3.
LINGVISTICĂ ŞI TRADUCTOLOGIE
IDENTITATEA LINGVISTICĂ A AROMÂNILOR DIN ROMÂNIA. CÂTEVA OBSERVAŢII
Résumé
Ce travail se propose de souligner l’im broudja, l’affriquée dentale sonore / d, / devient /z /.
Aromâna se vorbeşte pe un teritoriu întins din
Peninsula Balcanică (în Grecia, Albania, Republica
Macedonia, Bulgaria, Serbia) şi în România. Este
vorbită şi în alte ţări din Europa şi din alte continente
(în Statele Unite, în Australia), unde grupuri sau
familii izolate de aromâni au emigrat în perioade
relativ recente.
În România aromânii au venit în număr mai
mare începând cu a doua jumătate a secolului
al XIX-lea. Între cele două războaie mondiale
(în perioada 1921 – 1938), grupuri numeroase
de aromâni au fost colonizate în Cadrilater, în
judeţele Durostor şi Caliacra. În 1940, în urma
cedării Cadrilaterului, aromânii s-au aşezat în
judeţele Tulcea şi Constanţa, unde se găsesc şi
astăzi. În prezent, numărul vorbitorilor aromânei
este, în România, de aproximativ 50000 – 70000
[Saramandu, 6, 240]. Motivul principal al venirii
în România a acestor grupuri a fost politica de
deznaţionalizare practicată în sudul Dunării. Astfel,
ca un singur exemplu, „recensământul oficial din
Grecia, din 1928, înregistra laolaltă (daco)români şi
aromâni în număr de 19.703 [...]. După o examinare
severă a cifrelor şi informaţiunilor, ajungem la
următoarele cifre cu privire la românii macedoneni:
Grecia – 160000” [Românii de la sud de Dunăre,
40].
Din punct de vedere istoric, prima atestare
sigură a aromânilor o menţionează Kedrenos, cel
dintâi cronicar bizantin care îi pomeneşte, cu prilejul
uciderii lui David (976), fratele împăratului bulgar
Samuel. Pe atunci, aromânii locuiau în Macedonia,
între Castoria şi Preaspa.
În secolul al XIII-lea, numărul lor ajunsese,
în Tracia, atât de mare, încât un alt istoriograf,
Pachimeres, relatează că aşezările lor se întindeau
de la Byza până aproape de Constantinopol şi că
împăratul Andronic Paleologul, de teamă ca nu
cumva ei, uniţi cu cumanii, să se îndrepte cu gânduri
rele împotriva Bizanţului, în anul 1250, în mijlocul
unei ierni cumplite, a trimis un corp de armată,
format din aromâni, în Asia, unde cei mai mulţi au
59
LECTURI FILOLOGICE-3
Marian ANTOFI, magistru
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi, România
pierit de frig şi din cauza climei.
Tot în acelaşi veac, Niketas Acominatos
Honiatul dă informaţii despre locuinţele lor din
munţii Balcani şi Rodope, ajungând la sud până la
Seas (Seres) şi râul Axios – Vardarul de astăzi – în
apropierea căruia aveau şi un orăşel, Prosacus.
Cel dintâi text datat în aromână este inscripţia
lui Nectarie Tărpu (1731), care este o inscripţie pe
o icoană de lemn găsită în Albania [Capidan, 6 şi
urm.].
Se ştie foarte bine că limba română comună
se diferenţiază, după secolele VII – X, datorită
condiţiilor istorice, în dialecte de tip nordic
(dacoromân şi istroromân), şi dialecte de tip sudic
(aromân şi meglenoromăn). Această împărţire se
face pe baza tratamentului africatelor în cele două
tipuri de dialecte.
Până a ne ocupa efectiv, din punct de vedere
lingvistic, de acest aspect, ar fi mai potrivit să
precizăm că însuşi dialectul aromân, care, cu toate
eforturile, nu cunoaşte o variantă literară, normată,
este determinat de existenţa mai multor grupuri
de aromâni. Cele mai importante sunt : pindenii,
grămoştenii, fărşeroţii, moscopolenii. Aceste
grupuri de deosebesc prin particularităţi de grai,
precum şi prin elemente specifice privind portul,
muzica, unele obiceiuri etc.
Este menţionat şi un grup al muzăchearilor
– aromâni din câmpia Muzachia (alb. Myzeqe),
din Albania, care, atât prin grai cât şi prin ocupaţie
(păstorit), se încadrează la fărşeroţi.
Se disting şi câteva grupuri mai mici : al
aromânilor din Olimp (Grecia), al aromânilor din
Beala de Sus şi Beala de Jos (sate în apropiere de
Struga, Republica Macedonia), al aromânilor din
localităţile Molovişte şi Gopeş (de lângă Bitolia,
Republica Macedonia) [Saramandu, 6, 81].
Revenind la tratamentul africatelor, în cadrul
dialectului aromân, acesta interesează, pe de o parte,
fonetica istorică a aromânilor, iar pe de altă parte,
descrierea tipologică a dialectelor româneşti. Astfel,
particularitatea cea mai interesantă a aromânei
LECTURI FILOLOGICE-3
(şi a meglenoromânei), care individualizează
românitatea sud-est dunăreană, opunând-o celei
nord şi nord-est dunărene, este tratamentul velarelor
latineşti / k, g /+/ e, i /, devenite în aromână / ţ, d, / şi
nu / ĉ, ĝ /, cum se întâmplă în dacoromână :
lat. cepa ţeápî ceapă
caelum ţer cer
marginem > arom márd,ini cf. drom.
lit. margine
gelu d,er ger
Privitor la această evoluţie, numeroşi cercetători
au încercat să găsească anumite explicaţii de ordin
lingvistic. Astfel, Alexandru Philippide afirmă că
„lucrul nu se poate explica decât numai dacă vom
admite de la capul locului că altă dezvoltare au avut
grupurile c + e, i, g + e, i în dacoromân decât în
macedoromân” [Capidan, 322]. Philippide atribuie
cauzele acestui tratament dublu unor obstacole
fizice sau politice care ar fi împiedicat unificarea.
O explicaţie deosebită o dă Gustav Weigand, care
susţine că „din ce, ci latin s-a născut sunetul ts’.
Din acesta pe de o parte am avut ts la aromâni şi
meglenoromâni, pe de altă parte č la dacoromâni cu
toate variantele regionale” [Capidan, 321].
De aceeaşi părere cu Gustav Weigand sunt şi
Sextil Puşcariu şi W. Meyer-Lübke. Dimpotrivă,
Ovid Densusianu crede că ts s-a dezvoltat din č.
Deci / ţ / se arată, în elementele latine, înaintea
vocalelor e şi i, atât în poziţie accentuată cât şi în
poziţie neaccentuată : ţerŭ – cer, ţeară – ceară,
ţiară di stup, ţeapă – ceapă, ţitate – cetate, ţerbu,
ţirboańe – cerb, căprioară, cerboaică etc.
Pentru cuvântul „pecingine”, „în Ohrida avem
piţíndină atestat cu ţi din ti, ceea ce probează că
la baza formei aromâne am avut ci, ca în dialectul
dacoromân” [Capidan, 321].
De asemenea, în dialectul aromân ţ evoluează
şi din labiovelara latinească qw urmată de e şi i :
„ţer < quaero, -ere – cer, cu acest înţeles păstrat
aproape numai în Codicele Dimonie, încolo
«caftu» : «Dă-ń-lu ţi-s ţeru...š-cu ahtare zboară
ţirù Iosif cuhma a Dumnidzălui – dă-mi-l ce-
ţi cer...şi cu astfel de cuvinte ceru Iosif trupul lui
Dumnezeu» [Codicele Dimonie, 82 / 14]; ţirere –
cerere : «s-caftu ńică ţirere - îţi cer o mică cerere» ;
«si-nţertà ...cu mul’area – se certa cu muierea»” etc.
[Capidan, 321].
Ţinând seama de faptul că aromâna cunoaşte în
câteva cuvinte şi tratamentul č, Florica Dimitrescu
[Dimitrescu, 107] consideră că tratamentul ţ este
60
3. LINGVISTICĂ ŞI TRADUCTOLOGIE
recent şi provine din neogreacă. Dar, ţinând cont de
explicaţiile date de Theodor Capidan, ipoteza Floricăi
Dimitrescu nu ni se pare demnă de a fi susţinută.
Astfel, o pronunţie cu č în loc de ţ se întâlneşte în
mod frecvent numai la aromânii din Olimp, destul
de puţini, care, aflându-se sub permanentă influenţă
grecească, ar fi trebuit, dimpotrivă, să păstreze
pronunţarea cu ţ. De asemenea, „întrucât acelaşi
fenomen se întâlneşte şi la megleniţi, el (tratamentul
ţ) trebuie să fie vechi în graiul românilor din sud”
[Capidan, 322].
De altfel, pronunţarea cu č pentru ţ este
explicată în cele câteva cuvinte formate prin
asimilare regresivă : čiršescu – cer, caut cu ardoare
mare – „čiršašte tra nă scafă cu yin – cere, insistă
pentru un pahar de vin”. Aici, iarăşi, avem dintr-
o parte ţer, forma normală, din altă parte čiršesc
– din cauza lui š următor. De asemenea, întâlnim
formele : činušă sau čanušă – pentru ţinušă, čirešŭ
– pentru ţirešŭ şi cireašă sau cereašă – pentru
ţireašă, forme care se explică tot prin asimilare
regresivă. Cuvântul cručišaluǐ – sau încručišaluǐ,
ncručišaluǐ – derivat din cruţiš, ncruţiš, îl întâlnim
şi cu ţ păstrat : ngruţišalui – cruciş. În acest cuvânt,
care se păstrează sub două forme – cu ţ şi cu č – este
evident că trecerea lui ţ la č s-a făcut sub influenţa
lui –š final. Formele simple cruţe şi cruţiš nu l-au
putut apăra de asimilarea regresivă la care a fost
supus ţ [Capidan, 323].
De asemenea, africata č se întâlneşte în dialectul
aromân în cadrul cuvintelor străine provenite
din împrumuturi, mai ales din limba turcă, unde
africatele prepalatale au o frecvenţă foarte mare
[Caragiu-Marioţeanu, 330] :
turc. ĉardak ĉirdak’i – cerdac
ĉap > arom. ĉapî – pas
ĝeb ĝepi – buzunar
În linii mari, graiul vorbit de aromânii din
Dobrogea este acelaşi, din punct de vedere fonologic,
cu cel vorbit în Peninsula Balcanică. Totuşi, în cadrul
diferitelor comunităţi aromâneşti din Dobrogea
se disting unele particularităţi lingvistice. Astfel,
pentru africata ţ se înregistrează următoarele situaţii:
în silabă accentuată ţ’ (palatalizat) se păstrează la
iniţială de cuvânt şi între vocale, în toate graiurile :
ţérbu – cerb, ţeru – cer, ţinu – cinez, ţeápâ – ceapă,
aţélu – acel, purţélu – purcel, luţi – luci, luţíri
– lucire. La finală de cuvânt ţ’ se depalatalizează
în toate graiurile ( cu excepţia celui pindean) : duţ
– duci, faţ – faci, ĉiraţ – ucenici, servitori, nuţ
– nuci etc. În cadrul alternanţelor că / ţ şi ţi / ţ’, ţ
3. LINGVISTICĂ ŞI TRADUCTOLOGIE
apare în câteva exemple în graiul moscopolenilor
din Nisipari: cruţ – cruci, nuţi – nuci, şipţi – şipci
– de la formele de singular crúţi, núcă, şipcă etc. În
acest grai apare şi oscilarea între ţ şi ţ’, cu tendinţa
de a le confunda : văţ – vaci, dar măčoţ – pisoi.
În silabă neaccentuată în poziţie protonică,
depalatalizarea lui ţ apare la moscopoleni şi
grămoşteni (parţial), în cuvinte ca : ţâlar – celar,
ţăsálă – ţesală, siţărăm – secerăm.
În poziţie posttonică depalatalizarea este notată
la moscopoleni în forme ca : máţănă – macină,
seţără – sęáţiră. Aceste forme se datorează unui
fenomen de asimilaţie vocalică : i – ă; ă – ă.
În silabă neaccentuată finală ţ se păstrează
în graiul moscopolenilor din Nisipari : bisériţi
– biserici (ca la pindenii din Techirghiol), faţă de
bisériţ în rest, de la singularul bisérică.
De asemenea, în flexiunea nominală, în cadrul
alternanţelor t / ţ, tă / ţ, ţ / ţ, ţ / ţă(â), are loc opoziţia
ţ / ţ’, schimbare care apare parţial şi inconsecvent la
moscopoleni şi fărşeroţi : morţ – morţi, mórţ, mórţâ
– de la singularul mortu, mortu; porţi – porţi, porţ
sau pórţâ, de la singularul poartă şi exemplele ar
putea continua.
Ţ mai apare în graiurile aromâneşti din Dobrogea
şi prin intermediul palatalizării prin asimilarea
timbrului palatal al consoanei care urmează (sau al
vocalei scurte finale i) : ýáţri – doctori, din ýáţir /
ýáţărį,sau ýáţrâ – de la singularul ýátru.
„Înlocuirea lui ţ prin ţ’ la pluralul unor
substantive nu este întâmplătoare : formele de plural
s-au orientat după cele din dialectul dacoromân
(subdialectul muntean). Exemplele apar în vorbirea
moscopolenilor şi fărşeroţilor, al căror grai este mai
apropiat de dacoromână şi marchează extinderea
corelaţiei de timbru diezat / nondiezat” [Saramandu,
5, 118–119 şi 121–123].
Africata dentală surdă ţ mai apare în graiurile
aromâneşti din Dobrogea şi printr-un proces de
africatizare a fricativei s, întâlnit în unele cuvinte
moştenite precum naţu – gurgui (grămoşteni
şi, parţial, moscopoleni) / nasu; ţápâ – sapă
(grămoştenii originari din Bulgaria) pentru sápă
în rest; ţapu – sapu – (grămoştenii originari din
Bulgaria) pentru sapă în rest [Saramandu, 5, 129–
130].
Ţ apare şi în locul sonorei d, şi ilustrează
neutralizarea corelaţiei de sonoritate la finală
absolută. Caracterizează în general vorbirea
grămoştenilor şi a pindenilor nordici (nu apare
la fărşeroţi, moscopoleni şi pindenii sudici). În
61
LECTURI FILOLOGICE-3
Dobrogea, acest fenomen apare cu consecvenţă
la grămoştenii din Beidaud, Cobadin, Nicolae
Bălcescu (originari din Jugoslavia şi Bulgaria) şi
inconsecvent la grămoştenii din Lăstuni, Sarghiol
de Deal (originari din sudul Bulgariei şi din Grecia)
şi la pindenii din Tariverde (originari din nordul
Greciei). Astfel, apare în flexiunea nominală la
formele de singular ale substantivelor : ńeţu – miez,
pentru ńed,u. Pentru forma gurmáţu – grumaz,în
loc de gurmád,u, ar fi posibilă o contaminare cu
máţu – maţ.
La pluralul substantivelor, ţ apare în cadrul
alternanţelor morfonologice d / d,, g, d,etc. : braţ –
brazi, doţ – cergi, faţ – fagi, furníţ – furnici, lusk’íţ
– aşchii, ńeţ – miezuri, pârpoţ – ciorapi, forme care
intră în opoziţie cu brad,, dod,, fad,, furnid,, įed,,
lusk’id,, ńed, etc. [Saramandu, 5, 126].
De asemenea, în cadrul flexiunii nominale, ţ
apare în locul lui d,, la pluralul în – (e)ád, al unor
cuvinte împrumutate din turcă şi greacă, care se
termină la singular, în vocală accentuată : -ă, -e, -i,
-o : bâhĉáţ / bâhĉád, – grădini; câlfáţ / câlfád, –
calfe; ĉifĉáţ / ĉifĉád, – plugari; yranbeáţ / yrang’áţ
/ yrang’ád, – miri; k’iláţ / k’ilád, – kilograme;
pâĉáţ / pâĉád, – piftii; tinĝireaţ / tinĝiread, –
cratiţe. Pentru aceste cuvinte formele de singular
sunt următoarele : bâhĉé, câlfă, ĉifĉí, yrambó, k’iló,
pâĉé, tinĝiré.
În câteva grupuri consonantice are loc şi
trecerea lui ţ la s, fenomen ce caracterizează vorbirea
aromânilor din grupul sudic (pindeni şi grămoşteni
din Grecia, fărşeroţi) : másnu – macin („fonetism”
pindean) / máţinu (în rest); psânu – puţin (pindeni,
grămoşteni din Grecia), faţă de pţânu (ceilalţi
grămoşteni) – puţănu (fărşeroţi, moscopoleni);
supsâri – subţire (grămoşteni din Grecia, fărşeroţi)
pentru supţấri (grămoşteni, moscopoleni). Într-
un singur cuvânt este atestată trecerea lui ţ la ĉ în
graiurile aromâneşti din Dobrogea, fenomen care
se explică prin asimilare : ĉirńiĉu – dud, čiriču,
ĉarńiĉanu faţă de ĉarńiţanu [Saramandu, 5, 124].
Consoana africată dentală sonoră ţ se menţine
de asemenea în graiurile aromâneşti vorbite
în Dobrogea. Şi în cazul acestei consoane se
remarcă alternanţa dintre forma nepalatalizată
d, şi cea palatalizată d,’, fapt care ilustrează
tendinţa de a identifica două consoane pe care
sistemul alternanţelor morfonologice şi conştiinţa
etimologică nu le mai pot menţine distincte. Astfel,
în silabă accentuată d,’ apare în toate graiurile la
iniţială de cuvânt : d,eánă – culme, d,em – gem,
LECTURI FILOLOGICE-3
d,íniri – ginere etc., şi între vocale (în silabă medială
şi finală : d,ind,íi – gingie, ndrid,ęári – pregătire,
únd,em – ungem, fud,i – fugi, und,í – se aseamănă
(perfect simplu). La finală de cuvânt d,’ apare numai
în graiul pindenilor din Techirghiol : bad,i – bagi,
fad,i – fagi, fud,i – fugi, múld,i – mulgi. La ceilalţi
aromâni se depalatalizează devenind d, : bad,, fad,,
fud,, múld,(â), strúnd,(â) etc.
În silabă neaccentuată d,’ se păstrează în graiul
pindenilor în poziţie protonică : d,ind,íi – gingie,
d,inúcl’u – genunchi şi în poziţie posttonică :
lánd,iţu – bolnav, márd,ini – margine.
În celelalte graiuri se produce depalatalizarea,
atât în poziţie protonică cât şi posttonică : d,ămbidă
– furculiţă, faţă de ţimbidă (moscopoleni); d,ănd,íi
– gingie / dindíi (în rest); d,ănúcl’u – genunchi
(pretutindeni, cu excepţia pindenilor), lănd,ăţu
– bolnav / lănd,iţu (în rest); sând,â – sânge
(„fonetism” grămoştean) / sând,i, sănd,i (fărşeroţi
şi moscopoleni) [Saramandu, 5, 120-121].
Africata dentală sonoră d, apare şi ca urmare a
sonorizării lui ţ, fenomen care caracterizează graiul
aromânilor care au avut un contact mai intens cu
neogreaca : pindeni, fărşeroţi, grămoşteni din
Grecia :
- la iniţială de cuvânt : d,ămbídă – furculiţă /
ţimbídă
- în poziţie intervocalică : câd,ârós – creţ /
căţărós; veveríd,ă – veveriţă / viviriţâ, virviriţâ
- în poziţie finală : tuşad, – tuşiţi (pindeni
sudici) / tuşáţ (în rest).
Tot o influenţă neogreacă este şi sonorizarea
lui ţ în cadrul grupului nazală + oclusivă, fenomen
ce este caracteristic graiului pindean : când,ă –
cânţi, dínd,â – dinţi, frimínd,â – frămânţi, mind,ál’
– mărunţiş, mind,â – minţi (sustantiv la plural),
múnd,â – munţi, murmínd,â – morminte, nd,apu
– înţep, nd,érnu – cern. Fenomenul apare izolat şi
în celelalte graiuri : bắnd,â – bănci (de la singularul
bángâ) / bânţ (de la singularul báncă); k’itánd,ă
– chitanţă / k’itánţă; palánd,ă – palanţă. Consoana
d, se mai întâlneşte în graiurile aromâneşti din
Dobrogea şi în locul unui z,,printr-un fenomen de
hipercorectitudine, în câteva cuvinte împrumutate :
ańurd,éscu – miros – verb (grămoşteni, fărşeroţi
din Grecia) / ańurzéscu; d,ard,alinâ – zarzără /
zarzalinâ, zerdalíe; d,ârd,âváti – zarzavat (pindeni
nordici, grămoşteni), pentru zărzăváti (pindeni
sudici, moscopoleni) [Saramandu, 5, 123-124 şi
133].
În unele graiuri, africata dentală sonoră d,
62
3. LINGVISTICĂ ŞI TRADUCTOLOGIE
evoluează către z, ca în graiul aromânilor pindeni
din Tariverde, trecând printr-o formă intermediară
z : búz,ă – buză; iez, – iezi; mâr,zeáuâ – mărgea;
plânz,éţ – plângeţi; z,ęáiitu / deget. În vorbirea
moscopolenilor această evoluţie ajunge până în
stadiul z, transformare care poate fi pusă în legătură
cu formele analoage din dacoromână : ńezu – miez
/ ńed,u (în rest); pắnză – pânză / pând,ă (în rest);
ţinézu – cinez / ţinu (în rest); văzúi – văzui / vid,úi
(în rest). Apare, de asemenea, şi la forma articulată
a substantivelor terminate în d, (la singular sau
plural) : arăzli – rânduielile / forma nearticulată
arăd,, cu singularul arád,ă; udázl’i – odăile / forma
nearticulată udád, cu singularul udá; ńézlu – miezul
/ forma nearticulată ńedu [Saramandu, 5, 128].
În cadrul graiurilor aromâneşti din Dobrogea se
întâlnesc şi alte câteva particularităţi, cum ar fi :
- ţ(d,) : ĝ, transformare petrecută în cuvintele
împrumutate din limba greacă şi care reprezintă
cazuri de hipercorectitudine: ĝíbri – tescovină
pentru ţípuri, ğunğunáru – bondar, ğuğunáru pentru
d,ind,ináru
- z : ĝ, în arĝuháii – cerere, petiţie faţă de
arzuálă, arzuúali
- nĝ : ĝ. Reducerea dentalei nazale în cadrul
grupului nĝ se explică prin disimilare în ğuğunáur
– greier, jujunár (grămoşteni, fărşeroţi) faţă de
ğunğunáru [Saramandu, 5, 124, 134 şi 101].
În această ordine de idei, mai pot fi menţionate
cu folos multe alte particularităţi care, de fapt,
menţin viu dialectul aromân.
Concluzie
Trăitori într-o mare de populaţie dacoromână,
cu particularităţi fonetice diferite, aromânii
din Dobrogea reuşesc să-şi păstreze identitatea
lingvistică, deşi sunt de mult timp consideraţi
(daco)români. În mod fericit, comunităţile, până
acum extrem de închise, ale acestor oameni – închise
doar din motive politice, până în 1989 – încep să
se impună în viaţa publică românească, şi, de ce
nu, europeană, prin valorile morale pe care le-au
cultivat în pofida unor condiţii sociale nu tocmai
favorabile.
Referindu-ne la „minorităţi naţionale” – aşa cum
aromânii doresc să fie consideraţi – în perspectiva
integrării în Uniunea Europeană trebuie să luăm cu
noi tot ceea ce este mai bun ca valoare identitară
reprezentativă.
3. LINGVISTICĂ ŞI TRADUCTOLOGIE
Referinţe bibliografice:
1. Capidan, Theodor, Aromânii, dialectul aromân.
Studiu lingvistic. Bucureşti : Monitorul Oficial, Imprimeriile
Statului, Imprimeria Naţională, 1932.
2. Caragiu-Marioţeanu, Matilda, Compendiu de
dialectologie română (nord şi sud dunăreană), Bucureşti : Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975.
3. Dimitrescu, Florica, Contribuţii la istoria limbii
române vechi, Bucureşti : Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1973.
4. Românii de la sud de Dunăre. Arhiva M.A.E., fond
63
LECTURI FILOLOGICE-3
71/1920 – 1994, vol. 159, f. 12–18.
5. Saramandu, Nicolae, Cercetări asupra aromânei
vorbite în Dobrogea. Fonetica. Observaţii asupra sistemului
fonologic. Bucureşti : Ed. Academiei R.S.R., 1972.
6. Saramandu, Nicolae, Romanitatea orientală,
Bucureşti : Ed. Academiei Române, 2004.
Data prezentării articolului: 10.10.2006
Recenzent: Elena PRUS,
prof. univ. ad interim dr. hab., ULIM