DĂRUIREA DE SINE ÎN IUBIRE

Pentru a prezenta semnificaţia dăruirii de sine în iubire, încă de la început trebuie precizat, că
această condiţie lăuntrică de dăruire completă, indiferent dacă ea se manifestă prin una sau alta
din faţetele fundamentale ale sufletului, presupune întotdeauna o stare de depăşire a fiinţei
individuale şi deci o transcendere a egoului. În iubire, dăruirea de sine este o revărsare a inimii
care, în înţelesurile ei ultime, are puterea de a cuprinde totul, aşa cum Sf. Pavel vedea în iubire
o trăire în care îmbrăţişezi deopotrivă cerul şi pământul. Sensul dăruirii de sine este chiar
iluminarea spirituală, atunci când această dăruire îşi atinge finalitatea, contopind fiinţa cu
idealul iubirii prezent în sufletul ei. Acest ideal sufletesc sublim, a cărei realitate devine bolta
înstelată a sufletului a fost conceptualizat în secolul nostru prin două arhetipuri, de polaritate
masculin şi feminin, numite animus şi anima. În sufletul bărbatului, anima se reflectă ca o
prezenţă feminină, în timp ce în sufletul femeii, animus apare ca imagine a bărbatului interior.
Este firesc să fie aşa, din moment ce chemarea acestui arhetip este orientată către o împlinire a
unităţii de suflet, ca rod al fuziunii dintre plus şi minus, adică dintre masculin şi feminin.
Conştientizarea acestei veritabile căi de iluminare prin fuziunea plenară şi totală cu contrapartea
noastră ideală, pur interioară, este o temă de bază a tantrismului, chiar dacă ea nu apare aici în
mod explicit. Femeia reală iniţiatoare devine suportul unei forţe cosmice (shakti), ce trezeşte în
bărbatul - erou (vira) femeia interioară, ceea ce şi face ca în stadiul pur al condiţiei zeieşti
(divya), yoghinul să afirme: "Ce nevoie am de o femeie exterioară mie? Eu am o femeie
interioară, chiar înlăuntrul meu". Ceea ce este de remarcat în această situaţie, este cumva
caracterul ritual al unei astfel de evocări, fără să transpară de aici că femeia reală are o influenţă
propriu zisă în relaţia cu cel iniţiat. Ea este doar un releu în manifestarea lui Shakti, iar pentru
aceasta, chiar există o literatură tantrică care identifică calităţile după care poate fi aleasă o
astfel de yogini, cea mai potrivită pentru trezirea femeii interioare în fiinţa celui iniţiat.
Ceea ce vrem să surprindem în continuare este însă, modul cum acest arhetip sufletesc, îşi face
loc în viaţa noastră, nu neapărat printr-o acţiune dirijată de noi ritual, ci atunci când el se
impune copleşitor în intimitatea noastră, ca o prezenţă ce se naşte chiar în mijlocul lumii, a
universului în care trăim. Farmecul acestui moment face ca dăruirea noastră să capete o frenezie
şi o spontaneitate de geniu şi, astfel, întreaga viaţă devine o formă de adorare.
În viziunea celor de astăzi, deşi cunoaşterea sufletului a înregistrat victorii remarcabile, aceste
arhetipuri sunt foarte puţin conştientizate, ceea ce face ca iubirilor contemporane să le lipsească
acest factor de conştientizare, a legăturii dintre ceea ce iubim şi ceea ce semnifică această
iubire. Am tinde să credem că aşa a fost întotdeauna mai ales la nivelul general al societăţii,
deşi în profilul fiecărei epoci se regăseşte, prin literatura scrisă, un anumit mod de a iubi şi o
atitudine specifică de dăruire spre împlinirea acestui ideal.
Pentru a regăsi rădăcinile unei concepţii spirituale privitoare la miracolul îndrăgostirii şi al
legăturii cu aceste arhetipuri ale iubirii, vom purcede la o întoarcere în timp, în evul mediu
european, privind cu atenţie la rolul jucat de femeie în cântecele trubadurilor, în literatura
cavalerească şi în cercurile iniţiatice ale adoratorilor Iubirii.
Aici, femeia iubită, deşi are o prezenţă sensibilă, sfârşeşte prin a fi, pentru adoratorul fidel,
însăşi încarnarea absolutului. Încă din momentul îndrăgostirii, chipul ei se transfigurează într-o
imagine subtilă care ia în stăpânire pe deplin inima iubitului. Atunci ea devine ceea ce Dante
numeşte "minunata doamnă a minţii mele, ..., numită Beatrice doar de cei care nu ştiau cum să
o numească". Iar trubadurii francezi vorbeau chiar de femeia văzută nu cu ochii sau cu mintea,
ci "cu inima". Cavalerul acelor vremuri îşi exalta dragostea şi o înălţa continuu într-un plan
subtil, asemeni unui foc magic dătător de viaţă, ce cuprindea treptat inima, făcându-l în final să
rostească: "De acum încolo, spun că Iubirea domneşte asupra sufletului meu".
Această iubire, vedem că are un caracter cu totul special, care face posibilă o mai mare priză de
conştiinţă asupra propriei anima. Ea este o "iubire la distanţă" şi, pentru ca frenezia acestei
dăruiri să fie maximă, este chiar bine ca femeia iubită să aibă un caracter inaccesibil. Uneori,
iubirea se declanşa chiar fără ca îndrăgostiţii să se vadă, ci doar ascultând calităţile elogiate de
cei apropiaţi. Un exemplu în acest sens sunt versurile trubadurului Amanieu de Sescas: "Şi
aflaţi că e adevărat:/ un bărbat iubeşte, cu inima aleasă,/ o femeie pe care n-a văzut o
niciodată,/ doar pentru că a auzit că este lăudată". Iar poetul Jaufré Rudel: "Că inima nu se
bucură de altă iubire,/ decât de cea pe care n-a văzut o niciodată".
Această femeie creează un hiatus în filmul vieţii pe care-l trăieşte bărbatul, pentru că el trebuie
să facă faţă la trezirea în fiinţa sa a unui principiu superior care îl absoarbe cu totul într-o
dimensiune transcendentă, experienţă asemănătoare morţii. De altfel, se ştie că una din temele
predilecte ale acestui gen de literatură este confruntarea cu moartea, atunci când iubirea o cere.
Unii au găsit şi o apropiere între termenii "amor" (dragoste) şi "a moros" (nemuritor), ca dovadă
a efectului extatic ce apare prin dăruirea în iubire, fapt ce conduce la nemurirea spirituală. Într-
unul din romanele vremii, "Cavalerul cu cotigă" de Chrétien de Troyes, Eroul îndrăgostit, în
ipostaza arhetipului Iubitului, este confruntat cu un astfel de test spiritual. Sir Lancelot, căci
acesta îi este numele, iubeşte cu o pasiune ascunsă pe regina Guinevere, soţia Regelui Arthur,
din tradiţia "Cavalerilor Mesei Rotunde" .
Atunci când regina este dusă forţat în împărăţia morţii, nu regele, care este soţul ei legitim, ci
doi cavaleri ai curţii pleacă în căutarea ei. Unul este chiar Sir Lancelot, iar celălalt este Sir
Gawain, ipostază a Eroului perfect, care îşi bazează existenţa pe împlinirea datoriei şi a legilor
imuabile ale cavalerismului. Fiecare va răspunde însă într-un mod propriu încercărilor la care
sunt supuşi şi vor evidenţia fiecare în parte puterea dăruirii de sine în iubire.
Faptul că iubita se află într o dimensiune inaccesibilă, reflectă tocmai caracterul de "distanţă"
cultivat în acest tip de iubire, căci la început ea se află în regatul "întunericului" ca şi în mitul
lui Orfeu, întuneric ce arată aici nivelul redus de conştientizare a acestui arhetip.
Această nevoie de eliberare psihică a energiei arhetipale apare de asemenea în lama a VI-a
Tarotului, numită Îndrăgostiţii (din tradiţia Golden Dawn), unde femeia goală, simbol al
fascinaţiei irezistibile a acestui ideal sublim sufletesc, o exercită asupra conştiinţei. Femeia este
legată cu cătuşe la mâini de o stâncă, ceea ce arată tocmai aspectul potenţial, încă netrezit,
încarcerat în materie într-o stare pasivă. Această stâncă se ridică în mijlocul apei, iar în jurul ei
înoată un monstru marin cu trei capete, simbol al pasiunilor inferioare care atât timp cât nu sunt
sublimate menţin conştiinţa într o stare inferioară, de adormire spirituală.
La fel este şi situaţia lui Sir Lancelot care, fermecat de apariţia acestei iubiri, porneşte în
căutarea iubitei, pentru a aduce la lumină ceea ce acum este perceput în umbra arhetipului său,
anima. Testele la care este supus pe parcursul călătoriei sale vor arăta pe rând treptele dăruirii
de sine pe care el este capabil să le atingă în marea sa aventură iniţiatică.
Primul test este acela al renunţării drastice la statutul social şi abandonarea oricăror merite în
faţa totalei dăruiri pe care o reclamă marea iubire. Cei doi cavaleri ajung, deci, mai întâi la o
cotigă, un fel de trăsură închisă în care erau plimbaţi criminalii, tâlharii şi alţi delicvenţi, pentru
a primi oprobriul lumii, pierzându-şi drepturile şi consideraţia în faţa semenilor săi. Cotiga era
pentru vremea aceea pedeapsa cea mai cumplită, încât circula zicala: "Dacă vezi şi întâlneşti o
cotigă, fă-ţi cruce şi roagă-te lui Dumnezeu să nu se abată vreun rău asupra ta". Piticul ce
conduce cotiga li se adresează celor doi cavaleri, zicându-le că vor afla cele petrecute cu regina,
dacă unul din ei se va urca în cotigă pentru o zi. După ce a şovăit câţiva paşi, Sir Lancelot s a
urcat în ea, în timp ce Sir Gawain a considerat cererea ca fiind inacceptabilă pentru demnitatea
sa de cavaler. Deşi în acest episod reiese cu multă acurateţe răspunsul diferit al celor doi, chiar
dacă Lancelot acceptă acest sacrificiu, şovăirea sa vom vedea că nu va rămâne fără consecinţe
în derularea evenimentelor ce vor urma. Deoarece această întâmplare dă şi titlul romanului,
putem vedea că această dăruire impresionantă a constituit deliciul de lectură al multor generaţii,
care au apreciat curajul de a renunţa la bunul cel mai de preţ al individualităţii, la însăşi poziţia
socială şi imaginea personală a cavalerului, pentru a urma calea sacrificiului în iubire, spre
deosebire de atitudinea reţinută a lui Sir Gawain, ipostază a cavalerului model în această
povestire.
O a doua încercare la care este supus eroul nostru îndrăgostit este aceea când la unul dintre
castelele care i-au găzduit pe cavalerii noştri, ei sunt avertizaţi noaptea să nu se culce într-unul
din paturile regal împodobite, "căci acolo nu s-a culcat nimeni care să o merite". Este un test al
curajului şi încrederii în sine, dar mai ales al dovedirii virtuţilor pe care le solicită o iubire
nobilă şi pură. Lancelot este primul care se aruncă în acel pat, gata să se culce. Noaptea, o lance
cu un fanion în flăcări coboară din tavan, însă Lancelot scapă doar cu o mică zgârietură. Proba
de foc a curajului şi purificării este trecută cu bine.
O a treia încercare îl asaltează pe erou atunci când, nevoit să accepte o nouă găzduire, femeia
stăpână îi cere în schimb să se culce cu ea. Vrând nevrând, el acceptă cu inima îndoită, iar
noaptea ea se culcă prima, după care el se urcă în pat, dar cât mai departe de ea cu putinţă, fără
a-i spune nici măcar un cuvânt. Impresionată de stăpânirea bărbatului, femeia se ridică la
mijlocul nopţii şi îl lasă să se odihnească în tihnă, rugându-se chiar pentru reuşita călătoriei lui
de a o salva pe regină. Acest test al plăcerii era cunoscut şi practicat ca o probă cavalerească în
acele vremuri, fiind numită asag - adică a petrece noaptea în pat cu o femeie goală, fără a se
apropia de ea la modul erotic. Aşadar a dormi cu o femeie fără a o poseda fizic, era nivelul
preliminar al fuziunii subtile şi totodată o măsură a dăruirii faţă de o iubire pură, perfectă şi de
ordin divin.
Printre ultimele teste la care este supus eroul se află şi trecerea unui pod îngust asemeni unui
tăiş de sabie, pe care el îl trece nu fără multe chinuri şi suferinţe. Această manieră de a urma
calea îngustă a celor aleşi aminteşte de pericolul căii tantrice, care vehiculează energiile
colosale ale lui Shakti. Comparaţiile sunt apropiate, calea tantrică fiind asemuită chiar cu
mersul pe tăişul sabiei sau călărirea unui tigru. Dăruirea în iubire implică aici atenţie constantă
şi sacrificiu de sine, pentru ca forţa feminină teribilă pe care aspirantul a acumulat-o să nu îl
distrugă chiar pe cel care o posedă.
Dăruirea de sine faţă de Shakti trebuie să fie spontană şi totală, iar finalul acestei povestiri o
reflectă cu prisosinţă. După ce, în urma unor lupte nu mai puţin memorabile, Lancelot îşi
salvează regina iubită, aceasta îşi priveşte salvatorul cu o atitudine neînduplecată şi lipsită de
recunoştinţă. Lancelot consternat o întreabă motivul acestei stări, iar ea îi răspunde : "N-ai
şovăit oare de ruşine să te urci în cotigă? Ai arătat că nu ţi-ar plăcea să te sui, şovăind preţ de
doi paşi. Iată motivul pentru care n-aş vrea să-ţi vorbesc, nici să mă uit la tine". "Să mă
păzească Dumnezeu de o asemenea crimă iarăşi", răspunde Lancelot "şi Dumnezeu să mă bată
dacă nu ai întru totul dreptate".
Shakti doreşte întru totul inima adoratorului ei. Pentru aceasta nu există jumătăţi de măsură.
Nimic nu mai poate să subziste, ca valoare socială, pasiuni minore, faimă de cavaler sau
suferinţe îndurate cu stoicism, în faţa unei devoţiuni absolute şi desăvârşite în faţa Divinităţii
Iubirii.
Bineînţeles, că aceasta nu este ultima expresie a romanului, căci Sir Lancelot şi regina inimii
sale au continuat să se iubească şi să incite pasiunile multora dintre cei care au urmat calea
dăruirii de sine în iubire.
Despre "răsplata" în faţa acestei dăruiri complete şi neabătute aflăm în scrierile "adoratorilor
iubirii". La început, pentru că Iubirea pretinde totul, apariţia ei este teribilă şi înfricoşătoare.
Dante scrie: "Deodată Iubirea mi-a apărut, iar amintirea ei mă-nfiorează". "Iubirea e un Domn
înfricoşător. În braţele lui se făcea că văd o fiinţă dormind, goală, înfăşurată uşor într-o pânză
purpurie; după privirea ei atentă, am ştiut că este doamna salutului, cea care, cu o zi înainte,
binevoise să mă salute. Iar în una din mâini ţinea ceva arzând şi spuse aceste cuvinte: Iată
inima ta!".
Gestul simbolic al salutului, ca şi "mors osculi" (moartea sărutului), este însăşi Graţia Divină,
Shakti, care mai întâi ucide şi apoi dă viaţă. Într-un astfel de moment, Lapo Ganni scrie:
"Atunci îmi adunai puterile ca să nu cad/ Inima care era vie, a murit", iar Dante: "Cel care
rezistă să o privească ar deveni ceva nobil sau altfel ar muri: iar atunci când ea găseşte că
cineva merită să o privească, el aduce proba virtuţii sale; de aceasta are el parte: ea îi
dăruieşte un salut".
Odată cu salutul femeii, spiritul iese din adăpostul său şi, după o expresie literară "îl face să
zboare gol, fără coajă". Nu putem să nu privim cu uimire corespondenţa evidentă între această
atitudine şi ceea ce tantricii numesc "kechari mudra", gestul conştiinţei de a se deplasa liberă în
spaţiul infinit al inimii. Aceasta deoarece culminaţia dăruirii faţă de anima este însuşi extazul.
Dăruirea de sine proiectează fiinţa în afara lumii, aşa cum Baudelaire îşi dorea să trăiască
extatic "oriunde, oriunde, cu condiţia să fie în afara lumii".
Atât tantricul, cât şi adoratorul iubirii, întâlnesc în femeie, deşi în conjuncturi diferite, modul
direct şi frenetic de a se dărui şi a trăi extazul. Salutul divin al iubitei inimii din tradiţia
occidentului medieval, ca şi prezenţa rituală a femeii tantrice sunt forţe capabile de eliberare şi
extaz, cu condiţia esenţială a dăruirii de sine pentru a o face fericită pe Shakti.