„Iată omul!

"
Alegerea în cauză marchează o cotitură în procesul lui Iisus şi în
atitudinea personală a lui Pilat. El eşuează în încercarea, onestă şi
nimic mai mult, de a stabili nevinovăţia celui ce îi fusese predat de
iudei cu intenţia evidentă de a-1 face să piară. Pilat e aşadar silit să
continue procedura obişnuită în asemenea cazuri, care implică un prim
tratament dur, aflat adesea în relaţie cu natura acuzaţiei sub care sta
prizonierul. ,Atunci Pilat a luat pe Iisus şi L-a dat să fie biciuit" (19, 1).
E o primă concesie în faţa intransigenţei iudeilor. Iar, de vreme ce
acuzaţia se concentrează asupra titlului vag, de „rege al Iudeilor", dar
periculos fiindcă trimite la o eventuală revoltă, soldaţii acţionează în
consecinţă: „Şi ostaşii împletind cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi
L-au îmbrăcat cu hlamidă roşie..." (19, 2-3). Nu e vorba, probabil, I de o
ură ori o răutate cu totul deosebite / din partea acestor bieţi militari
meniţi treburilor pretoriului, cît, mai degrabă, de un soi de ritual al
corpului de gardă, împlinit
anume plăcere a ocupantului de a trata cu brutalitate şi de a ridiculiza pe un membru al acestei
naţiuni dominate.
Totuşi, aşa cum se întîmplă mereu la Ioan, scena reverberează, pentru cei ce ştiu să privească, o cu
totul altă lumină. E conţinut aici un aspect de deriziune care se adresează direct lui Dumnezeu în
momentul în care el intră în relaţie intimă cu destinul lumii acesteia. Potrivit viziunii lui Ioan,
Dumnezeu nu e numai, şi nici măcar în primul rînd, supremul deţinător al puterii, gata să facă uz de
ea pentru a-i zdrobi pe cei ce i se opun ori îl ignoră. In persoana lui Iisus se dezvăluie — acum — un
cu totul alt chip, absolut neaşteptat, al lui Dumnezeu: chipul care ajunge obiect de batjocură. El
acceptă să fie pălmuit şi chiar denumirea în jurul căreia se desfăşoară conflictul — „rege al Iudeilor"
— e prefăcută în farsă şi bătaie de joc. Cununa de spini şi hlamida purpurie semnifică într-un fel
calitatea regală, dar răsturnată prin deriziune. Şi poate că Ioan, el, care vede totul proiectîndu-se pe
orizontul teologal ultim, ne sugerează faptul că întocmai aşa ajung să se petreacă lucrurile atunci
cînd ne ataşăm excesiv de o anume imagine a Iui Dumnezeu „rege" — ilustrare-extrapolare a
perpetuelor noastre imagini de prestigiu şi putere —, din lipsa înţelegerii că suveranitatea lui
Dumnezeu se întemeiază prin şi în Duh, altfel spus prin comuniunea ce

a4 r'uM-ef&n V
rezultă din libertatea interioară umplînd inimile care l-au primit.
însă Pilat, magistratul mereu conştient de datoria ce-i revine, nu renunţă totuşi la speranţa de a face
evidentă, în plan strict legal, nevinovăţia lui Iisus. „Pilat a ieşit iarăşi afară şi le-a zis..." (19, 4). Sîntem
aşadar din nou afară, în faţa mulţimii adunate, dar, dincolo de ea, şi în faţa istoriei umanităţii în
măsura în care ea îşi va aminti, sau chiar de nu-şi mai aminteşte, de acestea. De asemenea „Iisus a
ieşit afară, purtînd cununa de spini şi haina roşie" (19, 5). Şi el înaintează spre exterior. Dacă, în
interioritatea pretoriului, nu refuzase să-i răspundă lui Pilat, dezvăluindu-i chiar lucruri nemaiauzite
şi, poate, de neauzit despre taina sa — acum, în exterior, nu e decît spectacol, rege demn de milă, fără
cuvînt faţă de încrîncenarea vuindă a celor ce, trebuie s-o spunem, îl urăsc de moarte. Pilat nu-şi dă
seama, fără îndoială, de toate mizele aflate în joc, dar ţine să îşi facă datoria. El e personajul care îl
numeşte pe Iisus, în acel mod totodată spontan, nemijlocit şi aproape inspirat, dincolo de istorie: „Iată
omul!" Era felul lui, întemeiat pe procedura romană, de a distinge, de a spune: iată „omul", nu
„vinovatul". E pentru mine om şi aşa rămîne, înainte de orice vină pe care aş putea-o stabili.
Spectacol emoţionant, e limpede, iar, dacă e privit cu ochiul lui Ioan, spectacol destinat să acopere nu
numai cîteva clipe, ci enigma însăşi a lui
59 răsit, însă cu toate acestea — Ioan o ştie acum — aflat în postura exaltării. Nu conform lumii, ci
mai puternic decît lumea, fiindcă s-a dat pînă la capăt. El e acum pe cale de a se lăsa deposedat de el
însuşi, dincolo chiar de ceea ce îndurase pînă în clipa de faţă. Nu ceilalţi sînt aşadar cei ce îl înving; el
e cel care ştie ce va urma şi deja acceptă. Dovada o avem îndată: „Cînd l-au văzut deci arhiereii şi
slujitorii au strigat: răstigneşte-L! răstigneşte-L!" (19, 6). Tln să-şi ducă pînă la capăt aparenta victorie
asupra lui. Şi cer rasugmrea: e Crucea cu care Iisus ştie dintotdeauna că trebuie să se însoţească
pentru a se întoarce din lumea aceasta în cealaltă, din care a venit.
Pilat e cel care se interpune, cu o anume încăpăţînare de funcţionar conştiincios, în felul ei
impresionantă. De vreme ce nu găseşte nici o vină, nu vede mei motiv de condamnare. Ca atare refuză
să asume executarea sentinţei: „Luaţi-L voi şi răs-tigniţi-L" (19, 6). Conflictul e însă prea grav pentru
ca asemenea consideraţii să mai aibă importanţă. Adversarii găsesc de altfel imediat un mijloc de
presiune: „Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiu al
lui Dumnezeu... Cînd a auzit Pilat acest cuvînt, mai mult s-a temut" (19 7-8) Si avea într-adevăr motiv
de teamă pentru că legislaţia romană, severă şi neîndurătoare
2
cînd era vorba de reprimarea nesupunerii
şi a revoltei, îşi făcea o obligaţie din a respecta acele drepturi şi obiceiuri ale popoarelor dominate care
aveau curs în interiorul comunităţilor. Pentru Pilat erau de aşteptat dificultăţi dacă aceşti iudei
îndărătnici l-ar fi învinuit de proastă administraţie. Totuşi, dincolo de pericol, în ceea ce am putea
numi conştiinţa lui de magistrat, dăinuiau şi îndoiala şi dorinţa de a limpezi chestiunea, însă
limpezimea nu se poate, iarăşi, manifesta, decît în interiorul pretoriului ori, mai larg, într-o
comunicare aproape secretă, intimă.

Originea
„Şi a intrat iarăşi în pretoriu" (19, 9), iar întrebarea lui Pilat e, într-adevăr, o întrebare
adresata interi ori taţii, în toate sensurile cuvintului: „De unde eşti?" răsună aici cu puterea
ultimă a enigmei care e Chris-tos pe punctul de a ieşi din lumea aceasta, întrebarea lui
Pilat vrea să spună: care îţi este tainica obîrşie? Cine eşti în fond? E întrebarea care, am
văzut, 1-a însoţit neîncetat pe Iisus în traversarea istoriei şi a mediului iudeu. Intensitatea
ei maximă se găseşte probabil la 8, 53: „Cine Te crezi Tu că eşti?" E evident că nu le putea
răspunde interlocutorilor săi în mod direct. Dacă există un lucru de care Iisus să fie
complet lipsit, acela e „pretenţia de a fi". El nu este acolo pentru el însuşi, nici pentru
ceilalţi: „Daca Mă slăvesc Eu pe Mine însumi, slava Mea nimic nu este. Tatăl este Cel Care
Mă slăveşte" (8, 54). Tatăl este întotdeauna cu El (8, 29; 16, 32). „Toate le-a dat în mîna
Lui" (3, 35; cf. 5, 20; 13, 3). însă tocmai aceste afirmaţii stîrneau descumpănirea şi mînia
iudeilor în aşa mă-
62
mm- «
sură încît au făcut tot ce era de făcut pentru a se ajunge în faţa acestei clipe anume şi în
faţa semnului Crucii. Căci aceşti iudei se socoteau apropiaţi de Dumnezeu printr-o legătură
specială, privilegiată., prin alegere şi Legămînt: „Tatăl Meu este Cel Care Mă slăveşte,
despre Care voi ziceţi că este Dumnezeul vostru şi nu L-aţi cunoscut, iar Eu îl ştiu" (8, 54r-
55). Iată condiţia io ani că a autenticităţii: e această cunoaştere de Dumnezeu, care, ea
singură, îţi îngăduie să vorbeşti despre el ori în numele lui. (în lumina celei de-a patra
evanghelii — o spunem de pe acum, chiar dacă tema urmează să apară —, ne aflăm cu
toţii, în această privinţă, evrei sau creştini istorici, la aceeaşi distanţă faţă de Dumnezeu în
măsura în care ne referim la el doar pentru a refuza să îl cunoaştem în adevăr şi să
îngăduim, astfel, ca el însuşi să ne pună în chestiune.)
Şi iată că aceeaşi întrebare e pusă din nou, altcumva, e adevărat, de astă dată de Pilat: „De
unde eşti? Iar Iisus nu i-a dat răspuns" (19, 9). Atitudinea poate părea ciudată de vreme ce,
mai devreme, l-am văzut răspunzînd cu toată limpezimea întrebărilor procuratorului.
Pentru ce acum Iisus tace? Ţinînd seama de tot ceea ce loan ne-a făcut să întrevedem pînă
aici, înţelegem că răspunsul lui Iisus, rostirea „originii" sale ar însemna ieşire efectivă din
această lume, în vreme ce toţi cei ce pun întrebarea, cu bună ori mai puţin bună-credinţa.
63 aşteaptă o explicaţie precisă, în termenii lumii noastre; fie şi una care l-ar implica pe Dumnezeu,
dar care să se refere la categorii ale divinului cunoscute şi acceptate, precum, de pildă, învăţător,
profet, taumaturg... Iar Iisus tace. Fiindcă a-şi numi încă de pe acum originea ar însemna deja ieşire
din această lume. Ceea ce va avea loc curînd. Nimic surprinzător totuşi în faptul că Pilat aude doar
tăcerea şi o socoteşte un refuz de a răspunde: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că putere am să Te eliberez
şi putere am să Te răstignesc?" (19, IO). Admonestare previzibilă, invocînd drept argument puterea în
genere şi puterea legii pe care el o poate exercita asupra lui Iisus. Şi iată că, de astă dată, Iisus
răspunde (19, 11). Tăcerea dinainte nu era deci un refuz de a vorbi, ci limită a cuvântului însuşi faţă
de originea lui Iisus. Or, această întrebare a lui Pilat vizează un aspect care, pentru Ioan, face parte
direct din spectacolul Revelaţiei pe cale de a se desfăşura.
Puterea de care dispune Pilat e recunoscută de Iisus: „E o putere care ţi-a fost dată de sus." Ne-am
înşela totuşi dacă am lua vorbele lui drept consacrarea oricărei puteri umane, intramundane, pe
motiv că ea ar veni, implicit, de la Dumnezeu. Pentru Ioan, puterea menţionată aici este acea pu- |
tere ce îi permite lui Pilat să ordone crucificarea lui Iisus. O putere banală, poate, ori, dimpotrivă,
extraordinară. însă Iisus îi arată procuratorului că el nu e decît in-
64
strumentul ei. Natura şi rostul acestei puteri anume sînt determinate de ceea ce trebuie să i se
întîmple lui Iisus şi de „misiunea" pe care el însuşi a primit-o de sus. Pilat se poate chiar considera
neimplicat: „cel care M-a predat ţie mai mare păcat are" (19, 11). E ultimul răspuns al lui Iisus către
Pilat şi el capătă fără îndoială o mare importanţă pentru Ioan, fiindcă e, cumva, declaraţia finală a
acuzatului dinaintea tribunalului. Iar aici se face auzit cuvântul „păcat", atribuit celui care 1-a livrat
pe Iisus: „cel care M-a predat ţie". Iuda nu e aşadar numit în mod direct. Să observăm, în treacăt,
faptul că, spre deosebire de sinoptici, Ioan nu apasă excesiv pe vina acestuia. El îi situează, evident,
rolul şi funcţiunea, dar o face în cuvinte sobre şi, de aceea, cu atît mai grave. „Eranoapte..." Trădarea,
însăşi, a lui Iuda e cuprinsă în vasta ţesătură de in-comprehensfune şi ostilitate faţă de Iisus ale celor
pe care Ioan îi numeşte „iudeii", încă de la primele comentarii ale evangheliei au fost remarcate
sentimentele puternic negative ale lui Ioan în ce îi priveşte pe iudei. Unii comentatori au mers pînă la
a vorbi despre respingerea sistematică a poporului iudeu de către Ioan. Alţii amintesc în ce măsură
evanghelia lui a fost invocată de autorii gnostici din primele secole în sprijinul criticii doctrinale pe
care o făceau Vechiului Testament şi „cUvinităţii" iudaice (Iehova). E totuşi puţin probabil ca această
animozitate să reprezinte atitudinea
65 esenţială a Sfîntului Ioan. în versetul 19, 11, unde vorbeşte despre cel care 1-a predat pe Iisus lui
Pilat, expresia reprezintă în mod incontestabil un singular cu sens colectiv, aşa cum se spune Israel
pentru a desemna mulţimea întregului popor. Dacă am căuta o identificare mai precisă pentru cel ce
1-a livrat pe Iisus, ne-am putea gîndi la marele preot. Nu e fără însemnătate să notăm că, în textul lui
Ioan, acelaşi cuvînt paracLidonai („a preda", „a da în mîinile") e folosit cu referire la Iuda şi la marele
preot (18, 35).

Respingerea cunoaşterii
Rămîne să ne întrebam asupra sensului acestui cuvînt aici rostit: „păcat". E limpede că pentru Ioan
— am întrevăzut-o deja — păcatul constă în a nu-1 cunoaşte pe Dumnezeu în revelaţia sa care e Iisus.
O dată ce a primit această cunoaştere, Ioan însuşi, fiu al poporului iudeu, a trecut dincolo, am putea
spune, de orice altă reprezentare a lui Dumnezeu. Discipolul pe care Iisus îl iubea a fost atît de
străluminat de noutatea transcendentă a revelaţiei lui Dumnezeu în Iisus încît nu se mai poate socoti
de aici înainte un iudeu aşa cum sînt ceilalţi. Căci între Ioan şi ei s-a aşezat acea distanţă, nu
materială, ci transmundană, dintre cunoaştere şi ignoranţă, distanţă pe care Iisus însuşi o
proclamase. Iudeii nu îi înţeleg cuvintul pentru că au drept tată nu pe Avraam, ci pe diavol, „tatăl
minciunii" şi „ucigător de oameni" (8, 44). Ei nu primesc mărturia faptelor lui Iisus pentru că nu
ascultă, în cuvintele lui, cuvintele lui Dumnezeu; ei nu sînt de la Dumnezeu, nu îl cunosc pe Tatăl (8,
47-55; 5, 15-21;
4