Nu-: nu-l, nu-i, nu-s, nu-mi, nu-ţi, nu-şi.

NU-L / NUL
Se scrie nu-l, cu cratimă, când poate fi înlocuit cu nu îl:
Nu-l (nu îl) văd, unde e?
Se scrie nul, într-un cuvânt, când e adjectiv (nul, nulă, nuli, nule) şi
înseamnă cu valoare zero:
Acest act este nul.

NU-I
Se scrie întotdeauna nu-i, cu cratimă. Poate fi înlocuit cu:
- nu îi … (lui/ei): Nu-i (nu îi) dă voie să vină.
- nu e/este: Nu-i (nu e/este) de acord.

NU-S
Se scrie întotdeauna nu-s, cu cratimă. Poate fi înlocuit cu nu sunt:
Eu/ei/ele nu-s (nu sunt) de acord.

NU-MI
Se scrie întotdeauna nu-mi, cu cratimă. Poate fi înlocuit cu nu îmi:
Nu-mi (nu îmi) spune că te-ai răzgândit!

NU-ŢI / NUŢI
Se scrie nu-ţi, cu cratimă, când poate fi înlocuit cu nu îţi:
Nu-ţi (nu îţi) dau voie!
Se scrie Nuţi, într-un cuvânt şi cu majusculă, când e prenume de
femeie.

NU-ŞI
Se scrie întotdeauna nu-şi, cu cratimă. Poate fi înlocuit cu nu îşi:
Nu-şi (nu îşi) termină niciodată treaba la timp.
 Mi-: mi-o, mi-l, mi-am, mi-au. Şi alte mi-uri.

1. MI- + pronume

MI-O
Se scrie întotdeauna mi-o, cu cratimă. Poate fi completat cu mie … pe
ea:
Mi-o dă (mie pe ea, cartea).
Vezi şi MI-O în 5. MI- + prezumtiv.

MI-L
Se scrie întotdeauna mi-l, cu cratimă. Poate fi completat cu mie … pe
el:
Mi-l dă (mie pe el, caietul).

MI-I
Se scrie mi-i, cu cratimă, când poate fi completat cu mie … pe ei:
Când mi-i dai? (Când mi-i dai mie pe ei, banii?)
Se scrie mii, într-un cuvânt, când este pluralul de la mie: o mie – două
mii.

2. MI- + e/este

MI-E
Se scrie mi-e, cu cratimă, când poate fi înlocuit cu îmi este:
Mi-e (îmi este) sete.
În celelalte situaţii se scrie mie, într-un cuvânt.

3. MI- + perfectul compus

MI-AM
Se scrie întotdeauna mi-am, cu cratimă. Poate fi completat cu eu …
mie / meu, mea, mei, mele:
(Eu) mi-am spus (mie) că poate e mai bine să nu sun.
(Eu) mi-am scos câinele (meu) la plimbare.
MI-AI
Se scrie întotdeauna mi-ai, cu cratimă. Poate fi completat cu tu …
mie / meu, mea, mei, mele:
(Tu) mi-ai dat (mie) telefon.
(Tu) mi-ai luat maşina (mea).

MI-A / MIA
Se scrie mi-a, cu cratim, când poate fi completat cu el/ea … mie /
meu, mea, mei, mele:
(El/ea) mi-a spus (mie) că nu mai vine.
(El/ea) mi-a luat calculatorul (meu).
Se scrie Mia, într-un cuvânt şi cu majusculă, când e prenume.

MI-AŢI
Se scrie întotdeauna mi-aţi, cu cratimă. Poate fi completat cu voi …
mie / meu, mea, mei, mele:
(Voi) mi-aţi luat (mie) un cadou.
(Voi) mi-aţi dus copiii (mei) la munte.

MI-AU
Se scrie întotdeauna mi-au, cu cratimă. (Pentru că, aşa cum ziceam
aici, numai pisicile îl scriu fără cratimă.) Poate fi completat cu ei/ele
… mie / meu, mea, mei, mele:
(Ei/ele) mi-au adus (mie) ce le-am cerut.
(Ei/ele) mi-au stricat ziua (mea).

4. MI- + condiţionalul (prezent/perfect)

MI-AŞ
Se scrie întotdeauna mi-aş, cu cratimă. Poate fi completat cu eu …
mie / meu, mea, mei, mele:

MI-AI
Se scrie întotdeauna mi-ai, cu cratimă. Poate fi completat cu tu …
mie / meu, mea, mei, mele:

MI-AR / MIAR
Se scrie mi-ar, cu cratimă, când poate fi completat cu el/ea/ei/ele …
mie / meu, mea, mei, mele:
Se scrie miar, într-un cuvânt, când înseamnă bancnotă de o mie (de
lei) şi poate fi numărat: un miar, două miare.

MI-AŢI
Se scrie întotdeauna mi-aţi, cu cratimă. Poate fi completat cu voi …
mie / meu, mea, mei, mele:

5. MI- + prezumtiv

MI-OI
Se scrie întotdeauna mi-oi, cu cratimă. Poate fi completat cu eu/tu …
mie / meu, mea, mei, mele:
Mi-oi face (eu) temele (mele) până la urmă!
Mi-oi da (tu mie) banii înapoi când oi putea!

MI-O
Se scrie întotdeauna mi-o, cu cratimă. Poate fi completat cu el/ea …
mie / meu, mea, mei, mele:
Mi-o spune (el mie) adevărul într-o bună zi!
Vezi şi MI-O în 1. MI- + pronume.

MI-OŢI
Se scrie întotdeauna mi-oţi, cu cratimă. Poate fi completat cu voi …
mie / meu, mea, mei, mele:

MI-OR
Se scrie întotdeauna mi-or, cu cratimă. Poate fi completat cu ei/ele …
mie / meu, mea, mei, mele:

Sau şi s-au
Sau se scrie sau când poate fi înlocuit cu ori:
- Ce preferi, vin sau bere?

S-au se scrie s-au când poate fi completat cu ei / ele:

(Ei/ ele) s-au dus film.
 Sa, s-a

Sa se scrie sa când înseamnă a lui / ei: cartea sa (a lui / a ei).

S-a se scrie s-a când poate fi completat cu el/ea:
El/ea s-a dus. El/ea s-a spălat.
S- are liniuţă după el dacă verbul cu pricina poate fi completat cu el/ea, ei/ele:

Perfect compus:
El/ea s-a dus. Ei/ele s-au dus.

Condiţional prezent:
El/ea/ei/ele s-ar duce.

Prezumitv:
El/ea s-o duce (într-o bună zi). Ei/ele s-or duce.

Parcă să zic că la prezent nu prea cade e-ul de la se, ca să rămână s-. Adică parcă nu-mi vine
să zic El s-aşteaptă să… . Şi nici El s-opreşte.

Aaaaa, ar mai fi şi situaţia când s are liniuţă înaintea lui: -s. Caz în care vine de la (şi poate fi
înlocuit cu) sunt (eu/ei/ele sunt).

S-ar, sar

Sar se scrie sar când vine de la a sări: eu sar, ei/ele sar.

S-ar se scrie s-ar când putem adăuga el/ea sau ei/ele:

El/ea s-ar duce. / Ei/ele s-ar duce.

După cum putem observa noi cu ochiul liber, e vorba de condiţionalul unui verb
reflexiv (a se duce), pe care-l putem plimba astfel pe la toate persoanele:

Eu m-aş duce. (Maş nu există).

Tu te-ai duce. (Teai nu există)
El/ea s-ar duce. (Cum ziceam, sar vine de la a sări.)
Noi ne-am duce. (Neam înseamnă fie familie, fie popor.)
Voi v-aţi duce. (Vaţi nu există.)
Ei/ele s-ar duce.
 Saşi, să-şi

Să-şi, adică să îşi … lui/ei: Vezi să-şi ia medicamentele!.

Saşi, pluralul de la sas; la feminin, săsoaice.

Te-: te-am, te-ai, te-or, te-oi. Şi alte te-uri

1.TE- + perfectul compus:

TE-AM
Se scrie întotdeauna te-am, cu cratimă. Poate fi completat cu
eu/noi … pe tine:
(Eu/Noi) te-am văzut ieri (pe tine).
Vezi şi 2. TE- + condiţionalul (prezent/perfect).
TE-AI
Se scrie întotdeauna te-ai, cu cratimă. Poate fi completat cu tu
… pe tine:
(Tu) te-ai privit (pe tine) în oglindă.
Vezi şi 2. TE- + condiţionalul (prezent/perfect).
TE-A
Se scrie întotdeauna te-a, cu cratimă. Poate fi completat cu
el/ea … pe tine:
(El/ea) te-a adus cu maşina.
(PS: Să fie clar, numa’ în engleză scriem tea, într-un cuvânt.
În română se scrie întotdeauna te-a, cu cratimă. Ok? S-a auzit
şi-n ultima bancă?)
TE-AU
Se scrie întotdeauna te-au, cu cratimă. Poate fi completat cu
ei/ele … pe tine:
(Ei/ele) te-au luat (pe tine) cu ei.
(PS: A nu se confunda cu teul. Unde teu este, conform DEX:
1. Riglă de desen prevăzută la un capăt cu o riglă mai mică,
perpendiculară pe prima. 2. Dispozitiv indicator în formă de T,
folosit pe un aeroport pentru a arăta direcția și sensul vântului.
3. Nume dat unor obiecte care au forma literei T.)
2.TE- + condiţionalul (prezent/perfect):
TE-AŞ
Se scrie întotdeauna te-aş, cu cratimă. Poate fi completat cu eu
… pe tine :
(Eu) te-aş lua (pe tine) cu mine dacă ai fi mai cuminte.
TE-AI
Se scrie întotdeauna te-ai, cu cratimă. Poate fi completat cu tu
… pe tine:
(Tu) te-ai duce …
Vezi şi 1. TE- + perfectul compus.
TE-AR
Se scrie întotdeauna te-ar, cu cratimă. Poate fi completat cu
el/ea/ei/ele … pe tine.
(El/ea/ei/ele) te-ar aştepta (pe tine) dacă…
TE-AM
Se scrie întotdeauna te-am, cu cratimă. Poate fi completat cu
noi … pe tine:
(Noi) te-am aştepta (pe tine) la gară dacă…
Vezi şi 1. TE- + perfectul compus.
3. TE- + prezumtivul
TE-OI
Se scrie întotdeauna te-oi, cu cratimă. Poate fi completat cu
eu/tu … pe tine :
(Eu) te-oi vedea (pe tine) într-o bună zi…
Te-oi duce tu când ţi-o veni cheful de ducă!
TE-O
Se scrie întotdeauna te-o, cu cratimă. Poate fi completat cu
el/ea … pe tine:
(El) te-o lua (pe tine) cu el, dac-o avea loc în maşină.
(Se scrie Teo, într-un cuvânt, numai când e prenume. Şi,
evident, îl scriem cu majusculă.)
TE-OM
Se scrie întotdeauna te-om, cu cratimă. Poate fi completat cu
noi … pe tine:
Te-om aştepta noi (pe tine) la gară, dacă n-are cine altcineva.
TE-OR
Se scrie întotdeauna te-or, cu cratimă. Poate fi completat cu
ei/ele … pe tine:
Te-or duce ei (pe tine) la film.
Ţi, ţii, ţi-i

N-a căutat nimeni, da’ uitându-mă la căutările despre vii şi vi-i, am

avut revelaţia că există şi cestiunea ţi, ţii, ţi-i.

Car’ va să zică:

Scriem ţi (ţi-) când putem adăuga ţie:

Ţi l-am dat (ţie). Ţi-am dat (ţie). Ţi-aş da (ţie).

Scriem ţii când vine de la a ţine:

Tu ţii cu FC Cucuieţii din Deal.

Scriem ţi-i când putem completa cu ţie … pe ei:

Mi-ai trimis banii? – Ţi-i trimit mâine (ţie pe ei, banii).
Va căuta. – la viitor e întotdeauna va, într-un cuvânt. Adică: dacă
poate fi completat cu el/ea, e va: El va căuta mâine.

V-a căutat. – la perfect compus e întotdeauna v-a. Dacă poţi să

adaugi pe Dvs / pe voi, atunci e v-a: El v-a căutat pe voi / pe Dvs.

Vă, vi, v-, vi-, -vă. Etc

Vi-am NU există. Se spune şi se scrie v-am.
Forma vi o folosim doar dacă urmează un alt pronume, care începe cu
consoană: Vi-l dau. / V-o dau. / Vi le dau. / Vi se spune. Plus, da,
forma Vi-i dau

A. VĂ + verb.

1. Pe lângă verbe la timpurile simple ale indicativului se foloseşte

VĂ – indiferent că e dativ (vouă vă) sau acuzativ (pe voi vă):

Vă spun, vă ajut, vă observ, vă întreb.

Pronunţat împreună cu un verb care începe cu a sau cu o, vă devine v-:

v-aştept.

Dacă verbul începe cu î, vă rămâne vă: Vă înţeleg. Vă-nţeleg.

La fel pentru conjunctivul prezent:

Să vă spun. Să vă aduc / Să v-aduc. Să vă întreb.

2. Pe lângă verbe la perfect compus sau condiţional-optativ:

V-. V-am spus. V-am dus.

V-aş spune. V-aş duce.

3. Pe lângă imperativ sau gerunziu: -VĂ.

Duceţi-vă! Spunându-vă.

4. Pe lângă infinitiv: VĂ.

Pentru a vă cere.
B. VI / VI- / V- + pronume + verb

Vă dau un pix. Vi-l dau.

Vă dau o carte. V-o dau. (Fără -i-!!!)
Vă dau banii. Vi-i dau.
Vă dau cărţile. Vi le dau.
(La fel pentru conjunctivul prezent: să vi-l dau, să v-o dau, să vi-i
dau, să vi le dau.)

V-am dat un pix. Vi l-am dat.

V-am dat o carte. V-am dat-o.
V-am dat banii. Vi i-am dat.
V-am dat cărţile. Vi le-am dat.
(La fel pentru condiţional-optativ: v-aş da, vi l-aş da, v-aş da-o, vi i-aş
da, vi le-aş da.)

Car’ va să zică:
Nu există vi-am dat. Există v-am dat, vi i-am dat.
Nu există vi-o dau. Există v-o dau, v-am dat-o.

V-aţi? Va-ţi? Vaţ-i? Sau vaţi?

O dată pentru totdeauna: e V-AŢI.

Nu-i nici va-ţi, nici vaţ-i, nici vaţi.

E V-AŢI. Atât.
Cu liniuţă înainte de aţi, care vine de la (voi) aţi…

Vi, Vii, Vi-i, Viii

Vi
Scriem vi dacă îl putem completa cu vouă:
Vouă vi s-a spus să nu mai chiuliţi de la ora de gramatică.

Vii
Scriem vii
a. când putem să-l completăm cu tu: tu vii, tu să vii – de la a veni.
b. când e pluralul de la viu şi, evident e opusul lui morţi: oameni vii
(spre deosebire de oameni morţi). Sau vii / morţi – la biserică, pe
căsuţele alea de tablă unde s-aprind lumânări.

Viii
Viii scriem, de obicei, tot în cele chestii bisericeşti: Viii cu viii, morţii
cu morţii. Adică atunci când viii poate fi înlocui cu cei vii. (Cei vii cu
cei vii, cei morţi cu cei morţi.)
Despre i – ii – iii,

Vi-i
Scriem vi-i când putem completa cu vouă şi pe ei: Când îmi puteţi da
banii? – Vi-i dau mâine. (Eu vă dau vouă banii, pe ei.)

V-i nu există.

Voi şi v-oi. Noi şi n-oi.

Voi se scrie voi când e pronume personal şi-nseamnă voi.

Din seria noi, voi, ei.
Voi se mai scrie voi şi când poate fi completat cu eu şi arată viitorul:
Eu voi învăţa pe de rost gramatica Ştefaniei Popescu, ca să nu mă
mai fac de râs.
Voi se mai scrie voi şi când vine de la verbul a voi – numa’ că atunci
se pronunţă un pic altfel. Dacă pe voi de mai-nainte îl pronunţăm într-
o singură silabă, pe voi din a voi în pronunţăm în două silabe: vo/i.
(Am scris aşa, că mi-e că dacă pun cratimă se-nţelege altceva – de
exemplu, vreo ortogramă. Cum bine zicea prietena noastră mona mai
demult.)

V-oi se se scrie v-oi când poate fi completat cu eu şi vouă (şi stă pe

lângă un verb la modul prezumtiv – asta e pentru cunoscători; care,
ok, dacă ştiu ce-i ăla prezumitv ştiu şi când să scrie v-oi.)
Adică: Când (eu) v-oi da (vouă) două după ceafă!… Din seria
românească “unde dă tata, creşte” – Când ţi-oi da una!
Noi se scrie noi când înseamnă, cum ziceam, noi. Din seria eu, tu, el,
noi, voi, ei.
Noi se mai scrie noi şi când e pluralul de la nou.

N-oi se scrie n-oi când poate fi completat cu eu / tu şi poate fi înlocuit

cu nu oi: Doar n-oi vrea să vii şi tu!

Zi? Zii? Zi-i? Despre imperativul lui “a zice”

O spusăi mai adinioarea într-un răspuns la un comentariu:

Imperativul afirmativ al lui “a zice” este ZI! (la persoana a II-a sg).
Cu un singur i.

Imperativul negativ e NU ZICE !, iară nu Nu zi !.

Doi i apar numai în structuri de genul Zi-i lui / Zi-i ei! . Şi, după cum
se vede, numai cu cratimă.

Forma ZII e greşită.