Cursul 4

3. Modalităţi de structurare a frazei. Structuri sintactice deviante

-Ion Diaconescu, 1989: 128: „A construi un enunţ – propoziţie sau frază – înseamnă,
în primul rând, a pune într-o ordine determinată unităţile sale constitutive, iar a
recepta un enunţ înseamnă a interpreta, printr-un proces de analiză, unităţile
constitutive pe baza ordinii stabilite. [...]

Procesul de ordonare operează cu relaţii, pe baza cărora unităţile se distribuie sau

se integrează în structuri lineare (la acelaşi nivel) sau în structuri ierarhice, prin
integrarea unei unităţi de nivel inferior într-o unitate de nivel superior. Celor două
situaţii le corespund două modalităţi fundamentale de ordonare: adordonarea –
unităţile sintactice se dispun în acelaşi plan, linear...; şi subordonarea – unităţile
sintactice se dispun în planuri diferite, ierarhice...

Între adordonare şi subordonare, deşi deosebirile sunt bine marcate, nu se poate

spune că sunt limite insurmontabile, ambele fiind modalităţi de actualizare a
aceluiaşi proces general de ordonare. Acelaşi enunţ poate fi organizat prin
subordonare: Pentru că a plouat, de aceea n-a venit.; Deşi m-a chemat, nu m-
am dus. sau prin adordonare: A plouat şi de aceea nu a venit.; M-a chemat, dar nu
m-am dus.

Ibidem: 128-129: „Subordonarea operează cu unităţi heterofuncţionale, pe baza

relaţiilor de dependenţă, în timp ce adordonarea operează cu unităţi
homofuncţionale, pe baza relaţiilor de coordonare sau de apoziţionare.”

Valeria Guţu-Romalo, 1973: 46: „Prezenţa diverselor relaţii determină organizarea,

structura internă a comunicării. Această organizare este purtătoare de informaţie.
„Sensurile” care derivă din participarea unor termeni la diferite tipuri de relaţie, în
anumite poziţii, se suprapun sensurilor lexicale, proprii diverselor componente ale
comunicării, fiind incluse într-o informaţie globală – cea a comunicării.

Structura internă a comunicării se relevă în cadrul secvenţei fonice care reprezintă

comunicarea printr-o serie de particularităţi. Orice limbă dispune de diverse
„repere” pentru a indica modul de organizare a unei comunicări. Mijloace diverse
participă, în măsură variabilă de la o limbă la alta, la punerea în evidenţă a
structurii interne a comunicării.

3.1. Topica
 - constă în aşezarea componentelor enunţului sintactic într-o anumită ordine.

Ibidem: „Topica – mijloc de organizare a enunţului – derivă din relaţiile de succesiune, inerente
unui enunţ analizabil (şi structurat), considerate sub aspectul relevanţei lor din punctul de vedere
al organizării comunicării. Anumite particularităţi de topică, de situare a componentelor în
interiorul comunicării, pot servi ca indici relaţionali, pot indica faptul că un component satisface
o anumită poziţie în organizarea ierarhică a enunţului, că are o anumită funcţie sintactică, sau ca
indici modali, indicând o ierarhie afectivă şi emfatică a termenilor. [...]

Topica are în vedere situarea în comunicare a unităţilor între care se stabilesc relaţii directe:
situarea termenului dependent faţă de cel regent, aşezarea diverşilor determinanţi, subordonaţi
aceluiaşi regent etc.

Ibidem: 47: Gramaticile disting cazurile de topică liberă şi de topică fixă.

În frază:

a) urmează regentei:

PR: „ – Dorinţa mea cea mai sfântă, mă asigură el cu glas tremurat, ştergându-şi
ochii, e acum să fac armata, domnule locotenent.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)

AT: „Trecu prin odaia de dormit, în care ardea un singur bec albastru...” (L. Rebreanu,
Ciuleandra)

CD: „Acum înţeleg de ce întotdeauna condamnaţii au avut preferinţe între cap tăiat,
spânzurătoare, împuşcare.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război)

CAg: „Era atât de marcat de ceea ce păţiseră cu toţii în ultima vreme, încât voia, cu orice
preţ, să fie iertat şi să facă ceva măreţ.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

CNS: „Toată lumea ar putea spune, şi cu dreptate, că Puiu Faranga, după ce a asasinat, a
fost aşa de laş, încât a vrut să simuleze nebunia spre a scăpa de urmările crimei.” (L.
Rebreanu, Ciuleandra)

Cexc.: „O zi în care nu fac altceva decât să răsfoiesc dicţionare.” (Simona

Constantinovici, Nepoata lui Dali) etc.

a) au topică liberă faţă de regentă:

CI: „Ar fi fost în stare să sacrifice din orele puţine de relaş pentru a demonstra
oricui ar fi vrut să-l asculte, că animalul e al lui...” (Simona Constantinovici,
Nepoata lui Dali) v. şi

Oricui ar fi vrut să-l asculte, ar fi fost în stare să-i sacrifice din puţinele orele de relaş
pentru a demonstra că animalul e al lui...

CM: „Faţa Corinei se lungi văzând cu ochii, ca şi cum o greutate de metal i-ar fi
tras în jos bărbia.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior) v. şi

Ca şi cum o greutate de metal i-ar fi tras în jos bărbia, faţa Corinei se lungi văzând
cu ochii.

CL: „Cât ajungi cu ochii, case ard cu vâlvătăi care luminează ca nişte înalte torţe.” (Camil
Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război) v. şi

Case ard cu vâlvătăi care luminează ca nişte înalte torţe cât ajungi cu ochii.

CT: „ – Nu vreau să mai încui uşa până nu ţi-oi porunci eu! strigă Puiu.” (L. Rebreanu,
Ciuleandra) v. şi

Până nu ţi-oi porunci eu nu vreau să mai încui uşa! strigă Puiu.

CZ: „I-a spus doar destul de clar că prezenţa lui aici nu-i e prea plăcută, deoarece astfel
de cazuri pot compromite reputaţia sanatoriului.” (L. Rebreanu, Ciuleandra) v. şi

Deoarece astfel de cazuri pot compromite reputaţia sanatoriului, i-a spus doar destul de
clar că prezenţa lui aici nu-i prea plăcută.

CS: „Pierre a urcat în viteză cele două etaje, de teamă să nu fie lichidat acolo, în
casa patronului.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali) v. şi

De teamă să nu fie lichidat acolo, Pierre a urcat în viteză cele două etaje.

CŢ: „Să fi luptat noi aşa la Măgura Branului, pierdeam jumătate din batalion.” (Camil
Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război) v. şi

Pierdeam jumătate din batalion, să fi luptat noi aşa la Măgura Branului.

CV: „Pe vremea noastră, copiii, că erau băieţi sau fete, se dădeau în vânt după
frizeri, căci acolo, la nenea care-i tundea, se puteau juca în voie până le venea
rândul.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali) v. şi

Că erau băieţi sau fete, pe vremea noastră, copiii se dădeau în vânt după frizeri, căci
acolo, la nenea care-i tundea, se puteau juca în voie până le venea rândul.

Opoz.: „În loc să fie într-o celulă de puşcărie, se află într-o cameră de sanatoriu.” (L.
Rebreanu, Ciuleandra) v. şi

Se află într-o cameră de sanatoriu, în loc să fie într-o celulă de puşcărie.

Instrum.: „Puteau urni munţii din loc cu câtă energie aveau atunci.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul
interior) v. şi

Cu câtă energie aveau atunci puteau urni munţii din loc.

Crelaţie: „Precis conta pe discreţia ei, în ce-i privea.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul
interior) v. şi

În ce-i privea, precis conta pe discreţia ei. etc.

De asemenea, Apoz. urmează termenului apozat:

„Seara, uşa de la sala de tratamente rămânea închisă minute în şir, ceea ce trezea
suspiciuni în rândul pacienţilor.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

Şi, prin convenţie, o regentă insuficientă bilateral, al cărei predicat este un verb
copulativ, este determinată de la stânga de o SB şi de la dreapta de o PR:

„Dacă nu vii/ înseamnă/ că ceva rău s-a întâmplat.” (Simona Constantinovici,

Nepoata lui Dali)

Orice schimbare de topică are ca scop evidenţierea semantică a secvenţei dislocate:

„Astfel, este pusă totdeauna pe primul loc propoziţia care exprimă ideea cea mai importantă
pentru vorbitor, ideea pe care vorbitorul vrea s-o scoată în evidenţă.” (GLR2, vol. II: 454)

„Ceea ce contează sunt oamenii, nu obiectele.” (Simona Constantinovici, Nepoata

lui Dali)

„Să-i oprească de la jafuri nu vedem niciun pândar...” (I. Pillat)

 - GLR2, vol. II, p.453-454: „Ordinea propoziţiilor coordonate, cu excepţia
unor copulative şi a disjunctivelor, este fixă; schimbarea acestei ordini
duce de cele mai multe ori la schimbarea funcţiunii gramaticale a
propoziţiilor, la transformarea sensului frazei. În schimb, propoziţiile
subordonate introduse prin conjuncţii au topică mai liberă. Subordonatele
juxtapuse au loc fix în frază, deoarece lipsa conjuncţiilor îngreunează
înţelegerea raportului dintre propoziţii.

În general, subordonatele ocupă în frază locul pe care îl au în propoziţie părţile

corespunzătoare lor.

Când într-o frază există atât subordonate circumstanţiale, cât şi necircumstanţiale,

necircumstanţialele stau la sfârşit. Această schemă însă este adesea modificată din
motive afective. (v. supra) În unele situaţii, sensul frazei este acelaşi indiferent de
ordinea în care sunt aşezate propoziţiile.

Propoziţiile copulative care nu exprimă acţiuni succesive au topică liberă în frază.

Ibidem, p. 455: „Copulativele introduse prin locuţiunile conjuncţionale nu numai...,

dar şi, nu numai..., ci şi au loc fix în frază:

#Nu numai că îl înţelegea, dar îl şi admira.#

Propoziţiile adversative au topică fixă: propoziţia care cuprinde conjuncţia

adversativă/ opozitivă ocupă totdeauna locul al doilea. La fel şi propoziţiile
concluzive, întrucât propoziţia concluzivă stă după propoziţia a cărei concluzie este.

v. topică fixă: „... asemeni şcolarilor cuminţi care încă nu înţeleg ceea ce li se
spune, dar al căror instinct îi ţine în bancă holbaţi...” (M. Preda, Cel mai iubit
dintre pământeni)

„A! Cocoşei! O să-ţi dea drumul să mai declari alţii, aşa că fii atent...” (M.
Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Matilda nu era speriată, înţelesese că o vor exclude şi era hotărâtă să nu

facă nicio concesie, să declare că soţul ei e nevinovat şi că timpul va dovedi că s-a
greşit cu arestarea şi condamnarea lui, deci n-avea ce să fi anunţat în
organizaţie...” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

Ibidem, p. 456: „Locul unei propoziţii disjunctive faţă de cealaltă (sau de celelalte)
este indiferent din punctul de vedere al sensului frazei, dacă ambele propoziţii sunt
pozitive. [...] Dacă dintre cele două propoziţii disjunctive una este pozitivă şi una
negativă, negativa ocupă de obicei locul al doilea:

v. topică liberă: „Nu era o tactică, ci cu adevărat cel mai adânc instinct al
meu intrase în alarmă: dacă mai continuam să le răspund puteam muri cu adevărat
sau să-mi pierd minţile.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

- Cf. ...puteam să-mi pierd minţile sau muri cu adevărat.

Propoziţiile alternative au topică liberă.”

Topica elimină ambiguităţile semantice din anumite enunţuri (v. în cursul Enunţul).

3.2. Accentul, intonaţia, pauza în frază

GLR, vol. II, p. 472: „După cum în propoziţie cuvântul pe care vorbitorul vrea să-l scoată
în relief e accentuat mai puternic, tot aşa şi în frază una din propoziţii poate fi reliefată de
vorbitor prin accent. Propoziţia accentuată poate fi o principală sau o secundară după cum
vorbitorul acordă o importanţă mai mare uneia sau alteia.

Propoziţiile coordonate de obicei nu se disting unele de altele prin accentuare, deoarece

ele sunt puse de vorbitor pe acelaşi plan şi din punctul de vedere al accentuării. Aceasta se
observă în special la coordonatele copulative.

Propoziţiile disjunctive sunt de obicei ambele accentuate, deoarece pentru vorbitor

ambele alternative prezentate sunt la fel de importante.”

În raportul opozitiv, stă sub accent propoziţia afirmativă, introdusă prin ci.

La coordonarea concluzivă, de asemenea, poate fi accentuată propoziţia a doua, în timp

ce propoziţia coordonată rămâne neaccentuată.

Termenul intonaţie se aplică reuniunii unor elemente variate în procesul de fonaţiune,

precum: frecvenţele sonore (înalte sau joase), intensitatea pronunţării (forte sau slabă / piano),
durata secvenţei fonice (scurtă sau prelungită), tempo-ul (lent sau rapid), pauzele (scurte sau
lungi) etc. Într-un cuvânt, în această optică, înţelegem prin intonaţie tot ceea ce participă la
realizarea liniei melodice a vorbirii.1
1
„În sens larg, termenul intonaţie se referă la un complex de factori concomitenţi şi
interdependenţi, ca înălţimea vocii, intensitatea şi durata, care acţionează de obicei
împreună pentru a crea tipare relevante din punct de vedere semantico-sintactic.” (Ibidem,
p. 902)
 Variabila intonaţională, care în română îşi îndeplineşte funcţia distinctivă doar la nivelul
enunţului (spre deosebire de situaţia din alte limbi, precum chineza, japoneza, norvegiana,
suedeza etc., în care intonaţia este factor distinctiv şi la nivel lexical, contribuind la diferenţierea
unor cuvinte), depinde de variaţiile fiecăruia din aceşti factori, dar şi de combinaţiile pertinente
ale acestora.

Din punct de vedere pragmatic, intonaţia este cea care transformă o frază lingvistică într-
un act de vorbire, fiind, în acelaşi timp, şi indicatorul forţei ilocuţionare a respectivului act. De
aceea, intonaţia figurează printre modalităţile de enunţare. Curba intonaţională este în măsură să
deosebească un enunţ asertiv de unul declarativ, comisiv, directiv, expresiv sau interogativ.

De exemplu, tonul cu care se enunţă aserţiunile este grav. Enunţiatorul începe rostirea cu
un ton mediu şi, pe măsură ce se apropie de sfârşitul enunţurilor, coboară tot mai mult tonul.
Dacă locutorul vrea să scoată în relief un anumit element al enunţului, îl rosteşte cu un ton mai
înalt. Însă frecvenţele înalte sunt excluse în finalul unui enunţ asertiv:

Nu

m-a chemat ni

meni a

seară.

ni

Nu m-a chemat meni

a
 seară2

Linia intonaţională descendentă caracterizează, în ansamblu, rostirea românească.

O intonaţie ascendentă însoţeşte majoritatea enunţurilor interogative.

um?

Şi c

GLR2, vol. II: 472: Intonaţia marchează raporturi sintactice; de exemplu, cu ajutorul ei se
identifică dacă într-o frază de tipul ai carte, ai parte avem de-a face cu două propoziţii
coordonate sau cu o regentă şi o condiţională juxtapusă. [...]

v. şi „Izbi cu şervetul în masă, îşi strânse pumnii îndârjiţi şi rosti: Carte ai învăţat, din
carte să trăieşti, indiferent cum.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

Intonaţia este unul din mijloacele de diferenţiere a propoziţiilor după scopul comunicării
(enunţiative, interogative şi exclamative).

v. #Scrie o carte marxistă.#

#Scrie o carte marxistă?#

#Scrie o carte marxistă!#

#Scrie o carte marxistă?!#

Pauza reprezintă un moment de discontinuitate în cursul enunţării, fiind realizată din

diverse motive. Ea are, înainte de toate, rolul discursiv de a delimita actele de vorbire sau de a
indica întreruperea ori abandonarea lor.

Aparent, pe timpul unei pauze, comunicarea este suspendată, în sensul că se sistează

transmiterea de informaţie. În general, pauzele sunt un răgaz pentru locutor – să tragă aer în
piept, să-şi limpezească gândurile, să-şi pregătească un nou act sau continuarea celui deja început
etc. – , dar şi pentru receptor – să analizeze cele percepute, să interpreteze, să facă un comentariu
asupra materialului receptat etc.

2
GA3, vol. al II – lea, p. 908
 Dar nu toate pauzele sunt blancuri informaţionale. De multe ori, tăcerile sunt chiar
purtătoare de informaţie clară. De exemplu, pauzele lungi ale elevilor când încearcă să
improvizeze un răspuns denotă faptul că nu au învăţat prea bine lecţia. Pauzele lungi în
înjghebarea unei declaraţii de dragoste înseamnă, poate mai mult decât cuvintele, că locutorul
este atât de îndrăgostit, încât, de emoţie, nu mai poate duce o frază până la capăt. Alteori, pauzele
sunt semnul stânjenelii, al resimţirii unei vini puternice, al recunoaşterii unei greşeli etc.

Conotaţiile pauzelor pot fi, în anumite enunţuri, la fel de pline de nuanţe precum
vocabulele poeziei. „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.”, afirmă I. Pillat într-o artă poetică
de un vers.3

Şt. Prutianu include aceste pauze din cuprinsul unor replici, care apar fără funcţia de
demarcare a unităţilor comunicaţionale, în patru categorii:

- categoria pauzelor revelatorii de emoţii, opinii şi atitudini ale vorbitorilor4;

- categoria pauzelor emise de un locutor interiorizat, „taciturn”, care relaţionează mai dificil la
nivel verbal cu interlocutorul;
- categoria pauzelor de natură retorică, vizând persuasiunea, manipularea sau funcţia estetică a
pauzelor în discurs;
- categoria pauzelor-invitaţie, prin care vorbitorul oferă interlocutorului ocazia de a se
exprima.5

GLR2, vol. II: 474:

„De obicei, în cadrul propoziţiilor şi al frazelor, înaintea pauzelor mici (marcate în scris
prin virgulă) există uşoare ascensiuni de intonaţie. Intercalările şi incidentele se pronunţă de
obicei cu o intonaţie mai coborâtă decât segmentul în care sunt incluse.

Fraza enunţiativă neafectivă formată prin coordonare sau prin subordonare are o singură
descreştere de intonaţie la sfârşit (ca şi în cazul unei singure propoziţii). [...] Dacă fraza este
fragmentată, intonaţia coboară după fiecare propoziţie.”

Ibidem: 476: „Intonaţia de tip interogativ se caracterizează prin ridicarea tonului la

sfârşitul unei unităţi independente şi este specifică interogativelor totale. Este suficient ca într-o
3
„Tăcerea se integrează comunicării şi contribuie la atribuirea de semnificaţii unui enunţ
fiind mai mult decât ceea ce precedă, întrerupe sau se opune mesajului. În cazul
conversaţiei, absenţa sunetului – <<tăcerea conversaţională>> (Bilmes 1996) –
funcţionează ca tăcere notabilă, ca formă particulară de discurs.” (Irena Chiru, op.cit., p. 83)
4
„Dar foarte des facem pauze din pricina unei emoţii adevărate, puternică şi gravă (sic!),
care ne împiedică, într-un anume sens, să continuăm vorba: ne oprim, înainte de a sfârşi,
pentru că nu mai putem vorbi. Aşa se întâmplă, când suntem îndureraţi, trişti, mâhniţi,
resemnaţi: după cum în asemenea cazuri suntem incapabili de acţiune, tot aşa nu mai avem
forţa necesară ca să exprimăm prin cuvinte suferinţa care ne copleşeşte. Incapacitatea pur
fizică, manifestată prin imobilitatea corpului merge paralel cu incapacitatea verbală.” (I.
Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, E.Ş., 1975, p. 74)
5
Şt. Prutianu, op.cit., vol. I, pp. 22-23
frază să existe o propoziţie principală interogativă totală, pentru ca să existe o intonaţie
ascendentă la sfârşitul întregii construcţii.

De cinci ceasuri de când alerg după dumneavoastră, ca un turbat, nu e destul? (I.L.

Caragiale)

Cf.

Nu e destul, de cinci ceasuri de când alerg după dumneavoastră ca un turbat?

v. şi: „Ce reprezentam eu, dacă acceptam să mă duc la deratizare?” (M. Preda, Cel
mai iubit dintre pământeni)

„Da, spiritul i se tulburase, era adevărat, dar de ce spaima lui luase chiar această
direcţie?” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

Ibidem: „Dacă fraza este lungă, propoziţia interogativă totală care stă la începutul ei
trebuie să fie puternic accentuată, pentru că intensitatea pronunţării scade spre sfârşitul frazei.
Finalul, trebuind să fie pronunţat cu o intonaţie ascendentă, cere o intensitate a vocii mai mare
decât la o propoziţie enunţiativă:

Vai! tot mai gândeşti la anii când visam în academii

Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii,

Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune

Şi-n a lucrurilor peteci căutând înţelepciune? (M. Eminescu)

Un caz particular de valorificare stilistică a pauzelor este fenomenul fragmentării frazelor.

3.3. Fragmentarea frazei

Valeria Guţu-Romalo, 1972: 122:

„O particularitate a prozei contemporane, constatată în textele beletristice, dar care apare şi în

publicistică – ca şi în limba vorbită, de altfel – o constituie un fel de discontinuitate a expunerii,
realizată prin izolarea unor propoziţii secundare, izolare marcată în scris prin punct, iar în
vorbire, prin pauză, precedată de o intonaţie coborâtoare, specifică sfârşitului de frază.”

„Efectul realizat prin izolarea subordonatei de propoziţia regentă îl constituie sublinierea celei
din urmă, punerea ei în relief.”

- Între subordonate şi regente:

AT: „Un timp, o vreme Vasiliu susţinuse privirea sclipitoare, impertinentă, cenuşie, a
vampei. Care bea, juca cu o mână distrată, cu o impertinentă neglijenţă şi îl privea.” (N.
Breban, Don Juan)

CV: „Nu putea trata cu superficialitate ceea ce i se întâmpla Corinei. Dar nici nu o putea
încuraja să iasă atât de lesne dintr-o căsnicie. Chiar dacă era nefericită şi soţul ei nu i se
potrivea defel, lucru ce se vedea cu ochiul liber.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul
interior)

CD: „Corina nu avea, cum nici nu avusese vreodată, o mamă pe care să poată conta la
această răscruce de drumuri. Însă ştia că o avea pe ea, că se poate baza, totuşi, pe cineva.
Că nu era chiar singură pe lume.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

CŢ: „Intră istovită, după câteva lucruri, în sala profesorală, cu gândul la următorul drum.
Un drum necesar, dar poate la fel de fără folos precum căutările ei de pe malul sterp al
fabulosului râu cu nume dacic. Sau poate tot atât de plin de durere, în stare să o
zdrobească. Dacă eşuează din nou.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

PR: „Primul impuls e să le ating. Să le dau o formă. Cu propriile mâini. Să le umanizez.”

(Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

Gh. Trandafir, 1982: 93: „Frazele de tipul celor discutate aici sunt numai aparent
fragmentate, deci propoziţiile izolate nu trebuie tratate ca independente.

Altfel spus, propoziţia izolată nu-şi pierde funcţia sintactică respectivă prin aplicarea unei
punctuaţii speciale. Prin procedeul izolării nu se creează enunţuri noi. [...]
Discontinuitatea structurilor lingvistice reprezintă un procedeu expresiv real atunci când
antrenează mărirea pauzelor şi variaţia intonaţiei corespunzător desfăşurării proceselor
psihice.”

- Între principale: „Toată viaţa ei a fost un stres contracronometru, n-a avut răgaz pentru nimic,
nici măcar pentru iubire. Şi aceea, câtă a fost, s-a consumat cu ochii pe ceas.” (Mirela-Ioana
Borchin, Punctul interior)
 „Se sufoca, nu-i mai ajungea aerul din cameră, gura i se umplea de o salivă acră. Însă
îşi amintea în momentul următor că este gravidă.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul
interior)

Ex. de fragmentare complexă

„... pentru ce folosesc cuvintele micilor vietăţi, micilor animale şi păsărilor decât ca să se sprijine
de ele, să se agaţe de ele, de materialitatea lor simplă şi clară?! Pentru că aceste vietăţi mărunte,
cu instinctul lor mărunt, dar sigur, simt materialitatea, concreteţea evidentă a vorbelor. Care nu
înseamnă nimic (sau nu mare lucru), dar care există, de care te poţi agăţa, chiar şi aşa, incomod,
cu capul în jos, ca liliecii.” (N. Breban, Don Juan)

„Alte detalii demne de consemnat: la duş au apărut nişte musculiţe ciudate. I-am atras atenţia
fiinţei de lângă mine că aduc a lilieci. Stau cu capul în jos şi minusculele aripi le sunt lucioase.
Zboară bezmetic, traiectoria lor e halucinantă. Într-o seară am înghiţit una. Brusc m-am gândit că
s-ar putea să mă contaminez. Să-mi crească aripi de liliac. Să mă umplu de bube. Roşii. Care
între timp se sparg şi îmi provoacă răni.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

„Înainte de a fi îngropat creştineşte în pământ, te afunzi, te îngropi în miros. Între paturi de spital.
Ţinând între dinţi cearceaful transpirat. Să nu audă şi alţii cum suferi. Cum urli în viscerele
nopţii. Oamenii din spital sunt toţi la fel. Povestesc fără întrerupere. Scene şi detalii repetatee la
infinit. Din care nu pot ieşi.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

3.6 Conectorii frastici şi transfrastici

Conectorii discursivi, spre deosebire de conjuncţii, aparţin unui plan al comentariului ivit la
trecerea de la o parte a discursului la alta şi marchează raportul logic dintre unităţile discursive.

Elementele jonctive formează o clasă eterogenă de unităţi lexicale. Dacă în cadrul propoziţiei şi
frazei, jonctivele servesc realizării unor relaţii gramaticale de dependenţă sau de coordonare, dincolo de
nivelul frazei, rolul lor devine mai complex. Pe lângă joncţiune, ele lasă să se întrevadă adeseori
intenţia cu care vorbitorul raportează una la alta părţile discursului.6
6
„Dacă la nivel frastic, relaţiile indicate de conectori între componentele enunţului sunt, în
primul rând, sintactico-semantice şi, secundar, pragmatice, la nivel transfrastic, legăturile
dintre enunţuri sunt, în special, de natură pragmatică, criteriile sintactice de organizare a
textului nefiind la fel de riguroase ca cele care intervin în structurarea propoziţiei sau a
frazei. Astfel, la nivel transfrastic, nu regulile sintactice interesează, ci constrângerile de
ordin pragmatic, conexiunea dintre două sau mai multe enunţuri ţinând cont de intenţia de
comunicare, de condiţiile de realizare a acesteia şi de efectul scontat (adică de reuşita
comunicării).” (GA3, vol. al II-lea, p. 728)
 De aceea, elementele jonctive care pun laolaltă fraze sau paragrafe au o denumire aparte, cea de
conectori discursivi. După E. Vasiliu7, aceşti conectori constituie o mulţime de elemente cu proprietatea
de a forma, din fraze, texte8 şi contribuie la diferenţierea textelor de fraze.

Aparţin acestei clase: conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale (dar, numai că, deci, aşadar,
prin urmare, carevasăzică, căci, fiindcă, or etc.), adverbele şi locuţiunile adverbiale discursive (astfel,
totuşi, de altfel, de asemenea, bineînţeles, apoi, mai apoi, mai mult, mai mult decât atât, de asta, de
aceea, pentru asta, pentru aceea, în fond, la urma urmei, în fond şi la urma urmei, în definitiv etc.),
anumite structuri lingvistice negramaticalizate (pe de o parte, pe de altă parte, şi asta pentru că, în
acest caz, în această situaţie, în acest context, în aceste circumstanţe, acestea fiind zise etc.),
interjecţiile (păi, ei, a, de! etc.), propoziţiile instrumentalizate (după cum am arătat deja, aşa cum am
susţinut de la început, din cele înregistrate de noi reiese că, din datele pe care le-am prezentat rezultă
că, după cum se poate observa etc.).

„Celula n-avea pat, ci doar această masă de un roşu murdar, pe care mă întinsesem cu paltonul
pe mine. Mi-l scosei, mi-era cald, aruncai şi căciula. Mă întinsei iar, îmi trosniră oasele. Da, oasele
trosnesc, ele nu ştiu nimic, fac parte dintr-un întreg, căruia i se supun. Tot astfel şi noi, spunea Pascal,
facem parte dintr-un întreg mai mare şi vrem totuşi să ne credem unici... acţiune smintită, asemănătoare
aceleia, să zicem, a unui picior care n-ar vrea să mai asculte de corp şi ar lua-o razna, ar începe să
bâţâie, să se agite, nu fiindcă ar fi bolnav, ci fiindcă ar începe să creadă că sângele care îl hrăneşte ar fi
numai al lui. Aşadar, să dărâmăm cu gândul această celulă în care n-am ce să caut şi din care trebuie să
ies cât mai curând, fiindcă sunt nevinovat...” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Reîntâlnirea cu părinţii mă tulbură însă şi amorţirea mi se accentuă ca o stranie reacţie de

apărare. Mama nu se întrebase dacă sunt sau nu vinovat (copilul ei rămânea nevinovat orice ar fi făcut),
rea era doar nenorocirea, cum ar fi boala şi moartea sau infirmitatea pe viaţă. Or, ea mă vedea întreg şi,
uitându-se la mine cu mâna la gură (gestul ei) şi uitând de lacrimile care îi curgeau pe obraji, mă
întrebă: Eşti sănătos, mamă?” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Numai în caz de dezertare în faţa inamicului soldatul e executat fără judecată, fiindcă nu
mai e timp... Or în ţară e linişte, nu e război civil, nu putem împuşca oameni fără să-i
ascultăm...” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

7
v. Introducere în teoria textului, Bucureşti, E.Ş., 1990, p.25.
8
„Dacă două propoziţii, S1, S2, legate printr-unul din conectorii din clasa K, nu formează un
text, ci o frază (sau, cel mult, o frază-text), atunci, dacă admitem că din propoziţii se pot
alcătui şi altceva decât fraze, în cazul în care le legăm prin conectori, urmează că trebuie să
presupunem existenţa unei alte mulţimi, Kt, de conectori, care au proprietatea de a forma
entităţi care nu sunt fraze, dar care pot fi considerate, în mod rezonabil, texte.” (Ibidem)
 Aceşti conectori suportă o clasificare în funcţie de rolul discursiv îndeplinit:
argumentarea9(or, dar, însă, ci, cică, totuşi, cu toate acestea, păi, bineînţeles, într-adevăr, după
cum se ştie etc.), structurarea textuală (astfel, de altfel, de asemenea, apoi, şi apoi, pe urmă,
pentru că veni vorba etc.) şi corelarea (pe de o parte... pe de altă parte, în primul rând, în al
doilea rând,... (nu) în ultimul rând etc.).

În acelaşi timp, conectorii exprimă diverse atitudini ale vorbitorului faţă de partea
anterioară a discursului:

- confirmarea (bun, bine, aşa, într-adevăr, bineînţeles, fireşte, sigur etc.);

- justificarea (de aceea, fiindcă, pentru că, căci, cu alte cuvinte, mai exact,
mai precis etc.);
- rectificarea (de fapt, în fond, de altfel, mai bine zis, dar, însă, ci, cu alte
cuvinte etc.);
- concesia (totuşi, dar, mă rog, cu toate acestea etc.);
- concluzia (deci, aşadar, carevasăzică, aşa că, mă rog, în sfârşit etc.);
- contraopinia (dar, păi, însă, numai că, în schimb etc.);
- dezacordul (ba, dimpotrivă, spre deosebire de, în contrast cu etc.);
- reamintirea (după cum am arătat deja, aşa cum am mai spus etc.) etc.

3.7 Elipsa în construcţia frazei

GLR3, vol. II: p. 748: „Elipsa este un fenomen sintactic, specific oralităţii, care constă în
omisiunea voluntară sau involuntară, din structura unei construcţii exprimate, a unuia sau a mai
multor componente recuperabile semantic (subînţelese).

Recuperarea semantică şi sintactică a componentelor absente se realizează în cadrul contextului

verbal şi nonverbal.

Producerea elipsei este legată de necesitatea de economie a limbajului, de simplificare sau de

concizie a exprimării, precum şi de afectivitate sau de expresivitate, fiind valorificată stilistic, ca
figură de construcţie, cu forme specifice.”

9
„... vom considera – ca definiţie de lucru – că activitatea discursivă argumentativă constă în
vehicularea de opinii (care presupun existenţa unor contra-opinii) într-o articulare minimală:
pentru Stati 2002, p. 30, combinaţia cea mai frecventă este între o teză – funcţionând ca
ţintă – şi o mişcare de sprijin sau respingere; Lo Cascio (1991) vorbeşte de o teză şi cel puţin
un argument în favoarea ei; Carel (2001) descrie o înlănţuire de cel puţin două elemente
(normativă – de tipul <<deci>> – sau transgresivă – de tipul <<dar>>.” (Rodica Zafiu,
Valori argumentative în conversaţia spontană, în Dialogul în româna vorbită, Bucureşti, Ed.
Oscar Print, 2003, p. 150).
„Ca să putem vorbi de elipsă trebuie să ne debarasăm mai întâi de viziunea idealistă asupra
plenitudinii sau completudinii sintactice. În loc să considerăm incompletudinea ca pe o lipsă sau
ca pe un defect, ar trebui să vedem în ea o sursă de variante expresive şi efecte de sens.”(J.M.
Adam, 2008, p. 200)

Apud J.M. Adam, 2000, p. 201: a) P. Fontanier, 1977: 275, elipsa este „o figură de construcţie
prin subînţeles”: „Elipsa constă în suprimarea cuvântului care ar fi necesar integralităţii
construcţiei, dar prin cuvintele exprimate se înţelege suficient de mult pentru ca textul să nu fie
nici obscur, nici echivoc.”

b)Ch. Bally, 1951, 265-269: „O elipsă nu devine fapt de limbaj şi un fapt de expresie decât
atunci când spiritul nu mai caută elementele dispărute, ci dimpotrivă, când elipsa este considerată
inconştient ca un simbol expresiv.”

c) – rolul textual al elipsei: L. Cherchi, 1978: 123: „Forma eliptică constituie, ca formă, un
adevărat operator de dependenţă între enunţuri distincte.”

d) Irene Tamba-Mecz, 1983: 156: „Elipsa, ca şi multe alte concepte gramaticale (parafrază,
concesie etc.) aparţine domeniului retoric, unde este inventariată printre figurile de construcţie.
În această calitate, elipsa are drept cadru de analiză macroenunţul frazei sau, mai precis, al unei
înlănţuiri de fraze. Elipsa corespunde mai curând enunţului, remarcabil prin incompletitudinea
lui, decât unei operaţii de omisiune-suprimare care produce un astfel de enunţ, fapt atestat de
însăşi denumirea de elipsă, care se aplică la un fenomen static.”

J.M. Adam, 2008: 202: propoziţia eliptică de predicat

Elipsa este frecventă în seriile enumerative. Aici ea are rol de construire şi de structurare ritmică
a unei porţiuni de text :

„Am întins frânghii de la o clopotniţă la alta; ghirlande de la o fereastră la alta; lanţuri de aur de
la o stea la alta; şi dănţuiesc.” (A. Rimbaud)

Ibidem: 203: ... paralelismele morfosintactice şi ritmul ternar sprijinit pe sintaxă, alcătuiesc,
dincolo de frontierele punctuaţiei, întreaga poeticitate a acestei proze.

Am întins frânghii de la o clopotniţă la alta;

[am întins] ghirlande de la o fereastră la alta;

[am întins] lanţuri de aur de la o stea la alta.

Fraza eliptică de propoziţie

Să comparăm două fraze ipotetice de publicitate la produse alimentare pentru animale din
structura unui text publicitar:

F1: Dacă peştii ar putea vorbi, v-ar recomanda HYKRO.

F2: Pisicuţele ar cumpăra Whiskas.

Structura F1 [Dacă p (atunci) q] suferă o elipsă în F2.

p. 204: F2 este incompletă semantic şi gramatical.

„Ca să înţelegem această deplasare argumentativă, trebuie să înlocuim distincţia gramaticală

dintre propoziţia principală (q) şi propoziţia subordonată (dacă p) prin distincţia protază (aşezată
logic înainte) şi apodoză (care decurge). Această ultimă distincţie pune în evidenţă ordinea
logică, şi nu temporală, a propoziţiilor. [...] În relaţia [Dacă p, atunci q], p şi q aparţin unui
domeniu comun care nu ţine de realitatea şi adevărul lucrurilor, ci este construit prin discurs.
Toate enunţurile cu protază p... pot avea parte de o descriere unitară. Succesul sloganului
Whiskas dovedeşte că interpretarea unui enunţ incomplet nu este nicio problemă. Cititorii
restituie, în mod desigur vag, un context ficţional de tipul Dacă pisicuţele ar putea face
cumpărături ele înseşi, atunci F2. Totuşi, nu restituirea este miza acestui mesaj. Numai afirmaţia
pisicilor contează, alegere garantată de forma eliptică.

Această „sintaxă afectivă”, care ajunge la o contracţie a structurii logico-gramaticale şi la o

formă eliptică, este mai sensibilă în utilizările exclamative şi interogative ale ipoteticelor
trunchiate, care nu comportă decât dacă p:

- p. 205 - pt. exclamative: Ah, dacă Mother Boyle ar fi la fel de călduroasă ca şi

încălţămintea ei!

- pt. interogative: Şi dacă adevărata frumuseţe ar veni din interior?

În ambele cazuri, elipsa lui q este factor de expresivitate şi, ca în F2, restituirea elementului
absent nu este deloc centrală.

GLR3, vol. II, p. 750: Omiterea predicatului verbal nu afectează comunicarea şi nici constituirea
unei propoziţii ca unitate sintactică, predicatul fiind recuperabil, în linii generale, după
particularităţi sintactice: Oamenii [se adună, se însoţesc, stau laolaltă] cu oamenii, boierii [se
adună, se însoţesc, stau laolaltă] cu boierii.”

- Elipsă de predicat în propoziţii:

 „Tata l-a condus la gară, căci lua trenul până la Bucureşti, iar de acolo [lua] avionul.”
(Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

„– Da cu tine cum grăia?

– Când mai aşa [grăia], când mai aşa [grăia]...” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)

- Elipsă de propoziţii în frază:

„– Vrei să spui că am fost blestemaţi sau ce [vrei să spui]?! se scandaliză el în faţa

resemnării pe care o vedea în comportamentul ei evaziv. Nu-mi plac băbismele astea la
tine. Apoi, remarcându-i nedumerirea – fiindcă ea se aştepta la cu totul altceva din partea
lui în acel moment –, îşi arătă aversiunea faţă de orice superstiţie: Nu există soartă, pisici
negre, strigoi…” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„Vindecarea îţi este într-o biserică. N-a spus care [e biserica] şi unde [e
biserica].”(V. Voiculescu, Zahei orbul)

„Şi femeia aceea – aşa spunea lumea, ea nu-i povesteşte acuma decât ce-a auzit ea
de la unul şi de la altul – într-o noapte a dispărut, a fugit fără să ştie careva cu cine [a
fugit] şi cum [a fugit].” (S. Titel, Pasărea şi umbra)

„Am spus: ancheta va lămuri ce e cu scrisoarea asta şi cu ordinele care se

aşteaptă de la tine şi, dacă se va dovedi că eşti nevinovat, ţi se va da drumul. Dacă
nu [se va dovedi că eşti nevinovat], [vă trimitem] la canal, să puneţi acolo umărul
la o construcţie măreaţă...” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

Ibidem: 752: „Din punct de vedere pragmatic, elipsa este un fapt de subiectivitate care reflectă
relaţiile interpersonale, uneori un procedeu de focalizare în discurs a unor elemente: vorbitorul
exprimă în discurs doar elemente strict necesare înţelegerii mesajului, punctele nodale ale
structurii informaţionale, lăsând neexprimate elementele care ocupă poziţii de legătură uşor de
reconstituit. Interpretarea enunţului eliptic se bazează pe un proces de reconstrucţie, care pune în
relaţie structura sintactică incluzând elipsa cu bagajul lingvistic de care dispune receptorul.
Reconstrucţia structurii neexprimate este posibilă pe baza competenţei comunicative comune a
celor doi participanţi la actul comunicării.”

3.8 Imbricarea
 Aparent, imbricarea, constând în „împletirea propoziţiei subordonate cu propoziţia
regentă” ar trebui să fie încadrată în categoria raporturilor sintactice din frază, din moment ce
fenomenul caracterizează o relaţie bipropoziţională, implicând elemente aflate la intersecţia
dintre determinata şi determinanta cu realizare propoziţională. În egală măsură însă, legătura
foarte strânsă dintre două propoziţii succesive, materializată prin ieşirea din tiparele uzuale de
îmbinare a propoziţiilor în frază, poate fi privită ca o modalitate atipică de construire a frazei în
limba română.

GLR3: vol. II: 772: „Termenul de imbricare, provenit din verbul a imbrica (< fr.
imbriquer), cu sensul “îmbinare (prin acoperire parţială) a ţiglelor (şindrilelor) de pe un acoperiş,
a solzilor unui peşte sau a penajului unei păsări”, a fost puţin folosit în literatura de specialitate,
dar este sugestiv pentru construcţia frastică specifică de împletire sau de întrepătrundere a
structurii propoziţiei subordonate cu cea a propoziţiei regente.”

Luarea în discuţie a acestui fenomen sintactic lărgeşte evidenţa posibilităţilor de

structurare a frazei româneşti10, motiv pentru care iniţiativa autorilor GLR3 de a consacra
imbricării un capitol în vol. al II – lea, Enunţul,11 se cuvine a fi nu doar semnalată, ci şi apreciată
pozitiv.

În esenţă, specificul imbricării „rezultă din apartenenţa dublă (mai rar, multiplă) a unui
component sau a unui grup de componente la fiecare dintre structurile parţial suprapuse, în
cadrul cărora se angajează în relaţii distincte cu alte componente, ocupând poziţii sintactice
diferite.”12

Deşi se admite existenţa a multiple variante de imbricare, autorii GLR3 se concentrează

asupra câtorva situaţii tipice:

1. cea a structurilor relative, care presupun interferenţa dintre regentă şi subordonată la

nivelul conectorului relativ (pronume/ adjectiv pronominal relativ/ nehotărât; adverb
relativ (Vine omul care poate.  Vine cine poate./ Vine oricine poate.; Dau premiu
elevilor care merită.  Dau premiu cui/ oricărui elev merită.) sau al adverbului
relativ (Vine din locul unde l-ai trimis. / Vine de unde l-ai trimis.; Îmi amintesc felul
10

11
p. 772 – 779.
12
Ibidem, p. 772.
 în care îmi zâmbeai. / Îmi amintesc cum îmi zâmbeai etc.): „Suprapunerea parţială a
structurilor regentei şi ale subordonatei se realizează prin conectorul relativ,
component integrat în ambele structuri propoziţionale: în dubla calitate de substitut al
nominalului din regentă şi de element introductiv al subordonatei relative libere, care
ocupă poziţia sintactică a nominalului suprimat” (p. 772-773);

2. cea a amalgamării mai multor propoziţii aflate în relaţie de dependenţă (imbricarea

multiplă):

- (a) propoziţia subordonată se împleteşte cu două propoziţii regente în relaţie de coordonare,

făcând parte din ambele grupuri verbale: Apreciez şi respect pe oricine munceşte cu
seriozitate.;

- (b) propoziţiile subordonate în relaţie de coordonare se împletesc cu o singură propoziţie

regentă, integrându-se prin conectorii relativi în structura regentei: „Îşi amintea de ceea ce
văzuse altădată şi, mai ales, de ceea ce făcuse atunci.” (Gala Galaction, De la noi la
Cladova) (Ibidem: 774-775)

3. cea a deplasării spre stânga a unui grup sintactic, care implică trecerea peste un regent
verbal: „Împletirea propoziţiei subordonate cu propoziţia regentă se realizează, în
cadrul unui enunţ bi- sau multipropoziţional, prin componentul sau componentele
deplasate, care se integrează, cu funcţii sintactice diferite, în structura subordonatei şi
în structura regentei sau a întregii fraze.” (Ibidem: 775)

Ibidem: „Deplasarea componentelor din subordonată este legată de prezenţa în propoziţia regentă
a unor modalizatori cu predicaţie:

- verbe impersonale nereflexive şi reflexive: a trebui, a se părea, a se nimeri, a se dovedi, a se

cuveni etc. : Omul trebuie să se adapteze., Ion se pare că nu ştie lecţia., ... Prietenul se
cuvine să te ajute.;
- expresii impersonale: este bine, este necesar, este important, e greu etc.: Elevul este bine să
înveţe.,... Rezultatul este greu să fie prevăzut. ;

- adverbe şi locuţiuni adverbiale predicative: fireşte, negreşit, bineînţeles, pesemne, probabil,

fără îndoială, nici vorbă etc. : „Şi turcii negreşit că se luaseră după ele.” (G. Galaction, La
Vulturi)

v. şi „ – Asta urmează să explici.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

Descrierea minuţioasă, mai mult sau mai puţin convingătoare a celor trei tipuri de
interferenţe sintactice, nu este suficientă pentru a lămuri amploarea acestui fenomen sintactic. Fie
că se prezintă ca fenomen de concentrare sintactică la graniţă, fie ca fenomen de dislocare şi
deplasare a unor grupuri sintactice mono- sau plurimembre dintr-o propoziţie într-alta,
imbricarea nu se poate reduce la atât.

Gh. Trandafir, 1982: p. 95: a luat în discuţie „următoarele tipuri de construcţii aberante
din această categorie, în care include aşa-zise „propoziţii împletite”:

1. subordonata interogativă indirectă în care se intercalează o propoziţie principală

regentă: Cine zici tu că spune aşa?

2. subordonată întreruptă printr-un verb unipersonal ca a trebui, a se cuveni, a se cădea:

Tudorel trebuie să fi răspândit în grupul arhitecţilor tineri această versiune.
(Discuţii: E PVC!)

3. regentă care conţine părţi de propoziţie ale subordonatei: „Când vuia în sobă
tăciunele aprins, care se zice că face a vânt şi a vreme rea... mama îl mustra acolo,
în vatra focului...

4.subordonată în care sunt încorporate părţi de vorbire din regentă: (a)Am asistat la
premierea cui a sosit întâi; (b) A felicitat pe cine s-a remarcat.”
Prin urmare, suntem încurajaţi de menţionarea de către Gh. Trandafir a două tipuri suplimentare
de „propoziţii împletite” faţă de selecţia operată de GLR3 (v. tipul 1 şi 3) să considerăm că se
poate pune în termenii imbricării şi situaţia altor asemenea propoziţii „împletite” semantic şi
sintactic. De pildă, ni se pare oportun să atragem atenţia asupra faptului că se pot include în
categoria imbricatelor, în accepţiunea dată de GLR3, cel puţin alte două structuri sintactice
frecvent întâlnite în construcţia frazei româneşti, şi anume propoziţiile subordonate care sunt,
în acelaşi timp, coordonate cu un element din regentă şi propoziţiile subordonate în
structura cărora apare termenul regent. (v. supra)

1)Considerăm că aceste propoziţii, care dezvoltă la nivelul unei secvenţe sintactice, într-un mod
ce pare paradoxal, atât o relaţie de coordonare între propoziţii succesive, cât şi o relaţie de
subordonare a succedentei faţă de un termen regent din propoziţia precedentă, prezintă
caracteristicile definitorii ale imbricării. Deşi aberante din punctul de vedere al logicii sintactice,
fiind în acelaţi timp coordonate, dar dezvoltând şi raportul regentă-subordonată, asemenea
structuri sunt o realitate lingvistică. În fapt, într-o asemenea structură sintactică de suprafaţă este
transpus un raport logic de dublă determinare a elementului regent din structura de adâncime a
enunţului sintactic.

Mai mult decât atât, mai ales datorită atestării lor atât în limba vorbită, cât şi în limbajul artistic,
ele sunt un argument important pentru răspândirea fenomenului imbricării în sintaxa actuală.
Propunând această variantă tipologică – pe care am numi-o analitică, în opoziţie cu variantele
sintetice asupra cărora s-au oprit autorii sus-menţionaţi – pentru admitere în clasa imbricatelor,
sperăm să deschidem calea unei noi discuţii privind tipologia imbricatelor în limba română.

TIP I:

- în limba vorbită: De vină sunteţi tu [şi] cu cine te făcu.

Şi-a făcut lansarea de carte cu câţiva prieteni [şi] cu cine mai era prin
librărie la acea oră.

- în limba literară:

„Aici ne lipseşte curajul de a da nas în nas cu noi înşine, cu ce a mai rămas din
noi.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
„ – Să învăţ!... făcu Laurenţiu, pufnind în râs, şi Minda râse şi el, contagiat de Ceea,
de reacţia sa, nu şi de ceea ce spusese.” (N. Breban, Îngerul de gips)

„ – Oricum, când vorbeam despre iraţional, mă refeream nu la un mod de gândire,

nu la sceptici sau la supraraţionalişti, ci la ceea ce noi, oamenii secolului XX,
înţelegem, simplu, prin acest cuvânt...” (N. Breban, Don Juan)

„Vasiliu era luminat: cine să fie, era blonda care stătea foarte aproape de el pe
plajă. Împreună cu Sudamericanul, aşa îl botezară ei doi, el cu Tonia, un găligan
înalt, solid, cam puhav, negricios şi care îşi întreţinea o mică mustăcioară parşivă...”
(N. Breban, Don Juan)

Tip II:

- în limba vorbită: Calul, că e cu patru picioare, şi tot se poticneşte.

Las’ că era nepoliticos, dar voia să şi câştige bani de pe urma mea.

- în limba literară: „Căruţa lui, deşi era ferecată cu teie, cu curmeie, însă era
o căruţă bună.” (I. Creangă)

„Las’ că e osândit aici ca pentru o moarte de om, dar pe ceea lume va

arde în pojar nestins de brad.” (M. Sadoveanu)

2) O expansiune a regentei în subordonată, datorată reluării elementului regent sau a poziţiei

sintactice a acestuia în subordonată, în parametrii unei fraze repetate, pare a fi o soluţie de dată
recentă de emfază în zona de îmbinare a propoziţiilor. Revenirea la elementul regent şi
includerea lui în subordonată, după punct, reprezintă o tehnică de reliefare a importanţei pe care
i-o atribuie autorul în discurs. Frecvent în literatura actuală, procedeul se opune formal deplasării
spre stânga a unui grup sintactic (v. supra), constând într-o deplasare spre dreapta a însuşi
termenului regent, deplasare care îi conferă acestuia o poziţie privilegiată în raport cu celelalte
elemente ale enunţului.

-reluare imediată:
„ Cine ştie, poate mi-aş fi adus toată familia în Franţa, să vadă şi ai mei cât e de
mare şi de generoasă această ţară. O ţară pe care am învăţat să o iubesc târziu.”
(Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

- reluare la distanţă:

„ – Aţi observat că unul din cele mai triste obiecte de pe lume e o carte uitată, o
carte proastă. O carte moartă. O carte care nu a putut fi reanimată...” (N. Breban,
Don Juan)

- reluarea unei poziţii sintactice, printr-un sinonim:

- imediată:

„După o tăcere în care gândurile li se mai limpeziră puţin, Tudor reveni, pe

binecunoscuta-i intonaţie gravă, la propriile nelinişti. La tristeţi ce îl îmboldeau să nu
tacă.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

- la distanţă:

„Parisul nu s-a schimbat de la Dali încoace. Sâmbătă seara e un oraş suprarealist.

Întotdeauna. O metropolă pe care doar pictorii, muzicienii, scriitorii, artiştii, în
general, ştiu s-o iubească.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

Sugerând recunoaşterea ca imbricate a propoziţiilor de care ne-am ocupat în a doua secţiune a

articolului, încercăm să evidenţiem, pe de o parte, necesitatea de a se reconsidera modalităţile de
realizare a imbricării în limba română şi, pe de altă parte, ideea că informarea GLR3 asupra acestui
fenomen sintactic este incompletă. În aceste condiţii, sunt perfect justificate abordări acestei teme
aplicate unui corpus mai amplu, investigaţii din confruntarea cărora să rezulte oportunitatea rediscutării
statutului unor propoziţii ale căror particularităţi de construcţie sintactică, dacă se ţine cont de
conformitatea cu definiţia generală propusă de GLR3, le integrază în sfera imbricatelor.

3.9Construcţia detaşată

Bernard Combettes, 1998: 12, apud J.-M. Adam, 2008, p. 81:

„Construcţia detaşată introduce în enunţ o nouă structură predicativă, desigur redusă, dar care
stabileşte cu subiectul o relaţie identică cu cea a unei predicaţii complete. Această caracteristică,
care opune net construcţia detaşată construcţiilor legate, este fundamentală: ea explică faptul că o
construcţie detaşată apare adesea ca o paranteză, un fel de incidentă explicativă, care nu este
utilizată pentru a determina un grup nominal, ci pentru a aduce o nouă informaţie despre el aşa
cum ar face o structură de frază independentă construită pe o articulare predicativă. De aceea,
construcţia detaşată poate fi interpretată ca un constituent periferic: predicaţie secundară, ea se
adaugă întotdeauna unei prime predicaţii principale, într-o relaţie [...] mai strânsă sau mai slabă.

În ciuda legăturii sintactico-semantice cu subiectul din nucleul frazei complexe, construcţia

detaşată este o unitate de sens:

Trântindu-l la pământ pe afişorul Ahile, ci îl târâră de-a lungul întregii pasarele

din Alfortville, apoi îl azvârliră.

În structura acestui text, construcţia detaşată constituie o unitate textuală la fel ca şi următoarele
două unităţi, separate de organizatorul temporal APOI.

p. 84: „Analiza este confirmată de folosirea frecventă a construcţiilor detaşate în presa scrisă,
unde acestea permit introducerea unei cauzalităţi narative:

Scăpând de sub supravegherea mamei [e1], un băieţel în vârstă de 16 luni a căzut mortal vreo
zece metri de la etajul al treilea al unui bloc situat pe strada Village, nr. 5. [e2]

Construcţia detaşată [e1], cu forma gerunzială scăpând – care semnalează anterioritatea

acţiunii ... este dată ca o informaţie importantă despre cauza accidentului povestit de [e2].

Exemple de construcţii detaşate care marchează în chip special relaţia de cauzalitate

Construcţii gerunziale în fraza românească:

„Era un gest al ei din vremea cea mai bună, dar, în acelaşi timp şi un indiciu că ea, simţindu-se
preferată şi stăpână, putea, ca o aristocrată a iubirii, să facă orice gest, fără să se umilească, aşa
cum regele Spaniei spală în Joia Mare doisprezece cerşetori pe picioare.” (Camil Petrescu,
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)
 „Dar voi, zicând că-s mort, încet m-aţi dus

Cu lung convoi, la groapă, printre spuze.

Pe piept obolul veşnic mi l-aţi pus

Iar crinul negru mi l-aţi pus pe buze.” (Radu Stanca)

„ – Azi numai copiii şi bătrânii au rămas în Văleni, începu Vasile Murăşanu, care,
văzându-se pornit cu cei doi fraţi, simţea cum îi creşte curajul.” (I. Agârbiceanu,
Arhanghelii)

Construcţii participiale în fraza românească:

„Rămasă văduvă foarte tânără şi fără copii, îşi împărţise toată inima ei între operele de
binefacere şi nepoţelul Puiu, mai cu seamă că sărmănelul avusese nenorocirea să piardă pe
maică-sa micuţ de tot.” (L. Rebreanu, Ciuleandra)

„Profesorul intra în amfiteatru într-un soi de inerţie a curselor contracronometru şi, luat prin
surprindere de tinerii din bănci, se trezea în lumea limbii române, descumpănit, ca un actor care,
de emoţie în faţa unui public numeros, nu-şi mai aminteşte rolul.” (Mirela-Ioana Borchin, A
venit... să plece)

3.10 Anacolutul

GLR3, vol. II: 743: „Anacolutul este un fenomen sintactic de discontinuitate în construcţia
propoziţiei sau frazei, o deviere de la normele sintaxei literare, [discontinuitate] specifică limbii
populare şi familiare, mai ales variantei orale. Anacolutul reprezintă o „fractură” la nivelul
organizării şi al coerenţei unui enunţ, constând în întreruperea, reluarea, de obicei la distanţă, şi
modificarea construcţiei sintactice după alt tipar structural. Anacolutul implică, în general,
izolarea fonetică şi sintactică a unei părţi a enunţului, cu unele consecinţe pragmatice şi stilistice
legate de tematizarea/ focalizarea componentului izolat.”

„– N-am avut tăria să stau de vorbă cu tine, recunoscu Corina, cu o voce slabă, gâtuită.
Doar o clipă dacă te-aş fi auzit, n-aş mai... aşa cum am ales…, adăugă în încercarea ei de a se
justifica, tuşind ca să-şi dreagă vocea.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„Cine face, facă-i-se.”

#Ea, când a văzut-o aşa palidă şi slăbită, cu cearcăne de-a dreptul negre, nu i-a mai venit
să o certe.#

„ – Ce-mi pasă mie de visele tale, eu, care nu visez niciodată şi dacă aş visa, ce?” (N.
Breban, Îngerul de gips)

„... un gest pe care nu pot să-l sufăr, pe care, dacă l-ai vedea la mine,
aproapele tău, te-ar umple de silă...” (N. Breban, Îngerul de gips) [în loc de care –
subiect în relaţie cu predicatul ar umple]

„Începea să plângă în faţa unei femei, lui care, ani, decenii la rând, îi fusese
ruşine să plângă în singurătate?!” (N. Breban, Îngerul de gips) [subiect... el care... se
ruşina...]

În sintaxa orală, întreruperile şi schimbările de natură morfosintactică sunt involuntare.

Anacolutul este condiţionat „în plan afectiv şi emotiv de circumstanţele actului de comunicare,
de lipsa planificării prealabile a structurii enunţului, de starea şi atitudinea locutorului (goluri de
memorie, oboseală, nesiguranţă), precum şi de intervenţiile colocutorului/ colocutorilor, având ca
urmare pierderea controlului vorbitorului asupra ansamblului organizării sintactice a enunţului.

D. Irimia, 1977: 394: „Mai ales în comunicarea orală, datorită intervenţiei unor factori
extralingvistici (starea afectivă a subiectului vorbitor etc.) sau lingvistici (dislocarea sintactică
etc.), relaţia dintre un subiect iniţial şi verbul predicat se întrerupe, generând un anacolut. [...] iar
ceea ce a fost într-un prim moment subiect rămâne în afara nucleului predicaţional, rămâne un
subiect suspendat.

„Cine-au îndrăgit străinii

Mânca-i-ar inima câinii.” (M. Eminescu)

„Necunoscuta care se vindea

Nu numai mie, ci şi altora –

Deşi-o iubeam, am renunţat la ea

Şi n-am mai vrut să ştiu cine era!...” (I. Minulescu)

„Oare nu cumva acolo, în orizontul în care ar fi putut da cu piatra, conştiinţa sa l-ar fi

putut salva? Conştiinţa sa cu care se încrucişa întotdeauna în faţa berăriei, cu zâmbetul Lui
lipicios, de parcă el, Minda, ar fi avut şaisprezece ani, pulpele goale şi cozile împletite pe spate,
să-i zâmbească cineva, astfel, de parcă ar fi fost...” (N. Breban, Îngerul de gips)

„... o soră a tatălui meu, o femeie cumsecade, care-mi aducea jucării şi hăinuţe de Paşti şi
la Crăciun, o suspectam că-şi pune picior peste picior numai ca să i se vadă dunga de la ciorap, la
vârsta aia mi se părea că e foarte şic să ţi se vadă dunga de la ciorap, ha, ha!” (N. Breban,
Îngerul de gips)

În sintaxa limbii scrise, anacolutul este, în general, „rezultatul elaborării enunţului, ca

organizare sintactică complexă, fiind uneori intenţionată, în vederea reproducerii cât mai fidele a
vorbirii populare, sau a obţinerii unor efecte stilistice.

Ibidem: 745: „Fenomenul de anacolut se poate manifesta de mai multe ori în cuprinsul
aceluiaşi enunţ, dezorganizând întreaga structură a enunţului:

„Omul, după ce văzuse scestea toate, nu-i mai păsa, încât vecinul său tot nu-i venea să
creadă.” (M. Preda, Moromeţii)
 „Măcar familia lui Joloncovschi, ai lui Vlad, i-au strămutat doar, le-a luat tot ce aveau şi
i-a dus nu ştiu unde, în Bărăgan, unde erau strămutaţi o grămadă de chiaburi din Banat, elemente
ostile colectivizării...” (N. Breban, Îngerul de gips)

Alteori, construcţia frazei este alterată la nivelurile joncţiunii şi

compatibilizării modurilor verbale utilizate în propoziţiile deviante:

„Era regretul adânc că nu mă voi mai urca niciodată la catedră şi să văd

aţintiţi asupra mea ochii studenţilor încărcaţi de o superbă curiozitate şi simpatie
pentru mine?” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Neîncrederea ascunsă, care se insinuase în sufletul meu, că sentimentele ei

pentru mine se pot retrage brusc după o acumulare absurdă de aversiune, şi ura
să reapară cu violenţă?” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

GLR2, vol. II: 420-421: „Există anacoluturi care fac fraza complet de neînţeles, ca în
exemplele:

Deşi avem în faţă două cărţi cărora, fără a li se nega meritele, sunt susceptibile de
observaţii critice, recenzenţii au preferat laudele nemăsurate. (Luceafărul, 103/ 1962)

Reclamantul acela care a făcut reclamaţia, un porc al meu, ca o ură personală pentru
tat-so care tocmai se certase, l-a găsit cu o altă turmă de porci a altora şi l-a luat numai pe el
din toţi şi pe ceilalţi i-a lăsat în stogul de grâu. (Radu Dimiu, Limbajul juridic)”

3.11 Repetiţia

Ibidem: 753: „Repetiţia constă în reluarea... unui component al discursului.”

Repetiţiile intenţionate sunt folosite pentru realizarea coeziunii textuale, a diverselor mişcări
argumentative sau a unor strategii conversaţionale.

Într-un dialog, repetiţia implică introducerea unei expresii lingvistice din replica
anterioară în replica următoare:

A: Văd că ninge.
 B: Ninge, vom avea parte de zăpadă toată luna.

Recurenţa parţială presupune doar reluarea radicalului în structura unui component al

familiei sale lexicale sau al paradigmei flexionare:

A: Sunt grasă cum n-ai vrut niciodată să fiu.

B: Grăsuţă cum n-am vrut niciodată să fii.

Repetiţiile enunţurilor-propoziţie sunt, din punct de vedere formal, imediate sau la distanţă.

- imediate:

„– Se topeşte de necaz, vai de sufletul ei! Vai de sufletul ei! o compătimi şi

Corina, ştiind câtă plăcere îi face lui Buni să audă asemenea vorbe din gura
nepoatei pe care o crescuse în acest spirit. (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„– Nici să nu te gândeşti. Nici să nu te gândeşti, repetă Delia, că vă lăsăm

singure.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„– Oare ce o fi făcut? Oare ce o fi făcut? Oare ce o fi făcut? se tângui Stela,

lungind vocala u şi însoţind-o cu câte un hohot de plâns, arătând astfel că pentru ea
nevinovăţia lui Puiu era o gogoriţă şi că motivul arestării lui conta mai mult decât
orice altceva în acel moment, în care ea voia să înţeleagă ce se întâmplă cu fiul ei.”
(Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

- la distanţă:

„– ... Aşteaptă, nu ştiu ce aşteaptă... E complet nerealist, de parcă ar avea gripă,

nu... Nu pronunţă, din superstiţie, numele bolii de care era convinsă că suferă Lazăr,
dar făcu aluzie la el, prin mimică, prin buzele alungite, cu colţurile lăsate în jos,
uitate aşa multă vreme.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„ – Ferească Dumnezeu! completă bătrâna. Îşi mişca întruna capul, cu mâna

zbârcită şi pătată dusă peste buzele strâns lipite, ca să-şi arate mila faţă de
nenorocita aceea, care, după ce crescuse cu atâtea sacrificii un copil şi îl ţinuse la
şcoală într-un oraş mare şi scump, în loc să aibă la bătrâneţe sprijinul lui, are parte
de aşa o supărare. Ferească Dumnezeu! Nime să nu tracă prin ce trece ie...”
(Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

În concluzie, pe lângă faptul că este unul din mijloacele de asigurare a coeziunii textuale,
repetiţia contribuie la sublinierea semnificaţiei elementelor-cheie dintr-un discurs.