanelor special amenajate pentru împrăştierea substanţelor contra dăunătorilor
sau îngrăşămintelor chimice.
Localizarea incendiilor de litieră se asigură prin încercuirea cu detaşamente de oameni a
suprafeţei incendiate şi prin concentrarea forţelor principale pe direcţia de propagare a incendiului
(direcţia vântului).
Forţele concentrate la locul incendiului pentru localizare şi lichidare se pot organiza pe un
detaşament frontal atunci când pe flancuri şi spate incendiul nu se poate dezvolta datorită condiţiilor
locale sau pe 3—4 detaşamente, dintre care unul frontal., două laterale şi eventual unul din spate atunci
când incendiul are posibilităţi maxime de dezvoltare. Dozarea forţelor pe detaşamente se va face în
funcţie de direcţiile principale de propagare şi de mărimea incendiului.
Pentru localizarea incendiului se va acţiona prin batere, folosind târnuri, bătătoare improvizate,
lopeţi, greble, etc., completându-se această acţiune cu executarea unor centuri de oprire mineralizate, late
de 1-2 m şi prin săpături adânci pentru îndepărtarea păturii moarte şi a rosturilor lemnoase.
76
Detaşamentele, indiferent că sunt frontale, laterale sau de spate, pot avea următoarele misiuni:- de
oprire a propagării incendiului şi se numesc detaşamente de localizare şi care curăţă peronul din faţa
focului de toate materialele combustibile ;
- de stingere a incendiului şi se numesc detaşamente de lichidare şi care atacă incendiul folosind
mijloacele arătate ;
- de izolare a incendiului şi se numesc detaşamente de izolare (în literatura de specialitate se
numesc detaşamente de brăzdaşi) şi care creează fâşiile izolatoare în modul descris mai înainte.
77
Pentru stingerea incendiilor subterane, se va proceda în primul rând la stabilirea traseului
incendiului după indicii exteriori (fum şi căldură).
După stabilirea perimetrului incendiului, se trece la localizarea acestuia prin încercuirea cu o
centură de oprire lată de 1-2 m; executată printr-o săpătură adâncă de îndepărtare a turbei (pătură moartă).
Şanţurile astfel create se umplu cu apă, dacă este posibil, iar suprafaţa de teren situată pe partea opusă
incendiului se stropeşte cu substanţe chimice pentru a mări rezistenţa la foc a vegetaţiei. După ce a fost
localizat, se trece la acoperirea focarelor prin săpături şi la lichidarea acestora prin batere, prin stropire cu
apă sau acoperire cu pământ.
În operaţiunile de lichidare, o atenţie deosebită se va da verificării locului incendiului pentru a nu
rămâne focare ascunse care ulterior să conducă la izbucnirea incendiului.
Din analiza operaţiunilor de localizare şi lichidare a incendiilor de litieră şi subterane rezultă
câteva concluzi.
- procedeul de stingere prin baterea focarelor pe direcţiile de înaintare cu ajutorul uneltelor şi a
mijloacelor improvizate cu care se loveşte marginea focului sau se aruncă pământul pentru înăbuşirea
incendiului, este eficace, dar obositor şi necesită forţe de lucru numeroase, care trebuie schimbată periodic
pentru asigurarea continuităţii operaţiunilor, deoarece întreruperea lucrului duce la reizbucnirea
incendiului ;
- executarea centurilor sau fâşiilor de siguranţă pentru oprirea propagării incendiului, procedura
care se aplică de regulă atunci când incendiul nu înaintează rapid se face cu ajutorul uneltelor manuale sau
dacă terenul permite cu utilaje grele de mare capacitate ;
- în situaţia când există posibilitatea folosirii apei, ce se va utiliza sub formă pulverizată, apa va
avea eficacitatea mai mare dacă se va îmbunătăţii cu produse chimice care să-i reducă
tensiunea superficială, asigurând pătrunderea ei în adâncimea părţii moarte a solului ;
- după caz, posibilităţi - se vor folosi substanţe chimice şi spumele care asigură o lichidare a
incendiului rapidă şi sigură;
78
aeriene, care au dat posibilitatea să se stabilească rapid situaţia incendiului şi să se transmită datele
necesare comandamentelor organizate pentru stingerea incendiilor.
Din cauza vitezei mari de înaintare şi îndeosebi a efectelor directe ale incendiului (căldura radiată,
flăcări, scântei purtate de vânt, materiale aprinse etc.), acesta nu poate fi oprit totdeauna pe limita
imediată pe care este găsit, şi trebuie întâmpinat pe un obstacol natural sau artificial, benzi de izolare
create din timp sau executate special în vederea acestui scop.
Lăţimea barajului de oprire influenţează într-o mare măsură asupra localizării incendiului (dacă este
şi mineralizat, are şi mai mare eficacitate).
Barajul de oprire se realizează perpendicular pe direcţia de înaintare a incendiului, la o distanţă
calculată în funcţie de viteza de înaintare, felul şi înălţimea pădurii, de durata operaţiunilor de creare a
barajului, de mâna de lucru existentă şi mijloacele tehnice la dispoziţie. Calcularea superficială a acestor
date are ca urmare faptul că incendiul poate cuprinde personalul care execută barajul, forţându-l să
părăsească lucrările sau chiar să-l pună în pericol, incendiul dezvoltându-se în continuare.
Barajele se execută prin doborârea arborilor şi curăţirea terenului de vegetaţie, folosindu-se în
acest scop fierăstraie mecanice, electrice şi manuale, topoare, alte utilaje sau metoda exploziei. În anexa
nr.2 sunt date câteva elemente necesare calculului forţelor şi mijloacelor pentru intervenţie.
Copacii doborâţi trebuie îndepărtaţi din zona defrişată, iar aceasta curăţată de orice material
combustibil. Dacă nu există posibilitatea îndepărtării copacilor, atunci aceştia vor fi orientaţi cu
trunchiul tăiat către direcţia de unde se propagă incendiul. În acest caz, este necesar ca barajul de oprire
sa fie supravegheat de vânători de scântei dotaţi cu mijloace de stingere a scânteilor care ar putea să
cadă pe coronamentele copacilor doborâţi. Este necesar de asemenea, să se asigure supravegherea
pădurii în adâncime pe direcţia de înaintare a incendiului, în spatele barajului de oprire, cu scopul de a
stinge orice incendiu declanşat de scânteile purtate de vânt, organizându-se echipe de patrulare pe
direcţia de propagare, instalându-se observatori dotaţi cu binoclu în foişoarele existente pe înălţimi
dominante sau copaci înalţi. Observatorii trebuiesc dotaţi cu mijloace de legătură radio sau posturi
telefonice.
Barajele de oprire sunt şi mai eficace - dacă sunt apărate şi de o linie de ţevi, dispuse frontal, care să
intre în acţiune în momentul apariţiei incendiului. Folosirea maşinilor de luptă din dotare - este în funcţie
de căile de acces în masivul păduros incendiat şi de existenţa surselor de apă. Cele mai eficace rămân
motopompele care sunt uşor manevrabile şi au pe camioanele de intervenţie mari cantităţi de furtun.
Prin crearea barajelor de oprire se pune accentul pe acţiunea de întâmpinare a incendiului. În
asemenea situaţii dozarea forţelor principale se face spre detaşamentul frontal, dar nu trebuie neglijată nici
acţiunea detaşamentelor de flancuri care de cele mai multe ori, printr-o acţiune viguroasă de stingere pe
părţile laterale, pot ajunge către vârful incendiului, concurând astfel la acţiunea întreprinsă de
detaşamentul frontal. Detaşamentul care acţionează în spate trebuie să înlăture orice posibilitate de
propagare şi izbucnire a incendiului, trecând la lichidarea micilor focare rămase.
Ca o metodă deosebită se practică refularea apei cu ajutorul cimentrucurilor, folosind ţevi metalice
şi furtune mari de tip "B". Această metodă s-a folosit cu bune rezultate pentru stingerea incendiilor din
pădurea "Bratcu", ocolul silvic Bumbeşti-Jiu, unde prelungirea liniei de refulare de la cimentrucuri s-a
făcut prin introducerea unei ţevi metalice (200 m ţeavă de 2 ţoli) în furtun (260 m furtun de refulare) şi
legarea acesteia cu sârmă. Prin aceasta s-a reuşit să se asigure continuitatea refulării apei pentru stingerea
79
incendiului la punctele mai vulnerabile, precum şi alimentarea releului de găleţi în cele mai înalte puncte.
Pentru refularea apei s-au folosit presiuni de 30-40 atm.
In situaţia când incendiul de coronament este deosebit de puternic şi nu există siguranţa că poate fi
localizat în limita unui baraj de oprire, se foloseşte procedeul cunoscut sub denumirea "foc contra foc".
- contrafocul să fie declanşat de pe limita din faţă a unui baraj natural sau artificial (curs de apă, un
drum, etc.) ;
- contrafocul să fie declanşat la o distanţă destul de mare faţă de frontul de înaintare a incendiului,
în aşa fel încât să aibă posibilitatea să distrugă prin ardere, o porţiune destul de lată până la ajungerea
incendiului în zona contrafocului ;
- să existe posibilitatea de împingere a contrafocului în întâmpinarea incendiului (vânt, curenţi
locali); trebuie să existe multă grijă pentru ca aceşti factori (vânt, curenţi locali), să nu acţioneze în sens
contrar şi să declanşeze un alt incendiu ;
- întâlnirea dintre incendiu şi contrafoc să se facă pe o suprafaţă suficient de descoperită (ca urmare
a arderii produse da contrafoc) ;
- contrafocul se lansează în întâmpinarea incendiului numai după ce s-au luat toate măsurile de
supraveghere a întregii zone şi a împrejurărilor ;
- declanşarea contrafocului să coincidă cu un moment de acalmie a incendiului ;
- pe tot timpul aplicării acestui procedeu să existe ordine şi disciplină desăvârşită, asigurându-se o
instruire de amănunt a personalului care declanşează contrafocul.
Pentru reuşita acestui procedeu mai este necesar :
- să se aleagă în mod judicios baza de plecare ;
- să fie amplasate la faţa locului toate mijloacele necesare;
- să fie anunţaţi toţi cei interesaţi asupra orei declanşării contrafocului ;
- să fie amplasat în dispozitiv personalul de supraveghere;
80
- să se asigure controlul permanent al operaţiunii.
Acest procedeu pentru stingerea incendiilor de păduri nu se foloseşte decât în ultimă
instanţă. El nu se va folosi în condiţiile existenţei unui vânt puternic sau la baza unor masive păduroase
cu servanţi prea înclinaţi sau cu relief accidentat.
Unităţile de pompieri din ţara noastră nu au fost puse în situaţia de a folosi încă contrafocul.
Un procedeu eficace creării condiţiilor de localizare a incendiilor de coronament este acela al
exploziilor. Explozia poate fi folosită pentru amenajarea centurilor mineralizate şi zonelor libere de
materiale combustibile pentru protecţie.
Unităţile de pompieri nu dispun de personal specializat şi nici de dotarea necesară în acest sens,
Pentru asemenea operaţiuni se apelează la unităţile de geniu existente în garnizoanele respective sau în
apropiere. Procedeul constă în dispunerea pe direcţia de propagare a incendiului a unei linii de încărcături
explozive care vor fi declanşate în momentul ajungerii incendiului pe aliniamentul ales. Efectul exploziei
produce acoperirea cu pământul rezultat al suprafeţelor incendiate, defrişarea zonei de arbuşti şi copaci
realizându-se astfel un baraj împotriva propagării incendiului.
81
FORŢELOR SI MIJLOACELOR
Pentru calculul forţelor şi mijloacelor; necesare stingerii incendiilor este necesar să :
- se determine înălţimea copacilor ;
- se determine grosimea copacilor ;
- se determine densitatea copacilor;
- se stabilească timpul de tăiere al copacilor astfel :
• cu fierăstrăul mecanic: 6-8;
• cu fierăstrăul manual : 18-20';
• cu toporul : 25-30 .
- se determină efectivele echipelor. De regulă echipele de lucru au un efectiv de 2-3 oameni;
- se stabilească frontul de lucru astfel (orientativ) :
• 10 m pentru o echipă de fâşie de siguranţă;
• 5 m pentru un om la atac frontal;
• 10-15 m pentru un om la atac lateral;
• 20 m pentru un om în supraveghere.
Normele de lucru necesare pentru a se calcula timpul necesar executării diferitelor lucrări folosind
explozivii sunt următoarele:
- pentru crearea centurilor de protecţie împotriva propagării flăcărilor o echipă comună din 15
oameni realizează circa 5,5 km/zi ;
- pentru amenajarea şanţurilor de protecţie şi de baraj o echipă de 15 oameni realizează 2 km/zi.
82
solide (este cazul materialelor celulozice care conţin ceruri şi uleiuri minerale), apa nu poate pătrunde în
materialele care ard.
În cazul unor picături de lichid, sub acţiunea tensiunii superficiale suprafaţa tinde să capete
extinderea minimă compatibilă cu volumul picăturii, adică, în cazul când condiţiile exterioare o
permit, forma sferică. De aceea, o picătură de lichid în contact cu suprafaţă solidă, tinde, teoretic, să nu se
împrăştie pe toată suprafaţa, ci să o atingă într-un singur punct, şi ca urmare, picătura nu udă solidul.
Adăugarea în apă a unor substanţe (săpunuri, substanţe tehnicoactive) formate din două grupuri
moleculare distincte, şi anume dintr-un grup „hidrofil”, care are o mare solubilitate în apă şi un grup
„hidrofob”, care tinde să adere, prin natura sa cristalină pe materialele solide, determină o micşorare
apreciabilă a tensiunii superficiale. Într-adevăr, grupurile hidrofobe sunt respinse din moleculele de apă
care se găsesc în interiorul lichidului; ca urmare, forţele de atracţie sunt puternic reduse.
În aceste condiţii picătura este liberă să-şi mărească suprafaţa şi să se fixeze pe solid, fiind
favorizată şi de forţa de adeziune solid a grupurilor hidrofobe; pieptura poate să ude suprafaţa şi să
pătrundă mai intens în porii materialelor solide. Substanţele tensioactive care pot folosi la stingerea
incendiilor pot fi un tip anionic, catrionic şi neionic; în primul caz, grupul hidrofil este anion (de exemplu
stările alcaline ale acizilor carboxilici sau sulfinici); în cazul al doilea este un cation (de ex. sărurile de
amoniu); în cazul al treilea, solubilitatea se datorează oxidărilor (ex. produşii de condensaţie ai oxidului
de etilenă).
83
Derivaţii pectinei şi extractele de leguminoase – pectina este o polizaharină care se găseşte în
ţesuturile vegetale mai ales în fructe şi ţesuturi tinere. Ca agent de îngroşare s-a făcut experienţe cu
pectantul de amoniu. Tot ca agenţi de îngrăşare s-au folosit extractele leguminoase.
AGENŢI DE ÎNTÂRZIERE
Produsele chimice pentru ignifugarea lemnului, ţesuturilor şi hârtiei etc. au fost folosite de mai
mulţi ani cu rezultate optime, dar numai în ultimul timp au fost eliberate produse care pot fi folosite la
stingerea incendiilor de păduri. Calităţile esenţiale ale unor buni agenţi de „întârziere” cum au fost numite
aceste produse sunt, pe lângă costul redus, miscibilitatea uşoară în soluţie apoasă, şi degajarea unor
produse netoxice. Primul agent de întârziere folosit cu succes în lupta contra incendiilor de păduri a fost
boratul de sodiu şi calciu.
În experienţele făcute în California, boratul s-a folosit în incendii de păduri atât singur cât şi
amestecat cu apă, fiind împrăştiat fie de pe teren, fie de sus cu ajutorul avioanelor şi elicopterelor. Chiar
dacă este împrăştiat sub formă de pulbere boratul aderă puternic pe materialele tratate şi este îndepărtat cu
greu prin acţiuni mecanice sau prin acţiunea vântului , dar este îndepărtată cu uşurinţă de către ploaie.
Pentru stingerea incendiilor de păduri, boraţii au fost cel mai adesea amestecaţi cu apa (boratul nu este
foarte solubil în apă, dar formează suspensii) în concentraţii de aproximativ de 50%. Sub acţiunea
căldurii, boraţii se topesc, acoperind materialul de protejat cu o masă solidă, inertă, care îl izolează de
contactul cu aerul comburant.
Folosirea boratului a prezentat însă unele dificultăţi datorită proprietăţilor sale corozive şi abrazive
precum şi faptului că deşi are toxicitate redusă, sterilizează solul împiedicând creşterea din nou a
vegetaţiei. Orientarea actuală este deci cea de-a folosi ca agent de întârziere „fosfatul diamonic”
(desemnat uneori prin marca DAP care sunt iniţialele denumirii produsului englez -
diammoniuphosphate). Proprietăţile ignifuge ale fosfatului diamonic se datorează faptului că,
descompunându-se sub acţiunea căldurii, pune în libertate amoniac, care tinde să dilueze în mod eficace
produşii volatili combustibili puşi în libertate prin piroliza materialelor celulozice şi totodată pune în
libertate acid fosforic care reacţionează cu celuloza, deshidratând-o şi formând esteri ai celulozei mult mai
rezistenţi la piroliză.
Fosfaţii diamonici se folosesc în soluţie apoasă în concentraţii cuprinse între15 şi 28%, dar
tendinţa mai recentă este de a se folosi fosfaţi în soluţie apoasă făcută vâscoasă prin adăugarea de
substanţe de îngroşare (alginaţi, carboxilimetilceluloză, pectaţi) care măresc aderenţa agentului ignifug,
pe materialele tratate. Au mai fost experimentate soluţii în apă simplă sau în apă vâscoasă prin adăugarea
de alginat şi de fosfat diamonic (20-30% în greutate în raport cu apa), cu silicaţi de sodiu (aproximativ
2%). Adăugarea de silicat nu pare însă că ar influenţa în mod apreciabil acţiunea ignifugă a produsului
DAP. Fosfatul diamonic amestecat cu agenţii de îngroşare, conţinând şi un adaos de inhibitori de
coroziune şi de substanţe colorante – pentru a se uşura individualizarea zonei tratate – se amestecă uşor cu
apa în amestecătoare de baterie şi poate fi păstrat în rezervoare de înmagazinare, timp îndelungat. Din
experienţele efectuate până acum, se pare că problemele majore rămase pentru rezolvat sunt cele de a se
stabili mai exact cantităţile de fosfaţi necesare pentru diferitele tipuri de combustibili din păduri, şi de a se
găsi adezivi mai rezistenţi la ploile de vară.
Pulberile
Pulberile uscate, pe bază de bicarbonat de sodiu şi potasiu, tratate cu substanţe antiglomerante –
folosite în mod obişnuit în stingere – au proprietatea deosebită de stinge flăcările prin acţiunea
anticatalitică exercitată asupra reacţiilor în lanţ ale arderii. Aceste pulberi s-au folosit însă prea puţin în
trecut, în incendiile de substanţe celulozice, deoarece, deşi sting flăcările, nu pot pătrunde cu uşurinţă în
masa incandescentă şi au din această cauză o slabă acţiune de răcire. Jăratecul rămâne în acest caz mai
departe în stare de incandescenţă şi se produce cu uşurinţă reizbucnirea incendiului.
În prezent au fost puse la punct pulberi speciale uscate, pe bază de fosfat mono şi diamonic, care
au o mare capacitate de răcire şi deci se pretează şi la stingerea incendiilor de materiale celulozice.
Folosirea pulberilor de acest tip, în lupta contra incendiilor de păduri, se găseşte totuşi încă în faza
experimentală. În starea actuală se poate prevede (aceasta şi din motive de ardin economic) mai mult o
utilizare a pulberilor pentru a permite operatorilor să-şi deschidă drum printre flăcări (mai există şi efectul
de reflexie a pulberii asupra radiaţilor calorice), decât folosirea pentru intervenţii masive.
84
Tabelul 1
13.9 DATE PRIVIND FOLOSIREA EXPLOZIVILOR PENTRU STINGEREA
INCENDIILOR DE PĂDURI
Dimensiune
Timp utilizat
Nr. de Intervalu Adâncimea zilnică în m
Solul Greutatea
încărcătur l totală În ore
(structura) kg În În
i m De sus manoperă
adâncime minute
(total)
Nisip
1 3,0 - 1,0 3,5 1,75 25 1
turbă
Nisip
1 3,0 - 1,3 3,3 1,30 25 1
dens
Argilă
1 4,0 - 1,75 3,5 2,00 30 1
nisip
Argilă 90
4 48,0 1,4x2,4 1,45 7x7,3 1,50 80 6
cm
Nisip 8,7x9,
5 54,0 3 1,45 1,70 60 5
umed 1
85
14.1.2Caracteristici tehnologice şi funcţionale
Activitatea unei fabrici de cherestea se desfăşoară în următoarele sectoare de producţie:
- depozitul de buşteni;
- hala de fabricaţie;
- depozitul de cherestea;
- secţii anexe;
În depozitele de buşteni aceştia sosesc la diferite calităţi, lungimi şi diametre.
În general, aprovizionarea cu buşteni se realizează cu mijloace auto, pe cale ferată forestieră sau pe
cale ferată normală.
Amenajarea şi organizarea depozitelor pentru buşteni reprezintă o importanţă deosebită din punct de
vedere al intervenţiei pentru stingerea incendiilor.
Drumurile şi spaţiile de circulaţie din depozit trebuie deci ca, în paralel cu funcţiunile lor
tehnologice să asigure accesul corespunzător al tehnicii de p.s.i..
În depozitele de buşteni se execută următoarele activităţi: descărcarea materiei prime din mijlocele
de transport, recepţia cantitativă şi calitativă a acestuia, apoi retezarea, sortarea şi depozitarea buştenilor
după dimensiuni şi calităţi. Tot în depozitul de buşteni se execută, după caz, conservarea şi spălarea
buştenilor în vederea debitării lor, tăierea nodurilor, cojirea, etc..
În vederea executării acestor operaţiuni se folosesc o serie de utilaje cum ar fi: poduri rulante,
macarale portal, automacarale, fierăstraie mecanice sau electrice, elevatoare, autoîncărcătoare cu furci
frontale, transportoare longitudinale cu lanţ, utilaje cu care se pot folosi cu bune rezultate pentru
desfacerea stivelor de buşteni evacuarea acestora în caz de incendiu.
Tot pe teritoriul depozitului de buşteni se găsesc şi bazine cu apă care se folosesc pentru spălarea şi
dezgheţarea buştenilor. Aceste bazine au dimensiuni variabile în funcţie de volumul de buşteni ce se
manipulează şi o adâncime de 1,5-2,00 m. putând fi folosite ca surse de alimentare cu apă a
autospecialelor de intervenţie.
14.1.3Caracteristicile incendiilor
Incendiile izbucnite la depozitele de buşteni se dezvoltă lent. Din cauza cantităţii mari de apă pe care
o conţin, a grosimii şi a dimensiunilor mari, buştenii ard în general cu viteză redusă. Dacă buştenii sunt
uscaţi, viteza de ardere este mai mare.
La depozitele de lemn rotund viteza liniară de propagare a incendiului ajunge în medie la valori de
0,33 – 0,70 m/min.; la lemnul pentru celuloză viteza de propagare a incendiului este de 0,10 – 0,15
m/min. la o umiditate de 40-50% şi de 0,70 m/min. la o umiditate mai redusă.
Pe timpul incendiilor se dezvoltă o mare cantitate de căldură precum şi temperaturi ridicate acestea
variind în mare măsură funcţie de esenţa de material lemnos.
Spre exemplificare, temperaturile reale de ardere şi puterea calorifică a câtorva specii de arbori sunt
următoarele:
- arinul : 1,177˚C; 3,244 kcal/kg;
- mesteacănul : 1,069˚C; 3,165 kcal/kg;
- molidul : 1,080˚C; 3,212 kcal/kg;
- pinul : 1,090; 3,306 kcal/kg;
Propagarea arderii are loc în special la suprafaţa buştenilor unde arde coaja acestora. Pătrunderea
arderii în masa lemnoasă este superficială aceasta depinzând de gradul de umiditate precum şi de esenţa
lemnului. La lemnul de esenţă moale, pin, brad, molid, anin, plop, etc., focul pătrunde mai uşor pe când
la cel de esenţă tare pătrunde mult mai greu (stejar, fag, carpen, etc.). La răşinoase propagarea arderii este
mai rapidă şi datorită răşinii conţinute de acestea în masa de material lemnos.
Propagarea arderii se face de-a lungul buşteanului, iar arderea se manifestă cu flacără la suprafaţa
acestuia degajându-se fum şi produşi ai arderii incomplete în cantităţi mari.
Incendiul se poate propaga de la o stivă de buşteni la alta prin intermediul materialului lemnos (coji de
copac, deşeuri de lemn) care se pot găsi în cantităţi mari sau mai mici în spaţiile dintre acestea precum şi
halele de gatere prin intermediul sistemelor de transport a materialului lemnos către acestea.
În cazul arderilor îndelungate, datorită pierderii capacităţii portante a elementelor de susţinere a
buştenilor apare pericolul rostogolirii acestora din stivă, având drept urmare blocarea căilor de acces,
accidentarea servanţilor aflaţi în zonă, precum şi propagarea incendiului de la o stivă la alta.
86
O deosebită influenţă la propagarea incendiului o au şi curenţii de aer care pot transporta bucăţi de
material lemnos în stare arzândă la anumite distanţe creând noi focare de incendiu.
87
În concluzie, problema principală care se cere a fi rezolvată este cea a asigurării volumului de apă
necesar pentru stingere precum şi a mijloacelor mecanice necesare evacuării buştenilor.
14.2.2Caracteristici constructive
Halele de gatere sunt, de regulă, construite pe două nivele, parter şi subsol sau etaj şi parter,
corespunzătoare construcţiei etajate a gaterului. La catul superior are loc debitarea propriu-zisă a
buştenilor în cherestea, aici fiind amplasate utilaje ajutătoare de prelucrare a cherestelei: fierăstraiele
circulare de tivit şi de retezat, fierăstraie-panglică de spintecat precum şi transportoarele care asigură
transportul pieselor între maşini. La catul inferior este amplasată fundaţia gaterului, grupul lui de
acţionare, precum şi transportoarele şi utilajele care asigură colectarea şi prelucrarea deşeurilor rezultate
în urma debitării buştenilor în cherestea.
Între cele două nivele se construiesc scări de acces pentru a permite circularea personalului halei de
gatere, scări ce se pot folosi, dacă nu sunt afectate de incendiu, pentru realizarea dispozitivului de
intervenţie.
Spaţiile destinate halelor de gatere ocupă volume şi suprafeţe mari, sunt necompartimentate şi au
număr mare de deschideri de dimensiuni apreciabile impuse de necesitatea fluxului tehnologic.
Caracteristic din punct de vedere constructiv este faptul că majoritatea elementelor de construcţie
ale halelor de gatere sunt din lemn(stâlpi, pereţi despărţitori, planşee, suportul învelitorii, elementele de
construcţie ale acoperişului, etc.) Acoperişul acestora are suprafeţe foarte mari şi este sub formă de boltă
sau de plan iar în unele situaţii învelitoarea este combustibilă(din carton asfaltat).
În interiorul halelor de gatere şi a secţiilor de fabricaţie se găseşte permanent o mare cantitate de
material lemnos sub forma buştenilor, cherestelei, deşeurilor lemnoase, rumeguş, praf de lemn care
măresc considerabil pericolul de incendiu şi favorizează propagarea acestuia.
De asemenea, în subsolul acestora pe lângă diferitele agregate şi instalaţii pentru acţionarea
gaterelor, colectarea şi transportul deşeurilor lemnoase se găseşte şi o mare cantitate de rumeguş, praf de
lemn, talaş şi alte deşeuri lemnoase care contribuie la creşterea intensităţii arderii şi propagării acestuia
chiar în afara halei.
14.2.3Caracteristicile incendiilor
Incendiile izbucnite la halele de gatere se propagă cu repeziciune atât pe verticală cât şi pe
orizontală, viteza de propagarea depinzând de natura materialelor lemnoase, volumul, umiditatea acestora,
curenţii de aer, raportul dintre suprafaţă şi volum, etc.. Viteza liniară de ardere, pentru lemnul de esenţă
moale este de 2,3 m/min, iar pentru lemnul de esenţă tare de 1 m/min.
88
Pentru iniţierea şi dezvoltarea arderii, este necesară o temperatură relativ mică şi anume de 270-
300˚C, temperatură la care se produce arderea cu flacără.
Pentru depăşirea temperaturii de 270˚C absorbţia de oxigen a stratului de cărbune format la
suprafaţa sa este tot mai mare, astfel încât la 290-300˚C se produce arderea cu flacără.
În urma arderii are loc descompunerea lemnului degajându-se puternic vapori de gaze combustibile,
fum şi uneori substanţe toxice.
Acestea duc la formarea mediului favorabil pentru o ardere continuă cu o intensitate crescândă,
creându-se astfel condiţii pentru propagarea cu uşurinţă a incendiului.
Factorii care contribuie la propagarea incendiilor într-o hală de gatere sunt următorii:
- cantitatea mare de material lemnos aflată la un moment dat în hală;
- natura construcţiilor(volumul şi cantitatea mare de material lemnos şi a altor materiale combustibile
din compunerea acestora);
- prezenţa rumeguşului, talaşului şi a altor deşeuri de lemn în hală, în subsolul acesteia cât şi în
buncărele şi cicloanele de depozitare;
- formarea curenţilor de aer, a unor puternice tiraje care au ca efect intensificarea schimbului d gaze şi
propagarea incendiului pe verticală;
- existenţa pericolului prăbuşirii acoperişului şi a structurii de rezistenţă a halei;
- existenţa pericolului de explozie a amestecului exploziv format din praful de lemn aflat în suspensie în
aer în concentraţii de 16-65 g/mc.
Ca urmare a acţiunii acestor factori arderile se manifestă violent, temperatura ajungând până la 800-
1000˚C degajându-se cantităţi mari de fum şi gaze toxice.
Incendiile izbucnite în hala de gatere se pot transmite la subsolul acesteia prin intermediul
sistemelor de transport a deşeurilor lemnoase cât şi prin intermediul planşeelor care în multe situaţii sunt
din lemn, iar de aici mai departe la locurile de depozitare a deşeurilor.
De asemenea, incendiile din hală se pot transmite şi la acoperiş ducând , în multe situaţii, la
prăbuşirea acestuia în hală ceea ce are drept consecinţă manifestarea incendiului în exterior existând astfel
posibilitatea propagării acestuia prin intermediul scânteilor şi bucăţilor de material lemnos arzând la
depozitul de buşteni şi cherestea precum şi la construcţiile învecinate.
Incendiile izbucnite în subsol se propagă prin intermediul canalelor de transport a deşeurilor de
lemn, a golurilor practicate în planşeu şi prin alte deschideri la hala de gatere sau în exteriorul acesteia.
În halele de gatere care funcţionează în construcţii de gradul V rezistenţă la foc, viteza de creştere a
suprafeţei incendiate este de 30-35 m2/min., iar la cele de gradul II rezistenţă la foc, de 20-25 m2/min..
Curenţii de convecţie şi căldura de radiaţie încălzesc materialele din lemn până la temperatura de
aprindere, după ce flăcările au cuprins aproximativ 50% din suprafaţa halei. În acest moment practic
încăperea este cuprinsă d incendiu în câteva minute. Astfel se poate explica valoarea ridicată a vitezei
liniare de ardere şi de creştere a suprafeţei incendiului.
În cazul incendiilor ce se manifestă şi la exterior pericolul propagării incendiului la construcţiile
vecine creşte îndeosebi datorită curenţilor de aer ascensionali care se formează precum şi în condiţiile
unui vânt puternic când scânteile şi bucăţi de material lemnos aprins sunt transportate uneori la mari
distanţe.
89
- dacă există pericolul de transmitere a incendiului prin canalele de transport la colectorul de deşeuri
sau în alte încăperi;
- prezenţa obstacolelor contra incendiilor ce vor fi folosite ca aliniamente de atac contra incendiului,
existenţa şi amplasarea scărilor fixe de incendiu ce vor fi folosite pentru realizarea dispozitivului de
intervenţie;
- dacă au fost scoase de sub tensiune instalaţiile electrice de iluminat şi forţă;
- necesitatea şi posibilitatea evacuării agreatelor şi materialelor aflate în hală şi posibilităţile de
protejare a acestora;
- mijloace mecanizate şi personalul ce va fi folosit pentru evacuarea şi protecţia agregatelor şi
materialelor;
- necesitatea chemării forţelor în sprijin;
- personalul şi mijloacele necesare pentru tăieri, desfaceri şi demolări, şi stabilirea locurilor unde se vor
executa acestea.
14.2.4.3. Organizarea şi executarea intervenţiei
Intervenţia se organizează pe sectoare. În principiu, sectoarele se organizează astfel:
a) când acoperişul halei îşi menţine rezistenţa
portantă sectoarele se organizează de regulă în interiorul halei, la subsol şi la acoperiş. Misiunea
sectoarelor este de a localiza şi lichida incendiul în interiorul halei şi de protecţie la acoperiş;
b) în cazul prăbuşirii parţiale a acoperişului
sectoarele de stingere se organizează astfel:
- la acoperiş( sau pe acoperiş – dacă învelitoarea este combustibilă) – pentru a împiedica
propagarea incendiului la porţiunile vecine rămase intacte;
- în hală , pentru a se împiedica propagarea incendiului la restul halei, pentru a lichida arderea
la elementele prăbuşite şi pentru a proteja pe cele de susţinere;
- în subsolul halei (dacă există) pentru a împiedica propagarea incendiului la acestea;
c) dacă acoperişul halei s-a prăbuşit complet,
sectoarele de stingere se vor organiza pentru lichidarea arderii materialelor prăbuşite şi pentru
supravegherea construcţiilor vecine, depozitul de buşteni, de cherestea, etc..
Pentru stingere se vor folosi ţevi suficiente acoperindu-se întreaga suprafaţă incendiată şi cea
ameninţată. De regulă, în interior se folosesc ţevile tip B, iar la acoperiş ţevile tip B sau C. Este necesar
ca la asemenea incendii să se acţioneze cu A.P.C. de mare capacitate, ATI, ACI cu MP şi APCA.
Maşinile se vor amplasa la surse de apă care să asigure echiparea unui număr cât mai mare de ţevi
tip B.
Lungimea jeturilor de apă (atunci când se lucrează de jos) trebuie să fie suficientă pentru a putea
ajunge la cel mai înalt punct al suprafeţei acoperişului care arde, folosindu-se în acest scop presiuni
mari .Se poate folosi însă şi alternativa amplasării şefilor de ţeavă la înălţimi pe scările culisabile direct în
hală luându-se toate măsurile de protecţie a acestora împotriva accidentelor.
Acţiunea de stingere se va executa în principiu din interior şi numai dacă incendiul se manifestă în
exterior se va lucra şi din afară (în situaţia când pereţii şi acoperişul s-au prăbuşit).
La acoperiş se vor stinge mai întâi fermele incendiate şi apoi astereala, sau se vor răci, dacă sunt
metalice folosindu-se autotunurile de incendiu direct în hală şi servanţii amplasaţi pe scări culisabile.
Dacă acoperişul este combustibil se va acţiona şi din exterior.
Pe timpul acţiunii de stingere se va supraveghea rezistenţa materialelor de construcţie ale
acoperişului şi în permanenţă se va acţiona pentru protecţia lor împotriva focului. În cazul când există
pericolul de prăbuşire, comandantul intervenţiei va trebui să ia măsuri de evacuare a personalului şi
protecţia utilajului din hală, schimbând poziţiile de lucru ale servanţilor şi traseul dispozitivelor.
Dacă suprafaţa incendiată este mare în raport cu forţele care s-au deplasat la incendiu, acţiunea se
poate axa iniţial pe localizare, trecându-se la lichidare numai după ce au sosit forţele chemate în sprijin.
În cazul când sursele de apă nu asigură amplasarea tuturor maşinilor sau debitul necesar, se vor
folosi alte posibilităţi de alimentare, cisterne şi autocisterne de la obiective din zonă alte sisteme de
alimentare adecvate. Când sunt posibilităţi se poate utiliza cu bune rezultate trenul pompier sau chiar
cisterne de cale ferată care în mod obişnuit se folosesc pentru transportul diferitelor lichide.
Dacă suprafaţa acoperişului combustibil este mare şi incendiul se manifestă cu violenţă, pentru
oprirea propagării acestuia se vor executa tăieri şi desfaceri, respectând întocmai regulile stabilite pentru
asigurarea securităţii personalului pentru evitarea electrocutărilor, arsurilor, intoxicaţiilor, etc..
90
Pentru evitarea pericolului apariţiei de noi focare de incendiu în depozitele de cherestea sau în alte
locuri de pe teritoriu întreprinderii ca urmare a scânteilor şi jeraticului ridicat de vârtejurile create în zona
de ardere şi transportate în diferite locuri de către vânt, comandantul intervenţiei trebuie să instaleze
echipe de vânători de scântei şi să organizeze patrularea în zonă.
Întrucât acţiunea de stingere este grea, de lungă durată şi cere efort deosebit întregului personal mai
ales pe timp de iarnă sau noaptea, comandantul stingerii trebuie să realizeze o rezervă de personal şi de
tehnică de luptă pe care să o folosească pentru rezolvarea situaţiilor tactice ulterioare.
O sarcină deosebită a comandantului intervenţiei, mai ales pe timp de vânt puternic, este de a
asigura limitarea propagării incendiului la construcţiile vecine precum şi la depozitele de buşteni şi
cherestea. Pentru aceasta el trebuie să:
- realizeze ziduri sau perdele de apă în intervalele dintre clădiri sau dintre hala de gatere şi depozitele de
buşteni şi cherestea, folosind tunuri de apă, autotunuri de intervenţie sau cel puţin două jeturi realizate cu
ţevi cu diametre şi presiuni mari;
- refuleze apă pe suprafeţele verticale şi orizontale ale stivelor de cherestea sau buşteni pe partea expusă
radiaţiei sau pe direcţia vântului;
- realizeze un dispozitiv de intervenţie eşalonat în adâncime cu ţevi B sau C în intervalele dintre stivele
cherestea sau buşteni;
- organizeze patrularea cu una sau două maşini de luptă în interiorul depozitului de buşteni sau
cherestea.
În situaţia când se prevede o intervenţie de lungă durată este necesar să se organizeze rulajul
servanţilor, odihna şi hrănirea acestora, asistenţa medicală şi tehnică şi de asemeni realizarea unei rezerve
de forţe şi mijloace care să poată fi de folosită pentru rezolvarea unor situaţii care pot apare în evoluţia
incendiului.
14.3.2Caracteristici funcţionale.
Depozitele de cherestea se amplasează în imediata apropiere a reţelei de căi ferate normale şi
drumuri publice pentru a facilita aprovizionarea cu materiale care se folosesc şi pentru accesul tehnicii de
luptă şi al vagoanelor cisternă de cale ferată.
Terenurile pe care sunt amplasate sunt sănătoase , ferite de inundaţii şi vânturi ceea ce o bună
accesibilitate forţelor şi mijloacelor necesare pentru intervenţie.
De asemenea , de regulă, aceste depozite se amplasează lângă un curs de apă care să asigure apa
potabilă , industrială dar şi pentru stingerea incendiilor.
Teresa trebuie să fie lipsit de arbori, iarbă şi stratul de pământ vegetal , să fie plan, fără denivelări
şi cu o pantă uşoară de circa 1:1000 spre una din laturi pentru a se asigura scurgerea apelor. Orientarea
depozitului este astfel făcută încât drumurile longitudinale sunt dispuse in echicurent cu direcţia vânturilor
dominante ceea ce ne dă indici necesare privind direcţia de propagare a incendiilor şi direcţia principală
de atac.De asemenea, în mod obişnuit , depozitele de cherestea au forma unui dreptunghi cu latura mare
orientată pe direcţia vânturilor dominante ceea ce constituie un alt indiciu pentru orientarea direcţiei
principale de atac în caz de incendiu. În principiu un depozit de cherestea se organizează conform schiţei .
1- grupe de stive ; 2- secţie ; 3 – sector ;
91
Pentru a se identifica mai rapid stivele din depozit, sectoarele se vor nota cu cifre romane, secţiile
din acelaşi sector cu cifre arabe, şirurile de stive cu litere ale alfabetului latin, iar numărul stivelor cu cifre
arabe. Pe baza acestor notări se pot identifica cu uşurinţă sectoarele de intervenţie precum şi stabilirea
concretă a misiunilor ce trebuie îndeplinite pe timpul intervenţiei.
92
Referindu-se la viteza de creştere a suprafeţei incendiului la depozitele de cherestea , literatura de
specialitate indică limite foarte largi, de la 100 la 2.750m 2/min., în funcţie de o serie de factori
determinanţi care au fost deja prezentaţi.
În concluzie , incendiile izbucnite la depozitele cherestea se caracterizează prin:
- viteză de propagare a incendiului la suprafaţă;
- radiaţie termică intensă pe suprafaţă apreciabilă;
- propagarea incendiului la distanţe mari datorită scânteilor şi bucăţilor de material lemnos aprins;
- formarea tirajelor şi a curenţilor de aer turbionari.
93
Pentru sporirea eficienţei acţiunii de stingere a incendiului şefii de ţeavă trebuie să se apropie cât
mai mult de focar, să se amplaseze pe poziţii dominante(stivele vecine neincendiate) să-şi creeze rezervă
de furtun pentru asigurarea manevrabilităţii ţevilor şi să respecte întocmai măsurile de securitate ordonate.
Din punct de vedere tactic, pentru stingerea unei stive dintr-o grupă sunt necesare cel puţin două
ţevi. În cazul în care arde o grupă de stive, este necesară in medie câte o ţeavă cu posibilităţi mari de
manevrare pentru fiecare stivă. Numărul de ţevi necesar pentru stingerea unei stive sau grupe de stive
trebuie calculat în raport de suprafeţele orizontale si verticale ale stivelor şi debitele de apă necesare
stingeri.
Fiecare ţeavă trebuie să fie manevrată cât mai mult , adică să atingă stiva aprinsă din toate părţile
şi să răcească in acelaşi timp două-trei stive neincendiate, udând laturile aflate pe direcţia incendiului.
Ca tehnică de lucru , întâi se va atinge flăcările de la suprafaţa stivei, apoi se vor îndrepta jeturile
de apă compactă spre interiorul stivei , pe la marginea scândurilor începând cu capetele frontale , pentru a
se umezi stiva pe o adâncime cât mai mare. Atunci când trebuie să fie răcită o stivă care nu arde, se vor
stropi suprafeţele laterale supuse acţiunii căldurii şi partea de sus. Pe timp de vânt ţevile se vor îndrepta
contrar direcţiei de deplasare a curenţilor de aer.
În vederea lichidări cu rapiditate a incendiului este necesar să se concentreze la locul incendiului
forţe şi mijloace suficiente(în raport de datele obţinute prin recunoaştere şi concluziile privind evoluţia
ulterioară a arderi).
Concomitent cu acţiunea de stingere , comandantul intervenţiei este obligat să organizeze şi să
desfăşoare cu maximul de rapiditate evacuarea materialelor din zona de ardere. Pentru aceasta el va folosi
mâna de lucru şi toate mijloacele mecanizate din obiectiv şi vecinătăţi (autoridicătoare , autostivuitoare ,
benzi rulante , autocamioane ,remorci, etc.)
O sarcină deosebită revine comandantului intervenţiei pentru limitarea propagări incendiului la
stivele vecine. Pentru aceasta el este obligat să realizeze ziduri sau perdele de apă în intervalele dintre
stive , folosind tunuri de apă şi autotunuri de intervenţie sau încrucişarea a cel puţin doua jeturi cu ţevi B.
Este necesar de asemenea să se realizeze un dispozitiv de luptă eşalonat în adâncime cu ţevi tip B şi
C cu jet încrucişat cu misiunea de răcire a unor suprafeţe cât mai mari din stivele periclitate şi lichidarea
noilor focare generate de scânteile sau jăraticul purtat de vânt .
Dacă există forţe şi mijloace suficiente este indicat a se destina 1-2 maşini de luptă cu misiunea de
patrulare pe teritoriul depozitului şi vecinătăţi până la distanţa de 1000m şi de a lichida incendiile noi
apărute.
Complexul acesta de masuri luate pentru propagarea incendiului la stivele şi obiectivele vecine
zonei de ardere trebuie completat cu organizarea şi amplasarea echipelor de vânători de scântei pe întreg
teritoriul periclitat cu misiunea de observare şi lichidare a focarelor incipiente.
Trebuie să se acorde o atenţie deosebită de către toţi comandanţi respectări de câtre întregul personal
a regulilor şi măsurilor de securitate dintre care cele mai importante sunt: rămânerea pe poziţiile de lucru
ordonate , folosirea scuturilor pentru protecţia împotriva călduri radiate, udarea servanţilor şefi de ţeavă
care lucrează în apropierea focarelor, etc.
În situaţia în care se prevede o intervenţie de lungă durată comandantul intervenţiei trebuie să
organizeze rulajul servanţilor , odihna şi hrănirea acestora , asistenţa medicală şi tehnică, să realizeze
rezerva de forţe şi mijloace care să poată fie folosită pentru rezolvarea situaţiilor tactice deosebite.
94
stofe, fire şi fibre , sticlă , piatră naturală etc., a căror prelucrare şi înglobare în produsele respective se
efectuează în mod distinct şi specific pentru fiecare produs.
95
Incendiile izbucnite la materialele lemnoase din secţii dezvoltă temperaturi până la 800°Ciar prin
intermediul prafului de lemn, a tălaşului şi a celorlalte deşeuri lemnoase şi materiale combustibile aflate
în secţii se propagă cu repeziciune cuprinzând suprafeţe mari în timpi relativi scurţi.
La aceste secţii apare pericolul formării amestecurilor explozive de praf cu aer mai ales când se
acţionează cu jet compact care ridică praful depus pe maşini şi elementele de construcţie mărind
considerabil concentraţia pe metru cub până la limitele de explozie.
Este de reţinut faptul că în fabricile de mobilă cât şi în depozitele de materie primă ale acestora, în
afară de lemn se mai găsesc şi alte materiale combustibile ca: hârtie, carton de ambalaj, melocart,
melamină, textile, poliuretan, mase plastice, cauciuc expandat, materiale care ard cu viteză sporită şi
contribuie substanţial la propagarea rapidă a incendiului.
În concluzie, propagarea incendiilor în fabricile de mobilă se face cu repeziciune datorită
următorilor factori:
- existenţa unor mari cantităţi, aşa cum s-a arătat, de substanţe inflamabile în secţiile de şpriţuit, lăcuit şi
lustruit;
- prezenţa prafului de lemn, a talaşului, rumeguşului şi a altor deşeuri lemnoase în secţiile croit,
rindeluit, şlefuit etc..;
- existenţa în secţiile de fabricaţie a unor mari cantităţi de material lemnos sub diferite forme în curs de
prelucrare;
- existenţa instalaţiilor de ventilaţie şi transport pneumatic, a cicloanelor şi camerelor de praf;
- formarea tirajului în marile hale necompartimentate ca urmare a numărului mare de deschideri din
elementele de construcţie;
- existenţa pericolului de explozie a amestecurilor de vapori de lichide combustibile cu aerul precum şi
a amestecurilor de praf de lemn cu aerul.
Toate acestea fac ca toate fabricile de mobilă să fie incluse în categoria obiectivelor periculoase
din punct de vedere a izbucnirii şi propagării incendiilor.
97
Pe tot timpul desfăşurării acţiunii de stingere, comandantul intervenţiei este obligat să execute
recunoaşterea secţiilor vecine şi a celor situate la caturile superioare, să verifice dacă incendiul nu se
propagă pe căi ascunse şi să ia măsurile ce se impun.
15.1 GENERALITĂŢI
Intreprinderile de lacuri şi vopsele – prezintă pericol din punct de vedere al dezvoltării şi propagării
incendiilor, ca urmare a caracteristicilor substanţelor folosite în procesul tehnologic, ridicând în faţa
comandantului stingerii probleme deosebite în organizarea şi conducerea intervenţiei.
Sunt amplasate în clădiri care ocupă suprafeţe mari, cu un singur cat sau mai multe, de gradul I, II,
rezistenţa la foc.
98
Au prevăzute suficiente deschideri şi căi de acces care permit atacul incendiului din mai multe
direcţii.
Datorită procesului tehnologic, planşeele nu sunt construite pe întreaga suprafaţă, ci numai pe o parte
(mai multe părţi) a clădirii cu destule goluri practicate pentru instalaţii sau sub formă de grătar (planşee
tehnice).
Caracteristica constructivă a acestor întreprinderi face ca incendiul să se poată propaga în plan
orizontal şi vertical, în scurt timp pe suprafeţe mari
101
După terminarea acţiunii la locul incendiului, va fi lăsată în supraveghere, fie formaţia cu tehnica
în dispozitiv, fie maşini de luptă din dotarea subunităţii care să fie în măsură să intervină la nevoie (la
POLICOLOR au rămas în dispozitiv circa 30 ore).
Totuşi, în funcţie de situaţie, atunci când la incendiu au intervenit şi alte forţe (formaţia şi alte
subunităţi) ordinea retragerii este indicată în regulament.
15.2 CONCLUZII
Incendiile izbucnite la fabricile de lacuri şi vopsele fac parte din incendiile de natură chimică a
căror stingere pune probleme deosebite.
Intervenţia la aceste incendii se face în condiţii grele (mediul toxic, pericol de explozie şi
temperaturi ridicate).
Stingerea cere din partea servanţilor mult curaj, pricepere, dârzenie şi rapiditate în acţiune.
Comandantul stingerii trebuie să cunoască bine caracteristicile incendiilor, comportarea la ardere a
diferitelor stingătoare, principiile şi modul de acţiune pentru stingerea acestor incendii.
Orice incendiu izbucnit în această ramură a economiei trebuie lichidat în cel mai scurt timp, printr-
o intervenţie rapidă, bine concepută, organizată şi condusă, care să salveze de la distrugere aceste
obiective.
16.1 INTRODUCERE
Ţara noastră este cunoscută ca una dintre cele mai vechi ţări producătoare de produse petroliere,
fiind astăzi apreciată nu numai pentru calitatea produselor ci şi a utilajelor specifice industriei petroliere.
Existenţa unor distilării este semnalată în ţara noastră încă din secolul al XIX-lea. Prima rafinărie
care a intrat însă în exploatare datează din anul 1857. Tot în acelaşi an o parte din Bucureşti este iluminată
cu petrol lampant, fiind primul oraş din lume care a folosit acest sistem de iluminat.
În perioada anilor 1870-1920 rafinăriile s-au dezvoltat, numărul lor ajungând la 69. Savanţii
români îşi aduc o contribuţie deosebită în găsirea de noi procedee de rafinare sau în perfecţionarea celor
existente.
În anul 1908 a fost elaborată de către dr. L. Edeleanu metoda de rafinare selectivă, cu dioxid de
sulf lichid, a petrolului lampant, metodă care a fost apoi extinsă şi la alte produse petroliere. Prin această
invenţie, România a ajuns să obţină întâietate mondială în tehnica folosirii solvenţilor selectivi.
Industria prelucrării petrolului în ţara noastră a cunoscut progrese deosebite, astfel încât, în
prezent, se găseşte la un nivel tehnic comparabil cu cel atins în ţările cu industrie dezvoltată.
Avându-se în vedere complexitatea proceselor tehnologice şi valoarea ridicată a instalaţiilor şi
echipamentelor utilizate în condiţiile existenţei unui accentuat pericol de incendiu, problema stingerii
incendiilor capătă o importanţă deosebită.
Succesul în lupta contra incendiilor la această categorie de obiective este imposibil de obţinut fără
o cunoaştere temeinică a particularităţilor proceselor tehnologice, a principiilor şi substanţelor de stingere
adecvate şi nu în ultimul rând a realizării unei strânse colaborări între pompierii militari şi specialiştii
obiectivului.
102
Principalele procese de prelucrare primară a ţiţeiului în instalaţiile unei rafinării sunt încălzirea
ţiţeiului sau păcurei, evaporarea acestora, separarea şi condensarea vaporilor în diferite utilaje, procese
care creează în cazul unor avarii urmate de incendiu, greutăţi în acţiunea de intervenţie.
Produsele încălzite aruncate din instalaţii pot accidenta servanţii şi personalul care acţionează
pentru stingere sau pot contribui la propagarea incendiilor la instalaţiile vecine.
O altă caracteristică tehnologică este aceea că în rafinării se prelucrează mari cantităţi de ţiţei (3-4
milioane tone pe an) ceea ce face ca un eventual incendiu să se transforme în scurt timp întru-unul de
proporţii şi foarte violent.
Diversitatea foarte mare de utilaje şi instalaţii (coloane, compresoare, schimbătoare de căldură,
pompe, cuptoare, etc.) precum şi modul lor de amplasare în teren fac ca intervenţia să se facă în mod
diferenţiat funcţie de caracteristicile constructive şi tehnologice ale acestora. Diferenţierea priveşte atât
metodele, procedeele şi principiile tactice de intervenţie cât şi folosirea celor mai adecvate substanţe
stingătoare.
Instalaţiile de prelucrare a produselor petroliere sunt amplasate în majoritate în aer liber pe
platforme special amenajate cu excepţia camerelor de comandă şi caselor de pompe, ceea ce favorizează
acţiunea de intervenţie în sensul că se pot realiza dispozitive circulare cu posibilităţi de atac direct asupra
focarului şi folosirii tunurilor de apă sau spumă de pe maşini dar o şi îngreunează deoarece pericolul de
accidentare a servanţilor este mai accentuat neexistând decât în mică măsură obstacole contra incendiilor
care pot fi folosite pe timpul lucrului.
De asemenea o caracteristică constructivă este şi aceea că unele din instalaţii cum sunt coloanele
de distilare atmosferică şi în vid au înălţimi mari, variind între 20 şi 60 m, ceea ce ridică probleme privind
intervenţia pentru stingerea flăcărilor la vârful acestora.
Marea majoritate a instalaţiilor sunt confecţionate din oţeluri speciale care se pot încălzi suficient
de mult pentru a radia căldură în mediul înconjurător, capabilă să aprindă anumite materiale combustibile
şi de aceea este necesară răcirea acestora intens. De asemenea structura de rezistenţă a instalaţiilor este
metalică ceea ce impune o răcire şi protecţie corespunzătore a acesteia pentru a nu-şi pierde capacitatea
portantă.
Instalaţiile sunt prevăzute cu dispozitive de golire rapidă şi cu sisteme de inundare cu abur care
trebuie temeinic cunoscute şi folosite operativ. De asemenea sunt prevăzute cu sisteme moderne şi sigure
de semnalizare, reţele de hidranţi şi tunuri fixe de apă sau spumă, pe conducte care asigură debitele şi
presiunile necesare, iar instalaţiile înalte (coloanele de distilare, fracţionare, rectificare) sunt prevăzute cu
instalaţii fixe de răcire cu apă care trebuie menţinute în funcţiune pe toată durata operaţiunii de
intervenţie. De asemenea privind alimentarea cu apă a tehnicii este de subliniat faptul că pe teritoriul unei
rafinării se găsesc şi turnuri de răcire care au însemnate cantităţi de apă.
Teritoriul unei rafinării este străbătut de o multitudine de canale tehnologice şi conducte care pot
însuma peste 1000 km constituind un important factor de propagare a incendiilor şi care pun probleme
privind deplasarea tehnicii de luptă.
O altă caracteristică este şi aceea că din cauza amplasării apropiate a instalaţiilor unele faţă de
altele şi a legăturilor tehnologice între diferite instalaţii şi aparate se creează pericolul extinderii avariei şi
deci şi a incendiului.
16.3.1 LA CUPTOARE
Cu toate că există o oarecare diversitate în construcţia cuptoarelor,determinată de destinaţia şi
regimul diferit de funcţionare, totuşi incendiile se produc datorită aceloraşi cauze, şi anume: deteriorarea
serpentinelor şi apariţia scurgerilor de produse la coturi ca urmare a coroziunii,fisurării,smulgerii ţevilor...
Ca urmare, spargerea ‚ţevilor duce la formarea unor fante longitudinale în diferite dimensiuni care
fac ca produsul să se scurgă în camera cuptorului. Produsul care se scurge de obicei nu arde în întregime
în camera cuptorului pentru că o bună parte pătrunde în canalul principal de gaze de ardere puternică a
jeturilor de lichid ce iese prin fisurile conductelor precum şi a straturilor colectat pe vatra cuptorului.
Temperatura în cuptor pe timpul incendiului nu depăşeşte de obicei temperatura obişnuită în timpul
103
lucrului şi deci nu apar probleme pentru integritatea construcţiei cuptorului, în afara situaţiei când se pot
produce explozii.
Lipsa unei cantităţi suficiente de aer în spaţiul cuptorului duce la formarea unei cantităţi de fum
care iese în exteriorul cuptorului prin unele neetanşeităţi, fante şi deschideri pentru explozie.
Incendiul se manifestă în exterior şi prin apariţia flăcărilor care pot acţiona asupra elementelor de
construcţie exterioare şi mai ales asupra celor metalice (pasarele, estacade, carcasa cuptorului, etc.)
slăbindu-le rezistenţa mecanică. La o acţiune prelungită a incendiului aceste elemente metalice pot deveni
chiar incandescente, deformându-se, chiar fisurându-se, contribuind astfel la propagarea incendiului.
Ca urmare a unor greşeli ce se pot comite pe timpul operaţiunilor de pornire a cuptoarelor apar
concentraţii explozive în camera acestora care produc explozii ce au drept urmare distrugerea parţiala sau
totală a construcţiilor cuptorului şi deci propagarea incendiului la instalaţiile învecinate (aşa s-a întâmplat
în anul 1989 pe platforma cracare catalitică din combinatul Brazi când datorită unui şir întreg de greşeli
pe timpul pornirii unui cuptor în interiorul acestuia s-a produs o puternică explozie).
Coşul metalic de fum poate conduce la propagarea incendiilor deoarece acesta se poate încălzi
intens pe întreaga înălţime, mai ales la partea de jos şi de mijloc, devenind, după 5-10 minute, de culoare
roşu închis apoi roşu violet (700-900 ºC) ceea ce creează condiţii pentru deformarea lui.
Cel mai periculos moment apare atunci când la dilatarea coşului pe înălţime se pot rupe tiranţii
fapt ce duce la prăbuşirea acestuia şi implicit la deteriorarea unor instalaţii şi chiar la apariţia de noi
focare de ardere. Arderi pot avea loc şi la coturile de întoarcere ca urmare a fisurilor care pot apare la
conducte în camera returbenţilor.
104
Incendiul se poate propaga prin intermediul elementelor metalice încălzite şi supraîncălzite, a
canalelor tehnologice, precum şi numeroaselor conducte de vehiculare a produselor petroliere.
La condensatoarele şi răcitoarele care folosesc apa ard produsele gazoase care ies în exterior,
precum şi condensul, incendiul cuprinzând întreaga instalaţie de condensatoare şi răcitoare.
105
(ca urmare a dilatării inegale) aceasta putându-se prăbuşi. De aceea este necesar ca acţiunea cu ţevile să
înceapă simultan de la partea superioară a coşului (mai puţin fierbinte) spre parte inferioară prin
deplasarea progresivă şi în acelaşi plan a acestora.
Dacă elementele de construcţie ale cuptorului (pasarelele de serviciu, carcasa şi acoperişul
cuptorului) în momentului refulării substanţei stingătoare nu depăşesc 600-700 oC, acestea se pot răci cu
apă pulverizată. La temperaturi mai ridicate de 800-900 oC, acţiunea de răcire se începe cu spumă şi se
continuă cu apă pulverizată deoarece la temperaturi ridicate aceasta se evaporă intens.
Mânuirea ţevilor cu apă trebuie efectuată cu multă atenţie, fiind îndreptată numai spre locurile
strict necesare.
106
În cazul în care incendiul a cuprins condensatorul sau răcitorul precum şi lichidul care se scurge în
canalele tehnologice se va acţiona mai întâi pentru stingerea incendiului din sistemul de canalizare, după
care se va interveni la aparatele incendiate.
În sistemul de canalizare ţevile vor fi manevrate în direcţia opusă curentului apei.
Răcirea intensă este şi în acest caz un principiu de intervenţie care trebuie să stea permanent în
atenţia personalului care intervine pentru stingere.
107
recunoaşteri amănunţite şi calificate, care în afara cerinţelor generale sunt obligaţi să constate şi probleme
specifice ca:
starea coloanei incendiate şi a celor vecine, precum şi modul de manifestare a arderii;
prezenţa pericolului de explozie şi consecinţele unei eventuale explozii;
dacă a fost întreruptă alimentarea cu produse a coloanelor;
dacă au fost puse în funcţiune instalaţiile fixe de stingere, precum şi starea acestora;
măsurile luate de personalul obiectivului şi eficienţa acestora;
existenţa şi starea sistemului de canalizare de pe teritoriul rafinăriei, posibilităţilor de
propagare, oprire şi stingere a incendiului;
prezenţa pericolului de intoxicare cu gaze sau vapori de lichide toxice;
pericolul propagării incendiului la coloanele şi instalaţiile vecine;
posibilitatea stingerii şi împrăştierii produselor şi cantitatea acestora;
posibilităţile de amplasare a ţevilor la înălţime;
necesitatea golirii coloanelor şi posibilităţile inundării lor cu aburi.
16.6.2STINGEREA INCENDIILOR
Succesul intervenţiei la astfel de incendii, depinde în bună măsură, de concentrarea în timp scurt a
forţelor şi mijloacelor necesare, de conducere a acestora cu calm şi cu pricepere, concomitent cu luarea
măsurilor de protecţie impuse de situaţie pentru securitatea servanţilor.
La izbucnirea incendiului personalul de pe locul de muncă intră în cel mai scurt timp în acţiune
conform atribuţiunilor ce revin fiecăruia punând în funcţiune instalaţiile fixe de stingere.
Un incendiu apărut la coloane, în prima lui fază, poate fi stins de personalul muncitor de pe locul
de muncă dacă intervenţia este energică şi operativă.
De asemenea incendiile de scurgeri de produse în cantităţi reduse se lichidează cu stingătoarele
din dotare, precum şi cu jeturi de aburi din instalaţiile fixe.
În condiţiile unui incendiu dezvoltat, când procesul de ardere are loc pe întreaga coloană, stingerea
se realizează cu ajutorul unor jeturi puternice de apă sau spumă asupra coloanei respective, precum şi
pentru răcirea cu apă pulverizată a instalaţiilor învecinate. De asemenea, se umple coloana cu abur şi se
decuplează din schema tehnologică a instalaţiei. Operaţiile acestea se execută de către personalul calificat
sub directa îndrumare şi supraveghere a conducerii tehnice a obiectivului sau a instalaţiei respective.
Pe timpul acţiunii de stingere a focarelor locale pe coloane, în mod normal, procesul tehnologic nu
se întrerupe, ci numai în situaţia unor incendii de mari proporţii când instalaţia, aşa cum s-a mai arătat, se
opreşte, se trece la golirea rapidă a coloanei şi la umplerea ei cu abur.
Pentru lichidarea flăcărilor de la exteriorul coloanelor se folosesc jeturi compacte cu apă, refulate
din tunuri fixe sau din tunurile maşinilor de incendiu şi ţevi montate pe autoscările mecanice amplasate
cât mai aproape de coloane, spre a folosi corespunzător forţa de şoc a jeturilor.
Pentru reuşita acţiunii de stingere, ţevile se dispun astfel încât lichidarea incendiului să se
realizeze simultan pe întreaga circumferinţă a coloanei, pe pasarele sau alte construcţii, fără a periclita
securitatea servanţilor.
Dacă se produc revărsări mari de lichid, este necesar să se amenajeze diguri, şanţuri sau bazine de
captare prevăzute cu închideri hidraulice. Alegerea direcţiei de atac se face astfel încât jeturile să fie
concentrate către locurile unde flăcările se desprind de lichid, realizându-se rezerva de furtun necesară
pentru manevrarea rapidă a ţevilor.
Incendiile din teritoriul coloanelor unde de regulă au rămăşiţe de cocs se pot lichida cu instalaţiile
fixe de stingere cu abur. În acest caz, aburul se introduce în coloană, în principiu timp de cel puţin 6 ore,
după care se începe răcirea părţii interioare a coloanei cu apă sau abur.
În condiţiile dezvoltării şi modernizării industriei chimice şi petrochimice, când se construiesc
coloane de înălţime din ce în ce mai mari, şi cu o zestre de lichide combustibile ridicată, intervenţia
pentru stingerea incendiului la coloanele ce depăşesc 40 m devine dificilă. Pentru reuşita acţiunilor se
impune folosirea tunurilor fixe şi de pe maşinile de luptă, cu bătăi şi debite mari precum şi intervenţia de
pe autoscările mecanice.
Sectoarele de intervenţie se vor organiza în funcţie de suprafaţa, misiunea încredinţată,
posibilităţile de conducere pe perimetru, pe instalaţii, etc.
Se vor asigura cu ţevi canalele conductelor şi a celor de scurgere a reziduurilor, de asemenea
locurile de golire a instalaţiilor. Pentru protecţia instalaţiilor se pot folosi zidurile de apă.
108
Importantă este asigurarea securităţii servanţilor, prin folosirea costumelor anticalorice şi
amplasarea servanţilor în locuri ferite de eventuale explozii, asigurarea celor care lucrează la înălţimi.
Sintetizând cele arătate, principiile tactice de intervenţie care se au în vedere pentru stingerea unui
incendiu la coloane sunt următoarele:
închiderea ventilelor şi conductelor de transport a produselor petroliere;
punerea în funcţiune a tuturor mijloacelor de stingere din dotarea instalaţiei;
lichidarea cu spumă, pulberi, abur sau apă a incendiului;
evacuarea instalaţiilor de produse petroliere folosind abur;
răcirea intensă a elementelor de susţinere a instalaţiilor şi utilajelor tehnologice incendiate
şi vecine;
asigurarea intervenţiei cu substanţe adecvate de stingere şi rezervă de accesorii necesare.
Pentru stingerea unui incendiu izbucnit la o coloană este necesar să se execute următoarele
operaţiuni:
stingerea incendiului izbucnit la coloană;
răcirea coloanei incendiate;
răcirea coloanei vecine;
stingerea revărsărilor cu praf şi spumă;
stingerea torţelor şi arderilor locale de pe coloană;
răcirea instalaţiilor vecine.
16.7 CONCLUZII
Intervenţia pentru stingere la instalaţiile de prelucrare a produselor petroliere necesită din partea
comandantului stingerii o temeinică pregătire profesională. Acesta trebuie să cunoască în bune condiţii
procesul tehnologic ce se desfăşoară în fiecare instalaţie, caracteristicile de ardere şi particularităţile de
stingere la fiecare instalaţie.
La izbucnirea incendiilor, primele măsuri luate de către personalul instalaţiei sunt de importanţă
deosebită.
Lichidarea arderii se face concomitent cu răcirea intensă a instalaţiilor vecine având în vedere
pericolul pe care îl prezintă pentru acestea.
Comandantul stingerii este obligat ca pe tot timpul acţiunii de intervenţie să ţină o strânsă legătură
cu personalul tehnico-ingineresc al instalaţiilor respective şi să colaboreze cu acesta pe linia măsurilor ce
trebuie întreprinse.
La stingere trebuie folosite importante forţe umane şi mijloace tehnice.
O acţiune bine organizată, condusă şi desfăşurată garantează succesul intervenţiei, misiunea
putând fi îndeplinită în timp scurt, reuşind astfel a salva de la distrugere instalaţiile ce au o mare
importanţă pentru economia naţională.
De mare importanţă este concentrarea rapidă la incendiu a efectivelor şi mijloacelor de stingere ale
obiectivului respectiv, ale obiectivelor vecine, ale pompierilor militari precum şi a tuturor organelor
prevăzute în planul de intervenţie.
17.1 INTRODUCERE
Industria prelucrării materialelor plastice, ramură relativ nouă a industriei chimice, s-a dezvoltat şi
se dezvoltă continuu în ţara noastră satisfăcând tot mai mult cerinţele industriei, agriculturii precum şi ale
cetăţenilor. Sarcini deosebite revin şi industriei prelucrătoare de mase plastice, astfel încât reperele din
materialele plastice să fie prezente în cele mai diverse domenii de activitate. Ponderea cea mai însemnată
o deţin produsele realizate din polistiren expandat şi policlorură de vinil (P.V.C).
109
Realizarea pe scară tot mai largă a produselor din materiale plastice, a generat, pe lângă
problemele de ordin tehnologic, o serie de dificultăţi din punct de vedere a protecţiei împotriva incendiilor
în astfel de obiective.
Incendiile produse în astfel de obiective au acreditat ideea că principala cauză a distrugerilor – o
constituie influenţa acidului clorhidric gazos rezultat prin ardere, asupra elementelor de construcţie şi
instalaţiilor. În acelaşi timp, demnă de luat în seamă este şi toxicitatea ridicată a produselor de ardere
rezultate prin descompunerea materialelor plastice.
În raport de natura şi compoziţia lor, materialele plastice pe timpul incendiului se comportă diferit.
Din punct de vedere al comportării la foc se pot distinge următoarele tipuri de materiale plastice:
- materiale cu ardere rapidă şi stingere dificilă (materiale poliacrilice);
- materiale cu ardere lentă care se autoîntreţin (acetatul de celuloză plastifiat cu peste 50% plastifianţi
normali, polietilenă, polipropilenă, polistiren, poliuretan);
- materiale cu ardere foarte lentă care se autoîntreţin (acetat de celuloză, PVC plastifiat cu întârzieri de
flacără, poliamide, poliesterul colorat, răşina de melamină);
- materiale necombustibile, care se carbonizează fără flacără (policarbonaţi, răşini fenolice cu adaosuri
minerale).
Pentru cunoaşterea mai bine a particularităţilor incendiilor, de materiale plastice, este necesar să se
cunoască caracteristicile de ardere ale diferitelor materiale plastice.
110
17.3 MATERIALE PLASTICE ALVEOLARE
Sunt polimeri supuşi unui tratament special pentru a se realiza expansiunea celulară, sunt flexibile,
sau semirigide. Materialul plastic îşi măreşte volumul prin expandare înglobând o mare cantitate de aer.
17.3.1Caracteristici generale
- structura lor aerată, favorizează arderea;
- degajă fum şi gaze toxice şi corozive;
- prin volatilizare, dă naştere la gaze combustibile, care pot provoca incendii de proporţii;
- unele materiale clasice, din cauza temperaturii se topesc şi picură favorizând propagarea
incendiilor prin masa lichidă care arde.
- în stoc mare expandat arde rapid; (ex. 10 tone pot arde în 20 minute);
- flăcări lungi care se răspândesc pe întreaga suprafaţă;
- ating temperaturi de 900 – 1000oC după 4 – 5 minute;
- viteza de ardere 2,7kg./min/m2;
- degajă 5000-9000 kcal/kg.
- construcţia este supusă unor mari solicitări;
- incendiul se poate propaga prin deschideri, canale conducte;
- lichidul pluteşte arzând pe apă şi poate crea noi focare de incendii;
Încercări de stingere cu stingătorul a unei grămezi de 1 m2 suprafaţă. şi h = 60 cm.
- s-a stins cu un stingător cu apă;
- s-a stins şi cu pulbere (are efecte în adâncime);
- s-a stins şi cu CO2;
Stingerea incendiilor se realizează dacă se intervine în faza incipientă (FCP).
Stingerea se face:
- cu apă pulverizată;
- cu apă îmbunătăţită chimic;
- cu agent de umectare;
- cu spumă cu coeficient mediu de înfoiere;
- jetul compact măreşte şi lichidul poate pluti.
17.3.3Poliuretanul spongios;
- utilizat în multe ramuri industriale cu materiale de izolare fonică şi termică, pentru capitonaje, etc.
În funcţie de compoziţie, materialul spongios se poate fabrica tare, semitare şi moale.
Puterea calorică 9.500-11.000 kcal/kg. viteza de ardere 0,54 kg/min, temperatura de aprindere
350-400oC iar de topire de 150oC, viteza de propagare a flăcării 26,1 cm/min.. rezistă la temperaturi
cuprinse între – 200oC şi 120oC. Arde cu flacără luminoasă, degajă fum în cantitate mare, consumă o mare
cantitate de oxigen (1 mc). consumă 192 mc de aer) temperatura de ardere peste 1000oC chiar de la
începerea arderii, ceea ce influenţează foarte mult rezistenţa construcţiei (la un incendiu după 30-35` de la
111
izbucnirea acestuia un planşeu armat de la o hală în care se prelucrează materialul spongios, şi-a pierdut
capacitatea portantă şi s-a prăbuşit).
Analizând comportarea la foc şi felul cum ard materialele plastice, se pot trage concluzii
edificatoare în ceea ce priveşte caracteristicile incendiile de materiale plastice.
112
Acelaşi lucru se poate spune şi despre celuloid, care prin descompunerea lui rapidă degajă gaze
toxice, sufocante. În urma unor incendii s-au observat acţiuni vezicante a produselor de ardere, nu numai
a căilor respiratorii, ci şi asupra părţilor descoperite ale corpului.
Stabilirea gradului de toxicitate, este absolut necesară pe timpul acţiunii de stingere, pentru că
numai astfel se pot lua măsurile necesare.
De reţinut ca regulă generală, faptul că pentru materialele plastice care conţin în moleculă numai
carbon şi hidrogen, pericolul principal îl constituie CO în concentraţie ridicată.
Materialele plastice care conţin molecule de clor, fluor, brom sau azot, produc gaze de ardere
nocive, sau chiar foarte toxice. În afară de gazele toxice se mai degajă şi gaze corosive care atacă
armăturile metalice şi prin aceasta slăbeşte rezistenţa mecanică a construcţiilor. Corodarea are loc la
armăturile metalice, fierul beton şi chiar a betonului.
La incendiul izbucnit la fabrica de prelucrare a materialelor plastice „Vyncolux” din oraşul Lille,
datorită gazelor corosive degajate pe timpul mai multor incendii din 1969-1970, a făcut ca la incendiul
respectiv clădirea să nu mai aibă rezistenţa iniţială şi să se prăbuşească pe trei sferturi din suprafaţă.
Folosirea măştilor de gaze cu filtru în general nu este indicată deoarece, pe timpul incendiilor de
mase plastice particulele de funingine înfundă în acest timp filtrele. Pentru aceasta se vor folosi aparatele
izolante.
Picurarea sau tendinţa de picurare: constituie o altă particularitate de care trebuie să se ţină
seama pe timpul intervenţiei la incendii de materiale plastice, aceea mai ales că particulele topite, sau cele
care ard în cădere, pot provoca oamenilor arsuri grave şi dureroase.
Au tendinţa de formare a picăturilor mai ales polietilena, clorura de polivinil şi poliamidele.
Una din proprietăţile negative ale materialelor plastice o constituie şi pierderea rezistenţei
mecanice sub acţiunea căldurii chiar de la 80oC. Din această cauză pe timpul incendiului se produc o serie
de deficienţe care îngreuiază acţiunea de stingere (propagare rapidă a arderii) tendinţa de picurare şi de
răbufnire.
Straturile din materiale plastice, folosite pentru căptuşirea tavanelor unor săli de spectacole în
scopul amortizării zgomotelor şi pentru aspectul decorativ, reprezintă un mare pericol pe timpul
incendiilor.
Dacă aceste materiale plastice nu sunt alese în mod corespunzător, atunci sub acţiunea unor
temperaturi de 80-100oC îşi pierd rezistenţa mecanică dând naştere la prăbuşirea parţială sau chiar totală.
O mare influenţă asupra combustibilităţii şi deci şi a rezistenţei la foc o aud adaosurile
(plastifianţii şi materialele de umplutură).
Plastifianţii în general ard. Astfel clorura de polivinil neplastifiată arde greu şi nu dezvoltă flăcări,
în timp ce clorura de polivinil plastifiată arde relativ uşor, deoarece plastifianţii adăugaţi ard.
Sunt şi materiale de umplutură organice, celuloza, făina, fibre textile, care urmăresc
conductibilitatea şi deci scad din gradul de rezistenţă la foc a materialelor plastice.
Materialele plastice transformate prin mărirea volumului de 30+40 ori în materiale spongioase şi
spume de materiale plastice, sunt mult mai combustibile decât materialele din care au provenit, din cauza
densităţii reduse şi a bulelor de aer din masa lor.
În caz de incendiu, materialele spongioase au nevoie de o mare cantitate de căldură pentru a se
topi, pentru ca apoi să ardă destul de repede ca hârtia.
Aşchiile şi praful de materiale plastice, sunt deosebit de periculoase, pot avea loc chiar explozii de
praf. Praful de materiale plastice se încarcă electrostatic foarte repede.
La incendii de proporţii normale, se pot realiza temperaturi cuprinse între 700-1200 oC, exceptând
celuloidul care dezvoltă 1700oC.
Din cele arătate mai sus, rezultă că pe timpul arderii materialelor plastice, se degajă suficientă
căldură pentru a menţine procesul de ardere.
113
17.5.1Recunoaşterea incendiului
Indiferent dacă incendiul a izbucnit intr-una din secţiile depozitele de materii prime sau finite a
unei întreprinderi de prelucrare a maselor plastice, comandantul stingerii va stabili:
- natura materialelor plastice şi celor care se găsesc în apropierea zonei indicate;
- comportarea materialelor plastice la foc (topirea, picurarea etc.)
- starea în care se găsesc (materie primă, prelucrate, stare finită, sub formă de plăci,
obiecte cu adaosuri de plastifianţi sau umplutură etc.);
- dacă unor materiale şi temperatura sunt capabile să întreţină arderea materialelor
vecine, să le deformeze etc.;
- substanţele toxice ce se pot degaja, în funcţie de materialele care ard şi măsuri de
securitate a servanţilor;
- posibilităţile de realizare a ventilaţiei secţiei sau încăperii incendiate şi cele vecine;
- pericolul de explozie, sau aruncarea materialelor aprinse (în special la arderea
celuloidului);
- substanţa stingătoare cea mai eficace şi procedeul de folosire a acesteia în funcţie
de materialele care ard.
Recunoaşterea se execută împreună cu personalul tehnic al obiectivului, care îl va informa pe
comandantul stingerii asupra caracteristicilor substanţelor care ard, modul de comportare la ardere al
acestora etc., date care sunt destul de preţioase pentru comandantul g.i.s. în luarea hotărârii. Personalul
recunoaşterii va fi echipat obligatoriu cu aparate izolante.
114
parte din materialele plastice ard mai încet, fără flacără prea mare, chiar şi în stare incandescentă sau
carbonizare.
De asemenea se poate folosi CO2 la incendii incipiente şi care nu pot fi stinse cu apă (instalaţii
electrice, agregate de valori).
Pentru că fumul conţine o mare cantitate de particule solide care pot îmbâcsi filtrele măştilor, se
impune utilizarea aparatelor izolante. De fapt, măştile nu asigură o protecţie suficientă contra gazelor
toxice ce se emană. Pentru precipitarea fumului şi funinginii, se vor folosi jeturile pulverizate.
Ventilarea puternică a încăperilor este obligatorie, datorită pericolului de explozie creat de gazele
rezultate din descompunerea şi arderea celuloidului, iar atunci când situaţia permite acestea se vor evacua
în timpul operaţiunilor de stingere.
Personalul care a lucrat în zona viciată va fi consultat de medic după acţiunea de stingere chiar
dacă nu acuză vreo indispoziţie.
Împotriva efectului de picurare şi a temperaturilor se vor folosi costume de protecţie adecvate.
În concluzie, comandantul stingerii trebuie să fie călăuzit în permanenţă de ideea asigurării
securităţii servanţilor în care scop nu se va pătrunde în spaţiile închise, decât după o prealabilă
recunoaştere executată cu mult simţ de răspundere, şi numai cu aparate izolante (tot personalul care
participă la operaţiunile principale de intervenţie, trebuie să fie echipat cu asemenea aparate)iar servanţii
vor fi schimbaţi cât mai des.
115
Incendiile izbucnite la garaje şi ateliere de reparaţii pot devenii în scurt timp incendii de
mari proporţii, violente şi care se propagă cu uşurinţă datorită următorilor factori:
- existenţa unui număr mare de autovehicule garate pe suprafeţe mici precum şi a
carburanţilor din rezervoare şi materialelor combustibile din construcţia
autovehiculelor;
- volumul mare al garajului, lipsa compartimentelor şi existenţa acoperişurilor combustibile;
- existenţa unui număr mare de deschideri care favorizează formarea tirajului şi alimentarea cu oxigen a
focarelor de ardere ;
- existenţa pericolului de explozie a rezervoarelor de benzină care împreună cu aerul formează
amestecuri explozive;
- existenţa în ateliere a buteliilor de oxigen, a generatoarelor de acetilenă, a solvenţilor şi vopselelor
care prezintă un pericol accentuat de explozie;
- existenţa autovehiculelor demontate pentru reparaţii, fără motoare sau roţi care nu pot fi evacuate cu
rapiditate.
Pe timpul incendiului se înregistrează temperaturi ridicate ca urmare a arderii carburanţilor,
lubrifianţilor şi cauciucului, iar masele plastice din compunerea autovehiculelor, prin ardere se
descompuşi degajă mari cantităţi de produse de descompunere toxice ce pun în pericol viaţa oamenilor.
Existenţa temperaturilor ridicate, a fumului în cantităţi mari şi a gazelor toxice, împiedică
desfăşurarea rapidă a recunoaşterii, realizarea dispozitivului de intervenţie şi executarea operaţiunilor de
evacuare a autovehiculelor.
În concluzie, rezultă că factorii defavorabili care împiedică o bună intervenţie, privesc în principal
riscurile de intoxicare şi explozie.
18.3 ORGANIZAREA ŞI EXECUTAREA INTERVENŢIEI
18.3.1 Substanţe stingătoare
Existenţa în garaje şi ateliere a unor apreciabile cantităţi de lichide combustibile, impune folosirea
cu precădere a spumelor şi pulberilor.
Pentru incendiile de mici proporţii la autovehiculele la care nu s-au aprins rezervoarele de
carburant se recomandă folosirea apei sub forma jetului pulverizat sau a pulberilor.
Pentru lichidarea incendiilor propagate la acoperişurile combustibile şi pentru protecţia
elementelor de susţinere ale acestora se foloseşte apa sub formă de jet compact.
Pentru stingerea incendiilor la maşini cu motoarele în funcţiune se recomandă folosirea pulberii
stingătoare şi dioxidul de carbon, întrucât folosirea apei duce la deteriorarea blocului motor supraîncălzit
şi a instalaţiilor acestuia.
18.3.2Recunoaşterea
Principalele probleme ce se urmăresc de comandantul stingerii sunt:
- existenţa oamenilor rămaşi în încăperile incendiate a căror evacuare trebuie făcută
chiar pe timpul recunoaşterii;
- starea autovehiculelor, numărul de maşini incendiate, numărul de maşini care sunt
ameninţate de incendiu, numărul de maşini în reparaţie, existenţa ieşirilor şi posibilitatea evacuării, maşini
şi tractoare de serviciu, şoferi de serviciu;
- starea căilor de acces din interiorul şi exteriorul garajului şi posibilitatea folosirii
personalului pentru evacuarea maşinilor necuprinse de incendiu cât şi pentru realizarea dispozitivelor de
intervenţie;
- pericolul de prăbuşire a acoperişului datorită degradării elementelor de susţinere a
acestora;
- pericolul de intoxicare şi explozie;
- existenţa în încăperi a buteliilor de oxigen, a agregatelor de sudură sub tensiune, a
butoaielor de carbid, a cuvelor de spălare a pieselor cu petrol şi benzină-care ar putea provoca accidente şi
ar contribui la propagarea incendiului;
- existenţa sub tensiune a circuitelor electrice de iluminat şi forţă şi a instalaţiilor de
gaze naturale şi dacă acestea au fost scoase din funcţiune;
- prezenţa personalului tehnic ce va fi folosit pentru evacuarea maşinilor
neincendiate din garaj, cele în stare de funcţionare şi cele aflate în reparaţie;
116
- ordinea şi metoda evacuării autovehiculelor şi locul unde acestea vor fi parcate;
- substanţe stingătoare ce vor fi folosite pentru lichidarea incendiului.
18.3.3Evacuarea autovehiculelor
În cazul unor asemenea incendii – o sarcină deosebită a comandantului intervenţiei o constituie
evacuarea rapidă a autovehiculelor din garaje sau ateliere de reparaţii.
Evacuarea se execută de către personalul obiectivului, iar din momentul sosirii forţelor de
intervenţie se dirijează de comandantul intervenţiei.
Metodele şi ordinea evacuării se vor stabili în funcţie de starea autovehiculelor, numărul şoferilor,
numărul şi poziţia ieşirilor, gradul de dezvoltare a incendiului precum şi de numărul autovehiculelor de
serviciu.
În funcţie de situaţie, evacuarea autovehiculelor se poate face prin una din următoarele metode:
- punerea autovehiculelor în funcţiune şi evacuarea lor cu ajutorul motorului
propriu;
- remorcarea lor de către alte autovehicule;
- prin împingere.
Autovehiculele fără roţi, de regulă nu se evacuează,dar se acoperă cu prelate şi se protejează cu jeturi
de apă. În cazuri excepţionale se evacuează şi acestea prin târâre.
Operaţiunea trebuie astfel executată încât să nu stingherească activităţile de intervenţie.
Concomitent cu evacuarea autovehiculelor, se scot din zona de ardere buteliile de oxigen, de acetilenă,
butoaiele de carbid şi alte materiale combustibile. Pentru a preveni explozia acestora, se va executa o
răcire masivă înainte şi pe timpul evacuării, operaţiunea ce va continua şi după ce aceste recipiente
periculoase au fost scoase în afara zonei de ardere.
18.3.4Stingerea incendiului
Când incendiul este de mari proporţii, stingerea se organizează pe sectoare de intervenţie, astfel:
- un sector de intervenţie la acoperiş, cu dispunerea ţevilor tip’ B’ în interior, pe scări
culisabile, folosindu-se ajutaje şi presiuni mari. Când învelitoarea este din material combustibil, se vor
destina ţevi tip ’ B’ şi pe acoperiş, luându-se toate măsurile pentru asigurarea securităţii servanţilor ce
lucrează la înălţime. Misiunea de bază a acestui sector este să păstreze capacitatea portantă a elementelor
de construcţii ale acoperişului. O mare atenţie trebuie acordată, în această situaţie, protejării fermelor şi
grinzilor metalice, pentru evitarea pierderii capacităţii lor portante, a deformării şi prăbuşirii lor;
- un sector de intervenţie la parterul garajului, pentru protecţia maşinilor ce se
evacuează şi a celor ce nu se pot evacua din diferite motive.
Când ard maşinile şi incendiul ameninţă acoperişul sau alte elemente combustibile ale construcţiei,
incendiul se va stinge cu apă sub formă pulverizată. Dacă s-a revărsat benzina din rezervoarele maşinilor,
se vor folosi pentru stingere pulberea stingătoare şi, ulterior, spuma. Şi în acest caz, acoperişul va fi
protejat cu jeturi compacte de apă, folosindu-se ţevile tip „B”.
Când se acţionează pentru stingere cu spumă, dirijarea jeturilor de apă pentru protecţia construcţiei se
va realiza în aşa fel încât apa să nu cadă peste stratul de spumă, degradând-o şi facilitând o reaprindere a
substanţelor acoperite de către aceasta.
Când incendiul a cuprins atât maşinile cât şi acoperişul, pentru stingere se vor folosi apa pulverizată
sau pulberea stingătoare combinate cu spumă pentru lichidarea arderii la maşini la maşini şi jeturi
compacte refulate la ţevi tip „B” la acoperiş, acordându-se prioritate protecţiei elementelor portante.
Dacă sunt ameninţate construcţiile vecine sau autovehiculele garate pe platforme, lângă construcţia
incendiată, comandantul intervenţiei va destina ţevi pentru protecţia acestora.
În toate situaţiile analizate mai sus, maşinile ameninţate de incendiu se evacuează sub protecţia
jeturilor de apă pulverizată. Numai în cazuri extreme, maşinile în starea de nefuncţionare şi fără roţi se pot
evacua prin tractare. Restul maşinilor în stare de nefuncţionare, dar pe roţi, se evacuează după procedeele
analizate, avându-se în vedere să fie garate în aşa fel încât să nu aglomereze căile de acces sau să
împiedice operaţiunile de evacuare şi acţiunea de stingere.
Comandantul intervenţiei este obligat să acorde o mare atenţie asigurării securităţii servanţilor
împotriva exploziilor, intoxicărilor sau prăbuşirii unor elemente combustibile care şi-au pierdut
capacitatea portantă prin echiparea acestora cu costume de protecţie anticalorică şi aparate izolante.
117
Totodată, va lua măsuri de asigurarea servanţilor cu cârlige de siguranţă sau cordiţe, de treptele scărilor
culisabile sau de elementele portante ale construcţiei.
Pentru stingerea unui autovehicul se procedează astfel:
- se opreşte motorul (dacă era în funcţiune) şi se închide benzina;
- se închide capota;
- se stinge incendiul cu stingătoare de praf şi CO2, ori cu nisip, pământ sau alte
mase pulverulente.
Dacă s-a scurs benzina din rezervor, se va îndepărta autovehiculul din acel loc, iar când acest lucru nu
este posibil, se va lichida arderea benzinei revărsate, folosindu-se pulberea stingătoare combinată cu
spumă. Numai după efectuarea acestei activităţi, se va acţiona pentru stingerea motorului.
În situaţia în care arde întreg autovehiculul, se va acţiona cu pulberi stingătoare şi spumă pentru
stingerea incendiului de benzină, lichidându-se mai întâi flacăra din jurul rezervorului . Caroseria
autovehiculului şi diferitele materiale depozitate în aceasta, vor fi evacuate sub protecţia jeturilor de apă
sau, dacă sunt aprinse, se va acţiona mai întâi pentru lichidarea incendiului şi apoi vor fi îndepărtate.
Deosebit de utilă este folosirea A.Sp.F.G.I pentru evacuarea fumului şi gazelor de ardere şi iluminatul
sectoarelor de lucru (la garajul fostului Agerpres, din cauza fumului nu s-a putut stabili precis locul
focarului, proporţiile incendiului şi direcţiile de propagare).
18.4 CONCLUZII :
Garajele, adăpostind un număr mare de autovehicule şi cantităţi însemnate de lichide combustibile,
creează condiţii favorabile dezvoltării şi propagării incendiului în timp scurt pe suprafeţe mari.
Întrucât, pe timpul acţiunii de stingere se creează situaţii complexe este necesară o bună cunoaştere a
acestor obiective, stabilirea în planurile unice a scenariilor de incendiu cele mai adecvate şi aplicarea cu
operativitate a măsurilor prevăzute în acestea.
În toate situaţiile, evacuarea autovehiculelor trebuie să constituie preocuparea de bază a
comandantului intervenţiei.
18.5 ASPECTE PRIVIND INTERVENŢIA LA ACCIDENTE RUTIERE.
În majoritatea ţărilor vest-europene, intervenţia la accidentele rutiere, urmate sau nu de incendii, este
una din atribuţiunile importante ale pompierilor.
În prezent, dar şi pe viitor, în măsura dotării tehnice specifice, şi pentru pompierii români acest gen de
intervenţii constituie o atribuţiune deosebită.
Deşi fiecare accident de circulaţie este tratat în particularitatea lui, pe plan mondial există metode de
intervenţie şi principii tehnico-tactice bine determinate şi însuşite de personalul operativ.
Pentru o intervenţie eficace este nevoie în primul rând de o dotare tehnică adecvată,iar în al doilea
rând de o concepţie unitară de pregătire a personalului operativ.
Cât priveşte dotarea tehnică este de remarcat faptul, că pentru intervenţie sunt necesare vehicule
uşoare care să permită o deplasare rapidă la locul accidentului. Dotarea cu echipamente specifice ale
acestor autovehicule vizează existenţa dispozitivelor de ridicare ( cricuri mecanice şi pneumatice,
distanţatoare hidraulice, etc. ), dispozitive de blocare-degajare ( foarfecă hidraulică, ciocan-burghiu
pneumatic, fierăstrău pneumatic, etc.), dispozitive de tracţiune (tiranţi, lanţuri, frânghii), materiale pentru
calare şi fixare ) grinzi, pene, cale, cârlige ) precum şi unele accesorii ( ciocan, şurubelniţe, lopata, cazma,
etc.).
Utilizarea unui tip de dispozitiv, pneumatic sau hidraulic, implică o tactică diferită.
Intervenţia pompierilor la accidente rutiere este corelată cu acţiunile poliţiei şi ale forţelor de
intervenţie medicală de urgenţă cu precizarea că în ultimul timp, pompierilor din ţara noastră le revin
responsabilităţi şi pe linia urgenţelor medicale. Serviciile de intervenţie mixte ( descarcerări-intervenţii
paramedicale ) prezintă numeroase avantaje puse în evidenţă şi de experimentele de la unele grupuri.
Din literatura de specialitate se pot desprinde următoarele faze de intervenţie:
a) ajungerea rapidă la locurile accidentului – ce presupune un sistem de anunţare simultan
cu poliţia şi salvarea;
b) amplasarea echipei de intervenţie.
Amplasarea maşinii de intervenţie şi a echipajului în imediata apropiere a locului accidentului trebuie
să aibă în vedere traficul aglomerat, care creează un risc potenţial şi situaţii ce pot conduce la noi
accidente grave.
118
Este necesară identificarea şi marcarea locului accidentului cu semne de circulaţie şi de avertizare
(luminoasă, sonoră).
Se recomandă măsuri pentru conservarea urmelor. Modalităţile concrete, luarea în considerare a
situaţiilor extreme, trebuie examinate împreună cu poliţia rutieră, pentru stabilirea unei metodologii cu
responsabilităţi precise, pentru orice situaţie.
Odată echipa angajată în lucru este incomodă schimbarea amplasamentului (utilaje în poziţii
corespunzătoare, protejarea zonei de lucru).
c) observarea generală a locului, executată de şeful echipajului, care presupune:
- prezenţa şi starea victimelor;
- poziţia maşinii (eventuala deplasare de pe carosabil);
- riscuri existente (de răsturnare, explozie, incendiu, ş.a.);
- direcţia vântului şi evacuarea fumului (evitarea inundării cu fum a zonei de intervenţie);
- necesarul de lumină şi de aer comprimat;
- dotarea echipei de intervenţie cu echipament de protecţie adecvat;
d) acordarea primului ajutor victimelor
Se insistă asupra menţinerii unui dialog permanent cu victima, unul din membrii echipajului având
pregătirea minimă (para)medicală necesară (chestionarea asupra traumelor suferite, liniştirea
accidentatului, etc.).
Ca regulă majoră, nici o persoană vătămată nu va fi mişcată până ce nu i s-a acordat primul ajutor, cu
excepţia cazului când este în pericol (de incendiu, de explozie).
Se recomandă urmărirea stării generale a victimei, cum şi de ce este imobilizată, modalităţi de
eliberare. Pentru cazuri deosebite, se va ţine legătura, permanent, cu serviciile medicale de urgenţă până la
sosirea acestora la faţa locului. Victima trebuie eliberată rapid de orice structură ce o imobilizează. Dar,
spre deosebire de intervenţia la incendiu, unde viteza este esenţială, pentru intervenţia la accidente rutiere
viteza nu este totul. Mişcările trebuiesc să fie calculate şi exacte. De o mare importanţă este corecta
apreciere a situaţiei (competenţa şefului intervenţiei, precum şi omogenitatea echipei).
Operaţiile care trebuiesc efectuate depind de starea şi condiţia victimei şi de starea maşinii (deformări,
distrugeri).
Când situaţia victimei reclamă o anumită tactică, valoarea vehiculului nu contează. Când victima nu a
suferit decât uşoare leziuni, se va ţine seama şi de condiţiile de asigurare a maşinii, de pretenţiile
proprietarului, pentru a evita orice contestaţie ulterioară.
e) neutralizarea scurgerilor de combustibil, identificarea prezenţei substanţelor chimice,
lichidelor inflamabile sau a gazelor.
Este esenţial ca prima persoană aflată la locul accidentului să întrerupă contactul pentru a preveni
pomparea de carburant pe şosea sau alimentarea unui eventual focar de incendiu.
Pentru scurgeri reduse de carburant pe carosabil sau pe teren, se va presăra nisip sau pulbere
stingătoare. Dacă tapiţeria este îmbibată cu combustibil sau există scurgeri de combustibil pe căptuşeala
plafonului, când vehiculul este răsturnat cu capota în jos, se utilizează spume şi pulberi stingătoare. În
cazul unei scurgeri masive de lichide inflamabile sau carburant, asfaltul se curăţă cu jeturi puternice de
apă, apoi se formează o pătură de spumă, preventiv.
În caz de incendiu, se vor utiliza mijloacele de primă intervenţie: stingătoare co CO2, pulberi pentru
focare amplasate în compartimentul motorului şi dedesubtul vehiculului, spumă (incendii din interiorul şi
din jurul vehiculului).
f) stabilizarea maşinii – prin utilizarea unor pene de lemn, lanţuri, tiranţi, etc.
g) alegerea variantei de intervenţie de către şeful echipei, comunicarea sarcinilor fiecărui
membru al echipei.
119
În toate aceste cazuri sunt prevăzute metode diferenţiate, ca prioritate a acţiunilor şi ca tehnică
utilizată. În general, succesiunea operaţiilor este următoarea:
a) îndepărtarea parbrizului – pentru a crea posibilitatea de acces convenabilă la victimă şi
în interiorul vehiculului; trebuie avut grijă, la îndepărtarea părţilor de sticlă, ca fragmente sau bucăţi
de geam spart să nu devină un risc pentru victime sau chiar pentru echipa de intervenţie.
De regulă, maşinile fabricate în România au parbrize instalate prin intermediul unor garnituri de
cauciuc. Acestea pot fi uşor demontate cu o şurubelniţă şi, eventual, cu o pompă de aspiraţie, după o
tehnică relativ simplă.
b) îndepărtarea părţilor laterale şi a capotei (utilizând distanţatoare hidraulice, foarfeci
hidraulice,etc.);
c) îndepărtarea scaunelor (care joacă un rol important în blocarea victimelor);
d) pentru vehicule răsturnate, vehicule comerciale ş.a. sunt evidenţiate metode specifice.
19.1 INTRODUCERE.
Odată cu primele începuturi ale civilizaţiei a apărut şi nevoia exprimării ideilor în scris. Primele
însemnări s-au făcut pe table ceramice – civilizaţia asiriană, pe tăbliţe de lut – Insula Paştelui şi papirus.
Cel mai vechi papirus datează din anul 3500 î.e.n. şi se află în biblioteca naţională din Paris. Istoria
aminteşte că biblioteca din Alexandria, arsă în timpul atacului lui Cezar ( anul 43 î.e.n.) conţinea 500.000
cărţi scrise pe suluri de papirus.
În secolul III î.e.n. se foloseşte pentru scris pergamentul. Hârtia a fost fabricată pentru prima dată de
chinezul TEAN LUN în anul 105 î.e.n. din pastă de coji de copac, cânepă şi cârpe, aplicată pe împletituri
de bambus.
În Europa, prima fabrică de hârtie a fost înfiinţată la San Filipe în Spania, în jurul anului 1150. După
descoperirea tiparului hârtia este tot mai căutată; apar primele mori de hârtie din Europa şi America. La
noi în ţară, prima moară de hârtie a apărut în Moldova în anul 1583, la Iaşi.
Între anii 1707-1714 începe folosirea în procesul de fabricaţie a hârtiei, a paielor şi algelor. După
descoperirea celulozei din paie, procesul chimic de fabricaţie cu ajutorul sodei caustice care degradează
paiele s-a extins şi la lemn.
Primele fabrici de hârtie din ţara noastră s-au construit în 1881 la Letea şi 1882 la Buşteni.
Ulterior au fost date în folosinţă noi combinate de celuloză şi hârtie la Suceava, Dej, Zărneşti,
Petreşti, Ghimbav. La Călăraşi şi Constanţa au fost date în folosinţă combinate care întrebuinţează drept
materie primă paiele, iar la Chişcani, combinatul care valorifică una din cele mai însemnate bogăţii ale
Deltei Dunării, stuful.
120
19.2 CARACTERISTICI CONSTRUCTIVE ŞI TEHNOLOGICE
Fabricile de celuloză şi hârtie sunt întreprinderi specializate în prelucrarea lemnului, a maculaturii,
paielor şi stufului pe care le supun unor tratamente mecanice, chimice şi termice prin intermediul cărora
se realizează produsele finite, celuloza, hârtia, cartonul, celofibra, vâscoza, etc.. Aceste fabrici se
instalează în construcţii de gradul I rezistenţă la foc. În afara construcţiilor care adăpostesc instalaţiile
necesare desfăşurării procesului tehnologic, sunt amenajate depozite pentru materia primă folosită în
procesul de fabricaţie cât şi pentru materialele auxiliare utilizate: amidon, colofoniu, uleiuri, coloranţi,
negru de fum, acid clorhidric, acid sulfuric, clor, etc..
Întrucât majoritatea operaţiilor tehnologice pentru fabricarea celulozei şi hârtiei se desfăşoară la
umed, pericolul de incendiu este mai redus. Acesta apare îndeosebi la secţia de preparare a semipastelor
unde se execută tocarea paielor şi a stufului şi la maşina de tras hârtie, în partea finală, aceea a uscării
hârtiei, unde datorită nerespectării parametrilor de funcţionare se poate aprinde pâsla benzii transportoare
şi hârtia de pe aceasta.
Pentru fabricarea celulozei din paie de grâu se folosesc cantităţi însemnate, de exemplu la o
producţie de 50.000 t/an celuloză, respectiv 150-170 t/zi, se consumă zilnic cca. 500 tone paie. Adăugând
stocul tampon de asigurare cu materie primă pentru perioada normată, care în unele cazuri e considerată
60-90 zile, cantităţile de paie ce urmează a fi depozitate în incinta întreprinderii poate ajunge la 30.000-
50.000 tone.
În depozitul de paie, fiecare stivă poate avea o capacitate de 1600-2000 tone. Modul în care se
face depozitarea nu este lipsit de importanţă pentru că unele defecţiuni intervenite în timpul construirii
stivelor pot conduce la degradări biologice şi chimice care pot da naştere la autoaprindere.
În urma acţiunilor de descărcare, stivuire, etc., rezultă mari cantităţi de paie în vrac (15-20% din
cantitatea intrată în depozit). Paiele în vrac mai rezultă şi în urma manipulării defectuoase a baloturilor.
Dacă nu sunt introduse imediat în consum, îşi pot modifica gradul de umiditate, ajungând la valori de
până la 60-80%, când se creează condiţii favorabile dezvoltării microflorei termogene care duce la
autoaprindere.
Stuful, ca principal produs al Deltei Dunării, este materia primă de bază pentru producerea
celulozei în marele combinat pentru industrializare de la Chişcani, a cărui capacitate de prelucrare este de
650.000-700.000 tone anual. Industrializarea importantelor cantităţi de stuf a necesitat realizarea unor
mari depozite atât în Deltă cât şi în cadrul combinatului. Depozitarea se face prin îmbalotare manuală sau
mecanică, prin manipularea baloţilor rezultă o serie de deşeuri care sporesc pericolul de propagare a
incendiului.
Depozitele de buşteni din cadrul fabricilor de celuloză şi hârtie au aceleaşi caracteristici ca şi cele
analizate la fabricile de cherestea.
121
umiditate al stufului, poziţia sursei în masa de material şi capacitatea termică a acesteia. Din
experimentările făcute a rezultat faptul că stuful face parte din categoria materialelor uşor combustibile.
Datorită compoziţiei chimice şi existenţei golurilor de aer în tulpinile de stuf, incendiul se dezvoltă
cu mare intensitate şi rapiditate la suprafaţa stivei şi apoi este influenţată de : modul în care se află
îmbalotat stuful (mecanic sau manual); intensitatea vântului şi de conţinutul de umiditate a stufului.
Temperatura pe timpul arderii este ridicată, putând atinge valori de 1200-1300 grade C. Datorită
temperaturii ridicate, se produc radiaţii termice puternice care aprind materialele combustibile aflate la
distanţe până la 30 m. de stivele incendiate.
În timpul arderii stivelor de stuf se produc mari mişcări ale maselor de aer, vârtejuri, care ridică
bucăţi de stuf incandescent în aer, transportându-le pe direcţia vântului la mari distanţe.
Un factor care contribuie la propagarea cu repeziciune a incendiului îl constituie deşeurile ce
rezultă în urma manipulării repetate a unor mari cantităţi de stuf. Din experimentările făcute a rezultat
faptul că viteza de propagare a incendiului pe deşeurile de stuf este de până la 2m/min. dar ea poate creşte
în condiţiile intensificării vântului până la 8-10 m/min.
Pe timpul arderii se degajă mari cantităţi de fum nociv şi iritant care impune luarea unor măsuri
pentru protecţia servanţilor care acţionează la stingere.
Cei mai eficienţi agenţi stingători sunt în ordine: spuma aeromecanică, apa îmbunătăţită chimic,
sub forma jetului compact, apa sub forma jetului pulverizat.
122
În situaţia când nu se dispune de suficiente forţe şi mijloace, iar sursele de apă au debite
insuficiente, se vor acoperi şirele vecine aflate pe direcţia de propagare a incendiului cu prelate umede sau
pături, limitându-se în acest fel incendierea acestora.
După lichidarea incendiului de la suprafaţa şirei se trece la executarea desfacerii şirei şi lichidarea
incendiului pătruns în masa de paie. Desfacerea şirelor se face de la vârf spre bază, servanţii lucrând pală
cu pală la stingerea focarelor. După lichidarea micilor focare, paiele se transportă pe un teren descoperit
unde se întind în straturi subţiri pentru a se usca şi pentru separarea părţilor arse de cele nearse.
Aceasta este o activitate de lungă durată şi cere efort fizic considerabil, pentru acest motiv se
organizează rulajul servanţilor şi mobilizarea populaţiei pentru a participa la desfacerea stivelor.
Este necesar să se acorde o atenţie deosebită asigurării securităţii servanţilor pe timpul lucrului la
incendiu, interzicând adunarea mai multor servanţi pe şirele incendiate, asigurându-i pe şefii de ţeavă cu
corzi şi cordiţe pentru a împiedica prăbuşirea lor în craterele formate ca urmare a arderii îndelungate a
paielor.
În situaţia în care incendiul are loc în interiorul stivei se recomandă ca procedeu de stingere
injectarea apei în masa de paie cu ajutorul unor ţevi prevăzute la capete cu un trunchi de con. Pe corpul
ţevii se practică orificii cu diametrul 1-2 mm. prin care apa este refulată cu presiune, pătrunde adânc în
masa de păioase, producând stingerea focarului.
Indiferent de procesul folosit, operaţiunea de desfacere a stivelor se execută până la baza lor.
În cazul în care avem şire de paie îmbalotate se lichidează incendiul de la suprafaţă, se desface
şira, balot cu balot, începând de la vârf spre bază, baloţii aprinşi se transportă pe un teren stabilit, separat
de cei neaprinşi, se desfac în prezenţa ţevilor şi se lichidează incendiul pătruns în masa lor.
În vederea preîntâmpinării reizbucnirii incendiului ca urmare a focarelor ascunse trebuie
organizată supravegherea locului incendiului până la degajarea completă a acestuia.
Ţinând cont de marile dimensiuni ale şirelor, se impune necesitatea folosirii în acţiunea de stingere
a autotunurilor şi tunurilor de apă care pot acoperi în timp scurt mari suprafeţe. Acestea mai pot fi folosite
pentru realizarea zidurilor de apă în adâncimea depozitului pentru a preîntâmpina apariţia a noi focare ca
urmare a părţilor combustibile aprinse şi transportate de curenţii de aer la distanţă.
Când se dispune de forţe suficiente e bine să se organizeze cu 1-2 maşini de luptă cu tun de apă,
patrularea în adâncime a depozitului şi amplasarea unor echipe de vânători de scântei pe şirele
neincendiate aflate pe direcţia curenţilor de aer.
124
COMPORTAREA LA FOC A STUFULUI
ÎN CONDIŢII DIFERITE DE BALOTARE ŞI STIVUIRE
COMPORTAREA LA FOC
LA BALOTURILE DE HÂRTIE ROTATIVĂ
Sub acţiunea flăcării directe baloturile de hârtie rotativă se aprind şi ard intens.
Pentru ca incendiul să cuprindă întreaga suprafaţă a baloturilor de hârtie rotativă, nu este nevoie
decât de câteva secunde. Capetele de hârtie rotativă desfăşurate sau eventualele rupturi ale balotului
înlesnesc mult aprinderea hârtiei.
Violenţa şi intensitatea arderii se datorează în bună parte faptului că în interiorul baloturilor de
hârtie – mai cu seamă în cazul hârtiei creponate – se formează spaţii înguste paralele cu suprafaţa
balotului şi aerul din interiorul lor alimentează arderea.
Faptul acesta contribuie în bună parte la dilatarea baloturilor, iar ca urmare straturile înfăşurate
crapă, contribuind la continuarea şi intensificarea arderii, cu flăcări.
Trebuie apreciat ca un factor important, că în cursul arderii hârtiei iau naştere temperaturi ridicate
ceea ce contribuie la propagarea incendiului. Acest lucru se datorează mişcării în sus a aerului care se
încălzeşte, locul lui fiind ocupat de aerul mai rece în partea de jos. În felul acesta, ia naştere un curent care
smulge particulele incandescente de pe suprafaţa baloturilor de hârtie rotativă şi le poartă prin aer la
distanţă unde, cătând pot provoca noi incendii.
Se va ţine seama de căldura mare ce se dezvoltă în cursul arderii, aceasta prezentând pericole
apreciabile. Din cauza radiaţiei termice hârtia se poate încălzii până la temperatura de aprindere şi poate
aprinde diferite materiale combustibile din apropiere.
Aşadar, propagarea incendiului are loc în mai multe feluri şi anume:
1. De la baloturile de hârtie rotativă aprinse incendiul se propagă asupra celorlalte baloturi.
2. Particule de hârtie aprinse purtate de curenţii de aer pot da naştere unor focuri zburătoare.
3. Incendiul se poate propage prin intermediul deşeurilor de hârtie dintre baloturi.
4. Din cauza radiaţiei de căldură suprafaţa baloturilor care se găsesc la o distanţă de până la 1.5m
se încălzeşte şi se aprinde.
125
5. Concentraţia de căldură, pricinuită de arderea baloturilor de hârtie rotativă în încăperi închise,
poate încălzi la temperatura de aprindere şi poate aprinde produsele de hârtie încă neaprinse de flăcări.
6. În cazul arderii baloturilor de hârtie rotativă, trebuie avut în vedere că incendiul s-ar putea
răspândi considerabil, în timp foarte scurt, dacă nu este stins în stadiul lui iniţial – adică în primele 2-3
min. – respectiv dacă nu se iau măsuri pentru localizarea şi lichidarea lui conform organizării p.s.i. pe
locul de muncă pe principiul autoapărării.
Mai trebuie menţionat că prin depozitarea în poziţie culcată a baloţilor de hârtie rotativă,
condiţiile izbucnirii incendiului şi ale răspândirii lor sunt mai reduse. Acest lucru se datorează faptului că
baloturile de hârtie rotativă culcate au filele înfăşurate mai strâns datorită greutăţii hârtiei şi astfel spaţiile
înguste din interior conţin mai puţin aer, deci alimentează mai puţin arderea.
Aşadar, baloturile de hârtie rotativă culcate se aprind mai greu, ard mai încet iar suprafaţa lor se
carbonizează mai repede.
Stratul carbonizat de la suprafaţa baloturilor de hârtie contribuie la scăderea intensităţii arderii şi
la diminuarea flăcărilor.
Acest lucru este demn de luat în seamă, deoarece contribuie la încetinirea arderii.
În sfârşit, s-a dovedit că pentru aprindere este suficient să ia foc o cantitate cât de mică de deşeuri
de hârtie din apropierea baloturilor de hârtie rotativă, ca aceasta să poată arde în întregime dacă are
suficient oxigen la dispoziţie, respectiv dacă începutul de incendiu nu este stins la timp.
Viteza arderii depinde de:
1. Modul de depozitare a baloturilor de hârtie rotativă. Baloturile de hârtie rotativă ridicate în
poziţie verticală ard mai repede decât cele culcate.
2. Duritatea hârtiei rotative, gradul cum este strânsă în baloturi.
3. Conţinutul de materiale de umplutură şi de conţinutul de celuloză.
4. Felul de satinare a suprafeţei hârtiei.
Astfel:
a) Arderea hârtiei rotative înfăşurată mai strâns este mai lentă.
b) Baloturile de hârtie rotativă cu conţinut ridicat de celuloză şi cu mult material de umplutură ard
mai greu. Suprafaţa lor se carbonizează mai puternic şi mai repede.
c) Hârtia satinată, cu conţinut de clei, se aprinde mai greu şi arde mai încet.
COMPORTAREA LA FOC
A HÂRTIEI ÎN COLI
Condiţiile aprinderii şi arderii hârtiei în coli sunt influenţate în mare măsură de modul în care
colile sunt aşezate unele peste altele, deci dacă balotul are sau nu capete proeminente.
Experienţa de combustibilitate a dovedit că în timp ce planşetele de lemn pe care este încărcată
hârtia se aprinde de la flacăra deşeurilor de hârtie, din baloturile de hârtie în coli nu se aprind decât
capetele, respectiv foile proeminente. Partea de hârtie compactă se carbonizează numai.
La arderea hârtiei în coli, este foarte primejdioasă arderea părţii superioare a grămezilor, fiindcă
hârtia aprinsă poate fi luată de curentul de aer şi provoca incendii locale în apropiere.
Dacă incendiul nu a fost observat la timp şi planşeta de sub hârtie arde, aceasta poate pricinui
situaţii foarte periculoase, fiindcă balotul de hârtie în coli se poate răsturna şi hârtia răspândită va arde cu
mare intensitate.
Stingătorul cu pulbere nu este potrivit nici chiar pentru stingerea incendiilor de hârtie de proporţii
mai mici. Gazul de vehiculare a pulberii, care năvăleşte cu mare viteză, răspândeşte particule de hârtie
incandescentă, de pe suprafaţa baloturilor în curs de carbonizare şi dă naştere la foc zburător.
Pulbere de stingere aderă cu greu la suprafeţele inegale şi nu îşi poate face efectul, nici nu poate
răci sub temperatura de aprindere a materialului incandescent.
Ca urmare, deşi flăcările pot fi stinse, particulele incandescente rămase pot reaprinde hârtia.
Experienţele arată că, pentru stingerea incendiului de hârtie cea mai bună substanţă este apa
pulverizată. Cu ajutorul jeturilor de apă pulverizată incendiile acestea pot fi stinse în timp destul de redus
şi cu pagube relativ mici.
Trebuie avut grijă ca să fie stinse cu desăvârşire şi răcite focarele mai adânci care se formează în
punctele de stingere dintre baloturi. În cazul hârtiei în coli trebuie acordată deosebită atenţie stingerii
planşetelor de lemn pe care este încărcată hârtia. Această sarcină este îngreuiată considerabil atunci când
hârtia este încărcată în mai multe rânduri strânse.
126
Cu ocazia unor incendii de acest fel se ridică în aer mari cantităţi de fum şi de produse de ardere.
După stingere trebuie controlată foarte minuţios toată suprafaţa unde a avut loc incendiul şi chiar
şi locurile mai îndepărtate, pentru a se verifica dacă nu cumva s-au format noi focare de incendiu, din
cauza particulelor de hârtie aprinse purtate de curenţii de aer.
20.1 GENERALITĂŢI
Căile ferate au apărut la începutul secolului al XIX – lea şi s-au răspândit aproape în toate ţările
lumii.
Căile ferate au pătruns în ţara noastră mai întâi în Banat (1854) între localităţile Buziaş şi Oraviţa,
apoi în Dobrogea (1860) între localităţile Constanţa şi Cernavodă, în Transilvania (1863) între localităţile
Arad şi Alba Iulia, în Muntenia, Moldova, Bucovina (1869) între localităţile Filaret – Giurgiu şi Oltenia
(1875) pe traseul Craiova – Piteşti – Titu – Bucureşti.
Prima cale ferată construită pe teritoriul ţării noastre este considerată linia Bucureşti – Giurgiu care
a fost inaugurată la 13 octombrie 1869.
Liniile ferate se pot clasifica din mai multe puncte de vedere:
a) după ecartamentul căii:
- linii ferate cu ecartament de 1435 mm, numit ecartament normal, cele mai răspândite în lume;
- linii ferate largi, cu ecartament mai mare de 1435 mm, folosite în Rusia, Spania şi Portugalia (1524,
1670 mm);
- linii foarte înguste, cu ecartament mai mic de 1435 mm, cu caracter industrial şi forestier (1000, 760,
600 mm).
b) după relieful terenului:
- linii de şes, cu o declivitate maximă de 5 o/oo;
- linii de deal cu o declivitate de 5 – 10 o/oo;
- linii de munte cu o declivitate de 10 – 30 o/oo;
- linii alpine cu o declivitate de 30 – 40 o/oo.
- mixt.
c) după felul de transmitere a forţei de tracţiune:
- linii ferate cu aderenţă;
- linii ferate cu cremalieră;
- linii ferate funiculare.
Pentru transportul călătorilor şi mărfurilor pe calea ferată se folosesc vagoane care se mişcă prin
rostogolirea roţilor pe şinele metalice ale liniei ferate. Totalitatea vagoanelor folosite pe căile ferate
formează parcul de vagoane.
După scopul pentru care sunt construite, vagoanele se clasifică în:
- vagoane pentru transportul călătorilor;
- vagoane pentru transportul mărfurilor;
- vagoane pentru nevoile administraţiei.
Realizarea unui mijloc de transport mai rapid şi eficient a preocupat omul din cele mai vechi
timpuri. Primul realizator al unui vehicul numit locomotivă cu abur a fost englezul R. Trevithick, care la
13 februarie 1804 a reuşit să remorcheze un convoi de vagoane încărcat cu 10t de minereu de fier şi 70 de
oameni pe o distanţă de 15km cu o viteză maximă de 9km/h.
La 15 septembrie 1830 s-a inaugurat prima cale ferată în adevăratul sens al cuvântului prin linia
Liverpool – Manchester. Traseul liniei lung de 51 de km a necesitat numeroase lucrări de artă, printre care
63 de poduri, un viaduct de 18 m înălţime şi debleuri de mari dimensiuni. Primele trenuri au fost
remorcate de locomotive tip A-1 construite de firma Robert Stephenson & Co.
Una din primele locomotive cu abur care a inaugurat calea ferată Bucureşti – Giurgiu numită
Călugăreni nr. 43 este în stare de funcţionare şi azi.
127
Construcţia locomotivelor cu abur în ţară a început în 1926, mai întâi la uzinele din Reşiţa şi apoi
la Uzinele Malaxa (azi Faur) din Bucureşti.
În 1897 germanul R. Diesel a realizat motorul cu ardere internă, la care producerea aprinderii
amestecului de aer şi combustibil lichid nu se mai face prin scânteie ci prin compresie, denumindu-se
după inventatorul său, motor Diesel.
Locomotivele Diesel se pot clasifica după mai multe criterii:
a) după tipul transmisiei:
- locomotive cu transmisie mecanică;
- locomotive cu transmisie hidraulică;
- locomotive cu transmisie electrică.
b) după modul de acţionare al osiilor:
- locomotive cu acţionare în grup;
- locomotive cu acţionare individuală.
Prima locomotivă Diesel din lume a fost construită în 1912 de firma elveţiană Sulzer-Winterthur.
Tracţiunea Diesel în adevăratul sens al cuvântului a fost utilizată pe reţeaua căilor ferate române din 1960,
odată cu construirea pe bază de licenţă elveţiană de către uzinele Electroputere din Craiova în colaborare
cu uzinele constructoare de maşini din Reşiţa a primelor locomotive Diesel-electrice de 2100 C.P..
În ţara noastră se construiesc următoarele tipuri de locomotive:
- locomotiva Diesel-electrică (2100, 3000, 4000 C.P.);
- locomotiva Diesel-hidraulică (37, 250, 450, 1250, 2600 C.P.).
Apariţia tracţiunii electrice este legată de realizarea primelor modele de motoare electrice
de curent continuu, datorate fizicianului rus de origine germană B. S. Iakobi şi mecanicului american T.
Davenport în 1835.
Se cunosc mai multe tipuri de tracţiuni electrice astfel:
- tracţiunea electrică în curent continuu;
- tracţiunea electrică în curent alternativ trifazat;
- tracţiunea electrică în curent alternativ monofazat de frecvenţă joasă;
- tracţiunea electrică în curent alternativ monofazat de frecvenţă industrială.
În România tracţiunea electrică a început odată cu darea în folosinţă a liniei electrificate Braşov-
Predeal, când în urma unui concurs de locomotive pe un traseu de 26 km, s-a optat pentru locomotivele
suedeze de fabricaţie A.S.E.A..
După achiziţionarea primelor 10 locomotive A.S.E.A., construcţia locomotivelor electrice în România
a început în 1966, partea mecanică fiind realizată la I.C.M. Reşiţa, iar partea electrică şi montaj general
realizate la Electroputere Craiova.
Prima locomotivă electrică de construcţie românească a fost predată căilor ferate române în august
1967. În prezent se construiesc locomotive electrice de mare putere, atât pentru nevoile de transport intern
cât şi pentru export, astfel:
- locomotiva electrică de 5100 C.P. (6939 kW);
- locomotiva electrică de 5400 C.P. (7344 kW).
În ultima perioadă de timp datorită avantajelor economice, tehnice şi de exploatare, introducerea tracţiunii
electrice a luat un avânt mare, ca urmare a dezvoltării avantajoase de transport, exploatare şi călătorie.
128
În general, construcţiile depourilor de locomotive sunt de gradul II – III rezistenţă la foc, având
multe deschideri şi linii de cale pentru mişcarea locomotivelor.
Pentru deplasarea, întreţinerea şi repararea locomotivelor electrice, depourile acestora sunt dotate
cu aparate, instalaţii şi reţele de forţă şi de iluminat care acoperă cea mai mare parte din suprafaţa părţii
superioare a pereţilor construcţiilor, în special sub forma conductorilor neizolaţi pentru curentul de înaltă
tensiune deosebit de periculos în caz de incendiu.
Numărul mare de deschideri favorizează formarea tirajului şi accesul aerului în interiorul halei de
reparaţii.
După configuraţia clădirilor şi felul de amplasare a locurilor de remizare şi a atelierelor, se deosebesc
următoarele tipuri de depouri:
- depouri tip pavilion;
- depouri tip în trepte;
- depouri tip siberian;
- depouri tip evantai fără placă de întoarcere;
- depouri tip evantai cu placă de întoarcere.
Vagoane de marfă
Sunt de mai multe tipuri constructive şi dimensiuni, în funcţie de destinaţia fiecăruia.
Unele tipuri de vagoane de mărfuri au pereţii laterali şi pardoseala din scândură, iar altele sunt în
totalitate din profile metalice şi tablă.
Părţile componente ale unui vagon de marfă sunt următoarele:
- şasiul
- aparatul de tracţiune
- aparatul de legare
- aparatul de ciocnire
- frâna de mână
- frâna automată
- carcasa
130
La vagoanele de mărfuri, incendiile pot izbucni de cele mai multe ori din cauza accidentelor sau din
cauza intrării în reacţie a diferitelor substanţe care reacţionează între ele.
La vagoanele cisternă pentru lichide combustibile sau gaze lichefiate ca urmare a exploziilor care se
produc, se distruge o mare parte din vagoane şi sunt scoase de pe calea de rulare îngreunând circulaţia şi
pe celelalte linii de circulaţie.
131
- legăturile telefonice şi radio necesare conducerii operaţiunilor se realizează foarte greu, deoarece
radiotelefoanele portabile nu se pot utiliza în interior decât până la distanţe de maxim 200m, iar
comunicarea este posibilă doar între cele două sectoare de la capătul tunelului şi punctul de comandă.
Comunicarea se poate face prin realizarea de-a lungul galeriei încă de la începutul intervenţiei a unei
reţele telefonice care deşi vulnerabilă datorită incendiului este foarte utilă pentru furnizarea datelor despre
incendiu la punctul de comandă.
O caracteristică a acestor incendii este durata mare de acţiune, de la câteva zile la câteva săptămâni
132
- se acţionează cu mijloacele de stingere din dotare (hidranţi interiori, stingătoare portabile şi
transportabile, alte mijloace );
20.5.2Organizarea cooperării
Cooperarea formaţiilor civile de pompieri cu unităţile militare de pompieri se face pe baza
planului unic de intervenţie şi pe baza planului de apărare al unităţii, în funcţie de ipotezele de stingere
stabilite de acestea la punctele vitale si vulnerabile la incendiu.
Cooperarea cu formaţiile civile de pompieri vecine care au autospeciale de stins incendii se face
pe baza planului de autoapărare al obiectului. În cazul unor evenimente formaţiile civile de pompieri cu
care se cooperează intervin cu operativitate şi se amplasează pe locurile stabilite in ipostazele de stingere.
Cooperarea este organizată de Dispeceratul Energetic feroviar pentru deplasarea echipei de
intervenţie cu drezina pantograf, pentru scoaterea de sub tensiune a liniei de contact pe traseul unde s-a
produs evenimentul şi montarea scurtcircuitoarelor.
133
- executarea reparaţiilor prin înlocuirea agregatelor şi folosirea rezervei de piese de schimb şi
materiale;
- transportul la locul intervenţiei a utilajelor, echipamentului de protecţie, lubrifianţilor şi substanţelor
chimice destinate ducerii acţiunilor de intervenţie, avându-se în vedere consumul mare de substanţe
necesare la astfel de incendii ;
- asigurarea rezervelor necesare de utilaje, echipament şi substanţe de stingere se face pe baza
calculului forţelor şi mijloacelor.
Asigurarea materială are ca scop aprovizionarea neîntreruptă a unităţilor cu alimente, echipament şi
alte materiale.
Pe timpul intervenţiei comandantul intervenţiei organizează servirea masei la locul acţiunii şi
schimbarea echipamentului servanţilor şi rularea acestora.
Asigurarea medicală se organizează de către comandantul intervenţiei şi personalul de medicină de
urgenţă în scopul menţinerii capacităţii de intervenţie, păstrării sănătăţii militarilor, acordării la timp a
ajutorului medical şi a tratamentului de urgenţă al răniţilor sau transportării la spital a celor cu afecţiuni
grave.
Asistenţa medicală este asigurată de :
- dispensarul medical cu program permanent, pe teritoriul depoului ;
- autosanitarele de la policlinica A.C.F.R. sau Spitalul judeţean cel mai apropiat, în celelalte situaţii ;
- serviciul de medicină de urgenţă şi reanimare.
Salvarea şi evacuarea răniţilor din zona de intervenţie se asigură de echipa de salvare de
comandantul intervenţiei, cu luarea tuturor măsurilor de securitate.
Pentru stingerea incendiilor la rampele de reparaţii a locomotivelor şi la gropile de lucru în care sunt
acumulate mari cantităţi de combustibil se va acţiona combinat cu pulbere stingătoare şi cu spumă.
Protecţia elementelor metalice ale acoperişului şi ale locomotivelor imposibil de evacuat se va face
cu jeturi de apă refulată cu ţevi tip ‘C ‘ cu ajutaje pulverizatoare.
Pentru stingerea incendiilor izbucnite la acoperişul depoului de locomotive se va folosi apă refulată
sub forma jetului compact pentru desprinderea părţii arse de partea nearsă prin ţevi tip ‘B’ cu diametre
mari şi presiuni ridicate.
134
- pentru răcirea cisternelor neincendiate se foloseşte apă refulată prin ţevi tip ‘B’ şi ‘C’ cu
ajutaje mari ;
- la incendiile de mărfuri generale, unde este necesar, se pot folosi pulberi stingătoare ;
- pentru incendiile izbucnite în tuneluri se foloseşte apă pentru răcirea pereţilor şi bolţii
tunelului, sub formă de jet compact prin ţevi tip ‘B’ ;
- la vagoanele de călători se foloseşte apă sub forma jetului compact pentru ruperea parţii
arse de partea nearsă şi apă sub forma jetului pulverizat pentru răcirea pereţilor vagoanelor supuse
radiaţiilor calorice.
Echipa FCP se deplasează conform variantelor de intervenţie cât mai aproape de locul incendiului
folosind mijloacele de protecţie individuală.
Regulatorul circulaţiei are următoarele obligaţii:
- asigură mijlocul de tracţiune;
- asigură calea liberă pentru deplasarea liberă a trenului la locul intervenţiei;
135
- dispune şi asigură descompunerea trenului şi izolarea vagonului incendiat precum şi evacuarea
vagoanelor de pe liniile vecine;
- între linia vagonului incendiat şi linia trenului p.s.i. se asigură o linie liberă;
- în cazul incendiilor pe liniile electrice se anunţă dispeceratul energetic feroviar pentru scoaterea
reţelei de sub tensiune şi montarea scurtcircuitoarelor de protecţie (100 – 150 de m).
Trenul p.s.i. execută următoarele activităţi:
- se deplasează cu operativitate la locul intervenţiei;
- se va gara păstrând o linie liberă faţă de vagonul incendiat;
- se organizează o echipă pentru salvarea persoanelor şi evacuarea bunurilor;
- se asigură ţevi cu apă pentru protecţia vagoanelor învecinate neincendiate;
- acţiunea de stingere cu apă şi spumă începe doar la primirea confirmării scrise că s-a scos reţeaua
de sub tensiune;
- se iau toate măsurile pentru protecţia servanţilor.
20.7.4Recunoaşterea incendiului
Incendii la depouri de locomotive
Pe timpul recunoaşterii se vor stabili:
- locul şi proporţiile incendiului, direcţia de propagare a acestuia;
- pericolul de electrocutare la locomotivele electrice;
- natura elementelor portante ale acoperişului, gradul de deformare şi pericolul de prăbuşire a
acestora;
- numărul locomotivelor aflate în depou, posibilitatea evacuării lor, şi protecţia celor ce nu pot fi
evacuate;
- prezenţa locomotivelor de serviciu şi a personalului de deservire pentru asigurarea evacuării
locomotivelor şi gararea lor pe linii secundare;
- numărul locomotivelor imposibil de evacuat şi posibilitatea de protejare a acestora prin acoperire
cu prelate sau udare cu apă;
- numărul vagoanelor cisternă ce pot fi folosite pentru alimentarea cu apă a autospecialelor;
- starea căilor de acces interioare şi exterioare
Incendii la garnituri de tren, de marfă şi călători
La recunoaştere comandantul intervenţiei va stabili:
- prezenţa personalului accidentat ce trebuie salvat de urgenţă, precum şi acordarea primului ajutor;
- locul, proporţiile, modul de manifestare şi posibilităţile de propagare a incendiului la tot trenul şi
vecinătăţi;
- numărul vagoanelor incendiate şi deraiate;
- numărul vagoanelor neincendiate care pot fi scoase din zonă;
- stabilirea vagoanelor ce au încărcătura cea mai periculoasă şi înlăturarea pericolului de explozie
sau incendiu;
- identificarea vagoanelor cu mărfuri de valoare şi posibilitatea scoaterii lor din zona incendiată;
- căile de acces folosite pentru realizarea dispozitivelor de intervenţie nu trebuie sa împiedice
circulaţia pe liniile de cale ferată;
- numărul de locomotive şi de vagoane cisternă cu apă aflate în gările apropiate ce pot fi folosite
pentru alimentarea maşinilor de luptă;
- folosirea macaralelor de mare capacitate pentru scoaterea vagoanelor deraiate neincendiate din
zonă;
- necesitatea chemării la locul intervenţiei a trenului p.s.i..
Măsuri specifice de recunoaştere:
- dacă personalul de transport trebuie salvat se găseşte în siguranţă;
- dacă s-a produs o răspândire de nor de gaz lichefiat şi există pericolul de pătrundere în subsoluri,
de teren accidentat;
- dacă măsurile luate de personalul de transport creează condiţii favorabile de intervenţie.
Incendii în tuneluri de cale ferată
Persoanele care execută recunoaşterea trebuie să fie echipate cu costume de protecţie anticalorice,
aparate de respirat şi lămpi portative de iluminat. Deplasarea personalului se va face în coloană în
136
apropierea pereţilor pereţilor laterali ai terenului, ţinând legătura radio cu exteriorul. Comandantul
intervenţiei stabileşte:
- numărul vagoanelor şi sistemelor neincendiate, ameninţate de incendiu, starea lor, posibilitatea
decuplării, a scoaterii acestora din tunel cu locomotiva de manevră;
- locul şi proporţiile incendiului, numărul vagoanelor incendiate şi starea lor;
- natura substanţelor care ard, pericolul care-l prezintă pentru oameni şi pentru vecinătăţi, ce
substanţă stingătoare va fi folosită;
- locul de garare a vagoanelor scoase şi modul de continuare a stingerii;
- direcţia de scurgere a lichidelor revărsate şi pericolul de deversare în sursele de apă naturale,
necesitatea realizării unor batale de colectare, a unor baraje flotante pe sursa de apă;
- condiţiile de amplasare a maşinilor de stins incendii şi posibilităţile de alimentare cu apă a
acestora.
137
-
Intervenţia la tunelul de cale ferată
Intervenţia este o operaţiune dificilă care impune o foarte bună pregătire, organizare şi desfăşurare
a tuturor activităţilor.
Deplasarea forţelor şi mijloacelor la locul intervenţiei este dificilă iar intervenţia trebuie făcută
prin ambele intrări în tunel.
Acţiunea de stingere începe cu deplasarea şi scoaterea din tunel a vagoanelor şi cisternelor
neincendiate, folosind două-trei ţevi tip B, pentru lichidarea focarelor la exteriorul lor. Acţiunea de răcire
continuă şi în zona de evacuare şi de garare a acestora. După garare se verifică dacă incendiul a pătruns
sau nu în masa de mărfuri. Vagoanele cisternă se răcesc până când temperatura pereţilor revine la
temperatura mediului ambiant.
Acţiunile sunt conduse de un şef de sector ce stabileşte gradul de pericol al mărfurilor incendiate
faţă de oameni şi vecinătăţi.
La fiecare intrare a tunelului se va organiza:
- un sector de evacuare a vagoanelor cisternă şi cisternelor neincendiate, precum şi stingerea
flăcărilor de la ieşirea din tunel;
- un sector de stingere în tunel.
Succesul stingerii depinde de rapiditatea cu care se concentrează forţele şi mijloacele la ambele intrări ale
tunelului.
În cazul neevacuării vagoanelor şi cisternelor se va interveni cu o platformă care va folosi pentru
răcire ciuperca pulverizatoare de la tunul primei maşini. Pentru stingerea focarului se va acţiona cu
pulbere stingătoare iar apoi cu spumă aeromecanică sau cu apă pulverizată.
Comandantul intervenţiei trebuie să ia toate măsurile necesare pentru prevenirea accidentelor
rezultate din prăbuşirea bolţii tunelului în zona incendiată sau a exploziilor vagoanelor cisternă. Servanţii
vor acţiona de la o distanţă mai mare fiind amplasaţi lângă pereţii laterali ai tunelului, înaintarea făcându-
se la ordinul comandantului.
Pentru lucrul în bune condiţii se vor ilumina corespunzător sectoarele de stingere folosindu-se
proiectoarele de pe maşinile amplasate pe platformele de intervenţie.
Pentru evitarea scurgerilor de produse în şanţurile de colectare a apelor pluviale se amenajează
diguri de pământ sau nisip de cel puţin 50 de cm, iar zonele îndiguite vor fi acoperite cu spumă. Se vor
realiza gropi sau bataluri în afara tunelului în care se vor colecta produsele revărsate.
Comandantul intervenţiei trebuie să ia de la început măsuri de organizare a rulajului şi odihnei
servanţilor şefi de ţeavă în exteriorul tunelului.
Dacă tunelul este prevăzut cu guri de ventilaţie, comandantul va acţiona de sus în jos prin gurile
de ventilaţie cu spumă cu coeficient mare de înfoiere pentru inundarea tunelului în zona incendiată.
138
- dacă s-a închis robinetul de izolare a motorinei sau dacă s-au obturat conductele de alimentare prin
turtire sau îndoire.
Pentru stingere se acţionează iniţial cu pulbere apoi cu spumă. În cazul scurgerii combustibilului
comandantul trebuie să ia măsuri de oprire a acesteia prin obturarea cu dopuri de lemn a spărturilor,
precum şi interzicerea focului deschis în zonă pe timpul intervenţiei. Datorită creşterii intensităţii arderii
se vor proteja rezervoarele de combustibil cu ţevi generatoare de spumă pentru preîntâmpinarea
exploziilor.
Pentru stingerea incendiului la cabina locomotivei se va acţiona doar cu stingătoare de CO 2 de pe
locomotivă sau cu praf şi pulbere.
Servanţii vor fi echipaţi cu cizme şi mănuşi de cauciuc, costume de protecţie anticalorice, MCFG,
aparate de respirat şi vor lucra în echipe câte doi pentru întrajutorare.
La incendiile izbucnite la locomotivele electrice, comandantul intervenţiei trebuie să verifice:
- dacă s-a deconectat disjunctorul;
- dacă s-a coborât pantograful;
- dacă s-a deconectat circuitul de comandă şi cel al bateriei.
Se vor folosi aceleaşi metode şi se vor respecta aceleaşi măsuri de securitate ca la stingerea
incendiilor la instalaţiile electrice de pe locomotivele diesel-electrice.
139
Servanţii se amplasează înapoia terasamentelor de cale ferată, acţionând din poziţia culcat, fiind
echipaţi cu costume anticalorice şi aparate de respirat.
În cazul incendiului izbucnit la o garnitură de tren aflată sub un pod sau pasaj de trecere, trebuie
scoasa imediat pentru a nu se produce prăbuşirea acestora.
20.8 CONCLUZII
În urma incendiilor s-au tras o serie de concluzii ca:
- lipsa detectoarelor de semnalizare în halele de reparaţii măreşte timpul de observare şi anunţare a
incendiului;
- nu se dispune de cantităţi suficiente de apă;
- blocarea căilor de acces îngreunează amplasarea autospecialelor;
- la locomotivele electrice intervenţia se face după confirmarea întreruperii energiei electrice;
- pregătirea temeinică a personalului CFR în domeniul p.s.i.;
- asigurarea ignifugării burdufurilor dintre vagoane;
- dotarea corespunzătoare a garniturilor de tren cu mijloace p.s.i..
140
formează gaze. Volumul gazelor se schimbă pe timpul operaţiunilor de încărcare sau descărcare.
Aceste gaze (vapori de produse petroliere) pot forma cu aerul amestecuri explozive. De regulă, vaporii se
evacuează prin canalul de ventilaţie înălţat mult deasupra catargelor.
- în unele situaţii, explozia poate duce la distrugerea pereţilor despărţitori şi carcasa navei;
- aşa s-a petrecut un incendiu in portul Novorosink pe tancul petroliere Volneft. Incendiul a
izbucnit în urma unei explozii. Flăcările şi fumul ajungeau la o înălţime de 18 m. Explozia s-a
produs la un rezervor (ca urmare a unei suduri electrice) avariind şi un alt rezervor din care a început să se
scurgă petrolul. Incendiul ameninţă şi alte rezervoare şi sala maşinilor. După ore întregi de lucru,
folosindu-se diferite metode de stingere şi după ce s-a produs şi a doua explozie incendiul a fost lichidat.
Incendiul se poate propaga la elementele constructive din lemn ale castelului, iar cantitatea mare de
vapori se poate forma şi în compartimentele vecine.
- dezvoltare incendiului poate să ducă la pierderea navei dacă nu se lichidează în prima fază
de dezvoltare;
- în urma exploziilor produsul petrolier poate fi aruncat în mare şi pe mal sau scurgerea poate
avea loc ca urmare deteriorării tancurilor petroliere.
21.1.2 Caracteristicile incendiilor din calele navelor pentru transportul mărfurilor generale
Cu ajutorul navelor, se pot transporta cele mai variate materiale combustibile
(bumbac, cereale, cărbuni, produse alimentare, cherestea, produse chimice etc.).
La asemenea incendii ard materialele combustibile care se transportă şi elementele constructive
din lemn ale vasului.
In prima fază incendiul nu ia proporţii mari, datorită încărcăturii compacte a mărfurilor (spaţiu
liber din cală este 10-15%). Arderea se dezvoltă treptat, putând da naştere la un incendiu de mare
proporţie.
Incendiul se propagă pe orizontală şi verticală prin materialele depozitate sau a elementelor
combustibile din alcătuirea navei.
Fumul se degajă în cantităţi mari, iar concentraţia gazelor sporeşte treptat cu degajări mari de CO
şi alte gaze.
Acumularea continuă a căldurii, duce la ridicarea temperaturii din cală în special zonele apropiate
de locul arderii, unde poate ajunge la 9000C.aceasta duce la aprinderea elementelor de construcţie din
lemn, iar cele metalice ajung în stare de incandescenţă. În felul acesta incendiul se dezvoltă, putând să
cuprindă compartimentele vecine sau chiar întreaga navă.
Propagarea rapidă a incendiului are loc si prin sistemul de ventilaţie.
Un exemplu e incendiul izbucnit în luna ianuarie 1961 pe nava Monrosa ancorată în portul
Veneţia. Nava era încărcată cu baloturi de bumbac. La început se părea că incendiul ameninţă întreaga
navă lucru pentru care personalul vasului a intrat în panică. Intervenţia pompierilor portului a dus la
lichidarea incendiului după circa 2 ore; nava nu a suferit de pe urma incendiului. Pagubele produse ca
urmare a arderii la suprafaţă a baloturilor de bumbac, a inundării acesteia şi necesitatea uscării lui, s-au
cifrat la 25 de milioane de lire.
De asemenea, incendiul izbucnit la 30-09-1964 la vasul italian Marlene, ancorat în portul Galaţi, a
izbucnit şi în compartimentul din prova vasului, unde se depozitase parâme şi vopsele şi alte materiale
( cauza: ţigara aruncată din neglijenţa).
O situaţie asemănătoare a fost si la incendiul de pe cargoul Maryland ancorat în portul Constanţa.
Din cauza temperaturii şi a dezvoltării incendiului erau ameninţate celelalte încăperi.
141
aplică pe pereţi cu ajutorul unei soluţii inflamabile denumite „nitrogliftalică”, care contribuie foarte mult
la propagarea incendiului şi degajarea unei mari cantităţi de fum toxic.
O situaţie similară a fost şi la incendiul din 0-11-193 de pe vasul Codlea din cadrul Şantierului
naval Brăila. Incendiul s-a manifestat la suprastructura vasului compusă din 32 cabine dispuse pe 4
nivele; au ars cabinele pentru personal, instalaţiile cabinei frigorifice, puntea bărcilor, puntea de comandă,
aparatura şi sistemele aferente vasului.
Căile de acces la nivelul punţilor superioare (suprastructura navei) sunt reduse fapt ce îngreunează
intervenţia pompierilor de pe mal. De asemenea, uneori legătura dintre navă şi mal nu se face prin
intermediul pontoanelor ci cu ajutorul bărcilor ceea ce îngreunează şi mai mult intervenţia. În unele
situaţii uşile cabinelor sunt incendiate şi deci pătrunderea şefilor de ţeavă la focare se face cu greutate.
Incendiul izbucnit în sine la 14.01.1980 la cargoul de mărfuri generale „Segarcea” care avea 100 de
încăperi (cabine de locuit, sală de mese, bucătărie, magazie, etc.) a cuprins şi distrus un număr de 15
încăperi aflate în suprastructura navei (4 nivele) datorită combustibilităţii acestora (schelet din lemn,
căptuşeli din polistiren şi melamină, mobilier, etc.).
Pe timp de iarnă apare pericolul de alunecare a servanţilor şi în toate situaţiile pericolul căderii în
mare de pe punţile superioare.
Datorită fumului şi gazelor toxice ce se emană în cantitate mare şi în timp scurt, personalul de pe
navă poate fi surprins şi intoxicat, lucru care s-a petrecut pe cargoul „Segarcea” când un marinar a fost
intoxicat pe timpul când a vrut să salveze alt marinar ce se afla la odihnă într-o cabină.
142
cazul navei „Feldioara” sau vasul „Vracos”. Dacă nu este posibil, se vor lua măsuri pentru protejarea
navelor alăturate sau a construcţiilor.
Întocmirea din timp a unui plan de cooperare cu direcţia portului, unde să se prevadă ce
remorchere vor coopera în caz de incendiu cu subunitatea de pompieri şi modul de evacuare a navei
incendiate din raza portului. În prezent toate porturile din ţară au întocmite P.U.I.
Oamenii vor fi evacuaţi pe mal, pe alte nave sau pe nava incendiată în locuri nepericlitate.
Nava se va manevra în aşa fel, ca să fie cu parte necuprinsă de incendiu din partea opusă direcţiei
vântului.
Pentru micşorarea intensităţii schimbului de gaze se va executa închiderea uşilor, chepengurilor,
oprirea instalaţiei de ventilaţie, etc. O atenţie deosebită se va da protecţiei camerei de comandă care
constituie „Creierul” navei.
Calele se vor umple cu apă cu ajutorul pompelor de pe navă sau folosind mijloacele cu care s-a
intervenit de către subunităţi sau formaţii, dar se va ţine seama ca nava sa-şi menţină stabilitatea.
Acest procedeu de stingere l-a folosit cpt. de pompieri Galaţi şi formaţia portului pentru stingerea
incendiului la vasul italian „Marlen” ancorat în portul Galaţi şi la incendiul de pe nava „Apolonia”;
procedeul s-a folosit din cauza lipsei de intrări către focarele arderii. După lichidarea arderii se va scoate
apa acumulată şi realizarea echilibrului navei.
Scufundarea vasului se va face numai în cazuri excepţionale, când nu mai există nici o posibilitate
de stingere. Locul scufundării va fi stabilit de şeful portului şi după ce pasagerii şi echipajul au fost
evacuaţi, precum şi documentele vasului. În unele porturi din străinătate, stingerea incendiului se face prin
scufundarea vasului pe timp de 2-3 zile, după care timp, vasul este scos la suprafaţă.
În tot timpul stingerii, se vor respecta regulile de securitate a servanţilor indicate de echipajul
vasului. Se vor prevede şi nave destinate pentru salvarea persoanelor căzute în mare şi colaci de salvare.
În cazul incendiilor izbucnite la navele aflate în largul mării sau oceanelor posibilităţile de stingere
sunt reduse şi rare cazuri când navele mai pot fi salvate.
21.2.2Recunoaşterea
Se Va urmări:
- tipul navei şi locul incendiului (în cală, sala maşinii, încăperi de serviciu, etc.);
- existenţa pasagerilor la bord şi necesitatea evacuării lor, căile de evacuare şi acces la ei;
- felul încărcăturii, în special cele din zona incendiului şi cele apropiate de această zonă;
- despărţiturile etanşe şi despărţiturile contra incendiului;
- starea punţilor;
- poziţia navei faţă de vânt, de mal, faţă de navele apropiate şi dacă acestea sunt ameninţate;
- existenţa instalaţiilor fixe pentru stingere;
- ce măsuri au fost luate de echipaj înainte de sosirea subunităţii;
- stabilitatea navei.
Recunoaşterea se va executa împreună cu personalul vasului.În funcţie de locul incendiului,încărcătura
navei,incendiul se va stinge folosind procedeele şi mijloacele de stingere în funcţie de materialele ce ard.
143
În multe situaţii incendiile izbucnesc ca urmare a exploziilor care împrăştie lichidul pe mal sau în
mare. Pentru aceasta atacul va fi dirijat pentru lichidarea arderii la lichidul împrăştiat sau scurs şi apoi se
va închide către navă cu ţevi cu pulberii, spumă şi apă pentru lichidare şi răcirea navei.
Se vor lua măsuri de evacuare a navelor petroliere din apropiere sub protecţia jetului de apă şi apoi
închiderea acvatoriului pentru a nu permite scurgerea lichidului, către porţi sau alte dane. De asemenea se
vor lua măsuri de protecţie a instalaţiilor de pe mal, din apropierea navei incendiate.
Iniţial se vor folosi instalaţiile fixe ulterior, mijloacele din dotarea subunităţilor sau a altor nave.
Spumă va fi deversată în compartimentul incendiat cu deversoare speciale sau cu cele din dotarea
formaţiei şi subunităţilor. Se recomandă un debit de 6 l / min / m 2, iar pentru răcirea rezervorului un debit
de apă de 13,2 l / min / m2. se vor realiza ţevi pentru protecţia compartimentului vecin şi a suprastructurii.
Aburul şi CO2 se vor folosi pentru partea superioară a compartimentului cu ajutorul conductelor fixe sau
montate pe timpul incendiului.
La lichidele combustibile cu temperatura de inflamabilitate peste 60o C se poate folosi şi apa
pulverizată.
21.2.3.2 Stingerea incendiilor din cala navei care transportă mărfuri generale
Un procedeu simplu de stingere este acela al ermetizării calei prin închiderea etanşă a tuturor
deschiderilor. Acest procedeu nu dă rezultatele cele mai bune, deoarece conţinutul de oxigen scade foarte
încet şi nu se poate realiza ermetizarea perfectă a calei. În acest caz, arderea definitivă se realizează după
descărcarea materialelor aprinse şi stingerea lor pe mal.
Stingerea cea mai sigură se realizează cu ajutorul aburului sau CO2, folosind instalaţiile fixe de
stingere. Dacă acestea lipsesc, se pot folosi navele din apropiere de la care se vor trage conducte.
După stingere materialele vor fi evacuate din cală, iar focarele ce ar putea să apară pe timpul
descărcărilor, se vor stinge cu jeturi de apă. Se vor supraveghea în permanenţă calele vecine şi „castelul”,
punţile navei şi alte încăperi şi în funcţie de situaţie, vor fi răcite cu apă
Metoda de stingere eficace, este şi folosirea apei şi a altei substanţe stingătoare introdusă în cală.
De regulă, se folosesc jeturi compacte şi uneori inundarea calei.
Pe timpul stingerii, la cala incendiată se va executa o recunoaştere amănunţită şi la calele vecine.
21.2.3.3. Stingerea incendiilor din încăperile de locuit şi cele de serviciu
Prima intervenţie (personalul navei) trebuie să intervină până la dezvoltarea incendiului.
Pentru stingere, mijlocul cel mai eficace îl constituie apa. În afară de ţevile pentru lichidare, se vor
asigura şi ţevi pentru protecţie şi răcire în încăperile vecine, coridoare, suprastructura navei. În funcţie de
locul incendiului se vor folosi instalaţiile cu CO2.
O atenţie sporită se va acorda salvării şi evacuării oamenilor, folosind în acest scop diferite căi, ca
luminătoare şi alte deschideri prin executarea tăierilor în elementele de construcţie.
În cazul când incendiul se manifestă şi în exteriorul vasului, se vor folosi tunurile de apă şi ţevile
B, evitându-se excesul pătrunderii apei în interior. Aceasta este o măsură în scopul preîntâmpinării
modificării stabilităţii navei atacul dinspre mare se execută cu navele de p.s.i. şi alte nave, iar de pe mal
de f.c.p. şi subunităţile de pompieri.
La sosirea subunităţilor de pompieri – aceştia trebuie să se informeze, în primul rând asupra
studiului evacuării şi salvării persoanelor şi să se convingă că în interior nu mai sunt persoane.
Concomitent se execută atacul pătrunzând la focarele de ardere şi protejarea cu ţevi asupra structurii
navei, camera de comandă şi a altor încăperi în funcţie de locul şi direcţia de propagare a incendiului.
Pentru lichidarea incendiului încăperilor (cabinelor) se recomandă ţevile tip C, iar pentru răcirea punţilor
interiorul navei şi navele vecine, ţevile tip B, tunurile fixe şi mobile de pe mal sau amplasare la diferite
nivele de pe autoscări, alte nave apropiate sau chiar de pe nave incendiate de pe locuri nepericlitate.
Se vor executa desfaceri în pereţi şi chiar în cala navei (dinspre interior) în prezenţa ţevilor ţinând
seama că acestea constituie căi ascunse de propagare a incendiului. Existenţa gazelor toxice ca urmare a
maselor plastice folosite în construcţie, impun folosirea mijloacelor de protecţie adecvată. Aceste situaţii
au fost întâlnite la incendiul de pe nava „Segarcea” unde s-a folosit un număr mare de aparate izolante. De
asemenea, la acest incendiu s-a întârziat pătrunderea la focar datorită fumului, pericolului de alunecare şi
alte pericole şi în acelaşi timp s-a prelungit perioada de stingere.
21.2.3.4. Stingerea incendiilor din sala de maşini şi de cazane
Pentru începuturile de incendiu, sau a celor de mici proporţii (arderea cârpelor, combustibilului
revărsat, etc.) se vor folosi mijloacele iniţiale de stingere.
La incendiile de proporţii se vor folosi instalaţiile fixe de stingere, cât şi alte mijloace ale navei
sau subunităţilor de pompieri şi ale f.c.p, inclusiv nave de p.s.i.
144
Pe timpul stingerii, se vor supraveghea despărţiturile precum şi încăperile vecine, care se vor
proteja cu jeturi de apă. Un exemplu de incendiu – în ziua de 08.11.1963 la motocisternă „Esterita” în
Italia, la sala de maşini. Încercarea de stingere a incendiului cu ajutorul stingătoarelor nu a dat rezultate.
Punerea în funcţiune a instalaţiei cu CO2 nu a dat rezultate, deoarece nu s-a procedat la închiderea
ermetică a încăperii, incendiul s-a propagat de la sala maşinilor la salonul echipajului şi în sala de maşini
cuprinzând în total un volum de 2000 m.c.
Şi la incendiul de pe nava „Feldioara” din şantierul naval Tulcea (dec.1979) s-au manifestat
caracteristicile specifice acestor incendii precum şi greutăţile în acţiunea de stingere. Acţiunea de stingere
a durat 9 ore datorită greutăţilor în ceea ce priveşte pătrunderea la focar cât şi perioadei mari de răcire a
tancurilor lichide combustibile după lichidarea incendiului. S-au întâmpinat greutăţi în descoperirea şi
lichidarea focarelor ascunse în izolaţia şi bordajul navei.
Rezultă că la asemenea incendii efectul de stingere în interiorul sălii de maşini îl are spuma, iar
pentru răcirea pereţilor, călii, a navei, apa. În acelaşi timp se va realiza protecţia camerei de comandă şi
suprastructura navei.
ÎN CONCLUZIE:
În funcţie de situaţia existentă, de locul incendiului şi materialele de pe navă – comandantul
intervenţiei, în colaborare cu şeful portului şi cdt. navei va hotărî modul de intervenţie, stabilind metoda
tactică corespunzătoare, mijloacele şi efectivele necesare, punerea în funcţiune a unor instalaţii şi
decuplarea acelora care necesită acest lucru, asigurarea controlului asupra stabilităţii navei, posibilitatea
de manevră a navei incendiate cât şi a celor care execută stingerea.
Un rol important îl are întocmirea din timp a planului de intervenţie (P.U.I. pentru fiecare
categorie de navă) şi aplicarea acestora în funcţie de particularităţile ce le prezintă nava incendiată,
particularităţile care se cunosc în detaliu cu ocazia recunoaşterii preliminare şi a incendiului, ţinând seama
că navele de acea categorie diferă de la una la alta din punct de vedere constructiv. Cunoaşterea din timp a
forţelor cu care se cooperează şi participă la stingere, poate asigura succesul intervenţiei.
146
mai evacuează, creând straturile de apă ce pot cauza dezechilibrul navei cu riscuri de răsturnare. Din
această cauză, este necesar ca în afara mijloacelor de pompare fixe, să se dispună şi de mijloace mobile
care pot fi poziţionate şi acţionate rapid – cum sunt pompele submersibile electrice cu debit de 50 – 70
m3/h care pot fi uşor instalate în compartimente şi guri de vizitare – şi motopompele rotitoare cu debitul
de 30 m3/h utilizabile însă, numai în locurile bine ventilate, fiind acţionate de motoare cu explozie. De
asemenea, sunt recomandate ejectoarele cu debit de 30 m3/h acţionate cu apă sub presiune – şi aparatul de
golit cala care este simplu şi uşor de folosit. Acest aparat funcţionează practic până la o adâncime de
aproximativ 25 m, cu un debit de aproape 100 m3/h, fiind construit dintr-o turbină motoare acţionată cu
apă sub presiune, obţinută prin orice mijloc aflat la îndemână; această primă turbină acţionează o turbină
de refulare montată pe acelaşi ax. Corpul pompierilor portuari, trebuie să fie dotat cu toate aceste tipuri de
pompe mobile, deoarece navele, în general, nu le au la bord. De altfel, porturile mari sunt dotate
bineînţeles şi cu şalupe pompe. O altă problemă legată de combaterea incendiilor la bordul navelor, este şi
cea a descărcării mărfurilor care pot fi cuprinse de foc sau inundate cu apa folosită la stingere. După
stingerea incendiului, este obligatoriu ca pe bord să rămână o echipă de supraveghere pentru a veghea ca
acesta să nu se reaprindă de la un focar neidentificat sau insuficient stins.
Practicare unei tactici corespunzătoare pentru combaterea incendiilor la bordul navelor, nu poate fi
încadrată într-un regulament rigid, însă din momentul în care s-a dat alarma sunt recomandate o serie de
măsuri a căror aplicare neîntârziată, pot limita extinderea incendiului – şi anume:
- închiderea porţilor etanşe şi a porţilor de compartimentare antiincendiu;
- închiderea hublourilor, sabordurilor şi panourilor;
- oprirea ventilaţiei mecanice în unele zone interesate;
- întreruperea curentului în zona periclitată, însă dacă este posibil cu păstrarea parţială a
iluminatului, care să permită echipelor de salvare şi pompierilor să se deplaseze fără prea mari
dificultăţi.
Având în vedere că tabla se încălzeşte rapid, ajungând uşor la roşu şi propagând astfel în
compartimentele învecinate care sunt cu atât mai vulnerabile cu cât, de cele mai multe ori, conţin produse
uşor combustibile sau inflamabile, trebuie luate rapid toate măsurile preconizate pentru evacuarea gazelor
calde şi a fumului, împiedicându-se astfel formarea unui mediu exploziv. Când este posibil, se recomandă
crearea unui coş de tiraj a gazelor şi fumului în partea superioară a compartimentelor. Când acest lucru nu
este operabil, se va recurge la ajutorul ventilatoarelor mobile. Deseori, o ventilaţie judicioasă poziţionată
şi eficient folosită, poate contribui la reducerea avariei, la o rapidă stingere a incendiului, atât prin
evacuarea gazelor şi fumului, respectiv înlăturarea pericolului de explozie, cât şi prin uşurarea
accesibilităţii echipajelor de pompieri în locurile cele mai periculoase.
Aplicarea acestor principii generale de combatere a incendiilor este dependentă însă de natura
focului respectiv. Astfel, la incendiile care apar în cabinele şi sălile navelor de pasageri, care ocupă un loc
enorm repartizat pe toate punţile vasului, atacul focarului se va face direct cu mijloace fixe sau mobile
disponibile. Folosirea furtunurilor mari nu se face decât în cazul în care focarele trebuie atacate de la
distanţă de pe punţile exterioare. Dacă atacul focarelor nu poate fi executat prin culoare, din cauza
fumului sau a căldurii intense, se vor sparge hublourile, acţionând din exterior, fie de pe puntea
promenadă, fie folosind chiar ambarcaţiunile de salvare amplasate de exemplu pe puntea de îmbarcare.
De asemenea, se pot folosi scări metalice de pe chei sau şalupele pompierilor portuari. De îndată
ce ventilaţia a fost realizată, echipele de pompieri şi de salvare pot pătrunde prin culoarele interioare
pentru stingere. Accesul la puntea pe care s-a declanşat incendiul este mai uşor prin partea inferioară a
acesteia decât prin cea superioară, care riscă să fie inundată de fum şi gaze calde.
Concomitent, trebuie supravegheată evacuarea apei, pentru a nu forma pături masive de apă în
zone superioară a navei, periclitându-i stabilitatea.
În cazul incendiilor apărute în cala vasului – respectiv în magaziile unde mărfurile aşezate în
dreptul panoului de acces. Prin degajarea efectuată prin descărcarea acestor mărfuri, accesul devine
posibil, dacă nu este îngreunat de fum şi gaze calde.
În astfel de cazuri, când accesul direct în cala vasului nu este posibil, se vor folosi instalaţiile fixe
de pe bord (abur sau gaze inerte), închizând deschiderile şi lăsând agentul de stingere să aibă timpul să
acţioneze. O verificare a temperaturii din compartimente permite să se constate evoluţia incendiului. Însă
după un anumit timp, cala trebuie deschisă şi ventilată pentru eliminarea anhidridei carbonice şi a
oxidului de carbon care au saturat mediul, dacă s-a utilizat ca agent stingător CO2 sau pentru răcirea
mediului, dacă s-a folosit abur.
147
În cazul în care focul nu a putut fi stins cu măsurile menţionate, se va recurge la procedeul clasic,
descărcând mărfurile, pe cât posibil şi punând în funcţiune furtunurile mari. Concomitent trebuie puse în
funcţiune şi pompele de aspirare/refulare, pentru a nu supraîncărca nava cu apă.
Stingerea focului din cală, respectiv magaziile de mărfuri ale vasului, se poate executa şi prin
extinctoarele mari sau mici cu spumă.
În cazuri extreme, când focul nu mai poate fi stins, sau focul se declară la magaziile de muniţii sau
exploziv, sabordarea vasului devine o necesitate categorică.
Incendiile care se ivesc în compartimentele de propulsie ale navei sunt cauzate în general de
aparatele electrice aflate sub tensiune (tablouri electrice, alternatoare, motoare, dinamuri) sau de
combustibili lichizi folosiţi la propulsia navei şi care dintr-o scăpare a unei ţevi sau conducte vine în
contact cu o zonă supraîncălzită din sala de maşini, aprinzându-se.
În astfel de cazuri, atacul focului se face cu furtunuri cu jeturi difuzate şi dirijate atât pe podea, cât
şi sub podeaua unde a izbucnit focul.
Se va evita stropirea cu apă a tablourilor şi a aparatajului electric.
O ventilaţie eficientă va veni în sprijinul echipelor de pompieri şi de salvatori. Evacuarea apei se face cu
uşurinţă cu ajutorul mijloacelor existente la bord.
În cazul în care accesul în compartimentul respectiv nu este posibil, se recurge la stingătoarele cu
spumă prin deschiderile maşinii sau culoare adiacente. În general, navele sunt prevăzute cu instalaţii fixe
adecvate (cu apă pulverizată sau spumă), iar navele moderne automatizate, sunt dotate cu instalaţii de
spumă cu grad mare de înfoiere. În cazul navelor transportoare de autovehicule (Ferry-boat) incendiile a
bord sunt deosebit de periculoase din cauza rezervoarelor cu benzină ale autovehiculelor. Şi în acest caz
apa pulverizată prin instalaţiile fixe sau spuma dispersată puternic – sunt mijloace utile de combatere.
La navele petroliere sau tancurile transportoare de gaze lichefiate, incendiile sunt grave şi sunt
necesare acţionări rapide ale unor mijloace puternice de stingere – atât cu apă cât şi cu spumă şi pulbere.
În astfel de situaţii, mijloacele folosite trebuie să aibă debite mari şi puternice de ordinul a 20 m3/minut
pentru protejarea tolelor pereţilor de compartimentare, împiedicând încălzirea lor la roşu, pentru evitarea
exploziilor. Propagarea se poate evita numai printr-o acţiune energică de saturare cu abur, cu spumă, cu
CO2 – astfel încât mediul să devină impropriu propagării. Pentru împiedicarea arderii la suprafaţa apei, a
cantităţilor de hidrocarburi scăpate din tancurile petrolierului în cazul unor fisuri – pompierii porturilor
sunt dotaţi cu dispozitive de baraj cu aer comprimat/sau cu perdea cu bule de aer.
În cazul navelor transportoare de gaze lichefiate, pericolul de explozie este şi mai mare; o scurgere
de gaze poate de asemenea, provoca arsuri grave personalului (metanul lichid fiind înmagazinat la 160 oC),
iar răspândirea lui constituie un pericol de inflamabilitate sau de explozie. Apa trebuie folosită sub formă
de perdele de apă, pentru stropitul cisternelor, a canalizărilor şi a tuturor tablelor.
Toate navele de acest tip sunt de altfel prevăzute cu instalaţii fixe de apă pulverizată. Dacă gazul
se aprinde, se recurge la spumă şi la pulberi, acestea din urmă fiind deosebit de eficiente împotriva
scăpărilor care s-au aprins în urma unei ruperi de ţeavă sau defectării unei vane. Şi în acest caz, o
ventilaţie adecvată este necesară pentru evacuarea gazelor.
Responsabilul fiecărei echipe de ajutor, sprijină pe căpitanul sau proprietarul vasului şi pune la
dispoziţie personalul şi materialul de care dispune, conform indicaţiilor căpitanului navei.
Căpitanul portului hotărăşte măsurile ce trebuie luate pentru a limita extinderea dezastrului
precum şi oportunitatea îndepărtării vasului sinistrat sau a altor vase sau mărfuri, din vecinătatea vasului
sinistrat.
Căpitanul portului arbitrează orice litigiu ce poate surveni între căpitanul navei şi responsabilul
unei echipe de salvare cu respectarea atribuţiunilor fiecăruia. Pe un vas dezarmat sau pentru o maşină–
dispozitiv plutitoare, căpitanul portului ia măsuri urgente.
Dacă un incendiu se declară în incinta portuară, însă nu pe vas sau pe o maşină-dispozitiv
plutitoare, conducerea măsurilor de salvare revine comandamentului pompierilor portuari. Desigur, că
Grupurile de pompieri portuari trebuie să fie dotate cu aparatura şi mijloacele de stingere, de evacuare a
apei, fumului şi gazelor.
148
22.1 INTRODUCERE
22.2
22.3 MARILE AEROPORTURI CUPRIND AEROGĂRILE, DEPOZITELE CENTRALE ŞI ATELIERELE DE REPARAŢII, HANGARELE,
DEPOZITELE DE PRODUSE PETROLIERE, INSTALAŢIILE DE ALIMENTARE CU COMBUSTIBIL, DEPOZITELE DE MĂRFURI ŞI
AVIOANE.
22.5 POTRIVIT PREVEDERILOR ORGANIZAŢIEI INTERNAŢIONALE A AVIAŢIEI CIVILE, NIVELUL DE PROTECŢIE AL UNUI
AEROPORT SE DETERMINĂ PRIN RAPORTUL DINTRE LUNGIMEA AVIOANELOR CARE UTILIZEAZĂ AEROPORTUL RESPECTIV
ŞI FRECVENŢA MIŞCĂRILOR AERIENE CE SE EXECUTĂ PE ACESTA (DECOLĂRI, ATERIZĂRI).
22.6 CATEGORIA AEROPORTURILOR SE DETERMINĂ, DIN PUNCT DE VEDERE AL SERVICIILOR DE SALVARE ŞI STINGERE, ÎN
FUNCŢIE DE CALCULUL NUMĂRULUI MIŞCĂRILOR AVIOANELOR ÎN TIMP DE 3 LUNI. LA NOI ÎN ŢARĂ, ÎN URMA
ANALIZELOR FĂCUTE, AVÂND LA BAZĂ CRITERIILE DE MAI SUS ŞI PERSPECTIVELE DE MODERNIZARE ŞI DOTARE,
ÎNTÂLNIM URMĂTOARELE CATEGORII DE AEROPORTURI :
22.7 CATEGORIA8 PENTRU : BUCUREŞTI, TIMIŞOARA, CONSTANŢA;
22.8 CATEGORIA 6 PENTRU : ARAD, BACĂU, BAIA MARE, CARANSEBEŞ, CLUJ, CRAIOVA, IAŞI, ORADEA, SATU MARE,
SIBIU, SUCEAVA, TÂRGU-MUREŞ, TULCEA.
22.9 ÎN CELELALTE ŢĂRI, MARILE CAPITALE : PARIS, MOSCOVA, TOKYO, SINGAPORE, AMSTERDAM ŞI ORAŞELE NEW-
YORK, LOS ANGELES, FRANKFURT PE MAINE, SUNT DESERVITE DE AEROPORTURI DE CATEGORIA 9.
22.10 PRINCIPALELE TIPURI DE AERONAVE CARE SE AFLĂ ÎN DOTAREA AVIAŢIEI ROMÂNE SUNT : AN-24, AN-26, IL-18,
IL-62, TU-154, BAC 1-11, ROMBAC 1-11, BOEING 707, AIRBUS-310. CA ELICOPTERE, AVIAŢIA
ROMÂNĂ UTILIZEAZĂ KA-26, ALLOUETTE ŞI PUMA.
22.11
22.12 22.2 CARACTERISTICILE CONSTRUCTIVE ŞI FUNCŢIONALE ALE
AEROPORTURILOR
22.13
22.14 AEROPORTUL – ESTE UN ANSAMBLU CONSTITUIT DINTR-UN AERODROM, TERENUL, CLĂDIRILE, AMENAJĂRILE ŞI
INSTALAŢIILE NECESARE ATÂT PENTRU DECOLAREA, ATERIZAREA, MANEVRAREA, ÎNTREŢINEREA ŞI ADĂPOSTIREA
MATERIALULUI VOLANT CÂT ŞI PENTRU DESERVIREA SAU ADĂPOSTIREA PASAGERILOR ŞI A PERSONALULUI TEHNIC ŞI
ADMINISTRATIV.
22.15
22.16 AERODROMUL – ESTE TERENUL AMENAJAT PENTRU DECOLAREA ŞI ATERIZAREA NAVELOR AERIENE, ÎNZESTRAT CU
CONSTRUCŢIILE ŞI INSTALAŢIILE NECESARE CIRCULAŢIEI ACESTORA.
22.17 TERENUL TREBUIE SĂ ÎNDEPLINEASCĂ ANUMITE CERINŢE PRIVIND REZISTENŢA SOLULUI, ORIZONTALITATE, DRENAJ,
PERMEABILITATE, ETC.
22.18 INTENSIFICAREA TRAFICULUI AERIAN DIN ULTIMELE DECENII, ASIGURAREA CONDIŢIILOR OPTIME DE CONFORT ŞI
SECURITATE PENTRU PASAGERI, AU IMPUS ANUMITE CONDIŢII PENTRU BUNA FUNCŢIONARE A AEROPORTURILOR,
LEGATE DE DOTĂRILE PE CARE ACESTEA TREBUIE SĂ LE POSEDE.
22.19 UN AEROPORT MODERN POATE FI COMPARAT CU UN ADEVĂRAT ORAŞ, DEOARECE SE IMPUNE EXISTENŢA UNOR CLĂDIRI
CU DIVERSE FUNCŢIONALITĂŢI, CA ŞI O SERIE DE INSTITUŢII ŞI SERVICII.
22.22 CLĂDIREA AEROGĂRII DE MĂRFURI CE CONŢINE ÎN PRINCIPAL SPAŢII DE DEPOZITARE A MĂRFURILOR ŞI FLUXURI,
SERVICII VAMALE AFERENTE ŞI BINEÎNŢELES, ÎNCĂPERILE DESTINATE BIROURILOR PERSONALULUI CE DESERVEŞTE
ACTIVITĂŢILE CARGO;
149
22.23 HANGARE PENTRU REPARAREA AVIOANELOR PREVĂZUTE CU ANEXE (LABORATOARE PENTRU VERIFICAREA APARATURII
DE BORD, ATELIERE PENTRU PRELUCRĂRI MECANICE, SUDURĂ ÎN MEDIU CU ARGON, TAPIŢERIE, MAGAZII DE PIESE,
VESTIARE ŞI BIROURI);
22.26 CENTRALĂ DE DISTRIBUŢIE A ENERGIEI ELECTRICE RACORDATĂ PE CEL PUŢIN DOUĂ CIRCUITE DIN SISTEMUL
ENERGETIC NAŢIONAL ŞI PREVĂZUTĂ CU GENERATOARE DE CURENT PENTRU CAZURI DE NECESITATE
22.27 CENTRALĂ TERMICĂ;
22.28 CREMATORIU PENTRU GUNOI – INSTALAŢIE SPECIFICĂ AEROPORTURILOR INTERNAŢIONALE, AVÂND CA SCOP ARDEREA
TUTUROR DEŞEURILOR REZULTATE ÎN INCINTA AEROPORTURILOR PENTRU DIMINUAREA RISCULUI DE CONTAMINARE ÎN
CAZUL MATERIALELOR EVENTUAL INFECTATE CE SE VEHICULEAZĂ CU AERONAVELE;
22.29 SPAŢII DE CAZARE DESTINATE TRUPELOR CE ASIGURĂ APĂRAREA (ANTIAERIANĂ ŞI ANTITERORISTĂ) AEROPORTULUI;
22.30 GARAJE ŞI PLATFORME DE PARCARE A AUTOVEHICULELOR DE DESERVIRE A AERONAVELOR, PASAGERI ŞI PERSONALUL
PROPRIU;
22.32 DE ASEMENEA, SPECIFICE ACTIVITĂŢII AEROPORTURILOR SUNT PISTELE DE DECOLARE-ATERIZARE, CĂILE DE RULARE
ŞI PLATFORMELE DE PARCARE PENTRU AERONAVE.
22.33
22.34 22.3. CARACTERISTICI CONSTRUCTIVE ŞI FUNCŢIONALE ALE AVIOANELOR
22.35
22.36 AVIOANELE AU ÎN PREZENT FORME EXTREM DE VARIATE, DAR, ÎN GENERAL, ASEMĂNĂTOARE, ŞI SUNT FORMATE DIN
PĂRŢI DISTINCTE CARE NU LIPSESC LA NICI UN TIP DE APARAT.
22.37 FUSELAJUL ESTE PARTEA ÎN CARE SE TRANSPORTĂ ECHIPAJUL ŞI ÎNCĂRCĂTURA UTILĂ (PASAGERI SAU MARFĂ).
UNEORI PE ACESTA SE MONTEAZĂ MOTORUL SAU MOTOARELE LA AVIOANELE DE TRANSPORT BIMOTOARE (BAC
1.11), TRIMOTOARE (TU 154) ŞI CHIAR LA CELE CU PATRU MOTOARE (IL 62).
22.38 PENTRU ASIGURAREA ZBORULUI, AVIOANELE DE PASAGERI SUNT MULTIMOTOARE, CU POSIBILITATEA CONTINUĂRII
ZBORULUI CU UN MOTOR SAU CHIAR CU DOUĂ CEDATE.
22.39 PENTRU ZBORUL LA ÎNĂLŢIMI MARI FUSELAJUL TREBUIE SĂ FIE PRESURIZAT ŞI CLIMATIZAT.
22.40 ARIPA ESTE ORGANUL SPECIALIZAT PENTRU FURNIZAREA FORŢEI AERODINAMICE PORTANTE ŞI POATE AVEA ÎN PLAN O
FORMĂ DREAPTĂ, ÎN SĂGEATĂ SAU DELTA.
22.41 LA MAJORITATEA AVIOANELOR DE TRANSPORT, MOTOARELE SUNT INSTALATE PE ARIPĂ ÎN DIFERITE POZIŢII (LA AN
24 SUB ARIPĂ, LA IL 18 DEASUPRA EI, LA B 707 PE PILOANE, SUB ARIPĂ), AJUTÂND LA REDUCEREA MOMENTULUI
DE ÎNCOVOIERE AL ARIPII, PRODUS DE FORŢELE AERO-DINAMICE DE PORTANŢĂ ŞI DE REZISTENŢĂ LA ÎNAINTARE.
22.43 PE ARIPĂ SUNT PREVĂZUTE ARIPIOARE, CA ORGANE DE COMANDĂ LATERALĂ CARE PRODUC ÎNCLINAREA LATERALĂ A
AVIONULUI.
22.44 LA PARTEA TERMINALĂ A FUSELAJULUI SE AFLA AMPENAJELE ORIZONTALE, PRIMUL ESTE COMPUS DIN STABILIZATOR
(FIX) ŞI PROFUNDOR (MOBIL), IAR AL DOILEA DIN DERIVĂ (FIXĂ) ŞI DIRECŢIE (MOBILĂ) CARE ASIGURĂ MĂRIREA ŞI
RESPECTIV MICŞORAREA ALTITUDINII AVIONULUI PE TRAIECTORIA DE ZBOR, STABILITATEA ŞI MANEVRABILITATEA PE
DIRECŢIE, CU BRACAREA DIRECŢIEI LA DREAPTA SAU LA STÂNGA.
22.46 TOATE COMENZILE DE ZBOR LA AVIOANELE MODERNE DE TRANSPORT SUNT CEL PUŢIN DUBLATE, PENTRU SIGURANŢA
MAXIMĂ DE FUNCŢIONARE ÎN ZBOR.
150
22.47 TRENUL DE ATERIZARE ESTE ASTFEL CONCEPUT ÎNCÂT SĂ ASIGURE STAŢIONAREA ŞI RULAREA AVIONULUI LA
DECOLARE ŞI LA ATERIZARE PRECUM ŞI AMORTIZAREA ŞOCURILOR LA ATERIZARE. ESTE ECHIPAT CU FRÂNA PENTRU
OPRIREA, PARCAREA ŞI MANEVRAREA AVIONULUI PE SOL.
22.48 CA POZIŢIE FAŢĂ DE CENTRUL DE GREUTATE AL AVIONULUI, TRENUL DE ATERIZARE POATE FI CLASIC, ADICĂ CU
ROŢILE TRENULUI PRINCIPAL ÎN FAŢĂ, SAU TRICICLU – CU ROŢILE ÎN SPATE, CARE PREZINTĂ O MAI BUNĂ STABILITATE
LA DECOLĂRI ŞI ATERIZĂRI.
22.49 LA CELE MAI MULTE TIPURI DE AVIOANE TRENUL DE ATERIZARE ESTE ESCAMOTABIL, PENTRU REDUCEREA
REZISTENŢEI LA ÎNAINTARE, POZIŢIA TRENULUI FIIND SEMNALIZATĂ OPTIC ŞI ACUSTIC LA BORD.
22.52 PE AEROPORTURILE DIN ŢARA NOASTRĂ OPEREAZĂ NUMEROASE TIPURI DE AVIOANE DE TRANSPORT CĂLĂTORI ŞI
MĂRFURI.
Din punct de vedere al stingerii incendiilor, principalele puncte vulnerabile ale unui avion sunt :
rezervoarele de combustibil şi ulei;
bateriile de acumulatoare;
rezervoare de lichid hidraulic;
buteliile de oxigen.
Rezervoarele de ulei sunt montate în axul motoarelor, înapoia sau în faţa pereţilor antifoc ai
acestora.
Bateriile de acumulatori sunt amplasate de regulă în partea din faţă a aeronavei. La unele tipuri de
avioane pot fi montate în puţul roţii dinainte. Sunt prevăzute cu racorduri de deconectare rapida.
Rezervoarele de lichide hidraulice sunt amplasate fie în partea dinainte a fuzelajului, fie în zona
aripilor.
Buteliile de oxigen sunt montate în fuzelaj, funcţie de tipul avionului.
22.4. PROPRIETĂŢI FIZICO-CHIMICE ALE PRINCIPALELOR METALE FOLOSITE ÎN INDUSTRIA
AERONAUTICĂ
22.53 ALUMINIUL
22.54 DE CULOARE ALB-ARGINTIE; DENSITATEA 2,7 ; TEMPERATURA DE TOPIRE 659,7°C; TEMPERATURA DE
APRINDERE A PULBERII 190°C; PUTEREA CALORIFICĂ7000 KCAL/KG; TEMPERATURA DE AUTOAPRINDERE 470°C; LIMITA
INFERIOARĂ DE EXPLOZIE A PULBERII DE ALUMINIU : 3,56% SAU 40 G/M3. REACŢIONEAZĂ LA UMIDITATEA ATMOSFERICĂ ŞI
APĂ, DEGAJÂND HIDROGEN ŞI SUFICIENTĂ CĂLDURĂ PENTRU A SE PUTEA APRINDE.
22.55 TITANUL
22.56 DE CULOARE CENUŞIU-ARGINTIE, DENSITATEA 4,5 ; TEMPERATURA 1800°C; TEMPERATURA DE
DE TOPIRE
APRINDERE A PULBERII 20°C; SE AUTOAPRINDE ÎN PREZENŢA ULEIULUI; ÎN CONTACT CU ACIDUL AZOTIC POATE EXPLODA
;
LIMITA INFERIOARĂ DE EXPLOZIE A PULBERII DE TITAN 45 G/M3, PUTEREA CALORIFICĂ 4550 KCAL/KG.
22.57 MAGNEZIUL
22.58 ALB-ARGINTIU ; DENSITATE 1,74 ; TEMPERATURA DA TOPIRE 651°C ; TEMPERATURA DE MOCNIRE
340°C ; TEMPERATURA DE AUTOAPRINDERE 600-650 °C PUTEREA CALORIFICĂ 6070 KCAL/KG , TEMPERATURA DE
ARDERE 3000°C ; LIMITA INFERIOARĂ DE EXPLOZIE A PULBERII DE MAGNEZIU 0,99% SAU 10 G/ M3; ARDE ÎN ATMOSFERA
DE CO.
22.60 ZIRCONIUL
22.61 CENUŞIU, ALB-ARGINTIU, DENSITATE 6,4 ; TEMPERATURA DE TOPIRE 1857°C ; NU ÎŞI SCHIMBĂ
CARACTERISTICILE MECANICE PÂNĂ LA 650 C ; PULBEREA DE ZIRCONIU SE AUTOAPRINDE ÎN PREZENŢA UMIDITĂŢII LA
190°C.
Se mai folosesc : beriliul, niobiul, molibdenul, litiul, etc., care vor alcătui în curând mantalele de
protecţie termică exterioară ale viitoarelor aparate de mare viteză supersonice sau hipersonice.
151
În prezent, temperaturile dezvoltate în timpul zborului la avioanele supersonice cu viteze de 2000-
2500 km/h şi altitudine de 20-25 km sunt cuprinse între 250-630°C ; la viteze de 3000-3500 km/h şi
altitudine de 28-30 km, temperatura fuzelajului ajunge la 800°C. S-a constatat că, dacă viteza aparatului
creşte de 10 ori, temperatura se însuteşte.
Temperaturile de 200-350°C pe care unele părţi ale aparatului le ating la un zbor de 2000 km/h,
conduc la pierderea rezistenţei materialelor de construcţie cu 25-30%. De aceea, pe lângă alegerea unor
materiale adecvate se studiază împiedicarea creşterii temperaturii prin evoluţia la mari altitudini unde
aerul este mai rarefiat, sau prin răcirea fuzelajului cu ajutorul combustibilului circulat. Petrolul la 140 oC
începe să fiarbă şi să se evapore intens, iar la 150°C cauciucul îşi pierde proprietăţile dielectrice,
provocând defecţiuni grave la instalaţia electrică a avionului.
152
22.5. CARACTERISTICI CONSTRUCTIVE ALE HANGARELOR
22.62
22.63 HANGARELE PENTRU AVIOANE SUNT CONSTRUCŢII DE GRADUL I-III DE REZISTENŢĂ LA FOC, FOLOSITE ATÂT PENTRU
GARAREA UNOR AVIOANE, CÂT, MAI ALES, PENTRU REPARAREA, REVIZIA MOTOARELOR, AVÂND AMPLASATE, ÎN ACELAŞI
COMPLEX DE CLĂDIRI, ATELIERELE MECANICE, DE ELECTRICITATE, VOPSITORIE, VULCANIZARE, ETC.
22.64 SPECIFIC HANGARELOR SUNT ACOPERIŞURILE ÎNALTE, FĂRĂ POD, CU ELEMENTE DE CONSTRUCŢIE NESPRIJINITE PE
STÂLPI INTERIORI. HANGARELE SUNT PREVĂZUTE CU INSTALAŢII DE VENTILAŢIE, DE ÎNCĂLZIRE (CU APĂ CALDĂ, CU ABUR DE
JOASĂ PRESIUNE SAU CU AER CALD), DE ILUMINAT ŞI DE FORŢĂ.
22.67 LA ELEMENTELE COMBUSTIBILE ALE ACOPERIŞULUI, CU PERICOL DE PRODUCERE A UNUI INCENDIU ŞI LA AVIOANELE
DIN HANGAR.
22.68
22.6. CARACTERISTICILE INCENDIILOR
22.3.1.Caracteristicile incendiilor la aeroporturi
154
Salvatorii trebuie să cunoască perfect valoarea şi limitele echipamentului de protecţie de care
dispun, pentru a evita situaţiile de falsă securitate, ei trebuie să cunoască primejdiile la care riscă
să-i expună involuntar pe ocupanţii aeronavei la traversarea unei atmosfere periculoase. Trebuie
evitat ca realizarea protecţiei cu spumă să se facă direct pe corpurile salvatorilor pentru a nu le
îngreuna sau împiedica vizibilitatea.
De asemenea, trebuie cunoscut faptul că protejarea cu apă a salvatorilor aflaţi în apropierea unei
puternice surse de radiaţii calorice trebuie executată fără intermitenţă până la depărtarea de
aceasta. În caz contrar, apa impregnată sau aflată pe costumul de protecţie începe să se evapore,
ajungând la temperatura de fierbere şi producând ea însăşi arsuri grave.
De asemenea, combustia şi carbonizarea materialelor din interiorul cabinei pot produce gaze
toxice periculoase : CO, HC1, Cl, acid cianhidric. Pompierii care vor trebui să intre într-o cabină
plină de fum vor trebui să utilizeze aparate autonome de respirat pentru care se va asigura un stoc
de butelii pentru o intervenţie continuă.
22.3.3.Intervenţia la hangare
Recunoaşterea
Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească următoarele:
1) Când în hangare ard avioane:
numărul de avioane incendiate, locul de izbucnire, proporţiile şi modul de manifestare ale
incendiului ;
numărul avioanelor neincendiate, dar aflate în pericol şi necesitatea protejării lor până la evacuare
;
poziţia avioanelor incendiate faţă de vecinătăţi, căile mijloacele şi ordinea de evacuare rapidă a
acestora, pericolul propagării incendiului de la avion la elementele de construcţie ;
locul unde se va asigura stingerea avionului incendiat.
2) Când ard elementele de construcţie ale hangarului :
tipul construcţiei hangarului, starea elementelor de construcţie ale acestuia, existenţa pericolului
de prăbuşire şi zona unde este posibil să se producă, avioanele sau utilaje de valoare ce pot fi
afectate de prăbuşire şi măsurile ce se impun pentru scoaterea rapidă a acestora din zona
periclitată ;
suprafaţa incendiată, direcţiile de propagare a incendiului şi necesitatea executării unor tăieri în
scopul limitării acestei propagări, pericolul incendierii avioanelor sau altor materiale ca urmare a
căderii jăratecului sau a unor părţi aprinse din astereală ;
numărul avioanelor din hangar aflate în pericol de incendiere sau de distrugere, ca urmare a
prăbuşirii acoperişului, măsurile ca trebuiesc luate pentru menţinerea capacităţii portante a
elementelor de susţinere a acestuia şi pentru protejarea avioanelor până la scoaterea lor din zona
periclitată, căile şi mijloacele ce vor fi folosite în această operaţiune.
Stingerea incendiului
În situaţia producerii incendiului în interiorul unui hangar comandantul intervenţiei este obligat să
organizeze acţiunea de stingere pe două sectoare de intervenţie, şi anume :
155
un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului la avioanele incendiate
şi de protejare a avioanelor vecine aflate în pericol, până la organizarea evacuării acestora în afara
hangarului incendiat. Se vor folosi, de regulă, ţevi de apă, cu excepţia cazurilor când ard
carburanţi, când se va acţiona cu spumă.
un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului izbucnit la acoperiş şi
de păstrare a capacităţii portante a elementelor metalice de construcţie ale acestuia destinându-se
ţevi tip "B" care vor acţiona în interiorul hangarului de pe scări culisabile fixate pe pereţii
hangarului, cât mai aproape de elementele pe care urmează să le protejeze sau să le stingă.
În cazul unui incendiu generalizat, în hangar şi la anexele acestuia, se organizează un singur
sector de stingere, cu dispozitivul de intervenţie amplasat pe perimetrul hangarului şi dotat cu
numărul de ţevi tip "B" şi de tunuri stabilit prin planul de intervenţie. Şi în acest caz, comandantul
intervenţiei trebuie să concentreze întregul efort al forţelor şi mijloacelor de care dispune pentru
evacuarea din hangar a cât mai multor avioane, luând totodată măsuri de păstrare a capacităţii
portante a elementelor metalice, până la scoaterea pe piste a aeronavelor, după care se trece la
îndeplinirea misiunii de lichidare totală a incendiului.
Pentru evacuare se vor folosi mijloacele de tracţiune din dotarea aeroportului, sarcina executării
acestei operaţiuni încredinţându-se personalului tehnic specializat de pe aeroport.
În cazul revărsării carburanţilor în hangar, comandantul intervenţiei, concomitent cu operaţiunea
de evacuare, sub protecţia jeturilor de apă pulverizată, a avioanelor periclitate de incendiu va
ordona realizarea de diguri de nisip pentru limitarea scurgerii carburanţilor şi acumularea acestora
într-o zonă unde se va executa stingerea incendiului cu jeturi de apă compacte. Când stratul de
carburant are grosimea mai mică de 5 cm sau cu spumă când stratul este mai gros. Ulterior, se va
acţiona şi asupra orificiului sau spărturii prin care carburantul se scurge, încercându-se obturarea
acestora prin astuparea cu dopuri de lemn sau îndoirea conductelor deteriorate.
Pentru evitarea exploziei rezervoarelor cu carburanţi ca efect al căldurii radiate, comandantul
intervenţiei trebuie să destine ţevi cu apă pentru răcirea acestora.
O atenţie deosebită se va acorda securităţii servanţilor în special a celor care acţionează de pe
scări culisabile, scări fixe de incendiu sau autoscări, la înălţime, aceştia fiind obligaţi să se asigure
de treptele scărilor sau de elementele sigure ale construcţiilor.
Servanţii care acţionează în interiorul hangarului se vor amplasa cât mai aproape de pereţii
portanţi ai acestuia şi vor acţiona echipaţi cu costumele de protecţie anticalorice şi aparatele de
respirat autonome.
156
22.7. CONCLUZII SI ÎNVĂŢĂMINTE
22.69
22.70 DIN ACŢIUNILE DE SALVARE ŞI DE STINGERE ÎNTREPRINSE, DIN DESFĂŞURAREA CU SUCCES A OPERAŢIUNILOR, AU
REZULTAT DOUĂ CONCLUZII FOARTE IMPORTANTE LEGATE DE :
22.71 TIMPUL DE INTRARE ÎN DISPOZITIVUL DE LUPTĂ ;
22.72 MIJLOACELE TEHNICE AFLATE LA DISPOZIŢIA FORŢELOR CE INTERVIN.
22.73 NORMELE ÎN VIGOARE, AVÂND LA BAZĂ CARACTERISTICILE MATERIALELOR UTILIZATE ÎN INDUSTRIA AERONAUTICĂ ŞI
COMPORTAREA ACESTORA LA FOC, A STABILIT CĂ O INTERVENŢIE LA O AERONAVĂ INCENDIATĂ ARE ŞANSE SĂ FIE
ÎNCUNUNATĂ CU SUCCES NUMAI DACĂ ACEASTA SE ÎNTREPRINDE LA CEL MULT 2 MINUTE DE LA DECLANŞAREA
INCENDIULUI.
22.74 DUPĂ ACEST TERMEN, INTERVENŢIA ARE MAI MULT O VALOARE MORALĂ.
22.75 PENTRU ACEASTA, MAŞINILE DE INTERVENŢIE AFLATE ÎN DOTAREA FORŢELOR CE INTERVIN PE AEROPORT TREBUIE SĂ
ASIGURE DEPLASAREA LA LOCUL CATASTROFEI ÎN CEA MAI MARE VITEZĂ. NORMELE INTERNAŢIONALE PREVĂD CA
MAŞINILE RAPIDE DE INTERVENŢIE SĂ ATINGĂ O VITEZĂ MAXIMĂ DE CEL PUŢIN 105 KM/H CU O ACCELERAŢIE DE
MINIM 80 KM/H ÎN 25 SECUNDE.
22.76 ACEASTA TREBUIE SĂ TRANSPORTE CEL PUŢIN 1200 LITRI DE SUBSTANŢĂ STINGĂTOARE PE MINUT PENTRU TUNURI ŞI
ŢEVI DE REFULARE.
22.77 PENTRU REALIZAREA ACESTOR TIMPI MINIMI DE INTERVENŢIE ESTE NECESARĂ O ANUNŢARE PROMPTĂ A INCIDENTULUI
LA FORŢELE CE INTERVIN, PRECUM ŞI REALIZAREA UNOR CĂI DE ACCES PRACTICABILE ÎN ORICE ANOTIMP CĂTRE ORICE
PUNCT AL AEROPORTULUI.
22.78 DOTAREA ACTUALĂ A AEROPORTURILOR DIN ŢARA NOASTRĂ NU ASIGURĂ CONDIŢIILE CERUTE DE NORMELE
INTERNAŢIONALE PRIVIND EXISTENŢA UNOR MIJLOACE RAPIDE DE INTERVENŢIE, CAPABILE SĂ PROTEJEZE PASAGERII ŞI
AERONAVA PÂNĂ LA SOSIREA MIJLOACELOR GRELE DE STINGERE.
22.79 SE IMPUNE, ASTFEL, STUDIEREA ADOPTĂRII PE MAŞINILE DE PRODUCŢIE INTERNĂ A UNOR REZERVOARE PENTRU
REALIZAREA CANTITĂŢII MINIME INIŢIALE DE SUBSTANŢĂ SPUMANTĂ ŞI A UNOR AUTOSPECIALE CU PULBERE, AZOT,
HALONI, ETC. LIPSESC, SAU SUNT INSUFICIENTE, MIJLOACELE NECESARE DE INTERVENŢIE PENTRU REALIZAREA
TĂIERILOR ÎN FUZELAJ ŞI EXECUTAREA DESCHIDERILOR PENTRU EVACUAREA PERSOANELOR ÎN CAZUL ÎN CARE
IEŞIRILE DE NECESITATE NU POT FI UTILIZATE DATORITĂ DEFORMĂRILOR SAU A POZIŢIEI INCENDIULUI.
22.80 PROPRII ACCIDENTELOR AERONAVELOR LA SOL SUNT SCURGERILE DE CARBURANT DIN REZERVOARELE AMPLASATE ÎN
PLANURILE DETERIORATE, CU PERICOLUL ÎMPRĂŞTIERII CARBURANTULUI PE SUPRAFEŢE MARI ŞI APRINDERII ACESTUIA,
FĂCÂND IMPOSIBILĂ APROPIEREA DE AERONAVĂ ŞI SALVAREA PASAGERILOR.
22.81 REZULTĂ DE AICI NECESITATEA DOTĂRII SERVICIILOR DE POMPIERI CIVILI ALE AEROPORTURILOR CU UTILAJE SPECIALE
DE REALIZARE A UNOR COVOARE DE SPUMĂ. NORMELE INTERNAŢIONALE PRETIND CA REALIZAREA COVORULUI DE
SPUMĂ SĂ SE FACĂ CU MAŞINI SPECIALE, ALTELE DECÂT CELE FOLOSITE LA STINGERE, IAR CANTITĂŢILE DE APĂ
NORMATE NECESARE PENTRU FORMAREA ACESTUIA, ÎN FUNCŢIE DE TIPUL DE AVION SUNT CUPRINSE ÎNTRE 30 ŞI 70
MII LITRI.
22.82 PENTRU ACŢIONĂRI LA STINGERI DE AVIOANE DE MARE CAPACITATE CU ÎNĂLŢIMI ALE FUZELAJULUI DE 5-6
M, UNELE FIRME AU REALIZAT UTILAJE CU BRAŢE TELESCOPICE PREVĂZUTE CU NACELĂ.
22.83 INSTALAŢIA DE ALIMENTARE CU APĂ PENTRU STINGERE ESTE SOLIDARĂ CU BRAŢUL ŞI ALIMENTEAZĂ UN TUN
ACŢIONAT DE LA MAŞINA DE INTERVENŢIE DE CĂTRE CONDUCĂTORUL ACESTEIA. UTILAJUL PREZINTĂ AVANTAJE
PRIVIND REDUCEREA PERSONALULUI DE DESERVIRE, DIMINUAREA FACTORULUI UMAN DIN ZONELE DE PERICOL,
POSIBILITATEA FOLOSIRII LA STINGERE A CLĂDIRILOR ÎNALTE (TURNURI DE CONTROL), ADAPTAREA UNOR BATERII CU
ELEMENTE OPTICE PENTRU ILUMINAREA UNOR ZONE ETC.
22.84 PÂNĂ LA REALIZAREA UNOR UTILAJE DE ÎNALTĂ EFICIENŢĂ ŞI ADOPTAREA ACESTORA PE AEROPORTURILE NOASTRE,
ESTE NECESARĂ LUAREA UNOR MĂSURI MAI HOTĂRÂTE PENTRU ÎNCADRAREA SERVICIILOR DE POMPIERI CIVILI
CONFORM PREVEDERILOR LEGALE, CU ASIGURAREA EFECTIVĂ A PERSONALULUI CU ACTIVITATEA OPERATIVĂ NECESARĂ
PE TOATĂ DURATA UNEI ZILE ŞI POSIBILITATEA ANUNŢĂRII ŞI ADUNĂRII ACESTUIA ÎN TIMP UTIL.
22.85 SE IMPUNE, DE ASEMENEA, REALIZAREA UNUI PLAN DE INTERVENŢIE LA NIVELUL FIECĂRUI AEROPORT,
CONSIDERÂNDU-SE TOATE UTILAJELE ŞI MIJLOACELE EXISTENTE CE POT FI UTILIZATE, PRECUM ŞI MOBILIZAREA ŞI
ÎNDRUMAREA OPERATIVĂ ŞI EFICIENTĂ A ACESTORA PENTRU FIECARE SCENARIU DE INCENDIU CONSIDERAT.
157
22.8. DOTĂRI PRIVIND PREVENIREA ŞI STINGEREA INCENDIILOR LA AEROPORTURI
22.86 DOTAREA P.S.I. A TUTUROR CLĂDIRILOR ŞI SPAŢIILOR UNUI AEROPORT ESTE ASIGURATĂ ÎN CONFORMITATE CU
NORMELE LEGALE ŞI CONSTĂ ÎN PRINCIPAL DIN:
22.87 STAŢII DE ALARMARE ÎN CAZ DE INCENDIU PREVĂZUTE CU DETECTOARE DE FUM, DETECTOARE DE CĂLDURĂ SAU
BUTOANE MANUALE RACORD LA CENTRALA DE SEMNALIZARE;
22.94
22.95 SPECIFICĂ AEROPORTURILOR ESTE PREZENŢA DEPOZITELOR DE CARBURANŢI-LUBRIFIANŢI CU REZERVOARE DE MARE
CAPACITATE SUB ŞI SUPRATERANE, RAMPE CF DE DESCĂRCARE A COMBUSTIBILILOR DIN CISTERNE, RAMPE DE
ÎNCĂRCARE CU COMBUSTIBIL A AUTOALIMENTATOARELOR PENTRU AVIOANE, LABORATOARE DE ANALIZĂ A
PRODUSELOR PETROLIERE ETC.
22.96 DOTĂRILE P.S.I. A ACESTOR CONSTRUCŢII SUNT IDENTICE CU NORMELE GENERALE DE DOTARE PREVĂZUTE PENTRU
FIECARE TIP DE CONSTRUCŢIE.
22.97 PISTELE DE DECOLARE-ATERIZARE, CĂILE DE RULARE ŞI PLATFORMELE DE PARCARE, PENTRU AERONAVE, SUNT
PREVĂZUTE CU MIJLOACE DE STINGERE INIŢIALE (STINGĂTOARE MANUALE ŞI CAROSABILE) ŞI REŢELE DE HIDRANŢI
EXTERIORI, FOLOSITE, DUPĂ CAZ, ŞI ÎN STRÂNSĂ COOPERARE CU INSTALAŢIILE PROPRII ALE AERONAVELOR ŞI CU
AUTOSPECIALELE DE STINS INCENDII.
22.101 LA AVIONUL DE TIP BOEING 727 SISTEMUL ANTIINCENDIU ESTE COMPUS DIN DETECTOARE DE CĂLDURĂ,
MODUL DE SEMNALIZARE LA BORDUL DE COMANDĂ, (SISTEM OPTICO-ACUSTIC) ŞI INSTALAŢIA SPECIALĂ DE STINGERE
COMPLETATE CU MIJLOACE INIŢIALE ŞI ECHIPAMENT DE PROTECŢIE ŞI SALVARE, ÎN FUNCŢIE DE COMPARTIMENTELE AFECTATE.
22.102 ECHIPAMENTUL ANTIINCENDIU PENTRU COMPARTIMENTUL "MOTOARE" ESTE COMPUS DIN DETECTOARE DE
CĂLDURĂ DISPUSE ÎN MOTOGONDOLĂ ŞI 4 BUTELII DE CO2 POZATE DOUĂ CÂTE DOUĂ PE FIECARE PLAN. ACEST AVION ESTE,
DIN PUNCT DE VEDERE AL AUTONOMIEI DE ZBOR, "LUNG CURIER" ŞI ESTE ECHIPAT CU 4 MOTOARE TURBOREACTOARE POZATE
ÎN CONSOLĂ, CÂTE DOUĂ PE FIECARE PLAN. PRACTIC, DECI, ESTE O BUTELIE DE CO2 PENTRU FIECARE MOTOR ÎN PARTE.
CONDUCTELE PORNESC DE LA ACESTE BUTELII, PRECUM ŞI SUPAPELE EXISTENTE PE TRASEU FAC POSIBILĂ FOLOSIREA
AMBELOR BUTELII DE PE UN PLAN PENTRU STINGEREA INCENDIULUI DECLANŞAT LA UN SINGUR MOTOR.
22.104 SE DECLANŞEAZĂ BUTELIA DE CO2 CORESPUNZĂTOARE MOTORULUI INCENDIAT, DACĂ DUPĂ MAXIM 30"
BECUL DE SEMNALIZARE NU SE STINGE SE PROCEDEAZĂ LA DESCĂRCAREA CELEI DE A 2-A BUTELII DE CO2. ÎN TOT ACEST
TIMP SE MĂREŞTE VITEZA AERONAVEI ÎN ZBOR, PENTRU SMULGEREA FLĂCĂRII. NELICHIDAREA NICI ÎN ACESTE CONDIŢII A
INCENDIULUI DECLANŞAT LA COBORÂREA AERONAVEI ÎNTR-O VITEZĂ SPORITĂ ŞI APLICAREA PROCEDURII DE ATERIZARE PE
CEL MAI APROPIAT AEROPORT.
158
22.105 DETECTOARE DE CĂLDURĂ SE MAI GĂSESC ŞI ÎN COMPARTIMENTELE TRENULUI DE ATERIZARE, IAR LA
SEMNALIZAREA DE INCENDIU, ACEST COMPARTIMENT, NEAVÂND ASIGURATE MIJLOACE DE STINGERE, SE PROCEDEAZĂ LA
SCOATEREA TRENULUI DE ATERIZARE ŞI BLOCAREA CU PANOURILE DESCHISE ÎN AŞA FEL ÎNCÂT STINGEREA SE REALIZEAZĂ
PRIN ACŢIUNEA CURENŢILOR DE AER LA VITEZA DE CROAZIERĂ ŞI TEMPERATURI SCĂZUTE CE SE ÎNREGISTREAZĂ LA
ALTITUDINE.
22.106 ALTE COMPARTIMENTE CE MAI POT FI AFECTATE DE INCENDIU ÎN TIMPUL ZBORULUI SUNT CABINELE
(ECHIPAJULUI ŞI PASAGERILOR) ŞI CALELE DE BAGAJE CE SE AFLĂ DISPUSE SUB CABINELE PASAGERILOR.
22.107 ÎN CABINA PILOŢILOR, ÎNTR-UN COMPARTIMENT SPECIAL SE AFLĂ UN STINGĂTOR MANUAL CU CO2, UN
TOPORAŞ CE SE FOLOSEŞTE LA DESCHIDERI FORŢATE PRIN FUZELAJUL AVIONULUI, OCHELARI ANTIFUM, MÂNUŞI DE
AZBEST ŞI UN APARAT IZOLANT CU OXIGEN. ECHIPAMENTUL MAI SUS MENŢIONAT SE REPARTIZEAZĂ DE OBICEI MECANICULUI
DE BORD CARE INTERVINE LA INCENDIILE DECLANŞATE ÎN CALE SAU CABINE.
22.108 ÎN CAZUL DECLANŞĂRII INCENDIILOR ÎN ACESTE COMPARTIMENTE, ECHIPAJUL ESTE OBLIGAT SĂ-ŞI APLICE PE
FAŢĂ MĂŞTILE DE OXIGEN ŞI SE MĂREŞTE LA MAXIM VENTILAŢIA FORŢATĂ PENTRU EVACUAREA FUMULUI CONCOMITENT CU
COBORÂREA PLAFONULUI DE ZBOR PÂNĂ LA LIMITA LA CARE SE ECHILIBREAZĂ PRESIUNEA DIN INTERIOR CU CEA EXTERIOARĂ,
ŞI (ÎN CAZUL INCENDIULUI ÎN CABINA PILOŢILOR) SE DESCHIDE FEREASTRA PENTRU AERISIREA NATURALĂ. ÎN TOATE
CAZURILE SE IZOLEAZĂ CABINELE ÎNTRE ELE.
22.109 CABINELE DE PASAGERI SUNT DOTATE CU 4 STINGĂTOARE MANUALE DIVERSIFICATE : 2 CU APĂ ŞI CO2 ŞI
2 CU PULBERI USCATE, DISPUSE COMBINAT, CÂTE DOUĂ ÎN FAŢA ŞI ÎN SPATELE COMPARTIMENTULUI PASAGERILOR.
22.110 ECHIPAMENTUL DE PROTECŢIE ESTE COMPUS DIN MĂŞTI, CÂTE 4 MĂŞTI LA UN RÂND DE 3 LOCURI PENTRU
PASAGERI. PENTRU URGENŢE MEDICALE AERONAVA MAI ARE PREVĂZUTE 8 BUTELII INDIVIDUALE.
22.111 ÎN CALELE DE BAGAJE NU SUNT DETECTOARE, INCENDIUL DECLANŞAT FIIND OBSERVAT ÎN CABINA DE
PASAGERI PRIN APARIŢIA FUMULUI. SISTEMUL DE PĂTRUNDERE CU STINGĂTORUL ESTE NUMAI PENTRU CALELE DIN FAŢĂ. LA
CALELE DIN SPATELE AVIONULUI SUNT DOUĂ FERESTRUICI DE URMĂRIRE, EVOLUŢIA ORICĂRUI INCENDIU DÂND POSIBILITATEA
AERONAVEI DE A ATERIZA ÎN SIGURANŢĂ PE CEL MAI APROPIAT AEROPORT.
22.113 LA APARIŢIA INCENDIULUI, PRIMA URGENŢĂ A SISTEMULUI DE STINGERE ACŢIONEAZĂ AUTOMAT. ÎN TIMPUL
ACESTA SUNĂ SIRENA ŞI SE ILUMINEAZĂ TABLOUL ROŞU CORESPUNZĂTOR. DACĂ INCENDIUL ARE LOC ÎN GONDOLĂ VA APARE
INDICAŢIA "INCENDIU ÎN GONDOLĂ” CARE SEMNALIZEAZĂ APARIŢIA INCENDIULUI ŞI TOTODATĂ SE APRINDE BECUL VERDE DE
SEMNALIZARE A POZIŢIEI DESCHISE A ROBINETELOR ELECTROMAGNETICE DE DISTRIBUŢIE. APOI SE IAU URMĂTOARELE MĂSURI
:
22.114 SE CUPLEAZĂ MANUAL COMUTATORUL CORESPUNZĂTOR – DEBITAREA AMESTECULUI SPRE MOTOR;
22.118 DACĂ URGENŢA PRIMĂ A SISTEMULUI DE STINGERE A INCENDIULUI NU A ACŢIONAT AUTOMAT (NU S-A STINS
BECUL VERDE), ACESTA SE PUNE ÎN FUNCŢIUNE MANUAL CU AJUTORUL ÎNTRERUPTORULUI CORESPUNZĂTOR DE PE PANOUL
ANTIINCENDIU. ÎN URMA ACESTUI FAPT TREBUIE SĂ SE APRINDĂ BECUL VERDE CARE SEMNALIZEAZĂ POZIŢIA DESCHISĂ A
ROBINETULUI DE DISTRIBUŢIE;
22.119 DACĂ PESTE 5" DUPĂ ACŢIONAREA PRIMEI URGENŢE NU S-A STINS TABLOUL ROŞU, "INCENDIU ÎN
GONDOLĂ", SE CUPLEAZĂ MANUAL CEA DE A DOUA URGENŢĂ A SISTEMULUI DE STINGERE A INCENDIULUI ÎN GONDOLĂ;
22.120 DACĂ INCENDIUL A FOST OBSERVAT VIZUAL, FĂRĂ A AŞTEPTA SEMNALUL DE INCENDIU SE CUPLEAZĂ, CU
AJUTORUL COMUTATOARELOR RESPECTIVE, URGENŢA PRIMĂ A SISTEMULUI DE STINGERE A INCENDIULUI ÎN MOTOR, IAR DUPĂ
6" LA NEVOIE ŞI URGENŢA A DOUA DE STINGERE A INCENDIULUI ÎN GONDOLA.
22.121 ÎN ACELAŞI MOD SE ACŢIONEAZĂ ŞI ÎN CAZUL SEMNALIZĂRII PANOURILOR "INCENDIU ÎN MOTOR",
ACŢIONÂNDU-SE ASUPRA COMUTATORULUI "DEBITAREA SOLUŢIEI ANTIINCENDIARE SPRE MOTOR". ÎN CAZUL SEMNALIZĂRII
"INCENDIU LA INSTALAŢIA AUXILIARĂ DE FORŢĂ" SE ACŢIONEAZĂ ASUPRA COMUTATORULUI "DEBITAREA SOLUŢIEI
ANTIINCENDIARE SPRE INSTALAŢIA DE FORŢĂ.
22.122 ACEST TIP DE AERONAVĂ ARE PREVĂZUTE DUZE DE INUNDARE CU AMESTEC STINGĂTOR A REZERVOARELOR
DE COMBUSTIBIL. CONCOMITENT ÎN REZERVOARE SE PROCEDEAZĂ ŞI LA INUNDAREA CU CO2.
159
22.123 DACĂ INCENDIUL ARE LOC ÎN CALA DE BAGAJE NR.3 SE CONTROLEAZĂ CU SISTEMUL AUTONOM SSP-2-A,
DUPĂ AL CĂRUI SEMNAL SE CUPLEAZĂ SIRENA ŞI SE APRINDE BECUL DE SEMNALIZARE ROŞU "INCENDIU ÎN CALA BAGAJE
NR.3”. CONTROLUL VIZUAL AL SPAŢIULUI INTERIOR AL CALEI DE BAGAJE SE FACE PRIN GEMULEŢUL DE CONTROL DE PE
CADRUL NR.6 CU CUPLAREA SIMULTANĂ A PLAFONIERELOR DE ILUMINAT A CALEI DE BAGAJE.
22.125 LA CUPLAREA SEMNALIZĂRII, (SIRENA + BECUL ROŞU) – INCENDIUL DIN CALA DE BAGAJE, SE RAPORTEAZĂ
EVENIMENTUL DE ZBOR DISPECERATULUI SERVICIULUI DE TRAFIC, IAR COMUTATORUL "DEBITAREA SUBSTANŢEI ÎN CALA DE
BAGAJE NR. 3" SE TRECE ÎN POZIŢIA "URGENŢA I".
22.126 DUPĂ DESCĂRCAREA STINGĂTORULUI ESTE POSIBILĂ CUPLAREA SEMNALIZĂRII APARIŢIEI FUMULUI ÎN CALA
DE BAGAJE. DACĂ ÎN URMA FOLOSIRII STINGĂTORULUI DE PRIMĂ URGENŢĂ INCENDIUL NU VA FI LICHIDAT (CONTINUĂ SĂ
ARDĂ BECUL DE SEMNALIZARE "INCENDIU ÎN CALA DE BAGAJE" SAU INCENDIUL SE VEDE PRIN FERESTRUICA DE PE CADRUL
NR.56), SE TRECE COMUTATORUL DE DEBITARE A SUBSTANŢEI IGNIFUGE ÎN POZIŢIA "URGENŢA A II-A".
22.127 DACĂ INCENDIUL VA FI LICHIDAT, SE CONTINUĂ ZBORUL LA CEL MAI APROPIAT AERODROM PENTRU
ATERIZARE, CONTROLÂND VIZUAL TOT INTERIORUL CALEI DE BAGAJE.
22.131 PENTRU FIECARE MOTOR, CÂTE UNUL AMPLASAT DE O PARTE ŞI CEALALTĂ A FUZELAJULUI CĂTRE
AMPENAJUL VERTICAL, ESTE AFECTATĂ CÂTE O BUTELIE DE CO2. O A TREIA BUTELIE CU C02 ESTE AFECTATĂ SURSEI
AUXILIARE (MOTOGENERATOR).
22.132 PENTRU CABINA PILOŢILOR ŞI SPAŢIUL PASAGERILOR AU FOST ASIGURATE 2 BUTELII CU APĂ ŞI DESCĂRCARE
CU CO2 ŞI 5 BUTELII CU CO2, DIN CARE UNA ÎN CABINA DE COMANDĂ.
22.133 ÎN CAZUL DECLANŞĂRII UNUI INCENDIU LA UNUL DIN MOTOARE LA BORDUL DE COMANDĂ AL AERONAVEI SE
SEMNALIZEAZĂ PREZENŢA ACESTUIA. INTERVENŢIA DE STINGERE ESTE CONDUSĂ DE COMANDANTUL AERONAVEI SAU DE
COMANDANTUL ADJUNCT ŞI SE EXECUTĂ MANUAL.
22.134 FIECARE OPERAŢIE ESTE ANUNŢATĂ ÎN PREALABIL DE CEL CARE O EXECUTĂ ŞI CONFIRMATĂ DE
COMANDANT.
22.135 PENTRU STINGERE SE ACŢIONEAZĂ CU AJUTORUL INSTALAŢIEI CU CO2 AFERENTĂ MOTORULUI RESPECTIV.
ÎN CAZUL ÎN CARE ACEASTA NU ESTE SUFICIENTĂ SE POATE ACŢIONA CU O A DOUA BUTELIE DE CO2.
22.136 DACĂ INCENDIUL NU ESTE STINS COMANDANTUL AERONAVEI HOTĂRĂŞTE DACĂ MOTORUL POATE FI OPRIT
SAU DACĂ SE VA PROCEDA LA ATERIZARE PE CEL MAI APROPIAT AEROPORT.
22.137 ÎN CAZUL DECLANŞĂRII UNUI INCENDIU ÎN CABINA DE COMANDĂ, CABINA PASAGERILOR SAU CALELE DE
BAGAJE, DETECTAREA ACESTORA SE FACE PRIN APARIŢIA FUMULUI ÎN ZONELE RESPECTIVE (ÎN CAZURI SPECIALE, UNELE
AERONAVE DE ACEST TIP SUNT DOTATE CU DETECTOARE DE FUM LA GRUPURILE SANITARE). ACŢIONAREA LA STINGERE SE
FACE CU AJUTORUL STINGĂTOARELOR MANUALE, ASIGURÂNDU-SE VENTILAREA LA MAXIMUM A COMPARTIMENTULUI
RESPECTIV, SAU, ÎN CAZUL APARIŢIEI INCENDIULUI ÎN CABINA PILOŢILOR, COBORÂREA PÂNĂ LA ALTITUDINEA DE EGALIZARE A
PRESIUNILOR, INTERIOARĂ ŞI EXTERIOARĂ, ŞI VENTILAREA CABINEI PRIN DESCHIDEREA GEAMURILOR.
22.139
160
23. STINGEREA INCENDIILOR IN
INDUSTRIA ENERGETICA
161
Pereţii sălii cazanelor se realizează din materiale incombustibile (cărămidă sau beton) iar
acoperişul din materiale uşoare cu învelitoare din tablă ondulată sau alte materiale pe ferme din oţel sau
beton armat
Ferestrele se construiesc din cadre metalice sau prefabricate din beton armat şi sunt în număr
suficient pentru a se realiza un dispozitiv de intervenţie corespunzător.
Pericolul principal îl constituie avarierea cazanelor datorită exploziei ale acestora care are drept
urmare apariţia unor incendii în special la instalaţiile de alimentare cu combustibil. Din date statistice
reiese că avarierea cazanelor provocată de explozie se ridică la 9-2.4%din totalul avariilor şi accidentelor.
Sala maşinilor are aceleaşi caracteristici constructive ca sala cazanelor, remarcându-se însă
prezenţa unor rezervoare cu ulei de răcire si conducte de hidrogen.
Staţiile electrice cuprind o serie de aparate şi dispozitive, care conţin în majoritatea lor substanţe
combustibile care creează condiţii favorabile izbucnirii şi propagării incendiilor.
Instalaţiile pentru o staţie electrică interioară se montează intr-o clădire separată construită din
materiale incombustibile rezistente la foc ,iar cele exterioare(în aer liber) se montează pe schelet din beton
armat sau metalic. Din cauza intemperiilor aparatele întrebuinţate sunt de constricţie specială. La acest tip
de staţii pericolul de explozie şi incendiu este mult diminuat, având în vedere că pericolul formării
amestecurilor explozive este redus ca urmare a disipării vaporilor si gazelor combustibile in atmosferă.
Transformatoarele sunt o categorie de aparate electrice care prezintă un pericol de incendiu şi
explozie deosebit, având în vedere prezenţa , uneori în cantităţi mari , a uleiului pentru răcire. Ele se
montează în exteriorul sau interiorul staţiilor. Încăperile în care se montează transformatoarele se
construiesc cu ieşiri ce se folosesc şi pentru realizarea dispozitivelor de intervenţie.
Centralele nuclearo-electrice folosesc ca sursă primară energia termică degajată în reacţiile de
fisiune nucleară a combustibililor nucleari.
Din punct de vedere funcţional , instalaţiile unei centrale nucleare sunt grupate intr-un sistem
nuclear (reactor, circuit primar, instalaţii anexe) şi un sistem convenţional (grup electrogen, pompe,
schimbătoare de căldură, etc.).
Principalul utilaj din sistemul nuclear este reactorul. Acesta este construit dintr-un vas de presiune
etanş, din oţel sau beton precomprimat în interiorul căruia se află zona activă cu bazele de combustibil.
Pericolul de incendiu specific este determinat de utilizarea drept combustibil nuclear a uraniului
care se poate descompune prin explozie spontană chiar la temperatura obişnuită, iar prin ardere degajă
hidrogen .
Pe lângă pericolul deosebit de incendiu ţi explozii apare şi pericolul de contaminare radioactivă
care impune măsuri speciale de protecţie a personalului de intervenţie.
162
• Cabluri rezistente la foc ; aceste cabluri funcţionează normal ,continuu, în timpul şi după un
incendiu prelungit;
Cablurile fără întârziere la propagarea flăcării sunt cele cu izolaţi şi învelişuri exterioare din
materiale combustibile cum sunt: hârtia, uleiul, cauciucul, bitumul, ţesătura textilă ,etc.
In categoria cablurilor cu întârziere la propagarea flăcării intră cablurile cu izolaţii şi învelişuri
exterioare din policlorură de vinil. Încercată individual ,izolaţia cablului se aprinde de la o sursă cu
flacără, având temperatura de ≈ 80˚C însă după îndepărtarea sursei ,flacăra se stinge ,fără nici o
intervenţie din afară.
Practica a arătat că fluxurile aglomerate ,cablurile cu izolaţi şi învelişurile din PVC pozate în grup
se comporta ca material combustibil. În cazul depăşiri unui anumit număr de cabluri aflate în flux acestea
continuă să ardă şi după îndepărtarea sursei iniţiale de foc, consumându-se complet materialul de izolare
şi al învelişurilor , dacă nu se iau masuri eficiente de lichidare şi de oprire a propagării incendiului.
Astfel aceleaşi cabluri la care la proba individuală au satisfăcut condiţiile de autodistrugere, în numeroase
cazuri reale de pozare în grup ( flux comun ) au ars autonom infirmând calificativul dat uneori de
materiale greu combustibile .
Actualmente , gospodăriile de cabluri se consideră constituite din materiale combustibile, iar
încăperile de cabluri de cabluri intră în consecinţă în categoria C pericol de incendiu.
Sa încercat îmbunătăţirea comportării la foc a materialelor din PVC prin adăugarea unor aditivi
corespunzători cum sunt sărurile atimoniu .În felul acesta s-a ajuns la cablurile din categoria celor cu
întârziere mărită la propagarea flăcării menţionată anterior şi marcată cu litera F la sfârşitul simbolurilor
respective (de ex. ACYY-F,ACYABY –F). Nici aceste materiale nu intră în categoria materialelor greu
combustibile. Singurul lor avantaj constă în faptul că se întârzie extinderea incendiului cu un timp de
ordinul minutelor ,timp în care se poate intervenii pentru stingerea începutului de incendiu . În cazul în
care nu se intervine eficient în această perioadă de timp incendiul se va extinde cu toate consecinţele
respective . Din punct de vedere constructiv este de remarcat faptul că numărul de intrări în special în
tunelurile de cabluri este limitat cea ce îngreunează accesul şi realizarea dispozitivelor .Gurile de vizitare
au latura mică de 700 mm cea ce îngreunează accesul servanţilor spre interior . De asemenea subsolurile
şi canalele au gabarite reduse (0.8-1.00 m) , trasee întortocheate ,uneori cu denivelări si multe
ramificaţii ,astfel încât intervenţia ridică probleme deosebite în cea ce priveşte accesul pompierilor
,stabilirea locului de izbucnire a incendiului ,direcţia de propagare şi proporţiile atinse ventilarea pentru
evacuarea gazelor fierbinţi şi ale fumului, cât şi lucrul lichidarea incendiului . O altă caracteristică s referă
la faptul că tunelurile de cabluri au lungimi mari, cablurile electrice sunt de diferite dimensiuni şi
destinaţii existând mereu pericolul de electrocutare.
Un incendiu izbucnit la aceste cabluri se poate propaga cu repeziciune, atât în întreaga gospodărie
de cabluri, cât şi la diferite instalaţii tehnologice din vecinătate.
În cea ce urmează se expun succint explicaţiile privind cauzele care generează pericol de incendiu
la cablurile din P.V.C .
Policlorura de vinil (P.V.C-ul) folosită în ultimi ani în cea mai mare măsură pentru izolare şi
protecţie la cabluri ,cuprinde în componenţa lor clor şi diferite materiale de adaus care îi conferă
elasticitate, rezistenţă mecanică, şi rezistenţa la străpungerea electrică.
Astfel P.V.C-ul moale utilizat pentru cabluri conţine aproape 50% materiale de adaos , printre care
plastifianţii care au un rol deosebit în obţinerea proprietăţilor mecanice şi electrice. Aceste proprietăţi se
înrăutăţesc grav într-un proces de termodegradare, când are loc o dehidroclorurare şi o depolimerizare.
Unii din aceşti plastifianţi determină în mare măsură comportarea la foc a cablului, P.V.C-ul dur
având un conţinut redus de plastifianţi şi un procentaj mai mare de clor aproape 58%,având o comportare
mai bună după îndepărtarea flăcării şi anume se autodistinge datorită cantităţii mari de acid clorhidric
gazos degajat la acţiunea flăcării. Mecanismul de autostingere la materialele din P.V.C se datorează
următoarelor cauze:
• Atomii de clor intră în reacţie cu reacţie cu radicalii activi care formează lanţul de ardere şi pe care
îl blochează dând naştere la radicali inactivi, nu dă reacţii de oxidare iar formarea altor radicali activi se
reduce;
• Moleculele de HCL sunt inerte din punct de vedere al oxidării (ardere) astfel încât se o produce o
diluţie a elementelor disponibile pentru ardere ;
Pe măsura scăderii conţinutului de clor comportarea la foc se înrăutăţeşte ;astfel un PVC cu
conţinut mai mic de 30%clor arde cu uşurinţă.
În perioada când izolaţia sau învelişul de PVC este supus la foc au loc următoarele efecte:
163
La peste 70˚C,PVC ,începe să devină friabil ;devine mai moale ,se întinde sau
crapă şi există pericolul de scurtcircuit între conductoare ;în unele manuale de specialitate se indică
că temperatura de topire a materialelor din PVC : 65˚C...100˚C la PVC dur şi la 50˚ ...95˚C la cel
obişnuit ;la materialele cu conţinut bogat de clor temperaturile de topire ajung la 85˚...100˚C,iar
proprietăţile mecanice scad rapid la temperaturi de peste 75˚...80˚C ;
La aproximativ 100˚C , începe descompunerea cu degajări de acid clorhidric gazos;
La aproximativ 160˚C, se degajă aproape 50%din întreaga cantitate de acid clorhidric;
La aproximativ 210˚C ,PVC începe să se comporte ca o substanţă în stare lichidă (acesta este
considerat punctul de topire al PVC-ului );
La aproximativ 300˚C,se degajă aproximativ 80%din cantitatea de HCL
În unele lucrări din literatura de specialitate că la temperatura de peste 250˚C materialele din PVC
se descompun rapid eliberând 96-99%din clorul conţinut. În total se consideră că datorită prezenţei
clorului dintr-un Kg de PVC dur , prin ardere se degajă aproximativ 350 litri de acid clorhidric gazos. În
unele lucrări se arată că degajarea este 0.4 kg HCL/l kg PVC.
La PVC-ul moale plastifianţii ,plastifianţii încep să treacă în stare gazoasă la aproximativ 200˚C şi
să ardă. Datorită acestui fapt ,şi conţinutului redus de clor PVC-ul moale continuă să ardă singur după
îndepărtarea flăcării. Rezultă că arderea depinde de conţinutul de clor şi plastifianţi . Sorturile care au un
conţinut de clor mare (sau cele cu plastifianţi cu combustibilitate redusă)se autodisting la încercarea
individuală. Întotdeauna când sunt pozate în grup , la depăşirea unei cantităţi la care energia degajată este
suficient de mare pentru a pregătii în continuare materialul ,arderea se continuă până la distrugerea totală.
Din totdeauna sa constatat că izolaţiile şi învelişurile din PVC ale cablurilor pozate în grup odată
aprinse continuă să ardă cu degajări mari de gaze. Pe lângă acidul clorhidric gazos se mai degajă şi
monoxid de carbon, bioxid de carbon, clor, benzen şi alte hidrocarburi; uneori în gazele de ardere ale pvc-
ului s-a constat şi fasogen care este foarte toxic.
Acidul clorhidric are efecte de corodare accentuată a metalelor chiar şi a celor înglobate în beton
cum sunt armăturile construcţiilor(stâlpi ,grinzi şi planşee). În numeroase cazuri de incendii de cabluri
,pagubele datorate acţiunii de corodare a acidului clorhidric au comparabile sau chiar au depăşit cauzele
primare datorită arderilor cablurilor şi a instalaţiilor, respectiv a echipamentelor învecinate. Se consideră
că acidul clorhidric degajat prin arderea a 1 kg de PVC poate distruge 0,6 kg oţel sau de material
neferos. Efectele corozive sunt agravate de faptul că acidul clorhidric gazos degajat la arderea cablurilor
este depărtat de curenţii de aer la depărtări mari faţă de focarul de incendiu , pătrunzând astfel în diferite
încăperi staţii electrice, alte încăperi de cabluri, repartitoare, camere de acţionare etc. Efectul de corodare
la distanţe mari de focar este o caracteristică generală a incendiilor la materiale din PVC.
Corodările accentuate ce apar în punctele îndepărtate de locul incendiului ,se constată în
numeroase cazuri cu prea mare întârziere când s-au produs mari distrugeri de echipamente sau de clădiri.
Rezultă că efectele corozive ale gazelor specifice PVC măresc foarte mult zona afectată de incendiu ,
chiar în cazul unor focare de mică amploare comparativ cu alte incendiile de altă natură în care zona de
distrugere se limitează de regulă, la porţiunile unde se manifestă doar efectele termice, ale focarului. La
arderea PVC-ului se degajă mari cantităţi de gaze dense( de 4-14 ori mai mult decât la lemn de
exemplu) , cea ce produce mari dificultăţi în depistarea focarului de incendiu, iar de multe ori se poate
compromite reuşita unei intervenţii reuşite .
În afară de efectele de corodare a elementelor feroase , gazele de ardere au efecte puternice
dăunătoare asupra personalului care intervine la stingere, împiedicând accesul acestuia. Practic, datorită
prezenţei gazelor de ardere nu este posibil accesul persoanelor în zona focarului ; vizibilitatea este redusă
aproape complet, astfel încât nu se poate vedea unde trebuie intervenit ,gazele sunt toxice ,se produce
asfixierea oamenilor căldură insuportabilă ,temperaturile gazelor putând atinge valori de până la 800˚C.
Degajarea de gaze la PVC este periculoasă pentru viaţa omului ,începând de la concentraţia de
1.5mg /l, datorită posibilităţii apariţiei unui edem pulmonar . Această concentraţie este atinsă dacă ard
3,75 grame PVC într-un volum de 1000 m3 cum ar fi un subsol de cabluri de 25-10 X 4 m.
Indicele de oxigen la arderea pvc-ului este ceva mai mare decât la arderea lemnului, dar
comparabilă cu aceasta din urmă, astfel încât PVC poate fi la fel de combustibil ca şi lemnul. Indicele de
PVC la lemn in mediul uscat este de 0.2-0.22 ; la carton 0.25.La PVC simplu indicele de oxigen este 0.2-
0.4 , iar la PVC dur 0.44-0.81. Pentru comparaţie la placajul ignifugat indicele este de 0.74.
164
23.5. CARACTERISTICILE INCENDIILOR
Incendiile izbucnite la centralele electrice şi tunelurile de cabluri ,se numesc incendii de natură
electrică şi, fac parte din categoria incendiilor speciale, pentru a căror stingere se impun măsuri speciale
,pentru a căror stingere se impun măsuri speciale în ceea ce priveşte folosirea mijloacelor şi procedeelor
de stingere si protecţia servanţilor. Acestea se aplică pe baza cunoaşterii noţiunilor de „Instalaţii electrice”
şi clasificarea lor după mărimea tensiunii de exploatare.
Prin instalaţiile electrice se înţeleg mijloacele de producere , distribuţie si consum a energiei
electrice :
-Generatoarele si transformatoarele;
-Instalaţiile de distribuţie;
• Aparate de conexiune ;
• Conductori.
- Instalaţii pentru consum ;
• Motoare ;
• Aparate de iluminat şi încălzit ,etc.
Întregul complex al unei uzine electrice sau al unei secţii de conexiuni , inclusiv partea de
construcţie, poarta denumirea de staţie electrică de exploatare.
Stingerea incendiilor izbucnite în staţiile electrice de exploatare este condiţionata de mărimea
tensiunii de exploatare . Din acest punct de vedere instalaţiile se clasifică în:
a. Instalaţii de joasă tensiune cu tensiuni nominale sub 1000 V( instalaţii generatoare de curent, de
distribuţie, reţele locale, instalaţii pentru uz casnic, etc.).Instalaţiile cu o tensiune de exploatare sub 42 V
sunt nepericuloase şi nu sunt luate în considerare.
b. Instalaţii de medie tensiune, cu tensiuni nominale până la 35 KV ;
c. Instalaţii de înaltă tensiune, cu tensiuni nominale până la 220 KV;
Incendiile din centralele electrice au o serie de caracteristici specifici .În cadrul acestor obiective se
găsesc cantităţi mari de combustibil solid sau lichid folosit pentru producerea energiei, multe aparate
umplute cu ulei, caneluri şi tuneluri de cabluri care au legătură cu diferite încăperi adiacente unde
incendiul se poate propaga cu repeziciune.
În sala cazanelor în cazul scurgerii combustibilului solid sau lichid ,incendiul poate cuprinde în
timp scurt suprafeţe mari, influenţând rezistenţa stâlpilor neprotejaţi ai clădirii şi ai a scheletului de
susţinere a instalaţiilor tehnologice care se pot deforma în curs de numai 10 până la 15 minute.
În cazul deteriorării agregatelor de gresare cu ulei şi sistemelor dereglare a turbogeneratoarelor,
incendiile din sălile de maşini pot lua în scurt timp mari proporţii . Ca urmare a acţiunii căldurii
elementele portante ale acoperişului se pot prăbuşii în scurt timp creând un mare pericol pentru toate
încăperile centralei electrice şi greutăţi în acţiunea de stingere a incendiului.
Pericolul de incendiu este cauzat de posibilitatea producerii de scurtcircuite între spiralele
bobinajelor generatoarelor electrice ca urmare a străpungerii izolaţiilor. La generatoarele răcite cu
hidrogen există pericolul scăpării acestuia prin neetanşeităţi şi ale aprinderii şi exploziei amestecurilor
inflamabile.
În canalele şi tunelurile de cabluri se pot produce incendii complicate, ca urmare a scurtcircuitelor
sau asupra încălzirii la locul de îmbinare a acestora. Viteza de propagare a incendiului de-a lungul
cablurilor poate atinge 0,8-1,1 m/min . În condiţii de exploatare, datorita fluxului de curent de mare
intensitate, cablurile sunt permanent înfierbântate si din aceasta cauză chiar şi cele protejate cu bandă
metalică se pot aprinde.
În cazul producerii unui incendiu intr-un tunel de cabluri de regulă este pericolul să se propage la
tablourile de releu, de bloc şi de conexiune centrală.
Acidul clorhidric gazos în anumite condiţii în prezenţa umezelii, dă naştere la o soluţie corozivă
care acţionează asupra metalele, betonului, zidurilor şi interiorul încăperilor. Pe timpul arderi PVC-ului se
degajă o mare cantitate de fum dens şi toxic care conţine acid clorhidric gazos. De şi PVC-ul arde cu
atâta uşurinţa, el este considerat de normele şi standardele în internaţionale ca fiind un material greu
combustibil, având punctul de topire de 100˚C, iar temperatura de aprindere de 390˚C. Acidul gazos pur
rezultă din arderea PVC-ului pur cu conţinut de 56%clor, opreşte arderea carbonului răceşte flacăra,
ducând în final la întreruperea procesului de ardere, deci îi este caracteristic fenomenul de autodistrugere.
Principala caracteristică a incendiilor izbucnite la transformatoare costă în faptul că majoritatea
produc distrugerea totală sau parţială a cuvei transformatorului şi a cablurilor de înaltă tensiune. Uleiul de
165
transformator care se scurge poate provoca propagarea incendiului foarte rapid pe suprafeţe întinse.
Asupra dimensiuni incendiilor la transformator ne putem face o imagine dacă avem în vedere faptul că
transformatoarele moderne de 100 500 mii kva conţin o cantitate de 60-100 t ulei.
În majoritatea incendiilor produse la centralele electrice au loc o inundare cu fum a încăperilor în
care aceste au izbucnit, precum şi a încăperilor învecinate. Din această cauză locul focarului se stabileşte
cu mare dificultate, de asemenea şi direcţia de propagare ,creând mari probleme de asigurare a securităţii
personalului la intervenţie. La toate astea se adaugă pericolul de electrocutare datorită folosiri jeturilor de
apă sau a spumei în zona incendiului în cazul în care aparatele nu au fost scoase de sub tensiune. Acţiunea
de stingere se va începe după ce se confirmă de personal specializat că în zonă s-a întrerupt curentul
electric.
Substanţe stingătoare
Alegerea substanţelor de stingere ce vor fi utilizate se va face în fiecare caz în parte în funcţie de
locul unde a izbucnit incendiul şi de caracteristicile fizico-chimice ale materialelor care ard, de
împrejurările care ar favoriza propagarea incendiului, şi de cerinţele de protecţie ale servanţilor.
Astfel pentru incendiile izbucnite la gospodăriile de combustibil lichid sau solid se foloseşte apa
sau spuma aeromecanică. Pulberile stingătoare se pot utiliza cu succes la stingerea instalaţiilor aflate sub
tensiune având bune însuşiri dielectrice. În faza incipientă, la generatoarele de curent, incendiile se sting
cu dioxid de carbon sau apă pulverizată prin intermediul instalaţiilor automate cu care sunt prevăzute
acestea. De asemenea, mai pot fi utilizate pentru stingere şi hidrocarburile organohalogenate.
În general, intervenţiile la aceste incendii sunt grele şi periculoase deoarece instalaţiile şi aparatura
se află sub tensiune şi există pericolul de electrocutare, explozie, şi intoxicare a personalului care
acţionează la stingere.
3.1 Recunoaşterea
Se execută împreună cu personalul tehnic de specialitate care furnizează comandantului stingerii
datele necesare luării hotărâri.
Recunoaşterea stabileşte:
• Aparatul, maşina, instalaţia incendiată, caracterul avariei;
• Dacă uleiul din instalaţie sa scurs ca urmare a urmare a exploziei rezervorului de lichid
combustibil sau a deteriorări instalaţiei de ungere. În cazul incendiilor la aceste instalaţii, o pompă de
ungere a lagărelor se lasă în funcţiune;
• Pericolul pe care îl prezintă pentru restul instalaţiilor uleiul care se scurge prin canale sau podea
;
• Dacă instalaţia a fost scoasă de sub funcţiune şi dacă sa oprit funcţionarea turbinelor
,generatoarelor sau a altor agregate din zona incendiului;
• Agenţii de stingere ce vor fi folosiţi şi modul lor de utilizare;
• Existenţa pericolului de explozie;
• Dacă instalaţia automată a fost pusă în funcţiune;
• Ce măsuri de protecţie a personalului au fost luate;
• Posibilitate de realizare a dispozitivului;
• Zonele periculoase şi delimitarea acestora din marcaje;
• Căile de acces şi de pătrundere în încăperile cu cabluri;
• Necesitatea realizări unor îndiguiri sau închideri pe canale;
• Oportunitatea închiderii hidrogenului din instalaţii;
• Pericolul pe care-l prezintă prăbuşirea acoperişului;
• Dacă instalaţiile la care se acţionează au fost legate la pământ.
LOCALIZAREA ŞI LICHIDAREA INCENDIULUI
La începuturile de incendiu, personalul prezent la locul incendiului trebuie să intervină imediat şi
să ia următoarele masuri:
- Să îndepărteze din săli sau staţii toate persoanele care nu au sarcini în legătură cu stingerea
incendiului;
- Să deconecteze aparatele-instalaţiile;
166
- Să acţioneze pentru stingere numai deconectarea staţie şi luarea măsurilor de securitate personală-
mânuşi şi cizme de cauciuc, placă de cauciuc aparat izolant, etc.
Din învăţămintele rezultate în urma intervenţiilor la aceste tipuri de incendii se pot trage o serie de
concluzii, şi anume:
- Pentru stingerea incendiilor izbucnite la depozitele de combustibil se utilizează apa sau emulsia cu
apă-argilă, când ard cărbuni, concomitent cu desfacerea grămezilor şi descoperirea focarelor ascunse în
masa lor, spuma sau pulberile stingătoare când ard combustibili lichizi. Pentru stingerea torţelor de gaze
se folosesc jeturi de apă şi se acţionează pentru oprirea alimentării cu gaze, manevrând în acest scop
ventilele de închidere;
- Pentru stingerea incendiilor în faza lor incipientă la generatoarele de curent se prevăd instalaţii
automate cu dioxid de carbon sau apă pulverizată.
Incendii greu de stins şi consecinţe grave sunt cele declanşate la instalaţiile şi recipientele de ulei.
Scurgerile de ulei pe pardoseala sălii maşinilor şi fumul dens care se degajă îngreunează foarte mult
intervenţia. Pentru stingerea focarelor de ardere a uleiului se vor folosi ţevile generatoare de spumă
mecanică. Pentru evitarea propagării incendiului în canalele de cabluri se va introduce spumă uşoară în
spaţiul de sub generatoare cota zero –concomitent cu acţiunea ţevilor de refulare a apei pentru localizarea
incendiului la elementele de construcţie şi pentru protecţia generatoarelor şi construcţiilor din oţel
învecinate.
În paralel cu acţiunea de stingere se vor proteja rezervoarele de ulei din sala turbinelor şi se vor lua
măsuri pentru înlăturarea scurgerilor de ulei în canale şi tuneluri de cabluri. Dacă este posibil, se va trece
la evacuarea rapidă a uleiului din rezervoare.
O atenţie deosebită se va acorda evacuării în timp util a hidrogenului din instalaţia de răcire a
generatoarelor cu instalaţia de bioxid de carbon, precum şi a buteliilor de hidrogen din interiorul secţiilor.
În acţiunea de stingere se vor lua toate măsurile pentru ca incendiul să nu se propage la camera de
comandă .
În cazul izbucnirii unui incendiu la un transformator, acţiunea de stingere poate să înceapă numai
după scoaterea acestuia de sub tensiune, cu acordul specialiştilor, respectându-se distanţele minime de
siguranţă stabilite şi tipul substanţelor stingătoare ce urmează a fi folosite.
La transformatorul care arde , comandantul stingerii împreună cu specialiştii vor analiza situaţia
luând măsuri de răcire cu apă, permanent, pentru a preveni explodarea cuvei şi a conservatorului de ulei.
Pentru prevenirea explodării cuvei transformatorului, în cazul incendiilor care nu pot fi lichidate în faze
iniţiale, se va evacua uleiul în bazinul de reţinere special amenajat, iar dacă acesta este neîncăpător, se vor
realiza diguri de protecţie. După evacuarea uleiului din cuvă, focarele de incendiu pot fi lichidate prin
umplerea acesteia ce spumă, apă, azot sau bioxid de carbon. Se va evita stropirea cu apă a izolatoarelor de
porţelan.
Incendiile izbucnite la instalaţiile de cabluri periclitează şi distrug nu numai cablurile şi accesoriile,
ci şi instalaţiile, aparatele care au legătură cu cablurile şi construcţiile camerelor de comandă. Dezvoltarea
incendiilor depinde de volumul de cabluri, de modul de pozare, vechimea acestora şi gradul de
îmbătrânire a cablului. O propagare extrem de rapidă se produce atunci când în canale sunt urme de ulei,
praf de cărbune, hârtie, etc. În tunelurile şi canalele de cabluri se prevăd pentru stingere instalaţii de apă
pulverizată, plecând de la ideea că pătrunderea şi înaintarea servanţilor în condiţiile inundării lor cu fum
nu sunt, de regulă, posibile nici chiar cu aparate izolante.
Incendiile în canale şi tuneluri de cabluri se pot stinge şi cu spumă uşoară sau cu pulberi stingătoare
introduse prin deschideri în planşee şi pe ambele părţi ale sectorului incendiat.
În tunel, spuma avansează numai în cazul în care în direcţia de înaintare a ei se va asigura
evacuarea prin deschideri a aerului şi a produselor de ardere. Dacă întregul canal de cabluri a fost cuprins
de flăcări atunci în toate cazurile, spuma se introduce dinspre partea galeriilor pentru cabluri a încăperilor
care cuprind pupitrele cu relee şi dispozitive de comandă.
Din experimentările făcute în ţara noastră a rezultat că apa pulverizată a fost deosebit de eficace
când s-a intervenit rapid, în prima fază fie cu ajutorul instalaţiilor fixe fie cu ţevile din dotarea
subunităţilor
Acţiunea de intervenţie se organizează şi se desfăşoară pe sectoare de luptă cărora li se stabilesc
următoarele misiuni:
• Localizarea-lichidarea incendiului la instalaţia incendiată;
• Localizarea-supravegherea la instalaţiile învecinate;
• Localizarea-supravegherea la elementele de construcţie.
167
Având în vedere pericolele existente de electrocutare, de prăbuşire a elementelor de construcţie, de
intoxicare, comandantul stingerii trebuie sa ia toate măsurile pentru asigurarea securităţii personalului
operativ. Astfel, şefii de ţeava se vor amplasa în zone ferite de pericolul prăbuşirii elementelor de
construcţie şi vor fi echipaţi cu costume de protecţie anticalorice: cizme şi mănuşi de cauciuc, aparate
izolante. Nu va fi permis accesul în zonă decât persoanelor care au responsabilităţi pe linia intervenţiei,
iar zonele cu pericol de electrocutare vor fi marcate cu indicatoare.
Pe timpul acţiunilor de intervenţie se va menţine o strânsă legătură cu personalul tehnico-ingineresc
ce va da soluţiile necesare intervenţiei chiar în condiţiile în care nu poate fi deconectată toată instalaţia din
zona de acţiune.
În concluzie, intervenţia pentru stingerea incendiilor la centralele electrice se desfăşoară în condiţii
deosebite, necesitând luare unor măsuri speciale privitoare la securitatea servanţilor, la colaborarea cu
organele tehnice de specialitate ale obiectivului şi în special de cunoaştere a obiectivului. Nu se va trece la
executarea acţiunilor decât în condiţii de siguranţă absolută.
Învăţămintele rezultate ca urmare a intervenţiilor la incendiile izbucnite la ce termocentrala
BUCUREŞSTI-SUD,CRAIOVA şi BRĂILA- au pus la îndemâna organelor de pompieri noi date cu
privire la organizarea şi desfăşurarea acţiunilor dar, a şi deschis calea executării unor studii şi cercetări de
către organele în drept pentru găsirea unor căi ce să reducă la minim pagubele materiale şi să sporească
eficienţa intervenţiei.
24.1. INTRODUCERE
Dezvoltarea fără precedent a industriei petrochimice şi chimice, care prelucrează cantităţi mari de
ţiţei şi produse petroliere, creşterea masivă a consumului de astfel de produse în aproape toate ţările lumii,
ridică probleme deosebite din punct de vedere al asigurării securităţii împotriva incendiilor, avându-se în
vedere în primul rând pericolul de explozie şi incendiu, precum şi dificultăţile ce apar la stingerea unor
eventuale incendii.
În multe ţări industrializate, capacitatea rezervoarelor şi depozitelor a crescut considerabil, fapt
determinat, în primul rând, de mărirea capacităţilor de prelucrare a unor rezerve de materii prime şi în al
doilea rând, de necesitatea de depozitare a ţiţeiului aprovizionat de conducte magistrale petroliere de mare
capacitate.
Astăzi se construiesc curent rezervoare de 40.000 m3 şi se pot întâlni tot mai des rezervoare de
50.000 m3, 100.000 m3 şi chiar peste 150.000 m3, care ridică probleme deosebite pentru prevenirea şi
stingerea incendiilor.
Indiferent de tipul de rezervor adoptat, stingerea cu succes a unui eventual incendiu nu este
posibilă fără cunoaşterea procesului de ardere a lichidelor combustibile, a fenomenelor care însoţesc
arderea, a particularităţilor incendiului, a folosirii celor mai adecvate substanţe, instalaţii şi tehnici de
stingere, fără o temeinică pregătire a efectivelor care intervin pentru stingerea incendiului.
168
unui anumit lichid combustibil depinde de condiţiile schimbului de căldură între flacără şi suprafaţa
lichidului, precum şi condiţiile în care se face schimbul de căldură din interiorul lichidului propriu-zis.
Forma şi dimensiunile flăcării sunt determinate de condiţiile în care vaporii de combustibil se
amestecă cu aerul.
Deci, evaporarea şi formarea amestecului sunt strâns legate între ele, iar în stare de echilibru, ele
se află într-un astfel de raport, încât cantitatea care se evapora este egală cu aceea care se consumă prin
ardere.
În caz de incendiu, pot apare condiţii variate de ardere.
În funcţie de locul unde se află lichidul combustibil se disting trei feluri de arderi :
1. arderea în rezervoare ;
2. arderea lichidului vărsat pe suprafaţa unui material de altă natură;
3. arderea combustibilului sub formă de jet (torţa).
În cazuri reale, la un incendiu se pot întâlni două sau trei cazuri de arderi (de ex., la rezervoare
arderea poate avea loc concomitent, atât la suprafaţa oglinzii rezervorului cât şi în cuva de retenţie în
cazul revărsării lichidului).
Cât priveşte structura flăcărilor, aceasta depinde nemijlocit de dimensiunile fluxului de vapori
degajaţi de lichidul combustibil şi de viteza lui de mişcare. Asupra structurii flăcării, mare influenţă o are
şi viteza de mişcare a aerului.
În funcţie de aceşti factori, flăcările la rezervoarele cu suprafeţe mari au o structură turbulentă. În
cazul acestor flăcări, impulsul continuat de vaporii de combustibil ascensionali, este mult mai mic decât
impulsul provocat de gazele de ardere. Viteza medie a curentului, în cazul unei ascensiuni puternice in
mijlocul flăcărilor, creşte odată cu înălţimea, atât de repede încât turbulenţa apare aproape de baza
flăcărilor, dacă gazele de ardere ale flăcărilor au depăşit chiar şi numai o parte a lungimii acestora.
În cazul incendiilor de rezervoare cu lichide combustibile, procesul de ardere este menţinut prin
faptul că, căldura necesară încălzirii şi evaporării stratului superior al lichidului, se transmite de la flacără
şi de la mantaua rezervorului, lui prin conductivitate, existând două puncte de vedere : prin radiaţie şi prin
convecţie.
În urma încălzirii, lichidul combustibil se evaporă. Vaporii de lichid combustibil se ridică încet în
rezervor şi reacţionează, de obicei în regiunea deschiderii rezervorului, în contact cu aerul mediului
înconjurător. Datorită forţelor ascensionale a gazelor de ardere fierbinţi, local, ia fiinţă o depresiune
datorită căreia aerul atmosferic, în mare parte, pătrunde în interiorul rezervorului, unde se amestecă cu
vaporii de combustibil care au tendinţa ascensională.
În funcţie de viteza ascensională a curentului de vapori de combustibil şi de distanţa până la
suprafaţa oglinzii lichidului (spaţiul gol al rezervorului) se formează o zona de reacţie în apropierea
deschiderii rezervorului
La incendiile în rezervoare cu diametre mari, în zona de reacţie către axul rezervorului, aerul
afluieşte cu mare greutate.
În general, se produce o ardere incompletă, cu degajări de oxid de carbon şi hidrogen, printre alte
produse de ardere şi mari cantităţi de fum, conţinând particule de carbon nearse.
Cercetările pe plan mondial din ultimii ani, au arătat că la arderea lichidelor în rezervoare
deschise, structura flăcărilor, temperatura acestora ca şi radiaţia lor, depind în principiu, de diametrul
rezervorului în care se produce arderea. Înălţimea părţii luminoase a flăcării este de 1,5 – 2 diametre ale
rezervorului. În caz de vânt, flăcările se înclină spre orizontală păstrând aproximativ aceleaşi dimensiuni
şi, ca urmare, vor scălda şi încălzi rezervoarele vecine sau alte instalaţii, amplasate până la o distanţa de 2
diametre de rezervorul incendiat.
Temperatura părţii luminoase a flăcării, în funcţie de natura lichidului combustibil, variază în
limitele de la 100 la 1300 0C. Din primele minute de la izbucnirea incendiului, într-un rezervor se creează
un pericol real de propagare a acestuia la rezervoarele vecine sau la alte obiective care se găsesc sub
influenţa radiaţiei flăcărilor.
Incendiile la rezervoare sunt însoţite de transferul unei energii termice apreciabile datorate
coloanei de flăcări, precum şi a transportului de către curenţii de aer a particulelor fierbinţi de carbon
(funingine) la rezervoarele situate în apropiere.
În consecinţă, la aceste rezervoare, de multe ori se produce inflamarea vaporilor de produse
petroliere, ieşite prin diferite deschideri în capacul rezervorului.
169
Pereţii rezervorului aflaţi direct sub influenţa flăcărilor la temperatura de 5000C pierd rezistenţa şi
încep să se deformeze spre interiorul rezervorului. La incendiile de produse albe, pereţii rezervorului se
deformează mai rapid decât la incendiile de produse negre.
24.2.2.Viteza de ardere
Un parametru caracteristic cu privire la procesul de ardere în cazul incendiului de rezervoare este
viteza ascensională a curentului de vapori care se formează în interiorul rezervorului, respectiv, viteza de
consum prin arderea lichidului combustibil exprimată în m/s, ea reprezentând de fapt viteza de scădere a
nivelului de lichid în rezervor, datorită evaporării.
În tabel sunt date valorile orientative ale vitezei de ardere a produselor petroliere frecvent utilizate.
Se menţionează că odată cu creşterea vântului la 8-10 m/s, viteza de ardere se măreşte cu 30-50%.
24.2.3.Repartiţia temperaturii în lichid
Se ştie că o parte din energia radiată de flacără este consumată de încălzirea lichidului. După un
anumit timp, la suprafaţa lichidului se stabileşte o temperatură care este aproximativ egală cu temperatura
de fierbere a lichidului respectiv. În straturile superioare temperatura este întotdeauna mai mare decât în
profunzime. Cu timpul, temperatura lichidului creşte, variaţia cea mai rapidă constatându-se în perioada
iniţială.
Caracterul variaţiei depinde de felul lichidului şi de condiţiile de ardere. Ţiţeiul, păcura şi benzina
se încălzesc în profunzime. Creşterea grosimii stratului încălzit depinde de viteza medie de încălzire a
lichidului respectiv, de timpul calculat de la începutul încălzirii, de proprietăţile lichidului şi diametrul
rezervorului.
Temperatura cea mai ridicată este în stratul de lichid de la suprafaţă. Temperatura pe suprafaţa
liberă la arderea lichidelor este apropiată de temperatura de fierbere.
Viteza de creştere a stratului încălzit de ţiţei este de 26-36 cm/h, iar temperatura stratului încălzit
de 130-160oC.
Benzina are temperatura stratului încălzit de 90-100oC, la o viteză a stratului încălzit de 72 cm/h.
Viteza de creştere a striului încălzit de păcură este de 24-42 cm/h, iar temperatura este de 230-300oC. La
petrolul lampant stratul de lichid nu se încălzeşte uniform, deci nu are aceeaşi temperatură.
Temperatura nu este egală în toate punctele suprafeţei. În apropierea pereţilor rezervorului
temperatura este mai ridicată decât la centru.
Distribuţia temperaturii este egală de influenţa pereţilor rezervorului a căror temperatură este mai
ridicată decât a lichidului combustibil.
De reţinut este şi faptul că temperatura pe peretele rezervorului sub nivelul lichidului nu poate
depăşi cu mult temperatura lichidului combustibil respectiv şi drept consecinţă, în cazul nivelului ridicat
al lichidului combustibil în rezervor, peretele nu se deformează. Invers, peretele rezervorului mai sus de
nivelul lichidului combustibil, sub acţiunea flăcării, chiar în primele minute de ardere liberă se încălzeşte
şi începe să se deformeze. În cazul incendiilor reale de 15 –20 minute de la izbucnirea incendiului
marginea liberă a peretelui rezervorului metalic se încălzeşte până la temperatura de incandescenţă la roşu
şi se deformează, dacă nu s-a supus unei acţiuni intense de răcire.
24.3. FENOMENE CARE POT ÎNSOŢI INCENDIUL
24.3.1.Fierberea
Fenomenul de fierbere este strâns legat de existenţa apei în ţiţei în structuri (masa lichidului) şi la fundul
rezervorului, sub formă de pernă de apă. Apariţia fenomenului de fierbere este determinată de caracterul
special al încălzirii ţiţeiului şi păcurii cu urme de apă şi de procesul de fierbere a apei supraîncălzite.
170
La o ardere de lungă durată, ţiţeiul şi păcura cu conţinut de apă se încălzesc în profunzime,
formând pe suprafaţa lichidului imediat un strat de lichid în fierbere, a cărui grosime creşte în timp.
Încălzirea continuă a produsului, în profunzime are loc cu o viteză care depăşeşte de 2-4 ori viteza de
ardere.
Procesul de fierbere în rezervor se caracterizează prin formarea vaporilor în toată masa lichidului.
Pentru fierbere este caracteristică prezenţa unui mare număr de bule de vapori, care, de regulă, apar pe
peretele şi fundul rezervorului unde are loc acest fenomen. Apariţia bulelor determină formarea unor
centre de vapori care stau la baza începerii distilării, care în anumite condiţii poate avea un caracter
exploziv. Centrele de formare a vaporilor apar în special când lichidul este impur. Dacă lichidul nu
conţine impurităţi, centrele de formare a vaporilor se repartizează mai ales pe peretele rezervorului.
Centre de formare a vaporilor pot lua naştere în interiorul lichidului însuşi, dacă acesta este destul
de puternic supraîncălzit.
Aşa cum s-a arătat, ţiţeiul se încălzeşte în profunzime, formându-se un strat încălzit, a cărui
temperatură poate să ajungă la 130-160oC. Când creşterea stratului încălzit ajunge la perna de apă începe
aşa-zisa fierbere peliculară.
Din cauza vâscozităţii mari şi a tensiunii superficiale între stratul de ţiţei şi perna de apă se
formează o peliculă de vapori, care izolează perna de apă un anumit timp, producându-se din această
cauză, o supraîncălzire a stratului de produs. După un anumit timp se încălzeşte stratul de apă.
Contactul dintre produsul petrolier supraîncălzit şi apa de la fundul rezervorului provoacă
fierberea explozivă violentă a apei cu formare instantanee a unei cantităţi mari de vapori din perna de apă.
Aceste fenomene provoacă aruncarea violentă, explozivă, sub formă pulverizată a produsului
petrolier în atmosferă.
Dacă într-un rezervor cu ţiţei care arde nu există un strat de apă însă ţiţeiul conţine urme de apă
atunci, în perioada iniţială de ardere, apa este repartizată mai mult sau mai puţin uniform în masa
produsului.
Din cauza încălzirii, vâscozitatea stratului superior de ţiţei descreşte, iar picăturile de apă coboară
în profunzimea stratului de lichid şi treptat se acumulează acolo unde vâscozitatea ţiţeiului este relativ
mare. În acelaşi timp, picăturile de apă se încălzesc, iar când ajung la un anumit grad de supraîncălzire,
ele fierb, provocând deversarea ţiţeiului.
Momentul când se produce fierberea depinde de calitatea ţiţeiului şi de proporţia de apă, de
înălţimea peretelui liber al rezervorului etc. După datele obţinute la unele experimentări în străinătate,
ţiţeiul care conţine 1% apă, începe să fiarbă după 45-60 minute de la începutul arderii. Dacă nivelul de
ţiţei în rezervor este ridicat, fierberile şi deversările de ţiţei peste peretele rezervorului se repetă în mod
periodic. Semnul principal al începutului fierberii constă în creşterea dimensiunilor flăcării.
În unele cazuri, înainte de a începe fierberea, se produce un zgomot sub formă de foşnet.
Trebuie reţinut faptul că fierberea poate avea loc şi în cazul refulării apei sau spumei pe suprafaţa
lichidului aprins.
Pe timpul fierberii ţiţeiului, este posibil, în anumite condiţii, să se producă o deversare a lichidului,
mai se intervine prompt şi se realizează o răcire permanentă cu jeturi de apă, a pereţilor rezervoarelor
incendiate.
24.3.2.Erupţia
Fenomenele de fierbere şi erupţie nu se produc la arderea produselor rezultate de la prelucrarea
ţiţeiului cum sunt benzina, petrolul lampant, combustibilul pentru motoare Diesel etc. Fierberea şi erupţia
se produc numai la arderea în rezervoare a ţiţeiului şi păcurii. La benzină, de exemplu, erupţia nu se
produce datorită faptului că temperatura stratului încălzit este inferioară temperaturii de fierbere a apei
sau apropiată de aceasta.
Erupţia se produce numai după fierbere sau pe timpul acesteia şi constă în aruncarea (proiectarea)
peste peretele rezervorului a unei mari cantităţi de lichid aprins, care, răspândindu-se în apropierea
focarului de ardere, complică mult situaţia creată. În unele cazuri, zeci de tone de ţiţei pot fi aruncate la
zeci de metri de focarul de ardere.
Erupţia ţiţeiului aprins poate avea loc când sub stratul de ţiţei se află apă, lichidul se încălzeşte în
cursul arderii în profunzime, formându-se un strat încălzit ; temperatura stratului de lichid este mai mare
decât temperatura de fierbere a apei. Lipsa unuia dintre aceşti factori exclude apariţia erupţiei. Prima
condiţie este legată de circumstanţele în care are loc depozitarea combustibilului, iar celelalte două sunt
determinate de proprietăţile lichidului.
171
Momentul la care survine erupţia este determinat de viteza de încălzire a ţiţeiului şi practic este
egal cu timpul în care stratul încălzit de ţiţei ajunge la stratul de apă.
Erupţia începe prin aruncarea lichidului peste pereţii rezervorului, de aceea în literatura de
specialitate, fenomenul respectiv este cunoscut sub denumirea de debordare.
Momentul începerii debordării ţiţeiului poate fi determinat din relaţia : t = H-h/V+V1 în care, t :
este timpul probabil de începere a aruncării lichidului aprins care reprezintă de fapt durata de atingere de
către stratul de ţiţei încălzit sau de păcură a apei de la fundul rezervorului, în h;
H înălţimea iniţială a stratului de ţiţei, în m;
H înălţimea iniţială a pernei de apă în rezervor, în m;
V viteza de ardere a petrolului, în m/h (V=o,12 m/h) ;
V1 viteza de încălzire a petrolului, în m/h( V1=O,25m/h).
Însemnele caracteristice ale începutului erupţiei sunt: apariţia vibraţiilor pereţilor rezervoarelor,
însoţite de zgomote, de creşterea dimensiunilor flăcării.
Volumul de lichid aruncat depinde de cantitatea existentă în rezervor şi de diametrul acestuia. Cu
cât rezervorul va conţine mai mult ţiţei şi cu cât va fi mai mic diametrul, cu atât va fi mai puternică
aruncarea ţiţeiului peste marginile rezervorului.
Practic, erupţia poate fi evitată prin evacuarea stratului de apă. În caz că acest lucru nu este
posibil, se impune calcularea timpului de erupţie şi luarea măsurilor de rigoare.
172
forma o concentraţie de vapori-aer mai mare ca limita superioară de explozie (care de fapt există în
permanenţă) şi o oarecare presiune excedentară împiedică pătrunderea incendiului în interiorul
rezervorului (cu condiţia să nu se admită să se tragă lichidul de rezervoare). Vaporii care ies din supape de
respiraţie se pot aprinde şi ard deasupra acesteia, având o acţiune termică suplimentară asupra construcţiei
rezervorului.
Dacă în rezervorul încălzit se păstrează lichid combustibil cu o temperatură de inflamabilitate mai
mare decât temperatura mediului ambiant, de exemplu motorină, atunci când în urma încălzirii lichidului,
sub capacul acestui rezervor se poate forma o concentraţie de vapori cu pericol de explozie.
24.4. CATEGORIILE DE INCENDII DE PRODUSE PETROLIERE
La rezervoarele cu produse petroliere se pot produce incendii diferite în funcţie de cauza, natura şi
cantitatea produsului, felul rezervorului şi de condiţiile meteorologice. Intensitatea şi mărimea
incendiului depind şi de timpul de intervenţie şi eficacitatea acţiunii de stingere.
24.4.1.Incendiul manifestat sub formă de torţă
Acest fel de incendiu se caracterizează prin arderea vaporilor de lichide combustibile ieşite din
spaţiul de gaze al rezervorului şi aparatelor, prin neetanşeităţi sau prin supapele de respiraţie sau alte
deschideri.
24.4.2.Incendiul la jeturile de lichide combustibile ieşite din Rezervoare sau conducte
Acest fel de incendiu se caracterizează, de regulă prin arderea continuă a suprafeţei cuprinse de
incendiu. În timpul incendiului se creează pericolul de propagare a arderii în reţeaua de canalizare, dacă
nu s-au închis vanele sau acestea sunt defecte, cuve de retenţie, precum şi în alte locuri acoperite sau
descoperite. Jeturile de lichide aprinse constituie un mare pericol pentru oameni.
La umplerea excesivă a rezervorului cu lichid combustibil, este posibilă scurgerea acestuia prin
neetanşeităţi şi apoi pe peretele rezervorului, produsul putându-se aprinde dintr-o anumită cauză.
Experienţa a arătat că arderea lichidului combustibil pe peretele rezervorului nu se extinde imediat
pe suprafaţa oglinzii din interiorul. La început se inflamează numai vaporii ieşiţi prin supapa de respiraţie.
În acest caz, dacă nu se reuşeşte stingerea de la început, produsul petrolier se revarsă în cuva de retenţie
complicând situaţia.
24.4.3.Incendiul la suprafaţa liberă a lichidului din rezervor
Un astfel de incendiu se caracterizează prin cuprinderea întregii suprafeţe a lichidului dintr-un
rezervor cu capac fix sau din cel cu capac flotant scufundat, prin flăcări luminoase cu înălţimi egale cu 1,5
până la 2xdiametrul rezervorului, temperaturi ridicate până la 1300o C şi o durată mai mare de ardere în
caz că nu se intervine prompt şi cu eficacitate pentru stingere.
24.4.4.Incendiul la spaţiul inelar de etanşare a capacului flotant (rezervor cu capac flotant)
Incendiul în cuva de retenţie
Acesta se produce când au loc scurgeri de lichid din rezervor sau conducte şi la spargerea
rezervorului. De regulă, un astfel de incendiu se desfăşoară concomitent cu incendiul declanşat la
rezervor.
În raport de situaţie, este posibil să se producă un incendiu la un rezervor şi cuva de retenţie
respectivă sau să cuprindă mai multe rezervoare, mai multe cuve de retenţie şi în cazul cel mai grav să
avem de-a face cu un incendiu generalizat la întregul depozit sau numai la o parte din acesta.
24.5. CARACTERISTICILE INCENDIILOR
Incendiile la rezervoarele de mare capacitate sunt de lungă durată şi destul de complicate prin
caracterul lor, necesitând un număr important de forţe şi mijloace, precum şi cantităţi mari de substanţe de
stingere.
Incendiile de rezervoare cu produse petroliere se caracterizează prin următoarele fenomene fizico-
chimice:
- transmiterea energiei calorice prin radiaţia de la rezervorul incendiat către rezervoarele vecine,
respectiv către obiectele aflate în apropierea rezervorului învecinat;
- transmiterea particulelor de funingine incandescente datorită curenţilor de aer;
- transmiterea vaporilor de lichide combustibile de la rezervorul care nu arde către rezervorul
incendiat;
- posibilitatea de propagare a arderii în reţeaua de canalizare sau în alte spaţii deschise folosite
pentru captarea lichidelor combustibile;
173
- degajarea de mari cantităţi de fum, produse ale arderii incomplete şi temperaturi de până la
1300oC;
- arderea violentă a lichidelor combustibile când acestea se produc la suprafaţa oglinzii
(suprafaţă liberă);
- deformarea şi distrugerea legăturilor de conducte supraterane ale rezervoarelor din care se scurge
o cantitate apreciabilă de lichid.
24.6. ORGANIZAREA ŞI EXECUTAREA INTERVENŢIEI
6.1. Generalităţi
Cu toate măsurile de prevenire a incendiilor, cu toată tehnica actuală şi mijloacele de protecţie
contra avariilor şi incendiilor, nu este posibil să se aştepte la o excludere completă a izbucnirii incendiilor
la rezervoarele de mare capacitate, aceasta având în vedere, în special, imposibilitatea înlăturării în
întregime a unor cauze de incendiu.
Pentru asigurarea protecţiei contra incendiilor a rezervoarelor de o anumită capacitate, acestea se
prevăd cu instalaţii fixe de stingere şi răcire, domeniu în care s-au făcut progrese însemnate pe plan
mondial privind proiectarea, construirea şi eficacitatea lor, strâns legată de fabricarea unor noi substanţe
de stingere. Cu toate acestea, şi practica a dovedit-o: instalaţiile fixe nu pot să asigure întotdeauna
succesul în stingerea incendiilor. Deşi, posibilitatea unor asemenea cazuri este redusă, totuşi trebuie luate
măsuri de asigurare a intervenţiei cu mijloace mobile. Acest lucru este necesar pentru că în cazul unei
explozii a amestecului vapori-aer în rezervor şi mai ales în incinta unui parc de rezervoare, instalaţia fixă
de stingere poate fi degradată total sau parţial.
Incendiile declanşate în străinătate la rezervoarele cu produse petroliere în special la cele de mare
capacitate s-au stins cu mare greutate. Totul depinde de modul de organizare a intervenţiei, de tăria
forţelor, priceperea şi competenţa personalului de intervenţie, de tehnica folosită la stingerea incendiilor.
S-ar putea da ca exemplu incendiul izbucnit în Germania la un rezervor de 30.000 m3 cu ţiţei (în
rezervor existau 20.000 m3 ţiţei) care a fost stins în 40 de minute, succesul datorându-se aplicării întocmai
a planului de intervenţie şi cel de la depozitul de produse petroliere, din Triest, unde mai multe rezervoare
(de 50.000 m3 şi 80.000 m3) au fost cuprinse de flăcări şi scoase din funcţiune.
Practic, fiecare incendiu se deosebeşte substanţial de alte incendii similare, în primul rând, prin
caracterul dezvoltării lui şi prin particularităţile sale, care de regulă, îngreuiază stingerea. De aici şi
necesitatea cunoaşterii cât se poate de bine a particularităţilor incendiilor, a principiilor tactice de stingere,
organizării stingerii şi a conducerii efectivelor.
Organizarea intervenţiei
Având în vedere caracteristicile incendiilor la marile rezervoare de lichide combustibile, pentru
asigurarea gradului înalt de securitate cerut acestor importante şi vulnerabile obiective, este necesar un
sistem complex de protecţie contra incendiilor, care să asigure, după caz, următoarele funcţiuni
principale:
- detectarea concentraţiilor periculoase de vapori inflamabili în aer, ce se formează în caz de avarie în
zona parcului de rezervoare sau perimetrul acestei zone;
- limitarea posibilităţilor de răspândire a lichidelor combustibile revărsate în caz de avarie la
rezervoarele sau conductele de produse;
- vehicularea produselor din/sau în rezervoare, în funcţie de necesităţile intervenţiei, folosind la
maximum posibilităţile instalaţiilor tehnologice sau instalând dispozitive provizorii în acest scop;
- stingerea produselor incendiate;
- răcirea construcţiilor incendiate şi a celor învecinate expuse acţiunii căldurii.
Dimensionarea elementelor componente ale instalaţiei se face în funcţie de următorii factori
principali:
- intensitatea necesară de stingere ;
- aria suprafeţei libere a lichidului incendiat;
- durata teoretică a intervenţiei;
- parametrii de lucru (debitul, presiunea, etc.) ai generatoarelor şi capetelor de refulare
utilizate.
Stabilirea intensităţii de stingere, reprezintă punctul de plecare al operaţiilor de dimensionare a
instalaţiei, valoarea ei depinzând, în primul rând, de calitatea spumei, procedeul aplicat pentru refularea
ei, natura lichidului combustibil, condiţii concrete în care are loc arderea.
174
Datorită diametrelor (20-100 m) şi înălţimii apreciabile (14-22 m) ale rezervoarelor mari, precum
şi dimensiunilor cuvei de retenţie, pentru introducerea spumei în zona incendiată, este necesar să se
dispună de numeroase utilaje mecanizate, cu debite şi presiuni de lucru ridicate.
Pentru asigurarea condiţiilor necesare realizării cu succes a acţiunii de stingere a incendiilor la
rezervoarele de mare capacitate (parcuri de rezervoare ) destinate depozitării produselor petroliere, trebuie
luate din timp o serie de măsuri pregătitoare. Acestea se referă, în principal, la asigurarea forţelor şi
mijloacelor necesare stingerii incendiilor şi la posibilitatea concentrării lor la locul acţiunii în timp util, la
asigurarea substanţelor de stingere a incendiilor, precum şi la pregătirea tactică şi tehnică a personalului
de intervenţie, în care se include şi conducerea fermă a intervenţiei.
În acest scop, precum un depozit de produse petroliere, (rezervor de mare capacitate) este necesar
să se întocmească din timp un plan unic de intervenţie.
Valoarea practică a acestui plan constă, în primul rând, în exactitatea cu care s-au calculat forţele
şi mijloacele necesare stingerii incendiului şi în al doilea rând, în alegerea variantelor tactice principale
corespunzătoare.
Din experienţele efectuate în unele ţări rezultă că după aproximativ 60 minute apare cel mai mare
pericol de propagare a incendiului la rezervorul vecin. Aceasta înseamnă că acţiunea de stingere trebuie
începută cel mai târziu după 30 minute de la izbucnirea incendiului, deoarece, ţinând seama de durata
calculată de stingere de 15 minute, se impune ca stingerea incendiului să se termine încă înainte de a se
ajunge la factorul critic de timp. Prin urmare, pentru începerea stingerii incendiului la rezervoare este
relaţia: T max =30 minute.
Pentru stingerea incendiilor în cuva de retenţie, timpul maxim de începere a acţiunii de stingere
este considerat, de către unii specialişti străini egal cu 60 minute. Acesta ar fi timpul necesar de pregătire
a forţelor şi mijloacelor, precum şi de pregătire a unei acţiuni eficiente de stingere a incendiului. La
această concluzie s-a ajuns, avându-se în vedere şi faptul că incendiile la cuva de retenţie sunt mai reduse
faţă de incendiile de rezervoare, că astfel de incendii se produc în urma unor deversări sau explozii ale
rezervoarelor, apreciere justă dacă se ţine seama de tendinţa actuală de a se construi rezervoare cu capac
flotant sau cu pereţi dubli, la care fenomenele amintite nu se produc sau dacă au loc, aceasta se întâmplă
extrem de rar.
În calculul forţelor şi mijloacelor nu trebuie să se omită asigurarea unor mijloace speciale ca:
buldozere, basculante, excavatoare, autocamioane, autocisterne, precum şi alte mijloace necesare
intervenţiei pentru stingerea incendiilor.
În ceea ce privesc scenariile (variantele) de stingere, acestea se vor stabili în funcţie de situaţia
concretă din obiectiv.
Unul din scenariile (variantele) de stingere trebuie să cuprindă rezervorul cu suprafaţa cea mai
mare. De asemenea, trebuie avut în vedere cazul când capacul rezervorului este aruncat în întregime, când
este parţial rupt şi când mantaua rezervorului este avariată în urma unei explozii.
Un alt scenariu se referă la cazul când incendiul cuprinde mai multe rezervoare, deci se impune
asigurarea intervenţiei în condiţii complexe.
ÎN CAZUL UNUI PARC CU REZERVOARE SUPRATERANE, ACEASTĂ IPOTEZĂ TREBUIE SĂ PREVADĂ POSIBILITATEA CUPRINDERII DE
CĂTRE INCENDIU A TUTUROR REZERVOARELOR DINTR-O ÎNDIGUIRE.
SCENARII (VARIANTE) SE MAI POT STABILI, AVÂNDU-SE ÎN VEDERE UN INCENDIU IZBUCNIT ŞI LA CUVA DE RETENŢIE, ŞI
CAZUL CEL MAI COMPLICAT CÂND CUPRINDE ÎN ÎNTREGIME TOT DEPOZITUL (REZERVOARELE ŞI CUVA DE RETENŢIE) ŞI CU
POSIBILITĂŢI DE SCURGERE A LICHIDULUI CĂTRE ÎMPREJURIMI, CA URMARE A DEBORDĂRII COMBUSTIBILULUI PESTE DIGURI
SAU A DEGRADĂRII ACESTORA DIN URMĂ.
175
- necesitatea şi posibilitatea de transvazare a lichidelor combustibile din rezervoarele incendiate şi din
bazinele de reţinere;
- posibilitatea fierberii şi deversări produselor negre (ţiţei, păcură); timpul în care se va produce
fenomenul, caracteristicile terenului şi căile posibile de scurgere a lichidului incendiat;
- pericol pentru vecinătăţi, ţinând seama şi de direcţia vântului şi de influenţa acestuia asupra
incendiului;
- proporţiile incendiului şi dacă forţele şi mijloacele prevăzute în planul unic de intervenţie pentru
varianta respectivă, au sosit la faţa locului, precum şi necesarul de noi forţe suplimentare;
- posibilităţile reale de alimentare cu apă;
- starea şi eficienţa instalaţiilor fixe (semifixe) de stingere şi răcire, precum şi cantitatea de substanţe de
spumant existente în obiectiv şi posibilitatea aducerii lor rapide de la obiectivele vecine sau din alte
depozite.
Pentru o bună reuşită a intervenţiilor la stingerea incendiilor izbucnite la rezervoarele de mare
capacitate este necesar să se ţină seama de o serie de principii tactice, printre care:
- punerea în funcţiune a instalaţiilor de stingere şi răcire şi urmărirea eficacităţii acestora;
- începerea atacului cu spumă se va face numai după asigurarea forţelor şi mijloacelor (calculate şi de
rezervă) necesare, realizându-se continuitatea acţiunii cu spumă de bună calitate până la lichidarea
completă a arderii precum şi un anumit timp după aceea, pentru prevenirea reaprinderii produselor;
- la incendierea mai multor rezervoare se stinge mai întâi rezervorul situat în direcţia vântului; în acelaşi
timp se vor lua măsuri pentru oprirea propagării incendiului;
- în cazul incendierii concomitente a rezervorului şi a cuvei de retenţie se stinge mai întâi lichidul din
cuva de retenţie;
- asigurarea alimentării cu apă şi cu alte substanţe de stingere, refularea acestora la debitare şi presiuni,
în raport de natura lichidelor combustibile care ard;
- evacuarea din rezervoare a apei, acolo unde există, cu ajutorul instalaţiilor tehnologice şi a canalizării
industriale;
- începerea operaţiunilor de pompare a lichidului din rezervorul incendiat şi rezervoarele vecine, se va
evacua numai după anunţarea comandantului intervenţiei. Evacuarea ţiţeiului şi a tuturor produselor
petroliere cu punctul de inflamabilitate mai mic de 28oC, din rezervoarele neincendiate, de regulă, se
interzice, deoarece în cursul acestei operaţii se produce diluarea cu aer a amestecului de vapori din
interiorul rezervorului, sub limita superioară de explozie;
- asigurarea condiţiilor optime de lucru grupei operative, legăturilor şi informării operative pe tot timpul
intervenţiei;
- organizarea, simultan cu efectuarea recunoaşterii, a răcirii, cu numărul necesar de jeturi, a rezervorului
incendiat şi a celor învecinate. De fapt, aceasta trebuie să fie prima acţiune în cadrul intervenţiei pentru
stingerea incendiului. Pentru răcirea rezervoarelor se folosesc ţevi cu ajutaje mari, sau tunuri cu apă, spre
a se asigura bătaia şi debitul necesar. Rezervoarele se răcesc continuu, inclusiv pe timpul atacului cu
spumă şi, după aceea, la răcirea completă a produsului. Protecţia rezervoarelor vecine prin răcire este
nevoie să se asigure pe o distanţă echivalentă cu diametrul a două rezervoare.
În tactica răcirii rezervoarelor incendiate şi a celor vecine se va urmări, pe cât posibil, ca răcirea să
se facă uniform. La început, la rezervoarele care nu au instalaţii fixe sau acestea nu funcţionează, este
indicat ca jetul compact să nu atingă punctiform tabla foarte încălzită a rezervoarelor, deoarece este
posibil să se producă tensiuni, motiv pentru care se recomandă jetul dispersat; la nevoie se vor proteja
armăturile rezervoarelor neincendiate (supape de respiraţie, guri de luat probe etc.), cu jeturi de apă
pulverizată sau cu pături umede şi de azbest etc.;
Organizarea stingerii incendiului pe sectoare cu misiuni de răcire a rezervoarelor, protejarea
rezervoarelor supuse acţiunii radiaţiei de căldură, pregătirea şi executarea atacului;
Stabilirea celor mai adecvate procedee şi substanţe de stingere, în raport de forţele la dispoziţie,
căile de atac ale incendiului, natura produselor care ard şi mijloacele de protecţie a personalului;
Incendiile de benzină se sting cu spumă grea, de ţiţei cu spumă grea şi spumă medie, iar cele de
motorină cu spumă sau apă pulverizată. Se poate folosi şi apa uşoară de tip light water.
Localizarea şi lichidarea incendiului
Atacul cu spumă pentru stingerea incendiului se execută numai la ordinul şi sub conducerea
comandantului intervenţiei, pentru aceasta fiind necesare:
- concentrarea la locul incendiului şi pregătirea pentru acţiune a mijloacelor, substanţelor de
stingere şi a rezervei stabilite prin calcul;
176
- numirea comandanţilor de sectoare şi personalului care participă la executarea atacului cu spumă;
- stabilirea şi aducerea la cunoştinţa personalului de intervenţie, a semnalelor de începere şi oprire a
debitării spumei şi de restrângere în caz de pericol;
- efectuarea atacului pe direcţia vântului, concomitent cu toate mijloacele, neîntrerupt şi la
intensitatea de refulare care să asigure lichidarea incendiului; spuma se va debita în rezervorul
incendiat dinspre partea expusă la vânt. În caz că nu este posibil să se amplaseze generatoare lângă
peretele rezervorului sau să se folosească tunuri de spumă, debitarea spumei se realizează cu
ajutorul ţevilor prelungitoare. Trebuie reţinut faptul că la rezervoarele de peste 20.000 m3,
acţiunea cu ajutorul ţevilor prelungitoare de spumă (deversoare telescopice), manevrate manual,
nu este în general posibilă. Pentru aceasta este nevoie, deci, de utilaje cu ţevi prelungitoare de
spumă, acţionate mecanic, de fabricaţie specială, de ex. montate pe şasiuri cu şenile.
Succesul unui atac cu spumă depinde într-o mare măsură de asigurarea continuităţii spumei, deci a
necesarului de spumant, apă şi maşini, de bina pregătire a şoferilor şi a întregului personal de intervenţie.
24.7. CONCLUZII
Protecţia contra incendiilor a rezervoarelor de mare capacitate, mai ales a depozitelor de acest fel,
nu este suficient asigurată cu mijloacele clasice de protecţie. Acest lucru l-a scos în evidenţă în mai multe
rânduri pe plan mondial, o serie de incendii izbucnite în parcurile de rezervoare. Urmările unor asemenea
incendii au depins de timpul scurs din momentul izbucnirii acestora, până la începerea stingerii, precum şi
ritmul folosit în acţiunea de stingere.
Stingerea incendiilor la rezervoarele de mari capacităţi, de la 20.000 m3 la 150.000 m3, cu înălţimi
ce ating 18 m, suprafaţa oglinzii lichidului fiind de peste 2.000 m2, cu mijloace tehnice mobile este extrem
de dificilă. În primul rând, asigurarea simultană a unei mari cantităţi de spumă (spumant-apă) pentru
stingerea unui incendiu izbucnit la un rezervor de mare capacitate, răcirea acestuia şi a celor învecinate
influenţează negativ asupra timpului de pregătire pentru lichidarea incendiului. De exemplu, la un
rezervor incendiat de 50.000 m3 8diametrul 60,1 m) este nevoie de 578 l/s, apă (producerea spumei,
răcirea rezervorului incendiat şi răcirea a patru rezervoare vecine), iar pentru unul de 100.000 m 3 (88,5 m
diametru), de 996 l/s. Deci, la o asemenea acţiune sunt necesare multiple şi puternice mijloace de stingere.
În al doilea rând, pentru refularea spumei şi a altor substanţe de stingere pe oglinda lichidului din rezervor
sunt necesare utilaje de stingere cu bătăi foarte mari, în jur de 50-80 m, dacă avem în vedere distanţa de la
peretele rezervorului până la locul de amplasare a maşinilor sau tunurilor de stingere. Ori asemenea
mijloace nu sunt încă realizate sau dacă da, ele există numai în câteva ţări şi restrânse ca număr.
Extinderea construirii de rezervoare cu capac flotant şi poate şi a celor cu pereţi dubli, face
posibilă micşorarea distanţei de intervenţie, dacă se trece la realizarea unor diguri de protecţie mai mari
decât înălţimea clasică de 1 m. Dar, în acest caz, apar dificultăţi în ceea ce priveşte amplasarea optimă a
utilajelor de stingere, dictate de existenţa unghiurilor moarte. În afară de aceasta, trebuie avut în vedere
faptul că executarea unor diguri înalte (peste 3 m) la distanţe mici (până la 6 m) de la peretele
rezervorului, din cauza unei aerisiri insuficiente poate să ducă la acumularea în spaţiul protejat a unui
amestec exploziv de vapori de produse petroliere cu aer. Această observaţie este valabilă şi pentru
rezervoarele cu pereţi dubli.
Cert este că la rezervoarele cu capac flotant, dacă acesta nu se scufundă, nu se pot produce
incendii, cu ardere liberă la suprafaţa oglinzii lichidului, ci numai pe suprafaţa inelului de etanşare, motiv
pentru care şi cantitatea de apă şi de spumă necesară este mult redusă (aproximativ de 8-10 ori).
Situaţia este cu totul alta dacă incendiul izbucneşte sau se propagă în cuva de retenţie.
După cum se observă, asigurarea intervenţiei pentru stingerea incendiilor, la rezervoarele de mare
capacitate, este destul de complexă şi pentru a se găsi o rezolvare optimă se fac studii, cercetări, se caută
soluţii noi, în pas cu progresul tehnic general.
Aşa de exemplu, se consideră că cea mai raţională soluţie pentru protecţia contra incendiilor a
rezervoarelor de mare capacitate este prevederea acestora cu instalaţii automate rapide de stingere. Inerţia
lor (timpul din momentul aprinderii produsului până în momentul debitării spumei în zona incendiului)
asigură o intervenţie pentru stingere foarte eficace. O astfel de instalaţie automată experimentată în
URSS, a avut inerţia de 49 s, iar timpul de stingere de 50 s, deci o inerţie sub 3 minute cât se cere unei
instalaţii automate de stingere, pentru parcurile de rezervoare. Din instalaţiile automate rapide de stingere
fac parte numai cele cu timpul de pornire până la 1 minut.
Faptul că astfel de instalaţii sunt încă la început, denotă rămânerea în urmă în domeniul
instalaţiilor de protecţie a rezervoarelor de lichide combustibile, în raport cu complexitatea problemelor
ce se pun în caz de incendiu şi gravitatea consecinţelor.
177
Unele din direcţiile principale de introducere a procesului tehnic în domeniul protecţiei contra
incendiilor la marile rezervoare de produse petroliere pot fi rezumate astfel:
- generalizarea sistemelor fixe automate de detectare, răcire şi stingere a incendiilor, ceea ce va
permite creşterea gradului de siguranţă, micşorarea distanţelor dintre rezervoare deci, reducerea
suprafeţelor de teren ocupat şi micşorarea cheltuielilor de exploatare, reducerea consumului de
substanţe de stingere şi a pagubelor provocate de incendiu;
- realizarea unor spumanţi cu durată practic nelimitată în soluţie apoasă, pentru a se crea
posibilitatea menţinerii conductelor cu soluţie permanent pline până în imediata apropierea
rezervorului, spre a se micşora inerţia instalaţiei şi a se realiza nu numai sisteme locale, ci şi
sisteme centralizate, care să protejeze zona pe suprafeţe mari;
- realizarea unor substanţe de stingere cu eficienţă ridicată, ieftine şi a unor utilaje de mare
capacitate, care să permită protecţia rezervoarelor de la distanţă cu jet de spumă fără riscul
distrugerii acesteia prin imersia cu lichidul combustibil care arde. Începuturi în această direcţie
sunt promiţătoare.
De ex. pompierii francezi, au construit experimental prototipul unui tun de incendiu pentru apă şi
spumă de mare putere, telecomandat, având bătaia maximă a jetului de 100 la 15 atm. De asemenea, în
URSS, s-au construit în anumite oraşe ţevi prelungitoare telescopice, acţionate mecanic, montate pe
utilaje cu şenile.
Desigur, nu trebuie ignorată posibilitatea intervenţiei pentru stingerea incendiilor la rezervoarele
de mare capacitate prevăzute cu instalaţii fixe cu ajutorul mijloacelor mobile.
Unităţile de pompieri trebuie dotate şi pregătite pentru a interveni cu mijloace mobile, în caz de
incendiu de proporţii mai mari decât cele luate în calculul instalaţiilor fixe, cum ar fi de ex., scufundarea
capacului la rezervoarele cu capac flotant, incendierea a două sau mai multe rezervoare etc.
Cu mijloace mobile se poate interveni cu succes la stingerea focarelor de proporţii limitate,
constituind în acelaşi timp şi rezerva instalaţiilor fixe, când se defectează parţial sau total, ele putând fi
folosite şi în cazul când evoluţia incendiului implică o acţiune suplimentară.
În acest scop, pentru o stingere eficientă a incendiului trebuie elaborate o serie de intervenţii
concrete şi ştiinţifice, care, verificate prin aplicaţii să ducă la stăpânirea, cu precizie, a oricărui amănunt
din planul de intervenţie.
De fapt, succesul în acţiunile de stingere a unor astfel de incendii rezidă, înainte de toate, în
folosirea eficientă a forţelor şi mijloacelor prevăzute şi necesare în stăpânirea perfectă a tehnicii stingerii
pentru mijloacele fixe şi mobile.
De asemenea, personalul din întreprindere trebuie să fie bine instruit pentru a fi în stare să
localizeze un incendiu din faza iniţială (măsuri pentru înlăturarea avariilor).
Fără îndoială că la succesul în stingerea incendiilor de la rezervoare, pe lângă performanţele
maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor folosite, o contribuţie de seamă urmează s-o aducă comandantul
intervenţiei şi ajutoarele sale, care trebuie să aplice cu inventivitate principiile tactice specifice acestor
categorii de incendii, precum şi cele general valabile conducerii forţelor şi mijloacelor în lupta.
178