MASAJUL DIVERSELOR REGIUNI ALE CORPULUI

OMENESC

Masajul regiunilor trunchiului constă în prelucrarea celor trei

regiuni distincte: spatele, peretele toracic şi abdominal. Datorită conformaţiei
anatomice şi rolurilor funcţionale diferite, aceste regiuni se masează întotdeauna
separat.
Masajul spatelui Pe spate se aplică toate procedeele principale de masaj şi
o parte din cele ajutătoare. Această regiune întinsă, plană şi aproape netedă (cu
excepţia coloanei vertebrale şi a omoplaţilor) este acoperită de o dermă mai groasă şi
mai puţin sensibilă, ţesutul conjunctiv şi adipos este slab reprezentat, musculatura este
plată şi dispusă în mai multe straturi, iar circulaţia sângelui redusă şi divers orientată.
Poziţia celui care masează este în stând sau aşezat pe un scaun cu înălţime
potrivită, cu mâna îndemânatică spre pacient.
Cel masat este în decubit ventral cu capul răsucit într-o parte, membrele
superioare întinse pe lângă corp.
Masajul peretelui toracic Peretele toracic se deosebeşte ca structură de
regiunea spatelui dar şi prin rolul său esenţial în respiraţie. Pielea acestei regiuni este
mai fină şi mai sensibilă, ţesuturile subcutanate mai reduse pe părţile laterale şi pe
linia mediană. O deosebire esenţială, la acest nivel al trunchiului, între bărbaţi, la care
se remarcă muşchii pectorali bine dezvoltaţi şi femei, la care predomină relieful
glandelor mamare. Pentru masajul acestei regiuni se recomandă poziţia decubit dorsal
cu capul uşor ridicat, rezemat pe un plan înclinat. Pentru masajul părţilor laterale, se
ridică braţele, mâinile se aşează sub ceafă sau pe creştet. Pentru masajul zonelor
laterale se răsuceşte trunchiul spre partea opusă regiunii pe care se aplică masajul.
Executantul stă în picioare sau aşezat cu mâna îndemânatică spre banchetă.
Masajul peretelui abdominal Peretele abdominal este o adevărată
centură constituită din muşchi plaţi şi supli, legaţi între ei prin puternice formaţiuni
fibroase. Pielea la acest nivel este subţire, moale şi elastică. La unele persoane
prezintă o mare sensibilitate cu caracter specific, care împiedică deseori aplicarea
manevrelor de masaj. Persoanele predispuse la obezitate, bine hrănite şi sedentare,
prezintă sub piele straturi abundente de grăsime, cute groase şi moi, care modifică
forma şi funcţiile centurii abdominale, musculatura fiind predispusă la atonie şi
insuficienţă funcţională. Circulaţia sângelui la acest nivel este divers orientată.
Manevrele de masaj specifice acestei zone sunt netezirea, fricţiunea, vibraţiile şi
percuţiile uşoare. Manevrele mai puternice se evită datorită lipsei planului osos
profund cu excepţia cadrului colic, în caz de constipaţie, când se efectuează presiuni
glisate urmând traseul acestuia: ascendent, transvers, descendent. Poziţia celui masat
şi a maseurului este aceeaşi ca la masajul peretelui toracic. Pentru a obţine o relaxare
mai eficientă a muşchilor abdominali, membrele inferioare ale pacientului sunt
flectate din articulaţiile coxo-femurale şi genunchi, iar picioarele se sprijină pe tălpi.

Masajul membrelor inferioare şi al regiunii fesiere.

Acesta se poate executa fie pe segmente, fie pe toată lungimea lor, începând cu partea
posterioară. Membrele inferioare sunt mai lungi, mai groase şi mai puternice decât
membrele superioare, adaptate funcţiilor statice şi dinamice specifice lor. Oasele şi
articulaţiile sunt mari şi rezistente, muşchii voluminoşi şi tonici. Masajul membrelor
inferioare pe partea posterioară se execută din poziţia decubit ventral. Uneori, pentru
masajul părţii laterale a coapsei şi gambei, pacientul se poziţionează în decubit lateral.
Poziţia maseurului este în stând sau aşezat lateral de în partea segmentului asupra
căruia aplică masajul sau la capătul banchetei pentru masajul segmentului distal.
Ordinea aplicării masajului este următoarea: plantă, gambă, coapsă, regiune fesieră.

Masajul membrelor superioare. Volumul muşchilor şi al

ţesuturilor moi este mai redus decât cel al membrelor inferioare, având în vedere
adaptarea lor pentru mişcări ample şi de abilitate, mai mult decât pentru cele de forţă
şi rezistenţă. Pentru masajul acestor segmente, pacientul este aşezat în decubit dorsal
cu capul uşor ridicat pe plan înclinat. Executantul stă în picioare sau aşezat în partea
segmentului pe care îl masează, în ordinea următoare: mână, antebraţ, braţ, umăr.

Masajul capului. La această regiune, masajul prezintă anumite

particularităţi legate de conformaţia anatomică, precum şi de influenţele pe care dorim
să le exercităm asupra acesteia. Pielea capului este groasă şi bine întinsă. Între piele şi
oasele craniului există un strat foarte subţire de ţesuturi fibro-elastice şi musculare,
care îi permit un anumit grad de mobilitate. Aceste ţesuturi sunt străbătute de o reţea
bogată de vase sanguine şi limfatice, precum şi de ramificaţii ale nervilor periferici.
Vasele se ramifică în diferite direcţii: din mijlocul frunţii spre tâmple şi în sus spre
creştet, din creştet spre părţile laterale şi înapoi spre ceafă. Muşchii sunt foarte subţiri,
plaţi şi se inseră pe piele şi pe oasele craniului. Ramificaţiile nervilor provin din nervii
cranieni şi cervicali. Masajul capului poate fi executat pe toată suprafaţa, pe frunte, pe
creştet, pe părţile laterale şi pe partea posterioară, global sau strict localizat. Poziţia
pacientului poate fi aşezat pe un scaun scund, sprijinindu-şi fruntea sau bărbia pe
mâinile proprii sau pe un plan de sprijin potrivit de înalt, cu spatele spre maseur, care
este în stând sau aşezat pe un scaun mai înalt. Pentru masajul frunţii şi al părţii
anterioare a capului, maseurul stă în spatele pacientului care îşi sprijină capul pe
pieptul acestuia. Masajul capului mai poate fi executat din diverse poziţii de decubit
(dorsal, ventral, lateral), cât şi de zona pe care se aplică (partea occipitală sau laterală
a capului).

Masajul feţei. Este o formă specială de masaj practicată în cosmetică şi

în scop terapeutic. În acest masaj se folosesc o serie de procedee clasice adaptate la
particularităţile morfologice şi funcţionale ale acestei regiuni. Manevrele exercită o
acţiune circulatorie şi trofică, tonică şi stimulatoare asupra pielii şi ţesuturilor
subcutanate.
Masajul cosmetic se aplică în special la femei, în scopul păstrării aspectului
sănătos şi proaspăt al pielii sau pentru corectarea unor imperfecţiuni.
Masajul terapeutic al feţei are drept scop tratarea modificărilor inestetice şi de
tonus ale ţesuturilor (cute, riduri), al urmelor unor boli de piele sau accidente la
nivelul feţei (cicatrici, aderenţe, pareze).
Masajul cosmetic se aplică asociat şi cu unele preparate (unguente, creme,
soluţii, loţiuni) cu proprietăţi trofice şi terapeutice.
În activitatea sportivă este util în unele cazuri de accidentări ale feţei survenite
în activitate (ex. box).
Paralizia sau pareza nervului facial, de apartenenţă centrală sau periferică este
destul de frecventă, iar cauzele care o determină fiind numeroase. Leziunea nervului
se poate produce la orice nivel pe traiectul său anatomic, de aici derivând intensitatea
şi forma clinică a paraliziei, de la caz la caz. În aceste cazuri, faţa apare cu un aspect
asimetric de partea bolnavă, cutele frunţii sunt şterse, ochiul rămâne parţial sau total
deschis, atât în stare de veghe cât şi în somn. Secreţia lacrimală este abundentă,
muşchii feţei sunt imobili, şanţul nazo-genian este şters, comisura bucală coborâtă.
Bolnavul nu poate sufla, fluiera.
Paralizia facială periferică “a frigore”, unilaterală, de natură infecţioasă sau
virotică, are, în general, o evoluţie favorabilă, legată de precocitatea aplicării
tratamentului, cât şi de natura şi locul leziunii nervoase.
În tratamentul de recuperare al parezelor de facial, masajul şi exerciţiile
selective pentru muşchii feţei au un rol deosebit de important. Masajul, în acest caz, se
aplică şi extern şi intern (intrabucal). Pentru a preveni hemispasmul facial, el se
realizează prin manevre de netezire şi fricţiune uşoare, în ritm lent, simetric pe ambele
părţi. Ca mod de abordare, se începe cu regiunea intersprâncenară continuând apoi cu
pliul nazo-genian, aripile nasului, buza superioară, masând apoi bărbia, urmând zona
maxilarelor, urcând în final spre ureche unde masajul se face mai insistent şi se
termină în zona sprâncenelor. Masajul frunţii se realizează începând dinspre tâmple,
se alunecă apoi cu presiuni lejere ale degetelor către axa de simetrie a feţei, revenind
către tâmple. Se ridică apoi degetele către rădăcina părului, executând un masaj
transversal apropiat de limita de elasticitate a ţesutului celular subcutanat al zonei
respective. Aceeaşi succesiune este refăcută în sens invers şi se termină prin
întinderea pielii din zona unghiului extern al ochiului.

Masajul gâtului. La acest nivel este necesar să delimităm două regiuni,

anterioară şi posterioară, care se deosebesc ca structură şi funcţii:
- regiunea anterioară se caracterizează printr-o mare complexitate anatomică şi
funcţională, fiind străbătută de conducte organice importante, în ordine: traheea şi
esofagul, carotidele internă şi externă, venele jugulare, canale limfatice şi trunchiuri
nervoase, alături de care sunt prezente: ganglionii limfatici cervicali, tiroida şi
parotidele, precum şi formaţiunea reflexogenă “glomus carotidian”. Pe aceste structuri
anatomice, dată fiind sensibilitatea lor, sunt recomandate numai netezirile şi vibraţiile
uşoare în sensul circulaţiei sanguine de retur. Aria tiroidiană este exclusă de la orice
formă de masaj.
Poziţia indicată pentru cel masat este cea de decubit dorsal, cu capul ridicat
sau în şezând, rezemat cu capul în uşoară extensie.
Regiunea posterioară a gâtului, cu o musculatură inserată de ambele părţi ale
coloanei vertebrale, fără particularităţi anatomice deosebite, beneficiază de aceleaşi
manevre clasice de netezire, fricţiune, frământat, tapotament şi vibraţii, adaptate ca
intensitate acestei zone.
Poziţia celui masat este în decubit ventral cu capul uşor în flexie, cu fruntea
rezemată pe dosul mâinilor sau poziţia şezând pe un scaun scund, cu fruntea sprijinită
înainte pe un plan potrivit de înalt, cu spatele la maseur, la rândul lui aşezat pe un
scaun mai înalt sau în picioare.