Obiectivele propuse: insusirea de notiuni cheie: credit, functiile creditului, forme ale creditului, dobanda, rata reala si rata

a nominala a dobanzii, scont, valoare actualizata, teoria preferintei pentru lichiditate, lichiditate, dobanda la cont curent, dobanda compusa si dobanda simpla, cererea si oferta de moneda; cunoasterea si intelegerea mecanismului creditarii si a rolului elementelor contractului de creditare; stabilirea diferentelor intre formele creditului; cunoasterea mecanismului de formare a ratei dobanzii pe piata de capital si pe piata monetara; analiza factorilor de influenta asupra nivelului ratei dobanzii; intelegerea efectului lichiditate ca instrument al politicii monetare, a scontului, a dobanzii compuse si a dobanzii la contul curent; calcularea dobanzii pentru diferite forme ale creditului; insusirea unor instrumente si mecanisme de dirijare a volumului de masa monetara in raport cu rata dobanzii. 1. Creditul 1.1. Continutul si functiile creditului Pentru definirea creditului, este necesara prezentarea a trei opinii care s-au conturat cu privire la acest concept, respectiv: creditul ca incredere; creditul ca expresie a relatiilor de redistribuire; creditul ca forma a relatiilor de schimb. Creditul ca incredere: este o conceptie care plaseaza la baza relatiilor de credit ideea de incredere, de unde rezulta caracterul subiectiv al acestora. Considerarea creditului ca incredere se fundamenteaza pe definitiile date acestui concept. Termenul credit isi are originea in cuvintele latine creditum, de credere care desemneaza increderea in ceva sau cineva. In practica, aceasta incredere se concretizeaza in relatiile dintre creditor si debitor, in sensul ca cel din urma trebuie sa prezinte o anumita bonitate, astfel incat sa genereze incredere din partea creditorului. Creditul ca expresie a relatiilor de schimb, reprezinta un acord prin care anumite bunuri, servicii sau o cantitate de moneda sunt cedate in schimbul unei promisiuni de plata viitoare1. Unei asemenea abordari a creditului, ii sunt aduse contraargumente dintre care cel mai puternic, acela potrivit caruia creditul nu este o forma a schimbului, nici din punct de vedere al scopului si nici al continutului material al valorii2. Creditul ca expresie a relatiilor de redistribuire reprezinta o abordare care porneste de la continutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei parti din produsul social de la unii din participantii la circuitul economic catre alti participanti la acest

circuit. Spre deosebire de alte forme ale relatiilor de redistribuire a veniturilor, ca de exemplu impozitele si taxele, care au caracter definitiv, creditul este o forma particulara a acestor relatii, prin caracterul temporar al transferului din economie. Definirea completa a creditului poate fi realizata prin luarea in considerare si corelarea acestor trei abordari, ceea ce poate duce la urmatoarea formulare: Creditul reprezinta o categorie economica, ce exprima relatii de repartitie a unei parti din PIB sau din venitul national, prin care se mobilizeaza si se distribuie disponibilitatile din economie si se creeaza noi mijloace de plata, in scopul satisfacerii unor nevoi de capital si al realizarii unor obiective ale politicii economice. In esenta, creditul reprezinta schimbul unei valori monetare actuale contra unei valori monetare viitoare. Continutul si semnificatia acestui concept rezulta si din functiile care sunt atribuite creditului, si care in functie de opiniile care s-au conturat, pot fi grupate astfel: a) o prima grupa de opinii abordeaza functiile creditului in acelasi mod ca si functiile finantelor, respectiv functiile de repartitie si control. Potrivit acestei idei, relatiile de credit fac parte din relatiile financiare in sens larg; b) o a doua grupa de opinii considera trei functii caracteristice ale creditului (cele doua precedente) plus functia de emisiune; c) a treia grupa analizeaza functiile creditului ca: functie de mobilizare si functie de redistribuire; 1 Thomas Fitch, Dictionary of Banking Terms, New York, 1993. 2 Vasile Turliuc, Vasile Cocris , Ankarom, 1997. d) a patra grupa de opinii apreciaza creditul prin aceea ca este insotit permanent de dobanda, atribuindu-i-se functia de purtator de dobanda. Dintre toate aceste opinii exprimate cu privire la functiile creditului, retin atentia cele care atribuie creditului urmatoarele functii: - de repartitie - de control - de emisiune. Elementele si trasaturile creditului Pentru evidentierea functiilor si caracteristicilor creditului, este necesara prezentarea1.2. elementelor incluse in relatiile de credit, astfel: - participantii la raportul de credit; promisiunea de rambursare; - scadenta; - dobanda (pretul creditului). Participantii la raportul de credit, creditorul si debitorul sunt denumiti in literatura de specialitate cu termenul subiecte ale raportului de credit3.

Analiza participantilor la raportul de credite evidentiaza marea diversitate a acestora si dimensiunile ample ale creditarii. Daca se procedeaza la gruparea in trei categorii principale a creditorilor si debitorilor, se disting: populatia; statul, agentii economici. Agentii economici detin o importanta pozitie in randul creditorilor, in cazul in care obtin rezultate financiare pozitive, pentru care cauta cele mai eficiente modalitati de plasare pe piata monetara sau de capital. Disponibilitatile monetare degajate de intreprinderi se constituie in resurse de creditare a activitatilor unitatilor deficitare, fie in mod direct, fie prin intermediul bancilor si al altor institutii financiare. Potentialul de economisire, implicit de creditare al intreprinderilor poate fi evidentiat prin analiza disponibilitatilor in depozite la termen si ale portofoliilor de titluri detinute ca participatii la capitalul social al altor agenti economici si ca subscriptori la titlurile emise de stat. Pentru anul 1998 valoarea depozitelor la termen in lei a agentilor economici din Romania s-a situat la 5498 mild. lei, iar valoarea depozitelor in valuta a reprezentat 1637 mild. lei, constituindu-se intr-o sursa importanta de creditare a economiei. Populatia participa la procesul de creditare in dubla calitate, de creditor si debitor, remarcandu-se prin rolul important in asigurarea resurselor de creditare. Pentru anul 1998, de exemplu, potentialul de economisire al populatiei, reflectat in volumul depozitelor in lei si valuta, l-a depasit pe cel al agentilor economici. Astfel, depozitele in lei ale populatiei s-au situat la 30966 mild. lei, iar cele in valuta la 10895 mild. lei. O asemenea tendinta este specifica si tarilor dezvoltate, unde aportul populatiei la formarea resurselor de creditare este aproximativ egal cu cel al intreprinderilor. Participarea statului in calitate de creditor nu poate fi analizata decat in situatia inregistrarii de excedente bugetare si a disponibilizarii in economie a unor importante sume, dirijate catre sistemul asigurarilor si protectiei sociale ori catre alte destinatii. In schimb, calitatea de debitor a statului este bine definita in toate economiile contemporane, ca urmare a inregistrarii de deficite bugetare. Nivelul datoriei publice, rezultat al indatorarii interne si externe a statelor depaseste in unele cazuri nivelul PIB, dupa cum dovedesc datele urmatoare: in anul 1997, ponderea datoriei publice in PIB se situa la 130,6% in Belgia, 110,6% in Grecia, 123,4% in Italia, 70,2% in Danemarca, 56,4% in Franta, 78,7% in Olanda etc. Promisiunea de rambursare reprezinta angajamentul debitorului de a rambursa, la scadenta, valoarea capitalului imprumutat, plus dobanda, ca pret al creditului. 3 Cezar Basno, Dardac Nicolae Moneda, Credit, Banci, EDP, 1996, pag. 126. Datorita unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate afla in incapacitate de plata, sau poate intarzia plata sumelor ajunse la scadenta. Din acest motiv, este necesar, ca la nivelul creditorului sa se adopte masurile necesare pentru prevenirea si eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiza temeinica a solicitantului de credite, din mai multe puncte de vedere: pozitia pe piata interna si in cadrul ramurii, situatia financiara, gradul de indatorare, forma juridica si raportul cu ceilalti participanti pe piata. Strans legata, si decurgand din promisiunea de rambursare apare garantarea creditului. Garantarea creditelor constituie o caracteristica legata de rambursabilitatea acestora.

In functie de natura elementelor care constituie obiectul garantiei, se poate face distinctie intre garantia reala si garantia personala. Garantia reala are la baza garantarea sau gajarea creditului cu valori materiale, prin a caror valorificare se pot obtine sumele necesare achitarii creditului. O forma distincta de garantare reala o constituie ipoteca, actul prin care debitorul acorda creditorului dreptul asupra unui imobil, fara deposedare. Garantia personala reprezinta angajamentul luat de o terta persoana de a plati suma ajunsa la scadenta, in cazul incapacitatii de plata a debitorului. Cea mai adecvata forma de garantare a creditelor o constituie garantarea financiara, fapt care este posibil prin asigurarea in viitor a unor fluxuri de venituri suficiente pentru acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului si dobanda aferenta. In acest scop, se procedeaza la garantarea creditului cu elementele patrimoniale ale debitorului (active fixe si circulante). In practica se utilizeaza metoda garantarii creditelor pe seama portofoliului de efecte comerciale detinute de agentul economic solicitant de credite. Scadenta sau termenul de rambursare stabilit in contract este diferit in functie de particularitatile sectorului de activitate si de nivelul eficientei activitatii beneficiarilor de credite. Astfel, exista o diversitate a termenelor scadente, de la 24 ore (in cazul pietei interbancare) pana la durate medii si lungi (20 sau 30 ani) in cazul imprumuturilor obligatare. Intre scadenta si modul de rambursare al creditului se poate stabili o corelatie, astfel: creditele pe termen scurt sunt rambursabile integral la scadenta, in timp ce creditele pe termen mijlociu si lung implica rambursarea esalonata. Dobanda reprezinta o caracteristica a creditului si constituie, dupa cum se desprinde din literatura de specialitate, pretul capitalului utilizat, sau chiria, pe care o plateste debitorul pentru dreptul care i se acorda, cel de a folosi capitalul imprumutat. In general, nivelul dobanzii se coreleaza cu rata profitului obtinuta de intreprinzator. Cuantificarea dobanzii se realizeaza prin utilizarea ratei dobanzii, care se constituie intr-un instrument de influentare a cererii si ofertei de credite. Un nivel redus al ratei dobanzii antreneaza o cerere sporita de credite, ceea ce determina efecte favorabile asupra productiei si economiei, dupa cum un cost ridicat al creditelor, respectiv o rata a dobanzii ridicata, genereaza diminuarea cererii de credite. Luarea in considerare a ratei inflatiei, comparativ cu rata dobanzii utilizata in contractul de credit, conduce la constatarea faptului, ca in perioadele cu inflatie sporita, creditele constituie pentru debitori o modalitate perfecta de finantare. In functie de acelasi element, inflatia, se utilizeaza in raporturile de credit, doua tipuri de dobanda: fixa si variabila. Dobanda fixa este stabilita in contractul de credit si este valabila pe intreaga durata a creditului. Dobanda sensibila (variabila) se modifica periodic in functie de presiunile inflationiste si de evolutia nivelului dobanzii pe piata. Pentru conturile curente ale clientilor se calculeaza atat dobanda debitoare, cat si dobanda creditoare, ca pret platit de client, sau de banca, pentru utilizarea unei anumite sume. 1.3. Formele creditului

Diversitatea formelor sub care se manifesta creditul in economie a impus utilizarea mai multor criterii semnificative de clasificare, in functie de care se disting urmatoarele: 1. dupa natura economica si participantii la relatia de creditare, se remarca: - creditul comercial; - creditul bancar; - creditul de consum; creditul obligatar; - creditul de consum. 2. dupa calitatea debitorului se delimiteaza: - creditul acordat persoanelor fizice; - creditul acordat persoanelor juridice. 3. dupa calitatea debitorului si a creditorului se disting: - creditul privat; - creditul public. 4. dupa scopul acordarii creditului: - credite de productie; - credite de circulatie; - credite de consum. 5. dupa natura garantiilor: credite reale; credite personale. 6. dupa intinderea drepturilor creditorului: - credite denuntabile; - credite nedenuntabile; - credite legale. 7. dupa modul de stingere al obligatiilor de plata: - credite amortizabile; - credite neamortizabile. 8. dupa termenul la care trebuie rambursat creditul: - credite pe termen scurt; - credite pe termen mijlociu; - credite pe termen lung. Indiferent de criteriile de clasificare utilizate, se pot desprinde cateva caracteristici esentiale ale creditului in economia contemporana:

 s-au produs schimbari in destinatia creditului, in sensul ca a sporit ponderea celor speculative si cele destinate satisfacerii nevoilor statului; se produc modificari frecvente ale nivelului dobanzii, cu scopul de a favoriza sau limita dimensiunile creditului; se remarca sporirea creditului bancar in detrimentul celui comercial; prin scontarea efectelor de comert (a cambiilor) se realizeaza impletirea creditului comercial cu cel bancar. Cea mai importanta clasificare este cea in functie de care se disting formele creditului, de la cel comercial, pana la cel de consum, a caror prezentare este realizata in continuare. A. Creditul comercial se caracterizeaza prin urmatoarele: reprezinta creditul pe care si-l acorda agentii economici la vanzarea marfii sub forma amanarii platilor; avantajul acestei forme de credit consta in faptul ca intreprinzatorii isi pot desface productia fara sa astepte momentul in care cumparatorii vor detine bani. Se apreciaza, astfel, ca se accelereaza circuitul capitalului real; creditul comercial prezinta unele limite, in sensul ca orice intreprinzator va putea vinde marfa pe credit in masura in care acesta detine rezerve de capital care sa ii permita continuarea activitatii. De asemenea, creditul comercial este limitat in functie de regularitatea incasarii contravalorii marfurilor; o limita a creditului comercial deriva din destinatia marfurilor vandute prin acest tip de credit, respectiv cei doi participanti la raportul de credit trebuie sa apartina aceluiasi sector de activitate. Creditul comercial se manifesta sub doua forme: creditul cumparator; creditul vanzator. Creditul cumparator: se manifesta sub forma platilor in avans; aceste credite apar ca o prefinantare de catre beneficiari a produselor pe care intentioneaza sa le achizitioneze; sunt frecvente in ramuri precum: agricultura si constructiile de locuinte. Creditul vanzator: are ca obiect vanzarea marfurilor cu plata amanata. Factorii care converg la sporirea dimensiunilor creditului comercial decurg din cele trei componente care actioneaza in acest domeniu, respectiv cea traditionala, comerciala si financiara. Componenta traditionala reprezinta interesele comune ale participantilor in sporirea fluiditatii schimburilor si diminuarea costurilor de organizare a activitatii comerciale. Se

reduc costurile de depozitare ale stocurilor de marfuri (pentru producator) si costurile aferente mijloacelor de plata (in cazul cumparatorilor). Componenta comerciala semnifica utilizarea creditului ca mijloc de promovare a vanzarilor. Componenta financiara reprezinta o alta motivatie a creditului comercial si semnifica punerea la dispozitia clientului, pentru o perioada data, a unei parti din capital sub forma de marfa, pentru care plata este amanata. In prezent, in tarile dezvoltate creditele comerciale reprezinta intre 10% si 30% din datoriile intreprinderilor si reprezinta un instrument de promovare si de reducere a cheltuielilor cu plata dobanzilor. Pe baza creditelor comerciale primite se pot reduce solicitarile de credite bancare, sau se poate amplifica cifra de afaceri. Creditul comercial antreneaza emisiunea de titluri specifice acestui credit (cambii, bilete de ordin) ca titluri de creanta, care prezinta avantajul scontarii la banci. In acest mod, creditul comercial devine credit bancar, iar prin cedarea portofoliului de efecte comerciale de catre o banca comerciala, bancii centrale prin rescontare, se antreneaza un mecanism de emisiune de moneda centrala.