TERAPIA COGNITIV COMPORTAMENTALĂ

DE CUPLU ŞI FAMILIE

Un ghid comprehensiv pentru clinicieni

Frank M. Dattilio
Prefaţă de Aaron T. Beck

Soţiei mele, copiilor şi nepoţilor mei.

Voi sunteţi într-adevăr lumina vieţii mele.

1
Despre autor
Frank M. Dattilio, doctor in psihologie, Comisia Americană a Experţilor in Psihologie (ABPP),
este una dintre personalită ţile/figurile de bază in terapia cognitiv-comportamentală (TCC) din lume.
Deţine posturi de profesor universitar in cadrul Departamentului de Psihiatrie a Facultă ţii de Medicină
de la Harvard şi cea a Universită ţii din Pennysilvania. Este, de asemenea, implicat in practica privată a
psihoterapiei clinice şi judiciară , maritală şi de familie in oraşul Allentown, Pennysilvania. Dr-ul
Dattilio este inregistrat in Registrul Naţional al Furnizorilor de Servicii de Să nă tate in Psihologie; este
atestat atat in psihologia clinică cat şi in cea comportamentală de că tre Comisia Americană a Experţilor
in Psihologie; şi este membru in cadrul Asociaţiei Americane pentru Terapia Maritală şi de Familie. A
ocupat, de asemenea, şi funcţii de profesor vizitator la cateva dintre cele mai importante universită ţi
din intreaga lume.
Dr-ul Dattilio s-a specializat in Terapia Comportamentală in cadrul Departamentului de
Psihiatrie al Facultă ţii de Medicină a Universită ţii Temple sub supervizarea regretatului doctor Joseph
Wolpe şi i s-a acordat un parteneriat postdoctoral prin Centrul de Terapie Cognitivă la Facultatea de
Medicină a Universită ţii din Pennysilvania, unde a lucrat sub supervizarea atentă a dr-ului Aaron T.
Beck.
Dr-ul Dattilio are peste 250 de publicaţii de specialitate in domeniile problemelor de cuplu şi de
familie, a tulbură rilor de anxietate şi a tulbură rilor comportamentale şi a psihologiei judiciară şi
clinică . Şi-a prezentat şi şi-a extins considerabil terapia cognitiv-comportamentală in Statele Unite,
Canada, Africa, Asia, Europa, America de Sud, Australia, Noua Zeelandă , Mexic, Indiile de Vest şi Cuba.
Lucră rile sale au fost traduse in peste 27 de limbi şi sunt utilizate in peste 80 de ţă ri. Printre
numeroasele sale publicaţii, Dr-ul Dattilio este coautorul că rţilor Cognitive Therapy with Couples, The
Family Psychotherapy Treatment Planner şi The Family Therapy Homework Planner; coeditorul că rţilor
Comprehensive Casebook of Cognitive Therapy, Cognitive-Behavioral Strategies in Crisis Interventions,
Cognitive Therapy with Children and Adolescents: A Casebook for Clinical Practice şi Comparative
Treatments for Couple Dysfunction; şi editor al că rţii Case Studies in Couple and Family Therapy:
Systemic and Cognitive Perspectives. A filmat cateva casete video de specialitate şi a inregistrat casete
audio, incluzand bine cunoscuta serie „Five Approaches to Linda”, şi face parte din comitetul editorial a
unor ziare/reviste de specialitate, naţionale şi internaţionale, incluzand şi Journal of Marital and
Family Therapy şi Contemporary Family Therapy. Dr-ului Dattilio i s-au inmanat mai multe premii de
specialitate pentru realiză ri remarcabile in domeniul psihologiei şi psihoterapiei. Reşedinţa sa se află
in oraşul Allentown, Pennysilvania, unde locuieşte ală turi de soţia sa, Maryann, şi işi vizitează in mod
regulat cei trei copii adulţi şi cei opt nepoţi.

Cuvânt înainte
Sunt incantat de faptul că Frank Dattilio a acceptat provocarea de a produce un text cu adevă rat
comprehensiv despre terapia cognitiv comportamentală de cuplu şi de familie. Apropiindu-ne rapid de
cel de-al cincilea deceniu de cand terapia cognitivă a fost introdusă pe scena psihoterapeutică , este
evident că această modalitate a cunoscut o creştere puternică in intreaga lume ca fiind una dintre cele
mai cunoscute şi eficiente abordă ri in tratamentul să nă tă ţii mentale contemporane. O dată cu
dezvoltarea aplică rii terapiei cognitive in cuplu, care a luat fiinţă in anii '80, a existat o ră spandire a
cercetă rii pe problemele din cadrul relaţiei şi a rolului proceselor cognitive care afectează emoţia şi
comportamentul. La sfarşitul anilor '80 şi pe parcursul anilor '90, aplicarea terapiei cognitive s-a

2
extins pentru a include şi dinamica familială , precum şi rolul pe care aceasta il joacă in procesul de
schimbare.
In cartea Love Is Never Enough (Beck, 1988), am fă cut disponibilă aplicarea practică a abordă rii
terapiei cognitive pentru publicul general, ajutand astfel la creşterea conştientiză rii generale a puterii
terapiei cognitive in tratarea distresului in relaţie. Frank Dattilio, care este un fost student al meu şi un
important susţină tor al aplică rii terapiei cognitive in cuplu şi familie, a avut un rol esenţial ală turi de
un numă r de alţi colegi, in promovarea acceptă rii terapiei cognitive in domeniul terapiei de familie.
Cartea sa Case Studies in Couple and Family Therapy: Systemic and Cognitive Perspectives (Dattilio,
1998) a ajutat la integrarea terapiei cognitive in curentul principal al terapiei de familie contemporane
şi la susţinerea acceptă rii sale printre terapeuţii de cuplu şi familie din intreaga lume.
Adoptarea larg ră spandită a abordă rii terapiei cognitive poate fi atribuită mai multor factori,
insă , principalul motiv este cel conform că ruia terapia cognitivă a fost subiectul mai multor studii
controlate decat alte modalită ţi terapeutice. Validarea cercetă rii ce ii susţine eficacitatea este
incurajatoare pentru toţi cei ce lucrează in domeniul terapiei de cuplu şi de familie, in special datorită
cererii din ce in ce mai mare de tratamente validate ştiinţific. De asemenea, terapia cognitivă tinde să
se adreseze clienţilor/pacienţilor care apreciază o abordare pragmatică şi proactivă in rezolvarea
problemelor şi formarea tehnicilor care sunt esenţiale pentru reducerea dificultă ţile din cadrul unei
relaţii. Mai mult, abordarea pune accentul pe relaţia de colaborare dintre terapeut şi client(ţi), o
situaţie care prezintă din ce in ce mai mult interes pentru terapeuţii de cuplu şi de familie
contemporani.
Cartea de faţă furnizează /asigură o analiză actualizată a dezvoltă rii terapiei cognitive aplicată
in cuplu şi familie. Se pune un accent nou şi important pe modul in care familia unei persoane ii
influenţează sistemul de credinţe in relaţii, precum şi pe restructurarea sistemelor de credinţe
disfuncţionale proprii. O amplă documentare şi includerea unor populaţii speciale fac această carte
foarte uşor de citit şi relevantă in sens larg. Secţiunile specifice legate de metodele de evaluare şi
intervenţiile clinice asigură cititorilor o abordare la indemană pentru a se descurca eficient cu diferite
tipuri de conflicte in cadrul relaţiilor. Pe scurt, această carte este o sursă excelentă pentru specialiştii
să nă tă ţii mentale incadrand toate modalită ţile terapeutice.
Dr. Aaron T. Beck
Profesor Universitar de Psihiatrie
Facultatea de Medicină a Universită ţii Pennysilvania
si Institutul Beck, Philadelphia

Prefaţă
Date recente sugerează faptul că 43% din cupluri divorţează in primii 15 ani de că să torie, iar
probabilitatea de a eşua şi in cazul unei a doua că să torii fiind şi mai mare (Bramlett şi Mosher, 2002).
Aproximativ jumă tate din vizitele fă cute de pacienţi la cabinetele psihoterapeuţilor se datorează
problemelor de cuplu şi de familie. Studii actuale arată faptul că majoritatea terapeuţilor care s-au
specializat in terapia de familie lucrează in principal cu cupluri (Harvard Health Publications, 2007).
Din nefericire, rata de succes inregistrată in terapia de cuplu de specialitate nu a fost impresionantă
(Gottman,1998). Peste 30% din cuplurile care au trecut printr-o terapie completă nu au dat dovadă de
imbună tă ţire pe termen lung (Baucom, Shoham, Mueser, Daiuto şi Stickle, 1998). Acest lucru a fost cel
mai bine evidenţiat in ambiţiosul Consumer Reports Survey, iniţiat la jumă tatea anilor `90 care a
indicat faptul că , dintre consumatorii de psihoterapie, cei ce au participat la terapie de familie au fost

3
cel mai puţin satisfă cuţi (Seligman, 1995). In mod contrar, alte studii care au comparat terapia de
cuplu cu lipsa totală a acesteia au ajuns la concluzia că cea dintai creşte in mod clar satisfacţia faţă de
lipsa unei terapii (Christensen şi Heavez, 1999).
Aşadar, cu toate modalită ţile contemporane de terapie de cuplu şi de familie disponibile,
impreună cu actualul atac al terapiilor validate ştiinţific, de ce există in continuare aşa de multă
nemulţumire printre consumatori?
Există un numă r de explicaţii verosimile pentru această consecinţă descurajantă . Una dintre ele
ar putea fi faptul că soţii sau membrii familiei au credinţe rigide despre partenerii sau rudele lor iar, o
altă explicaţie, este potenţialul de schimbare in relaţie. O mare parte din terapia de cuplu şi de familie
presupune vizita membrilor in fiecare să ptă mană şi descrierea luptelor şi dezamă girilor lor.
Terapeutul ii linişteşte şi ii ajută să işi exprime sentimentele şi să se asculte reciproc. Se simt mai bine
şi se intorc acasă , şi apoi funcţionează mai bine pană in momentul in care are loc urmă toarea lor
ceartă . Cuplurile şi familiile nu sunt foarte uşor de schimbat. Personalită ţile individuale ale membrilor
familiei sunt adeseori destul de complexe şi pot include paternuri comportamentale care se
sincronizează puţin. Mulţi vin la terapie nu pentru a se schimba, ci pentru a se dezvinovă ţi şi poate
pentru a-i face pe partenerii de viaţă sau pe alţi membri de familie să se schimbe. De multe ori, aceştia
evită să arunce o privire critică asupra propriei persoane şi să se angajeze faţă de ceea ce trebuie să
schimbe la sine, ca şi in cazul celor ce continuă să menţină expectanţe nerealiste despre propria
relaţie. Membrii familiei nu se vor simţi motivaţi să se schimbe decat in cazul in care vor fi ajutaţi să işi
vadă propriile roluri in problema care ii macină . In afară de aceasta, multe cupluri şi familii se mişcă
foarte greu atunci cand e vorba de a intra in terapie. In studiile efectuate asupra cuplurilor pe cale de a
divorţa, mai puţin de o pă trime au mă rturisit că au că utat ajutor la un consilier marital inainte de a
inainta acţiunile de divorţ (Albrecht, Bahr şi Goodman, 1983; Wolcott, 1986). Cand cei ce au eşuat in a
că uta ajutor au fost intrebaţi de motivul pentru care nu au avut succes au menţionat lipsa voinţei
partenerului (33%), lipsa credinţei că ceva ar fi neregulă sau convingerea lor că a fost pur şi simplu
prea tarziu pentru orice tip de intervenţie (17%) (Wolcott).
Această carte prezintă un model comprehensiv de terapie cognitiv-comportamentală (TCC) de
cuplu şi de familie. Se adresează domeniilor ca neurobiologia, adaptarea şi reglarea emoţională
punand accente specifice pe restructurarea schematică in detrimentul abordă rii sistemice. Mai mult,
această carte atinge aspectele concrete ale activită ţilor cu familii dificile care sunt blocate in credinţe şi
paternuri comportamentale rigide pe care terapeuţii le gă sesc, adeseori, foarte greu de tratat.
De-a lungul anilor, terapia cognitiv-comportamentală de cuplu şi familie a evoluat şi a devenit o
abordare integrativă şi precis concentrată . Este foarte bine adaptată de că tre practicienii care folosesc
alte abodă ri terapeutice. De altfel, in studii recente, mai mult de jumă tate dintre practicieni au
mă rturisit că cel mai adesea utilizează terapia cognitiv-comportamentală in combinaţie cu alte metode
(Psychotherapy Networker, 2007). Conceptul de schemă a fost extins in mare mă sură dincolo de
tradiţionala terapie cognitiv-comportamentală (TCC) de cuplu şi familie şi, in multe feluri, a fost un
punct forte in facilitarea schimbă rii. Terapia cognitiv comportamentală pune un accent greu pe
importanţa sistemului de credinţe şi a acelor elemente ce influenţează atat de profund emoţia şi
comportamentul.
Cand am inceput să utilizez strategiile cognitiv-comportamentale in cuplu şi familie, acum mai
bine de 30 de ani, am intalnit o opunere considerabilă din partea terapeuţilor de familie care au
adoptat modelele mai tradiţionale din domeniu. Adeseori, au criticat abordarea cognitiv
comportamentală ca fiind „prea liniară ” sau „superficială ” şi eşuand a atinge conceptul de „circularitate
sau unele dintre dinamicile principale”, impreună cu conflictul relaţional (Nicholas şi Schwartz, 2001;

4
Dattilio, 1998a). De asemenea, mulţi dintre colegii mei au fost de pă rere că terapia cognitiv-
comportamentală a ignorat componenta emoţională a membrilor familiei şi s-a axat doar pe ganduri şi
comportament. In cele din urmă , mi-am dat seama de faptul că a trebuit să acord puţin merit şi
criticilor colegilor mei. Pă rerile lor m-au incurajat să regandesc modul in care terapia cognitiv-
comportamentală ar putea fi imbună tă ţită pentru a include pe parcursul tratamentului aceste
elemente importante. Felul in care această terapie de cuplu şi familie a fost iniţial prezentată i-a lă sat
pe mulţi cu impresia unei abordă ri rigide şi inflexibile, in ciuda faptului că majoritatea intervenţiilor au
fost foarte eficiente şi compatibile cu alte metode. De exemplu, unele dintre primele intervenţii in
cuplu şi familie nu au luat in considerare dimensiunea sistemică a tratamentului sau nu au evidenţiat
modul in care sistemul de credinţe al unei persoane a fost influenţat de că tre familia din care provine
(Dattilio, 1989; Dattilio şi Padesky, 1990). Cu toate acestea, de atunci am fost puternic influenţat de
că tre colegii mei Norman Epstein şi Donald Baucom, care au amplificat utilizarea abordă rii cognitiv-
comportamentale in munca cu cuplurile pentru a include o mai mare concentrare asupra emoţiei.
Ambii au avut o contribuţie considerabilă in literatura de specialitate. Munca lor a influenţat, de
asemenea, dezvoltarea şi extinderea abordă rii mele in aplicarea terapiei cognitiv-comportamentale la
familii. Şi unele dintre cele mai recente lucră ri academice in acest domeniu au adoptat un model extins
faţă de fundamentul perspectivei sistemice şi evidenţierea componentei emoţionale a terapiei. Acest
model revizuit oferă flexibilitatea de a integra alte modalită ţi de tratament (Dattilio, 1998a, 2005a,
2006a), ceea ce ajută la extinderea scopului pe care il are abordarea.
Imboldul de a scrie această carte a fost unul dublu – pentru a furniza o versiune contemporană
a terapiei cognitiv-comportamentale de cuplu şi familie şi pentru a-i mă ri eficacitatea prin accentuarea
specifică a schemei. De la inceputul anilor ‘90 a existat un volum substanţial de literatură empirică ,
precum şi clinică , referitoare la terapia cognitiv comportamentală de cuplu şi familie care a schimbat
aspectul a ceea ce a fost considerată candva intervenţia cognitiv-comportamentală tradiţională . Acest
text oferă unele dintre componentele sale de bază , aplicandu-le in acelaşi timp cu un accent mai ridicat
pe identificarea şi restructurarea schemei. O parte din conţinutul acestei că rţi se bazează pe munca
extraordinară a lui Jeffrey Young şi a colegilor să i (Young, Klosko şi Weishaar, 2003), dar este dezvoltat
in mare mă sură pentru a reflecta o apreciere faţă de dinamica relaţiei şi interacţiunea sistemică ce se
regă sesc in munca clinică cu pacienţii/intervenţia clinică asupra pacienţilor.
Scrierea acestei că rţi a fost o provocare din mai multe motive. In primul rand, in ultimii 20 de
ani a existat o literatură de specialitate despre diferitele aspecte ale terapiei de cuplu şi familie in plină
dezvoltare, din care o mare parte, deşi importantă , depă şeşte ceea ce poate fi introdus intr-un singur
text. Pornind de aici, sintetizarea a ceea ce este esenţial şi ceea ce nu a devenit un adevă rat efort. Prin
urmare, această carte este concepută pentru a-i oferi cititorului un ghid comprehensiv al practicii
terapiei cognitiv-comportamentale de familie fă ră a inşira studiu după studiu, dar focalizandu-se mai
mult pe practica clinică .
In al doilea rand, domeniul psihoterapiei a gravitat in general spre practica validată ştiinţific
(Sue şi Sue, 2008). Pornind de aici, documentarea se cere a fi mult mai empirică decat inainte – atunci
cand practicienii puteau să scrie, pur şi simplu, despre ceea ce ei inşişi au descoperit a fi eficient in
terapie fă ră a fi nevoiţi să aducă dovezi ştiinţifice precise. Scrisul anecdotic nu mai are importanţa pe
care o avea odată in acest domeniu. Cu toate acestea, o problemă majoră in raportarea la dovezi
empirice este aceea că textul devine adesea atat de incă rcat de referinţe incat se pierde accentul pus pe
practica clinică . Incercarea de a ră mane ştiinţific in timpul prelucă rii unui text interesant şi care iţi
descrie detaliile unei practici clinice, a devenit un act de jonglare pentru mine. Sper ca această carte să
vă ofere o versiune extinsă şi contemporană a terapiei cognitiv-comportamentale de cuplu şi familie

5
utilă clinicienilor, dar care să umple şi golul din literatura cognitiv-comportamentală precum şi cel din
domeniul terapiei de cuplu şi familie in general.

Nota autorului
In această carte termenul cuplu este folosit pentru orice calitate a partenerului (că să torit sau
necă să torit) şi termenul familie pentru orice calitate a copiilor.

1
Introducere
PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA TERAPIEI
COGNITIV-COMPORTAMENTALE CONTEMPORANE
DE CUPLU ŞI DE FAMILIE

Terapia cognitiv-comportamentală (TCC) de cuplu şi familie a intrat recent in curentul terapiei

contemporane de familie şi apare proeminent in majoritatea principalelor că rţi din domeniu (Sexton,
Weeks şi Robins, 2003; Nichols şi Schwartz, 2008; Goldenberg şi Goldenberg, 2008; Becvar şi Becvar,
2009; Bitter, 2009).
In timpul unui studiu la nivel naţional, condus pe parcursul ultimului deceniu de că tre Asociaţia
Americană a Terapiei Maritale şi de Familie (AAMFT), terapeuţii care se ocupă de cupluri familie au
fost rugaţi să indice „modalită ţile lor principale de tratament” (Nothey, 2002, p. 448). Dintre cele 27 de
modalită ţi diferite menţionate, cea mai frecvent identificată a fost terapia cognitiv-comportamentală
de familie (Northey, 2002). De curand, un nou studiu realizat in parteneriat cu Universitatea Columbia,
a adus la cunoştinţă faptul că din 2281 de subiecţi, 1566 (68.7%) au relatat că cel mai adesea utilizează
terapia cognitiv-comportamentală in combinaţie cu alte metode (Psychotherapy Networker, 2007).
Aceste date indică şi reflectă utilitatea şi eficienţa terapiei cognitiv-comportamentale aplicată pe cuplu
şi familie.
Aplicarea acestui tip de terapie problemelor din relaţiile intime a fost introdusă acum aproape
50 de ani, odată cu primele lucră ri ale lui Albert Ellis despre rolul important pe care il are cogniţia in
problemele conjugale (Ellis şi Harper, 1961). Ellis şi colegii să i au sugerat faptul că un conflict
relaţional are loc atunci cand indivizii (1) au credinţe iraţionale sau ireale despre partenerii sau relaţia
lor şi (2) fac evaluă ri negative in momentul in care partenerul şi relaţia nu se ridică la aşteptă ri ireale.
Cand au loc aceste procese cognitive negative individul are toate şansele să treacă prin emoţii negative
(manie, dezamă gire şi tristeţe) şi să aibă un comportament negativ faţă de partener. Principiile
terapiei raţional-emotive (RET) a lui Ellis au fost iniţiate pentru a lucra cu cuplurile disfuncţionale,
pentru a pune in discuţie iraţionalitatea gandirii lor (Ellis, 1977; Ellis, Sichel, Yeager, DiMattia şi
DiGiuseppe, 1989). Cu toate acestea, in ciuda popularită ţii terapiei raţional-emotive (RET) ca o formă
de tratament individual sau de grup pentru multe dintre problemele individuale, in cazul relaţiilor
intime terapia a fost recepţionată fă ră entuziasm de că tre terapeuţii de cuplu şi familie intre anii 1960
ţi 1970. Aceste decenii au marcat dezvoltarea timpurie a domeniului terapiei de cuplu şi familie, fiind
un deschiză tor de drumuri pentru teoreticienii şi clinicienii care au evitat modelele ce s-au concentrat
pe procesele psihologice şi cauzalitatea liniară in favoarea paternurilor de interacţiune familială şi a
conceptelor circular cauzale a teoriei sistemice (Nichols şi Schwartz, 2008). Accentul pus de Ellis pe

6
cogniţia individuală şi natura liniar generală a modelului să u „ABC”, in care credinţele iraţionale au
mediat ră spunsurile emoţionale şi comportamentale ale individului faţă de evenimentele vieţii, a fost
vă zut ca fiind incompatibil cu o abordare a sistemului familial.

PRINCIPIILE TEORIEI ÎNVĂŢĂRII

Un alt progres important in domeniul psihoterapiei pe parcursul anilor 1960 şi inceputul anilor
1970 a implicat conduita utiliză rii de că tre terapeuţi a principiilor teoriei invă ţă rii adresate diferitelor
comportamente problematice ale copiilor şi adulţilor. Mai tarziu, principiile şi tehnicile
comportamentale care au fost utilizate cu succes in tratamentul indivizilor au fost aplicate cuplurilor şi
famililor disfuncţionale. In mod similar, Patterson, McNeal, Hawkins şi Phelps (1967) şi alţii (de
exemplu, LeBow, 1976; Wahler, Winkel, Peterson şi Morrison, 1971) au practicat condiţionarea
operantă şi procedurile contingenţei pentru a ajuta pă rinţii să controleze comportamentul agresiv al
copiilor. Această abordare operantă a oferit un suport empiric solid şi a devenit populară printre
terapeuţii comportamentalişti, dar tot a primit puţină recunoaştere din partea terapeuţilor de cuplu şi
familie.
Abordă rile comportamentale impreună cu cele ale sistemelor familiale au impă rtă şit un punct
central al comportamentului observabil şi factorii din relaţiile interpersonale care le influenţează .
Totuşi, au existat diferenţe fundamentale datorită că rora terapiile comportamentale nu au prezentat
interes pentru mulţi dintre terapeuţii de cuplu şi familie. In primul rand, modelul comportamental, cu
accentul pus pe stimul şi ră spuns, a tins să fie prea liniar pentru terapeuţii orientaţi sistemic. In al
doilea rand, teoreticienii sistemici au fost de pă rere că un comportament simptomatic al individului a
avut o anumită funcţie in familie, ceea ce pă rea compatibil cu noţiunea comportamentaliştilor de
„analiză funcţională ” a antecedentelor şi consecinţelor comportamentelor problematice. In mod
obişnuit, terapeuţii de familie s-au concentrat mai mult pe simptomele individului ca avand o
semnificaţie simbolică pentru o problemă a familiei. Astfel, deşi formele timpurii ale terapiei
comportamentale de familie au luat in considerare influenţele reciproce pe care le are
comportamentul pă rinţilor şi cel al copiilor unul asupra celuilalt, terapeuţii de cuplu şi familie au avut
tendinţa de a le considera relativ liniare şi simple atunci cand trebuiau să justifice interacţiuni
complexe de familie. Abordarea comportamentală timpurie in terapia de familie a fost evidenţiată prin
precizarea problemelor concrete de familie, termeni observabili, şi prin designul strategiilor
terapeutice bazate pe dovezi empirice specifice. Aceste strategii au fost supuse analizei empirice a
efectelor lor in atingerea unor scopuri comportamentale specifice (Falloon şi Lillie, 1988).
Robert Liberman (1970) a susţinut faptul că nici terapeutul de familie şi nici familia pe care
acesta o trata nu aveau nevoie să inţeleagă in mod special dinamica familiei pentru a putea produce o
schimbare in sistemul acesteia. Liberman era de pă rere că o analiză atentă a comportamentului era de
ajuns.
Cu toate acestea, regretatul Ian Falloon (1998) a incurajat terapeuţii comportamentalişti de
cuplu şi familie să adopte o abordare sistemică deschisă care să examineze multitudinea de forţe ce
pot opera intr-o familie. A pus accentul pe statutul psihologic al individului, precum şi pe ră spunsurile
sale cognitive, comportamentale şi emoţionale, impreună cu tranzacţiile interpersonale ce au loc in
reţeaua socială , a muncii şi cultural-politică a familiei. „Nici un sistem nu constituie tinta in
detrimentul celorlalte” (p.14). Prin urmare, Falloon a pledat in favoarea unei abordă ri mai contextuale,
prin care fiecare factor potenţial cauzativ ar trebui luat in considerare in relaţie cu alţi factori. Această
abordare contextuală a fost elaborată de Arnold Lazarus (1976) in cadrul evaluă rii sale multimodale.

7
Ironic, abordă rile sistemice in mediul familial s-au concentrat aproape in mod exclusiv pe dinamica
intrafamilială , considerand aproape irelevanţi factorii de stres extrafamiliali. Scopul analizei
comportamentale este de a explora toate sistemele ce operează asupra fiecă rui soţ sau membru de
familie care contribuie la problemele prezentate. Acesta este motivul pentru care pionierul in terapia
comportamentală de familie, Gerald Patterson (1974) a subliniat nevoia ca evaluarea să aibă loc in
medii diferite, precum instituţiile adjuncte sau in şcoli sau la locurile de muncă .
Aşa cum terapeuţii comportamentalişti au adă ugat intervenţiilor lor de cuplu şi familie
componentele training-ului de comunicare şi a tehnicilor de rezolvare a problemelor (de ex. Falloon,
1988; Boyd şi McGill, 1984; Jacobson şi Margolin, 1979; Stuart, 1980), acele intervenţii au fost adesea
adoptate de că tre terapeuţii tradiţionali de familie. Un motiv pentru această integrare pare a fi faptul
că , in mod obişnuit, terapeuţii sistemici au considerat că procesele de comunicare au un loc central in
interacţiunea familială şi au evaluat tehnicile structurate pentru reducerea numă rului de mesaje
neclare pe care şi le trimit membrii familiei.
Totuşi, incă mai existau diferenţe intre ipotezele terapeuţilor sistemici şi cele ale terapeuţilor
comportamentalişti legate de rolul comunică rii in funcţionarea familială . Inspiranduse din moştenirea
de concepte, precum ipoteza double-bind (Bateson, Daveson, Haley şi Weakland, 1956), care a susţinut
că mesajele contradictorii şi silite din partea pă rinţilor contribuie la dezvoltarea gandirii psihotice,
terapeuţii orientaţi sistemic au privit training-ul de comunicare ca o modalitate de a reduce funcţia
homeostatică a comportamentului disfuncţional al unui pacient in cadrul familiei. De atunci teoria
double-bind a fost respinsă (Firth şi Johnstone, 2003; Kidman, 2007).
Cercetă rile pe comunicarea familială şi pe tulbură rile mentale nu au susţinut faptul că o
comunicare disfuncţională cauzează tulbură ri mentale, ci mai degrabă acţionează precum un stresor
asupra vulnerabilită ţii biologice a unui individ faţă de o tulburare (Mueser şi Glynn, 1999). Terapeuţii
comportamentalişti de familie, precum Falloon şi asociaţii (1984) s-au concentrat pe modificarea
comunică rii familiale neclare şi negative care acţionează ca unul dintre principalii stresori din viaţă şi
creşte probabilitatea ca simptomele psihopatologiei să se manifeste. Studiul asupra emoţiei exprimate,
sau gradul in care membrii familiei işi expun criticile, ostilitatea şi supraimplicarea emoţională faţă de
un membru al familiei diagnosticat cu o tulburare mentală , au demonstrat că asemenea condiţii in
mediul familial au scă zut probabilitatea ca pacientul identificat să evolueze favorabil prin tratament şi
au crescut probabilitatea ca acesta să recadă (Miklowitz, 1995). Mai mult, terapeuţii comportamentali
de familie au vă zut expresia clară , constructivă a gandurilor şi emoţiilor, ascultarea empatică şi
tehnicile eficiente de rezolvare a problemelor ca fiind cruciale pentru aplanarea conflictelor dintre
membrii familiei, incluzand conflictele din cuplu şi cele pă rinţi-copii. Descoperirile pe care le-au fă cut
cercetă torii in mai multe ţă ri au indicat faptul că terapia comportamental orientată ce includea
traning-ul de comunicare şi de tehnici de rezolvare a problemelor a dus la imbună tă ţiri semnificative
in funcţionarea familială (Mueser şi Glynn, 1999). In plus, studiile efectuate de cercetă tori precum
Christensen (1988) şi Gottman (1994) asupra comunică rii in cuplu au ară tat importanţa reducerii
comportamentelor de evitare, pe langă faptele de agresivitate, dintre partenerii nefericiţi. Se pare că
lipsa conştientiză rii acestor dezvoltă ri/progrese a dus la ideea că terapia comportamentală este
simplă .
Pe mă sură ce terapeuţii comportamental orientaţi au dezvoltat abordă ri de modificare a
interacţiunilor familiale mai comprehensive care au contribuit la relaţiile nefericite, metodele lor au
trezit interesul terapeuţilor de cuplu şi familie, a că ror muncă era ghidată de teoria sistemică (Falloon,
1988). Cu toate acestea, şcolile de terapie de familie care au pus accent pe modificarea paternurilor
comportamentale (de ex., abordă rile structural-strategice şi focalizate pe identificarea de soluţii), au

8
continuat in mod tipic să utilizeze intervenţii diferite de cele utilizate de că tre terapeuţii
comportamentali de cuplu şi familie (de ex., directive, recomandă ri paradoxale şi intervenţii
dezechilibrate, precum a lua partea, in unele momente, unui anumit membru al familiei

PRINCIPIILE TERAPIEI COGNITIVE

Doar la sfarşitul anilor 1970 cogniţiile au fost introduse ca şi componente ale tratamentului in
cadrul unei paradigme comportamentale (Margolin şi Weiss, 1978). Iniţial, terapeuţii
comportamentali au desconsiderat tehnicile cognitive, percepandu-le a fi dificil de mă surat, indiferent
de gradul de fidelitate. Totuşi, această pă rere s-a schimbat treptat odată cu publicarea rezultatelor
unui nou studiu. Cercetă torii comportamentali precum Jacobson (1992) şi Hahlweg, Baucom şi
Markman (1988) au dat exemple a utiliză rii sistematice a strategiilor cognitive in terapia de cuplu:
invă ţand soţii să recunoască precipitanţii neinţelegerilor şi apoi să işi restuctureze comportamentele.
Ulterior, această tehnică a fost preluată de un numă r de cercetă tori, dintre care Baucom şi Epstein
(1990).
Pe parcursul anilor 1980, factorii cognitivi au devenit un domeniu de mare interes in cercetarea
şi literatura terapiei de cuplu. Cogniţiile au fost abordate intr-un mod mult mai direct şi mai sistematic
de că tre terapeuţii comportamentali orientaţi (de ex., Baucom, 1987; Dattilio, 1989; Eidelson şi
Epstein, 1982; Epstein, 1982; Epstein şi Eidelson, 1981; Fincham, Beach şi Nelson, 1987; Weiss, 1984)
faţă de aderenţii altor abordă ri teoretice ale terapiei de cuplu şi familie. In mod clar, procesele de
gandire ale membrilor familiei au fost considerate importante in numeroase orientă ri teoretice ale
terapiei de familie (de ex., restructurarea in abordarea strategică , problema discuţiei (problem-talk) in
terapia concetrată pe soluţie şi poveştile de viaţă in terapia narativă ). Totuşi, niciuna dintre abordă rile
curentului original al terapiei de familie nu a utilizat conceptele şi metodele sistematice ale terapiei
cognitiv-comportamentale pentru a evalua şi a interveni cu ajutorul cogniţiei in relaţiile intime.
Terapeuţii de familie tradiţionali au observat cogniţia, dar in moduri foarte simple, precum
adresarea/localizarea gandurilor specifice exprimate de că tre membrii familiei şi atitudinile lor
conştiente evidente. Cu toate acestea, terapeuţii cognitivi au fost preocupaţi de dezvoltarea unor
metode mai amă nunţite şi mai complexe pentru a se ocupa de sistemele de credinţe fundamentale ale
membrilor familiei ce influenţează interacţiunile dintre aceştia.
Evaluarea cognitivă stabilită /atestată şi metodele de intervenţie derivate din terapia
individuală au fost adoptate de că tre terapeuţii cognitiv-comportamentali pentru a le utiliza in terapia
de cuplu pentru a identifica şi modifica cogniţiile distorsionate pe care partenerii le au, unul despre
celă lalt (Baucom şi Epstein, 1990; Dattilio şi Padesky, 1990). Precum in psihoterapia individuală ,
intervenţiile cognitiv-comportamentale de cuplu au fost concepute pentru a amplifica abilită ţile
partenerilor de a-şi evalua şi modifica propriile cogniţii problematice, precum şi abilită ţile de a
comunica şi rezolva problemele in mod constructiv (Baucom şi Epstein, 1990; Epstein şi Baucom,
2002).
In mod similar, abordă rile comportamentale in terapia de familie au fost extinse pentru a
include cogniţiile pe care le au membrii familiei, unul despre celă lalt. Ellis (1982) a fost unul dintre
primii care au introdus o abordare cognitivă in terapia de familie, prin intermediul terapiei raţional-
emotive (RET). In acelaşi timp, Bedrosian (1983) a utilizat modelul lui Beck de terapie cognitivă
pentru a inţelege şi a trata dinamica familială disfuncţională , precum Barton şi Alexander (1981), ceea
ce a devenit mai tarziu terapia funcţională de familie (Alexander şi Parsons, 1982). Pe parcursul anilor
1980 şi 1990 modelul terapiei cognitiv-comportamentale de familie a cunoscut rapidă expansiune

9
(Alexander, 1988; Dattilio, 1993; Epstein şi Schlesinger, 1996; Epstein, Schlesinger şi Dryden, 1988;
Falloon şi ..., 1984; Schwebel şi Fine, 1994; Teichman, 1981, 1992) iar astă zi este caracterizată drept o
importantă abordare a tratamentului in că rţile de specialitate ale terapiei de familie (de ex., Becvar,
2008; Goldenberg şi Goldenberg, 2000; Nichols şi Schwartz, 2008; Bitter, 2009).

POTENŢIALUL INTEGRATIV AL TERAPIEI

COGNITIV-COMPORTAMENTALE

Din pă cate, există foarte puţine rezultate ale studiilor empirice asupra terapiei cognitiv
comportamentale in familie. Faulkner, Klock şi Gale (2002) au condus o analiză de conţinut asupra
articolelor publicate in literatura terapiei maritale/de cuplu şi de familie din 1980 pană in 1999.
Revista/ziarul american al terapiei de familie, Terapia contemporană de familie, Procesul de familie şi
Revista/Ziarul terapiei maritale şi de familie au fost printre ziarele de top din cadrul că rora au fost
examinate 131 de articole in care s-a folosit metodologia cercetă rii cantitative. Dintre aceste 131 de
articole, mai puţin de jumă tate au inclus rezultatele studiilor. Niciunul dintre studiile analizate nu a
luat in considerare terapia cognitiv-comportamentală (TCC). O examinare mai recentă a literaturii de
specialitate indică faptul că această statistică a ră mas valabilă /consistentă (Dattilio, 2004a).
Cu toate acestea, terapia cognitiv-comportamentală de cuplu (CBCT) a fost subiectul mai multor
studii clinice controlate decat oricare altă metodă terapeutică . Există dovezi empirice substanţiale din
rezultatele studiilor de tratament in cuplu pentru a indica eficienţa terapiei cognitiv-comportamentale
in relaţii, deşi cele mai multe studii s-au concentrat in principal pe intervenţiile comportamentale ale
training-ului de comunicare, training-ul rezolvă rii de probleme şi contractele comportamentale, şi
doar o parte din ele au examinat impactul procedurilor de restructurare cognitivă (vezi Baucom et
al.,1998 pentru o analiză ce a utilizat criterii riguroase pentru a le demonstra eficienţa). Analiza lui
Baucom et al. (1998) asupra rezultatelor studiilor a indicat faptul că terapia cognitiv-comportamentală
este eficientă in reducerea distresului relaţional. Un numă r redus, dar in creştere, de studii asupra
altor abordă ri ale terapiei maritale sau de familie, precum cele focalizate pe emoţie (Johnson şi
Talitman, 1997) şi terapiile de cuplu orientate pe insight (Snyder, Wills şi Grady-Fletcher, 1991),
sugerează că au rezultate comparabile sau, in unele cazuri, mai bune decat abordă rile cognitiv-
comportamentale. Sunt necesare alte studii pentru a ne permite să tragem concluzii despre eficienţele
relative ale acestor tratamente susţinute ştiinţific/empiric, insă există o susţinere incurajatoare in ceea
ce priveşte terapiile cognitiv-comportamentale, focalizate pe emoţie şi orientate pe insight ca şi
tratamente ce pot fi de ajutor multor cupluri nefericite (Davis şi Piercy, 2007).
S-au efectuat mai puţine cercetă ri pe intervenţiile generale individuale, precum schizofrenia şi
tulbură rile de comportament/conduită la copii. Rezultatele studiilor au demonstrat că eficacitatea
intervenţiilor orientate comportamental in familie (psihoeducaţie, training in comunicare şi tehnici de
rezolvare de probleme) in cazul unor astfel de tulbură ri (Baucom et al., 1998), deşi intervenţii
cognitive, nu au fost evaluate, ca atare. Dat fiind faptul că accentul tot mai mare a fost pus pe
tratamentele validate ştiinţific in domeniul să nă tă ţii mentale, abordarea cognitiv-comportamentală a
caştigat popularitate şi respect printre clinicieni, incluzand terapeuţii de cuplu şi familie (Dattilio,
1998a; Dattilio şi Epstein, 2003; Epstein şi Baucom, 2002; Davis şi Piercy, 2007). Sprenkle (2003) a
remarcat aplicarea unor criterii mai riguroase in cercetarea pe terapia de cuplu şi familie, şi mişcarea
domeniului in general spre o disciplină validată -ştiinţific. Mai mult, se pare că in literatura terapiei de
familie mai multă atenţie este acordată studiilor de caz. In mod tradiţional, cercetarea bazată pe
studiile de caz nu a fost considerată ştiinţifică de că tre mulţi din domeniu, datorită lipsei condiţiilor

10
controlate ţi obiectivită ţii. Cu toate acestea, materialele care porvin din studii de caz pot servi drept
fundament pentru determinarea inferenţelor cauzale in cazuri clinice corect studiate(Dattilio, 2006a)
şi, in multe feluri, par a fi preferate de că tre studenţi şi supervizori.
Intr-un text scris de Dattilio (1998a), un numă r impresionant de specialişti in diverse teorii ale
terapiei de cuplu si familie confirmă ajutorul oferit de adă ugarea tehnicilor cognitiv comportamentale
propriilor abordă ri asupra tratamentului. Mulţi dintre aceşti specialişti au menţionat de fapt că au
incorporat aceleaşi tehnici in abordă rile lor, dar le-au identificat prin alţi termeni.
Adoptarea din ce in ce mai ridicată a metodelor cognitiv-comportamentale de că tre terapeuţii
de cuplu şi familie pare să se datoreze mai multor factor pe langă cercetarea validată ce ii susţine
eficacitatea. In primul rand, tehnicile terapiei cognitiv-comportamentale (TCC) tind să se
adreseze/prezinte interes pentru clienţilor/pacienţilor, care apreciază abordarea pragmatică , mai
proactivă in rezolvarea problemelor şi construirea unor abilită ţi/tehnici pe care familia să le poată
utiliza pentru a face faţă viitoarelor dificultă ţi (Friedberg, 2006). In plus, TCC pune accentul pe o
relaţie de colaborare intre terapeut şi pacient, o perspectivă tot mai populară in abordă rile
postmoderne in terapia de cuplu şi familie. Evoluţii recente in terapia cognitiv comportamentală
pentru relaţii intime (vezi Epstein şi Baucom, 2002, pentru o prezentare detaliată ) au extins factorii
contextuali că rora li se acordă atenţie in mediul fizic şi interpersonal al cuplului sau al familiei (de ex.,
familie numeroasă , locul de muncă , mediul din cartier, condiţii naţionale socioeconomice). De
exemplu, o cercetare recentă a inclus integrarea terapiei cognitiv comportamentale in alte intervenţii
precum terapia comportamentală dialectică (DBT) in tratarea dereglă rilor emoţionale in relaţiile
intime (Kirby şi Baucom, 2007).
Terapia cognitiv-comportamentală (TCC) a devenit o abordare teoretică dominantă şi continuă
să evolueze prin eforturile creative ale numeroşilor practicieni. Modelul cognitive comportamental a
fost intotdeauna predispus la schimbare, avand in vedere accentul pe care il pune cercetarea empirică
şi maximizarea eficienţei clinice prin cercetare, identificand ceea ce funcţionează şi ceea ce nu.
Datorită adaptabilită ţii sale şi mă sura in care impă rtă şeşte cu multe alte modele de tratament o
ipoteză conform că ruia schimbarea in relaţiile de cuplu şi familie implică modifică ri in sfera cognitivă ,
afectivă şi comportamentală , terapia cognitivcomportamentală (TCC) are un potenţial ridicat in a se
integra cu alte abordă ri (Dattilio, 1998a; Dattilio şi Epstein, 2005).
Unele lucră ri au subliniat puterea integrativă a abordă rilor cognitiv-comportamentale in
tratarea indivizilor (Alford şi Beck, 1997), precum şi a cuplurilor şi familiilor (Dattilio, 1998).
Terapeuţii cognitiv-comportamentali au integrat, de asemenea, concepte şi metode derivate din alte
orientă ri teoretice; de exemplu, conceptele de limite ale sistemului, de ierarhie (control) şi abilitatea
familiei de se a adapta schimbă rilor de dezvoltare, accentuate in terapia de familie structurală
(Minuchin, 1974), sunt evidente in munca lui Epstein şi a lui Baucom (2002) cu cuplurile.
Dat fiind faptul că familiile şi cuplurile alcă tuiesc un set complex de dinamici care este in mod
direct sau indirect conectat la o reţea cauzală , este esenţial ca terapia cognitiv comportamentală să fie
considerată ca fiind condusă impotriva fundalului abordă rii unui sistem. Adică , factorizarea in
circularitatea şi in fluxul multidirecţional de influenţă intre membrii familiei este importantă pentru
eficienţa intervenţiilor. Natura sistemică a funcţionă rii familiale presupune ca familia să fie
considerată ca o entitate compusă din pă rţi care interacţionează . Prin urmare, pentru a inţelege orice
comportament in relaţia familială , trebuie observate interacţiunile dintre membrii, precum şi
caracteristicile familiei ca o unitate. In mod similar, o perspectivă cognitiv-comportamentală se
focalizează pe interacţiunile intre membrii familiei cu un accent aparte pe natura interrelaţionată a
expectanţelor, credinţelor şi atribuirilor membrilor familiei. Astfel, terapia cognitiv-comportamentală

11
şi terapia tradiţională sistemică de familie au in comun accentuarea influenţei multidirecţionale ţi
reciproce şi necesitatea de a observa comportamentele in acel context specific.
Deşi conceptele cognitiv-comportamentale pot fi in mod obişnuit integrate in anumite modele,
pot exista unele fundamental incompatibile cu terapia cognitiv-comportamentală . De exemplu,
terapeuţii focalizaţi pe soluţie ignoră in mare mă sură aspectele curente şi istorice ale problemelor
familiei, accentuand in schimb eforturile de a implementa schimbă rile dorite (vezi Nichols şi Schwartz,
2001, pentru a analiză ). Cu toate că terapeuţii cognitiv-comportamentali doresc, de asemenea, să
identifice şi să construiască , să dezvolte procesul recuperă rii pe puterile existente ale pacienţilor şi să
le sporească abilită ţile de rezolvare a problemelor, ei evaluează şi intervin asupra aspectelor cognitive,
afective şi comportamentale ale paternurilor problematice care sunt adesea intipă rite şi dificil de
schimbat. Astfel, practicienii abordă rilor alternative trebuie să determine mă sura in care conceptele şi
metodele cognitiv-comportamentale amplifică , sau se opun, aspectelor cheie ale modelelor lor. Aşa
cum cercetă torii continuă să testeze efectele intervenţiilor derivate din alte modele adiţionale
procedurilor cognitiv-comportamentale, potenţialul de integrare in practica clinică ar trebui să
crească .

2
Mecanismele de Schimbare
la Cupluri şi Familii

PROCESE COGNITIVE
Percepţiile

„Ceea ce observi neintenţionat şi ceea ce procesezi ghidat de scopuri

constituie componentele exerienţei tale.”
— WILLIAM JAMES, filozof al secolului al 19-lea

Cu toţii avem percepţii despre oameni şi despre viaţă in general. Percepţiile includ acele
aspecte ale unei persoane sau situaţii ce intră in categoriile cu o semnificaţie deosebită pentru noi. In
cuplu şi familie, percepţiile au legă tură cu felul in care interacţionă m sau felul in care percepem
partenerul de viaţă sau un membru al familiei pe parcursul interacţiunilor. De exemplu, un soţ işi
poate vedea soţia, sau chiar unul dintre fraţi, ca fiind „foarte sensibil/ă ” sau „exagerat de sensibil/ă ”.
Prin urmare, deoarece percepţiile determină felul in care o persoană se raportează la oameni, ele
inlă tură /inlocuiesc adesea alte cogniţii, precum atribuirile, expectanţele şi asumpţiile, prezentate in
urmă torul subcapitol. In acelaşi timp, aceste cogniţii ne influenţează şi afectează mai tarziu percepţiile
şi, pe rand, le pot schimba. In concluzie, percepţiile sunt susceptibile la schimbare, depinzand de noile
informaţii pe care le acumulă m. Totuşi, modificarea lor poate fi dificilă , in funcţie de impactul
experienţelor pe care le tră im. De exemplu, dacă un bă rbat işi percepe iniţial soţia ca fiind o persoană
„cumsecade” in general, cel mai probabil mai tarziu va ingloba această percepţie in modul in care o
vede in general. In consecinţă , pe mă sură ce va continua să treacă prin evenimente ulterioare ală turi
de ea, noile informaţii vor fi intotdeauna evaluate in lumina acelei percepţii iniţiale, şi va ignora sau
ierta numeroase acte „egoiste”.

12
 Uneori, poate avea loc o eroare perceptuală , in funcţie de felul in care decurg experienţele unei
persoane cu partenerul sau partenera sa de viaţă sau cu membrii familiei. Cateva dintre aceste erori
sunt prezentate in continuare.
Expectanţe şi Standarde
Procesele cognitive reprezintă nucleul/coloana vertebrală a abordă rii cognitiv-
comportamentale in disfuncţiile din cadrul relaţiilor/relaţiile disfuncţionale. Baucom, Sayers şi Sher
(1989) au dezvoltat o tipologie a cogniţiilor ce apar in mod frecvent in cadrul relaţiilor cu dificultă ţi.
Deşi fiecare tip este o formă normală a cogniţiei umane, fiecare este susceptibil distorsiunilor (Baucom
şi Epstein, 1990; Epstein şi Baucom, 2002). Aceste procese includ:
1. Atenţia selectivă. Tendinţa individului de a observa doar anumite aspecte ale evenimentelor
ce au loc in cadrul relaţiei şi de a trece cu vederea peste altele (de ex., a se concentra pe cuvintele
partenerului/partenerei şi a-i ignora faptele).
2. Atribuiri. Inferenţe legate de factorii ce au influenţat acţiunile partenerului (de ex., a ajunge la
concluzia că partenerul nu a reuşit să ră spundă la o intrebare pentru că ea sau el doreşte să
controleze relaţia).
3. Expectanţe. Predicţii despre probabilitatea că anumite evenimente vor avea loc in cadrul
relaţiei (de ex., exprimarea sentimentelor faţă de partener sau parteneră va duce la enervarea
acestuia/acesteia).
4. Asumpţii. Credinţe despre caracteristicile generale ale oamenilor şi ale relaţiilor (de ex.,
asumpţia unei soţii că bă rbaţii nu au nevoie ataşare emoţională ).
5. Standarde. Credinţe despre caracteristicile pe care oamenii şi relaţiile „ar trebui” să la aibă
(de ex., partenerii nu ar trebui să iţi impună graniţe, impă rtă ţindu-şi toate gandurile şi
emoţiile).

Deoarece, in mod tipic, există multă informaţie disponibilă in orice situaţie interpersonală , este
inevitabilă existenţa unui anumit grad de atenţie selectivă , dar potenţialul cuplurilor sau a membrilor
familiei de a-şi forma percepţii eronate, unul despre celă lalt, este un domeniu ce merită toată atenţia.
Inferenţele incluse in atribuiri şi expectanţe sunt de asemenea aspecte normale ale procesă rii umane a
informaţiei, implicate in inţelegerea comportamentului celorlalţi şi in prezicerea comportamentelor
lor viitoare. Cu toate acestea, erori in cadrul acestor inferenţe pot avea efecte dă ună toare asupra
relaţiilor de cuplu sau familie, in special atunci cand o persoană atribuie acţiunile alteia
caracteristicilor negative (de ex., intenţie rea) sau judecă in mod greşit felul in care vor reacţiona alţii
la propriile sale acţiuni.
Asumpţiile sunt adaptive atunci cand sunt reprezentă ri reale ale oamenilor şi relaţiilor, iar
multe dintre standardele pe care indivizii le au, precum standardele morale despre faptul că este greşit
să abuzezi pe cineva, contribuie la calitatea relaţiilor de familie. Totuşi, asumpţii şi standarde greşite
sau extreme pot duce indivizii la o interacţiune nepotrivită cu ceilalţi, ca şi in cazul unui pă rinte care
are un standard potrivit că ruia pă rerile şi sentimentele copiilor nu trebuie luate in considerare atata
timp cat locuiesc in casa pă rinţilor.
Beck şi asociaţii să i (de ex., Beck, Rush, Shaw şi Emery, 1979; J. S. Beck, 1995) se referă la
cogniţii prezente in campul conştiinţei, credinţe şi imagini ca fiind ganduri automate – de exemplu,
„Soţul meu şi-a lă sat din nou hainele pe jos. Nu ii pasă de sentimentele mele” sau „Pă rinţii imi spun
iară şi 'nu' pentru că nu vor să mă ajute.” Terapeuţii ce utilizează terapia cognitiv-comportamentală au
remarcat cum indivizii acceptă in mod obişnuit gandurile automate după aparenţe. Deşi toate cele
cinci tipuri de cogniţii identificate de Baucom et al. (1989) pot fi reflectate in gandurile automate ale

13
unui individ, practicienii terapiei cognitiv-comportamentale au subliniat faptul că percepţiile selective
prezente in campul conştiinţei şi inferenţele implicate in atribuiri şi expectanţe se regă sesc foarte
probabil in conştiinţa unei persoane. Asumpţiile şi standardele sunt considerate a fi aspecte
fundamentale ale mentalită ţii unui individ, considerate a fi scheme in modelul cognitiv al lui Beck
(Beck et al., 1979; J.S. Beck, 1995; Leahy, 1996).
Potrivit modelului cognitiv conţinutul percepţiilor şi inferenţelor individului este
format/modelat de scheme fundamentale relativ stabile, sau structuri cognitive, aşa cum sunt
constructele personale descrise pentru prima dată de Kelly (1955). Schemele sunt precum hă rţile pe
care oamenii le folosesc pentru a-i ghida in viaţă şi de-alungul relaţiilor. Sunt presupuse a fi relativ
stabile şi pot deveni, uneori, inflexibile. Multe scheme ale relaţiilor şi natura interacţiunilor de familie
sunt invă ţate devreme pe parcursul vieţii din surse primare precum familia din care provine, tradiţii
culturale şi altele, mass media, intalniri la o varstă fragedă şi alte experienţe in relaţii. Modelele sinelui
in relaţie cu altele, care au fost descrise de că tre teoreticieni ataşamentului, par a fi forme ale
schemelor ce afectează gandurile automate şi ră spunsurile emoţionale ale indivizilor faţă de partenerii
de cuplu (Johnson şi Denton, 2002). Pe langă schemele pe care partenerii sau membrii familiei le aduc
in relaţie, fiecare dezvoltă o schemă specifică relaţiei curente.
Ca rezultat al anilor de interacţiune intre membrii familiei, indivizii dezvoltă adesea imprenă
credinţe ce constituie o schemă a familiei (Dattilio, 1994). In mă sura in care schema familiei include
distorsiuni cognitive, există posibilitatea apariţiei interacţiunilor disfuncţionale. Un exemplu il poate
constitui situaţia in care toţi membrii familiei il vă d pe un frate ca fiind nedemn de incredere. De obicei
aceştia pot incepe să facă anumite lucruri pentru el, permiţandu-i astfel un comportament care nu
inspiră incredere, ceea ce duce la continuitatea sa.
Schemele legate de relaţii, de multe ori, nu sunt intipă rite clar in mintea unui individ, insă există
sub forma unor noţiuni vagi a ceea ce sunt sau ar trebui să fie (Beck, 1988; Epstein şi Baucom, 2002). O
dată dezvoltate, ele influenţează felul in care un individ procesează ulterior informaţia in situaţii noi.
De exemplu, ele influenţează ceea ce percepe o persoană in mod selectiv, inferenţele pe care aceasta le
face despre cauzele comportamentului altuia, sau dacă este multumită sau nemulţumită de relaţiile di
cadrul familiei. Schemele existente pot fi dificil de modificat, insă experienţele noi şi repetate cu
partenerii de cuplu au potenţialul de a le schimba (Epstein şi Baucom, 2002; Johnson şi Denton, 2002).
In multe feluri, acestea sunt precum fobiile, care sunt foarte rar contestate. Oamenii pur şi simplu evită
lucrurile pentru care au o fobie. Dacă un tată crede cu fermitate că fiica sa trebuie să se că să torească cu
cineva care să aparţină culturii lor, atunci el va ră mane fixat pe această credinţă in afară de cazul in
care o nouă informaţie ii va schimba sistemul de credinţe, cum ar fi să vadă fă ră intermediari cat de
fericită este fiica sa ală turi de partenerul pe care ea l-a ales. De obicei, schemele se modifică in cazul in
care noua informaţie este destul de puternică pentru a schimba credinţele oamenilor.

Distorsiuni Cognitive Comune în Cuplu şi Familie

In afară de gandurile automate şi scheme, Beck et al. (1979) au identificat distorsiunile
cognitive, sau erori ale procesă rii informaţiei, care contribuie la cogniţiile ce devin surse de distres şi
conflict in viaţa oamenilor. In termeni de/Din punctul de vedere al tipologiei lui Baucom et al. (1989),
ele rezultă in percepţii, atribuiri, expectanţe, asumpţii şi standarde distorsionate sau nepotrivite. Lista
urmă toare include descrieri ale acestor distorsiuni cognitive, cu exemple ale felului in care pot apă rea
pe parcursul interacţiunilor de cuplu şi familie.

14
 1. Inferenţă arbitrară. A trage concluzii in lipsa dovezilor, de exemplu, pă rinţii a că ror
adolescentă ajunge acasă cu o jumă tate de oră mai tarziu decat ora stabilită ajung la concluzia,
„Sigur, iară şi face ceva!”
2. Abstracţuneai selective. Informaţia este luată in afara contextului, şi anumite detalii sunt
evidenţiate in timp ce alte informaţii importante sunt ignorate. De exemplu, un bă rbat a că rui
soţie ii ră spunde intrebă rilor cu un singur cuvant deduce, „Este furioasă pe mine.”
3. Suprageneralizarea. Un incident izolat sau două pot servi drept o reprezentare a situaţiilor
similare, care au sau nu o legă tură . De exemplu, atunci cand un pă rinte refuză cererea copilului
să u de a ieşi cu prietenii, copilul conclude, „Nu mă laşi să fac niciodată nimic.”
4. Exagerare şi minimizare. O situaţie este percepută ca fiind mai mult sau mai puţin importantă
decat ar trebui. De exemplu, un soţ furios izbucneşte in momentul in care descoperă carnetul de
cecuri fă ră bilanţul fă cut şi ii spune soţiei, „Avem mari necazuri.”
5. Personalizare. Evenimentele externe sunt atribuite propriei persoane in cazul in care
dovezile sunt insuficiente pentru a ajunge la o concluzie. De exemplu, o femeie care iş vede
soţul că mai adaugă sare in mancare crede, „Nu-i place cum gă tesc.”
6. Gândire dihotomică. Experienţele sunt codificate in alb sau negru, un total succes sau un total
eşec. Acest lucru este cunoscut şi sub numele de gândire polarizată. De exemplu, atunci cand un
soţ reorganizează un dulap iar soţia sa contestă poziţionarea unuia dintre lucruri, soţul se
gandeşte in sinea sa, „Nu este niciodată mulţumită de ceea ce fac.”
7. Etichetarea. Identitatea unei persoane este prezentată pe baza defectelor şi greşelilor fă cute
in trecut, iar acestea sunt lă sate să o definească . De exemplu, greşeli consecutive sau continue in
prepararea mesei, o soţie se gandeşte, „Nu sunt bună de nimic,” in loc să recunoască cat de
minoră este greşeala sa.
8. Vedere în tunel. Uneori partenerii de cuplu vă d doar ceea ce vor să vadă sau ceea ce este in
concordanţă cu starea lor de spirit. Un bă rbat care este de pă rere că soţia sa „face oricum numai
ce vrea” o poate acuza că ia o decizie bazată numai pe motive egoiste.
9. Explicaţii eronate. Acesta este un tip de gandire pe care partenerii il dezvoltă in perioadele de
stres, presupunand automat că soţul sau soţia are un motiv alternativ negativ in spatele
intenţiei sale. De exemplu, o femeie işi spune, „Este foarte dră gă stos deoarece vrea o favoare
din parte mea. Imi intinde o cursă .”
10. Citirea gândurilor. Acesta este darul magic prin care poţi să iţi dai seama la ce se gandeşte o
altă persoană fă ră a avea nevoie de ajutorul comunică rii verbale. Unii soţi ajung să pună intenţii
ruşinoase unul pe seama celuilalt. De exemplu un bă rbat se gandeşte in sinea sa, „Ştiu ce ii trece
prin minte; crede că sunt naiv faţă de ceea ce face.”

Atenţie Selectivă
In munca sa timpurie in terapia cognitivă pentru tratamentul depresiei, Aaron Beck şi asociaţii
să i (Beck et al., 1979) au sugerat faptul că indivizii care suferă de depresie se concentrează adesea pe
aspectele selective ale unei situaţii sau ale unui eveniment, eşuand in a recunoaşte alte aspecte la fel de
importante. Aceasta a fost baza teoriei lui Beck, faptul că indivizii sunt absorbiţi de „interpretă ri
eronate”. Membrii familiei ajung de multe ori la aceleaşi erori, in special cand sunt in conflict sau cand
există tensiune intr-o relaţie. In terapie, vedem adeseori această eroare perceptuală atunci cand
membrii familiei sau cuplurile nu pot să cadă de acord asupra felului in care a decurs un eveniment,
sau asupra lucrurilor care s-au spus in timpul unei dispute. Această eroare poate include atribute
pozitive sau negative că rora indivizii le acordă atenţie selectivă . Un exemplu clasic este un adolescent

15
care susţine că pă rinţii să i ii spun doar ceea ce a fă cut ră u şi nu o laudă pentru lucrurile bune pe care le
face. De multe ori partenerii de cuplu sau membrii familiei se plang de atenţia selectivă ca fiind unul
dintre motivele importante de neinţelegere in relaţiile lor.
Cand membrii familiei acordă atenţie in mod selectiv aspectelor negative ale celuilalt, acest
lucru poate avea un efect dă ună tor asupra relaţiei lor. Nu este deloc surprinză tor faptul că indivizii
care utilizează o astfel de atenţie selectivă , sau eroare (bias), au de asemenea şanse scă zute de a ajunge
la un acord legat de conversaţii, evenimente sau interacţiuni trecute (Epstein şi Baucom, 2002).
Atenţia selectivă poate contribui cu certitudine la distosiunile cognitive şi la izolarea ulterioară .
Dezvoltarea unei perspective mai echilibrate asupra partenerului de cuplu sau asupra unui
membru al familiei este cel mai adesea scopul terapiei cognitiv-comportamentale. Atunci cand
interacţiunile negative au loc pe parcursul unei perioade de timp, astfel de percepţii eronate se pot
inră dă cina şi pot duce mai departe la instră inarea/izolarea indivizilor. Un exemplu perfect este o fetiţă
care observă că sora ei este „copilul de aur” in ochii pă rinţilor – cea care nu poate face nimic ră u.
Aşadar, şi-ar putea vedea sora cum iese cu basmaua curată din orice şi şi-ar putea forma un
resentiment faţă de ea, ceea ce ar starni mustră ri din partea pă rinţilor pentru a se purta mai frumos.
Acest lucru i-ar putea accentua resentimentul şi ar duce la instră inarea fraţilor, declanşand invidie şi
sentimente negative viitoare. In acest caz, rolul terapeutului este de a incerca să reechilibreze balanţa
pentru a ajuta indivizii să reducă disfuncţia din relaţia lor.
Trei dintre cele mai intalnite procese cognitive, introduse mai devreme in acest capitol, sunt
explicate mai in detaliu in paragrafele urmă toare.

Atribuiri
Majoritatea oamenilor atribuie interacţiunile unei dinamici cauză -şi-efect, şi fiecare dintre
pă rţile participante la interacţiune are propria sa explicaţie legată de direcţia cauzei şi efectului. In
mod specific, odată ce un membru al familiei iţi indreaptă atenţia spre anumite comportamente ale
unei interacţiuni, el sau ea dezvoltă inferenţe pentru a le explica. Aceste inferenţe sunt denumite
atribuiri şi servesc drept explicaţii pentru evenimentele dintr-o relaţie. Atribuirile sunt componente
cheie ale experienţei subiective ale relaţiei unei persoane.

CAZUL LUI DAVE ŞI BRENDA

Dave şi Brenda au mers cu maşina la spital pentru naşterea primului lor copil. Pe drum, Dave s-
a oprit la farmacie pentru a cumpă ra aspirină , in cazul in care ar putea avea o durere de cap. Brenda a
interpretat decizia lui Dave de a se opri la farmacie drept o preocupare mult mai mare pentru nevoile
lui decat nevoia de a ajunge la timp la spital. Dave era in principal ingrijorat că va avea o durere de cap
şi nu se va putea concentra. Nu vroia să fie nevoit să plece de langă soţia sa in timpul naşterii. In ciuda
explicaţiilor, Brenda s-a agă ţat de interpretarea sa conform că reia nevoia lui de a se opri la farmacie a
fost una egoistă , o interpretare eronată şi care i-a urmă rit ani de zile in că snicie. De fapt, de fiecare
dată cand Brenda l-a acuzat pe Dave că este egoist, ea a folosit ca punct de referinţă naşterea primului
lor copil şi dorinţa lui Dave de „a se ocupa de propriile nevoi”. Această tachinare a continuat pană a
devenit un subiect dureros şi a alterat memoria naşterii primului lor copil. Evenimentul a declanşat
emoţii puternice şi dispreţuitoare atat pentru Dave cat şi pentru Brenda, lucru ce a ajuns să fie un
punct de dispută .
Numeroase studii empirice indică faptul că partenerii cu un nivel ridicat de distres tind, mai
mult decat partenerii nondistressed, să se invinovă ţească reciproc pentru probleme şi să atribuie
acţiunile negative ale fiecă ruia unor tră să turi generale şi care nu pot fi schimbate, (Bradbury şi

16
Fincham, 1990; Epstein şi Baucom, 2003). Dealtfel, eroarea atribuţională este percepută ca fiind
responsabilă pentru menţinerea stresului continuu in cuplurile cu probleme (Holtzworth-Munroe şi
Jacobson, 1985). Membrii familei care au un nivel ridicat de distres au o inclinaţie spre a considera
comportamentul negativ al altor membri ca fiind datorat unor tră să turi solide, acest lucru intă rind
noţiunea conform că reia aceste comportamente sunt dificil de schimbat şi probabil sunt caracteristici
permanente. Acest lucru este folosit, uneori, de că tre unii membri ai familiei pentru a explica sau
justifica propriul comportament ca ră spuns la paternurile de comportament negativ ale altor membri.
Prin urmare, este posibil să fie surprinşi intr-o situaţie in care să accentueze indezirabilul şi să
minimalizeze dezirabilul, şi uneori chiar să atribuie comportamentul dorit la intamplare sau factorilor
externi ai relaţiei. Luand in considerare relaţia dintre Dave şi Brenda: De cate ori s-a ivit un eveniment
important, Brenda a anticipat faptul că Dave se va focaliza pe propriile nevoi inaintea nevoilor
celorlalţi şi, astfel, a că utat greşeli in acţiunile lui, alegand să le interpreteze in favoarea lui. Aşadar, ea
se angrena in distorsiuni cognitive care i-au afectat emoţiile şi comportamentele, repetand ciclul de
neinţelegeri. Acest concept tinde, in mod evident, să afecteze comportamentele de rezolvare de
probleme, precum şi comunicarea, şi să alimenteze schimbul comportamental negativ ulterior
(Bradbury şi Finchman, 1990; Miller şi Bradbury, 1995).

Expectanţe
Atribuirile pe care le fac indivizii despre comportamentele celorlalţi ii determină adeseori la
predicţii despre comportamentul viitor. Astfel de atribuiri formează expectanţe. Ele iau forma
predicţiilor legate de cursul pe care il va lua relaţia şi au tendinţa de a se intipă ri adanc. Expectanţele
au un efect profund asupra oamenilor şi asupra comportamentului lor. Nu este deloc ieşit din comun
ca familiile să vină la terapie pline de expectanţe, plangandu-se că esenţialmente „le-a ajuns” şi că nu
mai vă d nici o lumină la capă tul tunelului. De multe ori, unul dintre parteneri afirmă că venirea lor la
terapie este un „ultim efort” pentru binele familiei şi că sunt puţin optimişti faţă de supravieţuirea
relaţiei. In momentul in care membrii familiei incearcă să işi prezică paternul comportamental,
adeseori devin mai puţin capabili să facă un pas pentru imbună tă ţirea relaţiei lor. Predicţiile şi
expectanţele negative creează o stare de disperare in cupluri şi familii.

CAZUL LUI TED ŞI AL LUI DORIS

Ted işi menţinea o credinţă de neclintit conform că reia soţia sa, Doris, a fost „un copil ră sfă ţat”
in copilă rie iar pă rinţii i-au permis să facă tot ceea ce a vrut. Argumentul lui Ted era faptul că pă rinţii
Dorei au alintat-o şi i-au intă rit „cerinţele inexplicabile/iraţionale”. Drept rezultat, odată ce un conflict
a izbucnit in relaţia lor maritală , Ted a ajuns să creadă că Doris va face doar ce va dori, deoarece
pă rinţii au continuat să o sprijine indiferent de acţiunile ei. Ca urmare, Ted nu a vă zut nici o şansă de a
schimba ceva in relaţie. Pe de altă parte, Doris, a fost de pă rere că Ted s-a folosit de nemulţumirea sa
drept o scuză convenabilă pentru a smulge simpatia celorlalţi de cate ori dorea.
Expectanţele au loc foarte rar in cazul izolă rii. De obicei, se bazează pe anumite lucruri
adevă rate/bucă ţi de adevă r, ceea ce le face foarte greu de negat şi de pus la incercare. Expectanţele şi
atribuirile sunt adesea foarte bine inglobate. Cateva cercetă ri interesante conduse de Pretzer, Epstein
şi Fleming (1991) au demonstrat că in cazurile in care soţii atribuie problemele relaţiei propriului lor
comportament şi mai puţin comportamentului pă rinţilor lor sau factorilor externi, posibilitatea unei
imbună tă ţiri in viitoarele probleme din relaţie este mult mai ridicată . In esenţă , cu cat partnerii insistă
in a se invinovă ţi reciproc, cu atat asumpţiilor lor devin mai pesimiste. Epstein şi Baucom (2002) au
scris faptul că atenţia selectivă , atribuirile şi expectanţele sunt legate strans intre ele şi de emoţii.

17
Astfel, dacă o persoană din familie se focalizează in mod selectiv asupra comportamentelor nedorite
ale altei persoane, atunci aceasta are mari şanse să vadă comportamentele ca şi caracteristici ale
persoanei. In consecinţă , ea sau el va putea percepe comportamentul drept dificil de schimbat, ceea ce
poate duce la expectanţe pesimiste pentru viitorul relaţiei. Mai mult, asemenea cogniţii pesimiste pot
declanşa emoţii tulbură toare, de la depresie la anxietate legată de viitor.

Asumpţii
Asumpţiile includ credinţele pe care le au membrii familiei despre relaţii. Asumpţiile
guvernează sau determină ceea ce oamenii cred despre lume şi despre felul in care acţionează ceilalţi,
ceea ce reprezintă o parte din şablonul/modelul pe care il folosesc pentru a se ghida in viaţă . Toţi cei
care au o relaţie intimă , de familie sau de cuplu, pă strează /menţin un model de bază despre/legat de
modul in care funcţionează soţul sau soţia sa sau membrii familiei in viaţă . Acest model/şablon
schiţează /conturează dispoziţiile, acţiunile, comportamentul, preferinţele, aversiunile, şi aşa mai
departe. Dacă o mamă işi vede fiica drept o persoană cumsecade in general, amabilă şi prietenoasă ,
atunci ea va da dovadă de ingă duinţă in momentul in care fiica sa va izbucni in mod nepoliticos faţă de
altcineva, susţinand că fie este „stresată ”, fie „nu se simte bine”. Face acest lucru pentru a putea explica
inconsistenţa acţiunilor fiicei sale şi pentru a-şi permite să pă streze cu fermitate imaginea unei fiice
bune. Percepţiile acestei mame nu sunt uşor de invalidat, cu excepţia cazului in care are loc o serie de
evenimente importante ce ii schimbă radical percepţia despre copilul să u. Din pă cate, acelaşi lucru
este valabil şi pentru membrii familiei care deduc ce e mai ră u unul despre celă lalt.
Membrii familiei fac in mod regulat presupuneri unul despre celă lalt, lucru ce adeseori include
un sistem de valori de bază . Aceste sisteme de valori sunt folosite pentru a guverna stilul de viaţă al
oamenilor. Gordon şi Baucom (1999) au descoperit faptul că evenimentele negative sunt tră ite ca
traumatice atunci cand intrerup asumpţiile de bază pe care le au indivizii faţă de partenerii sau
membrii de familie. Soţia care işi vede soţul intr-o manieră adoratoare poate fi devastată sau şocată in
momentul in care acesta are un comportament imoral. Epstein şi Baucom (2002) indică faptul că ,
atunci cand asumpţiile au fost distruse in cadrul unei relaţii, soţul sau soţia nu mai ştie cum să
interpreteze comportamentul partenerului sau partenerei sale sau cum să se comporte el/ea inşă şi,
deoarece un comportament disruptiv este copleşitor. Momentul este mult mai bulversant in cazul in
care unul dintre soţi are o aventură . Adesea, datorită acesteia partenerul tră dat ajunge să spuna
lucruri precum „Nu ştiu cu cine m-am că să torit.”, „Aceasta nu este persoana de care m-am indră gostit.”,
„Nici nu m-am gandit niciodată că s-ar putea intampla una ca asta.”

CAZUL LUI TOM ŞI AL LUI JENNIFER

Cand Tom a avut o aventură de noapte cu o femeie pe care a cunoscut-o intr-un bar in timpul
unei că lă torii de afaceri, Jennifer a spus, „Lumea mea a fost devastată .” Ea a continuat să afirme că s-a
zbă tut să inţeleagă de ce soţul ei a fă cut aşa ceva şi a ră mas surprinsă cand a aflat de la acesta că se
simţea furios şi izolat de că tre ea pentru că nu primea atenţia şi sprijinul emoţional pe care simţea că il
merita. Declaraţiile lui Tom au fă cut-o pe Jennifer să devină complet confuză in legă tură cu relaţia lor
in general. Ulterior, ea a afirmat „Simt că tră iesc o minciună . Aveam impresia că mariajul nostru era
mult mai mult decat este acum. Acum nu mai ştiu ce este adevă rat.” Aventura a avut un efect distructiv
similar asupra copiilor lor, in special asupra fiicelor adolescente care işi vedeau tată l ca fiind „stanca”
lor şi credeau ce el „nu poate face nimic ră u”. Cea mai mare dintre ele, Analice, a menţionat in timpul
unei şedinţe de familie „Acest lucru mi-a afectat increderea in bă rbaţi in general. Nu vreau să am nici o
relaţie dacă se poate intampla aşa ceva.”

18
 Asumpţiile sunt cogniţii puternice ce ne guvernează relaţiile. De obicei, nu sunt explicite şi
trebuie descoperite şi aduse la suprafaţă .

Standarde
După cum s-a specificat anterior, atribuirile explică de ce oamenii fac ceea ce fac, iar
expectanţele sunt predicţii legate de modul in care vor acţiona in viitor. Asumpţiile servesc ca şi
credinţe pe care le au indivizii in legă tură cu caracteristicile partenerilor şi cu relaţiile intime. Spre
deosebire de atribuiri, standardele se bazează pe principii, pe credinţele indivizilor faţă de ceea ce ar
trebui să fie. Schemele de familie, menţionate de asemenea in paragrafele anterioare, pornesc de la
conceptul membrilor familiei conform că ruia familiile trebuie să acţioneze intr-un anumit fel (Dattilio,
1993). Atat cuplurile, cat şi familiile folosesc, in mod specific, standarde pentru a evalua dacă
comportamentul fiecă rui membru este adecvat şi acceptabil in cadrul relaţiei. Astfel de standarde sunt
precum directive dure ce trebuie urmate, bazate pe un patern istoric al comportamentului expectat.
Ele pot direcţiona felul in care ar trebui exprimată afecţiunea sau modul in care membrii familiei ar
trebui să se relaţioneze unul cu celă lat. De asemenea, ar putea sugera felul in care trebuie tratate
contactele externe cu alte persoane din afara relaţiei. In esenţă , standardele ghidează modul in care ar
trebui să ne guvernă m viaţa cu respect faţă de relaţiile dintre noi şi cele cu restul lumii. O credinţă pe
care au avut-o mulţi bă rbaţi şi care a rezistat de-alungul timpului este cea conform că reia femeia
trebuie să stea acasă cu familia iar bă rbatul are rolul de a caştiga painea. Acest standard a cauzat foarte
mult neinţelegeri in relaţii, mai ales in societatea contemporană . In consecinţă , individul care are
standarde legate de limite sau roluri in cadrul că să toriei şi familiei, poate evalua evenimentele din
perspectiva acestor standarde. Aşadar, atunci cand apar dispute intr-o situaţie de familie, există
probabilitatea ca ele să fie atribuite problemelor de limită şi incă lcă rii acestor limite (Baucom, Epstein,
Daiuto, Carels, Rankin şi Burnett, 1996).

CAZUL LORENEI ŞI AL LUI BART

Un exemplu de standarde conflictuale ii implică pe Lorena şi pe Bart. In familia lui Bart există
un standard: Atunci cand primeşti un cadou din partea unui membru al familiei, il pă strezi sau ii
gă seşti o intrebuinţare. Ceea ce nu faci niciodată este să il dai altcuiva. Acest lucru ar fi o mare lipsă de
respect faţă de cel ce ţi l-a oferit. Standardul in familia Lorenei, o descendentă mexicană , era: Dacă
cineva iţi admiră un lucru, i-l oferi acelei persoane. Aşa că , atunci cand Lorena a primit din partea
mamei soacre o eşarfă ce era in familia soţului să u de generaţii, ea nu a avut habar că se va crea aşa
multă neinţelegere in momentul in care i-a dat eşarfa mamei sale, care a admirat-o. Lorena a vă zut in
fapta sa o modalitate de a-şi onora atat mama soacră cat şi propria mamă . Insă soţul Lorenei şi mama
acestuia s-au simţit ofensaţi şi au vă zut gestul drept o lipsă de respecct.
Standardele provin dintr-o multitudine de locuri. Ele se pot dezvolta şi ca rezultat al expunerii
la mass media, la experienţa religioasă şi culturală a unei persoane, la o relaţie anterioară sau
interacţiuni sociale. Standardele sunt probabil cel mai apropiate de experienţele familiei de origine.
Standardele pe care le au membrii unei familii şi limitele care descriu comportamentele adecvate pe
care şi le asumă , devin complexe. Schwebel (1992) a sugerat că membrii familiei stabilesc un fel de
„structură familială ”.
Un numă r de standarde se adresează interrelaţiilor dintre membrii familiei, precum felul in
care sunt exprimate comportamentele şi emoţiile şi menţinerea puterii şi controlului in familie.
Schwebel (1992) a mai sugerat standarde pentru impă rţirea muncii, modul in care sunt atribuite
sarcinile/treburile casnice şi cine ce face; pentru a face faţă conflictelor, ce este tolerat, felul in care

19
este cautată o soluţie şi echilibrul restabilit; pentru limite şi intimitate, cum şi ce fel de limite se
stabilesc şi cui ii este permis ce să facă şi cand. De asemenea, el a propus şi standarde pentru
atitudinea membrilor familiei faţă de indivizii externi, cum ar fi proceduri ce pot fi utilizate in cazul
membrilor de familie indepă rtaţi, precum şi pentru prieteni şi cunoştinţe.
In literatură a existat o anumită focalizare asupra schemelor transgeneraţii, care include
adeseori standarde specifice ce se infiltrează in relaţiile de că să torie şi ulterior in interacţiunile de
familie (Dattilio, 2005b, 2006a). O mare parte din munca de pionierat in terapia de familie pe care a
realizat-o Murray Bowen s-a axat pe conceptul conform că ruia ceea ce gandim a fost transmis din
generaţie in generaţie, şi are un impact important asupra tradiţiei şi loialită ţii de familie. Unele
standarde au şi o calitate personală , intrucat indivizii adaugă o valoare fundamentată pe experienţele
personale standardelor pe care le-au moştenit şi astfel le intă reşte. De obicei, aceste standarde sunt
legate de lucruri precum comportamentul sexual, corectitudine şi integritate. Asta ar putea explica de
ce rezultatele unor cercetă ri sprijină noţiunea conform că reia indivizii care impă rtă şesc o orientare
spirituală sau religioasă tind să aibă o că să torie sau o viaţă de familie mai implinită (Clayton şi
Baucom, 1998). In plus, Baucom, Epstein, Daiuto şi Carels (1996) au descoperit faptul că un cuplu care
işi menţine standarde orientate inspre relaţie, au şanse mai mari pentru o relaţie mulţumitoare.
Baucom şi Epstein (2002) susţin că , in multe situaţii, standardele indivizilor legate de relaţiile intime
sunt bine intipă rite şi au o mare importanţă . Autorii pretind in continuare (pag. 73) că importanţa
standardelor legate de relaţii in viaţa indivizilor pare să varieze in cel puţin trei moduri:
1. Mă sura in care indivizii dezvoltă o varietate de standarde despre relaţiile
interpersonale şi mă sura in care articulează aceste standarde.
2. Gradul in care aceste standarde le influenţează comportamentul.
3. Cat sunt de afectaţi, din punct de vedere emoţional, atunci cand nu ating standardele.
Baucom, Epstein, Rankin şi Burnett (1996) au constatat că indiferent de standardele specifice
pe care le menţine o anumită persoană , ea va avea tendinţa să se simtă mai fericită dacă aceste
standarde sunt indeplinite in relaţia sa. Aşadar, in limite normale, dacă un individ işi atinge
standardele acest lucru contribuie la o relaţie satisfă cută , indiferent de standarde.
Prin urmare, este esenţial pentru terapeuţii de familie să incerce să inţeleagă care sunt
standardele membrilor familiei cu privire la relaţiile lor şi cum ar trebui să funcţioneze acestea.
Această inţelegere poate fi de mare ajutor atunci cand vor incerca să işi ajute clienţii să explice dacă
standardele sunt indeplinite. Am intalnit acest concept la inceputul carierei mele in timp ce lucram cu
un cuplu tană r bicultural care a dezvoltat un conflict sever in cadrul mariajului, conflict legat de ceea
ce soţul considera nepotrivit din partea soţiei.

CAZUL LUI SAL ŞI AL LUI MAUREEN

Sal şi Maureean s-au cunoscut in timp ce Sal işi vizita fratele in America. Sal era originar dintrun
oră şel de munte din centrul Siciliei. Maureen s-a nă scut in America şi era de origine irlandeză . Sal şi
Maureen erau că să toriţi doar de un an in momentul in care au inceput să apară diferenţe culturale
semnificative. Maureen era o roşcată vioaie cunoscută pentru felul să u de a intra in vorbă cu aproape
oricine. Prietenii să i şi familia sa obişnuiau să spună „simpatia sa este contagioasă ”. Sal a recunoscut
faptul că sociabilitatea lui Maureen a fost una dintre tră să turile de care s-a indră gostit. Dar, intr-o zi,
această tră să tură a devenit dezagreabilă pentru el, cand a ajuns acasă şi a gă sit-o pe Maureen pe terasă
band un pahar cu un vecin necă să torit. Acest comportament era o incă lcare majoră a standardelor din
familiile siciliene – ca o tană ră femeie că să torită să stea in compania unui alt bă rbat, singură acasă şi cu
alcool. Sal a fost furios pentru că Maureen a fă cut un lucru aşa de nerespectuos şi a inceput să o

20
numească puttana (prostituată ). Maureen era de pă rere că Sal era „ridicol”, mai ales datorită faptului
că educaţia ei a fost exact opusă , şi nu a vă zut nimic ră u intr-un asemenea comportament social. De
fapt, credinţa lui Maureen era că acest conflict era legat de problema increderii şi că ambii soţi ar
trebui să aibă destulă incredere unul in celă lalt astfel incat să creadă că niciunul nu ar tră da relaţia
maritală .
S-au fă cut mult mai multe cercetă ri pe atribuiri şi standarde decat pe alte forme ale cogniţiilor
(vezi tipologia lui Baucom et al.,1989, şi Epstein şi Baucom, 2002, pentru o analiză a concluziilor). Un
numă r considerabil de cercetă ri pe atriburile cuplurilor indică faptul că un cuplu care trece printr-o
perioadă de distres, faţă de cele care nu au astfel de probleme, atribuie comportamentul negativ al
partenerului tră să turilor globale, constante; intenţiei negative; motivaţiei egoiste şi lipsei dragostei
(vezi Btradbury şi Finchman, 1990, şi Epstein şi Baucom, 2002, pentru revizuire). Mai mult, cuplurile
care se află intr-o relaţie cu probleme au şanse scă zute in atribuirea comportamentelor pozitive ale
partenerilor cauzelor globale, constante. Aceste inferenţe eronate pot contribui la pesimismul
membrilor familiei in ceea ce priveşte imbună tă ţirea relaţiilor şi la comunicarea negativă şi lipsei
abilită ţilor de rezolvare a problemelor.
In mod clar, conceptele de asumpţii, expectanţe, atriburi şi standarde, se suprapun aşa cum se
intamplă in cazul multor distorsiuni cognitive. Un terapeut care lucrează cu o familie trebuie, in mod
obişnuit, să identifice şi să scoată la iveală multe forţe in acţiune, precum in cazul urmă tor:

CAZUL LUI NICK ŞI AL LUI ALICE

Nick şi Alice erau un cuplu in jurul varstei de 40 de ani şi care erau că să toriţi de 15 ani. Au venit
la terapie plangandu-se de tensiune extremă in relaţia lor datorată pă rerilor diferite in privinţa
situaţiei financiare. Nick susţinea că modul excesiv al lui Alice de a cheltui i-a adus foarte aproape de
faliment. Nick şi Alice au recunoscut că acesta era un patern ce a existat intotdeauna in mariajul lor şi
care, după pă rerea lui Nick, in cele din urmă le-a venit de hac.
In această relaţie paternul era faptul că Alice cheltuia mai mult decat işi permiteau. De fiecare
dată cand se intampla asta, Nick muncea ore suplimentare pentru a acoperi cheltuielile. De fiecare dată
cand acesta muncea in plus şi le acoperea, Alice credea că au mulţi bani şi putea cheltui liniştită mai
mulţi bani. In ciuda certurilor frecvente legate de venituri, Nick susţinea că Alice ii obliga să tră iască
să rind peste limita resurselor pe care le aveau. Alice şi-a format această atitudine faţă de bani şi
consum la inceputul relaţiei. A fost un copil singur la pă rinţi iar aceştia iau asigurat tot ceea ce a vrut,
indiferent dacă işi putea sau nu permite. Nick a afirmat că pă rinţii lui Alice au inceput un cerc vicios
prin „a-i asigura tot ceea ce vroia”. Era de pă rere că a că zut pradă acestui cerc in momentul in care s-a
că să torit cu Alice. „Vroiam doar să o fac fericită , dar acum sunt ca intr-o roată de ocnă rapidă unde
trebuie să muncesc in mod constant peste program deoarece Alice nu işi poate refuza nimic.” Cand a
fost intrebat de ce a tolerat situaţia asta, Nick a mă rturisit că ii era teamă că Alice il va pă ră si dacă nu ii
fă cea pe plac. „Dar acum suntem probabil ruinaţi şi nu ştiu ce să fac.” Pe de altă parte, Alice era de
pă rere că Nick exagera. „Intotdeauna situaţia revine la normal,” spuse ea. „Care e problema? Se
ingrijorează prea mult – şi nu suntem aproape de faliment.” Alice a recunoscut modul să u de a cheltui
prea mult, dar a afirmat „Hei, avem doar o viaţă – pentru ce sunt banii de fapt?”
Nick provenea dintr-un mediu de familie diferit. Pă rinţii lui erau să raci şi nu au caştigat
niciodată mult. „Mama mea se descurca cu orice aducea tată l meu şi asta a fost! Nicio ceartă legată de
cheltuieli prea multe. Intotdeauna am avut destul.” Aşadar, atribuirea in această situaţie era „Avem
datorii pentru că Alice nu işi poate controla modul de a cheltui, şi eu i-am permis asta pentru că am
vrut să o fac fericită .” Amandoi au recunoscut că acesta era procesul cognitiv ce opera in relaţia lor şi

21
că aveau o contribuţie egală la cercul vicios. Mai departe, Nick a admis că era conştient de faptul că
voinţa sa de „a-i salva” in mod repetat prin munca suplimentară era un comportament permisiv din
partea sa.
In ceea ce priveşte expectanţele, amandoi erau de pă rere că acest ciclu de comportament avea
să continue atata timp cat niciunul dintre ei nu va dori să işi schimbe obiceiurile. Ani de zile, cei doi au
contribuit in mod egal la ceea ce a devenit un patern de comportamente care s-a inră dă cinat şi care, in
multe feluri, pă rea să le scape de sub control.
Asumpţia de bază a lui Nick era „Este ceea ce este.” Alice nu işi putea zice niciodată „nu”
deoarece credea că intotdeauna trebuie să aibă ce vrea. Era puţin probabil din partea lui Nick să ii
impună vreo limită pentru că era inhibat de teama de a o refuza, de a risca să o facă nefericită şi de
posibilitatea ca ea să -l pă ră sească . Astfel, el a continuat să ii permită acel comportament ca mijloc de a
evita cazul cel mai ră u – Alice să il pă ră sească .
Prin urmare, standardul in relaţie era acela de a face cat mai puţin pentru a schimba situaţia,
deşi amandoi ştiau că lucrurile ar trebui schimbate sau modificate. S-a ajuns in acest punct mai ales
datorită faptului că aveau aşa multe datorii incat riscau să piardă totul. In timp ce Alice menţinea un
standard, că ar trebui să poată cheltui cat doreşte, standardul lui Nick era legat de faptul că ar trebui să
fie mai economi şi de utilizarea unor strategii de negare . Acest conflict includea, de asemenea, o
problemă de control in relaţie pentru ambii parteneri. In mod interesant, ambele pă rţi pă reau să
ignore o posibilă cale de mijloc (moderarea cheltuielilor) şi şi-au asumat puţină responsabilitate
pentru propriile comportamente şi situaţia generală .

Deficienţe în Comunicare şi în Tehnicile de Rezolvare a Problemelor

Există dovezi ştiinţifice considerabile pentru a susţine că membrii unei familii cu diferite
probleme manifestă o varietate de paternuri disfuncţionale printre care şi exprimarea gandurilor şi
emoţiilor. Ascultarea şi tehnicile reduse de rezolvare a problemelor au fost identificate, de asemenea,
ca fiind factori ce cauzează distres (Dattilio şi Van Hout, 2006; Epstein şi Baucom 2002; Walsh, 1998).
Exprimarea gandurilor şi emoţiilor necesită conştiinţă de sine, un vocabular adecvat pentru descrierea
experienţelor, libertate faţă de factori inhibatori precum teama de respingere de că tre cel care ascultă ,
şi un grad de autocontrol (de ex., a nu ceda impulsului de a riposta impotriva persoanei care te
supă ră ). Rezolvarea eficientă a problemelor include abilitatea de a defini in mod clar caracteristicile
unei probleme, generarea soluţii potenţiale alternative, colaborarea cu alţi membrii de familie in
evaluarea avantajelor şi dezavantajelor fiecă rei soluţii, a ajunge la un acord pentru cea mai bună
rezolvare şi conceperea unui plan specific pentru implementarea ei. Astfel, o rezolvare eficientă a
problemelor in familie necesită atat tehnici bune cat şi bună voinţă .
Deficienţele in comunicare şi rezolvare de probleme pot fi rezultatul unor diferite procese,
precum paternuri de invă ţare dezadaptative in timpul socializă rii in familie, deficienţe in funcţionarea
cognitivă , forme de psihopatologie cum ar fi depresia, şi experienţe traumatizante din trecut, in relaţii
care au lă sat individul vulnerabil la ră spunsuri disruptive cognitive, emoţionale şi comportamentale
(de ex., furie sau panică ) in timpul interacţiunii cu partenerii de cuplu. Cercetă rile au indicat faptul că
indivizii care nu prea comunică in relaţiile de cuplu pot manifesta tehnici de comunicare constructive
in relaţii externe relativ neutre, sugerand că problemele cronice in relaţia intimă influenţează
comunicarea productivă (Baucom şi Epstein, 1990). Aceste subiecte sunt dezbă tute in capitolul 5.

Excese ale Comportamentului Negativ şi Deficienţe în Comportamentul Pozitiv între

Parteneri sau Membrii Familiei
Comunicarea şi tehnicile de rezolvare a problemelor, destructive şi ineficiente nu sunt singurele

22
forme de interacţiune comportamentală problematică in cuplurile şi familiile care trec printr-o
perioadă de distres. Membrii unei relaţii apropiate direcţionează , de obicei, unul inspre celă lalt,
diferite tipuri de comportament noncomunicativ (Baucom şi Epstein, 1990; Epstein şi Baucom, 2002).
Există acţiuni pozitive şi negative (a duce la bun sfarşit o sarcină pentru a atinge un scop, cum ar fi a
indeplini treburile casnice sau a eşua in a le face) care au rolul de a influenţa sentimentele celeilalte
persoane (de ex., a-i dă rui ei sau lui un cadou sau a uita să ii dă ruieşti). Cu toate că acestea sunt, in mod
tipic, mesaje transmise prin comportament, ele nu implică exprimarea explicită a gandurilor şi
emoţiilor. Studiile au demonstrat că membrii unei relaţii cu probleme direcţionează , unul inspre
celă lalt, mai multe acţiuni negative şi mai puţine pozitive faţă de cei din relaţiile fă ră dificultă ţi
(Epstein şi Baucom, 2002). Mai mult, cuplurile care trec printr-o perioadă de distres au şanse să
reacţioneze la fel, intr-o manieră neproductivă , ceea ce poate duce la o creştere a conflictului şi
distresului. In consecinţă , un principiu de bază al terapiei cognitiv-comportamentale este ca frecvenţa
comportamentului nedorit să fie redusă iar frecvenţa unui comportament mai productiv să crească .
Deoarece comportamentul nedorit tinde să aibă un impact mai mare asupra satisfacţiei relaţiei decat
un comportament productiv (Gottman, 1994; Weiss şi Heyman; 1997), acesta a primit mai multă
atenţie din partea terapeuţilor. Cu toate că acesta este un concept de bază este, totuşi, unul foarte
important deoarece, de obicei, fiecare partener din cadrul unui cuplu caută interacţiune productivă
pentru a-şi satisface propriile nevoi. Terapeuţii pot ajuta cuplurile prin utilizarea unor strategii quid
pro quo descrise in capitolul 6, unde sunt dezbă tute tehnicile comportamentale. S-a demonstrat că
aceste tehnici sunt foarte eficiente in cazul cuplurilor blocate in relaţii cu probleme.
Deşi teoreticienii şi cercetă torii in terapia de familie s-au focalizat pe aspecte minore ale
comportamentului dorit şi nedorit, Epstein şi Baucom (2002) au sugerat că , in multe situaţii,
satisfacţia relaţiei se bazează pe paternuri comportamentale mai extinse care au o importanţă
semnificativă pentru fiecare partener. Unele dintre acestea includ limitele din interiorul şi din jurul
cuplului sau familiei, impă rţirea puterii şi controlului şi timpul şi energia pe care fiecare persoană le
dedică relaţiei. După cum a mai fost specificat, standardele din relaţiile indivizilor legate de aceste
dimensiuni sunt asociate satisfacţiei relaţiei şi comunică rii, iar literatura terapiei de familie sugerează
că aceste paternuri comportamentale sunt apecte centrale ale interacţiunii de familie (Epstein şi
Baucom, 2002; Walsh, 1998).
Epstein şi Baucom (2002) au descris, de asemenea, paternuri de interacţiune distructive intre
membrii unui cuplu ce intervin, in mod obişnuit, in satisfacerea nevoilor partenerilor in relaţie. Aceste
paternuri includ atacul mutual (reciproc), cerere-retragere (o persoană urmă reşte ceva iar cealaltă se
retrage) şi evitare şi retragere mutuală . Adeseori, terapeuţii trebuie să işi ajute pacienţii să reducă
aceste paternuri in mod individual inainte de a fi capabili să lucreze impreună in mod colaborativ ca
un cuplu pentru a rezolva probleme precum preferinţe diferite pentru apropiere versus autonomie.
Aceste lucruri pot fi valabile şi in cazul membrilor unei familii.

ATAŞAMENT ŞI EMOŢII
Modele de Ataşament şi Legatura Emoţională Securizantă
In anii 1940 şi la inceputul anilor 1950, psihanalistul britanic John Bowlby a creat, ceea ce el a
numit, teoria ataşamentului. Teoria lui Bowlby a fost inspirată dintr-un numă r de descoperiri,
combinand teoria relaţiilor de obiect, etnologia post-Darwiniană , psihologia dezvoltă rii cognitive
moderne, cibernetica (teoriile sistemelor de control) şi psihiatria publică (Mikulincer şi Shaver, 2007).
De la apariţia teoriei ataşamentului, a existat o dezvoltare in literatura ştiinţifică cu privire la problema
ridicată de modul in care ataşamentele de la inceputul copilă riei ne afectează vieţile (Ainsworth,

23
Blehar, Waters şi Wall, 1978; Cassidy şi Shaver, 1999; Mikulincer şi Shaver, 2007; Mikulincer, Florian,
Cowan şi Cowan, 2002; Wallin, 2007). Acest concept pune accentul pe modul in care cuplurile şi
familiile se comportă unul cu celă lalt şi felul in care acest lucru se reflectă in istoria ataşamentului lor.
Teoria ataşamentului poate fi urmă rită pană la studiile pioniere ale lui John Bowlby şi Mary Ainsworth.
Bowlby (1979) era de pă rere că paternurile umane de ataşament observate in interacţiunile copil-
bonă vor juca un rol vital in dezvoltarea umană „din leagă n pană la mormant” (pag. 129). Bowlby
(1979) a fost, de asemenea, primul care a dezbă tut diferenţele individuale in funcţionarea sistemului
de ataşament in contextul relaţiilor romantice şi de că să torie. Shaver, Hazan şi Bradshaw (1988) au
fost cei care au mers mai departe prin a sugera conceptul conform că ruia legă turile romantice de
ataşament la maturitate sunt vitale, specificand faptul că sunt similare legă turilor pe care le formează
copiii cu primele lor bone. Munca lor a dus la un numă r considerabil de cercetă ri pe stilurile de
ataşament ale cuplurilor şi succesul sau eşecul relaţiilor lor romantice sau de că să torie (Johnson şi
Whiffen, 2003).
Astfel de probleme, precum procesele legate de ataşament ce afectează formarea, consolidarea
şi menţinerea relaţiilor romantice pe termen lung şi efectul acestor relaţii asupra calită ţii, satisfacţiei şi
stabilită ţii relaţiei, sunt incluse in acest subiect. Bowlby a propus conceptul potrivit că ruia legă turile
de ataşament sunt caracterizate de patru comportamente de bază : (1) că utarea unei persoane care să
fie aproape; (2) comportament de refugiu; (3) distres de separare şi (4) comportament securinzant
(Bowlby, 1969, 1973). Bowlby era de pă rere că aceste comportamente fundamentale devin cel mai
evidente atunci cand o persoană observă confortul şi siguranţa pe care soţii le extrag, unul de la
celă lalt, mai ales in timpul perioadelor de stres.

Stiluri de ataşament
Potrivit lui Mary Ainsworth (1967), copiii işi folosesc figura de ataşament (de obicei mama) ca
şi o bază de siguranţă pentru explorare. Atunci cand un copil se simte ameninţat, el se va indrepta
că tre persoana care il ingrijeşte pentru protecţie şi confort. In acest patern variaţiile sunt evidente in
cazul a două strategii de ataşament nesigure. In strategia de evitare copilul tinde să işi inhibe
comportamentul de că utare a ataşametului, şi in strategia de rezistenţă copilul se agaţă de mama sa şi
evită explorarea (Nichols şi Schwartz, 2008, p.108).
Stilul de ataşament aparţine conexiunilor intre cogniţie, emoţii, comportament şi psihologie,
care se dezvoltă ca parte a repertoriului individului in relaţii. Stilurile de ataşament apar devreme in
viaţă , bazate pe relaţiile noastre cu pă rinţii sau cu persoanele care ne ingrijesc, şi sunt transferate mai
tarziu, insă reformulate, odată ce ne implică m in relaţii romantice. Hazan şi Shaver (1987) au sugerat
că adulţii işi formează ataşamentele după parteneri sau soţi şi, ulterior, dezvoltă un model intern al
unei relaţii romantice mature. Bartholomew şi Horowitz (1991) au extins dezvoltarea teoriei de bază ,
şi au sugerat că aceste stiluri de ataşament mature sunt caracterizate de procese de gandire, ce fac
parte din principiile fundamentale ale unei credinţe sau scheme; pă rerea unei persoane că este demnă
sau nedemnă de iubire sau intimitate şi pă rerea unei persoane că ceilalţi sunt de incredere sau
persoane pe care nu te poţi baza. Mai departe, Bartholomew şi Horowitz (1991) au impă rţit conceptul
in patru stiluri de ataşament:
1. Securizant – o persoană se vede demnă de incredere, permiţandu-şi să se simtă in largul să u
in intimitate şi autonomie.
2. Preocupant – menţinerea unei pă reri negative despre sine, dar o pă rere pozitivă despre
ceilalţi, cauzand o foarte mare implicare din partea unei persoane in relaţiile apropiate şi o
dependenţă faţă de alţii pentru a-şi simţi valoarea personală .

24
 3. Evitant – o pă rere negativă atat despre sine cat şi despre ceilalţi, cauzandu-i unei persoane un
sentiment de teamă faţă de intimitate şi de evitare a relaţiilor cu alte persoane.
4. De respingere – menţinerea unei pă reri pozitive faţă de propria persoană , dar o pă rere
negativă despre ceilalţi, cauzand evitarea relaţiilor cu ceilalţi şi preferinţa de a ră mane
independent şi pă strarea distanţei faţă de relaţiile intime.
Cercetă rile au sprijinit o corelaţie pozitivă intre ataşamentul matur şi satisfacţia relaţiei
(Mikulincer et al., 2002). Atunci cand ambii parteneri dintr-o relaţie sunt ataşaţi in mod securizant,
raportează cea mai ridicată satisfacţie ai relaţiei lor romantice (Snechak şi Leonard, 1992).
Mai mult, s-a demostrat faptul că orientarea ataşamentului poate afecta progresia intimită ţii in
cadrul relaţiilor, precum şi angajamentul şi toleranţa. In cartea lor de specialitate despre ataşamentul
la maturitate, Mikulincer şi Shaver (2007) citează studii care indică faptul că oamenii care suferă de
nesiguranţă datorită unui slab ataşament au şanse să reacţioneze cu mai multă ostilitate, furie
disfuncţională şi mai puţină iertare la comportamentul nedorit al partenerului, decat oamenii care au
avut parte de un ataşament securizant. Ei intampină dificultă ţi şi in cazul conflictului interpersonal.
Problemele legate de ataşament sunt foarte importante in relaţiile de familie. Cercertă rile au
ajuns la concluzia că un ataşament disfuncţional şi un mediu familial negativ impiedică un copil să işi
dezvolte tehnicile de coping interne şi interpersonale necesare pentru amortizarea anumitor
vulnerabilită ţi şi stresori sociali (Diamond, Diamond şi Hogue, 2007). Aşadar, atunci cand oamenii sunt
nesiguri datorită dificultă ţilor de ataşament din copilă rie, acest lucru afectează mă sura in care ei vor
exprima respect, admiraţie şi recunoştinţă faţă de un partener de cuplu/soţ. De aici va rezulta şi un
impact profund in menţinerea relaţiilor de lungă durată (Gottman, 1994). Markman, Stanley şi
Blumberg (1994) afirmă că exprimarea unei pă reri pozitive faţă de un partener este una dintre cele
patru valori cruciale ale unei relaţii, impreună cu angajamentul, intimitatea şi iertarea. In mod clar,
dacă nesiguranţele legate de ataşament pot reduce calitatea relaţiei de cuplu, dificultă ţile şi daunele
care rezultă pot generaliza altor subsisteme familiale şi pot afecta funcţionarea familiei ca o unitate
(Paley et al., 2005; Leon şi Jacobvitz, 2003). Efectul de infiltrare care rezultă de la pă rinţi şi se
transmite copiilor poate fi profund.

Procesele cognitive în ataşament

Aşa cum emoţiile joacă un rol important in ataşament, la fel se intamplă şi in cazul proceselor
cognitive. Acest lucru este valabil referitor la problemele de ataşament şi schimbă rile in cadrul relaţiei.
Young şi asociaţii dezbat noţiunea de ataşament prin prisma primelor scheme dezaptative. Una, in
special, este domeniul deconectă rii şi respingerii, cunoscut şi sub numele de schema abandonării
(Young et al., 2003). Indivizii care menţin acest tip de schemă se aşteaptă , in mod constant, să ii piardă
pe cei apropiaţi. Se tem de abandonare, cum ar fi cazul unei boli, morţii sau să fie pă ră siţi pentru
altcineva. Intr-un fel ei anticipează că vor fi pă ră siţi, in special la nevoie. Semnele acestei scheme sunt
vigilenţă persuasivă şi anxietate cronică faţă de persoanele iubite. Schema se mai poate manifesta sub
forma tristeţii sau a depresiei. In cazul unei pierderi reale, poate apă rea supă rare, dacă supă rarea este
prea dureroasă , poate apă rea furie. Indivizii cu o astfel de schemă pot avea şi tendinţa de a fi foarte
„lipicioşi” in relaţii sau de a avea un comportament posesiv sau de control – gelozia este cel mai adesea
utilizată pentru a preveni abandonarea. Unele persoane ar putea evita cu totul o relaţie intimă in
incercarea de a evita durerea anticipată de a fi pă ră sit.
Young et al. (2003) consideră , de asemenea, că schema abandonă rii are in mod frecvent legă turi
cu alte scheme, cum ar fi schema subjugării. In acest caz, individul crede că va fi pă ră sit de că tre
soţ/soţie dacă nu va face ceea ce ea sau el doreşte. Am vă zut acest lucru in cazul lui Nick şi al lui Alice.

25
Aşadar, există un sens al abandonă rii de sine in favoarea celuilalt, uneori pană la pierderea propriei
integrită ţi. Abandonarea este asociată frecvent şi cu schema dependenţei/independenţei, in care
indivizii sunt convinşi că dacă vor fi pă ră siţi de că tre partener, nu vor mai putea funcţiona singuri.
Cazul urmă tor cuprinde un exemplu clasic al acestui tip de schemă .

CAZUL LUI WILMA ŞI AL LUI CHARLES

O femeie de varstă mijlocie, pe nume Wilma, era atat de dependentă de soţul ei incat nu se certa
niciodată cu el. Era complet pasivă şi nu il provoca niciodată pe Charles, de teamă că va fi dezamă git şi
o va pă ră si. De fapt, la un moment dat, Wilma a aflat că Charles avea o aventură cu secretara sa. Cand
Charles şi-a recunoscut indiscreţia, Wilma l-a implorat să nu o pă ră sească şi chiar i-a promis că nu se
va plange de relaţiile extraconjugale, cu condiţia ca el să ră mană in că să torie ală turi de ea. Uneori,
Wilma il acoperea pe Charles in faţa copiilor pentru ca nimeni să nu ştie că el ii este infidel. A promis că
va ră mane mereu „micul lor secret”. Acest tip de ataşament patologic işi are ră dă cinile intr-o schemă
de abandonare rigidă, in care o persoană renunţă la identitatea şi la valorile ei pentru a evita să
ră mană singură . Cand a fost intrebată ce explicaţie are pentru comportamentul să u, Wilma a replicat
„Este mai benefic să tolerez aventurile lui Charles decat să infrunt viaţa singură . Nu aş putea face faţă
de una singură , iar faptul că „inchid ochii” la infidelitatea lui este un preţ mic pe care trebuie să il
plă tesc pentru siguranţa de-al avea in viaţa mea.” Pentru Wilma, o asemenea siguranţă este esenţială
pentru a supravieţui. Pe de altă parte, Charles simţea că beneficia intr-o anumită mă sură de pe urma
fricii de respingere a lui Wilma deoarece ii permitea să facă ce doreşte. Cu toate acestea, mai tarziu
comportamentele ei dependente i s-au pă rut plictisitoare şi neinteresante.

Restructurarea schemei
Problemele legate de ataşament implică adeseori şi problemele legate de reglarea emoţională .
Abordarea acestora in terapie necesită ca pacientul să -şi examineze propria schemă cu privire la
ataşamentele intime şi emoţiile implicate, care provin adeseori din experienţele familiei din care
provine pacientul. O mare parte din formatul standardului pentru restructurarea schematică se aplică
şi schemelor unei persoane legate de vulnerabilitatea apropierii in relaţii. Teama de pierdere a
sensului/simţului de identitate şi autonomie poate constitui baza unei astfel de rezistenţă . Acest lucru
ar putea explica reticenţa unui soţ/soţie faţă de o ataşare prea mare şi poate corespunde primelor
lui/ei probleme de ataşament din viaţă . Literatura despre terapia cognitivă (Beck, 2002; Young, Klosko
şi Weishaar, 2003) a accentuat faptul că schemele dezadaptative cu privire la ataşament şi relaţii
afective care se dezvoltă devreme in nucleul familial au tendinţa să fie schemele cele mai puternice şi
rezistente la schimbare. Acestea sunt, de obicei, intă rite de experienţele de viaţă ulterioare. De aceea,
orice evaluare a experienţelor din frageda copilă rie este importantă pentru a inţelege problemele
dereglă rii emoţionale şi ataşamentului. Formarea timpurie a credinţelor in ceea ce priveşte
abandonarea şi lipsa dragostei se află in punctul central al rezistenţei şi al eşecului in formarea unei
legă turi sau simularea emoţiilor intr-o relaţie. Urmă torul caz, al lui Jenna, este cel mai bun exemplu al
modului in care se dezvoltă o astfel de schemă . Această descriere arată modul in care sunt
implementate tehnicile cognitiv-comportamentale in aşa fel incat să poată fi abordată relaţia lui Jenna
cu logodnicul să u, precum şi cu tată l să u.

CAUTERIZAT EMOŢIONAL: CAZUL LUI JENNA

Jenna, o femeie in varstă de 41 de ani, s-a prezentat la terapie impreună cu Ken, logodnicul să u
in varstă de 48 de ani, deoarece avea dificultă ţi in a se implica emoţional faţă de el. Jenna a explicat

26
faptul că a avut multe intalniri cu bă rbaţi de-alungul anilor, dar nu a avut niciodată o relaţie de lungă
durată . Relaţiile durau doar cateva luni şi se incheiau pentru că ea nu era capabilă să le ră spundă din
punct de vedere emoţional la fel. Majoritatea bă rbaţilor care s-au intalnit cu Jenna au devenit frustraţi
faţă de ea şi, prin urmare, au pus capă t relaţiei plangandu-se că este prea rece şi adesea prea rigidă
pentru ei. Doar in ultimul an şi jumă tate Jenna l-a cunoscut pe Kenn, care pă rea să fie mai tolerant faţă
de comportamentul ei şi care s-a indră gostit de ea, in ciuda rigidită ţii ei. Jenna era foarte indră gostită
de Ken, dar aveau dificultă ţi in relaţie pentru că ea nu se putea apropia emoţional şi nu era capabilă să
afişeze afecţiune emoţională . Jenna a continuat să -mi explice că era capabilă de o relaţie intimă fizică
cu Ken, insă avea probleme cu intimitatea şi nu ii putea ră spunde emoţional propunerilor, cum ar fi să
ii spună că il iubeşte. De exemplu, amandoi mi-au mă rturisit că in momentul in care Ken se simţea
ataşat de Jenna, o imbră ţişa. Jenna avea dificultă ţi in a-l imbră ţişa pe Ken pentru orice perioadă de
timp. După cateva secunde de imbră ţişare, il impingea. Cu toate acestea, Ken vroia mai mult de la Jenna
şi se simţea frustrat de situaţie. Jenna a mai afirmat că , atunci cand fă ceau dragoste, erau capabili să
aibă relaţii sexuale şi să fie intimi pană la un punct, dar era un moment scurt pentru că Jenna era
precaută să nu se implice prea mult „in asta” cu Ken.
In ciuda tuturor dificultă ţilor pe care mi le-a descris, Jenna susţinea că il iubeşte foarte mult pe
Ken şi simţea că a fost prima persoană cu care ar fi vrut să se că să torească . Totuşi, cu toate că erau
logodiţi, amandoi erau ingrijoraţi dacă Jenna va fi capabilă să se relaxeze destul din punct de vedere
emoţional pentru a se putea implica intr-o relaţie intimă de durată .

Familia lui Jenna

M-am hotă rat să acord mai mult timp investigă rii istoricului lui Jenna şi familiei din care
provenea intr-o incercare de a inţelege mai bine dinamica sa familială şi cum a fost crescută . Jenna a
crescut intr-o familie sarbo-americană , in care tată l ei era extrem de dominant şi controla totul. Mama
ei era, in schimb, pasivă şi blandă . Jenna (care tindea să fie asertivă incă din adolescenţă ) era tot timpul
in conflict cu tată l ei iar relaţia dintre ei a devenit una tensionată . S-a descris ca „urandu-l” pe tată l ei
pentru stilul lui arogant şi dominant şi pentru modul in care a tratat-o pe mama ei. Nu a simţit
niciodată ca s-ar putea apropia de el şi, de fapt, ii folosea prenumele cand se referea la el. Jenna a mai
mă rturisit că in adolescenţă a suferit de tulbură ri de alimentaţie şi depresie. In cele din urmă , a fost
atat de dezgustată de aroganţa tată lui să u incat a plecat de acasă la 18 ani. S-a descurcat foarte bine ca
agent de bursă , ca şi tată l ei, dar nu a mai vrut să mai aibă de-a face cu el. L-a considerat drept o „figură
paternă ”, dar nu putea suferi modul in care mama ei i s-a supus, parcă ar fi fost o servitoare.
(Interesant, Jenna a avut un frate mai mic care semă na mai mult cu mama lor şi care s-a că să torit cu o
femeie dominantă , ca şi tată l lor).
Prin urmare, Jenna afirma adeseori că era vigilentă să nu fie „consumată ” de bă rbaţi şi nu vroia
niciodată să dezvă luie in relaţii prea mult din vulnerabilitatea sa. Spunea că a fost „traumatizată
emoţional” de tată l ei, din cauza că ruia şi-a format o zid care nu le-a permis bă rbaţilor să se apropie de
ea. Ken a fost primul bă rbat că ruia i-a permis să ajungă aşa departe, şi a recunoscut că a fost foarte
greu pentru ea. A explicat „Simt că , dacă ii permit să se apropie prea mult, imi voi pierde o parte din
mine şi voi pierde controlul.”

Primele probleme de ataşament

O mare parte din munca mea cu Jenna s-a invartit in jurul primelor probleme de ataşament faţă
de tată l ei. Şi-a amintit faptul că işi dorea să fie „fetiţa lui tata” cand era mică , dar nu a reuşit niciodată
să se ridice la nivelul aşteptă rilor lui. In multe feluri, Jenna era de pă rere că tată l să u a indepă rtat-o

27
prin criticile pe care i le aducea şi prin faptul că era foarte exigent. Şi-a adus aminte de un incident de
cand avea 10 ani. A adus acasă carnetul cu note in care avea aproape numai de 10 şi un singur 9. Tată l
ei a certat-o pentru că a fost aşa de „slabă şi insolentă ” incat să obţină un 9 şi să strice un potenţial
record. Jenna şi-a mai amintit că tată l ei era un tiran şi avea aşteptă ri iraţionale, care ii displă ceau. Cu
toate acestea, ea a continuat să incerce să se ridice la nivelul acelor aşteptă ri pentru a-i caştiga
dragostea. Astfel, Jenna a invă ţat să nu prea aibă incredere in bă rbaţi şi şi-a transferat slabul
ataşament pe care l-a avut cu tată l ei in relaţiile ei romantice cu bă rbaţi. A incercat să compenseze prin
apropierea de mama ei şi s-a izolat in relaţiile pe care le-a avut cu sexul opus.
Jenna a mai afirmat că de fiecare dată cand apela la tată l să u acesta o „ardea” prin critici sau
prin umilinţe alterandu-i, astfel, stima de sine. Cand Jenna a inceput să se intalnească cu bă ieţi a
descoperit că mulţi dintre iubiţii să i fă ceau acelaşi lucru şi, in fond, vroiau doar să o folosească pentru
o relaţie sexuală . Aceste experienţe au fă cut-o mai dură de-alungul anilor şi mai protectivă cu propria
persoană , nepermiţandu-şi să se apropie de un bă rbat. Şi-a format o schemă conform că reia nu valora
foarte mult pentru bă rbaţi, fiind bună numai pentru satisfacerea nevoilor lor fizice. Acest sistem de
credinţe a determinat-o să devină şi mai dură şi să se izoleze de orice emoţie.
I-am atras atenţia lui Jenna asupra faptului că era interesant că a ales să vadă un terapeut
bă rbat a că rui varstă era apropiată de cea a tată lui ei. Acest lucru era ironic in sensul că pă rea ca o
oportunitate pentru Jenna să reinvie o legă tură cu o figură paternă indirect prin mine, insă mă
respingea şi, in consecinţă , şi terapia, dacă mă apropiam prea mult. Jenna era foarte deschisă şi sinceră
cu mine in legă tură cu sentimentele ei, lucru pe care l-am interpretat ca fiind nevoia ei de a se reataşa
de tată l ei. Pă rea să aibă incredere in mine, mai ales pentru că aveam grijă să nu o critic.

Focusul tratamentului
Unul dintre scopurile muncii noastre impreună , a fost acela de a ajuta-o pe Jenna să inveţe cum
să işi dea drumul şi să se deschidă in faţa lui Ken. O mare parte a terapiei s-a focalizat pe cerinţa ei de a
invă ţa cum să simtă . Jenna spunea de multe ori „Vreau să mă deschid din punct de vedere emoţional in
faţa lui Ken, dar cum poţi face asta atunci cand eşti 'cauterizat emoţional'?” Mi s-a pă rut foarte
interesant acest termen utilizat de Jenna. Era cu siguranţă un termen care o descria foarte bine. Să o
invă ţ să fie mai puţin defensivă a devenit o provocare majoră in terapie. Am lucrat foarte mult pe lipsa
ei de ataşament pentru Ken şi teama de avea incredere in el. Una dintre zonele pe care le-am folosit ca
şi instrument a fost relaţiile sexuale dintre cei doi. In timp ce adunam informaţii legate de intimitatea
lor sexuală , Jenna a specificat că poate ajunge la orgasm in timpul contactului sexual vaginal cu Ken.
Acest lucru nu era o problemă şi chiar ii plă cea. Am intrebat-o, in mod specific, despre modul in care
putea să işi dea voie să se deconecteze şi să ajungă la orgasm fă ră să fie precaută sau să se simtă
vulnerabilă . Nu a putut să imi explice cum fă cea acest lucru, decat prin „mă concentrez pe acel
moment”. Am folosit asta ca şi structură in incercarea de a o ajuta să se relaxeze şi să simtă emoţii faţă
de Ken. De exemplu, i-am dat un numă r de exerciţii comportamentale şi cognitive, in care trebuia să il
abordeze intenţionat pe Ken şi ii ceară să o imbră ţişeze. In momentul respectiv am instruit-o să
prelungească imbră ţişarea. De asemenea, i-am cerut să examineze cum s-a simţit cand a fă cut acest
lucru şi să identifice gandurile specifice de vulnerabilitate şi pierdere a controlului pe care le avea.
In timpul primului exerciţiu, Jenna a menţionat că a fost capabilă să işi indeplinească sarcina,
dar nu a putut indica cu precizie gandurile pe care le-a avut. Pur şi simplu i s-a fă cut un gol in minte şi
a simţit ca şi cum ar fi fost emoţional amorţită . Acest lucru nu este neobişnuit şi se numeşte evitare
cognitivă. I-am cerut lui Jenna să repete exerciţiile in cateva ocazii, dar să se concentreze pe a simţi
corpul lui Ken şi că ldura corpurilor lor impreună , precum şi pe modul in care respiră in timpul

28
imbră ţişă rii. După un timp, am incurajat-o pe Jenna să intre in contact cu un sentiment, acela de a-i
plă cea să fie invă luită in braţele lui Ken, in mă sura in care el este mult mai mare decat ea, dar, in
acelaşi timp, să işi amintească simţul ei de „frică şi vulnerabilitate”. Am pus-o să repete exerciţiul de
expunere de mai multe ori, incurajand-o să simtă ce vroia şi să se abţină de la a judeca cat de adecvate
ii sunt sentimentele.
Cu timpul, i-am cerut lui Jenna să se expună din nou pentru perioade de timp mai lungi şi am
incurajat-o să spună cu voce tare ceea ce simte, precum şi gandurile pe care le are cu privire la felul in
care se simte. I-am cerut, de asemenea, să se implice in cateva activită ţi, cum ar fi să intarzie
intenţionat la anumite intalniri şi să treacă peste multe dintre limitele rigide pe care şi lea impus, cum
ar fi să lase vasele murdare in chiuvetă , pentru a intrerupe repetatele paternuri de

Şedinţa familiei
Pe langă toate cele de mai sus, i-am propus lui Jenna să il invită m pe tată l să u la o şedinţă
pentru a putea aborda subiectul relaţiei lor. I-am cerut permisiunea de a-l contacta pe tată l ei şi de al
invita la o şedinţă comună . Iniţial, Jenna s-a simţit iritată de posibilitatea acestei intalniri şi şi-a
exprimat rezervă rile faţă de cum ar putea decurge lucrurile. Am continuat prin a discuta despre
potenţialele beneficii ale unei şedinţe comune, şi in cele din urmă Jenna a fost de acord. In mod
surprinză tor, tată l acesteia a fost foarte deschis la propunerea mea de a veni la şedinţă şi mi-a spus că
s-a simţit foarte nefericit de-alungul anilor din cauza relaţiei pe care a avut-o cu fiica sa şi ar vrea să
incerce să o imbună tă ţească . Jenna s-a opus acestei idei, dar după puţină incurajare şi sprijin din
partea lui Ken, a fost de acord. Prima dată ne-am intalnit cu Jenna şi cu mama şi tată l ei pentru a
discuta despre dinamica familiei. Mama sa a subliniat din nou ideea că , ani de zile, nu s-a simţit liniştită
cu privire la relaţia dintre Jenna şi tată l ei şi s-a gandit că a fost o idee foarte bună ca cei doi să se
intalnească in terapie.
Am avut mai multe şedinţe cu Jenna şi tată l ei, George, in cadrul că rora am discutat despre
ataşamentul şi legă tura lor. Tată l lui Jenna a mă rturisit că exista o legă tură foarte slabă intre ei pentru
că el nu a ştiut niciodată cum să se apropie de propria mamă . Aceasta a fost o imigrantă sarbă severă ,
pe care a descris-o ca fiind „lipsită de emoţii”. Tată l lui a murit de tană r, de stop cardiac. Aşadar, i-a fost
foarte greu să işi exprime emoţiile pană in momentul in care a cunoscut-o pe mama lui Jenna. Deşi
soţia lui era foarte afectuoasă şi il susţinea, George a recunoscut că ii respingea adeseori avansurile
pentru că avea dificultă ţi in a se descurca cu emoţiile intense. Am discutat ce impact au avut toate
acestea asupra relaţiei lui cu Jenna şi despre legă tura pe care cei doi nu au reuşit să o lege. Acest
proces a durat aproximativ 8 luni, dar s-a dovedit eficient in a o ajuta pe Jenna să inveţe să se deschidă
şi să işi dea voie să simtă . Jenna a fost şocată cand tată l ei a mă rturisit că şi el a mers la terapie
individuală . Asta a pă rut să o incurajeze să muncească cu sarguinţă pe propriile probleme. Adeseori
afirma „Trebuie doar să tă iem capetele cauterizate pentru ca să pot simţi din nou.” Am mai dezbă tut şi
ideea potrivit că reia ceea ce i se pă rea a fi „amorţeală ” era de fapt izolarea pe care şi-a impus-o ca mod
de protejare. Credea că era incapabilă să simtă deoarece nu a avut niciodată experienţa propriilor
sentimente in trecut. I-am explicat faptul că amintirile ei au fost un fel de mijloace de protecţie ca şi in
cazul unei broaşte ţestoase care se retrage in carapace pentru a se proteja.
Acest exemplu subliniază noţiunea legată de importanţa primelor ataşamente in relaţia unui
cuplu şi felul in care această relaţie poate fi afectată de daunele suferite in timpul primelor ataşamente.

Rolul reglării emoţionale

29
 In ciuda concepţiilor greşite, emoţia a jucat intotdeauna un rol important in procesul terapeutic
al terapiei cognitiv-comportamentale. Ar fi dificil să le ignoră m, precum şi imprudent, deoarece
emoţiile sunt ceea ce terapeutul intalneşte, in mod obişnuit, la inceputul procesului terapiei. De obicei,
familiile intră in tratament după ce au avut loc unele mişcă ri emoţionale intense sau o criză . Intr-un
studiu efectuat pe 147 de cupluri că să torite care doreau să meargă la terapie maritală , cel mai comun
motiv pentru nevoia tratamentului a fost comunicarea problematică şi lipsa afecţiunii (Doss, Simpson
şi Christensen, 2004). Totuşi, s-a ajuns la concluzia că distanţa emoţională era un motiv la fel de comun
pentru cuplurile care aveau nevoie de terapie din cauza problemelor de comunicare. O mare parte din
literatura de specialitate ne spune că emoţiile sunt, in primul rand, procese mentale inconştiente care
ne creează o stare de promptitude pentru acţiune, setandu-ne să ne comportă m intr-un anumit fel in
propriul mediu (Siegel, 1999). Starea de promptitudine este activată de că tre aceste procese mentale
inconştiente care mai tarziu devin conştiente. Emoţiile influenţează fluxul stă rilor de spirit care
domină un numă r mare din procesele noastre mentale.
Cea mai mare parte a teoriilor legate de emoţii impă rtă şesc unele teme comune. Una dintre
acestea este cea conform că reia emoţia include straturi complexe de procese care sunt intro
interacţiune constantă cu mediul. La nivel minim, aceste interacţiuni implică procesele cognitive (cum
ar fi aprecierea sau evaluarea inţelesului), percepţia şi schimbă rile fizice (cum ar fi schimbă rile
endocrine, de autostimulare şi cardiovasculare).
In Capitolul 4 este discutat faptul că structura creierului facilitează o capacitate innă scută de a
modula emoţia şi de a-i organiza starea de activare (Gleick, 1987). Abilitatea minţii de a regla
procesele emoţionale provine din capacitatea creierului de a modula fluxul de stimulare şi activare
prin intermediul ansamblului de circuite. Procesele emoţionale de bază , impreună cu exprimarea
afectivă şi dispoziţia, pot fi alterate de creier. Un concept cunoscut al reglă rii emoţionale se referă la
abilitatea minţii de a altera diferitele componente ale procesului emoţional. Siegel (1999) susţine
„Auto-organizarea minţii este determinată , in multe feluri, de auto-reglarea stă rilor emoţionale. Felul
in care experimentă m lumea din jur, ne raportă m la ceilalţi şi gă sim vieţii un sens este dependent de
modul in care ne reglă m propriile emoţii” (pag. 245). Dar in ce mă sură sunt procesele cognitive
responsabile şi de reglare? Nu există nici o indoială că ceea ce fac pă rinţii cu copii lor in copilă rie
afectează foarte mult rezultatul dezvoltă rii acestora. Un lucru subliniat destul de devreme in
cercetă rile longitudinale (Milner, Squire şi Kandel, 1998). Atat istoria temperamentului, cat şi cea a
ataşamentului contribuie la evidenta diferenţă care se poate fi observată intre adulţi in abilitatea lor
de a-şi regla emoţiile (Siegel, 1999). De exemplu, Dawson (1994) a descoperit in cadrul studiilor pe
copiii care aveau mame cu depresie faptul că abilitatea acestora de a simţi bucurie şi entuziasm este
redusă considerabil, mai ales in cazul in care depresia maternă durează mai mult de primul an. Astfel
de experienţe pot modela profund intensitatea generală şi balanţa activă rii emoţionale pe parcursul
copilă riei şi pă nă la maturitate.
Termenul de reglare emoţională se referă la abilitatea generală a minţii de a altera diferitele
componente ale procesului emoţional. Fă ră indoială , auto-organizarea mentală este determinată , in
multe feluri, de auto-reglarea stă rilor emoţionale. Aşadar, modul in care ajungem să tră im lumea din
jur, să ne identifică m cu ceilalţi şi să gă sim un sens vieţii, este dependent de modul in care ajungem să
ne reglă m emoţiile. Emoţia reflectă modalitatea fundamentală prin care mintea atribuie valoare
evenimentelor externe şi interne şi apoi direcţionează alocarea resurselor atenţionale pentru
continuarea procesă rii acestor reprezentă ri.

Intensitatea emoţională şi Focalizarea emoţională

30
 Se intamplă de multe ori ca, in anumite momente, cand emoţiile devin intense, oamenii să simtă
cea mai mare nevoie de a fi inţeleşi de că tre ceilalţi – şi, de asemenea, cele mai intense sentimente de
vulnerabilitate. Asta ar putea explica de ce multe cupluri şi familii acţionează fizic sau se retrag atunci
cand simt că nu sunt auziţi.
O recentă abordare, cunoscută sub numele de terapia focalizată pe emoţie (TFE) a fost
introdusă ca şi intervenţie in cazul cuplurilor (Johnson, 1996, 1998). Este una dintre puţinele terapii
de cuplu cu un rezultat pozitiv, rezultat care rezistă in timp (Johnson, Hunsley, Greenberg şi Schindler,
1999). TFE se axează pe schimbare şi pe paternurile negative de interacţiune ce contribuie la siguranţă
şi la legă turile emoţionale. Perspectiva acestei abordă ri asupra problemelor din cadrul unei relaţii se
concentrează pe ră spunsurile emoţionale şi pe paternurile de interacţiune rigide, care se auto -
intă resc. Faptul că un cuplu care are dificultă ţi interacţionează prin mijloacele de apă rare reprezintă
esenţa terapiei focalizate pe emoţie. In terapie, cuplurile invaţă să lase garda jos şi să işi scoată la
suprafaţă mai multe sentimente de vulnerabilitate. TFE este o abordare construcţionistă , care se
axează pe procesul prin care partenerii individuali işi organizează şi creează in mod activ experienţa
continuă şi schemele legate de identitatea de sine şi cea a altora in contextul „dansului lor
interacţional” (Johnson, 1998). Partenerii unui cuplu sunt vă zuţi ca fiind „blocaţi” in anumite moduri
de reglare, procesare şi organizare a ră spunsurilor emoţionale unul faţă de celă lalt, care limitează apoi
interacţiunea dintre ei şi previne dezvoltarea unei legă turi sigure. Filozofia terapiei focalizată pe
emoţie este cea care a constrans ulterior paternurile interacţionale să provoace şi să menţină stă ri
emoţionale negative care, in mod evident, creează dificultate in relaţie.
Aspectul interesant al acestei terapii este acela că acordă prioritate emoţiei ca determinant al
comportamentului de ataşare, acest lucru reprezentand o forţă pozitivă pentru schimbare in terapie de
cuplu. Decat să perceapă emoţia ca un aspect ce trebuie invins şi inlocuit prin restructurare cognitivă ,
TFE se bazează mai degrabă pe teoria ataşamentului şi observaţia conform că reia intr-o relaţie de
ataşare (precum o că să torie sau alte relaţii intime) emoţia tinde să depă şească alte sugestii; de unde şi
titlul „focalizată pe emoţii”. De fapt, o problemă in integrarea tehnicilor cognitiv-comportamentale in
cadrul terapiei focalizate pe emoţie este cea potrivit că reia TFE vede relaţia mai degrabă in termenii
ataşamentului, decat din privinţa unei perspective de schimb ce se axează pe negocierea raţională şi pe
contractele comportamentale.
Această abordare are multe aspecte bune, care includ descoperirea unor sentimente
necunoscute şi sublinierea poziţiilor interacţionale. Există , de asemenea, un accent pus pe
restructurarea problemelor din punctul de vedere al ciclului nevoilor de ataşament neindeplinite şi al
promovă rii deţinerii nevoilor unei persoane, precum şi aspectele extinse ale propriei experienţe. Multe
dintre aceste aspecte pot fi integrate in abordarea cognitiv-comportamentală , in special, prin
dezvoltarea unei conceptualiză ri privind noţiunea de schemă şi de „scheme emoţionale” pe care
membrii familiei şi cuplurile le menţin. După cum a mai fost precizat, conceptul de schemă a fost
recent extins pentru a incadra aspecte cu mai multe nivele ce conţin detalii privind emoţia, fiziologia şi
comportamentul. Unul dintre acestea accentuează structurile memoriei care implică emoţia şi alţi
senzori stimuli, cum ar fi componentele fiziologice şi neurologice, precum şi cele cognitive şi
comportamentale (James, Reichelt, Freeston şi Barton, 2007).
Abordarea cognitiv-comportamentală cuprinde aspecte ale emoţiei intr-o manieră diferită de
terapia focalizată pe emoţie. Cazul lui Jenna, dezbă tut mai devreme in acest capitol, ilustrează modul
prin care emoţia este abordată dintr-o perspectivă cognitiv-comportamentală .
Chiar dacă termenii cognitiv şi comportamental pot da impresia că nu au nimic de a face cu
emoţiile ră spunsurile afective sunt, de fapt, un component central al abordă rii cognitiv

31
comportamentale. Tehnicile acesteia au fost criticate pentru că nu au pus destul accent pe afect şi
emoţie, lucru ce i-a determinat pe unii să le considere superficiale (Webster, 2005; Dattilio, 2005e).
Totuşi, acest lucru este o percepţie şi portretizare greşită obişnuită a TCC. Teoria din spatele ei susţine
ideea potrivit că reia cogniţiile influenţează foarte mult emoţia, reacţiile fiziologice şi comportamentele
iar intre toate acestea există un proces mutual (Dattilio şi Padesky, 1990). Terapia cognitiv-
comportamentală este preocupată de relaţiile complexe şi interdisciplinare dintre ganduri, sentimente
şi biofiziologie. A ales o metodă specifică cu ajutorul că reia abordează aceste componente in timp ce
urmă reşte să ajute cuplurile şi membrii familiei să se schimbe. Procesarea emoţiei este vă zut ca fiind
crucială pentru supravieţuire şi avand o influenţă la fel de mare ca cea a schemelor cognitive in
procesarea informaţiei. In primele sale lucră ri, Beck (1967) a sugerat că indivizii ră spund la stimuli
printr-o combinaţie de ră spunsuri cognitive, afective, motivaţionale şi comportamentale şi că fiecare
dintre aceste sisteme interacţionează intre ele. Majoritatea terapeuţilor recunosc limitele
intervenţiilor psihoterapeutice, mai ales in cazul celor de cuplu şi familie. Modalitatea prin care
procesele terapiei cognitiv-comportamentale afectează şi abordează emoţia pe parcursul şedinţelor
este ceea ce o face unică in domeniul psihoterapeutic. Epstein şi Baucom (2002) asigură o descriere
detaliată a problemelor ce implică fie lipsuri fie excese in tră irea emoţiilor de că tre indivizi, in
contextul relaţiilor lor intime, precum şi in exprimarea acestor sentimente că tre parteneri. Ceea ce
urmează este un scurt sumar al factorilor emoţionali in problemele de cuplu şi familie.
Unele persoane acordă puţină atenţie stă rilor lor emoţionale. Asta poate duce la situaţia in care
indivizii se pot simt ignoraţi in relaţiile lor apropiate. In schimb, un individ care nu reuşeşte să işi
monitorizeze emoţiile poate, brusc, să le exprime intr-un mod destructiv, de exemplu, sub forma unui
comportament abuziv faţă de soţ/soţie sau membrii familiei. Motivele pentru care o persoană nu este
conştientă de emoţii pot varia, dar pot include experienţele tră ite in familie potrivit că rora exprimarea
sentimentelor nu este „de cuviinţă ” sau este „periculos”. In consecinţă , indivizii pot dezvolta o teamă
faţă de faptul că exprimarea sentimentelor, chiar şi a celor mai blande, vor duce la pierderea
controlului asupra propriului echilibru (poate asociat cu tulburarea de stres post-traumatic ori un alt
tip de tulburare de anxietate), sau vor avea o expectanţă potrivit că reia membriilor familiei nu le vor
pă sa, pur şi simplu, de felul in care se simt (Epstein şi Baucom, 2002).
Pe de altă parte, unii indivizi intampină dificultă ţi in reglarea emoţiilor şi experimentează
nivele puternice ale acestora ca ră spuns la evenimente de viaţă relativ minore. Tră irea nereglată a
emoţiilor, cum ar fi anxietatea, mania şi tristeţea, poate scă dea satisfacţia individului in relaţiile de
cuplu şi familie şi poate contribui la interacţiunea acestuia cu membrii familiei in moduri ce pot facilita
şi spori conflictul. Factorii implicaţi in tră irea emoţională nereglată pot include trauma personală din
trecut (de ex., abuz, abandon), creşterea intr-o familie in care ceilalţi nu reuşesc să işi regleze
exprimarea emoţională şi forme de psihopatologie precum tulburarea de personalitate borderline
(Linehan, 1993).

CAZUL LUI MATT ŞI AL LUI ELIZABETH

Cazul celor doi era legat de dificultatea in reglarea exprimă rii emoţionale şi care au ajuns la
consiliere de cuplu după ce Matt a avut o relaţie extraconjugală . Acest moment de criză a scos la
suprafaţă unele dintre cele mai semnificative probleme ale cuplului, probleme pe care cei doi le aveau
de ceva vreme. Matt a decis, in cele din urmă , să ii dezvă luie soţiei indiscreţia sa deoarece vina pe care
o simţea era copleşitoare. Cand Matt i-a mă rturisit infidelitatea, el şi Elizabeth au tră it experienţa unei
scurte perioade a ceea ce Elizabeth o numise ca fiind o „relaţie isterică ” şi au devenit intimi fizic şi
emoţional pentru aproximativ o să ptă mană . Am aflat că acest lucru nu este o reacţie ieşită din comun

32
pentru unele cupluri, care trec printr-o criză incercand să creeze o apropriere sau să se agaţe unul de
celă lalt. Am vă zut această reacţie la multe cupluri in situaţii similare, pe parcursul anilor mei de
practică . In ciuda crizei lor evidente, Matt şi Elizabeth m-au informat că amandoi au simţit că au avut
intotdeauna o legă tură intelectuală puternică şi că au impă rţit acelaşi simţ al aventurii. Acest lucru era
important şi reprezenta un punct central in relaţia din trecut. Din această cauză , aventura lui Matt a
fost un şoc pentru Elizabeth, pentru că ea nu inţelegea ce lipsea din relaţia pe care o aveau.

Probleme în relaţie
In fazele iniţiale ale terapiei, am incercat să observă m diferenţele care contribuie la unele dintre
problemele emoţionale din relaţie. Matt a crescut intr-o familie care a fost mai puţin expresivă din
punct de vedere emoţional decat familia lui Elizabeth. Membrii familiei ei au trebuit intr-un fel să fie
ră spunză tori pentru comportamentele lor, explicandu-şi comportamentele. A existat foarte puţină
apropiere intre ei. Matt avea, pur şi simplu, dificultă ţi in exprimarea emoţiilor şi se simţea mai
confortabil ascunzandu-le. Cu toate acestea, Elizabeth provenea dintr-o familie in care era obişnuită să
işi exprime emoţiile şi să le confirme. Provenea, de asemenea, dintr-un mediu complet diferit in care a
tră it experienţa unui ataşament pozitiv faţă de pă rinţii ei.
Faptul că Elizabeth a plans din cauza relaţiei extraconjugale a lui Matt, i-a deschis acestuia o
portiţă prin care să işi exprime sprijinul faţă de ea. A incercat să ii arate că o sprijină cum a putut mai
bine. Amandoi au că zut intr-un patern care le-a ingreunat exprimarea emoţiilor unul faţă de celă lalt.
De obicei, Elizabeth se simţea ră nită şi supă rată datorită unui lucru petrecut in relaţia lor, poate ceva
ce fă cuse sau spuse Matt in trecut. A inceput să caute anumite expresii ale emoţiilor din partea lui, dar
acesta nu işi ară ta sentimentele. In consecinţă , Elizabeth a devenit precaută , s-a enervat, s-a inchis in
sine şi a devenit plină de resentimente. Cand soţia sa a fă cut acest lucru, Matt s-a luptat cu
resentimentele ei. A simţit că Elizabeth s-a izolat „intre patru pereţi” şi a devenit defensivă ,
contribuind astfel la instră inarea lor. Avand in vedere modul in care a fost crescut, Matt a interpretat
comportamentul ei drept un atac personal asupra sa care, din multe puncte de vedere, cu siguranţă
asta era. Modul de apă rare al lui Elizabeth l-a determinat să procedeze la fel, să se retragă şi să plece de
unul singur. Işi aminteşte că familia sa a fost foarte impasibilă . „De cate ori exista orice tip de conflict,
trebuia să incerci să iţi dai seama ce gandea sau ce fă cea cealaltă persoană .” Spunea „Oamenii din
familia mea pur şi simplu nu işi comunicau emoţiile. Era ca şi cum am fi fost retardaţi emoţional.”
Toate aceste lucruri au contribuit la o instră inare constantă intre Matt şi Elizabeth. Ea a
menţionat că in momentul in care intervenea o astfel de instră inare, „fiecare preferam să ne retragem
in propriul loc de siguranţă şi să aşteptă m să treacă un anumit timp decat să discută m despre asta.”
Am vorbit cu cei doi despre faptul că situaţia lor este asemă nă toare cu formarea ciumei in sistemul de
artere al unei persoane, care devine mai severă cu timpul şi afectează circulaţia sangelui, ducand de
cele mai multe ori la atac de cord. Le-am explicat că pe mă sură ce acest blocaj emoţional din relaţia lor
evoluează , vor ajunge să se instră ineze din ce in ce mai mult pană ce nu vor mai fi capabili să exprime
nici un fel de emoţie. Această ipoteză a fost emisă ca fiind unul dintre motivele pentru care Matt a ieşit
din relaţie – pentru că a simţit nevoia să intre in contact cu o altă persoană şi pentru că era nervos in
legă tură cu ceea ce se intampla in relaţia sa cu Elizabeth.
Elizabeth a precizat că cea mai mare frustrare a sa in relaţia cu Matt era faptul că mereu era
nevoită să ii atragă atenţia asupra unor lucruri. „Nimic nu se intamplă fă ră un motiv,” se plangea
Elizabeth. Explicaţia lui Matt era că nu poate infrunta mania soţiei sale, aşa că pur şi simplu o evita, un
lucru cu care era obişnuit de mic.

33
 O mare parte din munca noastră in terapia de cuplu a avut in vedere schimbul treptat de emoţii
pe parcursul catorva luni. Interesant, acest lucru a fost facilitat atat de utilizarea strategiei cognitive
cat şi a celei comportamentale. Un lucru extrem de important deoarece Matt este un individ orientat
mai mult inspre latura cognitivă , deşi amandoi s-au descris ca aparţinand „tipului intelectual”. In ciuda
faptului că Elizabeth era mai emoţională , s-a ajuns la un punct comun, iniţial prin axarea pe
interacţiunea comportamentală şi continuand apoi cu un schimb emoţional ridicat. Prin urmare,
punandu-i să facă unele schimbă ri, doar la un simplu nivel comportamental, in felul lor de a se evita, a
permis puţină libertate intr-o eventuală abordare a problemelor legate de gandurile cu privire la
schimbare şi ataşarea unei emoţii specifice la aceasta. De exemplu, in locul unei separă ri fizice atunci
cand lucrurile devin tensionate, i-am sugerat lui Matt să o ţină pe Elizabeth de mană in tă cere inainte
de a spune ceva. Cel puţin, acest lucru a reuşit să ii menţină implicaţi intr-un mod mai puţin
ameninţă tor.
In timpul unei şedinţe de terapie, am discutat despre ră spunsul fiziologic neplă cut al lui Matt de
a nu exprima deloc sensibilitate. Ii era teamă să işi pună „abilită ţile intelectuale” in aşteptare şi s-a
descris ca fiind asemă nă tor cu „un cerb surprins de farurile unei maşini care se indreaptă inspre el”.
„Exprimarea emoţiilor inseamnă să deschid o cale de acces vulnerabilită ţii mele şi astfel nu sunt „in
apele mele”. Mă simt pierdut fă ră abilită ţi intelectuale.” Asta insemna clar o problemă de reglare
emoţională pentru Matt, deoarece avea tendinţa să işi reprime emoţiile şi ii era teamă că acestea vor
nă vă li intr-o „cascadă emoţională ”, dacă „işi va da voie să simtă ”. A descris acest lucru drept o situaţie
de „totul sau nimic”, un aspect asupra că ruia voi reveni mai tarziu şi il voi preciza ca fiind o distorsiune
cognitivă . Asta era situaţia in special in cazul exprimă rii furiei, pe care am bă nuit-o că se află in spatele
infidelită ţii sale.
Interesant, Elizabeth a ră spuns descrierii lui Matt vazand-o ca o manipulare. „Cand Matt işi
exprimă o emoţie, este copleşitor şi face acest lucru ca o reacţie la propria mea exprimare emoţională .
Dacă mă supă r şi incerc să i-o ară t, in acel moment devine foarte retras şi mă exclude şi totul este legat
numai de el”. Matt o ataca la randul lui pe Elizabeth enervandu-se de cate ori aceasta işi exprima o
emoţie, ceea ce „mă fă cea să mă retrag”, susţinea aceasta. „Apoi incerca să mă ră nească ignorandu-mă .
Astfel se comporta şi fratele să u cu el in copilă rie.”

Planul terapeutic
O mare parte din munca mea cu acest cuplu a inclus discutarea metodelor de reglare a emoţiilor
celor doi atat la nivel cognitiv cat şi la cel afectiv şi adaptarea comportamentelor lor ca atare. In timpul
unei şedinţe, Elizabeth a ridicat problema incapacită ţii lui Matt de a o consola cand are nevoie. A
menţionat „Nu ştie ce trebuie să facă ”. Matt işi lă sa capul pe umă rul ei, gandindu-se că o consolează
cand, de fapt, ea avea nevoie să işi aşeze capul pe umă rul lui. Matt a replicat „Cum să pot face asta dacă
stă pe un scaun pentru o singură persoană ? Nu imi uşurează deloc situaţia.”
Ajutorul oferit in a-i invă ţa să se consoleze reciproc a constat in coregrafierea mişcă rilor lor
prin exerciţii comportamentale, ară tandu-le exact ce are nevoie celă lalt din punct de vedere fizic, dar şi
emoţional. In acel moment Elizabeth a pus in discuţie o altă problemă : „Cand inscenă m asta, pare fals.
De ce nu ştie ce trebuie să facă ?” Atunci a intrat restructurarea cognitivă in munca noastră , pe mă sură
ce o ajutam pe Elizabeth să inţeleagă că era vorba de o distorsiune şi că nu putea avea expectanţe ca
Matt să ştie tot timpul ce trebuie să facă . Distorsiunea consta in credinţa că un lucru trebuie să fie
intodeauna spontan pentru a fi veritabil. O parte din facilitarea unei relaţii să nă toase este reprezentată
de abilitatea partenerilor de a-şi spune nevoile – chiar dacă asta inseamnă să fie strucuturată ca o
coregrafie. Le-am subliniat faptul că spontaneitatea va apă rea mai tarziu, dar iniţial va trebui să fie

34
inscenată pană cand vor afla nevoile celuilalt. In una dintre sarcinile comportamentale pentru acasă ,
Matt şi Elizabeth au trebuit să noteze pe o hartie de ce au nevoie atunci cand sunt consolaţi. Acest
lucru a inclus expuneri emoţionale şi comportamentale consistente, cum ar fi cate un zambet sau o
lovitură uşoară . Uneori, cuvintele nu erau necesare, ci doar ca unul dintre ei să işi pună mana in jurul
celuilalt sau să ii mangaie pă rul; acest lucru era suficient pentru o comunicare non-verbală .
Pe langă modul in care un individ tră ieşte emoţiile, mă sura şi modalitatea prin care el sau ea le
exprimă faţă de alţii poate afecta semnificativ calitatea relaţiei de cuplu şi familie. In timp ce unele
persoane işi reprimă exprimarea, altele işi exprimă sentimentele in mod necenzurat. Posibili factori in
exprimarea nereglată a emoţiilor pot fi experienţele din trecut, in care o puternică afişare emoţională a
fost singurul mijloc prin care puteau caştiga efectiv atenţia partenerului de cuplu sau o uşurare
temporară de la o stare de tensiune emoţională intensă , şi abilită ţile limitate de auto-consolare. In
discuţiile pe care le-am avut, Elizabeth mi-a explicat faptul că uneori Matt era deprimat şi stă tea in pat
zile intregi. Ar fi vrut ca Elizabeth să il „dă dă cească ” şi să stea cu el. Surprinză tor, ea nu a fost niciodată
tratată astfel de că tre pă rinţii ei. „Pă rinţii nu ne-au ingrijit la pat niciodată , nici cand eram bolnavi
fizic.” Era o problemă legată de mandrie, şi era de inţeles că „trebuia să fi tare in faţa greută ţilor – aşa
că ne purtam singuri de grijă .” Matt şi-a adus aminte că pă rinţii lui aveau grijă de el doar cand era
bolnav. Aşa că a recunoscut că işi dorea să fie alinat de Elizabeth, in mare parte, doar cand era bolnav.
Acest lucru o dezgusta pentru că pă rinţii ei nu au tolerat un astfel de comportament, şi il vedea ca un
semn de slă biciune. Devenea frustrată cand vedea că Matt işi purta de milă . Să ii determin să işi
schimbe acest tip de interacţiune a fost un obiectiv al tratamentului. Pe parcursul şedinţelor, am
discutat despre comportamente alternative pentru Matt care să nu o ofenseze pe Elizabeth. O altă
sarcină pentru acasă a constat in incercarea unui nou comportament pentru Matt iar soţia sa să ii ofere
un feedback verbal.
Uneori, membrii inhibaţi ai familiei unui individ gă sesc convenabilă situaţia in care nu trebuie
să aibă de a face cu sentimentele unei persoane; in alte cazuri, membrii familiei se simt frustraţi de
lipsa de comunicare şi ajung să nu poată lă sa in pace persoana respectivă , de unde rezultă paternul
circular cerere-retragere cum am vă zut in cazul lui Matt şi Elizabeth. Pe de altă parte, unii membrii de
familie care au parte de o exprimare emoţională nereglată gă sesc, in mod obişnuit, acest lucru foarte
stresant şi fie reacţionează agresiv faţă de individ, fie se retrag. Dacă exprimarea emoţională
liberă /nestă panită a unui individ are intenţia de a-i obliga pe ceilalţi să ii satisfacă nevoile, paternul
adeseori poate avea un rezultat nedorit (Epstein şi Baucom, 2002; Johnson şi Denton, 2002).
De foarte multe ori, familiile vin la terapie cu o focalizare pe propriile probleme emoţionale.
Emoţiile sunt exprimă rile exterioare ale revoltei interioare şi ale conflictului interpersonal. De
asemenea, ele pot avea interconexiuni interesante cu procesele cognitive şi cu comportamentul, ceea
ce ingreunează desluşirea problemelor unei persoane sau ale unui cuplu. Majoritatea oamenilor
explică legă turile pe care le au cu soţii sau membrii familiei pe baza a ceea ce simt faţă de ei. In multe
cazuri, indivizii susţin că emoţiile lor duc la o varietate de ganduri şi comportamente şi le ghidează
interacţiunile pe parcursul relaţiei şi prin viaţă in general. Palmer şi Baucom (1998) au condus un
studiu in care au observat modul prin care au rezistat că să toriile şi reflecţiile soţilor asupra acelor
componente care au contribuit la longevitatea relaţiei. Autorii au indicat faptul că un cuplu cu
probleme a că utat ajutor in terapie deoarece era foarte nefericit cu privire la absenţa ră spunsurilor
emoţionale pozitive şi negative din partea partenerilor lor. In esenţă , soţii au nevoie să vadă o balanţă
emoţională din partea partenerilor.
Gottman (1999) a accentuat importanţa diferenţierii intre sentimentele de manie şi un simţ de
dispreţuire. Intr-un schimb emoţional intre parteneri sau membrii familiei mania poate să nu aibă un

35
rol batjocoritor, insă , cand se adaugă criticii şi dispreţului, devine ceva negativ. Pe aceste sentimente
cu caracter distrugă tor trebuie lucrat datorită schimbului puternic interpersonal. Un aspect
reprezentativ pentru rolul cogniţiei, conform că ruia emoţiile care includ un sentiment sau o atitudine
negativă faţă de un partener de cuplu sau un membru al familiei, pot fi percepute ca o dinamică
emoţional-cognitivă . Sunt fă ră indoială emoţiile negative pe care indivizii le au, de obicei, atunci cand
vin la tratament şi sunt, adesea, ceea ce menţionează aceştia ca fiind piatra de temelie a nemulţumirii
lor.
Pe langă nevoia de identificare a emoţiilor negative intr-o relaţie, mai există şi importanţa
determină rii provenienţei şi persuasivită ţii acestora. Emoţiile trecă toare care dispar şi nu afectează , in
general, cursul unei relaţii pot fi diferenţiate de cele care devin constante şi slă besc o relaţie. De
exemplu, mania pe care o simte un membru al familiei faţă de un alt membru, urmată de dispute
continue şi o afişare ridicolă a comportamentelor, se poate spune că este mai pronunţată decat o
simplă manie situaţională pe care o poate simţi o persoană faţă de alta. In plus, exprimarea anumitor
emoţii poate fi distructivă , chiar dacă acestea nu au loc in mod frecvent, insă sunt asociate cu
evenimente serioase ce nu vor fi uitate o perioadă indelungată de că tre cealaltă persoană . De exemplu,
o soţie care s-a enervat pe soţul ei pentru că i-a fă cut o observaţie legată de modul ei excesiv de a
cheltui, s-a ră zbunat pe acesta la o cină cu prietenii in timpul că reia le-a povestit de un incident, cand
soţul să u nu a fost capabil de performanţe sexuale. In ciuda faptului că sentimentele de manie ale
amandurora au dispă rut treptat in timpul cinei, soţul a continuat să se simtă umilit in faţa prietenilor
să i şi adeseori i-a adus soţiei această problemă in discuţie, ară tandu-i cat de crudă poate fi.

Dispoziţii pozitive versus dispoziţii negative

In literatura de specialitate există foarte multe cercetă ri pe noţiunea de „dispoziţii pozitive şi
negative”, sau emoţionalitatea in relaţii. Unele dintre primele studii ale lui Watson şi Tellegen (1985)
abordează problema afectelor pozitive şi negative ca emoţii fundamentale specifice situaţiilor, dar şi ca
tendinţe generale in timp. Schuerger, Zarrella, şi Hotz (1989) au studiat in continuare stabilitatea
emoţiilor de-alungul unor perioade diferite de timp, indicand faptul că afectivitatea pozitivă aduce
beneficii mult mai mari stabilită ţii relaţiei decat afectivitatea negativă . Beach şi Fincham (1994) au
elaborat de asemenea pe afectele pozitive şi negative in relaţii, indicand faptul că indivizii care tră iesc
nivele ridicate ale afectului pozitiv afişează un simţ mai bun al bună -stă rii şi al dominanţei sociale, in
comparaţie cu cei cu nivele ridicate ale afectivită ţii negative. In consecinţă , Beach şi Fincham (1994) au
dedus că indivizii cu afect pozitiv sunt mai receptivi faţă de situaţiile care produc dispoziţii pozitive,
interacţiune socială şi intimitate sexuală , decat cei cu afectivitate negativă . Aceştia din urmă nu
reprezintă nici o surpriză , afectivitatea are in mod clar un efect puternic asupra dispoziţiei de zi cu zi şi
asupra mediului individului. O altă cercetare a confirmat ipoteza, in special cea a cercetă torilor precum
Cook et al. (1995) care au descoperit că , intr-un studiu longitudinal pe stabilitatea maritală , soţii care
au ră mas impreună a avut tendinţa de a fi mai pozitivi, mai puţin influenţaţi de surse externe şi mai
stabili şi statornici in comparaţie cu cei care in cele din urmă au divorţat. De asemenea, cuplurile care
au ră mas impreună s-au influenţat reciproc in mod pozitiv, pe cand cei care au divorţat s-au influenţat
unul pe celă lalt intr-o direcţie negativă .

Trăirea şi exprimarea emoţiilor

In timpul unei şedinţe a terapiei de cuplu, Gloria s-a plans de faptul că nu ştia niciodată ce simte

36
soţul să u, Gus. „Uneori e ca şi cum aş tră i cu un stră in.” Cand Gus a fost intrebat de ră spunsul să u la
plangerea soţiei, el a spus, „Cum pot exprima ceea ce nu simt? Parcă aş fi gol din punct de vedere
emoţional.”
Inainte de a putea exprima o emoţie, trebuie să o tră ieşti. Acest lucru este un domeniu
problematic pe care terapeuţii il intalnesc adeseori la unul sau mai mulţi membrii ai familiei pe
parcursul tratamentului. Evident, structurile de personalitate afectează foarte mult modul in care
indivizii tră iesc şi işi exprimă emoţiile. Unele persoane cu tulbură ri de personalitate pot tră i o emoţie,
dar intr-o manieră fragmentată . Aşadar, nu sunt in totalitate siguri de ceea ce simt. Pentru aceştia,
tră irea unei emoţii poate necesita mai mult timp pentru a se desfă şura, şi in momentul in care exprimă
o emoţie, pot face acest lucru pe parcursul unei perioade mai indelungate de timp.
Mania este o emoţie care este exprimată in diferite feluri. Indivizii pot să exprime manie sau
frustrare in moduri pasiv-agresive, cum ar fi să cheltuiască peste limita la care au că zut de acord cu
partenerii, sau pur şi simplu să scrie cecuri fă ră să le inregistreze (lă sand cecul fă ră acoperire datorită
fondurilor insuficiente) şi, in felul acesta, iritandu-şi partenerii. Alţii işi pot exprima mania mult mai
deschis, prin daune fizice aduse obiectelor sau urland şi afişand accese de furie. Cu toate acestea, alţii
işi exprimă mania verbal, fă ră să producă daune materiale sau să ră nească pe cineva.
Complexitatea care se dezvoltă in relaţiile de cuplu sau de familie se datorează , de cele mai
multe ori, ră spunsurilor celorlalţi la aceste exprimă ri emoţionale care adeseori contribuie la formarea
unui patern de schimb negativ. Mulţi membrii de familie se adaptează la paternurile de exprimare
emoţională ale partenerului sau a membrilor familiei intr-un mod care ori linişteşte ori provoacă
conflicte. In momentul in care, intr-o interacţiune a relaţiei, sunt exprimate sentimente negative,
precum dispreţul, este foarte probabil să urmeze rezultat negativ. Acesta a fost rezultatul studiilor lui
Gottman (1999), in care a determinat faptul că cel mai bun predictor al divorţului a fost gradul de
dispreţ exprimat in cadrul interacţiunii partenerilor. A constatat că dispreţul era un sentiment global
ce evolua pe parcursul unei relaţii şi era exprimat in momentele de distres sau conflict. Mai mult,
Gottman a descoperit faptul că atunci cand indivizii exprimă o emoţie precum mania, in momentul
urmă tor, sunt mult mai dispuşi să işi rezolve problemele decat cei care işi menţin un simţ persistent de
dispreţ faţă de cealaltă persoană . De aceea este foarte important, ca in timpul unei relaţii de terapie, să
fie facilitată exprimarea emoţiei, ajutandu-i pe indivizi să intre in contact cu propriile sentimente şi să
le exprime in mod adecvat, decat să le reprime doar pentru a le elibera mai tarziu intr-un mod
distructiv. In cazul discutat mai sus, cel al lui Matt şi al lui Elizabeth, utilizarea tehnicilor cognitive şi
comportamentale, pentru a regla mai bine exprimarea emoţională a lui Matt, a fost esenţială pentru
imbună tă ţirea relaţiei celor doi. Odată ce a invă ţat să işi regleze mai bine mania folosind un dialog cu
sine insuşi şi exprimand-o inainte să se instaleze, schimbul emoţional s-a imbună tă ţit in cadrul relaţiei
şi s-au redus tensiunile de zi cu zi ale cuplului.
Abordă rile terapeutice bazate pe teoria ataşamentului şi pe teoria invă ţă rii sociale sunt de
acord cu faptul că indivizii evită adeseori să tră iască emoţii ameninţă toare sau inacceptabile sau să le
inlocuiască cu unele mai puţin ameninţă toare sau inacceptabile (Kelly, 1979). Perspectivele
psihodinamice denumesc această situaţie ca fiind un mecanism de apă rare pe care il folosesc indivizii
pentru a evita sentimente inacceptabile. Le pot chiar transforma intr-o formare a reacţiei care implică
exprimarea opusului a ceea ce simt. Johnson şi Greenberg (1988) sugerează faptul că exprimarea
emoţiilor poate reprezenta un mod important de reglare a ataşamentului şi al unui simţ corelat de
siguranţă , cum ar fi apropierea şi intimitatea. Prin urmare, un partener poate exprima emoţii tandre
de afecţiune şi că ldură faţă de un soţ/soţie sau un membru de familie ca o modalitate de a obţine mai
multă intimitate şi siguranţă din partea celuilalt. In mod evident, dacă individul va fi respins, pot

37
apă rea emoţii secundare sau reacţionare, cum ar fi manie, respingere şi insatisfacţie. Toate acestea pot
fi folosite pentru a-l face pe celă lalt să se simtă vinovat şi să ră spundă pozitiv sau pot servi drept mijloc
de pedepsire şi de jignire. Adeseori, dificultă ţile apar atunci cand intr-o relaţie un individ se simte
confortabil cu o exprimare emoţională mai scă zută decat a partenerului, ceea ce evident poate crea o
anumită distanţă intre cei doi.

Gânduri şi credinţe legate de exprimarea emoţională

Una dintre caracteristicile abordă rii cognitiv-comportamentale in ceea ce priveşte relaţiile
include cogniţiile legate de exprimarea emoţiei. TCC susţine faptul că indivizii menţin diferite ganduri
şi credinţe despre tră irea şi exprimarea propriilor emoţii, acestea guvernand modul in care işi
dezvă luie afişarea emoţională .
In literatura de specialitate există o dezbatere importantă , legată de intrebarea dacă emoţiile
afectează cogniţia mai mult decat cogniţia afectează emoţiile. După cum a mai fost precizat,
teoreticienii focalizaţi pe studiul emoţiilor, precum Johnson şi Greenberg (1988), au propus faptul că
emoţiile se află la baza tră irilor indivizilor şi că există tendinţa dezvoltă rii cogniţiilor secundar
emoţiilor. Cu toate acestea, terapeuţii adepţi terapiei cognitivcomportamentale acordă mai multă
crezare noţiunii conform că reia indivizii dezvoltă credinţe ce duc la tră irea anumitor emoţii şi, in
special, acele credinţe influenţează modul in care indivizii exprimă emoţiile. Nu este deloc neobişnuit
ca femeile să se simtă mai confortabil decat bă rbaţii cu privire la exprimarea emoţiilor şi importanţa
pe care le-o acordă (Brizendine, 2006). Prin urmare, credinţele legate de modul in care ar trebui
exprimate emoţiile sunt foarte importante in relaţii. In plus, mai există şi problema lipsei abilită ţii
adecvate de exprimare a acelor emoţii pentru anumiţi indivizi, mai ales dacă nu au fă cut acest lucru in
trecut. Incapacitatea de a intra in contact cu propriile emoţii, cu ceea ce tră iesc in acel moment şi
incorporarea acestor senzaţii interne intr-o afişare externă , toate acestea pot insemna un adevă rat
handicap pentru unii bă rbaţi.
Un alt domeniu problematic pentru multe persoane este reprezentat de dificultatea intalnită in
exprimarea emoţiilor intr-o manieră modulată , cu nivele potrivite de intensitate şi afişare. Acest lucru
poate fi observat in cazul indivizilor care afişează un refuz in reglarea propriei exprimă ri emoţionale,
mai ales cand se simt nervoşi şi au o justificare pentru asta. Mulţi dintre ei au impresia că se vor
imbolnă vi dacă işi reprimă emoţiile şi nu le dau drumul in forţă şi in mod direct.
Epstein şi Baucom (2002) au adus in discuţie faptul că indivizii, care se află in relaţii ce trec
printr-o perioadă de dificultate, pot avea o reglare emoţională scă zută fă ră orice fel de tulburare de
personalitate, in special din cauză că par să tră iască mania in termeni dihotomici. Adică , pot simţi
nevoia să işi afişeze emoţiile, precum mania, intr-o manieră de genul „totul sau nimic”. Prin urmare,
abordarea reglă rii emoţionale poate fi criticată . Literatura de specialitate este destul de să racă in ceea
ce priveşte cercetarea pe reglarea emoţională in relaţiile cu diferite probleme, dar există anumite
materiale legate de strategiile in abordarea reglă rii emoţionale (Heyman şi Neidig, 1997).
După cum a mai fost precizat, emoţiile sunt vă zute de majoritatea teoreticienilor ca fiind legate
integral de cogniţii şi comportamente. Ar fi naivă presupunerea conform că reia cogniţia şi
comportamentul nu acompaniază emoţia. Gandirea logică sugerează că acestea se influenţează
reciproc. Aşadar intrebarea este, care este cea mai bună modalitate de intervenţie? In practică ,
intervenţiile pot incepe fie cu emoţiile fie cu cogniţiile, insă , terapeuţii care se focalizează pe
sentimente ar trebui să nu uite să abordeze şi cogniţiile, şi viceversa. Albert Ellis (1982) a fost primul
care a sugerat faptul că oamenii acţionează , in general, după ce au avut loc procesele cognitive. Pe baza
unor astfel de cogniţii, un individ ră spunde emoţional. Totuşi, alţi teoreticieni au pretins că diferitele

38
stă ri ale dispoziţiei sunt legate de diversele stiluri de procesare a informaţiei (Bless şi Bohner, 1991;
Bless, Hamilton şi Mackie, 1992; Johnson şi Greenberg, 1988). In consecinţă , atunci cand indivizii se
află intr-o dispoziţie proastă , probabilitatea ca aceştia să se antreneze in introspecţii cognitive este
mult mai ridicată . Cercetă rile au indicat faptul că emoţiile negative, precum seriozitatea, pot iniţia in
mod clar procesarea cognitivă şi că dispoziţiile negative, pesimismul, duc la o stare de spirit ce poate fi
intensă , cum e in cazul unui soţ care vede intotdeauna partea intunecată a lucrurilor şi menţine o
atitudine pesimistă (Gottman, 1994).
Gottman (1994) a ajuns la concluzia că o dispoziţie negativă iniţiază procesă ri cognitive
negative, care duce apoi la o orientare selectivă asupra evenimentelor negative. Pornind de la această
orientare a atenţiei, se dezvoltă atribuiri negative şi duc la expectanţe negative legate de viitor. Beck a
descris acest lucru ca fiind un framing neagtiv, care ii face pe indivizi vulnerabili la vederea unei
situaţii intr-o lumină greşită . Studiile arată că o dispoziţie negativă pare să ducă la procesă ri cognitive
mai focalizate şi mai detaliate (Epstein şi Baucom, 2002). Aceste cercetă ri au descoperit faptul că
dispoziţia are tendinţa să influenţeze memoria prin biasarea interpretă rilor şi aducerea aminte a unor
situaţii sau evenimente negative. Ciclul de blocare, in care intră multe cupluri şi familii atunci cand trec
printr-o perioadă cu dificultă ţi emoţionale, ii poate predispune la a-şi aduce aminte de interacţiunile
negative care au avut loc in detrimentul celor pozitive. Un bun exemplu il constituie ceea ce se
intamplă atunci cand le cer cuplurilor să folosească adjective formate dintr-un singur cuvant pentru a-
şi descrie nemulţumirea faţă de partener. Mai tarziu, cand li se cere să folosească adjective formate
dintr-un singur cuvant pentru a descrie ce i-a atras unul la celă lalt, cuvintele pot fi adeseori opusul
celor utilizate pentru a relata ce ii deranjează la partenerii lor.

CAZUL LUI JEFF ŞI AL LUI MARGE

Cand i s-a cerut lui Jeff să descrie, prin adjective formate dintr-un singur cuvant, ce il enervează
la soţia sa, Marge, el a enumerat urmă toarele: frivolă, superficială, iresponsabilă, impulsivă, emotivă şi
imprevizibilă. Mai tarziu, el a inşiruit urmă toarele adjective dintr-un singur cuvant pentru a descrie ca
l-a atras la Marge: minunată, carismatică, lipsită de griji, spontană, dinamică şi glumeaţă. Cand aceste
adjective au fost aliniate, a apă rut urmă toarea listă :

CALITĂŢI IRITANTE CALITĂŢI ATRACTIVE

Frivolă Minunată
Superficială Carismatică
Iresponsabilă Lipsită de griji
Impulsivă Spontană
Emotivă Dinamică
Imprevizibilă Glumeaţă

Cand Jeff a observat modul in care se aliniază adjectivele descriptive, a recunoscut că unele
dintre cele din prima listă ar fi putut fi aceleaşi cu calită ţile descrise in a doua listă , dar au fost privite
din puncte de vedere diferite datorită dispoziţiei şi percepţiei sale in acel moment. Jeff, la fel ca şi mulţi
parteneri de cuplu, era blocat intr-un framing negativ. Modul in care o vedea pe Marge a fost afectat de
acel framing negativ al minţii sale. Astfel, ceea ce percepea la un moment dat ca fiind calită ţi
atră gă toare ale partenerei, acum erau dezagreabile.
Stă rile emoţionale au un efect profund asupra relaţiilor. Nu există nicio indoială că emoţiile
sunt o parte critică a relaţiilor de familie şi de multe ori dau tonul interacţiunilor zilnice. Cu toate

39
acestea, este important ca membrii familiei să menţină un echilibru intre schimburile emoţionale
pozitive şi cele negative la diverse nivele, astfel incat să existe cat mai puţine erori intr-o direcţie sau
alta. Un interes al abordă rii cognitiv-comportamentale este monitorizarea felului in care se comportă
membrii familiei ca ră spuns la schimburile emoţionale negative. In textul Enhanced Cognitive-Behavior
Therapy for Couples, Epstein şi Baucom (2002) asigură o sumarizare detaliată a diverşilor factori
cognitivi şi emoţionali care contribuie la colorarea experienţei relaţiilor intime ale unui individ. In
sumarul lor, autorii subliniază in mod clar interacţiunea importantă dintre cogniţii şi emoţii.

Dificultăţi în adaptarea la unele cerinţe ale vieţii care include indivizi, probleme ale
relaţiilor sau mediul
Extinsa abordare cognitiv-comportamentală in terapia familiilor include aspecte ale stresului
familiei şi ale teoriei coping-ului (de ex., McCubbin şi McCubbin, 1989) bazată pe principii cognitiv-
comportamentale tradiţionale. Familiile se confruntă cu o varietate de cereri la care trebuie să se
adapteze, iar calitatea eforturilor lor de a face faţă situaţiilor dificile poate afecta satisfacţia şi
stabilitatea relaţiilor lor.
Cerinţele intr-un cuplu sau intr-o familie pot deriva din trei surse majore: (1) caracteristicile
fiecă rui membru (de ex. o familie trebuie să facă faţă depresiei unui membru), (2) dinamica relaţiei (de
ex. membrii unui cuplu trebuie să rezolve sau să se adapteze la diferenţele existente in nevoile
amandurora – de exemplu, atunci cand unul este axat pe realiză ri şi carieră iar celă lalt se concentrează
pe apropiere şi intimitate) şi (3) caracteristicile mediului interpersonal (de ex. rude nevoiaşe, un şef
exigent) şi al celui fizic (de ex. violenţa in cartier sau izolare rurală ). Terapeuţii care utilizează terapia
cognitiv-comportamentală evaluează numă rul, severitatea şi impactul cumulativ al diverselor cerinţe
pe care le experimentează un cuplu sau o familie, precum şi resursele şi abilită ţile lor de coping,
disponibile pentru acele cerinţe. Astfel, pe baza modelului stres – vulnerabilitate, riscul unei disfuncţii
a cuplului sau familiei creşte odată cu gradul de cerinţe şi deficite in resurse. Percepţiile membrilor
familiei cu privire la cerinţe şi abilitatea lor de a face faţă joacă , de asemenea, un rol important in ceea
ce priveşte mecanismele de coping. Abilită ţile terapeuţilor de a evalua şi de a modifica o cogniţie
eronată sau inadecvată pot fi de mare ajutor in imbună tă ţirea tehnicilor de coping ale familiilor.

ROLUL SCHIMBĂRII COMPORTAMENTALE

Teoria schimbului social

Teoria schimbului social a fost intotdeauna o componentă importantă a tratamentului cognitiv-
comportamental in ceea ce priveşte familiile. Majoritatea terapiilor de cuplu, validate ştiinţific, au fost
fondate pe terapia comportamentală de cuplu care se focalizează pe schimbarea directă a
comportamentului maximizand schimburile pozitive şi minimizand schimburile negative (Jacobson şi
Margolin, 1979; Weiss et al., 1973). Acest concept este extrem important in mă sura in care, o mare
parte a cuplurilor nefericite, raportează o frecvenţă zilnică ridicată a evenimentelor negative
comparativ cu cele pozitive (Johnson şi O’Leary, 1996).
Teoria schimbului social se axează pe costurile şi beneficiile asociate relaţiilor. Ea pune accentul
pe existenţa tehnică a unui dezavantaj in anumite condiţii sociale, cum ar fi să fii că să torit sau
celibatar, şi există momente cand dezavantajul poate predomina in mintea unui individ, fă candu-l să
privească cu regret condiţia socială . Teoria schimbului social a fost concepută de că tre Homens (1961)
şi elaborată apoi de că tre Thibaut şi Kelley (1959). Cei doi au aplicat conceptul schimbului social
dinamicilor relaţiilor intime in care au identificat patternuri de interdependenţă . Această teorie este

40
bazată pe teorii economice şi vede interacţiunea de cuplu prin lentilele unui schimb de costuri şi
recompense. Mai exact, costurile reprezintă motivele pentru care o relaţie ar fi considerată
indezirabilă , in timp ce recompensele aparţin motivelor pentru care partenerii ar ră mane intr-o
relaţie. Dacă te gandeşti la propria ta relaţie conjugală , poţi descoperi multe costuri şi recompense.
Unele costuri pot fi obiceiurile proaste ale partenerului, cum ar fi cheltuitul excesiv al banilor sau
temperamentul să u. Cu toate acestea, astfel de costuri pot fi depă şite de recompense, care pot fi
formate din bună tatea, sensibilitatea partenerului de viaţă sau din loialitatea şi sprijinul ei/lui
constant. Echilibrul intre costuri şi recompense este ceea ce ajută de multe ori cuplurile să determine
dacă sunt sau nu mulţumiţi intr-o relaţie.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru membrii unei familii. Este posibil ca fraţii să fie politicoşi
unul cu celă lalt dacă percep că acelaşi nivel de politeţe li se va oferi şi lor. „Dă şi ia” este principiul care
linişteşte conflictele intr-o familie şi care poate restabili echilibrul in interacţiunile acesteia.
Noţiunea generală de raport cost-beneficiu serveşte unui numă r semnificativ de scopuri.
Nivelul de satisfacţie in cadrul unei relaţii maritale sau de cuplu şi angajamentul de a ră mane
impreună sau de a se separa, pot fi vă zute in contextul recompenselor percepute relative costurilor. 1
1 In cazul membrilor familiei, situaţia este diferită , pentru că ei nu pot alege intotdeauna dacă vor sau nu să ră mană . Datorită faptului că
aceştia se nasc in cadrul propriei familii şi nu işi pot alege rudele, situaţiile lor prezintă mai puţine opţiuni.

Un concept de bază al teoriei schimbului social este tendinţa indivizilor de a compara

recompensele pe care le primesc cu alternativele percepute. O astfel de comparaţie este un proces
complex ce implică fenomene cognitive interconectate, incluzand percepţia, etichetarea şi expectanţa.
In consecinţă , o femeie a că rui soţ a fost infidel poate gandi: „A greşit doar o singură dată şi nu cred că
o va mai face.” Prin urmare, ea cantă reşte „costul” de a tră i cu o rană (amintirea tră dă rii) faţă de
„costul” de a tră i fă ră soţul ei şi ajunge la concluzia că primul il depă şeşte pe ultimul. Recompensa unei
astfel de gandiri poate fi un mijloc de evitare al posibilului rezultat de separare.
Expectanţa unui soţ/soţie faţă de un comportament adecvat, dezirabil şi acceptabil formează
standardul după care este mă surat comportamentul partenerei sau partenerului să u. Astfel de
expectanţe derivă din simţul de sine, sistemul personal de valori şi experienţele sociale trecute ale
individului. O persoană cu o stimă de sine scă zută poate evalua comportamentul soţului sau soţiei sale
ca fiind adecvat, dezirabil şi acceptabil, in timp ce o persoană cu o stimă de sine ridicată poate vedea
acelaşi comportament in mod opus. Eşecul in impă rţirea deciziilor financiare importante poate avea
consecinţe nesemnificative pentru individul care nu apreciază acel comportament. Expectanţele pe
care le au soţii, unul faţă de celă lalt au fost, de asemenea, o importantă variabilă in determinarea
nivelurilor de comparaţie in analizarea satisfacţiei maritale (Baucom şi Epstein, 1990).
O componentă cheie a interdependenţei este mă sura in care un soţ caută recompense mai
degrabă in cadrul relaţiei, decat independent in afara acesteia. Coordonarea eforturilor unui cuplu
pentru a contribui la obiectivele ambilor parteneri depinde de gradul in care ei caută să satisfacă
nevoile şi obiectivele fiecă ruia in relaţie. Chiar dacă un cuplu poate funcţiona cu un nivel semnificativ
de interdependenţă , unul sau ambii parteneri pot dori să aibă rezultate la care să ajungă in mod
independent sau in afara mariajului.
Kelly (1979) a indicat faptul că , in timp, vor exista ture continue in interdependenţa cuplului, in
termeni de cum şi in ce mă sură caută partenerii să işi satisfacă scopurile şi nevoile in cadrul relaţiei.
Poate exista un potenţial conflict cu privire la anumite aspecte prezentate in paragraful urmă tor:
1. Mutualitate a dependenţei – sunt soţii interdependenţi mutual in cadrul unui domeniu
rezultat, sau unul dintre soţi este dependent unilateral?
2. Gradul de dependenţă – cu cat este mai mare dependenţa, cu atat este mai mare intensitatea.

41
 3. Corespondenţa rezultatului – rezultatul dorit de un individ depinde de propriile opţiuni, de
cele ale soţului/soţiei sau de o combinare intre cele două ?
Kelly (1979) a mai pus accentul pe ceea ce el numea nivelul de comparaţie pentru alternative.
Partenerii care trec printr-o perioadă dificilă percep recompensele şi costurile unei vieţi celibatare şi
ale unei vieţi ală turi de o persoană , şi le compară cu recompensele şi costurile pe care le au in relaţia
curentă . Un soţ poate fi de pă rere că un divorţ il va lă sa intr-o situaţie economică severă . Sau poate
crede cu convingere că divorţul este o greşeală morală . In ambele cazuri, persoana percepe costurile
alternativei la că să torie ca fiind prea ridicate, chiar dacă recompensele pe care le primeşte in cadrul
mariajului pot fi foarte scă zute.
Indivizii compară raporturile cost-beneficiu cu opţiunile pe care le au in faţa lor. Recompensele
costului de a ră mane intr-o relaţie sunt evaluate in comparaţie cu alternativele din afara relaţiei, cu un
rezultat net ce promovează un angajament mai mare sau mai mic faţă de relaţie. Acest lucru poate
explica intr-o anumită mă sură de ce un soţ/soţie ar ră mane intr-o relaţie in care este abuzat/ă fizic sau
tră ieşte experienţa infidelită ţii, precum in cazul lui Wilma, descris in capitolul anterior. Potrivit teoriei
schimbului social, terapeutul poate determina faptul că un pacient este foarte dependent de partenerul
sau partenera sa, de unde rezultă o toleranţă ridicată la recompense mici in că să torie. Asociat acestei
condiţii, el sau ea poate avea o pă rere foarte bine intipă rită , legată de faptul că relaţiile maritale
trebuie menţinute cu orice preţ, poate anticipa o situaţie economică severă după divorţ, poate simţi
nesiguranţa emoţională in a tră i singur/ă şi poate considera că divorţul distruge familia şi afectează
copiii. Pe scurt, dependenţa extremă şi expectanţa concomitentă intr-o relaţie, impreună cu un cost
ridicat in cazul pă ră sirii (comparat cu alternativele), determină un partener să ră mană in relaţie, oricat
de nesatisfă că toare sau dă ună toare psihologic ar fi.

Reciprocitatea în relaţii
In terapia de familie, reciprocitatea este utilizată in două sensuri. Ideea pe care au pus accentul
adepţii terapiei comportamentale, dar şi vorbele inţelepte din popor, este cea potrivit că reia cu cat
oferi mai mult, cu atat primeşti mai mult – quid pro quo (expresie din limba latină „un lucru pentru
altul”). Celă lalt sens, propus de teoreticienii sistemici, se referă la faptul că intro relaţie,
comportamentul unui membru al familiei este o funcţie parţială a celorlalţi (Minuchin şi Nicols, 1998
[citat in Dattilio, 1998a]).
Mă sura in care soţii folosesc reciprocitatea in schimburile lor de comportamente satisfă că toare
sau nesatisfă că toare, se bazează in parte pe teoria schimbului social şi i s-a acordat foarte multă
atenţie in cadrul literaturii de specialitate.
Neil Jacobson şi asociaţii să i au descoperit că intr-o relaţie, atat evenimentele care aduc
satisfacţii cat şi cele care duc la pedepse, au un impact imediat asupra cuplurilor care trec printr-o
perioadă dificilă (Jacobson, Follette şi McDonald, 1982). Pe de altă parte, cuplurile fă ră probleme par
să posede o calitate non-reacţională cu privire la comportamentul negativ; in cazul unor astfel de
cupluri, comportamentele cu rol de pedeapsă sunt acceptate fă ră ră spuns. Această eşuare in a
ră spunde cu aceeaşi monedă imediat previne cuplul să intre intr-un lanţ de schimburi negative
intense. De exemplu, Mary a fost martoră la eşecul soţului să u in a duce gunoiul pentru că era nervos
pe ea, dar a hotă rat să lase mai degrabă situaţia aşa decat să reacţioneze. Comportamentul ei (adică
lipsa reacţiei, a ră spunsului) s-ar putea să fi avut un impact pozitiv asupra soţului, care a observat că
Mary a trecut cu vederea peste comportamentul lui fă ră să comenteze, şi i-a schimbat gandurile pe
care le avea despre ea cu privire la faptul că se lua de el cu orice ocazie. O astfel de calitate non-
reacţională este, probabil, rezultatul unei continue rate ridicate a schimburilor pozitive intre

42
partenerii care nu au probleme. Bineinţeles, este important ca soţii să işi monitorizeze cogniţiile legate
de faptul că se antrenează intotdeauna intr-un astfel de comportament, pentru a evita depozitarea
resentimentelor ce pot fi exprimate mai tarziu intr-o manieră distructivă (cum ar fi comportamentele
pasiv-agresive). John Gottman a descris schimbul marital sub forma modelului „contului bancar”, in
care investiţiile pozitive fă cute in timp susţin cuplul in cazul non-reciprocită ţii situaţionale (Gottman,
Notarius, Gonso şi Markman, 1976). In esenţă , comportamentele negative, decat să fie schimbate intre
parteneri, cel mai probabil nu sunt reciproce, acest lucru petrecandu-se probabil din cauza acumulă rii
schimburilor comportamentale pozitive. Aceste rezultate servesc drept fundament in incurajarea
cuplurilor de a creşte rata schimbului comportamental pozitiv, in timp ce scade rata schimbului
comportamental negativ.
Modelul schimbului social a devenit una dintre caracteristicile terapiei comportamentale
maritale şi a fost utilizată cu un succes uriaş. Epstein şi Baucom (2002) au sugerat că modelul
schimbului social ar funcţiona, in mod optim, atunci cand terapeuţii iau in considerare diversele rate
ale schimbului comportamental care are loc intre parteneri. Evaluarea subiectivă a fiecă rui soţ cu
privire la cat de dezirabile sau plă cute sunt comportamentele partenerului este importantă .
Standardul fiecă rui soţ, legat de ceea ce constituie un schimb echitabil este vital, impreună cu
atribuirile despre motivul pentru care un partener s-ar putea nu fie niciodată de acord să cedeze in
timpul unui schimb in relaţie. In plus, expectanţele soţilor legate de viitoarele schimburi pot da tonul
urmă toarelor interacţiuni.

Interacţiuni la nivel micro versus interacţiuni le nivel macro în schimbul relaţional

Epstein şi Baucom (2002) acordă un intreg capitol comportamentelor la nivel micro, care au loc
in cadrul interacţiunii unui cuplu şi paternurilor extinse la nivel macro. Pe scurt, comportamentul la
nivel micro are loc in situaţii specifice, in timp ce comportamentul la nivel macro include paternuri
extinse in cadrul unui numă r de situaţii.
Teoria autorilor, in ceea ce priveşte schimbul comportamental in relaţie, pune accentul pe
nevoia de focalizare asupra interacţiunilor la nivel macro ale cuplurilor, cum ar fi incercarea unui
partener de a menţine puterea in relaţia cuplului. In mod tradiţional, in abordă rile cognitiv
comportamentale in terapia de cuplu, atenţia a fost concentrată pe comportamentele la nivel micro –
adică , evaluă rile idiosincratice ale partenerilor cu privire la comportamentul fiecă ruia şi modul in care
acestea influenţează acţiuni plă cute sau neplă cute (de ex. gradul de apropiere versus autonomie intre
membrii unui cuplu sau gradul de intimitate). Focalizarea specifică se axează pe atribuirile pe care le
fac soţii in ceea ce priveşte propriile comportamente, precum şi comportamentele partenerilor lor şi
diferitele interpretă ri ale acestor interacţiuni.
Recent insă , s-a acordat mai multă atenţie noţiunii potrivit că reia şi comportamentele la nivel
macro sunt importante intr-o relaţie de cuplu. Teoreticienii sistemici inţeleg, in mod tradiţional, relaţia
unui cuplu ca fiind un sistem social foarte mic care este incorporat in straturile unui sistem mai mare
(Nichols şi Schwartz, 2008). Sistemele mari, care includ familia nucleu, familia extinsă , vecină tă ţile şi
sistemele mai mari ale comunită ţii, au o mare influenţă asupra relaţiei de cuplu. Epstein şi Baucom
(2002) susţin că sistemele mari pot avea atat efecte pozitive, cat şi negative asupra individului şi
nevoilor comune. In esenţă , mediul cuplului sau a familiei plasează cerinţe şi implică anumite tensiuni
asupra relaţiilor lor, dar asigură şi resurse pozitive care le susţin. Aşadar, este pus un accent pe
importanţa identifică rii paternurilor la nivel macro care afectează relaţiile şi care pot fi utilizate ca şi
ghiduri pentru identificarea schimburilor comportamentale specifice la nivel micro, acestea avand

43
posibilitatea să intensifice relaţiile. Urmă toarele paragrafe pun in discuţie unele dintre paternurile
comportamentale la nivel micro care pot satisface nevoile orientate individual şi nevoile comune.

Ritualuri
Ritualurile sunt comportamente care au o anumită semnificaţie pe care cuplurile sau familiile o
repetă in mod regulat. De exemplu, Jack şi Lupe cinează de regulă intr-un mic restaurant, unde au avut
prima lor intalnire. Situaţia este simbolică , in sensul că cei doi işi amintesc emoţiile care au gravitat in
jurul relaţiei lor premature. Au dezvoltat şi relaţii sociale cu proprietarii şi alţi patroni care le-au
intă rit poziţia in comunitate şi statutul de cuplu fericit.

Comportamente ce definesc limite

Cuplurile şi familiile variază in privinţa echilibrului pe care il pun intre comportamentele
impă rtă şite şi autonome. De exemplu, Helen se bucură de lecţiile de olă rit la care ia parte o seară pe
să ptă mană , unde şi-a dezvoltat propria reţea socială ; in timp ce Toby, joacă poker cu prietenii să i cu
care Helen nu interacţionează in mod regulat. Aceste interacţiuni in afara că să toriei şi familiei le
asigură lui Helen şi lui Toby modalită ţi de extindere a formă rii ca individ. Unul dintre beneficiile unei
astfel de modalită ţi este că ajută indivizii să se definească ca un cuplu din punct de vedere social, dar şi
să funcţioneze coerent printre alte cupluri.

Comportamente de suport social şi schimb

Unele cupluri işi dedică timpul petrecut impreună unei acţiuni caritabile, iar altele se asociază
cu anumite cupluri pentru a lucra impreună in indeplinirea unui scop comun. Pe langă satisfacţia care
derivă din a face ceva bun pentru societate, ele mai impart şi beneficiul interacţiunii şi suportului
social.
Unul dintre punctele forte ale identifică rii paternurilor de comportament la nivel micro este
faptul că ele indică modul in care soţii işi abordează nevoile comune, care se reflectă involuntar asupra
nevoilor lor individuale. De exemplu, soţii de mai sus care işi dedică timpul acţiunilor caritabile pot
experimenta atat un simţ de implinire in relaţie deoarece muncesc impreună pentru o cauză bună cat
şi satisfacţie individuală deoarece inapoiază ceva mediului.

3
Componenta Schemă în
Terapia Cognitiv-Compertamentală

CONCEPTUL DE SCHEMĂ

Termenul schemă işi are originea in cuvantul grec scheen (σχηπα), care inseamnă „a avea” sau
„a modela”. Alte definiţii includ „o codificare mentală a experienţelor ce implică o modalitate,
organizată intr-un anumit mod, de percepere cognitivă şi de a ră spunde la o situaţie complexă sau la
un set de stimuli” (dicţionarul lui Webster, 1989). Termenul schemă are, de asemenea, diverse
semnificaţii ce aparţin unui numă r mare de domenii diferite (vezi Young, Klosko şi Wheishaar, 2003,
pentru mai multe explicaţii).
Aaron Beck a sugerat faptul că schemele joacă un rol important in justificarea temelor
repetitive in asocierile libere, imagini şi vise, fiind de pă rere că acestea ar putea fi uneori inactive, fiind

44
amorsate doar mai tarziu, sau dezamorsate, in mod rapid ca rezultat al schimbă rilor in tipul de
stimulare din mediu (1967, pag. 284). In primele sale lucră ri, Beck a portretizat intr-o oarecare
mă sură , un concept brut al noţiunii de schemă pe care, mai tarziu, a continuat să il dezvolte in munca
sa ulterioară (Beck et al., 1979).
Alţi teoreticieni au urmă rit această dezvoltare bazandu-se pe conceptul original de schemă . De
exemplu, Segal (1988) a afirmat in lucră rile sale că schemele implică „elemente organizate ale
reacţiilor şi experienţei trecute ce formează un set relativ logic şi persistent de cunoştinţe, capabil să
ghideze percepţia şi evaluă rile urmă toare” (pag. 147). Young (1990) a extins acest concept atunci cand
a introdus aplicarea abordă rii focalizate pe schemă in tulbură rile de personalitate. El a continuat cu
propunerea că „deşi Beck şi asociaţii să i (1979, pag. 304) se referă la importanţa schemelor in
tratament, ei au oferit foarte puţine indicaţii specifice de tratament in cadrul protocoalelor acestuia
pană acum” (Young, 1990, pag. 9). De aceea, Young a dezvoltat modelul bazat pe schemă al lui Beck şi a
sugerat o teorie cu patru nivele, care include (1) scheme timpurii dezadaptative, (2) schema
menţinerii, (3) schema evită rii şi (4) schema compensă rii. Acest concept a fost aplicat in mod specific
tulbură rilor de personalitate, şi extins mai tarziu de că tre Young şi colegii să i in renumitul text intitulat
Schema therapy: A practitioners guide (Young, Klosko şi Weishaar, 2003). De fapt, Young are meritul de
a fi dezvoltat ceea ce literatura contemporană numeşte terapia focalizată pe schemă (1990, 1999), care
reprezintă o importantă extensie a tradiţionalelor tratamente şi concepte cognitiv comportamentale.
Potrivit lui Young, terapia focalizată pe schemă combină elemente din curentele cognitiv-
comportamentale, ataşamentului, structurii globale, relaţiilor obiect, constructiviste şi psihoanalitice,
intr-un model de tratament bogat şi conceptual unificator (Young et al., 2003). Cu toate acestea,
modelul lui Young este creat in principal ca un sistem de psihoterapie aplicabil indivizilor cu tulbură ri
psihologice cronice inră dă cinate, mai precis, tulbură ri de personalitate. In timp ce, se poate spune că
tradiţionala terapie cognitivcomportamentală este destul de eficientă in cazul tulbură rilor de pe Axa I
(de ex., tulbură ri de dispoziţie, anxietate, tulbură ri de alimentaţie, abuz de substanţe, etc.), terapia
focalizată pe schemă demonstrează mai multă eficienţă in cazul tulbură rilor de personalitate de pe Axa
II (Young et al., 2003). Totuşi, in domeniul terapiei de cuplu şi familie focalizarea cade undeva intre
terapia cognitiv-comportamentală şi abordarea sistemică , datorită naturii intergeneraţionale a
relaţiilor.
Deşi, aplicată in cupluri şi familii, terapia focalizată pe schemă implică o anumită atenţie asupra
schemelor individuale ale sinelui, un accent mai mare este pus pe sistemul relaţiei şi pe schemele care
se dezvoltă specific in jurul sinelui in cadrul relaţiei. Explorează şi utilizează , de asemenea, familia de
provenienţă şi experienţele de viaţă timpurii ale partenerilor individuali şi ale membrilor familiei.
Young a dezvoltat terapia focalizată pentru a trata, in primul rand, indivizii cu probleme
caracterologice cronice (Young et al., 2003, pag. 5). Cu toate acestea, in niciuna dintre lucră rile lui
Young nu se gă sesc aplică ri detaliate ale acestei terapii in tratarea cuplurilor şi familiilor. Chiar dacă el
menţionează că terapia focalizată pe schemă poate fi utilizată cu succes in cazul cuplurilor, doar recent
au fost folosite anumite aplică ri in probleme de cuplu şi familie (Dattilio, 2005b, 2006b).
Cand se aplică pe cupluri şi familii, terapia abordează temele principale care reflectă dinamicile
relaţiei. Prin abordarea lor intr-o manieră analitică şi structurată , terapia focalizată pe schemă ajută
pacienţii să inţeleagă conflictul, situaţia fă ră ieşire a mariajului şi paternurile de interacţiune
disfuncţională ce contribuie la problemele relaţiei. Utilizarea educaţiei şi a confruntă rii directe ajută
cuplurile şi membrii familiei să devină conştienţi de propria gandire şi de propriul comportament şi să
ia atitudinea eficientă pentru schimbarea lor. Terapeutul lucrează , de asemenea, ca un agent care

45
identifică la soţi şi la membrii familiei factorii activatori care menţin aceste comportamente şi
paternuri.
După cum a fost precizat mai devreme, conceptul de schemă a fost introdus iniţial in literatura
terapiei cognitive acum cateva decenii, in experienţele lui Aaron T. Beck cu indivizii depresivi (Beck,
1967). Teoria sa in cazul acestor pacienţi era legată , in primul rand, de credinţele negative primare pe
care ei le aveau despre ei inşişi, despre lume şi viitorul lor. Munca lui Beck s-a inspirat din teorii
cognitive anterioare, ale psihologiei dezvoltă rii, cum ar fi abordarea lui Piaget legată de acomodare şi
asimilare in formarea schemei (Piaget, 1950). Lucră rile lui George Kelly cu privire la constructele
cognitive au contribuit şi ele la formarea teoriei schemei lui Beck (Kelly, 1955), precum şi teoria
ataşamentului lui Bowlby (1969). De atunci conceptul de schemă a devenit piatra de temelie a terapiei
cognitiv-comportamentale contemporane. Aşa cum sistemul cardiovascular este crucial funcţionă rii
corpului uman, potrivit lui Beck, la fel de cruciale sunt şi schemele in ceea ce priveşte gandurile şi
percepţiile unei persoane şi au o influenţă integrală asupra emoţiilor şi comportamentului. In esenţă ,
schemele sunt folosite ca un şablon pentru experienţele de viaţă ale individului, dar şi pentru modul in
care procesează informaţia. Pe langă Beck, mulţi alţi cercetă tori şi clinicieni au avut o contribuţie, prin
munca lor, in domeniul abordă rii focalizate pe schemă şi pe efectul schemei asupra relaţiilor
interpersonale (Baldwin, 1992; Epstein şi Baucom, 2002; Epstein şi Baucom, 1993; Epstein, Baucom şi
Rankin, 1993; Epstein şi Baucom, 2003; Dattilio, 1993, 1998a, 2001b, 2002, 2005b, 2006b).
Compatibilă cu teoria sistemică , abordarea cognitiv-comportamentală in cazul familiilor se
bazează pe premisa conform că reia membrii unei familii influenţează in mod simultan, şi sunt
influenţaţi, de gandurile, emoţiile şi comportamentul celorlalţi (Dattilio, 2001a; Leslie, 1988). In
esenţă , a cunoaşte intregul sistem al familiei inseamnă a deveni familiar cu pă rţile individuale şi modul
in care ele interacţionează . Aşa cum fiecare membru al familiei işi observă propriile cogniţii,
comportamente şi emoţii, dar şi semne ale ră spunsurilor celorlalţi membrii, acesta sau aceasta işi
formează asumpţii legate de dinamica familiei, care apoi se dezvoltă in scheme relativ stabile sau in
structuri cognitive. Aceste cogniţii, emoţii şi comportamente pot provoca ră spunsuri de la anumiţi
membrii, care constituie o mare parte din interacţiunea clipă de clipă cu ceilalţi. Acest efect de
ansamblu este cauzat de schemele mult mai stabile care servesc drept fundaţie in funcţionarea
familială (Dattilio, Epstein şi Baucom, 1998). Cu alte cuvinte, structurile cognitive de bază care
organizează rezultatele percepţiei exercită o puternică influenţă asupra felului in care interacţionează
cei din cadrul familiei şi, mult mai important, felului in care işi interpretează interacţiunile. Cand acest
ciclu include un conţinut negativ care afectează ră spunsurile cognitive, emoţionale şi
comportamentale, instabilitatea dinamicii familiei tinde să se extindă , de unde rezultă membrii
vulnerabili faţă de o spirală negativă a conflictului. Pe mă sură ce creşte numă rul componenţilor unei
familii, creşte şi complexitatea dinamicii, adă ugand mai mult combustibil şi intensitate procesului de
extindere.
Din pă cate, pană acum, au existat foarte puţine cercetă ri empirice care să susţină această teorie
a extinderii, care include componenţi cognitivi, emoţionali şi comportamentali, in cazul familiilor. Deşi
teoriile lui Gerald Patterson şi ale colegilor să i (Patterson şi Forgatch, 1985; Forgatch şi Patterson,
1998; Patterson şi Hops, 1972) au avut o importantă contribuţie in imbună tă ţirea interacţiunii
familiei, aceste studii s-au focalizat doar pe intervenţiile comportamentale, acordand foarte puţină
atenţie, sau chiar deloc, proceselor cognitive. Accentul important pus pe comportament s-a extins, in
primul rind, in cercetarea pe terapia comportamentală in cazul familiei. Pe de altă parte, cercetă rile
importante pe cogniţie au fost conduse in cazul cuplurilor (Epstein şi Baucom, 2002).

46
 Datorită faptului că dinamica unui cuplu este foarte apropiată de cea a unei familii, multe dintre
componentele teoretice ale modelelor interacţiunii de cuplu pot fi aplicate şi familiilor şi au fost
descrise in detaliu in literatura de specialitate (Dattilio, 1993, 2004a; Epstein et al., 1998; Schwebel şi
Fine, 1992, 1994). Percepţiile membrilor familiei asupra interacţiunii familiale asigură informaţiile
care modelează dezvoltarea propriilor scheme, mai ales in cazul in care un membru individual observă
o astfel de interacţiune in mod repetat. Paternul pe care individul il deduce din asemenea observaţii
serveşte drept bază pentru formarea schemei sau şablonului care este utilizat mai apoi la inţelegerea
lumii, relaţiilor de familie şi la anticiparea evenimentelor viitoare in cadrul familiei. Schemele de
familie sunt un sub-ansamblu al unei vaste categorii de scheme pe care indivizii le dezvoltă faţă de
multe aspecte ale experienţelor de viaţă .

GÂNDURI AUTOMATE ŞI SCHEME

Gandurile automate sunt o altă aspect esenţial al cogniţiei in teoria cognitiv-comportamentală ,

teorie care este confundată uneori cu terapia focalizată pe schemă , in special pentru că există o
anumită suprapunere intre cele două . Gandurile automate au fost definite pentru prima dată de că tre
Beck (1976) ca fiind cogniţii spontane care au loc, adeseori, in mod trecă tor şi sunt, in mare parte,
conştiente şi uşor accesibile. Astfel, aceste ganduri automate conştiente asigură o cale spre
descoperirea credinţelor şi schemelor fundamentale ale unui individ. Aşadar, de exemplu, o mamă care
are dificultă ţi in tolerarea exprimă rilor emoţiilor negative de că tre membrii familiei, poate avea
urmă torul gand auomat „In viaţă nu există loc pentru slă biciune”, rezultand dintr-o credinţă sau
schemă fundamentală conform că reia ară tarea slă biciunii poate duce la vulnerabilitate. Uneori
cogniţiile pot avea loc dincolo de elementele cnştientizate ale unei persoane. Vastele scheme
fundamentale sunt dezvă luite prin intermediul gandurilor automate ale individului, insă nu toate
gandurile automate sunt exprimă ri ale schemelor. De exemplu, multe dintre aceste ganduri exprimă
atribuirile unei persoane in ceea ce priveşte cauzele evenimentelor pe care el sau ea le-a observat (de
ex. „Fiul meu nu m-a sunat pentru că soţia şi copiii lui sunt mult mai importanţi pentru el decat mine”).
Terapia cognitivă , introdusă la origine de că tre Beck (1976), pune un mare accent pe scheme
(Beck et al., 1979; DeRubeis şi Beck, 1988). Mai mulţi autori au propus versiuni diferite ale teoriei
schemei pentru a explica procesarea informaţiei in viaţa unei persoane. Multe dintre perspectivele
teoretice susţin că indivizii dezvoltă asemenea structuri ale cunoştinţelor prin interacţiuni cu propriul
mediu. Epstein et al. (1988) se referă la schemele unui individ ca fiind „asumpţii fundamentale de
durată şi relativ stabile pe care el sau ea le are cu privire la modul in care funcţionează lumea şi locul
să u in ea” (pag. 13). Aceste asumpţii legate de caracteristicile şi procesele care au loc in mod obişnuit
servesc drept funcţie adaptativă prin organizarea experienţei individului in paternuri importante şi
reducera complexită ţii mediului. Prin limitarea, ghidarea şi organizarea selectivă a informaţiei pe care
o persoană o are la dispoziţie, schemele lui sau ale ei fac o acţiune posibilă şi o gandire eficientă .
Cu toate acestea, in ciuda acestor avantaje, schemele sunt responsabile şi de erorile,
distorsiunile şi omisiile pe care oamenii le fac in procesarea informaţiei (Baldwin, 1992; Baucom et al.,
1989; Epstein, Baucom şi Rankin, 1993). De exemplu, dacă un copil primeşte dragoste şi afecţiune din
partea pă rinţilor doar cand are anumite comportamente dorite, atunci este posibil ca acest copil să
dezvolte o schemă conform că reia „iubirea şi atenţia sunt condiţionate”. Cu cat acea credinţă este
intă rită de mediu, cu atat mai mare este posibilitatea ca ea să devină intipă rită , şi cu atat mai mult se
poate aştepta ca acel copil să dea şi să primească dragoste in mod condiţionat in orice relaţie
apropiată . Individul poate aplica această schemă altor relaţii din viaţa sa, cum ar fi cea de că să torie sau

47
relaţia cu copiii să i. Aşadar, relaţiile pă rinte-copil sunt influenţate de schemele, relativ de durată , pe
care pă rinţii le aduc in familie şi de schemele fiecă rui copil, scheme care se dezvoltă in baza
interacţiunilor curente de familie.
Prin urmare, aceste scheme cognitive sunt foarte importante in aplicarea terapiei cognitiv
comportamentale in familii. Ele reprezintă credinţele de durată pe care oamenii le au despre ceilalţi şi
despre relaţiile lor. Schemele sunt structuri cognitive stabile, nu inferenţe sau percepţii trecă toare. Se
diferenţiază de percepţiile (ceea ce observă sau omite o persoană in mediul care o inconjoară ) şi de
inferenţele (atribuiri sau expectanţe) pe care le are un individ cu privire la evenimentele pe care le
observă . A se ocupa de gandurile membrilor individuali ai unei familii este un punct central in terapia
cognitiv-comportamentală de familie. Chiar dacă teoria cognitiv comportamentală nu sugerează faptul
că procesele cognitive cauzează tot comportamentul familiei, ea pune accentul pe faptul că evaluarea
cognitivă influenţează in mod semnificativ interacţiunile comportamentale ale membrilor familiei şi
ră spunsurile lor emoţionale unul faţă de celă lalt (Esptein et al., 1988; Wright şi Beck, 1993). Aşa cum
indivizii işi menţin schemele fundamentale legate de ei inşişi, de lumea şi de viitorul lor, ei dezvoltă şi
scheme legate de caracteristicile familiei din care provin, care sunt de obicei generalizate, intr-o
anumită mă sură , concepţiilor cu privire la relaţiile apropiate. In altă parte, am sugerat faptul că ar
trebui pus un accent mai mare pe examinarea nu numai a cogniţiilor membrilor individuali ai familiei,
ci şi a ceea ce poate fi denumit schema familiei – acele credinţe pe care le au impreună membrii familiei
şi care s-au format ca rezultat al anilor de interacţiune integrată in unitatea familială (Dattilio, 1993).
Deşi schemele familiei reprezintă , in mod specific, un set de credinţe comune legate in mare
parte de fenomenele familiale, cum ar fi dilemele şi interacţiunile zilnice, ele pot aparţine şi
fenomenelor nonfamiliale, cum ar fi problemele culturale, politice sau spirituale. Majoritatea
schemelor de familie sunt impă rţite. Insă , uneori, membrii individuali ai familiei deviază de la aceste
scheme comune.
Indivizii menţin două seturi separate de scheme despre familii: (1) o schemă a familiei cu
privire la experienţele pe care le-au tră it pă rinţii in familiile lor şi (2) scheme cu privire la familii in
general, sau ceea ce Schwebel şi Fine (1994) denumesc o teorie personală a vieţii de familie. După cum
a fost menţionat mai devreme, experienţele şi percepţiile fiecă rei persoane derivă din contribuţia pe
care a avut-o familia sa in formarea unei pă rţi din schema pe care o are despre familia curentă . Această
schemă este, de asemenea, influenţată de evenimentele care au loc in cadrul relaţiilor de familie
curente. De exemplu, un bă rbat care a fost crescut cu credinţa că problemele de familie nu trebuie
discutate niciodată cu cineva dinafara ei, are şanse să se simtă inconfortabil dacă soţia sa impă rtă şeşte
lucruri personale cu membrii familiei ei. Această problemă poate deveni frapantă dacă bă rbatul se
că să toreşte cu o femeie care a fost crescută cu ideea că este in regulă să impă rtă şeşti chestiuni
personale cu prietenii apropiaţi. O astfel de diferenţă in punctele lor de vedere poate duce la conflict,
care poate afecta schemele copiilor lor şi credinţele acestora cu privire la impă rtă şirea problemelor
familiei cu ceilalţi. De exemplu, dacă un bă rbat menţine o schemă intipă rită „o soţie ar trebui să aibă un
rol pasiv in relaţia de familie”, atunci, in momentul in care soţia sa nu este de acord cu el, este probabil
ca acesta să aibă o atribuire negativă „Incearcă să domine relaţia”. Această schemă poate fi dezvoltată
pe parcurusul vieţii sale din experienţe anterioare şi acum formează gandurile sale moment-
tomoment. Prin urmare, aşa cum copiii să i sunt expuşi unor asemenea credinţe şi interacţiuni intre el
şi soţia lui, aşa işi vor dezvolta propriile credinţe despre bă rbaţi şi femei şi relaţii, care sunt puternic
influenţate de lucrurile la care au fost expuşi pe mă sură ce au crescut, după cum este descris in Figura
3.1.

48
 Pe de altă parte, s-a sugerat faptul că familia de provenienţă a fiecă rui partener dintr-o relaţie
joacă un rol crucial in formarea schemei curente impă rtă şită de familie (Dattilio, 1993, 1998b, 2001b).
Credinţele dezvoltate in cadrul familiei fiecă rei persoane pot fi, fie conştiente, fie dincolo de
conştientizare, şi indiferent dacă sunt sau nu exprimate in mod explicit, ele contribuie la schema de
familie comună . Un exemplu mai detaliat al acestui proces de dezvoltare al schemei de familie se
regă seşte in Figura 3.2.

FIGURA 3.1. Schemele relaţiilor de cuplu şi familie

SCHEME FUNDAMENTALE
ŞI DISTORSIUNI COGNITIVE

După cum a fost menţionat in Capitolele 1 şi 2, Baucom et al. (1989) au dezvoltat o tipologie a
cogniţiilor implicate in relaţiile care trec printr-o perioadă dificilă . Deşi toate aceste cogniţii umane
sunt considerate normale, toate sunt susceptibile a fi distorsionate (Baucom şi Epstein, 1990; Epstein
şi Baucom, 2002).
Datorită faptului că există aşa multă informaţie disponibilă in orice situaţie interpersonală , este
inevitabilă existenţa unui anumit grad de atenţie selectivă . Cu toate acestea, trebuie examinat
potenţialul cuplurilor de a forma percepţii eronate, unul faţă de celă lalt. Inferenţele implicate in
atribuiri şi expectanţe sunt de asemenea aspecte normale ale procesă rii informaţiei implicat in
inţelegerea comportamentului altor indivizi şi in formarea predicţiilor legate de comportamentul
viitor al celorlalţi. Totuşi, erorile in aceste inferenţe pot avea efecte negative asupra relaţiilor, mai ales
atunci cand un individ atribuie acţiunile altuia caracteristicilor negative (de ex., intenţia rea) sau
judecă greşit felul in care vor reacţiona ceilalţi la acţiunile sale. Asumpţiile sunt adaptative atunci cand
sunt reprezentă ri reale ale oamenilor şi ale relaţiilor. Multe dintre standardele pe care le au oamenii,
cum ar fi standardele morale cu privire la abuzul persoanelor, contribuie la calitatea relaţiilor de
cuplu. Cu toate acestea, asumpţiile şi standardele

49
 FIGURA 3.2. Dezvoltarea schemei de familie

greşite sau extreme pot duce la o interacţiune inadecvată intre individ şi ceilalţi, ca şi in cazul unui
pă rinte care are un standard conform că ruia pă rerile şi sentimentele copiilor şi adolescenţilor nu
trebuie luate in considerare atata timp cat locuiesc in casa pă rinţilor.
De multe ori, schemele legate de relaţii nu sunt clar formulate in mintea unui individ, dar există
sub forma unor concepte vagi a ceea ce sunt sau ce ar trebui să fie (Beck, 1988; Epstein şi Baucom,
2002). Schemele dezvoltate anterior influenţează modul in care un individ procesează apoi informaţia
in situaţii noi. De exemplu, ele influenţează ceea ce percepe in mod selectiv o persoană , inferenţele pe
care le face aceasta cu privire la cauzele comportamentelor celorlalţi şi
dacă persoana este mulţumită sau nemulţumită de relaţie. Schemele deja existente pot fi greu de
modificat, insă repetate noi experienţe cu partenerii de cuplu au potenţialul de a le schimba (Epstein şi
Baucom, 2002; Johnson şi Denton, 2002).

IDENTIFICAREA SCHEMELOR DE FAMILIE

ŞI IMPACTUL LOR ASUPRA
RELAŢIILOR DE CUPLU ŞI FAMILIE

50
 In munca depusă cu un cuplu in terapie unul dintre punctele centrale il reprezintă ideea de a
face faţă gandurilor individuale a fiecă rui partener. Aşa cum indivizii işi menţin schemele
fundamentale despre sine (concepţia de sine), despre lumea şi viitorul lor, aşa işi dezvoltă şi schemele
cu privire la caracteristicile relaţiilor apropiate in general, dar şi a propriilor relaţii. Ignorarea sau
eşuarea in acordarea unei atenţii adecvate schemelor fundamentale poate fi o eroare clinică gravă . De
exemplu, atunci cand un terapeut nu a luat in considerare schemele de vulnerabilitate ale lui Sharron
cu privire la a face greşeli sau a risca un eşec, a ajuns să creeze o problemă majoră cand i-a dat
pacientei şi soţului ei o sarcină pentru acasă in care i-a cerut femeii să preia iniţiativa. Sarcina a fost
prea copleşitoare pentru Sharron deoarece ii era frică de eşec. Intervenţia a avut un rezultat nedorit,
iar pacienta a refuzat să se intoarcă la terapie.
Adeseori, schemele se află in miezul conflictelor de cuplu şi familie (Dattilio, 2005a). Din
această cauză schemele ar trebui abordate in primele faze ale tratamentului, in timp ce evaluarea este
incă in desfă şurare.
Unul dintre ghidurile folosite in evaluarea unei scheme a familiei de provenienţă este Family of
origin inventory (1995) a lui Richard Stuart. Inventarul detaliat şi comprehensiv al acestuia le permite
soţilor să descrie felul in care le sunt influenţate viaţa, că să toria şi familia, de experienţele familiei din
care provin. Cu ajutorul informaţiilor adunate in acest inventar, terapeutul poate crea intrebă ri
specifice pentru descoperirea schemelor importante cu privire la relaţiile de cuplu şi familie.
De multe ori, pe parcursul terapiei de cuplu, schemele rigide pe care le are un soţ sau amandoi
ies la suprafaţă şi intervin in progresul modifică rii paternurilor de interacţiune negativă din cadrul
relaţiei. Deşi unele dintre aceste scheme işi au originea in experienţele care au avut loc in relaţia
prezentă , altele se datorează experienţelor relaţiilor anterioare. De exemplu, un bă rbat poate avea
credinţa potrivit că reia soţia sa are tendinţa să plangă foarte uşor in timpul certurilor şi astfel
anticipează că ea va face acest lucru de fiecare dată cand disputele lor se vor inteţi. Această expectanţă
se aliniază cu schemele sale globale mult mai intipă rite, legate de caracteristicile femeilor şi de emoţii
in general, bazate pe relaţia sa romantică anterioară sau pe ceea ce a invă ţat despre femei pe parcursul
vieţii.
Cu toate acestea, alte scheme pot fi intipă rite datorită faptului că au ră dă cini adanci in
experienţele familiei de provenienţă , şi pot constitui o importantă provocare in tratament. Este posibil
ca aceste scheme să aibă un fundament cultural şi să fi fost impuse devreme in timpul anilor de
formare a unei persoane, devenind mai rezistente schimbă rii. Sistemele de credinţe care derivă de la
familia de provenienţă au fost intă rite puternic şi consistent şi au fost incorporate in timpul perioadei-
cheie de formare (Dattilio, 2005b, 2006c).

MENŢINEREA PĂCII: CAZUL LUI DAN ŞI AL MARIEI

Să luă m in considerare cazul lui Dan, al Mariei şi al fiului lor, Josh, familie a că rei situaţie a fost
foarte afectată de experienţele tră ite de Dan pe parcursul creşterii sale, care au dus la formarea
schemei sale cu privire la certuri. Pă rinţii lui Dan se certau in mod constant, şi datorită acestor dispute
mama lui Dan a plecat de două ori de acasă , abandonandu-l pe el şi pe tată l lui fă ră a-i preveni. Drept
rezultat, Dan a dezvoltat o teamă de abandon şi dificultă ţi in ataşament. Işi aminteşte că mama sa a
plecat in două momente critice in viaţa lui, o dată cand a avut 12 ani şi apoi cand a avut 16 ani. A doua
oară a plecat de acasă de-a binelea şi foarte rar s-a mai intors ca să il vadă pe el şi pe tată l să u. Prin
urmare, Dan a dezvoltat sentimente de manie, de inadaptare şi teamă de respingere şi abandon. De
fapt, mama sa a luat totul din casă cu excepţia lui şi al tată lui. Ea nu şi-a cerut niciodată scuze pentru

51
plecarea ei bruscă şi pentru nimic din ce a fă cut. Acest lucru l-a fă cut pe Dan să se simtă ca şi cum ar fi
fă cut ceva ră u şi ar fi meritat să fie abandonat.
Ceea ce este mai important, este faptul că Dan a dezvoltat o schemă potrivit că reia cearta şi
disputa duc la separare şi divorţ, şi aşadar trebuie „să faci orice pentru a menţine pacea”. Pentru Dan,
acest lucru includea ascunderea sentimentelor şi a maniei de teama unui rezultat negativ. Ascunderea
sentimentelor sale i-a provocat o mare dificultate in relaţia cu soţia. In cele din urmă , emoţiile i s-au
dezvoltat in interior şi au fost exprimate prin izbucniri furioase. In mai multe ocazii, Dan şi-a pierdut
controlul şi a avut reacţii fizice impotriva soţiei sale. Ea l-a pă ră sit şi l-a luat şi pe fiul lor, Josh. Dan işi
aminteşte că a simţit că nu a fost capabil să se exprime pană cand a devenit copleşit şi şi-a pierdut
controlul. Plecarea soţiei sale i-a adus in minte sentimentele de abandon din copilă rie. De data aceasta,
atat soţia lui cat şi fiul să u, erau duşi.
Din nefericire, această schemă i-a fost transferată şi lui Josh, care simţea de asemenea nevoia de
a fi un pacificator şi nu işi putea exprima mania legată de conflictele din familie. Josh işi exprima foarte
rar sentimentele, lucru care i-a afectat relaţiile cu fetele pe mă sură ce a devenit adolescent şi a inceput
să aibă intalniri.
O mare parte din munca mea cu această familie s-a focalizat pe schema rigidă a lui Dan potrivit
că reia „certurile duc la divorţ”. Am incercat să il ajut să devină mai asertiv şi să işi exprime
sentimentele intr-un mod mai modulat. De exemplu, i-am cerut să inceapă să işi exprime citeva dintre
emoţiile sale negative in faţa soţiei sale, Maria. Mi-am luat libertatea de a o instrui să fie arate mai mult
sprijin şi să fie o bună ascultă toare faţă de Dan. Acest lucru a ajutat intr-o mare mă sură la
desensibilizarea fricii lui Dan de a fi respins şi abandonat. De asemenea, el a invă ţat şi tehnici de
comunicare, dar şi dezvoltarea conceptului potrivit că ruia există şi lucruri precum „dezbateri bune şi
certuri să nă toase” şi nu toate disputele şi neinţelegerile duc la separare şi divorţ. Acest component
psihoeducaţional a fost condus in prezenţa fiului lor, Josh, pentru ca acesta să poată observa
transformare tată lui să u.
Schemele provenite din familia lui Dan au fost transmise mai departe şi au contribuit la
eroziunea relaţiei prezente. Tehnicile cognitiv-comportamentale care implică abilită ţi specifice de
comunicare, training asertiv şi exerciţii de comportament, şi care abordează probleme de ataşament,
au fost vitale in a-l ajuta pe Dan să schimbe cursul relaţiei cu soţia sa, dar şi viitorul potenţialelor
relaţii ale fiului să u cu ceilalţi. De asemenea, a fost important ca Dan să facă un efort conştient pentru
restructurarea schemei sale cu privire la neinţelegere şi abandon. Acest lucru a implicat o anumită
repetiţie cognitivă in cadrul că reia se reasigura că este in regulă să existe neinţelegeri şi că acestea nu
vor duce intotdeauna la rezultate catastrofice. Pentru că fiul să u il admira, era important ca Dan să se
ocupe de aceste probleme, nu doar pentru el şi soţia lui, ci şi pentru fiul lui, şi ca intreaga familie să fie
integrată in procesul de schimbare.
Pă rinţii şi alte persoane care se ocupă de ingrijirea lor au o puternică influenţă asupra
dezvoltă rii sistemului de credinţe al copiilor, in special cand aceste credinţe sunt transmise in
contextul unei susţineri culturale puternice. De exemplu, pană nu demult, in cultura vestică femeile
aveau presupusul rol de casnice iar bă rbaţii principalii susţină tori financiari ai familiei. Acest lucru a
devenit o expectanţă standard pentru mulţi oameni, datorită faptului că valorile au fost transmise de la
o generaţie la alta (McGoldrick, Giordano şi Garcia-Preto, 2005). Deşi standardul a suferit modifică ri
importante odată cu schimbă rile produse in normele societă ţii contemporane, unii indivizi aparţinand
ambelor sexe, continuă să menţină schema potrivit că ruia rolul femeii este de a se concentra asupra
responsabilită ţilor domestice, spre deosebire de a avea un loc de muncă inafara că minului. In mod
similar, credinţele tradiţionale legate de rolul sexelor au tendinţa de a portretiza femeia-pă rinte ca

52
fiind responsabilă pentru distribuirea afecţiunii in mediul domestic, iar bă rbatul-pă rinte ca fiind
educatorul sever. Evident, astfel de standarde ar cauza conflicte semnificative in multe dintre relaţiile
contemporane, mai ales in cazul in care cei doi parteneri au scheme diferite. Cu toate acestea, pentru
multe dintre cuplurile care aparţin generaţiei de după al doilea Ră zboi Mondial, expectanţele
tradiţionale legate de rolul sexelor pot fi in continuare impă rtă şite de că tre parteneri.
Bineinţeles, oamenii au adeseori atitudini contradictorii cu privire la viaţa de familie, rolurile
sexelor şi problemele implicite. O femeie, de exemplu, poate fi foarte motivată să urmeze o carieră
profesională , şi acest scop poate fi sprijinit de prietenii să i sau de familia sa. Totuşi, in adancul ei, ceva
o face să simtă că adevă rata ei menire in viaţă este de a-şi servi soţul şi copiii. Aceste atitudini
conflictuale pot contribui la o vulnerabilitatea generală sau la un sentiment de blocare (adică , „Trebuie
să imi urmez cariera din motive de stimă de sine, dar mă simt vinovată cand soţul şi copiii mei se
plang”).
Schemele de familie, precum cele menţionate mai devreme, pot fi transmise de la pă rinţi la
copiii printr-o varietate de modalită ţi, sau in mod direct prin declaraţii specifice ori mai subtil prin
observarea interacţiunilor din familie de că tre copii. De exemplu, in unele familii există o tradiţie
transmisă din generaţie in generaţie, potrivit că reia o femeie se confesează mamei sale in legă tură cu
activită ţile ei sexuale, in special pe parcursul adolescenţei şi la inceputul maturită ţii. Chiar dacă o
mamă nu i-a spus direct fiicei sale că aşteaptă asemenea dezvă luiri, fiica poate deduce uşor faptul că
aceasta este o conversaţie mamă -fiică normală , din cauza intrebă rilor realiste puse de mama ei in
legă tură cu comportamentul ei sexual şi nevoii acordului parental. Aceste schimburi servesc, de obicei,
la forjarea unei legă turi speciale intre mamă şi fiică . Totuşi, cand astfel de comunică ri se extind pană la
varsta maturită ţii fiicei, un soţ se poate simţi ofensat de faptul că soţia sa i-a dezvă luit mamei ei ce se
intamplă in dormitorul lor. Această discrepanţă intre schemele soţului şi cele ale soţiei legate de limite
şi intimitate pot avea un impact semnificativ asupra relaţiei de cuplu. Ideea principală in această
situaţie este faptul că partenerii că să toriţi moştenesc, in general, atitudinile de la pă rinţii lor.
Pionierul in terapia de familie, Virginia Satir (1983), a fă cut urmă toarea afirmaţie „Pă rinţii sunt
arhitecţii familiei”. Munca lui Satir a accentuat felul in care sunt transmise expectanţele legate de
roluri, din generaţie in generaţie. Un terapeut de cuplu va pierde informaţii importante dacă nu va
reuşi să examineze in totalitate sistemul de credinţe al familiilor pă rinţilor (sau partenerilor) pe
parcursul evaluă rii şi tratamentului. Obţinerea unor asemenea informaţii ajută terapeutul să caştige
un sens mai bun al felului in care experienţele familiilor de provenienţă pot influenţa gandirea
clienţilor in relaţia curentă .
Figura 3.3. trasează diagrama efectului de infiltrare a schemelor din familia de provenienţă .
Unele dintre cele mai importante lucră ri in cadrul teoriei familiei-originare au fost conduse prima dată
de Murray Bowen in anii 1960, 1970 şi 1980 (Bowen, 1966, 1978; Kerr şi Bowen, 1988). Teoria lui
Bowen propune faptul că tendinţele trangeneraţionale in funcţionarea familiei şi a relaţiei, reflectă
procese predictibile şi ordonate ale relaţiilor ce se conectează cu funcţionarea membrilor familiei
peste generaţii. Această moştenire poate include credinţe, valori şi emoţii, care sunt transmise de la o
generaţie la alta (Kerr şi Bowen, 1988; Miller, Anderson şi Kaulana Keala, 2004). Bowen a susţinut in
mod specific că „o mare parte din transmiterea din generaţie in generaţie pare să se bazeze pe asocieri
prelungite” (Kerr şi Bowen, 1988, pag. 315). Prin asta, Bowen a dorit să spună că puterea transmiterii
depinde adeseori de intensitatea şi lungimea relaţiilor de familie.
Potrivit lui Bowen, „o mare parte din asta pare să fie legată de puternica inclinaţie a fiinţelor
umane de a se imita, una pe cealaltă ” (Kerr şi Bowen, 1988, pag. 315). Astfel, copiii adulţi au tendinţa
de a imita interacţiunea pă rinţilor in propria că să torie sau curenta familie. Bowen a atras atenţia şi

53
asupra faptului că o expunere slabă la funcţionarea familiei nu explică in mod adecvat procesul de
transmitere intergeneraţională , punand in schimb accentul pe faptul că adevă ratul proces de
transmitere a fost de multe ori inconsistent şi a avut loc la un nivel emoţional (Larson şi Wilson, 1998).
Această idee se referă la afişă rile emoţionale fă ră o acceptare conştientă a gandului fundamental.
Procesul de transmitere implică un nivel de „diferenţiere” şi paternuri de funcţionare care sunt
transmise de la pă rinţi la copiii lor prin ceea ce Bowen a numit procesul de proiecţie al familiei (Kerr şi
Bowen, 1988). Prin diferenţiere, el s-a referit atat la abilitatea individului de a funcţiona autonom faţă
de ceilalţi, cat şi la abilitatea de a separa cogniţia de emoţie (adică , abilitatea de a gandi logic fă ră
interferenţe nejustificate ale stă rilor emoţionale precum anxietatea).

FIGURA 3.3. Schema familiei

Bowen a emis ipoteza conform că reia mă sura in care pă rinţii şi un copil au eşuat in formarea
unui echilibru intre ataşamentul emoţional şi autonomie, in ceea ce il priveşte pe copil pe mă sură ce el
creşte, ii va influenţa felul in care va funcţiona pe parcursul vieţii sale. Această influenţă se va exprima
de la sine, nu doar in cursul funcţionă rii individuale a copilului adult, dar şi in funcţionarea familiei din
care provine, avand un rol specific in disfuncţia din cadrul relaţiei sale de că să torie (Bowen, 1978).
Cu toate acestea, nici Bowen şi nici colegii lui, nu au abordat in mod detaliat niciuna dintre
cogniţiile specifice care se dezvoltă ca rezultat al fuziunii transgeneraţionale a familiei. Modalitatea
specifică prin care un copil incorporează anumite sisteme de credinţe ale familiei, nu reprezintă doar
un simplu act de imitare ci se datorează unui proces de internalizare adanc intipă rit, care este

54
imbună tă ţit după ani de expunere la experienţele familiei de provenienţă ce integrează credinţe
fundamentale.
De exemplu, administrarea banilor este adeseori un motiv de dispută pentru multe cupluri,
datorită atitudinilor pe care le-au dobandit partenerii de la familiile lor. Unele familii sunt de pă rere că
banii reprezintă un lucru ce trebuie economisit şi cheltuit doar cand este necesar. Ele valorează tră irea
unei vieţi econome şi punerea deoparte pentru viitor. Alte familii consideră banii o unealtă şi un lucru
ce trebuie cheltuit acum şi aici. In acest mediu, cheltuirea banilor nu este vă zută in mod negativ, şi
poate exista mai puţină responsabilitate faţă de cum ar trebui cheltuiţi.
Cand partenerii de cuplu au fost crescuţi in familii diferite din punct de vedere al filozofiei
financiare, pot rezulta conflicte grave. Un individ care provine dintr-o familie care a pus accentul pe
nevoia de a economisi bani, şi care se simte in siguranţă cand ştie că are o sumă de bani pusă deoparte,
poate trece printr-un moment in care siguranţa ii este zdruncinată dacă partenerul de cuplu pune o
altă valoarea utiliză rii ei. Totuşi, o persoană care provine dintr-o familie care credea că „nu poţi lua
acest lucru cu tine”, se poate simţi sufocat de un soţ sau o soţie conservatoare din punct de vedere
fiscal. Conflictul se poate agrava atunci cand pă rinţii cuplului incă mai au o influenţă puternică asupra
modului in care ar trebui să işi cheltuie banii in mariajul lor.

COGNIŢII ŞI SCHEME TRANSGENERAŢIONALE

Interesant, in literatura de specialitate au fost fă cute foarte puţine menţiuni in legă tură cu
cogniţiile specifice şi influenţa pe care o au schemele transgeneraţionale asupra proceselor cognitive
ale copiilor, in special asupra paternurilor lor de relaţii maritale. Pană recent, schemele de familie şi
modul prin care sunt transmise intre generaţii au primit o atenţie limitată in cadrul literaturii
factorilor cognitivi in relaţiile de familie (Dattilio, 2001a, 2005b, 2006c; Dattilio şi Epstein, 2003;
Dattilio et al., 1998).
Scheme transgeneraţionale pot avea un conţinut pozitiv sau negativ, şi pot exista la nivel
conştient sau inconştient. Experienţa comună a clinicienilor, care indică faptul că schemele sunt dificil
de modificat atunci cand au un conţinut negativ şi sunt asociate emoţiilor negative, este compatibilă cu
rezultatele cercetă rilor psihologiei cognitive fundamentale (Baldwin, 1992). In plus, schemele nedorite
sunt dificil de schimbat dacă au devenit mai puternice cu timpul, fiind intă rite in mod repetat de
experienţele de viaţă . Mai mult decat atat, este mult mai greu să modifici scheme care nu sunt la
nivelul conştientului unei persoane. De exemplu, dacă luă m in considerare schema unei femei tinere
care acceptă de bună voie să fie abuzată de partenerul să u deoarece crede că este obligată să tolereze
un astfel de comportament abuziv ca parte a vieţii unei femei mă ritate, o investigaţie in trecutul ei
poate releva o schemă care a fost formată de influenţa familiei sale. Probabil pă rinţii ei i-au modelat
acest tip de patern de relaţie cu privire la rolurile soţilor, care a avut un efect profund asupra
sistemului ei subliminal de credinţe. Nu ar dificil să vedem cum această femeie a dezvoltat o astfel de
schemă legată de obligaţiile conjugale avand in vedere repetata expunere la modele de comportament
din familia sa (Dattilio, 2006c).

LUPTA IMPOTRIVA AUTORITĂŢII

Odată am avut un caz care a inclus trei generaţii ale unei familii cehoslovaco-americane.
Această familie a venit la terapie din cauza comportamentului opozant - provocator pe care il avea la
şcoală fiul lor in varstă de 10 ani. După evaluarea iniţială , am dedus faptul că acel tip de comportament
al copilului se datora, ca in multe alte cazuri, problemelor de familie. I-am rugat pe pă rinţi să vină la o

55
şedinţă de terapie de familie şi am construit o genogramă , care a relevat faptul că ambii pă rinţi ai
copilului fă ceau parte din prima generaţie de cehoslovaco-americani.
Atat pă rinţii mamei cat şi ai tată lui s-au nă scut in Cehoslovacia. Ambele seturi de bunici au fost
supravieţuitori ai Holocaustului, şi doi dintre ei au fost martori la executarea directă a propriilor
pă rinţi, precum şi la executarea altor rude, de că tre nazişti in timpul ocupă rii germane in al doilea
Ră zboi Mondial.
In cele din urmă , bunicii au fost eliberaţi din lagă re şi au migrat in Statele Unite. Insă , după ce
au fost martori la atatea atrocită ţi, au suferit depresii severe, care i-au afectat pentru tot restul vieţii.
Acest lucru a avut un efect involuntar şi asupra copiilor lor, care au crescut zbă tandu-se cu depresia şi
disperarea cronică a pă rinţilor. Cei doi pă rinţi ai copilului de 10 ani mi-au spus că , atunci cand erau
mici, de multe ori deveneau deprimaţi şi retraşi din cauza atmosferei emoţionale generale din mediul
lor familial. Au mai menţionat că le era dificil să aibă incredere in cineva şi au tră it experienţa unui
simţ generalizat de opresiune al autorită ţii.
Această povară a fost transmisă in mod indirect fiului lor. Cu toate acestea, in loc să ră spundă
prin simptome depresive tipice, copilul şi-a negat depresia şi şi-a exprimat conflictele prin
comportamente opozant provocatoare la şcoală , care erau, din nou, o reprezentare a problemelor
familiei sale legate de autoritate. Din punctul meu de vedere, comportamentul bă iatului a fost o
alternativă la a că dea pradă depresiei. Intr-un fel, alternativa sa a reprezentat o imbună tă ţire cu
privire la opţiunea depresiei, insă , in acelaşi timp, i-a provocat necazuri. Obiectivul tratamentului ar fi
să ii intă resc evitarea depresiei, dar să iau in considerare alte opţiuni de supravieţuire in abordarea
dificultă ţilor pe care le are la şcoală .
Tratamentul a implicat terapie de familie, incluzand şedinţe cu privire la familia de provenienţă
pentru a putea aborda genealogia depresiei care a fost transmisă din generaţie in generaţie. O mare
din parte din munca mea a constituit in a-i ajuta pe pă rinţi să conştientizeze modul in care o traumă
veche de aproape 60 de ani a afectat cateva generaţii din familia lor şi in a-l ajuta pe bă iat să ia in
considerare comportamente alternative prin care să se exprime.
Evident, trebuie pus un accent mai mare pe examinarea schemelor cuplurilor şi membrilor de
familie care derivă probabil de la familiile de provenienţă , in special cele legate de modul in care ar
trebui să funcţioneze un cuplu din punct de vedere intelectual, emoţional şi comportamental. Acest
lucru este foarte important deoarece astfel de scheme includ standardele generale pe care le au
indivizii cu privire la relaţiile lor intime şi care contribuie, in mod obişnuit, la conflictele din cadrul
acestora. Aceste scheme constituie factori de risc in ceea ce priveşte conflictul, in special pentru că
multe dintre ele nu sunt clar formulate in mintea unui individ, dar există sub forma unor concepte vagi
a ceea ce sunt sau ar trebui să fie (Beck, 1988; Epstein şi Baucom, 2002). Atunci cand schemele despre
propria persoană şi despre propria relaţie sunt intipă rite la o varstă fragedă , ele au un potenţial ridicat
de a opera la un nivel inconştient şi suntuşor transferate peste generaţii. Schwebel şi Fine (1994) au
comparat asemenea cogniţii cu setul de programe al unui calculator pentru a-i ajuta pe membrii
familiei să funcţioneze in mediul familial, modelandu-le percepţiile, gandurile, reacţiile, sentimentele şi
comportamentul şi ghidandu-i prin provocarea vieţii de familie (pag. 56). Cand o astfel de schemă este
persuasivă intr-o familie, membrii care au integrat-o funcţionează conform principiilor ei fă ră a se
gandi conştient la ele.
Tilden şi Dattilio (2005) disting două categorii importante ale schemelor: (1) schema centrală
vulnerabilă şi (2) schema protectivă de coping. Schema vulnerabilă fundamentală se referă la acele
aspecte ale experienţei trecute care sunt dureroase şi evitate. Welburn, Dagg, Coristine şi Pontefract
(2000) fac, de asemenea, diferenţe intre scheme cu privire la locul lor intro organizare ierarhică in

56
care unele sunt determinate să aibă o importanţă principală datorită legă turilor cu nevoile de bază ,
precum siguranţa şi ataşamentul, iar altele sunt mult mai periferice dar legate de schemele principale,
cum ar fi cele cu privire la a fi acceptat sau cunoscut de că tre ceilalţi.
Schemele centrale vulnerabile sunt formate, de obicei, in primii ani de viaţă ai unui individ ca şi
o consecinţă a eşecului adulţilor care l-au crescut, in a-i valida şi confirma sentimentele şi experienţele,
in special cele asociate nevoilor sale fundamentale, precum ataşamentul (Bowlby, 1982). O asemenea
schemă vulnerabilă poate fi formată şi prin intermediul evenimentelor traumatice din viaţa sa de
adult. Pentru a-l proteja şi ajuta cat de mult posibil, un individ cu o astfel de schemă va avea nevoie de
o schemă protectivă de coping, sau de strategii pentru a face faţă situaţiilor critice şi dificile din viaţă şi
evenimentelor care declanşează schema vulnerabilă . Utilizarea strategiilor de coping, totuşi, poate fi
dezadaptativă şi poate cauza consecinţe nedorite. Un exemplu al unei astfel de circumstanţe se
regă seşte in cazul lui Andre şi al lui Iva, a că ror scheme, provenite de la familiile lor, le-au modelat
foarte mult credinţele legate de dragoste şi intimitate şi nevoia de a se proteja de vulnerabilitatea in
desfă şurare. Schemele lor au provocat neinţelegeri semnificative in relaţie, aşa cum apar conflicte intre
nevoile şi preferinţele partenerilor.

CAZUL LUI ANDRE ŞI AL LUI IVA2

2 Adaptat cu acordul Asociaţiei Americane pentru Terapia Maritală şi de Familie. Pă rţi din acest caz au apă rut pentru
prima dată in Dattilio (2005b).
Andre şi Iva erau un cuplu cu varsta cuprinsă intre 70 şi 80 de ani. Andre, un bă rbat nă scut in
Romania, avand cinci fraţi, a lucrat timp de 40 ani ca muncitor intr-o oţelă rie. Soţia sa, Iva, s-a nă scut in
Statele Unite intr-o familie poloneză şi a fost casnică o mare parte din viaţa ei conjugală . Andre şi Iva
aveau trei copii mari. Copilul lor mijlociu, Rosie, murise recent din cauza unei tumori pe creier. Cuplul
au venit la terapie in urma sfatului primit de la preotul lor, pentru că se zbă teau cu procesul de jelire in
urma pierderii fiicei lor, dar şi datorită problemelor maritale pe care le-au avut inainte de tragicul
eveniment. Tensiunea deja existentă a intensificat doar impactul pierderii recente a copilului.
O mare parte din motivele pentru ca Andre şi Iva s-au certat pe parcursul celor 48 de ani de
că să torie, se refereau la stilurile de organizare din viaţa lor impreună . Aveau pă reri foarte diferite
despre modul in care trebuie cheltuiţi banii sau cum trebuie educaţi copiii. Andre susţinea faptul că
banii trebuie economisiţi şi doar ceea ce este „esenţial” trebuie achiziţionat. Iva, pe de altă parte,
considera că banii există pentru a fi cheltuiţi şi menţinea atitudinea „nu mai au nicio valoare după
moarte”. Adeseori Iva işi amintea o vorbă a pă rinţilor ei: „Ultimul costum pe care il imbraci nu are
buzunare.” Andre era de acord cu disciplinarea fizică a copiilor, in timp ce Iva era cu totul impotriva
pedepselor fizice. De obicei, această diferenţă avea drept rezultat ignorarea pă rerilor lui Andre de
că tre Iva, aceasta procedand cum credea că e mai bine. Andre că uta apoi refugiu in activită ţile sale
sportive, precum golful. In plus, una dintre reclamaţiile frecvente ale lui Iva era legată de faptul că lui
Andre pă rea să ii pese mai mult de sport decat de ea şi nu ii ară ta afecţiune numai in dormitor cand
dorea să aibă relaţii sexuale. Cu toate acestea, problemelor lor de intimitate au devenit mai intense
odată ce copiii lor au ajuns la maturitate şi au plecat de acasă . Iva era de pă rere că afecţiunea ar trebui
să fie manifestată in afara dormitorului, ară tandu-şi unul celuilalt bună tate şi respect; aceste servind
mai tarziu ca un preludiu la intimitatea fizică , cum ar imbră ţişarea sau mangaierea şi uneori relaţiile
sexuale. Andre credea că afecţiunea consta doar in contactul fizic, care avea intotdeauna loc in spatele
uşilor inchise. Pentru el dragostea era egală cu sexul. Cand fiica lor s-a imbolnă vit, cei doi au
intampinat dificultă ţi in procesul de consolare.
Andre s-a retras in activitatea sa sportivă , jucand golf şi bowling intr-o ligă să ptă manală . De
fapt,

57
Iva se referea de multe ori la persoana ei ca la „o vă duvă a golfului”. Pe durata bolii lui Rosie, Iva işi
insoţea fiica la tratamentele de chimioterapie şi avea grijă de nepoţii ei şi de alţi membrii ai familiei.
Datorită faptului că fiica sa era un pă rinte care ă şi creştea singur copiii, Iva avea grijă şi de aceştia,
ocupandu-se şi de treburile ei gospodă reşti. De multe ori il acuza pe Andre ca fiind egoist şi stră in
situaţiei, insinuand că lui nu ii pasă . Andre riposta afirmand că lui Iva ii plă cea să inră ută ţească
lucrurile din cauza nevoii ei de a fi o „regină a dramei”. Iva spunea că acesta o trata cu superioritate
atunci cand nu dorea să aibă relaţii sexuale cu el.
Momentul critic in relaţia cuplului a fost atins in ziua in care şi-au ingropat fiica. Fusese o zi
lungă , cu priveghi in timpul dimineţii, inmormantarea, şi apoi adunarea intregii familii acasă . In seara
aceea, după ce s-au retras in cameră , Andre s-a apropiat de Iva cu dorinţa de a intreţine relaţii sexuale.
Iva a fost pur şi simplu şocată , după cum ar fi majoritatea oamenilor. Totuşi, deşi comportamentul lui
pă rea dur, eu l-am interpretat ca o modalitate de a-şi exprima dragostea şi de a obţine consolare. Lui
Iva nu ii venea să creadă că Andre vroia să aibă relaţii sexuale in aceeaşi zi in care şi-au ingropat fiica şi
incă o jeleau. Andre a susţinut că Iva a „lă trat” la el, „Cat de egoist şi lipsit de sentimente poţi să fii”, şi a
fost atat de dezgustată incat a refuzat să doarmă in aceeaşi cameră cu el. Andre nu inţelegea de ce Iva ii
percepea propunerile ca fiind egoiste, deoarece el işi vedea sugestiile de a face sex ca un mijloc de
consolare după ce au tră it o pierdere ingrozitoare. Pentru Iva, acest eveniment pă rea că a fost pică tura
care a umplut paharul, pentru că s-a izolat aproape in totalitate de Andre. In acel moment, el s-a
hotă rat să discute cu preotul, care i-a trimis la mine pentru terapie de cuplu.

Adunarea informaţiilor contextuale

Faza iniţială a terapiei a constituit in adunarea informaţiilor contextuale legate de anii pe care
iau tră it Andre şi Iva impreună . Am vorbit despre cum s-au intalnit şi ce i-a atras unul la celă lalt. Ne-am
focalizat şi pe problemele generale ale că să toriei, precum conflictele de opinii cu privire la modalitatea
de cheltuire a banilor, educarea copiilor, luarea deciziilor importante şi importanţa intimită ţii
emoţionale şi sexuale.
S-a acordat foarte multă atenţie inţelegerii sistemelor de credinţe la care au fost expuşi ambii
soţi in copilă rie şi felul in care asemenea credinţe au servit la formarea schemelor lor respective cu
privire la relaţiile sexuale, dragoste şi intimitate. Mai important, am examinat schemele lui Andre şi ale
lui Iva legate de consolarea emoţională şi cum a perceput fiecare nevoile celuilalt de a fi consolat. Ceea
ce era fascinant in acest caz, era faptul că partnerii erau că să toriţi de aşa mulţi ani incat schemele lor
erau probabil extrem de intipă rite. Cu toate acestea, ceva trebuia schimbat deoarece au ajuns intr-un
moment al vieţii in care relaţia lor era in mare pericol dacă ar fi continuat cu acelaşi patern.
Andre şi Iva au participat impreună la terapie. Am hotă rat să ii evaluez impreună şi nu separat,
deoarece era important ca fiecare să audă povestea celuilalt. Andre a vorbit primul despre familia din
care provine, menţionand că ambii să i pă rinţi erau romani şi au imigrat in Statele Unite cand el era
mic. Se spunea că mama sa avea sange de ţigancă şi o puternică influenţă asupra dinamicii familiei.
Erau o familie foarte unită , şi, de altfel, ani la rand au dormit cu toţi trei intr-un pat mare in
apartamentul lor de două camere. Andre a fost prea mic ca să işi poată aminti dacă a fost sau nu expus
vreunei intimită ţi sexuale intre pă rinţii lui, sau intre alţi membrii ai familiei, dar işi aduce aminte că
singurele dă ţi in care cei doi pă reau să afişeze intimitate fizică unul faţă de celă lalt erau in timpul
nopţii cand se ţineau in braţe. Ziua, pă reau degajaţi.
Andre era apropiat de mama sa şi o descria ca un matriarh al familiei. Tată l să u era persoana
care caştiga painea casei şi cand era vorba de probleme importante, „Tata avea ultimul cuvant”. Pe
scurt, mama lui Andre era matriarhul pană in momentul in care tată lui să u nu ii plă cea ceva. Atunci el

58
prelua conducerea, iar mama consimţea. Familia nu prea avea bani, aşa că nu prea existau dispute
legate de această problemă . Era de la sine inţeles, totuşi, că orice sumă de bani adunată din cand in
cand trebuia economisită . Pă rinţii impă rtă şeau această credinţă , pe care Andre a adoptat-o şi a adus-o
in că să toria lui cu Iva. Tată l lui Andre era muncitor la topitorie şi mama sa broda şi confecţiona feţe de
masă frumoase pentru a caştiga ceva in plus.
Iva şi-a descris familia ca fiind foarte iubitoare. Tată l ei era sever iar mama sa ingă duitoare, dar
nu putea să se impună cand era necesar. Familia era pe primul loc acasă . Tata lui Iva era angajat la
poştă şi lucra de la 7 dimineaţa pă nă la ora 3 după -masa, de luni pană vineri. Mama ei muncea la o
fabrică de mă tase pentru a suplimenta venitul familiei. Nu erau bogaţi, dar aveau intotdeauna
suficienţi bani, iar pă rinţiilor lui Iva nu le era frică să cheltuie. Ea işi aminteşte că cei doi erau deschişi
din punct de vedere al afecţiunii. A mă rturisit „Intotdeauna puteam primi o imbră ţişare, unul de la
celă lalt, cand aveam nevoie”. Prin urmare, afecţiunea nu era o problemă majoră ; era destulă pentru
toată lumea. Iva a descris atmosfera din familia ei ca fiind mai relaxată decat ceea ce credea că ar fi
existat in familia lui Andre. Avea, de asemenea, o credinţă puternică potrivit că reia afecţiunea intre soţi
nu trebuia restricţionată la dormitor, ci trebuia afişată şi pe parcursul zilei. Asta era principala
reclamaţie pe care o avea faţă de soţul ei, susţinand că acesta pă rea să nu fie interesat să o deranjeze
pană cand era momentul să intreţină relaţii sexuale in spatele uşilor inchise. Prin urmare, ea a
menţionat de multe ori, „Mă simt ca o tarfă ieftină ; singurele dă ţi in care imi poate ară ta afecţiune sunt
momentele in care vrea sex.”
Pe mă sură ce am inceput să lucrez cu acest cuplu şi să le studiez familiile din care provin, un
lucru a devenit foarte clar: Andre a tră it anumite experienţe in timpul creşterii sale care i-au sugerat că
orice afecţiune afişată inafara dormitorului era ruşinoasă . Şi-a amintit că , odată , el impreună cu fraţii
lui le-au cerut pă rinţilor să se pupe cu ocazia aniversă rii lor, dar tată l lor le-a explicat foarte clar că nu
este adecvat să afişezi afecţiune in public, şi că este un lucru ce trebuie fă cut in particular. Andre işi
aminteşte că i-a fost ruşine de sentimentele lui. In acelaşi timp, era de pă rere că ceea ce ii invă ţa tată l
lor era o educaţie socială corectă . In consecinţă , a crescut cu credinţa că afişarea afecţiunii in public
este indecvată . In multe privinţe, Andre a crescut suprimandu-şi emoţiile şi simţea că acest lucru l-a
ajutat să aibă succes in viaţă , avand in vedere că a menţinut intotdeauna capul sus şi nu şi-a pierdut
controlul din punct de vedere emoţional. Din nefericire, această schemă legată de tră irea şi exprimarea
emoţiei a fost in conflict direct cu credinţele soţiei despre iubire şi afecţiune, şi de multe ori Iva simţea
că ravneşte după afecţiune, aşa cum pă ţea Andre cand era copil. Insă , a fă cut faţă acestei situaţii intr-
un mod diferit de cel al soţului să u. Faptul că a fost privată a fă cut-o să devină nervoasă şi să
compenseze sentimentul prin cumpă ră turi şi cheltuirea banilor. Prin urmare, Andre l-a iritat
comportamentul ei din cauza credinţelor puternice pe care le avea cu privire la cheltuirea inutilă a
banilor. Aşadar, credinţele conflictuale ale partenerilor legate de emoţie, afecţiune şi utilizarea
adecvată a resurselor financiare erau domenii in care tensiunea ieşea in mod repetat la suprafaţa
relaţiei, şi era clar că schemele fiecă ruia in aceste domenii işi aveau originea in experienţele familiei de
provenienţă .

Planul terapeutic
Iniţial, o mare parte din munca mea cu acest cuplu a avut un rol explorator, intr-o manieră
educaţională . Ajutandu-i pe cei doi să conştientizeze experienţele de viaţă prin care au trecut
individual şi cum acestea le-au modelat schemele, a fost un pas important in procesul de inţelegere că
provin din medii familiale foarte diferite. Deşi acest lucru nu a diminuat niciuna dintre frustră rile
tră ite recent de parteneri, era important pentru ei să inţeleagă faptul că sistemele lor de credinţe cu

59
privire la rolurile in relaţiile de cuplu au devenit intipă rite in perioadele vulnerabile şi impresionabile
din copilă rie.
In a doua etapă a terapiei, cei doi trebuiau să ajungă să recunoască că anumite schimbă ri erau
necesare, ceea ce insemna că fiecare dintre ei trebuie să se indepă rteze, intr-o anumită mă sură , de
credinţele dezvoltate in familia de provenienţă . Iva pă rea să fie mai deschisă faţă de acest lucru decat
Andre, deoarece el simţea că schimbarea sistemului să u de credinţe insemna să ii considere pe pă rinţii
să i mincinoşi şi să ii ridiculizeze. Ca in multe dintre cazurile de terapie de cuplu, munca mea de
restructurare s-a focalizat mai mult pe schemele unuia dintre parteneri. In acest caz era vorba despre
Andre, deoarece credinţele lui erau mult mai intipă rite. Munca cu acesta a servit şi ca model pentru
munca mea cu Iva şi a ajutat-o să se gandească la o modalitate de restructurare a propriilor credinţe.
Era importantă menţinerea unui echilibru in momentul abordă rii ambilor soţi pentru ca unul dintre ei
să nu aibă impresia că terapeutul a ţinut partea cuiva. Deoarece era esenţial să incep cu unul dintre
parteneri şi să petrec suficient timp de focalizare pe cogniţiile sale, adeseori le reaminteam că in cele
din urmă mă voi adresa şi celuilalt in aceeaşi manieră . De multe ori ii avertizam să nu interpreteze
acest lucru drept o victimizare, ci mai degrabă ca un mod de a-i educa cu privire la cogniţie şi
comportament.
In mai multe ocazii pe parcursul tratamentului, i-am cerut lui Andre să se gandească la cateva
modifică ri pe care le-ar putea face credinţelor sale in privinţa exprimă rii adecvate a iubirii şi
intimită ţii. Am discutat despre felul in care pă rinţii lui şi-au modelat, după cum se pare, stilul de viaţă
in jurul credinţelor lor specifice şi aparent acest lucru a funcţionat şi in cazul lui. Am mai discutat şi
despre faptul că oamenii sunt diferiţi din punct de vedere al nevoilor lor personale şi că a avea succes
intr-o relaţie necesită anumită flexibilitate. Am inceput să il incurajez să se gandească cat de tare ar fi
dispus să se indepă rteze de sistemul să u iniţial de credinţe pentru a putea lua in considerare faptul că
nevoile lui Iva de afecţiune deschisă erau diferite de ale sale. I-am explicat că o relaţie satisfă că toare
pentru ea, dar şi pentru el, poate necesita un anumit effort din partea lui pentru a-i indeplini nevoile. A
fost de acord cu faptul că nevoia lui Iva de a afişa afecţiune in afara dormitorului era ceva ce putea lua
in considerare. Cu toate acestea, a mă rturisit că de fiecare dată cand incerca acest lucru, ea il enerva
prin cheltuielile excesive iar el se retră gea şi simţea ca şi cum ar fi vrut să o priveze de orice afecţiune
din cauza cheltuirilor ei „inutile”.
După aceea, am discutat cu Iva despre mă sura in care ar dori să işi modifice credinţa legată de
cheltuirea banilor pentru a lua in considerare credinţele diferite ale lui Andre cu privire la partea
financiară dar, in acelaşi timp, fă ră să ii restricţionez foarte mult activitatea de „shopping” incat să se
simtă privată . Am dezbă tut şi faptul că o parte din cheltuielile ei pot implica un comportament pasiv-
agresiv din partea sa.
Terapia a continuat cu o modificare treptată a credinţelor rigide care au contribuit la conflictele
lor maritale, dar şi cu intemeierea unor contracte de schimbare comportamentală in care ei vor
experimenta interacţiuni noi compatibile cu o abordare mai flexibilă in satifacerea nevilor fiecă ruia.
Am trecut in revistă şi problema acceptă rii, respectand faptul că nu era deloc realist ca vreunul dintre
parteneri să se aştepte ca celă lalt să se schimbe in totalitate. Aşadar, fiecare a fost nevoit să se
gandească cat de mult ar putea accepta din credinţele celuilalt şi ce putea caştiga din relaţia pe care o
avea cu acesta in ciuda diferenţelor lor. Rezultatul a constituit in faptul că ambii parteneri erau dispuşi
să muncească la modificarea gandirii lor, suficient pentru a face o schimbare semnificativă in relaţie.
Intr-una din şedinţe, o problemă anterioară a ieşit la suprafaţă – cat de şocată a fost Iva de
faptul că Andre a vrut să aibă relaţii sexuale in ziua in care şi-au ingropat fiica. I-am cerut lui Iva să il
asculte pe Andre cu atenţie cand i-a povestit, pentru prima dată , ce a insemnat pentru el pierderea

60
fiicei lor. Acesta a suspinat profund in timp ce povestea. In anumite privinţe, se simţea responsabil de
moartea ei, deşi nu a avut nimic de a face cu cauza imbolnă virii ei. A mă rturisit că in noaptea de după
inmormantare a fost atat de epuizat şi lipsit de apă rare incat s-a simţit ca un copil mic, şi a avut nevoie
de mangaiere şi imbră ţişare mai mult decat a avut nevoie de sex. Nu in mod surprinză tor, Iva l-a
inţeles greşit din cauza comunică rii limitate tipice lui Andre cu privire la sentimente sale. Ea a
presupus că datorită faptului că dorea să fie intim era motivat, in primul rand, de excitare sexuală şi
dorea in mod automat relaţii sexuale.
Pentru prima dată , Iva a inceput să il asculte cu adevă rat pe Andre, şi a inceput să se simtă prost
pentru faptul că el avusese nevoie de acelaşi lucru de care avusese şi ea in acea perioadă , dar ea i-a
interpretat greşit dorinţele şi propunerile. Acest lucru a provocat o schemă pe care Iva a dezvoltat-o
de-alungul anilor, conform că reia Andre a avut o dorinţă sexuală atat de ridicată incat a avut prioritate
in faţa altor nevoi de intimitate emoţională şi in faţa orică rei consideră ri a nevoilor ei. Iva şi-a
modificat interpretarea legată de dorinţa lui din acea noapte şi nu a mai considerat-o un act egoist, ci
mai degrabă ca modalitatea lui de a că uta alinare, de a-şi explica pierderea suferită şi de a se vindeca.
In acel punct, Andre şi Iva au inceput să inţeleagă că datorită experienţelor tră ite in copilă rie, s-au
inţeles mult pre greşit unul pe celă lalt.
Terapia a continuat cu abordarea abilită ţilor de comunicare pentru exprimarea sentimentelor
şi ascultarea empatică a unuia faţă de celă lalt, dar şi cu acordurile quid pro quo de schimbare a
comportamentelor pe care le dorea fiecare, care au fost de mare ajutor in amplificarea intimită ţii
emoţionale a cuplului. Am mers mai departe şi cu monitorizarea interpretă rilor partenerilor (adică ,
atribuirile) cu privire la comportamentele fiecă ruia. Au reţinut nevoia de a-şi monitoriza propria
gandire şi moduri prin care işi pot modifica credinţele invă ţate in propriile familii, pentru a se
acomoda cu nevoile relaţiei prezente. In mod ironic, cuplul a ajuns la această ră scruce după 48 de ani
in care au tră it o viaţă plină , crescand trei copiii. La sfarşitul terapiei, amandoi au remarcat faptul că a
fost pă cat că nu au invă ţat să se confrunte cu aceste probleme acum cateva decenii, pentru că s-ar fi
bucurat mai devreme de o relaţie mai rodnică .
In multe cupluri, munca trebuie să modifice schemele pe care le-a obţinut fiecare partener de la
propria familie pentru a modifica pă rerile liniare conform că rora probleme relaţiei s-au datorat
defectelor partenerului şi nu contribuţiilor ambelor pă rţi.

4
Rolul
Proceselor Neurobiologice

In literatura de specialitate au apă rut recent foarte multe materiale legate de rolul proceselor
neurobiologice in relaţiile de familie (Atkinson, 2005; Schore, 2003; Siegel, 1999). Aceste studii au
deschis noi orizonturi cu privire la problemele procesă rilor cognitive şi emoţionale in cazul membrilor
familiei. Cazul care urmează reprezintă un exemplu al modului in care afecţiunile neurobiologice
nedetectate pot uneori pă trunde in mediul unei relaţii.

UMPLEREA GOLURILOR: CAZUL LUI MARTY ŞI AL LISEI

Marty şi Lisa erau că să toriţi de 25 de ani in momentul in care s-au prezentat la terapie. Aveau
doi copii adulţi, din care unul incă mai locuia acasă . Mi-au adus la cunoştinţă că in relaţia lor a existat
foarte multă tensiune datorită credinţei Lisei că Marty pur şi simplu nu o inţelegea, mai ales cand a

61
incercat să işi exprime sentimentele faţă de el. Martin era un inginer care tocmai se pensionase, deşi
avea doar in jur de 55 de ani. Firma la care lucrase i-a oferit un pachet de pensionare timpurie pe care
Marty nu l-a putut refuza. Lisa era o profesoară care nu a mai predat odată ce copiii lor s-au nă scut. S-a
intors ,insă , la slujbă după ce aceştia au inceput să meargă la şcoală . Acela a fost momentul in care, au
susţinut cei doi soţi, problemele s-au inră ută ţit in relaţia lor.
Tensiunea se datora şi credinţei lui Marty că Lisa acorda mai multă prioritate carierei sale decat
relaţiei. A simţit lipsa unei cooperă ri in mariaj şi o lipsă gravă de comunicare intre el şi soţia sa. Drept
consecinţă , Marty s-a indepă rtat de Lisa iar cei doi au comunicat din ce in ce mai puţin. Lisa s-a mai
plans şi de faptul că indiferent de sentimentele pe care le ară ta faţă de Marty, el işi schimba
comportamentul, lucru pe care ea il gă sea extrem de frustrant. De cate ori Lisa incerca să lă murească
argumentele pe care le aducea, Marty devenea defensiv şi se retră gea in spatele unui zid de tă cere. Lisa
era de pă rere că soţul ei interpreta greşit ceea ce ii spunea deoarece incerca in mod intenţionat să o
subimneze. Marty insista asupra faptului că inţelegea ce ii spunea Lisa, dar comportamentul să u
ulterior sugera că el nu a inţeles şi, in consecinţă , ajungeau la ceartă . Lisa spunea „Atunci cand Marty
nu mă aude, umple golurile in mod greşit.” Mai mult, de multe ori ea simţea că era pedepsită de acesta
pentru că işi exprima sentimentele.
Pe mă sură ce terapia avansa, focalizarea a fost aţintită asupra trainingul de comunicare de bază .
Totuşi, curand a devenit clar că ceva era in neregulă cu modul in care Marty procesa afirmaţiile verbale
ale lui Lisa. Cei doi au inceput să comunice prin e-mail, deoarece pă rea să funcţioneze mai bine decat
discuţiile faţă in faţă .
Am observat din ce in ce mai mult că pă rea să existe o problemă diferită cu procesarea auditivă
a lui Marty. Adeseori dă dea din cap in semn de afirmare atunci cand Lisa i se adresa, dar mai tarziu se
comporta ca şi cum nu ar fi auzit o vorbă din ce i-a spus. In aceeaşi perioadă am observat şi faptul că
Marty venea uneori la şedinţele de terapie cu un baston. Mi-a explicat că , de-alungul anilor, a dezvoltat
o condiţie neurobiologică cunoscută sub numele de degenerare cerebrală . Această afecţiune
diminuează abilitatea de coordonare a mişcă rilor corpului.
De asemenea, am aflat (documentandu-mă de unul singur) că un simptom mai puţin comun al
acestei afecţiuni implică dificultă ţi in procesarea cognitivă . Cercetă rile au demonstrat faptul că ataxia
cerebrală este ereditară şi se credea a fi simptomul predominant. Unii indivizi care suferă de această
boală au raportat şi tră irea unor tulbură ri de dispoziţie, dar şi dificultă ţi de concentrare şi memorie. In
unele cazuri, victimele afecţiunii au experienţat alexitimie, un termen inventat de regretatul psihiatru
de la Harvard, Peter Sifneros, pentru a descrie o condiţie in care o persoană tră ieşte inabilitatea de a-şi
aminti sau de a transmite emoţiile prin exprimare verbală . Iam sugerat lui Marty să meargă in
continuare la analize neuropsihologice. A fă cut acest lucru, iar rezultatele au oferit dovada unor
deficienţe in procesarea sa auditivă şi abilită ţile senzoriale de integrare. Aceste rezultate erau logice,
avand in vedere ceea ce am observat in interacţiunea din cadrul şedinţelor de terapie. Noile informaţii
ne-au permis să inţelegem că o parte din dificultatea pe care o avea Marty in comunicarea cu Lisa nu
era intenţionată , după cum credea soţia sa, ci un simptom al degeneră rii lui cerebrale.
Acest diagnostic a schimbat foarte mult modul in care Lisa a ră spuns la dificultatea soţului să u.
Marty, de asemenea, a pă rut mai puţin frustrat in momentul in care a fost dezvă luită informaţia. Cu
toate acestea, Lisa mi-a reamintit că Marty s-a comportat in acelaşi fel de cand se cunosc, deşi,
adevă rul era că problema s-a agravat cu timpul. Odată ce această dizabilitate le-a fost confirmată şi
explicată urmă torul pas il constituia adaptarea gandirilor şi reacţiilor lor unul că tre celă lalt in cadrul
unui nou sistem. Sistemul le permitea amandurora să işi atribuie problemele, intr-o anumită mă sură
condiţiei lui Marty, lucru care i-a ajutat la reducerea tensiunii din relaţie.

62
 Uneori, inţelegerea chimiei creierului şi felul in care aceasta este legată de cogniţie, emoţie şi
comportament este esenţială in inţelegerea conflictelor ce apar intr-o relaţie. Deşi cazul lui Marty şi al
Lisei este un exemplu extrem al deficienţelor există alte cazuri mai puţin extreme şi care nu implică o
boală care se agravează , dar care reflectă o deficienţă mai funcţională ce poate contribui la o disfuncţie
in relaţie. Adică , pot exista mai multe deficienţe subtile care nu sunt detectate, a că ror etiologie nu este
cunoscută . Este important să inţelegem cat de profunde sunt procesele neurobiologice ale corpului
uman atunci cand ne afectează relaţiile şi cum pot limita schimbarea pe care o fac cuplurile şi familiile
in terapie. Cum constată m că o persoană se luptă cu deficienţe neurobiologice permanente? Şi mai
important, ce putem face intr-un asemenea caz? Nu este o intrebare uşoară , iar uneori este necesară
trimiterea la un neuropsiholog sau neuropsihiatru pentru a continua evaluarea diagnostică . In unele
cazuri, astfel de diagnostică ri pot duce la nevoia de reabilitare cognitivă , dacă o anumită condiţie
indică acest lucru. Chimia creierului ne poate afecta diferit pe fiecare dintre noi, iar pentru unii
procesarea gandului şi emoţiei devenind mai dificilă . Nevoia de a face diferenţa intre ceea ce este
intenţionat şi ceea ce nu, poate ingreuna terapia.
Recent, atenţia tot mai mare se datorează efectelor geneticii şi neurobiologiei in relaţiile
interpersonale. Domeniul in curs de dezvoltare al neuropsihobiologiei ne oferă posibilitatea să vedem
cum se dezvoltă paternurile emoţionale şi comportamentale in relaţiile intime (Schore, 1994, 2001,
2003). O parte din aceste lucră ri a fost ataşată teoriei ataşamentului in aplicarea sa in terapia de cuplu,
cu un accent asupra reglă rii emoţionale diadice (Lewis, Amini şi Lannon, 2002; Goldstein şi Thau,
2004). Este posibil ca, prin inţelegerea modului in care sistemul nervos al fiecă rui partener este afectat
de „reverberaţii emoţionale” declanşate in interacţiuni diadice, cuplurile pot munci pentru a crea o
ajustare emoţională mai mare şi a stabili o bază mai sigură in relaţie (Lewis et al., 2001, pag. 131).
Cercetă ri recente au susţinut de asemenea ipoteza conform că reia relaţiile romantice pot
include o stare motivaţională la fel de fundamentală precum foamea sau setea. Arthur Aron şi colegii
să i au demonstrat prin cercetarea lor că unele zone bogate in dopamină se activează atunci cand ne
gandim la partenerii noştrii, după cum arată imagistica prin rezonanţă magnetică funcţională (fMRI,
Aron, Fisher, Mashek, Strong şi Brown, 2005). Astfel de regiuni ale creierului, precum zona ventrală
tegmentală (VTA), sunt cunoscute sub numele de sistemul de recompensă sau motivare şi par să se
activeze ori de cate ori indivizii obţin ceva ce işi doresc foarte mult. Subiecţii din studiul lui Aron et al.
au raportat o varietate de emoţii după ce şi-au privit indelung partenerii. Activitatea creierului a afişat
şi o serie diversă de paternuri de activare in amigdală , cunoscută ca fiind centrul emoţional (pag. 335).
In renumita sa carte The developing mind, Daniel Siegel (1999) oferă o excelentă privire de
ansamblu asupra felului in care creierul ne afectează relaţiile, şi impactul pe care il au acestea asupra
neurochimiei noastre. Cercetă rile sugerează faptul că cele două interacţionează in aşa fel incat ne
modelează ca fiinţe umane. Restul (cum interacţionă m), bineinţeles, este modelat de experienţele
noastre cu mediul. Siegel acordă o foarte mare atenţie sistemului limbic al creierului, care are o locaţie
centrală şi este format din regiuni precum cortexul frontal orbital, cingulata anterioară şi amigdala.
Aceste zone joacă un rol important in coordonarea activită ţilor structurilor inalte şi joase ale creierului
iar unii cercetă tori sunt de pă rere că mediază emoţiile, motivaţiile şi comportamentul care are un scop.
De fapt, creierul limbic a fost de multe ori numit „creierul emoţional” (Atkinson, 2005). In această
regiune au loc şi conexiunile neurale că tre fiecare parte a neocortexului, cea mai recent dezvoltată
parte a creierului care reglează , printre alte funcţii, percepţia şi comportamentul. Structurile limbice
facilitează de asemenea integrarea unei vaste categorii de procese mentale primare, care sunt foarte
importante in funcţionarea umană , precum evaluarea sensului, procesarea experienţei sociale şi

63
reglarea emoţiilor. Aceste informaţii sugerează faptul că există mult mai multe lucruri legate de
biochimie şi impactul ei asupra relaţiilor decat ne-am fi imaginat.
Aşadar, de ce sunt toate aceste lucruri importante pentru relaţii? După cum am vă zut in cazul
lui Marty şi al Lisei, a fost un factor crucial care trebuia inţeles pentru a putea merge inainte cu
tratamentul. Cu toate acestea, ceea ce trebuie reţinut este faptul că deşi creierele noastre sunt setate
genetic să funcţioneze intr-un anumit fel, ele nu acţionează izolat de experienţa noastră . Neurobiologia
noastră şi experienţele de viaţă interacţionează intr-o astfel de manieră in care anumite tendinţe
biologice pot crea experienţe caracteristice ce pot contribui la succesul unei relaţii. Datorită faptului că
minţile noastre se dezvoltă la interfaţa proceselor neuropsihologice şi relaţiilor interpersonale,
experienţe specifice ale relaţiilor pot avea prin urmare o influenţă dominantă asupra creierului. Există
şi dovezi care sugerează că sistemele limbice ale unor indivizi sunt structurate genetic pentru a se
dezvolta diferit de altele. De exemplu, cercetă rile au propus faptul că sistemele limbice ale femeilor
diferă de cele ale bă rbaţilor, o posibilă explicaţie la faptul că ele plang mai uşor sau işi arată emoţiile in
mod diferit (Siegel, 1999). Totuşi, este interesant că bă rbaţii şi-au exprimat in mod tradiţional
intoleranţa faţă de acest atribut al femeilor care a fost inregistrat de-alungul timpului (Coontz, 2005).
Aşadar, astfel de informaţii validate ştiinţific pot servi la dispersarea indelungatei credinţe eronate a
bă rbaţilor potrivit că reia femeile plang doar pentru a-i manipula ca să işi poată atinge scopurile.
Aceasta este o distorsiune cognitivă care pare a avea, intr-o anumită mă sură , o bază eronată .
In recenta ei carte The female brain, Louann Brizendine (2006) citează studiul condus la
Universitatea din Michigan care arată faptul că femeile işi folosesc ambele emisfere ale creierului
pentru a ră spunde la experienţe emoţionale, in timp ce bă rbaţii işi folosesc numai o emisferă (Wagner
şi Phan, 2003). De asemenea, s-a constatat că la femei conexiunile intre centrele emoţionale ale
creierului sunt mai active şi mai extinse (Cahill, 2003). Acest lucru ar putea explica de ce
reprezentantele sexului frumos işi amintesc, in mod tipic, evenimentele emoţionale, precum certurile,
mult mai clar şi le reţin mai mult decat bă rbaţii.

ROLUL AMIGDALEI
Amigdala este una dintre cele mai studiate zone ale creierului in literatura de specialitate, in
special datorită faptului că este legată de emoţie (LeDoux, 1996; Pessoa, 2008). Despre astfel de
structuri subcorticale precum amigdala se crede că operează rapid şi automat, incat anumite
caracteristici declanşate, cum ar fi momentul in care ochii noştri se deschid larg intr-o expresie de
frică , sunt relativ nefiltrate şi evocă intotdeauna ră spunsuri, precum spaima, care poate fi importantă
pentru supravieţuire (Whalen, 2004). Funcţiile care mediază emoţia sunt considerate mai subtile şi nu
conştiente intotdeauna de stimulul care ar fi declanşat ră spunsuri ale creierului intr-o regiune afectivă
(Ohman, 2002; Pessoa, 2005). Studiile au examinat modul in care inceputul evaluă rii duce la biasă ri
perceptuale ulterioare care intă resc natura evaluă rii iniţiale. Fluxul de activare a circuitelor creierului
porneşte un proces de activă ri la nivele mai mari, care pregă tesc ulterior individul, sau organismul,
pentru un anumit ră spuns. Amigdala ră spunde la reprezentarea vizuală iniţială (de ex., un caine care
latră ) trimiţand semnale că tre aceleaşi, sau mai vechi, straturi ale sistemului de procesare vizuală şi
activand apoi sistemele atenţionale şi perceptuale ale creierului (Siegel, 1999). Ceea ce este important
in mod special, este faptul că amigdala poate atenţiona rapid sistemul perceptual in ceea ce priveşte o
interpretare greşită a unui stimul (de ex., periculos versus sigur). Tot acest proces are loc in cateva
secunde, fă ră a fi nevoie de conştientizare. Aşadar, dacă un soţ care a fost crescut intr-un că min cu un
pă rinte abuziv devine ţinta unui abuz fizic şi psihic frecvent din partea partenerului să u, această
persoană putand deveni foarte vulnerabilă din punct de vedere psihic prin amigdală . Prin urmare,

64
orice conflict (adică , ceartă ) ce apare in situaţiile de familie şi care seamă nă cu abuzul suferit in timpul
copilă riei, va fi automat activat de că tre amigdală . Acest lucru va avea loc in ciuda tipurilor de
intervenţie de mediere cognitivă , comportamentală sau emoţională . De fapt, in funcţie de intensitatea
şi magnitudinea primului abuz, e posibil ca amigdala să fi fost programată fiziologic să ră spundă in
cazul unei „reacţii pripite” sau maniere „hipersensibile”, datorită pregă tirii chimiei corpului de-alungul
anilor.
Este foarte important să invă ţă m să apreciem limbajul biofiziologic al partenerilor noştri şi ai
membrilor familiei şi modul in care acesta afectează emoţia şi comportamentul. De exemplu, să luă m
in considerare reacţiile viscerale pe care soţii şi membrii familiei şi le arată in interacţiunile zilnice.
Unele aspecte nonverbale ale comunică rii reflectă activitatea emisferei drepte care este responsabilă
de emoţie şi procesele implicite, cum ar fi contactul vizual, tonul şi volumul vocii, şi anumite mişcă ri
ale corpului, precum expresiile feţei şi postura. Cunoaşterea acestui proces devine importantă atunci
cand, de exemplu, un soţ are anumite mişcă ri ale corpului in timp ce se gandeşte la ceea ce spune
partenerul să u, dar sunt interpretate de că tre cel din urmă ca fiind gesturi de plictiseală – cand ele sunt
de fapt rezultatul procesă rii informaţiei de că tre emisfera dreaptă . Aşadar, conotaţia negativă atribuită
nu poate explica corect afişarea comportamentală . Educarea soţilor şi membrilor familiei cu privire la
modul in care creierul procesează anumite informaţii şi le afişează mai tarziu este un instrument
practic in imbună tă ţirea relaţiilor.
De asemenea, tonul vocii unui partener sau al unui membru al familiei, care nu corespunde
expresiilor sale faciale de manie poate sugera o conexiune slabă cu propriile emoţii, datorită unei
probleme neurobiologice sau este o persoană care nu este in contact cu sentimentele ei. Un excelent
exemplu al acestei situaţii este prezentat in urmă torul caz.
In acest caz deosebit, un soţ şi o soţie au venit pentru o şedinţă de terapie in urma unei dispute
intense. Cearta a inceput din cauză că soţia uitase să trimită o confirmare (la o invitaţie) potrivit că reia
amandoi vor participa la recepţia unei nunţi. Cand au ajuns la locul recepţiei, nu au avut nici un loc
pregă tit şi a devenit limpede faptul că , datorită confirmă rii care nu a fost trimisă , nu erau trecuţi pe
lista de invitaţi. Această eroare a cauzat puţină stanjeneală , iar soţul a devenit iritat, afirmand că soţia
sa era neglijentă şi nu fă cea lucrurile niciodată cum trebuiau. Au intrat amandoi intr-o ceartă aprinsă
legată de noţiunea neglijenţei repetate şi lipsei de atenţie la detalii a soţiei.
Pe parcursul şedinţei, pe mă sură ce soţul a inceput o tiradă cu privire la cat de „să tul şi nervos”
era in privinţa situaţiei şi multe altele ca aceasta, am observat că purtarea soţiei sale indica faptul că
era tensionată . Maxilarul ii era incleştat şi vorbea pe un ton foarte jos, spunand că ii pă rea ră u şi că
inţelegea de ce soţul ei era supă rat. In acelaşi timp, comportamentul ei imi spunea ceva diferit. Am
observat că o venă ii pulsa pe frunte şi faţa incepea să ii devină roşie spre mov. Cand a fost intrebată
dacă era stanjenită a negat, dar a afirmat in continuare că inţelegea de ce soţul ei era nervos şi nu il
invinovă ţea. Ceea ce mi s-a pă rut foarte ciudat era că tonul vocii ei nu era in concordanţă cu expresia
facială şi limbajul corpului. I-am atras atenţia asupra faptului că avea toate semnele unei persoane
furioase care era gata să sară de pe scaun, şi totuşi cuvintele nu ii era in armonie cu comportamentele.
Primul meu gand a fost, cum o pot ajuta pe această femeie să işi conecteze emoţiile cu gandurile
ei spontane? M-am hotă rat să ii ofer o oglindă , pe care o aveam in birou, pentru ca ea să işi poată
observa expresiile feţei. I-am mai cerut să işi atingă maxilarul şi zona mandibulei, dar şi fruntea unde ii
pulsa vena. Cand am rugat-o să işi simtă propria faţă , a ră mas şocată de cat de tensionat ii era corpul.
Pe urmă , i-am cerut să incerce să intre in contact cu starea ei nervozitate, spre deosebire de
sentimentele de pă rere de ră u exprimate. In cele din urmă a fost capabilă să descopere că era intr-
adevă r furioasă pe soţul ei deoarece foarte rar işi asuma responsabilitatea pentru sarcini precum

65
trimiterea unei confirmă ri. A continuat să afirme că ii era foarte greu să se enerveze in mod deschis
deoarece soţul ei intotdeauna avusese o postură mai agresivă , de care fusese inhibată in trecut. I-am
explicat că era evident că mania era o emoţie pe care nu şi-o permitea să o tră iască . In schimb, exprima
ceea ce poate fi descris ca o reacţie de ruşine şi vinovă ţie faţă de sentimentele ei de manie. Am discutat
şi posibilitatea ca acele comportamente distrate au continuat deoarece in realitate, era furioasă pe
soţul ei, iar resentimentul ei ii putea alimenta un ră spuns pasiv-agresiv.
Acel dialog a devenit un punct de referinţă pe care il foloseam atunci cand discutam cu
perechile din terapie despre sentimente, care erau exprimate nonverbal de că tre soţie, in special prin
gesturi, expresii faciale şi semne vizuale. Conceptul de a fi in armonie cu comunică rile nonverbale ale
fiecă ruia, a avut un efect puternic in ajutorul oferit cuplurilor in recunoaşterea incongruenţei
expresiilor lor verbale şi afişă rilor comportamentale şi conştientizarea impactului acestei
incongruenţe asupra interacţiunilor lor negative. In timp ce invaţă să valorifice echilibrul şi armonia,
cuplurile şi membrii familiei pot, de asemenea, să inveţe cum să proceseze durerea din perioadele de
comunicare dificilă , reţinand că un conflict este o parte normală a relaţiei, o reflecţie a diferenţelor
dintre parteneri (Gottman, 1994).
In acelaşi sens, comportamentul nonverbal poate de asemenea să aibă un inţeles diferit de
modul in care este interpretat. De exemplu, in timpul unei şedinţe de terapie de familie, pă rinţii şi-au
exprimat mania faţă de fiica lor care se afla la varsta prepubertă ţii deoarece aceasta işi dă dea
intotdeauna ochii peste cap cand era intrebată de o anumită problemă . Pă rinţii o certau că „fă cea pe
deşteapta” lucrul pe care, din cate se pare, fiica il nega. Susţinea că nu era conştientă de acest lucru şi
insista asupra faptului că nu era „deşteaptă ” deloc şi că a fă cut asta de cand se ştia. In momentul in care
le-am explicat că tendinţa fiicei lor de „a-şi da ochii peste cap” spre dreapta putea indica faptul că işi
folosea emisfera stangă pentru a procesa cuvintele care ii erau adresate, acţiunea ei a că pă tat un nou
sens pentru intreaga familie. Comportamentul fiicei ar fi putut fi, pe de-o parte, o „reacţie deşteaptă ”,
insă era important că familia a inţeles că uneori reacţiile nu pot fi interpretate din aparenţe.
Utilizarea tehnicilor cognitive, cum ar fi tehnica sentimentelor pozitive de ignorare a lui Gottman
(1999), implică a-i invă ţa pe oameni să recunoască relevanţa ră spunsului amigdalei lor la situaţia
prezentă şi la o traumă din trecut, ca şi in cazul abuzului amintit mai sus. Mecanismul iniţial de arousal
este modificat apoi prin utilizarea unui fel de strategie de self-talk (autoconversaţie) pentru reducerea
reacţiei fiziologice. Astfel de tehnici de imagerie pot fi folositoare pentru a „uşura” amigdala, astfel
incat să nu ră spundă in modul in care a fost programată . Aşadar, chiar dacă ră spunsul fiziologic al unei
persoane la un anumit stimul nu poate fi schimbat in totalitate, ră spunsul acesteia la arousal-ul iniţial
poate fi modificat, devenind mai flexibil. In cazul lui Marty şi al Lisei, astfel de tehnici cognitive au fost
folositoare in a o ajuta pe Lisa să nu devină aşa de „aprinsă ” emoţional, după cum ii plă cea să spună ,
atunci cand Marty „se tot sucea”. „Ii vedeam comportamentul drept o modalitate de a mă manipula sau
de a mă face să ară t ca o nă tangă ”, spunea ea, „dar restructurarea modului meu de a gandi mi-a dat
impresia că imi dispersează furia faţă de comportamentul lui şi ii permite comunică rii noastre să
prindă un flux mult mai normal.”
Tehnicile cognitive pot servi la atenuarea intensită ţii procesului de arousal fiziologic, dar şi la
restructurarea distribuirii grupurilor neurologice. Acest lucru poate afecta reactivarea cortexului care
controlează gandirea abstractă şi care permite apoi ca procesele metacognitive de auto-reflecţie şi de
control al impulsului să aibă loc. O astfel de intervenţie poate duce la o toleranţă a nivelurilor de
arousal care inainte ar fi putut fi copleşitoare. Intă rirea capacită ţii corticale metacognitive poate pava
calea unei accesibilită ţi mai mari la toleranţă in situaţiile incă rcate emoţional.

66
 Perioadele prelungite in care emoţiile au un flux ridicat fă ră un proces de mediere eficient, pot
deveni stă ri prelungite de dezorganizare (Siegel, 1999). Un flux de emoţii trebuie inţeles uneori ca o
problemă de procesare, spre deosebire de „nevroză ” sau „manipulare”. Adică , de multe ori emoţiile ne
pot copleşi aşa cum face apa cand inundă un loc. Invă ţarea tehnicilor precum ventilarea şi/sau
reglarea emoţională poate fi vitală in cazul cuplurilor cu probleme (vezi Capitolul 2). Respiraţia
profundă şi relaxarea progresivă a muşchilor pot ajuta indivizii să scadă energia circuitelor şi
tensiunea din corpurile lor. In plus, biofeedback-ul poate fi utilizat pentru a invă ţa cuplurile şi membrii
familiei cum să regleze aceste procese. Majoritatea acestor tehnici sunt discutate in Capitolul 6.
De asemenea, poate fi utilizată şi metacogniţia, care include conştientizarea faptului că emoţiile
influenţează gandul şi percepţia şi că avem posibilitatea să tră im două emoţii aparent conflictuale
legate de aceeaşi persoană sau experienţă (Siegel, 1999).

COGNIŢIE VERSUS EMOŢIE

A apă rut o controversă interesantă cu privire la influenţa pe care o au cogniţia şi emoţia una
asupra celeilalte. Timp de mulţi ani, s-a presupus faptul că principalul organizator al experienţei
umane in creier este cogniţia (LeDoux, 2000). De fapt, acest lucru a servit drept fundament pentru
multe teorii ale psihologiei. Terapia cognitivă s-a bazat pe premisa existenţei unei interacţiuni
reciproce intre cogniţie, dispoziţie şi comportament iar gandurile au o influenţă ridicată asupra
dispoziţiei şi comportamentului (Beck et al., 1979). Filozoful grec stoic, Epitectus, este adeseori citat
de că tre terapeuţii care folosesc terapia cognitivă „Ceea ce le tulbură cel mai mult pe fiinţele umane nu
sunt lucrurile in sine, ci concepţiile lor asupra lucrurilor” (Epitectus, M5 [nedatat]). Cu toate acestea, o
mare parte din revoluţia cognitivă s-a focalizat pe procesele cognitive ca avand un efect profund
asupra dispoziţiei şi comportamentului unei persoane.
Revoluţia cognitivă a primit un imbold prin descoperirile legate de creier şi zonele lui diverse,
in special neocortexul, care facilitează abilitatea de a gandi in termeni abstracţi. Neocortexul este de
trei ori mai mare decat sistemul limbic (denumit de multe ori creierul emoţional). Descoperirea
neocortexului a alimentat asumpţia conform că reia gandirea trebuie să predomine emoţia şi are o
influenţă majoră asupra comportamentului uman. In mod specific, neocortexul le permite fiinţelor
umane să articuleze şi să se implice in ganduri simbolice, dar şi in gandirea abstractă categorică .
Aşadar, s-a presupus că această zonă a creierului era responsabilă pentru o mare parte a organiză rii
experienţei umane. In consecinţă , dacă această afirmaţie este corectă , ar trebui să ne aşteptă m să
vedem mai multe conexiuni neuronale de la creierul gandirii la creierul emoţional, spre deosebire de
situaţia opusă (Atkinson, 2005).
Cu toate acestea, pe parcursul ultimelor decenii, cercetă torii din domeniul neuro-ştiinţei au
cerut o reformulare a acestei inţelegeri a neocortexului, mai ales in ceea ce priveşte descoperirile
conform că rora creierul emoţional domină organizarea funcţionă rii umane. Cercetă ri recente indică
faptul că acele conexiuni neuronale de la sistemele emoţionale la sistemele cognitive par a fi mai
puternice decat conexiunile de la sistemele cognitive la cele emoţionale (LeDoux, 1996). LeDoux a
descoperit că proiecţiile neuronale de la sistemele creierului emoţional (limbic) are conexiuni cu
aproape toate celelalte pă rţi ale creierului şi influenţează fiecare fază a procesă rii cognitive. Totuşi, nu
toate procesele cognitive se proiectează centrilor emoţionali. Acest lucru ar sugera un circuit
unidirecţional, care l-a condus pe LeDoux la ideea conform că reia emoţia poate in mod clar şi in mod
principal să influenţeze lucrurile pe care se focalizează indivizii prin intermediul interpretă rilor lor a
ceea ce percep. Ideea este susţinută mai departe şi de constatarea că emoţiile sunt legate in mod

67
inherent de mecanismele evaluare - arousal in ambele emisfere ale creierului şi influenţează toate
aspectele cogniţiei, variind de la percepţie la luarea de decizii (Siegel, 1999).
Pe de altă parte, multe dintre teoriile cognitive işi au ră dă cinile in credinţa conform că reia
gandirea logică este cea mai eficientă modalitate de a face faţă situaţiilor, in special celor ce implică
decizii importante. In consecinţă , medierea conţinutului emoţional ce poate interfera cu gandirea
raţională a fost intotdeauna incurajată de terapeuţii cognitivişti (Beck, 1967; Beck et al., 1979). Cu
toate acestea, unii cercetă tori, precum Damasio (1999) au descoperit faptul că indivizii cei mai capabili
in menţinerea emoţiilor in afara procesului de luare de decizii şi in concentrarea strict pe gandirea
raţională iau, de fapt, cele mai proaste decizii (Damasio, 2001). Damasio a presupus că , in general,
creierul uman este conectat in aşa fel incat stimulii subtili pot biasa procesele cognitive fă ră ca
individul să fie conştint de acest lucru, creand astfel posibilitatea ca un acesta să creadă că este perfect
raţional (Damasio, 1999). Această supoziţie este susţinută , intr-o anumită mă sură de studiile care
arată că , de multe ori, indivizii nu sunt conştienţi de tră irea emoţiei atunci cand dovezi fiziologice ale
unui ră spuns electrodermal sau alte tipuri de afişare fizică demonstrează că tră irea are loc (LeDoux,
1996; Goleman, 1995). Explicaţia este contrară credinţei care susţine că este imposibil, din punct de
vedere neurobiologic, ca emoţia să fie activată fă ră conştientizarea individului. LeDoux (1994, 2000) a
dus mai departe această descoperire explicand modul in care creierul formează amintiri legate de
evenimentele emoţionale pe care o persoană le tră ieşte in viaţa sa, denumind-o memorie emoţională.
Aceste lucruri sunt importante in munca cu un cuplu sau o familie, in special datorită faptului că
memoria emoţională pare să reprezinte o mare parte din nucleul conflictelor acestora.
Cu toate acestea, teoreticienii domeniului cognitiv continuă să dezbată faptul că emoţiile se
declanşează sub pragul conştiinţei, insă , sunt in continuare activate de latura neurologică prin gandul
conştient. Deoarece gandurile sunt adeseori spontane, o persoană poate să nu recunoască imediat
impactul gandurilor sau emoţiilor sale (Beck, 1976; Gardner, 1985).
Ca rezultat al studiilor sale, Damasio (2001) a sugerat că o definiţie superioară a ceea ce
inseamnă să fi raţional include noţiunea conform că reia raţionalitatea depinde de abilitatea de a tră i
emoţia, atat ca reacţie la situaţiile prezente, dar şi in momentul in care iţi aminteşti de situaţii trecute
şi le vizualizezi pe cele viitoare.
Inţelegerea neuro-ştiinţei emoţiei este importantă in procesul terapiei de familie deoarece
creierul contribuie in mod substaţial la abilitatea unui individ de a funcţiona şi la propria sa
conştientizare a stă rilor interne. Scopul nu il reprezintă incurajarea membrilor familiei care urmă resc
dea vina pe chimia creierului pentru propriile acţiuni. Mai degrabă , o creştere a conştientiză rii stă rilor
noastre interne poate să determine anumite funcţii ale creierului pentru a deveni mai activ şi să
moduleze, astfel, raţiunea şi emoţia. In cartea sa Emotional Intelligence in Couples Therapy, Atkinson
(2005) sugerează că unele concepte ale conştientiză rii stă rilor interne pot fi extrem de folositoare in
determinarea clienţilor de a trece de la circuitele defensive şi izolatoare ale creierului care generează
furie şi teamă la conectarea cu circuitele de vindecare care mediază calmul şi intristarea. Propune
faptul că acordarea unei atenţii imediate şi depline sistemelor neuronale defensive ale pacienţilor ii
permite terapeutului să ii instruiască prin stă ri interactive inţelegă toare şi respectuoase ale creierului
pană cand se simt destul de siguri ca să treacă la stă ri mai vulnerabile (pag. 32). Atkinson vede sensul
intern al siguranţei ca pe un „fus de schimbare pentru cupluri”. Amigdala se va dezactiva doar in
momentul in care un individ nu se va mai simţi ameninţat de partenerul să u. In schimb, acest lucru va
afecta sistemul de alarmă intern, permiţandu-i individului să treacă la o stare neuronală de promovare
a intimită ţii.

68
 Strategiile cognitiv-comportamentale sunt o parte importantă a terapiei, in special in
influenţarea structurii creierului unde este localizat cortexul prefrontal. Cu toate acestea, diferenţa
principală constă in faptul că unii teoreticieni consideră mult mai eficientă activarea cogniţiei prin
intermediul amigdalei şi relaxarea graduală a apă ră rii acesteia, decat utilizarea cogniţiei in exploatarea
sistemului limbic. Evident, Atkinson are dreptate cand sugerează că o perspectivă mai vastă a
interacţiunii cognitiv-emoţionale in ansamblul de circuite ale creierului este vital in facilitarea
schimbă rii. Totuşi, pentru mulţi, accesarea unui astfel de proces poate fi mai practică prin intermediul
proceselor cognitive şi/sau comportamentale, care sunt abordate mai detaliat in urmă toarele capitole
ale că rţii. In mod incurajator, cercetă rile viitoare vor clarifica această dezbatere şi vor oferi noi
informaţii folositoare terapiei de cuplu şi familie.

5
Metode de
Evaluare Clinică

Problema fericirii maritale a fost una dintre primele teme studiate de cercetă tori şi continuă să
fie un subiect popular (Terman, 1938). Ştim din literatura de cercetare că una dintre cele mai comune
plangeri ale cuplurilor sunt problemele legate de comunicare şi de lipsa afecţiunii emoţionale (Doss et
al., 2004). In mod interesant, adeseori partenerii arată puţină inţelegere cu privire la motivele venirii
la terapie. De fapt, motivele lor pot fi foarte diferite de impresiile terapeutului in ceea ce priveşte
problema cuplului. Acest lucru s-a regă sit constant in cadrul literaturii de cercetare (Geiss şi O’Leary,
1991; Whisman, Dixon şi Johnson, 1997). Din această cauză terapeuţii trebuie să evalueze cu grijă
fiecare partener şi membru al familiei. Clinicienii nu işi pot permite să generalizeze prin procedurile
lor de evaluare deoarece pot risca să piardă adevă ratul motiv pentru care o persoană a venit la terapie.
Clinicienii cei mai experimentaţi şi abilitaţi ştiu că o conceptualizare a cazului este critică
pentru procesul iniţial de evaluare şi că succesul tratamentului se bazează pe acurateţea investigă rii
atente. Din acest motiv, este important să se acorde timp formulă rii unei conceptualiză ri exacte a
situaţiei cuplului sau familiei. Acest lucru poate pă rea dificil in anumite medii, cum ar fi in serviciile de
să nă tate unde numă rul de şedinţe destinate evaluă rii este limitat. In astfel de cazuri, terapeutul
trebuie să fie creativ şi să se bazeze pe o formă scurtă a evaluă rii, recurgand la inventare, care vor fi
discutate in acest capitol.
In mod tradiţional, terapia de cuplu şi familie a fost caracterizată printr-o vizibilă diviziune
intre evaluare şi adevă ratul serviciu al terapiei (Cierpka, 2005). Multe dintre metodele tradiţionale de
evaluare au implicat adunarea informaţiilor de bază şi doar o inţelegere superficială a dinamicilor
relaţiei pentru dezvoltarea unei relaţii terapeutice care distorsionează limitele dintre evaluare şi
tratament (Finn şi Tonsager, 1977). Totuşi, această tendinţă pare să se schimbe odată cu asaltul
practicii validate ştiinţific şi nevoia de a ră mane in mod sistematic atent la iniţierea unei evaluă ri bune
şi solide inainte de a incepe tratamentul.
Interviurile individuale şi de grup cu membrii unui cuplu sau ai unei familii, chestionarele
completate de că tre client şi observarea comportamentală a interacţiunilor familiei de că tre terapeut,
sunt trei modele principale ale evaluă rii clinice (Epstein şi Baucom, 2002; Snyder, Cavell, Heffer şi
Mangrum, 1995; Dattilio şi Padesky, 1990). Scopurile evaluă rii sunt (1) să identifice punctele tari şi
caracteristicile problematice ale individului, ale cuplului sau familiei şi ale mediului, (2) să plaseze
funcţionarea curentă individuală şi cea a familiei in contextul etapei şi schimbă rilor sale de dezvoltare,

69
şi (3) să identifice aspectele cognitiv-afective şi comportamentale ale interacţiunii de familie ce ar
putea deveni ţinta terapiei. In plus, terapeuţii ar trebui să se familiarizeze cu dansul cuplului sau
familiei, după cum spun teoreticienii sistemici, prin inţelegerea cat mai eficientă a modului de
funcţionare a sistemului şi a felului in care sunt echilibrate puterea şi controlul. Dorim o fereastră spre
ceea ce ii face pe membrii familiei să tică ie, cum se descurcă in cazul crizelor şi conflictelor, şi, mai
mult, ceea ce duce la funcţionarea rea a sistemului.
Ar trebui să nu omitem faptul că evaluarea continuă şi pe parcursul tratamentului. Deşi faza
iniţială a evaluă rii poate pă rea doar o investigaţie formală , ea ar trebui să continue chiar pană la finalul
tratamentului, in mă sura in care terapeutul va descoperi intotdeauna noi informaţii despre un cuplu
sau o familie, informaţii ce pot modifica sau schimba cursul tratamentul. Un bun clinician continuă să
reevalueze cazul mult timp după pornirea tratamentului.

INTERVIURILE INIŢALE DE GRUP

Interviurile de grup cu un cuplu sau o familie sunt o sursă importantă de informaţie cu privire
la funcţionarea trecută şi curentă . Nu sunt doar o sursă de informaţie legată de amintirile şi pă rerile
membrilor cu privire la caracteristicile şi evenimentele relaţiilor lor, ci dau şi terapeutului
oportunitatea de a observa in mod direct interacţiunile familiei. Chiar dacă o familie işi poate
distorsiona in faţa unui intrus, un stră in, comportamentul obişnuit, in timpul primului interviu nu este
deloc ieşit din comun ca membrii să afişeze unele aspecte ale paternului lor tipic, in special cand
terapeutul le cere să işi descrie problemele care i-au adus la terapie. Terapeuţii focalizaţi pe terapia
cognitiv-comportamentală abordează evaluarea intr-o manieră empirică , utilizand impresiile iniţiale
pentru a forma ipoteze ce trebuie testate prin adunarea informaţiilor adiţionale in cadrul
urmă toarelor şedinţe.
In tratarea familiilor, terapeuţii orientaţi cognitiv-comportamental incep, in general, procesul
evaluă rii adunand cat mai mulţi membrii ai familiei ce prezintă posibilitatea de a fi implicaţi in
problemele prezentate. Cu toate acestea, decat să insiste asupra prezenţei tuturor pentru a incepe
şedinţa, terapeutul se axează mai degrabă pe implicarea membrilor motivaţi să participe şi apoi
lucrează cu ei pentru a-i implica şi pe cei absenţi. Ideal, toţi membrii familiei sunt invitaţi; totuşi,
uneori poate exista şi rezistenţă (Dattilio, 2003). Membrii periferici pot uneori să ţină in loc intregul
proces, impiedicand astfel intervenţia. Aşadar, incerc ca fiecare membru al unei familii să fie prezent,
dar dacă acest lucru nu este posibil, lucrez cu acei care sunt motivaţi să primească tratament. Rareori
las membrilor această decizie sau le accept cuvantul cu privire la cine va participa sau nu. Dacă
anumiţi membrii refuză să vină , ii sun pentru a-mi spune ei inşişi că nu sunt interesaţi. De multe ori,
atunci cand ii sun şi ii asigur că am nevoie de ajutorul lor, işi dau consimţă mantul că vor participa.
Similar cu terapeuţii orientaţi spre alte modele, cei care adoptă modelul cognitiv
comportamental presupun că dificultă ţile pe care le prezintă o familie pot fi o mostră a unui
proces familial problematic mult mai vast. Aşadar, incepand cu contactul iniţial, terapeutul observă
procesul familiei şi formează ipoteze cu privire la paternurile ce pot contribui la problemele care au
adus familia la terapie.

Adunarea informaţiilor din istoricul clienţilor

In timpul interviului iniţial de grup, terapeutul il intreabă pe fiecare membru al familiei despre
motivele pentru care a că utat ajutor, despre perspectivele cu privire la acele probleme şi despre orice
schimbă ri pe care le consideră capabile să facă viaţa de familie mai satisfă că toare. Terapeutul pune
intrebă ri legate şi de istoria familiei (de ex., cum şi cand s-a cunoscut cuplul, ce i-a atras prima dată pe

70
parteneri, cand s-au că să torit (dacă e relevant), cand s-au nă scut copiii şi orice evenimente care i-au
influenţat ca familie de-alungul anilor). Punand un accent şi o evaluare pe baza unui model de coping,
terapeutul explorează in mod sistematic cerinţele pe care le-au experimentat cuplul sau familia, bazate
pe caracteristicile membrilor individuali (de ex., efectele reziduale ale abuzului din copilă rie ale unui
soţ), dinamica relaţiei (de ex., diferenţe nerezolvate in dorinţele de intimitate şi autonomie ale
partenerilor), şi mediul lor (de ex., cerinţele dificile ale unui loc de muncă asupra timpului şi energiei
unui pă rinte/soţ). Terapeutul cere informaţii legate şi de resursele pe care le are familia pentru a se
adapta acelor cerinţe şi orice factori care le influenţează utilizarea resurselor, cum ar fi credinţa in
independenţă ce ii blochează pe unii oameni să caute sau să accepte ajutor din partea altora (Epstein şi
Baucom, 2002). Pe parcursul interviului, terapeutul adună informaţii legate de cogniţiile, ră spunsurile
emoţionale şi comportamentul membrilor familiei, unul faţă de celă lalt. Dacă un soţ devine retras după
soţia sa ii critică abilită ţile de pă rinte, terapeutul ii poate atrage atenţia asupra acestui lucru şi ii poate
intreba ce ganduri şi emoţii tră ieşte cand aude comentariile soţiei. Poate divulga ganduri automate
precum „Nu mă respectă . Nu există nicio speranţă ,” şi atat sentimente de furie şi adancă tristeţe.

CONSULTARE CU TERAPEUŢI ANTERIORI

ŞI ALŢI FURNIZORI AI SĂNĂTĂŢII MENTALE
Adeseori, cuplurile şi familiile care vin pentru terapie au fost şi la alţi furnizori de tratament pe
parcursul vieţii lor pentru aceleaşi sau pentru alte tipuri de probleme. O chestiune importantă pentru
terapeut o constituie contactarea acestor furnizori anteriori pentru informaţii legate de caz. Mulţi
terapeuţi consideră că pot incepe de la zero, in ciuda celor ce s-au intamplat pe parcursul primului
tratament. Alţii sunt de pă rere că pot caştiga informaţii vitale de la acei furnizori cu privire la ceea ce s-
a intamplat şi ceea ce a fost (sau nu) eficient in abordă rile lor particulare. De fapt, terapeuţii sunt
adesea surprinşi de informaţia pe care o obţin de la cei ce au implementat fostul tratament pe care
cuplul sau familia au eşuat să il propage.
Dacă unul dintre soţi face terapie individuală in momentul in care un cuplu vine la terapia de
familie, poate fi de ajutor consultarea terapeutului să u. Să luă m in considerare urmă torul caz, in care
un cuplu avea dificultă ţi in al 26-lea an de că să torie.

CAZUL LUI SAM ŞI AL LUI JERRI

Sam a avut o lungă istorie a abuzului de alcool şi cocaină la inceputul că să toriei cu Jerri. Nu a
mai consumat cocaină de mulţi ani, dar a continuat cu alcoolul pană inainte cu 3 ani de a intra in
terapia maritală . Relaţia lor a fost periclitată de frustră rile constante ale lui Jerri cu privire la consumul
de alcool al lui Sam şi credinţa ei că el ascundea bani şi avea relaţii extraconjugale. Inafară de faptul că
era alcoolic, Sam a negat că ar fi ascuns vreodată bani sau ar fi fost infidel, dar soţia sa pur şi simplu nu
putea accepta asta şi se aştepta la ce era mai ră u. Odată ce Sam s-a internat intr-un centru de
reabilitare şi a continuat cu AA (Alcoolici Anonimi), el nu a mai bă ut şi a pă rut că se indreaptă şi se
implică in treburile familiei, dar şi in relaţia cu soţia sa. Totuşi, in ciuda acestei imbună tă ţiri Jerri a
continuat să il suspecteze pe acesta că nu este un om de incredere.
O mare parte din tensiunea din prezent se invartea in jurul sentimentului lui Sam că nu va
putea caştiga niciodată in faţa soţiei şi că , indiferent de fă cea, ea nu il va crede niciodată că este sincer.
La un moment dat, Jerri i-a cerut să se supună unui test cu poligraful, iar Sam a acceptat. Insă s-a temut
că il va pica, din cauza problemelor pe care le avea cu inima datorită consumului de cocaină . Jerri nu
avea un trecut al abuzului de substanţe, dar afişa multe dintre caracteristicile despre care Sam afirma
că se potrivesc criteriilor tulbură rii de personalitate de tip borderline. Sam a mă rturisit că a fă cut

71
cercetă ri online, că utand diferite tulbură ri, şi a gă sit un site care prezenta tulbură rile de personalitate.
Cand a citit criteriile pentru „tulburarea de personalitate borderline”, a simţit că descrierea i s-a
potrivit foarte bine soţiei sale. Avea dificultă ţi legate de incredere, imaginarea abandonului şi a fost
crescută in mod violent, tată l fiind abuziv.
Multe dintre aceste probleme au fost abordate in cadrul terapiei. M-am bazat foarte mult pe
faptul că ambii soţi erau antrenaţi in terapie individuală . Pe parcursul terapiei de cuplu, Sam a intrebat
dacă terapeutul lui Jerri aborda problemele legate de suspiciunea ei iraţională şi de teama de abandon.
A mai afirmat că Jerri il punea adesea intr-o situaţie dificilă , dublă („in ochii ei el nu fă cea niciodată
ceea ce trebuie”), un lucru foarte stresant şi frustrant pentru el. Sam a dat ca exemplu una dintre dă ţile
in care era plecat intr-o că lă torie de afaceri. Cand a telefonat acasă , soţia sa l-a informat că fusese la
doctor şi primise nişte rezultate anormale la testul Papanicolau. Sam şi-a exprimat ingrijorarea şi a
specificat că doreşte să se intoarcă mai repede din că lă torie pentru a-şi sprijini soţia, dar Jerri a spus că
nu era nevoie să facă acel lucru. Sam susţinea că a repetat de mai multe ori „Vreau să mă intorc mai
repede ca să pot fi cu tine,” iar Jerri l-a asigurat că nu era necesar şi a insistat ca el să işi termine
că lă toria de afaceri. Prin urmare, Sam a continuat cu restul că lă toriei după cum fusese planificat. Sam a
declarat că in momentul in care a ajuns acasă , Jerri l-a certat, susţinand că ar fi trebuit să vină oricum
acasă , chiar dacă ea i-a spus să nu o facă , pentru că „aşa se procedează ”. Sam a menţionat că s-a simţit
ca şi cum ar fi fost blocat intr-o situaţie de genul „blestemat să fii dacă faci, blestemat să fii dacă nu
faci”. „Nu pot tră i aşa”, a afirmat. „Mă innebunesc lucrurile de genul ă sta. Parcă se joacă cu mintea
mea .” Sam a susţinut mai departe că nu crede că Jerri ii spune terapeutului ei despre aceste
comportamente şi se intreba cum ar trebui să fie coordonate serviciile terapiei.
I-am sugerat că şedinţele de terapie de cuplu ar fi bine să fie coordonate cu şedinţele de terapie
individuale ale amandurora. Toată lumea a fost de acord, iar eu i-am contactat pe fiecare dintre
terapeuţii individuali pentru o teleconferinţă in trei. Ambii au considerat că va fi folositor şi s-a luat
hotă rarea ca astfel de conferinţe să aibă loc la intervale diferite pe parcursul tratamentului. Acestea au
avut loc la fiecare 3 luni timp de un an şi s-au dovedit a fi extrem de folositoare pentru a ţine toate
pă rţile la curent. In cele din urmă , Sam şi Jerri au fă cut progrese in cadrul terapiei, iar relaţia lor a
devenit mai caldă şi mai plină de incredere mulţumită , in mare parte, abilită ţii mele de coordonare cu
terapeuţii lor individuali.
Deşi unii experţi in să nă tatea mentală pot lua in deradere această idee, coordonarea
tratamentului are un sens foarte logic. Ajută la asigurarea faptului că diverşi specialişti implicaţi in
tratarea unui cuplu nu lucrează in dezacord, ci se indreaptă in aceeaşi direcţie generală . Bineinţeles,
coordonarea intervenţiilor trebuie exersată cu mare atenţie şi toţi terapeuţii trebuie să fie de acord,
insă , de cele mai multe ori aceasta poate fi foarte utilă şi poate duce la rezultate productive.

SCALE ŞI CHESTIONARE

Terapeuţii care se axează pe terapia cognitiv-comportamentală utilizează de obicei chestionare

standardizate pentru a aduna informaţiile legate de felul in care membrii familiei se vă d pe sine şi
relaţiile lor. Acest lucru este de mare ajutor indeosebi atunci cand timpul terapeutului este limitat,
precum in cazurile serviciilor de să nă tate. De multe ori, el le cere cuplurilor şi membrilor familiei să
completeze chestionarele inainte de interviuri, pentru ca in timpul acestora să poată aduna mai multă
informaţie pe baza ră spunsurilor la chestionare. Evident, rapoartele indivizilor cu privire la
chestionare pot fi subiectul biasă rilor, precum invinuirea altora pentru problemele familiei şi
prezentarea intr-o manieră dezirabilă din punct de vedere social (Snyder et al., 1995). Cu toate

72
acestea, o utilizarea inţeleaptă a chestionarelor poate fi un mijloc eficient de supraveghere a
percepţiilor membrilor familiei cu privire la o categorie largă de probleme, care ar putea fi omise in
cadrul interviului. Problemele care se regă sesc in chestionare pot fi explorate, de asemenea, prin
interviurile ulterioare şi prin observă ri ale comportamentului.
Oferirea chestionarelor la inceputul perioadei de evaluare poate ajuta şi la determinarea
motivaţiei partenerilor şi membrilor familiei de a face schimbă ri in relaţiile lor. Motivaţia schimbă rii
este unul dintre cei mai buni indicatori prognostici ai unui tratatment de succes.
Au fost dezvoltate o varietate de mă sură tori pentru a asigura o vedere de ansamblu asupra
zonelor cheie ale funcţionă rii cuplului şi familiei, cum ar fi satisfacţia generală , coeziunea, calitatea
comunică rii, luarea deciziilor, valorile şi nivelul conflictului. 3 Exemplele includ Scala DAS (Dyadic
Adjustment Scale – Spanier, 1976), inventarul MSI - revizuit (Marital Satisfaction Inventory – Snyder şi
Aikman, 1999), scala FES (Family Environment Scale – Moos şi Moos, 1986), instrumentul FAD (Family
Assessment Device – Epstein, Baldwin şi Bishop, 1983) şi inventarul SRFI (Self-Report Family
Inventory – Beavers, Hampson şi Hulgus, 1985). Deoarece itemii acestor scale nu asigură informaţiile
specifice legate de cogniţiile, emoţiile şi ră spunsurile comportamentale ale fiecă rui membru al familiei
cu privire la problema relaţiei, terapeutul trebuie să ceară aceste informaţii in timpul interviurilor.
De exemplu, dacă rezultatele la un chestionar indică o coeziune limitată printre membrii
familiei, terapeutul i-ar putea intreba despre (1) standardele lor personale pentru tipuri şi grade de
comportament coeziv, (2) momentele specifice de comportament care a pă rut să fie sau să nu fie
coeziv şi (3) ră spunsurile emoţionale pozitive sau negative pe care le tră iesc cu privire la aceste
acţiuni. Aşadar, chestionarele pot fi de ajutor in identificarea zonelor forte şi a celor care pun
probleme, insă este necesară o analiză mai amă nunţită pentru a inţelege tipurile specifice de
interacţiune pozitivă şi negativă şi factorii care le influenţează .
Un avantaj al chestionarelor funcţionă rii generale de cuplu şi familie il constituie faptul că
subscalele lor asigură un profil al zonelor punctelor forte şi defectelor in cadrul cuplului sau familiei.
Mai mult, prin chestionare unii membrii ai familiei ar putea raporta unele ingrijoră ri, pe care nu le-ar
menţiona in timpul interviurilor de grup.
3 Aici sunt discutate nişte chestionare reprezentative pentru evaluare in cadrul unui model cognitiv-comportamental, chiar dacă multe
dintre ele nu au fost create specific din acea perspectivă . Resurse pentru analizarea unei varietă ţi de mă suri relevante pot fi regă site in
Touliatos, Perlmutter şi Straus (1990).
Cu toate acestea, unele inventare sunt lungi, iar terapeuţii trebuie să hotă rască dacă pot aduna
informaţiile comparabile mult mai eficient prin intermediul interviurilor.
Un numă r de chestionare dezvoltate specific dintr-o perspectivă cognitivcomportamentală pot
fi utile de asemenea in evaluarea cuplurilor şi familiilor. De exemplu, Inventarul RBI (Relationship
Belief Inventory) al lui Eidelson şi Epstein (1982) evaluează cinci credinţe nerealiste comune care au
fost asociate problemelor relaţiilor şi comunică rii cuplului: (1) neinţelegerea este distructivă , (2)
partenerii ar trebui să fie capabili să işi citească reciproc gandurile şi sentimentele, (3) partenerii nu
işi pot modifica relaţia, (4) diferenţele innă scute intre genuri determină problemele relaţiei şi (5) un
individ trebuie să fie un partener sexual perfect. Inventarul ISRS (Inventory of Specific Relationship
Standards) evaluează mă surile in care indivizii deţin standarde pentru relaţia lor de cuplu cu privire la
limite (gradul de autonomie versus impă rtă şire), la distribuirea şi exercitarea puterii/controlului şi la
investiţia timpului şi energiei in relaţie.
Inventarul FBI (Family Beliefs Inventory) al lui Roehling şi Robin (1986) evaluează credinţele
nerealiste pe care le pot avea adolescenţii şi pă rinţii lor unul faţă de celă lalt. Forma care se adresează
pă rinţilor evaluează credinţele precum: (1) dacă adolescenţilor li se acordă prea multă libertate,
aceştia se vor comporta in moduri care le vor distruge viitorul, (2) pă rinţii merită supunere absolută

73
din partea copiilor lor, (3) comportamentul adolescenţilor ar trebui să fie perfect, (4) adolescenţii se
comportă dinadins ră ută cios faţă de pă rinţi, (5) pă rinţii sunt condamnabili pentru problemele
comportamentale ale copiilor lor şi (6) pă rinţii trebuie să caştige aprobarea copiilor pentru metodele
de educare. Forma care se adresează adolescenţilor include subscale care evaluează credinţe precum:
(1) regulile şi cerinţele pă rinţilor vor ruina viaţa adolescentului, (2) regulile pă rinţilor nu sunt corecte,
(3) adolescenţii ar trebui să aibă cată autonomie işi doresc şi (4) pă rinţii ar trebui să caştige aprobarea
copiilor pentru metodele de educare. In plus, a fost dezvoltat un numă r de instrumente pentru
evaluarea atribuirilor partenerilor cu privire la cauzele evenimentelor din cadrul relaţiei de cuplu (de
ex., Baucom et al., 1996b; Pretzer et al., 1991).
Există puţine chestionare care se auto-administrează care oferă informaţii legate de tipurile
specifice de comportament pe care partenerii il percep in relaţie. Chestionarul CPQ (Communication
Patterns Questionnaire) al lui Christensen (1988) este foarte relevant pentru o vedere sistemică a
interacţiunii de cuplu, deoarece itemii fac referire la ocurenţa paternurilor diadice cu privire la zonele
de conflict, incluzand atacul mutual, cerinţă -retragere şi evitare reciprocă . In plus, scala revizuită CTS
(Conflict Tactics Scale) (CTS2; Straus, Hamby, Boney- McCoy şi Sugarman, 1996) oferă informaţii
legate de o categorie a formelor verbale şi nonverbale de comportament abuziv in relaţiile de cuplu, pe
care indivizii aleg să nu le dezvă luie in timpul interviurilor.
Pană acum, nu este disponibil niciun chestionar pentru evaluarea ră spunsurilor emoţionale
moment to moment sau a celor tipice intre membrii familiei (cu excepţia nivelului general de distres).
Aşadar, este iomportant să fim prudenţi in a ne baza pe interviuri im momentul in care urmă ririm
identificarea componentelor emoţionale ale interacţiunii de familie.
Numeroase alte chestionare de auto-administrate au fost dezvoltate pentru a evalua aspecte ale
relaţiilor pă rinte-copil şi a funcţionă rii generale a familiei. Analiză ri excelente ale acestor mă suri pot fi
gă site in textele lui Grotevant şi Carlson (1989), Touliatos, Perlmutter şi Strauss (1990), şi Jacob şi
Tennebaum (1988). Unele instrumente, cum ar fi scala FES (Family Environment Scale) (Moos şi Moos,
1986) şi scalele FACES-III (Family Adaptability and Cohesion Evaluation Scales-III) (Olson, Portner şi
Lavee, 1985), evaluează percepţiile globale ale membrilor familiei legate de caracteristici familiale
precum coeziunea, rezolvarea de probleme, calitatea comunică rii, claritatea rolurilor, exprimarea
emoţională şi valorile. Alte scale, inventarul FILEC (Family Inventory of Life Events and Changes)
(McCubbin, Patterson şi Wilson, 1985), scalele FCOPES (Family Crisis-Oriented Personal Evaluation
Scales) (McCubbin, Larsen şi Olsen, 1985) şi inventarul FOI (Family Origin Inventory) (Stuart, 1995),
asigură evaluă ri mult mai profesionale a funcţionă rii familiei (de ex., percepţiile membrilor legate de
anumiţi stresori şi strategiile de coping ale familiei). Deoarece familia de provenienţă este, de
asemenea, un factor important in tratament, după cum am menţionat mai devreme, scala FOS (Family
of Origin Scale) (Hovestadt, Anderson, Piercy, Cochran şi Fine, 1985) este o unealtă excelentă pentru
mă surarea nivelelor auto percepute de să nă tate in familia de provenienţă a unei persoane. In general,
aceste scale nu oferă date despre variabile specifice cognitive, comportamentale şi afective centrale
evaluă rii, insă , interceptează o varietate de componente importante ale funcţionă rii familiei care pot
trezi interesul terapeuţilor.
Puţine instrumente se focalizează pe atitudinile membrilor familiei cu privire la rolurile de
pă rinte şi prin urmare sunt in mod direct mai relevante pentru evaluarea cognitivă . Motivul de bază al
utiliză rii acestor inventare in cadrul primelor etape ale evaluă rii familiei este acela de a apela la
abilitatea membrilor familiei de a se exprima nonverbal. Uneori ei sunt mult mai dispuşi să ră spundă
itemilor din inventare decat să se dezvă luie verbal in contextul familial. In plus, ei le permit
clinicienilor să sublinieze zonele specifice pe care se focalizează şi le abordează in timpul şedinţelor

74
individuale şi de familie. De exemplu, dacă anumiţi membrii ai unei familii ră spund unei probleme
legate de increderea in alţi membri pe baza inventarului FBI (Family Belief Inventory), atunci această
chestiune trebuie neapă rat abordată pe parcursul interviurilor. Un ră spuns afirmativ la afirmaţia
„Membrii familiei noastre nu ştiu să comunice intre ei”, este de asemenea o problemă ce merită
atenţie.
Chiar dacă aceste scale se focalizează pe cogniţii şi credinţe, ele nu sunt intotdeauna de ajuns
pentru a identifica psihopatologii mai grave, care pot cauza intr-adevă r turbulenţe in cursul terapiei de
cuplu sau familie.
Testă ri psihodiagnostice suplimentare pot fi necesare, in funcţie de gradul psihopatologiei. In
cazul in care clinicianul care se ocupă de caz nu are o pregă tire in psihologia clinică , atunci ar trebui să
facă o trimitere pentru o evaluare psihodiagnostică pentru a clarifica o tulburare mentală specifică .
Această situaţie este importantă mai ales atunci cand tabloul clinic este combinat şi nevoia de a
exclude anumite tulbură ri devine critică . De exemplu, diferenţierea intre tulbură rile schizoafective şi
tulbură rile bipolare, in ceea ce priveşte tratamentul, este o provocare. Determinarea existenţei unui
proces psihotic sau dacă un sistem iluzoriu este intact cantă reşte foarte mult in cursul sau conturarea
unui tratament. Ori de cate ori un clinician suspectează existenţa unei importante psihopatologii, ii
recomand categoric să il trimită pe individ la o evaluare psihodiagnostică , deoarece este extrem de
important să determine dacă la inceputul procesului de tratament există astfel de diagnostice.
După cum s-a menţionat mai devreme, chiar dacă toate aceste mă sură tori cognitive şi
comportamentale sunt rapoartele subiective ale indivizilor cu privire la experienţele din cadrul
relaţiilor, ele pot oferi informaţii utile despre aspectele interacţiunii de cuplu sau familie care, in caz
contrar, nu ar fi fost observabile pentru terapeut. Mă sură torile care sunt discutate in acest capitol sunt
foarte folositoare ca şi anexe la intervievă rile şi evaluă rile atente. Unele dintre cazurile exemplificate
in Capitolul 9 ilustrează modul de utilizare a acestor mă sură tori pe parcursul terapiei.

TESTĂRI PSIHOLOGICE
ŞI EVALUĂRI ADIŢIONALE

Ocazional, poate apă rea nevoia unor evaluă ri mai specifice, in special in cazurile in care
partenerii sau membrii familiei sunt suspectaţi de psihopatologii grave. Inventarul MMPI-2
(Minnesota Multiphasic Personality Invetory) şi inventarul MCMI (Millon Clinical Multiaxial Inventory)
sunt două dintre cele mai cunoscute instrumente pentru determinarea nivelelor de psihopatie la
indivizi. Terapeuţii de familie care sunt licenţiaţi şi ca psihologi, dacă se simt confortabili cu utilizarea
acestor mă sură tori, aleg să folosească testarea de personalitate sau proiectivă pentru a putea
determina dacă există o tulburare de personalitate la unul sau mai mulţi membrii ai familiei, care ar
putea constitui o piedică in cursul tratamentului. De asemenea, ei ar putea alege o sursă independentă
pentru o astfel de testare şi evaluare. Este important să se determine dacă există psihopatologii mai
grave pentru a putea planifica o modificare in procesul tratamentului şi/sau o schimbare a cursului
să u. In cazurile in care există psihopatologii grave la unul sau mai mulţi membrii ai familiei, ar putea fi
necesară o trimitere la un tratament individual.
Terapeuţii de cuplu şi familie care nu sunt licenţiaţi in psihologie sunt atenţionaţi să respecte
legile din ţara lor cu privire la calificarea necesară pentru utilizarea testelor psihologice pentru a evita
incă lcarea legii (Dattilio, Tresco şi Siegel, 2007).
In orice eventualitate, o evaluare mai detaliată este intotdeauna recomandată pentru a-I
optimiza procesul şi a reda un plan terapeutic cat mai eficient.

75
 GENOGRAME

Diagramele genogramă ale sistemului familiei au fost utilizate frecvent de că tre terapeuţii de
cuplu şi familie. Spre deosebire de arborele genealogic, care include numai numele, datele şi locurile, o
genogramă este folosită atat diagnostic cat şi terapeutic pentru a afla informaţii importante despre
trecutul şi familia de provenienţă a unui individ. Genogramele include procesele emoţionale, precum
triangulaţiile, fuziunea, limitele emoţionale şi decesele. Procesul diagramă rii a fost un aspect
semnificativ al terapiei de familie şi o tehnică frecvent utilizată aproape de la inceputul mişcă rii
terapiei de familie. Timp de că teva decenii, numeroasele sale avantaje au contribuit la folosirea sa
continuă . In anumite texte, s-a scris foarte mult despre acest proces (McGoldrick, Gerson şi Petry,
2008; Kaslow, 1995).
O genogramă se bazează pe utilizarea simbolurilor pentru a reprezenta membrii familiei peste
generaţii. Acest lucru este important in special cand este vorba despre o boală mentală şi
psihopatologie in trasarea legă turilor de conexiune a unei persoane cu familia de provenienţă . De
asemenea, procesul ajută indivizii să işi descrie acele rude care le completează trecutul istoric şi
prezentul şi care ar fi putut contribui la o boală mentală specifică . Pentru crearea unei genograme,
inidivizii sunt rugaţi să deseneze o schemă a familiei cat mai indepă rtate posibil. Schema familială
descreşte, incepand din partea de sus a paginii, de la cei mai in varstă precursori pană la cei mai tineri
copii ai grupului. Apare o diagramă cronologică , care arată cum sunt inrudiţi oamenii, şi poate conţine
informaţii precum datele de naştere, că să torie, divorţ şi deces. O zonă de mare interes este explorată
prin incercarea de a trasa prezenţa vreunei probleme emoţionale sau comportamentale sau a unei boli
mentale la oricare dintre stră moşi. In mod tipic, acest lucru presupune ca pacientul sau familia să se
imbarce in vizitarea membrilor familiei de provenienţă şi să le ceară să depene amintiri pentru
informaţii lipsă . Rolul terapeutului este de a instrui individul asupra intrebă rilor specifice care trebuie
puse pentru a obţine informaţii relevante. Interesant, in multe cazuri, indivizii au secrete de familie
fantomatice ingropate de multă vreme, care afectează in mod clar cursul tratamentului.
Un alt motiv pentru care pacienţii trebuie să creeze genograme este de a-i pune in contact cu
procesul de transmitere intergeneraţională , după cum il denumeşte Bowen (1978). Astfel de informaţii
prezintă motivele pentru felul in care s-au intamplat lucrurile, sau pentru cum a evoluat patologia unei
persoane prin intermediul generaţiilor membrilor familiei. Aceasta nu este o scuză pe care o pot folosi
indivizii pentru a-şi invinui stră moşii pentru problemele lor, ci o unealtă pentru a inţelege cum au avut
loc legă turile.
Figura 5.1. este o genogramă cu o cheie pentru simbolurile utilizate.
Genograma a fost, de asemenea, un proces foarte util in a-i ajuta pe mulţi să devină conştienţi
de o tendinţă a familiei de a triangula relaţiile, pe care unii teoreticieni o consideră o sursă a bolii
mentale. Triangulaţia este un proces reactiv prin care o terţă persoană care este sensibilizată la
anxietatea dintr-un cuplu sau dintr-o familie, intervine pentru a oferi confort sau a calma lucrurile. Un
exemplu clasic este cel al fiicei adolescente care incearcă să reducă un intens conflict marital intre
pă rinţii ei prin discuţii purtate individual cu fiecare dintre ei sau cu cel asupra că ruia are mai multă
influenţă . Astfel, intervenţia ei ajută la apropierea lor. Pe mă sură ce pă rinţii devin dependenţi de
intervenţiile ei, ea este triangulară , un rol care este de multe ori neplă cut şi greu pentru fiică . Prin
urmare, informaţiile pot ajuta indivizii să inveţe cum să detrianguleze şi să dezvolte relaţii

76
interpersonale mai să nă toase şi satisfă că toare cu familiile lor. Pentru o sursă excelentă legată de
genograme, vezi McGoldrick et al., (2008) sau Kaslow (1995).

EVALUARE CONTINUĂ
ŞI CONCEPTUALIZAREA CAZULUI
PE TOT CUPRINSUL TERAPIEI

După cum s-a mai spus, conceptualizarea cazului este este un proces continuu pe parcursul
intregii terapii şi nu incetează după etapa evaluă rii. Deşi cea mai mare parte a evaluă rii are loc in
timpul perioadei de introducere, terapeuţii continuă să reevalueze situaţia pe mă sură ce adună mai
multe cunoştinţe despre cuplul sau familia pe care o tratează . De asemenea, este important ca
terapeuţii să informeze familiile cu care lucrează că procesul de evaluare va fi continuu pană la
sfarşitul tratamentului şi că există posibilitatea ca acesta să ii modifice cursul.

GENOGRAMĂ - figură
DIFICULTĂŢI SPECIFICE
ÎN PROCESUL DE EVALUARE

Pe parcursul etapei de evaluare pot apă rea anumite dificultă ţi. Una dintre acestea se referă la
informaţiile care sunt impă rtă şite in timpul şedinţelor individuale cu partenerii sau membrii familiei,
care sunt cerute a fi confidenţiale de că tre persoana care le dezvă luie. De multe ori, acest lucru il pune
pe terapeut intr-o poziţie precară , cum ar fi cazul in care un partener ii mă rturiseşte că a avut o
aventură extraconjugală , dar nu doreşte ca indiscreţia sa să iasă la iveală . Odată ce astfel de informaţii
au fost impă rtă şite, confidenţiale sau nu, terapeutul s-a ciocnit deja cu soţul revelator şi a devenit mai
puţin obiectiv. Din pă cate, nu se pot face foarte multe in această situaţie. Există una sau două soluţii.
Unii terapeuţi aleg să ia o postură rigidă şi să spună „Trebuie să pui capă t aventurii şi să ii spui totul
soţiei ori altfel nu te voi trata”. Pă rerea mea, situaţia aceasta nu este realistă . Un terapeut s-ar afla intr-
o postură mai bună dacă revizuieşte impactul negativ pe care aventura (şi secretul ei) il va avea asupra
tratamentului, şi ii permite partenerului să decidă dacă o va dezvă lui sau nu. Dacă acea persoană are
dificultă ţi in luarea deciziei, atunci este indicat să i se propună terapie individuală . In orice caz, nu este
rolul terapeutului să dezvă luie informaţii confidenţiale celuilalt partener. Ar trebui să fie
responsabilitatea celui care este implicat intr-o aventură .
La fel este şi in cazul unui membru al familiei care mă rturiseşte, in cadrul unei şedinţe
particulare, că a comis o faptă pe care doreşte să o ţină in secret faţă de ceilalţi membri. Uneori, soţii
sau membrii familiei se pot enerva pe terapeut atunci cand află că acesta deţinea anumite informaţii şi
nu le-a dezvă luit. De obicei, le explic direct pacienţilor constrangerile morale pe care le am ca şi
terapeut şi de ce nu pot divulga asemenea informaţii, dar le indic faptul că l-am incurajat pe individul
vinovat să işi asume responsabilitatea şi să işi mă rturisească fapta.
In plus, există momente in care confidenţialitatea trebuie incă lcată , cum e in cazul abuzului
unui copil de că tre pă rinţii să i. Mai mult, fiecare terapeut trebuie să considere că este de datoria sa să
avertizeze una dintre pă rţi in eventualitatea unor ameninţă ri asupra persoanei.
Terapeuţii de familie variază foarte mult in privinţa modului in care işi conduc evaluă rile
formale. In mod tipic, atunci cand un individ este supus interviului structurat, precum SCID-ul
(Structured Clinical Interview Schedule) pentru DSM-IV (Spitzer, Williams, Gibbon şi First, 1994),
acesta poate fi utilizat pentru un diagnostic diferenţial. Se pot cere şi diferite teste psihologice, printre

77
care tehnicile proiective şi inventarele de personalitate. Un lucru asupra că ruia se poate că dea de
acord in mod universal este acela că , indiferent de abordarea in evaluare, majoritatea terapeuţilor
acordă prea puţin timp evaluă rilor atente şi detaliate ale indivizilor şi ale familiilor lor inainte de a
incepe tratamentul.
Atunci cand o familie este implicată intr-un tratament, un pas important este identificarea
problemelor care au devenit inră dă cinate deoarece sunt puternic incorporate in structuri adesea
invizibile. Aşadar, conştientizarea şi dezvoltarea unei clare inţelegeri a structurii familiei este extrem
de importantă pentru inţelegerea dezvoltă rii psihopatologiei şi a modului in care familia perpetuează
asemenea probleme. De asemenea, felul in care problema are un impact asupra familiei şi afectează
acea dinamică reprezintă un punct important de focalizare pentru terapeuţi. Ei trebuie să pună
intrebă ri legate de actuala funcţionare a subsistemelor şi natura limitelor dintre parteneri.
O zonă suplimentară a importanţei este determinarea limitelor in sistemele cuplului şi familiei,
impreună cu identificarea orică ror triunghiuri existente. Aceste triunghiuri sunt descrise ca o
structură stabilă a relaţiei care implică o a treia persoană (Guerin, 2002). Identificarea lor este, de
asemenea, o parte foarte importantă la inceputul evaluă rii. In continuare, este esenţial să se inţeleagă
cine ce roluri joacă in cadrul familiei, in special in materie de putere şi control. Dintr-un punct de
vedere cognitiv-comportamental, inţelegerea schemelor şi interrelaţiilor care contribuie la disfuncţia
familiei reprezintă cheia unei dezvoltă ri solide a planului terapeutic.

OBSERVĂRI COMPORTAMENTALE ŞI SCHIMBARE

Datorită limită rilor inventarelor auto-administrate, pentru un clinician este foarte important să
observe, in mod direct, mostre ale interacţiunii membrilor familiei. Observarea atentă şi detaliată a
comportamentului şi a consecinţelor sale sunt cruciale pentru dezvoltarea inţelegerii dinamicii
familiei. In primii mei ani de instruire in terapia de familie, in anii 1970, inainte de era dvdurilor,
şedinţele erau inregistrate pe casete video cunsocute sub numele de Beta Max. Adeseori, erau
probleme legate de aceste casete, deoarece imaginea era vizibilă insă nu exista sunet, datorită
defectelor mecanismului. Imi amintesc că , la un moment dat, aceste fericite intamplă ri iau dat
superiorului meu ideea de a urmă ri fă ră sunet casetele cu familiile pentru a le putea observa
comportamentul nonverbal. A fost interesant faptul că mulţi dintre noi, studenţii, am fost capabili să
facem inferenţe pe baza comportamentului nonverbal şi să le elaboră m mai tarziu, odată ce am
potrivit şi sunetul. Sunt multe de precizat cu privire la comportamentul nonverbal şi ce poate fi
desluşit in urma lui. Este important să se noteze că un schimb verbal distrage uneori atenţia
observatorilor de la comportamentul nonverbal, care are aceeaşi, sau mai mare, importanţă .
Oportunită ţi de observare comportamentală există din momentul in care o familie intră pentru
prima oară in cabinetul terapeutului. Un terapeut de cuplu şi familie cu experienţă devine adeptul
observă rii procesului verbal şi nonverbal al comportamentelor intre membrii familiei, pe mă sură ce
discută intre ei şi cu terapeutul. Deşi subiectul şi conţinutul discuţiilor sunt importante, scopul
observă rii comportamentale sistematice este de a identifica acţiuni specifice fiecă rui individ, şi
secvenţa acţiunilor intre membrii familiei, care sunt fie constructive şi plă cute fie distructive şi
aversive. Acele comportamente care pot fi distructive, aversive şi manipulative ar trebui notate şi
documentate. Observarea interacţiunii de familie poate varia in funcţie de volumul structurii pe care o
impune clinicianul interacţiunii, dar şi de volumul structurii in criteriile de observare sau sistemul de
codificare ale clinicianului.

78
 Evident, membrii familiei se comportă diferit atunci cand se află in cabinetul terapeutului faţă
de comportamentul pe care il au acasă , insă , prin intermediul interacţiunilor, ei pot revela paternuri
semnificative care oferă o privire asupra problemelor din relaţii. In cazul tulbură rilor precum depresia
şi schizofrenia, adeseori se regă sesc teme dominante in interacţiunea de familie intre pă rinte şi copil,
in care ei se pot subaprecia reciproc in moduri subtile. Acestea sunt zone ce trebuie luate in
considerare de că tre clinician. A determina care dintre membrii sunt mai spontani, spre deosebire de
cei care ră man in umbră , poate fi foarte revelator. Unul dintre beneficiile impunerii scă zute a unei
structuri in terapia de familie este abilitatea de a preleva mostre din comunicarea familiei intr-un mod
natural in cadrul cabinetului. In acest fel, terapeutul poate identifica cu precizie unde are loc un volum
important de disfuncţie.

INTERACŢIUNE DE FAMILIE STRUCTURATĂ

Spre deosebire de interacţiunea relativ nestructurată , clinicienii pot oferi unei familii subiecte
de discuţie specifice, care pot fi mult mai revelatoare cu privire la funcţionarea membrilor per
ansamblu. Scopurile membrilor familiei, cum ar fi incercarea de a-şi inţelege unul altuia paternurile de
gandire şi sentimentele, sau de a rezolva anumite probleme ale relaţiei, pot fi pertinente. Ceea ce fac ei
cu emoţiile fiecă ruia este extrem de important. Acest lucru poate fi observat in cazurile de
psihopatologie gravă . De exemplu, utilizarea unora dintre inventarele menţionate mai devreme,
precum scala DAS (Dyadic Adjustment Scale) a lui Spanier (1976), poate permite indivizilor să
evalueze gradul conflictului in care interacţiunea lor ii afectează reciproc. Demonstrarea afecţiunii, cat
timp petrec impreună , şi aşa mai departe, il ajută pe clinician să selecteze conţinutul specific a zonei pe
care trebuie să se focalizeze in tratament. Bineinţeles, pe mă sură ce un terapeut priceput incepe să
observe diferite comportamente, vor ieşi la suprafaţă zone de slă biciune şi de tulburare, in special
atunci cand apar problemele aprinse. Un bun clinician este capabil să caute coaliţii sau alianţe formate
intre membrii familiei şi să ilustreze cum acestea contribuie la polarizarea in unitatea familială . O listă
detaliată a chestionarelor şi inventarelor ce pot fi utilizate in cupluri şi familii apare in Anexa A.
O bună modalitate de a observa ce se intamplă intr-o familie este instruirea membrilor in
anagajarea unor discuţii de rezolvare de probleme pe parcursul şedinţelor. In timpul acestora,
terapeutul poate observa dificultă ţile in comunicare. Această tehnică este similară celei adoptate in
terapie de că tre Salvador Minuchin şi de că tre alţi terapeuţi de familie (Minuchin, 1974). In funcţie de
modalitatea de tratament pe care o utilizează , el sau ea poate alege să devină mai directiv in proces şi
să se focalizeze pe anumite intervenţii. Membrii familiei care eşuează in definirea unei probleme in
termeni comportamentali specifici pot intalni obstacole in dezvoltarea unei soluţii realizabile. Alţii
eşuează in evaluarea avantajelor şi dezavantajelor soluţiilor propuse şi prin urmare se descurajează
cand incearcă să ducă la bun sfarşit una dintre aceste soluţii şi intalnesc obstacole şi aspecte negative
neanticipate. Aşadar, terapeutul poate alege o anumită intervenţie pentru a aborda problemele in
moduri diferite.
Felul in care membrii familiei fac faţă frustră rilor lor şi ale celorlalţi, oferă de multe ori
terapeuţilor piste cu privire la ce ar putea contribui la anxietatea şi depresia din sistemul familiei. Prin
observarea discuţiilor acestora in timpul şedinţelor de terapie, un clinician poate identifica
comportamente problematice specifice şi poate planifica intervenţii pentru imbună tă ţirea abilită ţilor
de rezolvare de probleme a familiei şi poate aborda problemele legate de disfuncţiile identificate.
Observarea clinicianului in ceea ce priveşte paternurile repetitive ale gandului, emoţiei şi
comportamentului ce pot contribui la depresie şi anxietate este importantă pentru revelarea

79
paternurilor disfuncţionale dintre membrii familiei. Utilizand principiile de bază ale analizei
funcţionale, un clinician poate observa evenimente şi consecinţe antecedente care controlează
interacţiunea negativă a membrilor.
De exemplu, pă rinţii se pot plange in mod repetat de copilul lor care işi arată foarte rar
sentimentele, insă interesant, clinicianul observă că ori de cate ori copilul işi exprimă sentimentele,
pă rinţii fie ii intorc spatele fie il blochează şi ii neagă sentimentele prin afirmaţii de genul „Pă i, nu ar
trebui să simţi asta,” sau „Nu, nu trebuie să simţi asta, este prostesc.” Astfel de procese cauzale
circulare in interacţiunile de familie pot fi observate atunci cand un clinician vede cum
comportamentul unui individ determină retragerea celuilalt, şi viceversa, şi efectul pe care il are
asupra dinamicii individului. Această dinamică poate fi subliniată in termeni de recunoaştere a
paternurilor distructive ce pot contribui la depresie şi stimă de sine scă zută sau la oricare din
elementele psihopatologiei.

EVALUAREA COGNIŢIILOR

Interviurile clinice cu toţi membrii familiei, sau cele individuale, oferă clinicienilor oportunită ţi
de a obţine cogniţii idiosincratice şi de a descoperi procese influente ce nu pot fi evaluate de
chestionarele standardizate. Interogarea socratică este o metodă ce implică o serie de intrebă ri
(sistematice) ce sunt utilizate pentru a fă ramiţa sistemele de apă rare, atat in timpul exploră rii cat şi in
timpul fazei de evaluare şi la inceputul tratamentului, pentru a putea scoate la suprafaţă gandurile şi
credinţele fundamentale ale persoanei (Dattilio, 2000; Beck, 1995). Interogarea socratică poate
determina un clinician să asambleze un lanţ al gandurilor care mediază intre evenimente şi relaţii şi
ră spunsurile emoţionale şi comportamentale ale fiecă rui individ. O abordare care utilizează această
interogare include o tehnică cunoscută sub numele de lanţ inferenţial, creată deAaron Beck şi asociaţii
să i (1979). Tehnica a fost dezvoltată pentru a revela asumpţiile fundamentale ale unui individ care
generează ganduri disfuncţionale sau distorsionate. Clinicianul care o utilizează identifică gandul
iniţial şi apoi il urmă reşte prin intrebă ri de genul „Dacă este aşa, atunci ce?”
De exemplu, un terapeut a tratat o familie cu un fiu adult reticent la ideea de a se muta de acasă
deoarece simţea nevoia de ră mane ataşat de familia pentru „siguranţă ”. Devenise retras social şi evita
lumea din jur, necesitand un confort excesiv şi constant din partea familiei. Rezultatele tehnicii pot fi
observate in Figura 5.2.
După cum reiese din această tehnică , credinţa centrală a fiului se bazează pe teama de eşec şi
chiar de moarte. Credea că nu este nimic fă ră familia sa. Interesant, in analizarea dinamicii familiei,
terapeutul a aflat că deşi pă rinţii işi doreau foarte mult să işi vadă fiul că pleacă şi are succes in ceea ce
face, ei aveau anumite dubii despre abilitatea lui se supravieţuire pe cont propriu şi i-au intă rit in mod
subtil ră manerea acasă . Utilizarea aceleiaşi tehnici in examinarea cogniţiilor pă rinţilor au scos la
suprafaţă temerile legate de incapacitatea fiului lor de funcţiona de unul singur, in ciuda faptului că era
un adult. A mai fost revelat şi aspectul ascuns al contradependenţei pă rinţilor: „Am fi pierduţi dacă el
nu ar mai avea nevoie de noi.” Aşadar, multe dintre comportamentele celor doi ii intă reau in mod
subtil dependenţa şi faptul că stă tea acasă , cand, public, aceştia declarau că doreau ca el să se mute şi
să devină mai independent. Acest tip de situaţie subtilă , in care ambele pă rţi emit mesaje care nu sunt
auzite de că tre cealaltă parte, pă rea să creeze multă confuzie şi disfuncţie şi a cauzat o mişcare blocată
atat pentru fiu, dar şi pentru familie.

80
 FIGURA 5.2. Lanţul inferenţial al fiului evitant

Abordarea unor astfel de cogniţii este foarte importantă in tratamentul familiilor.

Restructurarea gandirii pă rinţilor pentru a deveni mai optimişti, şi chiar pentru a continua şi a-şi
asuma riscul de promovare a independenţei fiului lor, le va da curajul să o susţină . Orice muncă
intreprinsă cu fiul lor in privinţa primilor paşi spre progres, spre riscuri, şi spre a vedea că poate nu ii
este destinat să eşueze după cum el insuşi consideră , poate aduce mari beneficii.
De asemenea, a fost esenţial să fie abordate şi nevoile de dependenţă a pă rinţilor, adică , fiul lor
să ră mană dependent de ei. Utilizarea tehnicii lanţului inefrenţial a servit la divulgarea schemei
fundamentale a vulnerabilită ţii şi neajutoră rii, impreună cu teama de eşec, la toţi membrii familiei.
Tehnica a permis fiecă rui individ să devină conştient de lanţul să u de ganduri, să vadă cum acesta a
dus la concluzii eronate şi a intă rit asumpţiile formate de mult timp care nu erau neapă rat corecte.

INTERVIURILE INDIVIDUALE

Interviurile individuale cu fiecare membru al familiei sunt de multe conduse (după şedinţa
iniţială de grup) pentru a aduna informaţii legate de funcţionarea trecută şi curentă , incluzand
stresurile vieţii, psihopatologia, să nă tatea generală , punctele forte de coping, şi aşa mai departe. De
multe ori, membrii familiei sunt mai deschişi in privinţa descrierii dificultă ţilor personale precum
depresia, abandonul intr-o relaţie din trecut, şi etc., dacă celilalţi membrii nu sunt de faţă . Interviurile
individuale ii oferă clinicianului oportunitatea de a evalua posibile psihopatologii care pot fi
influenţate de problemele din relaţiile de cuplu sau de familie ale unei persoane (şi in schimb pot
afecta nefavorabil interacţiunile de familie). Avand in vedere co-ocurenţa ridicată a psihopatologiei
individuale şi a problemelor in relaţii (L’Abate, 1998), este crucial ca un terapeut de cuplu şi familie să
fie competent in evaluarea funcţionă rii individuale sau să apeleze la colegi care il pot asista in cadrul

81
acestei sarcini. Apoi, terapeutul poate decide dacă terapia de grup trebuie suplimentată cu terapie
individuală .
După cum am mai spus, terapeutul trebuie să stabilească directive clare cu privinţă la
confidenţialitate pe parcursul interviurilor individuale. Cu toate acestea, dacă el descoperă că un
individ este abuzat fizic şi pare a fi in pericol, focalizarea se indreaptă spre a munci cu acea persoană
pentru a dezvolta planuri care să o menţină in siguranţă şi de a lua mă suri de a pă ră si
domiciliul şi de a că uta adă post in altă parte, dacă riscul abuzului creşte.
Deja am descris cum terapeutul are oportunită ţi de observare a paternurilor de interacţiune a
cuplului şi familiei in timpul interviului de grup iniţial; de exemplu, stilul prin care şi mă sura in care
membrii işi exprimă gandurile şi emoţiile unul faţă de celă lalt; cine intrerupe pe cine; şi cine cu cine
vorbeşte. Intr-o abordare cognitiv-comportamentală evaluarea este continuă pe parcursul terapiei, iar
terapeutul observă procesele familiei in cadrul fiecă rie şedinţe.
Aceste observă ri comportamentale relativ nestructurate sunt adesea suplimentate de o sarcină
de comunicare structurată in timpul interviului de grup iniţial (Baucom şi Epstein, 1990; Epstein şi
Baucom, 2002). Bazandu-se pe informaţiile primite de la cuplu sau de la familie, terapeutul poate alege
un subiect pe care toţi membrii il consideră o problemă nerezolvată in relaţia lor şi să le ceară să il
discute in jur de 10 minute in timp ce ii inregistrează . Sau terapeutul le poate cere membrilor familiei
să işi exprime sentimentele legate de problemă şi să ră spundă la exprimă rile fiecă ruia cum consideră
ei că este potrivit, ori să incerce să rezolve problema in timpul alocat. De obicei, terapeutul pă ră seşte
incă perea pentru a minimaliza influenţarea interacţiunilor lor. Astfel de discuţii de rezolvare de
probleme, inregistrate, sunt utilizate in mod regulat in cercetă rile pe interacţiunea de cuplu şi familie
(Weiss şi Heyman, 1997), chiar dacă , de multe ori, in aceste condiţii membrii familiei au un
comportament mai diferit decat cel de acasă . Terapeuţii pot utiliza sisteme de codare
comportamentale care au fost create in scopuri de cercetare, cum ar fi MICS – IV (Marital Interaction
Coding System) (Heyman, Eddy, Weiss şi Vivian, 1995), pe post de ghiduri in identificarea frecvenţelor
şi secvenţelor comportamentelor verbale şi nonverbale pozitive şi negative ale membrilor familiei (de
ex., a aproba, a asuma responsabilitatea, contact fizic pozitiv, nemulţumiri). Ca in cazul observă rilor
interacţiunii familiei in timpul interviurilor, terapeutul orientat cognitiv-comportamental consideră
aceste date ca fiind mostre ale interacţiunii, care pot fi tipice procesului familial dar care necesită
verificare prin observă ri repetate şi rapoarte din partea membrilor familiei cu privire la interacţiunea
ce are loc acasă .

IDENTIFICAREA PATERNURILOR LA NIVEL MACRO

ŞI A PROBLEMELOR FUNDAMENTALE ALE RELAŢIEI

Terapeutul colectează informaţii de-a lungul interviurilor de grup şi a celor individuale, pe

langă acelea colectează şi ră spunsurile membrilor familiei la chestionare şi caută paternuri la nivel
macro şi teme care ar putea reflecta problemele fundamentale ale relaţiei. Prin urmare, terapeutul
orientat cognitiv-comportamental aduce o abordare empirică evaluă rii, uitlizand observaţiile iniţiale
pentru a forma ipoteze dar aşteptand să apară paternurile repetitive inainte de a trage concluzii legate
de problemele centrale şi punctele forte ale unei familii. De exemplu, in timpul primei şedinţe de grup
de familie, pă rinţii pot descrie limitele dure pe care le impun comportamentului fiicei lor adolescente,
iar terapeutul poate emite ipoteza unei clare ierarhii a puterii in familie. Cu toate acestea, in interviul
individual fiica poate mă rturisi că incalcă regulile cu uşurinţă şi ii poate convinge pe pă rinţi să nu o
pedepsească , iar in alte şedinţe de grup de familie pă rinţii pot eşua să ră spundă la intreruperile

82
repetate ale fiicei lor. In acest caz, dovezile arată faptul că pă rinţii au relativ puţină putere asupra
comportamentelor fiicei lor.

EVALUAREA MOTIVAŢIEI DE SCHIMBARE

Unul dintre cele mai importante aspecte ce trebuie investigate in timpul etapei de evaluare este
motivaţia pentru schimbare. Aceasta este probabil unul dintre cei mai bun indicatori de prognostic
dacă un cuplu sau o familie va trece cu bine de procesul terapeutic. Aşadar, intrebă rile de genul „Cine a
avut ideea de a veni la tratament?” sau „Ce v-a adus pe toţi aici?”, sunt extrem de importante. In plus,
evaluarea nivelului de nemulţumire sau starea de nefericire poate indica cat de motivat este un cuplu
sau o familie cu privire la a face o schimbare. Nivelul motivaţiei este influenţat şi de cat de lipsiţi de
speranţă sunt partenerii sau membrii familiei. Alţi factori foarte importanţi sunt cogniţiile fiecă rui
membru in parte in ceea ce privelte dorinţa fiecă ruia de a se schimba, percepţia lor asupra competenţa
terapeutului in facilitarea schimbă rii şi nivelul lor de toleranţă la suportarea ei.
Utilizarea timpurie a sarcinilor pentru acasă poate servi drept un test pentru determinarea
motivă rii de schimbare. Deci, deşi de obicei temele pentru acasă nu sunt atribuite in timpul etapei de
evaluare, simpla completare a chestionarelor sau alte sarcini mă runte care li se cer membrilor familiei
pot fi o primă unealtă de prognistic. Este interesant faptul că in studiul recent condus de că tre Dattilio,
Kazantzis, Shinkfield şi Carr (in presă ), terapeuţii de cuplu şi familie au indicat că unul dintre
principalele motive pentru care nu atribuie sarcini pentru acasă s-a datorat anticipă rii lor a
nerespectă rii din partea clienţilor. Nimeni nu are rezultate bune la tratament fă ră multă muncă , iar
finalizarea sarcinilor pentru acasă este un semn bun care arată că pacienţii doresc să muncească . De
asemenea, oferă un indiciu cu privire la cum muncesc impreună şi ne spune multe despre dimanicile
familiei.
In cele din urmă , terapeuţii trebuie să se bazeze pe propria intuiţie cu privire la cat de motivaţi
sunt membrii familiei pentru schimbare. Potrivit teoriei schimbului social, dacă oamenii sunt destul de
dezamă giţi intr-o relaţie, atunci nivelul motivaţiei de că utare a schimbă rii poate fi ridicat, mai ales
dacă sunt de pă rere că adevă rata schimbare poate fi obţinută .

FEEDBACK –ul EVALUĂRII

Terapia cognitiv-comportamentală este o abordare colaborativă . Terapeutul işi impă rtă şeşte in
mod continuu gandurile şi impresiile faţă de clienţi şi, impreună cu ei, dezvoltă intervenţii destinate
abordă rii problemelor lor. După ce adună informaţiile din interviuri, chestionare şi observă ri ale
comportamentelor, terapeutul le oferă clienţilor un sumar concis al paternurilor apă rute, incluzand
(1) punctele lor forte, (2) ingrijoră rile lor principale curente, (3) cerinţele vieţii sau stresorii care au
produs probleme de adaptare pentru cuplu sau familie şi (4) paternuri constructive sau problematice
la nivel macro in interacţiunile care par să le influenţeze problemele din prezent.
Terapeutul şi clienţii identifică apoi principalele priorită ţi pentru schimbare ale acestora, dar şi
unele intervenţii care au potenţialul de a calma problemele. Este şi momentul potrivit pentru ca
terapeutul să exploreze potenţialele bariere in terapia de cuplu sau familie, cum ar fi teama membrilor
faţă de schimbă ri deoarece anticipează că vor fi stresante şi dificile, şi să rezolve, impreună cu familia,
problemele legate de paşii pe care vor trebui să ii facă pentru a reduce stresul. De asemenea, este
important atat pentru clienţi cat şi pentru terapeut, să evalueze potenţiala relaţie de muncă dintre ei şi
să determine dacă este sau nu potrivită . In mod normal, perioada de evaluare oferă destul timp pentru

83
ca toţi să determine dacă pot lucra eficient impreună , deşi acest lucru va continua să fie reevaluat pe
mă sura progresului tratamentului. Terapeutul ar trebui să se gandească dacă pacienţii par să fi inţeles
şi să ii intrebe cum merg lucrurile pentru a afla dacă toată lumea se simte suficient de confortabil in
ceea ce priveşte continuarea tratamentului. Sunt importante reevaluă rile periodice ale alianţei
terapeutice şi ar trebui discutate la intervale diferite pe parcursul terapiei (Dattilio, Freeman şi Blue,
1998).

IDENTIFICAREA GÂNDURILOR AUTOMATE

ŞI A CREDINŢELOR CENTRALE

Un prerechizit esenţial in modificarea cogniţiilor distorsionate sau extreme ale partenerilor sau
membrilor familiei cu privire la ei inşişi sau la ceilalţi este de a le intensifica abilitatea de identificare a
propriilor gânduri automate. După prezentarea conceptului de ganduri automate care apar spontan in
mintea unei persoane, terapeutul instruieşte cuplul şi membrii familiei cum să işi observe, in timpul
şedinţelor, paternurile de gandire care le influenţează ră spunsurile emoţionale şi comportamentale
negative, ale unuia faţă de celă lalt. In modelul cognitiv comportamental, monitorizarea experienţelor
subiective ale unui individ este o tehnică ce poate fi dezvoltată . Pentru a-şi imbună tă ţi abilitatea de
identificare a gandurilor lor automate, clienţilor li se cere, de obicei, să aibă un carneţel la indemană
intre şedinţe şi să noteze o scurtă descriere a circumstanţelor in care simt că au dificultă ţi cu privire la
relaţie sau in care intră in conflicte. Acest jurnal ar trebui să includă şi o descriere a gandurilor
automate ce le trec prin minte, dar şi a ră spunsurilor emoţionale sau comportamentale care rezultă ,
faţă de membrii familiei.
De obicei, noi folosim Monitoriză rile Gandurilor Disfuncţionale (o variantă a unei astfel de
monitoriză ri poate fi gă sită in Anexa B), o versiune modificată a Inregistră rii zilnice a Gandurilor
Disfuncţionale (Beck et al., 1979), creat iniţial pentru identificarea şi modificarea gandurilor automate
in terapia cognitivă individuală . Prin această modalitate de a ţine o evidenţă , terapeutul poate să le
demonstreze cuplurilor şi familiilor cum sunt legate gandurile lor automate de ră spunsurile
emoţionale şi comportamentale şi să ii ajute să inţeleagă subiectele specifice la nivel macro (de ex.,
probleme cu stabilirea limitelor) care ii supă ră in relaţii. De asemenea, această procedură ii ajută pe
membrii familiei să conştientizeze că ră spunsurile emoţionale şi comportamentale negative pe care le
au unul faţă de celă lalt pot fi controlate prin examinarea sistematică a cogniţiilor asociate. Astfel,
terapeutul il invaţă pe fiecare individ să işi asume mai multă responsabilitate pentru propriile
ră spunsuri. Un exerciţiu, care de multe ori se dovedeşte util, este cel in care cuplurile şi familiile işi
analizează in mod individual jurnalele şi indică legă turile dintre ganduri, emoţii şi comportament. Apoi
ii roagă pe fiecare să exploreze cogniţii alternative care ar putea produce ră spunsuri emoţionale şi
comportamentale diferite la o anumită situaţie.
Un exemplu de examinare a gandurilor automate include urmă torul caz, in care un tană r cuplu
sud-american, că să toriţi doar de 2 ani, s-a prezentat la terapie.

AMANTUL BUN: CAZUL LUI ROBERTO ŞI AL ZARIDEI

Roberto şi Zarida eu inceput să aibă dificultă ţi in relaţie şi au simţit că era important să se
ocupe de ele cat mai repede posibil. Drept urmare, le-am fost recomandat de ginecologul Zaridei. In
timpul şedinţei de grup iniţiale, Zarida a afirmat că simţea că Roberto se controlează exagerat in
timpul relaţiilor sexuale, iar asta o fă cea să se simtă nesigură de iubirea lui faţă de ea. Totuşi Roberto i-
a reamintit de nenumă rate ori că pe ea o iubea cel mai mult, şi de aceea a ales-o de soţie. Cu toate

84
acestea, Zarida susţinea că pur şi simplu „simt că ceva nu e in regulă ” şi că Roberto pă rea a fi foarte
inhibat şi conservator cand fă cea dragoste, lucru care o tulbura. A continuat să relateze că era supă rată
mai ales pentru că ştia că Roberto a avut multe relaţii sexuale cu femei in anii in care era celibatar şi i
se spunea „Casanova”. In mod clar, Roberto a avut mai multe relaţii sexuale decat Zarida, care inainte
de a se că să tori cu el mai avusese un singur iubit. Mai mult, Zarida şi-a amintit că atunci cand a inceput
să se intalnească cu Roberto, din punct de vedere sexual era un „tigru” şi s-a bucurat de cele mai bune
relaţii sexuale din viaţa ei.
Cand am intrebat-o de ce lucrul acela o deranja aşa de mult, Zarida a susţinut că ştia faptul că
Roberto era cunoscut drept un „amant bun” şi şi-a amintit că a auzit de la alte femei, cu care el s-a
intalnit, că era un bă rbat foarte amoros. Cu toate acestea, Zarida se fră manta cu ideea că , indiferent cat
de tare era indră gostit de ea, nu era foarte demonstrativ in timpul relaţiilor sexuale. „Mereu facem
dragoste in aceeaşi poziţie şi pare monoton şi conservator.” Cand l-am intrebat pe Roberto, in şedinţa
de grup, despre această chestiune nu a avut mare lucru de spus. Am simţit că altceva era in neregulă şi,
cu permisiunea Zaridei, am hotă rat să mă intalnesc separat cu Roberto pentru a analiza problema mai
in detaliu.
In timpul şedinţei individuale cu acesta, el mi-a spus că in anii in care a fost celibatar, a fost cu
un numă r de femei şi a fost foarte activ din punct de vedere sexual. A continuat să imi descrie in
detaliu cum relaţiile lui sexuale au fost destul de versatile şi că s-a mandrit cu statutul de „amant bun”.
Am incercat să descopă r de ce avea aşa mari dificultă ţi in momentul in care trebuia să se comporte la
fel cu femeia pe care o iubea şi cu care se că să torise, şi mi-a explicat că toate se datorau atitudinilor şi
credinţelor sale despre femei şi relaţii sexuale. „Am fost un amant bun pentru aceste femei deoarece
erau doar aventuri, nu eram indră gostit de niciuna dintre ele, insă le doream. In cel mai bun caz,
simţeam că le indră gesc, insă aceste foste relaţii erau mai degrabă nişte atracţii fizice. Roberto mi-a
mai explicat că avea o credinţă dicotomică despre „a face sex cu femei şi a face dragoste cu cea cu care
te că să toreşti.” Nu dorea să se uite la soţia sa aşa cum obişnuia să se uite la fostele sale amante, pentru
că asta ar putea să o injosească . Adică , el credea că dacă ar fi versatil din punct de vedere sexual şi ar
incerca diferite activită ţi, precum sexul oral sau alte modalită ţi de preludiu, aceste lucruri ar plasa-o pe
soţia sa in aceeaşi categorie cu amantele sale şi dorea să evite acest lucru. Avea un mare respect faţă de
ea şi nu vroia ca relaţia lor să se devalorizeze, antrenand-o in multe dintre activită ţile sale de joc sexual
pe care lea menţinut pe vremea cand era un „celibatar să lbatic”.
Această conversaţie a declanşat mai departe discuţii legate de pă rerile rigide ale lui Roberto şi
de faptul că , atunci cand o persoană se implică in diferite activită ţi sexuale, asta nu inseamnă neapă rat
că relaţia amoroasă este injosită . Roberto a dezvoltat o distorsiune cu privire la aceste lucruri care
includea „gandire dicotomică ”. O parte din gandire i-a fost transmisă de la mama sa, care i-a
implementat noţiunea şi care i-a spus mereu „Bă rbaţii fac sex cu prietenele lor, dar fac dragoste cu
soţiile.” In mod interesant, mama lui Roberto avea propriile motive pentru a crede cu tă rie in acest
concept. Era modalitatea ei de a face faţă la infidelitatea tată lui să u. Se pare că tată l ei a fost un
fustangiu şi a avut multe amante in timpul că să toriei cu mama ei. Aşadar, pentru a-şi putea impă rţi
foarte clar sentimentele in minte, şi-a formulat această logică sub forma unei strategii de coping pe
care i-a pasat-o fiului ei.
Roberto a luat această credinţă literalmente — a face dragoste cu soţia implică un
comportament conservator şi nu poate include niciun fel de activitate ce poate fi considerată
„perversă ” sau „uşuratică ”. A ieşit la iveală şi faptul că Roberto se simţea vinovat pentru că a fost „aşa
de promiscuu” inainte. Intr-un fel simţea că „o contaminase pe soţia sa” transformand-o intr-una
dintre „femeile uşoare” cu care s-a intalnit inainte de a se că să tori.

85
 O mare parte din munca mea cu Roberto l-a ajutat să vadă importanţa discută rii atitudinilor lui
legate de relaţiile sexuale cu Zarida. Cand aceasta i-a aflat motivele, a inceput să radă , uşurată la ideea
că acesta era singurul motiv pentru care Roberto nu a fost mai versatil in activitatea lor sexuală .
Terapia s-a axat apoi in a-l ajuta să işi schimbe unele dintre credinţele distorsionate legate de
sexualitate şi impactul lor asupra soţiei şi mariajului.
Prin intermediul strategiilor comportamentale graduale, cum ar fi urmă rirea unor casete video
cu terapie sexuală de specialitate pentru soţi şi citirea unor materiale prescrise, ca şi sarcini
colaborative pentru acasă , Roberto şi Zarida au reuşit să işi imbună tă ţească relaţiile sexuale. Treptat,
Roberto a invă ţat să fie mai liber cu privire la exprimarea sa sexuală faţă de soţie fă ră a simţi lipsă de
respect sau că o tratează ca pe una dintre fostele sale amante. Acest lucru a ajutat-o şi pe Zarida cu
depresia şi temerile sale legate de iubirea adevă rată din partea soţului.

DIFERENŢIEREA CREDINŢELOR
CENTRALE DE SCHEME

De multe ori se face confuzie intre termenii credinţă centrală şi schemă. Credinţele centrale sunt
de fapt un nivel al schemei. Schemele sunt şablonul general prin care o persoană vede lumea;
credinţele centrale pot fi componentele sau strat specific al schemei. Aşadar, ele pot să conţină
numeroase astfel de credinţe.
De exemplu, in cazul lui Roberto şi al Zaridei, gandurile automate ale soţului au fost: „trebuie să
fiu respectuos din punct de vedere sexual faţă de soţia mea.” Cand a fost chestionat mai departe, a ieşit
la iveală o credinţă centrală : „Am fost un amant versatil cu iubitele mele pentru că nu le iubeam.” După
ce au fost relevate mai multe informaţii legate de schema lui Roberto cu privire la activitatea sexuală şi
la relaţii, s-a constatat că schema lui era „O soţie este specială şi trebuie tratată in cel mai respectuos
mod.” Era clar că acesta era tiparul fundamental pentru gandirea sa, tipar care includea multe ganduri
automate şi credinţe centrale.

STRUCTURARE NEGATIVĂ ŞI CUM SE IDENTIFICĂ

Structurarea negativă aparţine unei pă reri specifice pe care o au soţii şi membrii familiei, unul
despre celă lalt sau despre situaţia lor, şi care le colorează percepţiile şi interacţiunile
comportamentale. Acest concept a fost introdus pentru prima dată de că tre Abrahms şi Spring (1989)
cand au inventat termenul de factor flip flop. El aparţine tendinţei unui cuplu de a se vedea reciproc
intr-o lumină negativă , cand o caracteristică odată pozitivă este vă zută negativă . Un bun exemplu ar
putea fi soţul, care iniţial a fost atras de soţia sa pentru că i s-a pă rut relativ „lipsită de griji”, dar acum,
intr-o perioadă de stres, o poate vedea drept „leneşă ” sau „nemotivată ”.
Cu ajutorul terapeutului, soţii pot pune la incercare astfel de structuri negative prin
enumerarea caracteristicilor negative, sau opusul a ceea ce la un moment dat au fost considerate
calită ţi, şi pot provoca dovada care le susţine credinţele (Beck, 1988; Dattilio, 1989; Dattilio şi Padesky,
1990). Această intervenţie este sugerată ca o modalitate de a incuraja soţii şi membrii familiei să
accepte faptul că distorsiunile lor ar putea colora modul in care il vă d pe celă lalt, şi chiar să le pună la
incercare percepţiile.

86
 CAZUL LUI MARTHA ŞI AL LUI JIM
Cazul de faţă este un exemplu al unei tehnici care a fost utilizată in timpul unei şedinţe cu un
cuplu in care soţia, Martha, era nervoasă pe soţul ei. A fost rugată să noteze prima dată calită ţile
pozitive ale lui Jim, cele care au atras-o la el. A oferit o listă cu caracteristicile: preia controlul, ştie ce
vrea, şi este intelectual, stabil şi fermecă tor. Cand a fost rugată să enumere caracteristicile enervante, a
scris urmă toarele: controlează , exigent, sufocant, rigid şi manipulativ. Cand atributele au fost aliniate
prin juxtapunere, Martha a fost intrebată dacă nu cumva unele dintre pă rerile ei negative despre Jim ar
putea fi inversul a ceea ce odată a vă zut ca fiind calită ţile lui, dar acum sunt vă zute intr-o lumină
negativă .

Conturarea acestui concept serveşte uneori drept o intervenţie puternică care ajută o persoană
să işi examineze propria schemă mentală legată de o altă persoană şi să evalueze dacă percepţia este
afectată de distorsiune. Structurile negative pot fi extrem de puternice, in special atunci cand un cuplu
sau un membru al familiei este blocat de o problemă incă rcată emoţional, precum in cazul lui Roberto
şi al Zaridei.

IDENTIFICAREA ŞI ETICHETAREA
DISTORSIUNILOR COGNITIVE

Este in avantajul membrilor familiei să devină adepţi ai identifică rii tipurilor de distorsiuni
cognitive implicate in gandurile lor automate. Un exerciţiu adeseori eficient este cel in care partenerii
sau membrii familiei consultă o listă cu distorsiuni şi le etichetează pe cele din gandurile automate pe
care le-au notat in jurnalul din să ptă mana anterioară . Terapeutul şi clientul pot discuta aspectele
gandurilor care au fost nepotrivite sau extreme şi felul in care distorsiunea a contribuit la oricare
dintre emoţiile negative şi comportamentul din acel moment. Astfel de şedinţe in care sunt analizate
jurnalele pot ajuta la imbună tă ţirea abilită ţilor membrilor familiei de a identifica şi evalua gandurile
continue pe care le au despre relaţiile lor.
Dacă terapeutul consideră că distorsiunile cognitive ale membrilor familiei sunt asociate unei
forme de psihopatologie individuală , precum depresia clinică , el trebuie să determine dacă
psihopatologia poate fi tratată in contextul terapiei de cuplu sau familie sau dacă individul are nevoie
de o trimitere pentru terapie individuală . Procedurile de evaluare a funcţionă rii psihologice a
membrilor individuali ai familiei nu se incadrează in acest capitol, insă este important ca terapeuţii de

87
cuplu şi familie să fie familiarizaţi cu evaluarea psihopatologiei şi să intocmească trimiteri că tre
specialişti, după cum este necesar.

TRADUCEREA GÂNDURILOR, EMOŢIILOR

ŞI COMPORTAMENTELOR ÎN PROCESUL
DE CONCEPTUALIZARE

Un aspect vital al evaluă rii include inţelegerea interacţiunii dintre ganduri, emoţii şi
comportament. Prin urmare, procesul de conceptualizare este extrem de important, mai ales atunci
cand se incearcă inţelegerea modul de interacţiune a indivizilor in relaţiile de cuplu şi familie, dar şi
felul in care ei sunt influenţaţi de gandurile, emoţiile şi comportamentele pe care le au. Unul dintre
paşii iniţiali, in ajutorul oferit membrilor pentru conştientizarea diferitele lor dinamici, este utilizarea
Monitoriză rilor Gandurilor Disfuncţionale. Aceasta este o bună modalitate pentru ca ei să inceapă să işi
ţină evidenţa emoţiilor şi a modului in care acestea le afectează gandurile automate şi
comportamentul. Pentru ei este o primă unealtă in inţelegerea felului in care schemele le controlează
gandurile şi cum toate acestea au un impact asupra emoţiei şi comportamentului. Ar trebui să se
inţeleagă că există o dimanică reciprocă intre aceste trei domenii, descrisă in Figura 5.3.

ATRIBUIRE ŞI STANDARDE
ŞI ROLUL LOR ÎN EVALUARE

Atribuirea şi standardele sunt indicatori importanţi ai problemelor din relaţii. Odată ce indivizii
incep să işi schiţeze gandurile, emoţiile şi comportamentul şi să le lege de scheme, este important
pentru ei să determine cum s-au dezvoltat atribuirile şi standardele ca rezultat al stilurilor lor
particulare de gandire. Ar trebui subliniat şi faptul că adeziunea la atribuiri şi standarde generează
ulterior ganduri automate, emoţii şi comportamente adiţionale care contribuie la procesele ciclice
continue. Toate acestea devin importante, mai ales pentru că indivizii incep să facă schimbă ri in
dinamicile lor interacţionale şi să işi restructureze gandirea pentru a influenţa restul emoţiilor şi
comportamentelor. Atribuirile şi standardele sunt predispuse la schimbare pe mă sură ce noile
informaţii modelează redezvoltarea schemelor şi interacţiunea generală intre soţi şi intre membrii
familiei.

FIGURA 5.3. Modelul reciproc al interacţiunii de familie

88
 ORIENTAREA TERAPIEI ÎNSPRE PATERNURI
COMPORTAMENTALE DEZADAPTATIVE

După ce au fost identificate gandurile, emoţiile, comportamentele şi atribuirile şi standardele

implicite, urmă torul pas este menţionarea paternurilor comportamentale dezadaptative specifice care
contribuie la interacţiunea disfuncţională . Pe mă sură ce soţii şi membrii familiei identifică aceste
paternuri comportamentale, pot fi utilizate recomandă ri şi exerciţii comportamentale sub forma unor
sarcini pentru acasă pentru a incepe schimbarea cursului paternurilor interacţionale. Bineinţeles,
acestea implică la randul lor testarea şi reintegrarea gandurilor automate pe baza noilor informaţii pe
care le adună indivizii din observare şi reconsiderare.

TESTAREA ŞI REINTERPRETAREA
GÂNDURILOR AUTOMATE

Procesul prin care terapeutul il ajută pe client să işi restructureze gandurile automate include
incurajarea luă rii in considerare a explicaţiilor alternative. Pentru a face acest lucru, terapeutul trebuie
să il ajute pe client să examineze dovezile cu privire la validitatea unui gand, cat de adecvat este intr-o
situaţie de familie, sau amandouă . Identificarea unei distorsiuni in gandirea unei persoane sau gă sirea
unei gă sirea unei modalită ţi diferite de a vedea evenimenetele unei relaţii, pot contribui la declanşarea
unor ră spunsuri emoţionale şi comportamentale diferite din partea altor membrii ai familiei. Intrebă ri
precum cele listate mai jos sunt, de obicei, utile in ghidarea fiecă rui membru al familiei cu privire la
examinarea propriilor ganduri:
 „Din experienţele pe care le-aţi avut in trecut sau evenimentele care au avut loc in familia
dumneavoastră , ce dovadă aveţi care să vă susţină acest gand? Cum aţi putea obţine mai multă
informaţie care să vă ajute să judecaţi dacă gandul dumneavoastră este corect?”
 „Care ar putea fi explicaţia alternativă pentru comportamentul pă rinţilor dumneavoastră ? Ce
altceva l-ar fi putut determina pe partenerul dumneavoastră să se comporte aşa?”
 „Am analizat mai multe tipuri de distorsiuni cognitive care pot influenţa felul in care o persoană
ii vede pe ceilalţi membri ai familiei şi care pot contribui la sentimentele de supă rare pe care
acea persoană le poate avea faţă de ei. Care dintre cogniţiile distorsionate, dacă există vreuna,
puteţi observa in gandurile automate pe care le-ai legat de...?”

De exemplu, un adolescent care credea că pă rinţii să i erau nedrepţi pentru faptul că i-au
restricţionat activită ţile, a raportat urmă toarele ganduri automate: „Le face plă cere să imi impună
limite. Nu pot face niciodată nimic”, care erau asociate cu manie şi frustrare faţă de pă rinţi. Terapeutul
l-a invă ţat să conştientizeze că va fi antrenat in citirea gandurilor şi pentru asta va fi important să
inveţe mai multe despre gandurile şi sentimentele pă rinţilor. L-a incurajat să le ceară pă rinţilor să işi
descrie sentimentele. Amandoi au ră spuns cerinţei sale susţinand că se simt trişti şi vinovaţi pentru că
trebuie să ii impună limite insă , temerile legate de bună starea lui, bazate pe consumul lui de droguri
din trecut, depă şeau impulsul de a-l lă sa să aibă mai multă libertate. Fiul a reuşit să audă că inferenţa
sa nu era tocmai corectă , iar terapeutul le-a atras atenţia membrilor familiei asupra beneficiilor pe
care le-ar avea in urma discuţiilor de rezolvare de probleme legate de tipurile de restricţii potrivite. In
acelaşi timp, terapeutul l-a instruit pe fiu să işi examineze gandul „Nu pot face niciodată nimic,” care i-a
permis să işi amintească cateva ocazii in care pă rinţii i-au permis unele activită ţi sociale. Astfel, bă iatul
a conştientizat că era antrenat intr-o gandire dihotomică . Terapeutul a discutat cu familia despre

89
pericolul gandirii şi vorbirii in termeni extremi, deoarece foarte puţine evenimente au loc
„intotdeauna” sau
„niciodată ”.
Aşadar, adunarea şi cantă rirea dovezilor legate de gandurile unei persoane sunt pă rţi integrale
ale terapiei cognitiv-comportamentale. Membrii familiei pot oferi un feedback valoros care ajută
membrii individuali să evalueze cat de valide şi de potrivite sunt cogniţiile, atata timp cat folosesc
tehnici bune de comunicare. După ce indivizii işi pun gandurile sub semnul intrebă rii ar trebui să işi
evalueze credinţa prin explicaţiile alternative şi prin inferenţa şi credinţa de bază , pe o scară de la 0 la
100. Gandurile modificate nu ar trebui asimilate numai dacă sunt considerate credibile.

FORMULAREA UNUI PLAN TERAPEUTIC

Ulterior etapei de evaluare, un clinician va dori să stabilească un plan terapeutic structurat care
să poată fi modificat pe mă sură ce tratamentul progresează . Prin identificarea scopurilor relevante ce
trebuiesc abordate, listarea obiectivelor specifice şi a intervenţiilor stabilite pot fi considerate un fel de
hartă după care trebuie să se ghideze clinicianul pe parcursul tratamentului.
Acest lucru poate fi indeplinit in mai multe feluri, insă una dintre cele mai structurate metode
este cea prin care se recurge la manuale de plan terapeutic care pot fi modificate in funcţie de cazul pe
care se aplică . Un exemplu de astfel de manual este The Couples Psychotherapy Treatment Planner
(O’Leary, Heyman şi Jongsma, 1988) şi The Family Therapy Treatment Planner (Dattilio şi Jongsma,
2000). Aceste materiale pentru planificarea terapiei ii pot oferi clinicianului directive specifice in
abordarea scopurilor, obiectivelor tratamentului şi intervenţiilor in cuplu şi familii. Este recomandabil
ca planul terapeutic al clinicianului să aibă un inţeles pentru a putea servi ca directivă generală in
interesul menţinerii unei abordă ri validate ştiinţific faţă de clienţi.
Planurile terapeutice permit de asemenea accesul la revizuirea, impreună cu pacienţii, a
scopurilor specifice terapiei şi servesc la facilitarea colaboră rii dintre terapeut şi pacient.

6
Tehnicile
Cognitiv - Comportamentale

EDUCAREA ŞI SOCIALIZAREA CUPLURILOR

ŞI MEMBRILOR FAMILIEI CU PRIVIRE LA
MODELUL COGNITIV-COMPORTAMENTAL

Este importantă educarea cuplurilor şi familiilor in ceea ce priveşte modelul

cognitivcomportamental al terapiei. Structura şi natura colaborativă a abordă rii necesită ca familia sau
cuplul să inţeleagă principiile şi metodele pe care le implică . Iniţial, terapeutul oferă o scurtă
sumarizare didactică a modelului şi periodic, pe parcursul terapiei, face referiri la anumite concepte.
Pe langă prezentarea acestor „mini-lecţii” (Baucom şi Epstein, 1990), terapeutul le cere adeseori
pacienţilor să citească anumite pasaje din că rţi cunoscute şi relevante, cum ar fi Love Is Never Enough a
lui Beck şi Fighting for Your Marriage a lui Markman et al. (1994). De asemenea, este important să li se
explice clienţilor că sarcinile pentru acasă vor fi o parte esenţială a tratamentului şi că biblioterapia
este un fel de temă care ii ajută să se orienteze in modelul de tratament. Inţelegerea modelului

90
menţine toate pă rţile in acord cu procesul tratamentului şi intă reşte noţiunea de asumare a
responsabilită ţii pentru propriile ganduri şi acţiuni.
Terapeutul ii informează pe clienţi şi in legă tură cu structurarea şedinţelor pentru a putea
menţine terapia focalizată pe indeplinirea scopurilor pe care le-au stabilit in etapa de evaluare
(Epstein şi Baucom, 2002; Dattilio, 1994, 1997). O parte din procesul de structurare include stabilirea
de că tre terapeut şi cuplu sau familie a unui program explicit la inceputul fiecă rei şedinţe. Un alt aspect
al structură rii şedinţelor implică stabilirea unor reguli de bază pentru comportamentul clientului in
cadrul şi in afara terapiei; de exemplu, indivizii nu ar trebui să ii relateze terapeutului secrete care nu
pot fi impă rtă şite cu ceilalţi membrii ai familiei, fiecare membru al familiei ar trebui să participe la
toate şedinţele cu excepţia cazului in care terapeutul şi familia decid altceva, iar abuzul verbal sau
comportamental fizic nu este acceptat.
In acelaşi timp, terapeutul nu ar trebui să folosească o metodă agresivă de promovare atunci
cand prezintă modelul terapeutic. Pentru că toate persoanele sunt diferite, nu toate cuplurile şi
familiile vor agrea o versiune rigidă a modelului cognitiv-comportamental, iar terapeuţii ar trebui să
fie dispuşi să il adapteze naturii şi personalită ţii cuplului sau familiei. De exemplu, unii clienţii gă sesc
modelul cognitiv-comportamental util dar prea exigent, şi in cosecinţă refuză să completeze scalele şi
sarcinile pentru acasă deoarece simt că aceste exerciţii ii blochează intr-o anumită parte a terapiei. Un
terapeut poate modifica intr-o mare mă sură abordarea fă ră a afecta principiile de bază ale
tratatmentului.
Adeseori imi place să le spun clienţilor că prin examinarea stilurilor noastre de gandire, putem
avea un impact semnificativ asupra emoţiilor şi comportamentelor noastre, şi că acesta este unul
dintre lucrurile pe care le vom explora in cursul terapiei. O astfel de promovare este foarte eficientă in
cazul cuplurilor şi familiilor.

IDENTIFICAREA GÂNDURILOR AUTOMATE

ŞI A EMOŢIILOR ŞI COMPORTAMENTELOR ASOCIATE

Un prerechizit esenţial in modificarea cogniţiilor distorsionate sau extreme ale partenerilor sau
membrilor familiei cu privire la ei inşişi sau la ceilalţi este de a le intensifica abilitatea de identificare a
propriilor gânduri automate. După prezentarea conceptului de ganduri automate care apar spontan in
mintea unei persoane, terapeutul instruieşte cuplul şi membrii familiei cum să işi observe, in timpul
şedinţelor, paternurile de gandire care le influenţează ră spunsurile emoţionale şi comportamentale
negative, ale unuia faţă de celă lalt. In modelul cognitiv comportamental, monitorizarea experienţelor
subiective ale unui individ este o tehnică ce poate fi dezvoltată . Pentru a-şi imbună tă ţi abilitatea de
identificare a gandurilor lor automate, clienţilor li se cere, de obicei, să aibă un carneţel la indemană
intre şedinţe şi să noteze o scurtă descriere a circumstanţelor in care simt că au dificultă ţi cu privire la
relaţie sau in care intră in conflicte. Acest jurnal ar trebui să includă şi o descriere a gandurilor
automate ce le trec prin minte, dar şi a ră spunsurilor emoţionale sau comportamentale care rezultă ,
faţă de membrii familiei.
De obicei, noi folosim Monitoriză rile Gandurilor Disfuncţionale (o variantă a unei astfel de
monitoriză ri poate fi gă sită in Anexa B), o versiune modificată a Inregistră rii zilnice a Gandurilor
Disfuncţionale (Beck et al., 1979), creat iniţial pentru identificarea şi modificarea gandurilor automate
in terapia cognitivă individuală . Prin această modalitate de a ţine o evidenţă , terapeutul poate să le
demonstreze cuplurilor şi familiilor cum sunt legate gandurile lor automate de ră spunsurile
emoţionale şi comportamentale şi să ii ajute să inţeleagă subiectele specifice la nivel macro (de ex.,

91
probleme cu stabilirea limitelor) care ii supă ră in relaţii. De asemenea, această procedură ii ajută pe
membrii familiei să conştientizeze că ră spunsurile emoţionale şi comportamentale negative pe care le
au unul faţă de celă lalt pot fi controlate prin examinarea sistematică a cogniţiilor asociate. Astfel,
terapeutul il invaţă pe fiecare individ să işi asume mai multă responsabilitate pentru propriile
ră spunsuri. Un exerciţiu, care de multe ori se dovedeşte util, este cel in care cuplurile şi familiile işi
analizează in mod individual jurnalele şi indică legă turile dintre ganduri, emoţii şi comportament. Apoi
ii roagă pe fiecare să exploreze cogniţii alternative care ar putea produce ră spunsuri emoţionale şi
comportamentale diferite la o anumită situaţie
Figura 6.1. ilustrează Fişa de Inregistrare a Gandurilor Disfuncţionale a lui Richard, care s-a
enervat pe soţia sa, Samantha, atunci cand a dorit să plece cu maşina şi a observat că nu mai are
combustibil. Se poate observa cum gandul automat al lui Richard „Samantha mi-a lă sat din nou
rezervorul gol. Nu ii pasă de nimeni in afară de ea” l-a dus intr-o stare agitată . Odată ce Richard a fost
capabil să constate că s-a antrenat in distorsiuni de genul „gandirea totul sau nimic” şi „exagerare”, a
reuşit in cele din urmă să se redirecţioneze inspre o gandire mai raţională şi mai echilibrată şi să se
calmeze.

SCHEMELE
ŞI RESTRUCTURAREA LOR
Schemele rigide
Uneori cuplul sau membrii familiei menţin credinţe sau conceptualiză ri rigide cu privire la
anumite probleme. Cand acestea sunt violate de că tre informaţii noi, care sunt incongruente cu schema
rezistentă , in loc să accepte şi să se acomodeze sau să asimileze acest material, ei devin mai rigizi şi
mai neclintiţi şi utilizează raţionalizarea ca mecanism de apă rare, cand ar putea incorpora informaţiile

92
noi in schemele lor iar apoi să se adapteze. Acest lucru se poate intampla in cazul cuplurilor şi
membrilor familiei care ating niveluri patologice de rigiditate in ceea ce priveşte sistemele lor de
credinţe.

Schimbarea schemelor familiei de provenienţă

Indivizii sunt uneori reticenţi la schimbarea propriei gandiri, gandire care este diferită de cea a
familiei din care provin, deoarece consideră această schimbare ca fiind o lipsă de respect, sau vă d
menţinerea unui astfel de sistem de credinţă ca pe un semn de loialitate faţă de pă rinţi. Asta se
intamplă chiar dacă uneori noua gandire este mai raţională şi mai funcţională . Seamă nă cu schimbarea
decorului din casă pentru a fi in ton cu moda. Uneori vechiul decor pur şi simplu şi-a depă şit scopul şi
trebuie reparat sau schimbat. Uneori credinţele şi stilurile de gandire ale unui individ in legă tură cu
anumite situaţii trebuie şi ele restaurate şi revitalizate. Este irealist să se aştepte ca o credinţă veche
sau un stil de gandire vechi să poată funcţiona fă ră nici un fel de modificare pentru a se adapta la
situaţii noi. Adeseori viaţa inseamnă schimbare; lucrurile evoluează .

INSTAURAREA HOTĂRÂRILOR
PRIN RESTRUCTURARE ŞI REPETIŢIE

Cand membrii familiei incearcă să identifice gandurile, emoţiile şi comportamentul din

incidentele trecute, s-ar putea să intalnească dificultă ţi cu amintirea informaţiilor pertinente cu privire
la imprejură ri şi la ră spunsurile fiecă rei persoane, mai ales dacă interacţiunea de familie a fost
incă rcată emoţional. Imaginaţia, jocul de rol, sau ambele pot fi de ajutor in reactivarea amintirilor din
astfel de situaţii. In plus, de multe ori aceste tehnici reinvie reacţiile membrilor familiei, şi ceea ce
incepe ca un joc de rol poate deveni rapid o interacţiune in vivo. Membrii familiei pot fi invă ţaţi să facă
schimb de roluri, in timpul exerciţiilor de joc de rol, pentru a le creşte empatia faţă de experienţele
celuilalt in cadrul familiei (Epstein şi Baucom, 2002). De exemplu, soţilor li se poate cere să joace
fiecare rolul celuilalt in recrearea unei dispute pe care au avut-o recent, legată de partea financiară .
Focalizarea pe cadrul de referinţă şi pe sentimentele subiective ale celuilalt partener oferă noi
informaţii ce pot modifica modul in care un partener il vede pe celă lalt. Astfel, atunci cand soţul a jucat
rolul soţiei sale, a reuşit să ii inţeleagă mai bine anxietatea şi comportamentul conservator in privinţă
cheltuirii banilor, bazat pe experienţele de să ră cie din copilă rie.
De multe ori, membrii unui cuplu cu dificultă ţi in momentul in care vin la terapie, prezintă o
focalizare foarte restransă pe problemele din relaţie, in consecinţă , terapeutul le poate cere să dea
informaţii despre amintirile legate de gandurile, emoţiile şi comportamentul, care au avut loc in
perioada in care s-au cunoscut, in care au ieşit impreună şi care au apă rut sentimentele de dragoste.
Terapeutul se poate axa pe contrastul dintre sentimentele şi comportamentul din trecut şi cele din
prezent ca dovadă a faptului că partenerii au fost capabili să stabilească o legă tură intr-o manieră mult
mai satisfă că toare şi, prin efortul potrivit, vor putea să işi regenereze interacţiunea pozitivă .
Tehnicile imaginative ar trebui utilizate cu atenţie şi indemanare şi probabil ar trebui evitate
dacă există istoria unui abuz verbal sau fizic in relaţie. La fel şi in cazul tehnicilor de joc de rol, nu ar
trebui folosite pană cand terapeutul este sigur că membrii familiei vor fi capabili să işi stă panească
ră spunsurile emoţionale puternice şi comportamentul abuziv faţă de ceilalţi.

93
 Chiar dacă relatarea evenimentelor din trecut poate oferi informaţii importante, abilitatea
terapeutului de a evalua şi interveni in ră spunsurile cognitive, emoţionale şi comportamentale
problematice ale membrilor familiei unul faţă de celă lalt, pe mă sură ce au loc in timpul şedinţelor,
oferă cea mai bună oportunitate de schimbare a paternurilor familiei (Epstein şi Baucom, 2002).

TEHNICILE COMPORTAMENTALE

Training-ul de comunicare
Una dintre cele mai intalnite forme de intervenţie in diferitele abordă ri ale terapiei este
imbună tă ţirea abilită ţilor membrilor familiei in exprimarea gandurilor şi emoţiilor dar şi ascultarea
reciprocă eficientă . De fapt, mulţi sunt de pă rere că abilită ţile de comunicare sunt printre principalele
componente ale unei relaţii bune (McKay, Fanning şi Paleg, 2006). John Gottman (1994), care a condus
o parte substanţială din cercetarea pe relaţiile de cuplu, a relatat că studiile pe cuplurile care au ră mas
că să torite au demonstrat semnificaţia comunică rii, prezicand traiectoria longitudinală a
relaţiilor,prezicand astfel fie divorţul, fie satisfacţia maritală . De fapt, intr-un studiu longitudinal pe
cupluri cu nivel ridicat de agresivitate, Gottman şi Gottman (1999) au avut predicţii similare, cu
acurateţe, conform că rora probabilitatea divorţului va ră mane ridicată . Gottman (1994) a descoperit
că centrul echilibrului in aceste relaţii a inclus comportamentul emoţional, cogniţia, percepţia şi
fiziologia, pe care cercetă torii le-au considerat utile in predicţia divorţului. Gottman era de pă rere că
fiecare soţ stabileşte un echilibru al aspectelor pozitive şi negative in aceste patru zone, determinand
prin echilibre soarta finală a relaţiei.
Gottman (1994) a constatat că acele cupluri care gravitează in jurul divorţului au ară tat o rată
mai crecută a negativită ţii decat a pozivită ţii in comportamentul lor emoţional şi interacţiunea
maritală . A continuat cu desemnarea interacţiunilor negative specifice – nemulţumire/criticare,
dispreţ, mecanism de apă rare şi blocare – ca fiind cele mai predictibile in incetarea relaţiei. Aceşti
termeni au devenit cunoscuţi sub numele de „Cei patru Că lă reţi ai Apocalipsei” (1994, pag.10):
1. Nemulţumire/Criticare: Nemulţumire ca o expresie a neinţelegerii sau maniei cu privire la
anumite probleme. Acestea, după repetate incercă ri de a rezolva problemele, pot degenera in
critică care, in timp, debine tot mai globală şi mai invinuitoare.
2. Dispreţ: O batjocură , insultă , sarcasm sau luare in ras a unui individ, indicand incompetenţă
sau absurditate (de ex., dezaprobare, dispreţuire, judecare, injosiri, etc.)
3. Mecanism de apărare: O incercare de evitare sau de protejare a propriei persoane din calea
unui atac perceput. Un ră spuns poate fi negarea sau responsabilitatea pentru o problemă , un
contraatac sau un vaiet.
4. Blocarea: Ascultă torul eşuează in a-i oferi vreun semn vorbitorului astfel incat un „zid de
piatră ” este plasat intre ei. Din punct de vedere emoţional, vorbitorul percepe ascultă torul ca
fiind deconectat, ingamfat, ostil, dezaprobator, rece, sau neinteresat.

Cuplurile care au probleme de comunicare au tendinţa de a-şi reconstitui intreaga relaţie in

termeni de „cascada distanţei şi izolă rii” (Gottman şi Gottman, 1999, p. 306). Acest lucru include un
patern precum (1) vederea problemelor maritale ca fiind grave, (2) credinţa că nu are niciun rost
abordarea problemelor impreună cu celă lalt partener, (3) a se simţi copleşit de nemulţumirea
partenerului, (4) organizarea vieţilor in paralel aşa incat tot mai puţin timp petrec impreună cei doi,
(5) singură tate.

94
 S-a fă cut o altă distincţie cu privire la comunicarea liniară versus circulară . Comunicarea liniară
reflectă gandirea cauză -efect şi este focalizată pe celă lalt (in afară de sine). Cand un soţ se implică in
acest tip de comunicare, el sau ea nu vorbeşte despre sine sau nu se destă inuie, sau vorbeşte despre el
sau ea doar ca reacţie la ceilalţi. Comunicarea circulară reflectă o formă mai matură , diferenţiată , şi
abstractă a gandirii. La acest nivel, soţii pot discuta despre paternurile reciproce de blocare ale relaţiei.
De exemplu, o soţie poate indica faptul că este nervoasă datorită comportamentului nonverbal al
soţului să u. Poate clarifica semnificaţia ingrijoră rii sale şi, poate, elabora ca ră spuns la afişarea lui
comportamentală . In acest fel, partenerii pot vedea cum paternul comportamental al fiecă ruia il
influenţează pe al celuilalt şi pot incorpora această cunoştinţă in sistemul lor de credinţe. Paternurile
de comunicare incep să devină mai clare prin intermediul acestui tip de discuţie.
Comunicarea orientată pe conţinut este axată doar pe conţinutul specific al problemei. In acest
tip de comunicare, membrii familiei se concentrează doar pe ceea ce gandesc şi nu pe felul in care
gandesc. Comunicarea bazată pe proces este mult mai matură , diferenţiată şi abstractă . Membrii
familiei pot privi in afara lor pentru a deveni observatorii lor proprii. Ei pot discuta modul in care işi
vorbesc şi cum trebuie să işi modifice paternurile disfuncţionale de interacţiune şi comunicare.
Majoritatea programelor tradiţionale de training de comunicare sugerează ca terapeutul să
ajute cuplul sau pe membrii familiei, trecand de la comunicarea liniară la cea circulară şi de la
conţinutul comunică rii la procesul acesteia pentru a promova o comunicare să nă toasă . Acest proces se
poate desfă şura in timpul dialogului terapeutic in care terapeutul poate sublinia deficite specifice ale
comunică rii şi poate face sugestii in termeni de strategii pentru a imbună tă ţi comunicarea şi
interacţiunea. Una dintre modalită ţi poate fi propunerea diferitelor strategii, precum cele menţionate
in urmă toarele secţiuni, atat pentru vorbitor cat şi pentru ascultă tor:

Strategii pentru Vorbitor

Vorbitorul trebuie să identifice nevoile ascultă torului. Vorbitorii pot lua in considerare
urmă toarele strategii sau indicaţii atunci cand se exprimă :
1. Vorbeşte cu atenţie. Vorbitorul ar trebui să facă un efort să vorbească constant in aceeaşi
manieră , menţinand un contact vizual direct şi potrivit, şi să observe semnalele limbajului corporal
(facial sau al posturii) care indică cat de receptiv este partenerul sau partenera sa la ceea ce spune
vorbitorul. Utilizarea unui ton consistent, constant, cu o variaţie moderată , chiar şi atunci cand
indivizii sunt nervoşi sau supă raţi.
2. Pune întrebări cu înţeles. Intotdeauna se doreşte o conversaţie scurtă şi la obiect; cu
toateacestea, uneori folosirea intrebă rilor la care ră spunsul este „da” sau „nu” poate reduce
conversaţia şi să devină neproductivă . In schimb, vorbitorul poate avea in vedere intrebă ri care duc la
ră spunsuri mai dezvoltate din partea ascultă torului deoarece ele vor ajuta la facilitarea unei
comunică ri mai circulare – comunicarea in care există un schimb egal intre vorbitor şi ascultă tor.
3. Nu vorbi prea mult. Vorbeşte la subiect şi evită afirmaţiile deduse. Acest lucru oferă adeseori
asculă torului o şansă de a clarifica şi reflecta asupra a ceea ce aude.
4. Acceptă tăcerea. Ii permite ascultă torului să digere ceea ce se spune şi să se gandească . Nu
interpreta tă cerea drept rezistenţă . Uneori, cea mai bună metodă de a sublinia lucrurile importante
este pauza sau utilizarea perioadelor de tă cere după vorbire.
5. Evită interogatoriul contradictoriu. Bombardarea ascultă torului cu intrebă ri atunci cand
incearcă să afle ceva in timpul conversaţiei, poate fi foarte distructivă . Diplomaţia şi respectul pot fi
mijloace cu mult mai bune prin care ascultă torul este ajutat să audă mesajul pe care vrei să -l transmiţi.

95
Strategii pentru Ascultător
De multe ori cuplurile şi membrii familiei se ascultă unul pe celă lalt, insă doar la un nivel
minimal. Ei nu aud in realitate ceea ce se spune. Abilită ţile de ascultare bune implică o inţelegere clară
a ceea ce este spus şi abilitatea de a ră spunde in conversaţia circulară . Ascultă torii pot lua in
considerare urmă toarele indicaţii:
1. Ascultă cu atenţie. Incearcă să menţii un contact vizual bun cu vorbitorul şi arată -i că il auzi
prin afişarea comportamentelor ghidate de scopul pe care il ai şi de ră spunsuri afirmative.
2. Nu întrerupe. Adesea este dificil să auzi atunci cand vorbeşti. De asemenea, este interpretat ca
semn al lipsei de politeţe sau de respect. Există diferite strategii care te ajută să te stă paneşti
atunci cand incerci să asculţi conţinutul pe care nu vrei să il auzi, sau care te poate infuria (de
ex., vezi „Tehnica Hartie - Creion”).
3. Clarifică ce auzi. Incearcă să faci un sumar clar legat de ceea ce auzi la sfarşitul declaraţiei
vorbitorului. Acest lucru poate ajuta la a te asigura că obţii mesajul care se doreşte a fi transmis.
De asemenea, este important să recunoşti cand nu inţelegi sau ceva nu e clar, pentru a putea fi
repetat.
4. Reflectează asupra a ceea ce auzi. Poate fi diferit de clarificare. Reflecţia implică transmiterea
că tre vorbitor a faptului că eşti conştient şi că inţelegi ce se spune. In esenţă , asta inseamnă
repetarea declaraţiei vorbitorului cu un sens al afirmaţiei pentru a indica faptul că mesajul a
fost recepţionat.
5. Sumarizează. Atat vorbitorul cat şi ascultă torul ar trebui, intotdeauna, să incerce să işi
sumarizeze conversaţia astfel incat să nu ră mană nimic pe dinafară şi amandoi să fi inţeles in
mod clar ceea ce s-a comunicat. Este probabil unul dintre punctele esenţiale ale comunică rii
circulare.

Suplimentar, recomand uneori clienţilor să citească pentru a-i ajuta să se obişnuiască cu

ascultarea celorlalţi. O excelentă sursă o reprezintă cartea The Lost Art of Listening de Michael P.
Nichols (1995).
Training-ul de comunicare este o parte esenţială a terapiei cognitiv-comportamentale deoarece
poate avea un impact pozitiv asupra interacţiunilor comportamentale problematice, reducerii
cogniţiilor distorsionate ale membrilor familiei ale unuia faţă de celă lalt, şi contribuie la reglarea
experienţei şi emoţiei expresive. Indicaţiile pentru vorbitori includ şi recunoaşterea subiectivită ţii
propriului punct de vedere (fă ră a sugera că punctele de vedere ale celorlalţi nu sunt valide),
descrierea emoţiilor dar şi a gandurilor, sublinierea lucrurilor pozitive dar şi a problemelor, vorbirea
in termeni specifici şi nu in termeni globali, a fi concis astfel incat ascultă torul să absoarbă şi să işi
amintească mesajul, şi utilizarea unei coordonă ri bune in timp (de ex., a nu se discuta subiecte
importante atunci cand partenerul se pregă teşte să doarmă ). Directivele unei ascultă ri empatice includ
şi expunerea atenţiei prin acţiuni nonverbale (de ex., contact vizual, semn cu capul) şi demonstrarea
acceptă rii mesajului vorbitorului (dreptul unei persoane de a avea sentimente personale). Chiar dacă
eşti sau nu de acord cu partenerul, este important să incerci să inţelegi perspectivele celeilalte
persoane şi să reflectezi asupra inţelegerii tale prin parafrazarea celor spuse de vorbitor.
După training, membrii familiei ar trebui să primească materiale cu indicaţiile comunică rii pe
care să le poată folosi şi la care să poată face referire ori de cate ori este necesar in timpul schimbului
verbal de acasă .
Gottman şi Gottman (1999) au enumerat 11 scopuri in strategiile lor de intervenţie, care, atunci
cand sunt atinse, semnalează sfarşitul terapiei. De exemplu, indicatorii divorţului, in special cei „Patru

96
Că lă reţi” menţionaţi mai sus, trebuie reduşi semnificativ pe mă sură ce cuplul işi rezolvă conflictele.
Mai mult, trebuie redus procentul de negativitate in comparaţie cu procentul de pozitivitate. Autorii
sunt de pă rere că este necesară stabilirea unui amortizor, prin intermediul că ruia mania unui partener
să fie mult mai uşor vă zută ca o informaţie valoroasă şi nu ca un atac personal asupra celuilalt.
Sugerează şi crearea unei „hă rţi a iubirii” care să fie menţinută in fiecare zi. Aceasta poate oferi soţilor
un mijloc prin care să continue să inveţe despre lumile fiecă ruia actualizandu-şi cunoştinţele periodic.
Este recomandată şi crearea unei extinderi a sentimentului pozitiv (POS). Aceste tipuri de sentimente
sunt definite ca „o discrepanţă intre perspectivele persoanei din exterior şi celei din interior”. Acest
lucru implică mesaje şi observaţii care sunt de obicei descrise ca negative sau enervante, dar vă zute in
schimb ca neutre sau pozitive de că tre receptorul mesajelor (Gottman şi Gottman, 1999, p. 313).
Menţinerea POS-ului este realizată prin integrare versus evitare, sugerand astfel faptul că , din punct de
vedere emoţional, soţii sunt mult mai conectaţi şi angajaţi unul faţă de celă lalt. O mare parte din
această conectare este non-emoţională şi are loc in cadrul evenimentelor banale zilnice din cadrul
mariajului şi contextelor familiale neutre. Gottman şi Gottman (1999) consideră că fiecare persoană
trebuie să accepte influenţa din partea soţului sau soţiei, mai ales soţul din partea soţiei, şi sugerează
urmă toarele puncte pe care soţii trebuie să le ia in considerare:
 In cazul unui conflict utilizaţi mai degrabă un start calm decat unul dur.
 Reparaţi in mod eficace lanţul de interacţiuni negative.
 Utilizaţi o emoţie pozitivă pentru scă derea intensifică rii.
 Invă ţaţi cum să vă calmaţi fiziologic partenerul şi pe voi inşivă .
 Dobandiţi uneltele prin care să imbună tă ţiţi fiecare conversaţie fă ră ajutorul
terapeutului.
De asemenea, este important ca terapeuţii să modeleze abilită ţi bune de exprimare şi ascultare.
Pot utiliza casete video pentru exemplificare, precum cele care insoţesc cartea Fighting for Your
Marriage a lui Markman et al. (1994). In timpul şedinţelor, terapeutul instruieşte cuplul sau membrii
familiei in urmarea indicaţiilor comunică rii, incepand cu discuţii legate de subiectele relativ benigne
astfel incat emoţiile negative să nu influenţeze abilită ţile constructive. Pe mă sură ce indivizii dau
dovadă de abilită ţi bune, li se cere să le exerseze in subiecte conflictuale ca sarcini pentru acasă .
Urmarea indicaţiilor menţionate mai devreme ajută de multe ori la intensificarea percepţiilor fiecă rui
individ cu privire la faptul că ceilalţi sunt respectuoşi şi au bună voinţă faţă de ei.
Uneori, in ciuda regulilor sau indicaţiilor folosite in trainingul de comunicare, terapeuţii de
familie pot observa că soţii şi membrii familiei continuă să aibă dificultă ţi in ceea ce priveşte abţinerea
de la disputele cu ceilalţi. Asta poate insemna punerea la incercare a ră bdă rii clinice a terapeutului şi
mult timp pierdut cu terapia. Unele dintre tehnicile discutate in urmă toarele paragrafe pot fi extrem de
utile in munca cu indivizii care continuă să aibă aceste dificultă ţi.

Transmiterea empatiei
Una dintre cele mai intalnite nemulţumiri ale membrilor familiei este cea legată de faptul că
ceilalţi nu reuşesc să le arate niciun fel de empatie pentru sentimentele pe care şi le-au exprimat sau
dificultă ţile prin care trec. Invă ţarea cuplurilor şi membrilor familiei să asculte şi să exprime empatie
necesită uneori training şi demonstraţie. Pe langă abilită ţile de ascultare, este esenţială demonstrarea
inţelegerii şi exprimă rii empatiei, mai ales datorită faptului că duc la urmă toarea problemă : un
sentiment al validă rii. Empatia este o condiţie prealabilă intimită ţii şi schimbului pozitiv. Caţiva
cercetă tori (Guerney, 1977), au dezvoltat programe terapeutice complexe focalizate pe principiile
dezvoltă rii abilită ţilor empatice. Un program renumit (Conjugal Relationship Enhancement), dar şi

97
unul promovat de Barry Ginsberg (1997, 2000) in Abordarea Intensifică rii Relaţiei, oferă modalită ţi
eficiente de sporire a satisfacţiei relaţiei.

Validare
Conceptul de validare a apă rut in numeroase texte legate de terapia de cuplu şi familie şi a fost
notat de că tre Gottman, Notarius, Gonso şi Markman (1976) şi Markman et al. (1994). Validarea ar
trebui diferenţiată in mod clar de reflectare şi acord, in sensul că este o comunicare a cunoştinţelor
fă ră a fi neapă rat nevoie de acord. Prin urmare, membrii familiei pot valida prin ră spunsurile lor fă ră a
trece neapă rat la dezacord, care ajută uneori la ină buşirea tensiunii intr-un schimb negativ. Ceea ce
urmează este un exemplu al validă rii sentimentelor, fă ră a fi de acord.
Jackie: Nu pot să cred că soţii Schleagel nici mă car nu s-au uitat la noi cand am trecut pe langă ei in
restaurant impreună cu soţii Davise seara trecută . M-am simţit atat de ignorată .
Luke: Ei bine, nu ştiam că ne ignorau. Poate nu purtau ochelarii sau nu ne-au vă zut. Insă cu siguranţă
inţeleg de ce te-ai simţi ciudat şi fă ră ră spuns.
Jackie: Pă i, m-am simţit. Ce ii costă să arunce o privire că tre noi şi să ne admită prezenţa fă cand cu
mana sau ceva de genul ă sta? Ştiu că era aglomeraţie şi gă lă gie dar, chiar şi aşa, imi dă un
sentiment de desconsiderare.
Luke: Ştiu. Am observat că te-a deranjat şi mi-a pă rut ră u, dar pe mine nu m-a afectat la fel. Ştiu să fac
faţă acestor situaţii. Incerc să nu las problemele mă runte să mă afecteze, nu merită .

Luke a fă cut o treabă excelentă cu validarea sentimentelor soţiei sale chiar dacă , in
acelaşi timp, nu a fost de acord cu faptul că prietenii lor i-au ignorat. Este uşor de observat cum
un soţ poate să il susţină pe celă lalt, dar in acelaşi timp ii sugerează că trebuie să privească şi
perspective diferite şi să reconsidere unele alternative. Ră spunsul lui Luke a servit la facilitarea
unei gandiri tranziţionale pentru Jackie şi, probabil, incurajarea ei de a considera dacă se
antrenează intr-o distorsiune cognitivă sau, cel puţin, intr-o expectanţă nerealistă .
Validarea este extrem de importantă in relaţii. De multe ori, face diferenţa intre indivizii
care se simt izolaţi sau deconectaţi in schimburile cu soţii sau membrii familiei şi indivizii cu un
sens de siguranţă in relaţie. Validarea este şi un ră spuns excelent faţă de un soţ sau membru al
familiei atunci cand acesta este supă rat, precum in conversaţia precedentă . Indiferent dacă acel
comportament al partenerului a cauzat sau nu sentimentele, validarea poate servi drept un mijloc
bun de mediere. Terapeuţii pot introduce periodic in munca lor cu cuplurile exerciţii de validare
şi ii pot instrui cum să recunoască nevoia de validare şi să o ofere cand este necesar.

Tehnici pentru Modificarea şi Reducerea Întreruperilor în Comunicare

Pe parcursul carierei lor, terapeuţii sunt aproape siguri că vor intalni indivizi care se intrerup in
mod agresiv in timp ce incearcă să işi relateze propriile versiuni ale unei situaţii sau să işi exprime
sentimentele. Este un lucru natural, mai ales cand sunt discutate subiecte incă rcate emoţional. Chiar
dacă nu toate intreruperile au un rezultat negativ, astfel de intruziuni pot crea o atmosferă de
neinţelegere şi, uneori, pot inhiba procesul terapiei. Fiecă rui terapeut ii este sortit să intalnească
asemenea situaţii şi va avea nevoie să se bazeze pe numeroase strategii pentru a le controla. Au existat
numeroase intervenţii sugerate in literatura de specialitate de-alungul anilor care au fost create
pentru a remedia această problemă . De exemplu, Markman, Stanley şi Blumberg (1994) au dezvoltat o
strategie in care partenerilor li se oferă o bucată de linoleu sau un alt tip de material pentru podea,
ţinută de că tre individul care vorbeşte pentru a indica cine „are cuvantul” şi că partenerul trebuie să se

98
abţină să -l intrerupă sau să intervină (p.63). Chiar dacă această tehnică s-a dovedit eficientă in unele
cazuri, in altele a fost dezastruoasă , mai ales cand sunt implicaţi indivizi impulsivi şi furioşi (O dată am
fost lovit in faţă cu o bucată = zbură toare de linoleum). Acest lucru este in special problematic atunci
cand conţinutul prezentă rii unui partener este presupus de celă lalt partener ca fiind incorect sau
aţaţă tor (Dattilio, 2001c).
O altă tehnică sugerată de Susan Heitler (1995) este cea in care terapeutul intrerupe soţul sau
membrul familiei care intervine şi ii cere să inceteze cu disputa sau, pur şi simplu, ii spune să se
oprească . Din nou, această tehnică este eficientă uneori, dar datorită faptului că trebuie repetată de
nenumă rate ori, poate ocupa timpul valoros al procesului terapeutic şi devine frustrant pentru
terapeut şi ajunge să funcţioneze mai mult ca un arbitru decat un clinician (O dată am ajuns să spun
„stop” de 146 de ori in timpul unei singure şedinţe cu o familie volatilă ) (Dattilio, 2007). O astfel de
intervenţie poate reduce şi o parte a exprimă rii emoţionale care poate fi un component important al
procesului terapeutic, impiedicand exprimarea materialului vital.

Tehnica Hârtie - Creion

Cuplurile şi membrii familiei mi-au mă rturisit, in multe ocazii, că unul dintre principalele
motive pentru care se intrerup spontan este teama că nu vor avea oportunitatea să işi exprime
propriile ganduri şi emoţii spontane. Aşadar, este importantă crearea unui mecanism prin care
indivizii vor putea să işi captureze gandurile automate şi ră spunsurile emoţionale fă ră a intrerupe
fluxul tratamentului.
In urmă cu caţiva ani, in timp ce lucram cu un cuplu incă rcat emoţional, am dezvoltat o tehnică
pe care am gă sit-o eficientă in a le ajuta pe cupluri sau pe membrii familiei să işi stă panească
imboldurile impulsive de intrerupere a exprimă rilor.
Intr-o zi, in timpul unei şedinţe cu un cuplu, am observat că soţia se juca nervos cu un pix pe
care il ţinea in mană pe mă sură ce soţul relata interpretarea proprie in ceea ce priveşte disputa pe care
au avut-o cu 2 zile inainte. Cearta dintre cei doi a dus la un schimb abuziv fizic in care femeia şi-a
plesnit soţul, rezultand o situaţie destul de zgomotoasă . Ambilor parteneri li s-a cerut să işi exprime
interpretă rile situaţiei. In timp ce ascultam punctul de vedere al soţului, femeia a devenit mai anxioasă
şi, in consecinţă , s-a jucat din ce in ce mai nervos cu pixul din mană .
Terapeutul cognitiv-comportamental din mine a vrut să o intrebe ce ii trecea prin minte dar, in
acelaşi timp, nu am dorit să intrerup şirul gandurilor soţului. M-am gandit „Dacă ar avea oportunitatea
să işi noteze gandurile automate şi emoţiile implicite, ar fi capabilă să işi direcţioneze atenţia asupra
unei sarcini constructive şi să captureze o parte din intensitatea sentimentelor sale. Ar avea şi
siguranţa cu privire la conţinutul gandurilor şi emoţiilor sale, că acesta nu se va pierde şi se va putea
raporta la el după ce soţul va termina de povestit.” I-am cerut să facă acel lucru şi i-am sugerat şi
soţului ei să se antreneze in acelaşi tip de exerciţiu in timp ce ea vorbeşte. Le-am oferit pix şi hartie
pentru a putea inregistra orice gand sau emoţie pe care o vor tră i in timp ce ascultă interpretarea
partenerului in legă tură cu incidentul, asiguranduse astfel că acel conţinut va fi discutat mai tarziu.
Spre incantarea mea, această intervenţie a funcţionat foarte bine. I-a ţinut pe ambii soţi ocupaţi şi
implicaţi pe mă sură ce işi dă deau voie să vorbească . Amandoi au raportat că s-au simţit satisfă cuţi
pentru că niciunul dintre gandurile sau emoţiile lor nu a fost ignorat sau lă sat pe dinafară .
Procesul real al exerciţiului cognitiv-comportamental al scrierii nu este doar catarctic, ci scade
numă rul intreruperilor, permite soţilor şi membrilor familiei să işi focalizeze atenţia şi ii ajută să
asculte ceea ce se spune pe mă sură ce au o evidenţă in scris a informaţiilor valoroase.

99
 Această tehnică , precum multe altele, nu funcţionează in fiecare caz. De fapt, unii indivizi o
consideră o intervenţie mecanică şi refuză să se conformeze. Poate incuraja unii soţi să nu se asculte
reciproc şi trebuie să li se amintească să asculte cand notează . Cu toate acestea, tehnica ar trebui luată
in considerare atunci cand partenerii sau membrii familiei continuă să se intrerupă . Un asemenea
comportament se poate datora şi problemelor de limită şi control care trebuie, de asemenea, abordate.
Cel puţin tehnica hartie - creion este o metodă ce permite analizarea subiectului intreruperii intr-o
nouă lumină . Se susţine că necesitatea este „mama invenţiei”. Consideraţi utilizarea acestei invenţii la
inceputul fazei de tratament, deoarece probabilitatea eficienţei este mai ridicată cu cat este mai repede
pusă in aplicare.

Strategiile de rezolvare de probleme

Nu este surprinză tor că un cuplu sau o familie care are adeseori dificultă ţi in rezolvarea de
probleme mai ales că acest lucru are un impact puternic asupra inţelegerii şi comunică rii. Cand este
cazul negocierii, este necesară abilitatea de a cantă ri alternativele intr-un mod calm. Aceasta este
considerată unele dintre cele mai dificile zone ale neinţelegerilor (Bennun, 1985). De aceea strategiile
de rezolvare de probleme au fost intotdeauna o parte importantă a terapiei cognitivcomportamentale
de cuplu şi familie (Dattilio şi Van Hout, 2006).
Epstein şi Baucom (2002) au sumarizat o serie de cercetă ri care au scos in evidenţă un set de
trei factori importanţi in ceea ce priveşte rezolvarea de probleme in cadrul cuplurilor şi familiilor.
1. modalită ţi de comunicare specifice, cum ar fi acceptarea responsabilită ţii şi exprimarea
mulţumirii faţă de celă lalt.
2. anumite paternuri de interacţiune sau modalită ţi prin care ambii partenri işi ră spund
reciproc, ambii utilizand modalită ţi constructive de comunicare lucru care să indice o satisfacţie
ridicată in ceea ce priveşte relaţia lor.
3. incorporarea in soluţiile gă site a preferinţelor şi dorinţelor ambilor parteneri (Epstein &
Baucom, 2002, pag. 39)
Terapeuţii cognitiv – comportamentalişti utilizează , de asemenea, şi instrucţiuni verbale sau
scrise, modelarea, repetarea comportamentală şi ghidarea, cu scopul de a facilita utilizarea unor
tehnici eficiente de rezolvare de probleme. Principalii paşi in rezolvarea de probleme implică
adoptarea unei definiţii clare a problemei, definiţie care să fie exprimată in termeni de comportamente
care se intamplă sau nu se intamplă , mai apoi generarea de soluţii comportamentale ale problemei
fă ră a ataca pă rerile unui membru al familiei, evaluarea avantajelor şi dezavantajelor fiecă rei
alternative propuse şi selectarea soluţiei care pare a fi fezabilă şi atractivă din punctul tuturor
persoanelor implicate iar, la final, că derea de comun acord in ceea ce priveşte o perioadă in care se
testează implementarea soluţiei alese şi se evaluează eficienţa acesteia. Un element esenţial in
achiziţia acestor abilită ţi de rezolvare de probleme este reprezentat de temele pentru acasă (Dattilio,
2002; Epstein & Baucom, 2002).
Ceea ce urmează reprezintă un set de paşi, preluaţi de la Epstein şi Schlesinger (1996), paşi
care pot fi utilizaţi ca şi indicaţii pentru rezolvare de probleme in cazul cuplurilor şi familiilor:
 Definiţi problema in termeni comportamentali specifici. Comparaţi percepţiile şi ajungeţi la o
descriere agreabilă a problemei.
 Generaţi un set de soluţii posibile.
 Evaluaţi avantajele şi dezavantajele fiecă rei soluţii.
 Alegeţi o soluţie realizabilă .
 Implementaţi soluţia aleasă şi evaluaţi-i eficacitatea.

100
Toţi aceşti paşi pot fi utilizaţi in mod strategic ca şi sarcină permanentă pentru acasă , iar terapeutul
analizează procesul şi rezultatele sale impreună cu cuplul sau familia.

Contracte de schimbare comportamentală

Contractele de schimbare comportamentală sunt o parte integrală a terapiei cognitiv
comportamentale. Ele au un rol important in reducerea tensiunilor familiei. Cu toate acestea,
terapeuţii ar trebui să evite să condiţioneze schimbarea comportamentală a unui membru al familiei
doar de schimbarea comportamentului celuilalt. Mai specific, scopul contractelor este ca fiecare
persoană să identifice şi să implementeze un comportament specific care să implice imbună tă ţiri in
ceea ce priveşte propria persoană , indiferent de acţiunile celorlalţi. Cea mai mare provocare pentru
terapeut este să incurajeze membrii familiei să evite „statul ca la un spectacol” aştepand ca ceilalţi să
se comporte primii in mod pozitiv. Scurte prezentă ri didactice asupra reciprocită ţii negative in relaţiile
cu dificultă ţi, faptul că o persoană poate avea control numai asupra propriilor acţiuni şi importanţa
asumă rii unui angajament personal pentru imbună tă ţirea atmosferei familiei sunt cateva dintre
intervenţiile ce pot reduce reticenţa indivizilor faţă de cine face prima contribuţie pozitivă .
Urmă torul exemplu ilustrează un contract de schimbare comportamentală .

CAZUL LUI SALLY ŞI AL LUI KURT

Sally s-a plans de faptul că , soţul ei, Kurt avea un obicei prost de a citi ziarele in timp ce stă tea
pe scaun şi apoi le arunca pe podea intr-o gră madă dezorganizată pentru ca menajera să le arunce mai
tarziu. In schimb, Sally dorea ca acesta să pună ziarul citit intr-o pungă de hartie langă scaun iar la
sfarşitul să ptă manii să le ia şi să le ducă la gunoi. Sally era de pă rere că prin metoda ei locul va pă rea
mai curat decat să fie lă sate pe podea intr-un mod dezorganizat. In cele din urmă , Kurt a fost de acord
dar dorea ca, in schimb, Sally să işi amintească să nu mai lase umeraşe goale pe clanţa dormitorului lor,
un obicei care il scotea din să rite. Un astfel de contract de schimbare a pă rut eficient in menţinerea
comportamentului schimbat atat pentru Kurt cat şi pentru Sally.

Intervenţii pentru deficite şi excese în răspunsurile emoţionale

Chiar dacă terapia cognitiv -comportamentală este uneori caracterizată ca neglijand emoţiile,
aceasta este o percepţie greşită . O varietate de intervenţii este utilizată , fie pentru a spori experienţele
emoţionale ale indivizilor retraşi, fie pentru a modera ră spunsurile extreme. In cazul membrilor
familiei care raportează că experienţează puţine emoţii, terapeutul poate (1) să stabilească indicaţii
clare pentru comportamentul din cadrul şi din afara şedinţelor, in care exprimarea de sine nu va duce
la incriminare din partea celorlalţi membrii, (2) să utilizeze intrebă ri de genul lanţului inferenţial
pentru a cere informaţii despre emoţiile şi cogniţiile implicite, (3) să instruiască o persoană cum să
recunoască semnele interne ale stă rilor ei emoţionale, (4) să repete fraze care au impact emoţional
asupra persoanei, (5) să refocalizeze atenţia asupra subiectelor relevante din punct de vedere
emoţional, atunci cand individul incearcă să schimbe subiectul, şi (6) să angajeze individul in jocuri de
rol cu privire la probleme importante din cadrul relaţiei, pentru a determina astfel ră spunsuri
emoţionale. In cazul indivizilor care experienţează emoţii intense care ii afectează pe ei şi pe partenerii
de cuplu, terapeutul poate (1) să ajute o persoană să işi compartimenteze ră spunsurile emoţionale
prin programarea unor momente specifice in care să discute subiectele dificile, (2) să instruiască
individul in activită ţi care să il ajute să se liniştească , precum tehnicile de relaxare, (3) să ii
imbună tă ţească abilitatea de monitorizare şi de a face faţă gandurilor automate supă ră toare, (4) să
incurajeze persoana să caute sprijin social din partea membrilor familiei şi a celorlalţi, (5) să ii

101
dezvolte abilitatea de a tolera sentimentele stresante, şi (6) să sporească abilită ţile persoanei de a
exprima emoţii in mod constructiv in aşa fel incat ceilalţi să ii acorde atenţie.

Contractele de contingenţă
Această tehnică a fost dezvoltată iniţial de Richard Stuart (1969), care a crezut in focalizarea pe
sprijinul interpersonal, cuplurile şi membrii familiei oferindu-şi ră spuns unul altuia. Afirmaţia lui
Stuart susţinea că este mai eficientă focalizarea pe modul in care poate fi maximizată schimbarea
comportamentelor pozitive - soţii trebuind să scrie un contract in această privinţă , decat focalizarea pe
modul in care pot fi modificate ră spunsurile nedorite şi disruptive ale unui soţ sau unui membru
nemulţumit al familiei. Această strategie s-a bazat pe principiul reciprocită ţii, introdus de Joseph
Wolpe (1977). Utilizarea reciprocită ţii avea drept scop obţinerea unui echilibru in schimbarea
comportamentală . Un exemplu il reprezintă folosirea quid pro quo.
Pionierul terapiei de familie Don Daveson (1965) a sugerat o strategie similară , utilizand
analogiile medicale şi sociale ale homeostaziei şi quid pro quo. Cea din urmă , după cum a sugerat şi
Stuart (1969), avea drept scop fomarea statutului unui soţ sau al unui membru al familiei pentru a
servi drept mediator al intă ririlor in ceea ce priveşte influenţarea comportamentului celuilalt soţ sau a
celorlalţi membrii. Acel lucru se realiza atunci cand unul dintre parteneri era pus să facă ceea ce
celă lalt dorea. Aşadar, s-a emis ipoteza conform că reia posibilitatea ca un soţ sau un membru al
familiei să işi schimbe comportamentul pentru a fi pe placul cuiva este mai mare atunci cand acea
persoană i-a fă cut la randul ei pe plac. De asemenea, o astfel de persoană nu ar fi la fel de motivată să
işi schimbe comportamentul pentru a face pe placul unei alte persoane a că rui comportament nu este
vă zut la fel.
Atitudinea cea din urmă este vă zută adeseori la inceputul terapiei de cuplu atunci cand soţii au
anumite blocaje şi unul ii spune terapeutului „Nu am de gand să fac eu primul pas că tre schimbare. De
ce ar trebui? El (sau ea) nu face niciodată prima mişcare.” Acest tip de luptă a puterii sau blocaj este
lucrul pentru care a fost creat quid pro quo. Stuart a sugerat luarea iniţiativei intervenţiei in afara
cuplului sau familiei prin dezvoltarea unui mediu in care frecvenţa şi intensitatea intă ririi pozitive
mutuale să fie maximizată . Deci, intr-o situaţie in care soţii au blocaje, terapeutul ii poate instrui să işi
caute simultan calită ţile pozitive decat să se focalizeze pe aspectele nedorite. Stuart a subliniat, pentru
utilizarea acestei strategii, un proces format din patru paşi:
1. Identificarea unui motiv pentru schimbarea mutuală
2. A cere fiecă rui soţ sau membru al familiei să iniţieze schimbă rile in propriul comportament.
3. Inregistrarea frecvenţei comportamentului ţintă pe un grafic.
4. Fiecare soţ sau membru de familie să semneze un contract in scris pentru o serie de
schimbă ri in comportamentele dorite.
Anumite simboluri, cum ar fi jetoanele sau monedele, pot fi utilizate drept recompense. In acest
mod, un individ işi poate forma un sold creditor care poate fi schimbat mai tarziu atunci cand
persoana devine receptorul recompenselor comportamentale din partea altora (jetoanele nu sunt
acceptate prea bine de că tre membrii familiilor din ziua de azi aşa că , sunt utilizate contractele in
scris).

Training-ul asertiv
Acesta este o formă de abilită ţilor sociale folosit adeseori in terapia de familie.
Comportamentele timide şi intimidate care sunt observate la membrii familiei şi datorită că rora evită
să vorbească despre sine, sau in unele cazuri, rezultă a fi prea agresivi, pot fi una dintre zonele care

102
provoacă mari dificultă ţi in relaţii. Cand devine o problemă evidentă in interacţiune, există necesitatea
unui training formal pentru identificarea diferenţei intre ră spunsurile agresive şi cele asertive. In
momentul in care soţii sau membrii familiei sunt puşi să practice intre ei toate cele trei tipuri de
ră spunsuri - non-asertiv, asertiv, agresiv, pot conştientiza beneficiile comportamentului asertiv prin
obţinerea unei interacţiuni să nă toase.
Terapeutul poate implementa jocul de rol pe parcursul şedinţelor, participarea indivizilor la
programe de training, sau vizionarea casetelor de training de asertivitate, in special cele care includ
contextul unui cuplu sau al unei familii. Permiţandu-le soţilor să observe modele de acelaşi sex, de
varstă apropiată , ii poate ajuta in observarea diferenţei dintre comportamentul asertiv şi cele non-
asertive sau agresive.
Trebuie luate in considerare şi problemele culturale atunci cand este sugerat un training de
asertivitate, mai ales in cazul soţilor şi familiilor cu diferite origini, precum cei care provin din culturile
care descurajează femeile care se impun in faţa soţilor. De asemenea, pot fi utilizate şi sarcinile pentru
acasă care implică practicarea comportamentului asertiv, sau sarcini de biblioterapie pentru citirea
unor anumite că rţi, precum Your Perfect Right de Alberti şi Emmons (2001).

Tehnici şi intervenţii paradoxale

Tehnicile şi intervenţiile paradoxale există de mult timp (Dowd şi Swobodoa, 1984). Propuse
iniţial de existenţialiştii umanişti (Frankl, 1960) şi, mai apoi, de terapeuţii orientaţi spre terapia
comportamentală (Ascher, 1980, 1984), principiile lor au fost aplicate schimbă rii psihologice umane.
Utilizate de terapeuţii de cuplu şi familie, tehnicile şi intervenţiile paradoxale, cunoscute mai
bine sub numele de „prescriere de simptome” (Watzalawick, Weakland şi Fisch, 1974), datează de la
mijlocul anilor 1960, atunci cand Watzalawick, Beavin şi Daveson (1967) au recomandat folosirea lor
in terapia de cuplu şi familie.
Există mai multe tipuri de tehnici paradoxale (Weeks şi L’Abate, 1979). Scopurile specifice sunt
esenţiale in intervenţiile paradoxale, care au fost numite in literatura de specialitate drept „paradox
pragmatic” (Weeks şi L’Abate, 1982). Astfel, intenţia paradoxală pune individul, cuplul sau chiar
familia intr-un fel de situaţie cu multiple condiţionă ri in care nu există o alegere reală , sau o situaţie
„fă ră risc de pierdere” in cazul paradoxului terapeutic. Conceptul de bază este producerea unei
schimbă ri de ordin secund in structura unui sistem.
In anul 1928, Dunlap (1932) a inceput aplicarea unei tehnici pe care o numise, in acea perioadă ,
o practică negativă pentru diferite probleme, care includea roaderea unghiilor, enuresis-ul şi balbaitul.
Dunlap direcţiona individul spre practicarea unui simptom in condiţii prescrise anticipand că obiceiul
va dispă rea. Prescripţiile paradoxale se impart de obicei in două direcţii, cea inspre incurajarea
comportamentelor simptomatice şi cea inspre regulile care guvernează şi sunt caracteristice unui
anumit cuplu sau familii (Weeks şi L’Abate, 1979). Mai departe, metodele paradoxale le-au inclus pe
cele care utilizează prescripţiile, cum ar fi (1) incurajarea unui pacient să aibă un comportament
simptomatic, (2) oferirea permisiunii cuplurilor şi membrilor familiei să experienţeze aceste
simptome şi (3) practică , care include incurajarea amelioră rii comportamentului simptomatic, şi
predicţie, care implică sugerarea unei relaxă ri deliberate pentru cuplu sau membrii familiei
(Bornstein, Krueger şi Cogswell, 1989). Metodele paradoxale pot fi inşelă toare iar terapeutul trebuie
să fie atent la momentul şi la modul in care le utilizează . El trebuie să conceptualizeze problemele in
mod sistematic, luand in considerare toţi factorii implicaţi in problemele respective.
Weeks şi L’Abate (1982) sunt cunoscuţi pentru principiile lor de bază in psihoterapia
paradoxală folosite in cuplu şi familie. Cei doi descriu urmă toarele cinci principii. Primul utilizează

103
simptomele ca un aliat. Comportamentul asimptomatic al cuplului sau familiei nu este luat in
considerare in termeni negativi, ci, mai degrabă , este vă zut ca un vehicul pentru schimbare. Această
abordare se bazează pe ideea conform că reia funcţia simptomului a fost aceea de a exclude de la
inceput schimbarea in sistemul familiei. Principiul al doilea, care constă in identificarea simptomului
specific, este aplicabil simptomelor care apar intr-un context social şi este, aşadar, crucial in cazul
cuplurilor şi familiilor. Al treilea principiu plasează simptomul sub control conştient. Dacă terapeutul
lucrează cu un individ, paradoxul poate fi construit in mod conştient prin enactment şi poate amplifica
simptomul. Cand acesta se manifestă in cadrul unui sistem de interacţiune, precum in cuplu sau in
familie, ar trebui incluşi toţi membrii sistemului. O strategie necesară pentru a ajunge in acest punct
poate fi ajutorul oferit de membrii familiei pentru ca individul să experienţeze simptomul. O a doua
strategie poate consta in rolul paradoxal pe care şi-l asumă un alt membru al familiei. Exemplul clasic
citat de Weeks şi L’Abate este urmă torul:
Se presupune că simptomul este comportamentul deplasat al fiicei din cadrul familiei mono-parentale şi
preluarea controlului de că tre aceasta. Fiicei i se spune să exagereze controlul pe care il ia asupra mamei
sale. In acelaşi timp, mamei i se spune să ia parte la rolul paradoxal al copilului său. Este instruită să
renunţe la poziţia sa autoritară şi să devină un copil neajutorat. (1982, p. 91).

Weeks şi L’Abate au continuat cu elaborarea celui de-al patrulea principiu, care implică
blocarea apariţiei simptomului. Acest lucru poate fi realizat prin prezicerea sau prescrierea unei reale
recidive. In cele din urmă , principiul cinci serveşte la asigurarea implică rii clientului. Acest lucru este
posibil prin anumite tehnici, cum ar fi instruirea individului să aibă simptomul. Alternativ, el poate
primi un mesaj in scris pe care să il citească in mod regulat (de ex., „Trebuie să continui să mă revolt
impotriva dorinţelor pă rinţilor mei”).
Una dintre cele mai utilizate strategii paradoxale este implementarea prescripţiilor. In esenţă ,
această tehnică constă in instruirea membrilor familiei să exagereze simptomul de care se plang.
Aşadar, dacă ei susţin că atmosfera familiei este caracterizată de certuri frecvente, pot fi incurajaţi să
inveţe o modalitate mai eficientă de a se certa. Li se poate cere să işi programeze momentele in care
trebuie să se certe. DeShazer (1978, p. 21) a ilustrat un exemplu in care a pus un cuplu să se certe in
mod intenţionat şi să dea cu banul pentru a decide cine incepe primul. Apoi a instruit partenerii să urle
şi să ţipe pe rand, unul la celă lalt, la intervale de 10 minute. Fiecare partener a luat locul celui care urlă
şi a celui care ascultă fă ră să ră spundă , alternandu-şi ulterior poziţiile. Intenţia lui DeShazer a fost ca
acest cuplu să se certe „pentru a nu se mai certa”. In esenţă , asta a fost descrierea unui simptom
sistemic creat pentru a schimba negativul cu scopul de a obţine un rezultat pozitiv. Adeseori, aceasta
este esenţa intenţiei paradoxale (Dattilio, 1987).
Duncan (1989) conturează două tipuri de intervenţii generale. Una este restricţionarea
modului in care terapeutul descurajează schimbarea şi chiar negarea posibilită ţii acesteia. Din cate se
pare există multe tipuri de intervenţii restrictive care pot fi utilizate la diferite intervale in procesul
terapeutic pentru a ajuta la facilitarea schimbă rii sau menţinerea schimbă rilor care au avut deja loc.
Al doilea tip sunt intevenţiile legate de stilul terapeutului. Aceste intervenţii includ modul in
care acesta abordează clientul şi metoda prin care credinţele şi valorile clientului sunt incorporate şi
respectate de că tre terapeut. Pentru o descriere mai completă a acestor tehnici vezi Duncan (1989).
Există cateva reguli generale care ar trebuie respectate atunci cand sunt utilizate strategiile
paradoxale. Weeks şi L’Abate (1982) au prezentat cinci principii fundamentale aplicabile indivizilor,
cuplurilor şi familiilor, şi care sunt diferite de cele descrise mai devreme: (1) restructurarea pozitivă a
simptomelor, (2) leagă simptomele de toţi membrii sistemului in cuplu sau familie, (3) inversează

104
vectorul simptomelor, (4) prescrie şi creează in timp o succesiune a intervenţiei paradoxale, (5)
utilizează o intervenţie paradoxală care poate asigura că membrii familiei vor acţiona intr-un fel pe
baza sarcinii oferite.
Ar trebui inţeles şi faptul că strategiile paradoxale pot fi mult mai potrivite doar pentru anumite
cazuri. De obicei, problemele cronice, severe sau de lungă durată ră spund cel mai bine la intervenţiile
paradoxale. Birchler (1983) conturează mai departe acest sistem de utilizare a metodelor paradoxale
şi sugerează ca intervenţiile paradoxale să fie utilizate numai după ce un membru al familiei a invă ţat
şi a folosit cu succes abilită ţile de bază de comunicare şi de rezolvare de probleme. Acest lucru este
necesar pentru a se asigura că membrii familiei se vor simţi relativ increză tori pe faptul că vor putea
depă şi orice probleme care rezultă din această intervenţie destul de complexă . Birchler sfă tuieşte, de
asemenea, o analiză completă a cazului pentru a fi sigur că alte abordă ri mult mai simple nu vor fi mai
eficiente şi pentru a elimina utilizarea altor mă suri inainte de a apela la intervenţiile paradoxale.
Aceste intervenţii sunt probabil cele mai indicate pentru familiile care au ră mas, in mod legitim,
intr-un blocaj sau care sunt rezistente altor intervenţii terapeutice. După cum a fost menţionat mai
devreme, Birchler (1983) pune accentul pe faptul că acele criterii cruciale necesare unei intervenţii
reuşite trebuie să fie bazate pe o analiză funcţională solidă a sistemului inainte de implementare.
Intervenţiile paradoxale sunt relativ complexe şi dificil de utilizat, fiind imperativă astfel o inţelegere
solidă a sistemului interacţional al cuplului sau familiei. De asemenea, este important ca o sarcină
paradoxală să fie explicată familiilor in aşa fel incat să ii sublinieze necesitatea faţă de eşecurile şi
barierele precedente legate de schimbare şi după ce au fost epuizate tehnicile mai convenţionale. Unii
dintre cei cu orientare cognitiv-comportamentală au sugerat, in trecut, că utilizarea mă surilor
paradoxale ca strategie generală in terapia de cuplu poate fi inconsistentă cu perspectiva
comportamentală (Jacobson şi Margolin, 1979). Chiar dacă astfel de intervenţii pot fi uneori de ajutor,
in funcţie de circumstanţe, poate exista o problemă legată de faptul că strategiile paradoxale implică o
mă sură de inşelă ciune, care poate ridica şi probleme morale. Toţi aceşti factori trebuie luaţi cu atenţie
in considerare inainte de implementarea intervenţiilor paradoxale.

Reducerea intensităţii şi luarea unei pauze

Nu este uşor ca membrii famileie să fie invă ţaţi să reducă intensitatea potenţialelor situaţii
instabile şi, de multe ori, majoritatea membrilor se regă sesc in convulsiile violente ale unei situaţii
incă rcate emoţional, in care aceştia se exprimă prin comportamente inainte de a vea timp să intervină .

CAZUL LUI CURTIS ŞI AL LUI MARGO

Intr-o şedinţă de terapie, Curtis şi Margo au descris un eveniment tipic pentru ei, unul care a
provocat multe divergenţe. Margo a relatat propria interpretare a situaţiei: „Am mers pe litoral pentru
o să ptă mană . Lucrurile au fost tensionate toată să ptă mana deoarece ne certasem mult chiar şi inainte
de a pleca in vacanţă . M-am gandit că poate asta va fi o pauză pentru noi dar, evident, lucrurile nu s-au
schimbat. In orice eventualitate, copiii erau la pă rinţii mei iar Curtis a zis că ar trebui mergem să
alimentă m inainte de urmă toarea zi, in care ne intorceam acasă . Cum toată lumea pleacă de pe litoral
in weekend, staţiile de alimentare se aglomerează , aşa că am hotă rat să profită m de pauză şi să
mergem să alimentă m maşina cu o zi inainte. Trebuia, oricum, să cumpă r şi alte lucruri de la magazin.
„Aşa că eu am condus şi Curtis stă tea in dreapta. Mergeam pe şoseaua pavată şi cred că nu
conduceam cu viteza cu care dorea el. Continua să mă bată la cap pentru că mergeam prea incet şi am
inceput să ne certă m din cauza „condusului să u de pe scaunul din spate”. In acel moment, m-am
infuriat deoarece eram in vacanţă iar el a trebuit să inceapă iar cu acele porcă rii. Am inceput să ne

105
certă m pentru faptul că eram in vacanţă şi eram să tulă de graba continuă şi...oricum, dintr-una in alta
pur şi simplu am apă sat pedala de acceleraţie pană la podea. I-am spus: 'Uite, e destul de repede
pentru tine?' Şi, fă ră să imi dau seama - un poliţist blestemat m-a tras pe dreapta şi, urmă torul lucru,
primesc o amendă . Şi cretinul ă sta stă acolo şi rade de mine pentru că eu sunt cea care a primit
amendă . Am fost atat de furioasă !”
In acel moment, am intervenit utilizand urmă toarea strategie.
DATTILIO: In regulă , să ne intoarcem un pic in timp şi să aruncă m o privire asupra celor intamplate. In
mod evident, Margo, erai agitată cum mult inainte să accelerezi, nu?
MARGO: Mda, sigur. Toată să ptă mana am fost agitată .
DATTILIO: Inainte de toate, ştii că dacă eşti agitată şi te afli in poziţia in care mergi cu maşina impreună
cu Curtis, există o mare posibilitate ca lucrurile să devină tensionate.
MARGO: Da, cred că da.
DATTILIO: In regulă , in primul rand, amandoi trebuie să vă asumaţi responsabilitate şi să reţineţi că
atunci cand există tensiune intre voi fie dintr-o parte, fie din amandouă , acela este momentul in care
trebuie să conştientizaţi că situaţia poate fi denatura foarte uşor, in special cand e vorba de voi doi, un
lucru care pare să se intample foarte des.
MARGO: Da, insă totul ar fi fost OK dacă el nu ar fi fost aşa o pacoste.
DATTILIO: Pă i, asta este problema. Pană o să reuşim să indreptă m lucrurile, trebuie să fi conştientă cand
te afli in situaţii dificile deoarece totul poate denatura foarte uşor. Amandoi trebuie să vă asumaţi
responsabilitatea pentru comportamentele voastre.
MARGO: Ok, atunci ce ar fi trebuit să fac? Ar fi trebuit să trag pe dreapta şi să fi coborat pur şi simplu din
maşină ?
DATTILIO: Nu, dar cred că , in acel moment, dacă ai inceput să te simţi agitată de mai demult, poate că
tră gand pe dreapta şi spunand: „Hei, uite, nu ştiu dacă vreau să conduc dacă avem o astfel de
conversaţie. Poate ar trebui să conduci tu sau să faci ceva diferit.” Oferă -ţi şansa să reduci tensiunea.
MARGO: Pă i, am mai fă cut asta inainte. Am mai incercat lucrul ă sta şi el spune doar „Nu, nu, doar taci
din gură .”
DATTILIO: Da, dar ai de ales. Dacă simţi că lucrurile vor ieşi de sub control, trebuie să iţi asumi
responsabilitatea şi să spui „Nu, nu vreau să conduc in aceste condiţii”, iar dacă situaţia se inră ută ţeşte,
parchezi pentru cateva momente pană cand lucrurile se calmează . Esenţialul este că puteai să ră neşti
pe cineva sau chiar pe tine prin ceea ce ai fă cut şi, sincer, a fost un lucru iraţional!
MARGO: Da, ştiu că a fost iraţional. A fost doar o reacţie spontană in acel moment.
DATTILIO: Bine, aici dorim noi să intervenim. Momentul cel mai bun pentru a interveni este inainte de a
deveni incă rcat emoţional şi asta inseamnă că amandoi trebuie să vă asumaţi responsabilitatea pentru
a o lua inainte de trecere. De asemenea, dacă ai fi tras pe dreapta i-ai fi dat lui Curtis un mesaj clar că
nu vei conduce in astfel de condiţii. Curtis, la ce te gandeai pe parcursul acestui eveniment?
CURTIS: Pă i, conducea ridicol de incet. Ştiu că nu era obişnuită să conducă in zona respectivă , insă -
vreau să zic - aveam impresia că mergea exagerat de incet ca să mă scoată din să rite.
DATTILIO: Este adevă rat, Margo?
MARGO: Nu, nu, nu fă ceam asta. Nu vroiam să distrug maşina deoarece era trafic peste tot şi nu ştiam
incotro mă indrept. Nu eram sigură unde era localizată benzină ria. Nu fac astfel de lucruri numai să il
enervez.
DATTILIO: Deci, Curtis, poate ai interpretat greşit şi ai inră ută ţit lucrurile.
CURTIS: Da, probabil.

106
DATTILIO: Din nou, trebuie să fim atenţi la astfel de lucruri şi la mesajele pe care le transmitem
deoarece sunt foarte puternice, şi dacă lucrurile se vor schimba, trebuie să incepi să iţi schimbi modul
de a gandi. Evident, asta va avea de asemenea un impact semnificativ asupra emoţiilor noastre.
In continuare, le-am sugerat partenerilor că ar putea utiliza tehnici de respiraţie şi exerciţii de
restructurare ca mijloc de inoculare impotriva ieşirilor lor viitoare. Procedurile de time-out pot fi
foarte eficiente atunci cand toţi membrii familiei cad de acord. Adeseori ii pun să folosească semnul „T”
cu ambele maini pentru a indica, „Am nevoie de o pauză , un time out.” De asemenea, au că zut de acord
ca niciunul să nu exploateze utilizarea time-out-ului, dar il vor folosi atunci cand au cu adevă rat nevoie
de o perioadă de graţiere. Asta ajută la interuperea unui moment intens de schimb de replici.

Exersare comportamentală
După un training de abilită ţi şi in urma feedback-ului terapeutului, cuplul şi membrii familiei au
de multe ori nevoie să exerseze abilită ţile specifice. Lucrul acesta poate avea loc prin instruire verbală
şi modelare pe parcursul procesului terapeutic. Asemenea şedinţe practice au fost tradiţional
denumite drept exersare comportamentală, care incepe in şedinţa de terapie şi se generalizează
gradual in mediul individului. O exersare comportamentală este una dintre pă rţile esenţiale ale
secvenţei tratamentului deoarece ii oferă feedback terapeutului cu privire la mă sura in care cuplurile
şi membrii familiei au inţeles ce au invă ţat şi pot demonstra cum ar trebui implementate elementele
terapiei. In plus, practica in sine este ceea ce insufleţeşte schimbarea şi contribuie la fixarea ei
permanentă . Exersarea comportamentală poate fi considerată , intr-un fel, un „proces de modelare”, in
care atat terapeutul cat şi soţii sau membrii familiei invaţă să adopte o nouă modalitate de
interacţiune.
Segmentul iniţial de exersare are loc in şedinţa de terapie, unde feedbackul este oferit pe baza a
ceea ce s-a demonstrat iar recomandă rile sunt fă cute colaborativ pe baza modului in care poate avea
loc perfecţionarea şi cum aceasta poate fi aplicată situaţiei. Luaţi in considerare urmă torul exemplu.

CAZUL LUI JOHN ŞI AL LUI MARY

John şi Mary au dificultă ţi in privinţa simplelor certuri care degenerau in adevă rate meciuri de
urlete. O parte din sarcina iniţială a fost să aduc in discuţie, in cadrul şedinţei de terapie, problemele
sensibile şi să continui să vorbesc despre ele pană in momentul in care unul dintre soţi se simţea
incomodat sau devenea supă rat emoţional. Atunci, au fost instruiţi să ceară un moment de pauză şi să
se deconecteze de la conversaţie pentru a-şi oferi unul altuia puţin spaţiu in cadrul dialogului. Acest
exerciţiu il implica pe terapeut ca şi instructor, intervenind sau sprijinind partenerii şi monitorizandu-
le nivelele emoţionale şi gandurile care au contribuit la perioadele de agitaţie. Exersarea repetată a
monitoriză rii şi capacitatea de vociferare a nevoii de a se opri au devenit chiar o sarcină , insă in cele
din urmă s-au dovedit a fi de mare ajutor. Apoi, au fost trimişi acasă pentru a incerca să facă acele
lucruri pe cont propriu şi să raporteze rezultatele la urmă toarea şedinţă , in care ambii vor discuta
despre dificultă ţile intampinate in atingerea obiectivului şi dacă au eşuat sau nu. Această practică a
fost exersată in mod repetat timp de mai multe vizite, in urma că rora John şi Mary au inceput să aibă
rezultate pozitive.
DATTILIO: Deci, cum a trecut să ptă mana?
JOHN: Am dat-o in bară . Am inceput o conversaţie despre ceea ce trebuie fă cut pe langa casă pentru că
se apropie primă vara, şi Mary s-a nă pustit imediat asupra mea cu faptul că trebuie să termin treburile
astea intr-o să ptă mană sau două . Am inceput să mă enervez dar nu am spus nimic. In cele din urmă s-a
ajuns la o mare ceartă intre noi.

107
DATTILIO: In regulă , şi ce crezi că ai greşit?
JOHN: Ei bine, nu am vorbit destul de repede, cred. Este doar un obicei prost şi ceva pe care trebuie să
mi-l reamintesc mereu. Am tendinţa să o las pe Mary să vorbească de una singură deoarece intră intr-o
stare in care mă bate la cap, şi este doar un obicei prost.
DATTILIO: Pă i, e posibil şi asta dar este, de asemenea, important să iţi monitorizezi gandurile in legă tură
cu aceste lucruri pentru că este o parte esenţială a facilită rii schimbă rii.
MARY: Am observat că John a devenit tă cut şi mi-am dat seama că ceva se intampla in mintea lui. Atunci
m-am hotă rat să incetez, insă a fost puţin cam tarziu şi el s-a enervat.
DATTILIO: Ok, să ne intoarcem şi să mai incercă m o dată . O să ne ia ceva timp să indreptă m lucrurile
pentru că este un patern de lungă durată pentru voi doi. Astfel de paternuri nu dispar peste noapte,
insă , in asta constă exersarea comportamentală .
JOHN: Ştiu, este descurajant uneori.
DATTILIO: Sigur, insă vom ajunge şi acolo. Să incercă m din nou. Poate vrei să te gandeşti la alte moduri
să ră spunzi la situaţia asta sau Mary poate constitui pentru tine un indicator, intr-un mod mai puţin
cică litor, care să iţi reamintească inainte să intri in starea ta obişnuită .
MARY: Nu m-ar deranja să fac acest lucru, atata timp cat nu se simte ofensat.
DATTILIO: Pă i, să clarifică m acest lucru acum - inainte să incepem - că orice incercă ri pe care celă lalt le
face pentru a reaminti ceea ce incercaţi să obţineţi sunt ok, astfel incat să nu fie considerate negative.
JOHN şi MARY: Ok, vom incerca.
DATTILIO: Bine, atunci tema de casă este iară şi valabilă . Că utaţi un subiect pe care să il discutaţi şi ţineţi
evidenţa felul in care aţi simţit cand aţi avut de face cu el, iar apoi putem discuta mai multe şedinţa
viitoare.
In exemplul precedent, este uşor de observat că uneori ajutorul oferit clienţilor pentru a-şi
putea examina cogniţiile şi comportamentele implică o muncă foarte obositoare. Din nou, la asta se
reduce terapia cel mai mult - multă exersare comportamentală şi incurajare, dar şi efort, in
remodelarea comportamentelor şi paternurilor comportamentale. Schimbarea nu are loc fă ră muncă
multă şi o mare parte din procesul terapeutic este destinată intă ririi şi incurajă rii clienţilor să
investească timp şi energie in schimbarea dinamicilor lor interacţionale.

Inversarea rolurilor
In ghidul lor comprehensiv pe terapia maritală , Jacobson şi Margolin (1979) au acentuat
importanţa inversă rii rolurilor. Este o tehnică a jocului de rol adeseori utilizată in cupluri şi familii
pentru a-i face să vadă perspectiva celuilalt. Jacobson şi Margolin au sugerat să li se ceară soţilor să işi
schimbe rolurile şi să discute o problemă aşa cum este discutată de obicei acasă , fiecare persoană
luand rolul soţului opus. Ei erau de pă rere că atat terapeutul cat şi partenerii ar putea deveni mai
sensibili la percepţia greşită a fiecă rui partener despre comportamentele lor. Credinţa autorului era că
inversarea rolurilor poate să clarifice natura acestor percepţii greşite şi terapeutul, ca şi o parte terţă
neutră , poate să le corecteze - pentru că fiecare soţ are o tendinţă de a ră spunde la percepţiile
comportamentelor celorlalţi cel puţin la fel ca la comportamentele proprii. Asumarea rolului celuilalt
partener lă rgeşte perspectiva fiecă rie persoane cam ca şi in cazul feedback-ului de la caseta video.
Focalizandu-se pe celă lalt, şi nu asupra sa, un partener experienţează , de multe ori pentru prima dată ,
in mod empatic poziţia celuilalt individ. Drept rezultat, această experienţă poate schimba modul in
care gandeşte persoana cu privire la intreaga schimbare. De asemenea, oferă soţului/soţiei o
oportunitate de a imita tipurile de comportamente şi conduită pe care ar vrea să le vadă la partener, in
timp ce intră in rolul acestuia. Este şi un exerciţiu distractiv şi generează uneori multe rasete, necesare

108
pe parcursul tratamentului. Prin intermediul acestui tip de joc de rol, terapeutul işi poate asuma un rol
instrumental in modelarea comportamentelor pozitive şi oferirea de feedback.
Această tehnică poate fi mai dificil de orchestrat in cazul unei familii numeroase, iar jocul de rol
ar trebuie să aibă loc doar intre doi membrii ai familiei odată .

Dobândirea abilităţilor relaţionale

O mare parte a abordă rii cognitiv-comportamentale in cazul familiilor include invă ţarea directă
a abilită ţilor necesare pentru a face faţă problemelor şi diferenţelor. In acest fel, terapeutul poate fi
considerat ca un instructor. El supraveghează dezvoltarea şi dobandirea abilită ţilor pe care clienţii le
vor utiliza in procesul terapeutic şi in momentul in care vor apă rea conflicte. In general, asta inseamnă
că familia sau cuplul este invă ţat noi modalită ţi de comunicare, de rezolvare de probleme şi de a face
faţă schimbă rii din sistem.
Mulţi dintre teoriticienii sistemici şi cei structurali se bazează pe sugestii şi indicaţii indirecte,
subtile, care rareori sunt explicit definite in tratament. Terapia cognitiv comportamentală este mai
didactică şi mai directă . Aşadar, in timp ce cineva precum Salvador Minuchin s-ar descrie pe el insuşi
ca fiind un instrument de schimbare reflectiv, cognitiv comportamentaliştii s-ar privi ca pe niste
instrumente de schimbare directive. Exersarea comportamentală şi practica ghidată sunt importante in
procesul de tratament. Aceasta se aseamă nă cu modelul de training al lui Guerney (1977), dar şi cu cel
care a fost propus de Jacobson şi Margolin (1979) pentru terapia maritală bazat pe principiile invă ţă rii
sociale şi schimbului comportamental.
Bineinţeles, una dintre potenţialele probleme inerente in abordarea mai didactică şi mai
directivă oferită de terapia cognitiv-comportamentală este aceea că unii clienţi işi pot crea o
dependenţă faţă de terapeut pană in punctul in care eşuează in a-şi indeplini sarcinile pe cont propriu.
Din această cauză terapia cognitiv-comportamentală promovează o abordare colaborativă in cadrul
că reia clienţii işi asumă responsabilitatea pentru schimbare. O modalitate de intă rire a funcţionă rii
independente la un client este aceea prin care terapeutul şi clientul dezvoltă colaborativ sarcini pentru
acasă prin care cel din urmă implementează lucrurile pe care le-a invă ţat. Sarcinile sau temele pentru
acasă sunt discutate mai in detaliu in secţiunea urmă toare.

Sarcinile pentru acasă

Aici este oferită o secţiune mai extinsă a acestor sarcini deoarece temele sunt un aspect foarte
important şi integral al abordă rii cognitiv-comportamentale. De multe ori, ele sunt vă zute ca fiind cei
mai puternici agenţi de schimbare (Kazantzis, Deane şi Ronan, 2000; Kazantzis, Whittington şi Dattilio,
in presă ).
Utilizarea temelor pentru acasă , sau a sarcinilor în afara şedinţelor, nu este un lucru inovator in
domeniul psihoterapiei. In timpul primelor zile de tratament, Freud (1952) a sugerat ca pacienţii să i
fobici să se aventureze in societate şi să işi infrunte temerile odată ce au lucrat pe conflictele lor in
analiză .
Ani mai tarziu, terapeuţii au accentuat importanţa sarcinilor pentru acasă , promovandu-le
agresiv ca şi componente adjuncte critice ale tratamentului (Dunlap, 1932). In mod clar, terapeuţii
cognitiv-comportamentali sunt vizibil mai recunoscuţi pentru accentuarea sarcinilor pentru acasă ca şi
aspect-cheie al tratamentului pentru un spectru mai larg de tulbură ri. George Kelly (1955) a unul
dintre primii teoreticieni care a introdus temele pentru acasă ca şi componentă integrală a terapiei
sale fixed-role. Temele pentru acasă au fost utilizate şi in abordă rile de scurtă durată pentru o varietate

109
de tulbură ri in incercarea de a facilita caştigurile tratamentului (Kazantzis et al., 2000). Terapeuţii
cognitivişti au fost cei care au demonstrat că pacienţii care au completat mai multe sarcini pentru
acasă au avut rezultate mult mai pozitive la tratament (Bryant, Simons şi Thase, 1999).
In opinia mea, temele pentru acasă sunt o parte importantă a artileriei tehnicilor terapeutice.
De fapt, intr-un text pe terapia de familie pe care l-am editat, 75% dintre autorii din mai mult de 16
orientă ri diferite, au menţionat că au utilizat temele pentru acasă in mod regulat in munca lor (Dattilio,
1998a). Terapeuţii de familie cognitiv-comportamentali au promovat agresiv sarcinile pentru acasă ca
fiind o piatră de temelie a tratamentului (Dattilio, 1998, 2002; Dattilio şi Padesky, 1990).
Intr-un sondaj recent al membrilor Asociaţiei Americane pentru Terapia Maritală şi de Familie,
a fost citat că majoritatea clinicienilor au raportat utilizarea temelor pentru acasă in terapia lor mai
mult pe cupluri decat pe familii (Dattilio, Kazantzis, Shinkfield şi Carr, in presă ). Mai departe s-a
raportat că trei pă trimi din respondenţii la studiu atribuie trei sau mai multe tipuri diferite de teme
pentru acasă pe parcursul primelor zece şedinţe cu clienţii. Majoritatea clinicienilor recomandă una
sau două teme pe şedinţă .
Ele au fost susţinute şi de abordă rile sistemice, structurale, psihodinamice, integrative şi
postmoderne. Un exemplu il constituie regretatul terapeut de familie Jay Haley (1976) care a avut
mare incredere in sarcinile pentru acasă in munca sa. Se pare că tema pentru acasă ar trebui să fie un
standard, in mă sura in care există atat de multe predicţii cu privire la ceea ce se intamplă intre
şedinţele de terapie.
L’Abate (1985) discută despre utilizarea a ceea ce el numeşte sarcinile sistematice pentru
acasă . Autorul atribuie minimum trei teme pentru acasă pe şedinţă .
Există anumite beneficii in urma folosirii temelor pentru acasă (Dattilio, 2005a; Dattilio,
L’Abate şi Deane, 2005). In primul rand, nicio situaţie nu este mai instabilă decat cea a unui cuplu sau a
unei familii in criză , iar folosirea sarcinilor pentru acasă duce procesul terapeutic mai departe de
şedinţele de terapie. Cea mai mare parte a timpului pacientului este petrecut in afara lor, in mediul
că minului să u unde au loc cele mai multe probleme. Aşadar, temele pentru acasă servesc la pă strarea
atenţiei asupra şedinţelor de terapie in perioadele interimare şi promovează un transfer intre acestea
şi traiul de zi-cu-zi.
De asemenea, temele pentru acasă ajută la mutarea familiilor intr-o implicare activă
(Prochaska, DiClemente şi Norcross, 1992). O sarcină poate fi utilizată şi la inceputul fazei de evaluare
pentru a testa motivaţia pentru schimbare. Sarcinile pentru acasă pot fi extrem de eficiente şi in cazul
in care un cuplu sau o familie opune rezistenţă pe parcursul tratamentului.
Un alt beneficiu il constituie faptul că ele asigură indivizilor oportunitatea de a implementa şi
evalua percepţiile profunde ale comportamentelor de coping care au fost discutate in procesul de
tratament. Practica ajută la intensificarea conştientiză rii diferitelor probleme care au ieşit la suprafaţă
in terapie. Mai mult decat atat, temele pentru acasă pot creşte expectanţele clienţilor in a face
schimbă ri şi in afara terapiei, pe langă simpla discutare a schimbă rilor in timpul şedinţelor de terapie.
Exerciţiile necesită de cele mai multe ori participare iar aceasta poate crea impresia că pacientul face
paşi activi inspre schimbare. Alternativ, temele pentru acasă pot pregă ti terenul experienţelor de
probă . Astfel de experienţe pot fi reintroduse in urmă toare şedinţă pentru o urmă toare procesare.
Modifică rile pot fi fă cute in cazul gandurilor, sentimentelor şi comportamentelor pe mă sură ce temele
sunt procesate in şedinţele de terapie.
Ocazional, procesul terapeutic poate deveni vag şi abstract, in special in domeniul terapiei de
familie. Sarcinile pentru acasă pot energiza din nou tratamentul prin adă garea structurii şi focaliză rii.

110
Mai mult, ele pot creşte motivaţia clienţilor pentru schimbare deoarece le oferă ceva specific pe care să
lucreze.
Un beneficiu adiţional include o implicare mult mai mare din partea partenerilor de cuplu.
Acest lucru este indeplinit prin intermediul sarcinilor care necesită participarea altor persoane.
Strategiile temelor pentru acasă sunt iniţial modelate atunci cand membrii familiei
interacţionează intr-o şedinţă de terapie. Apoi sunt instruiţi să işi modifice interacţiunea in afara
şedinţei. In toate cazurile, este important ca un clinician să ia in considerare abilitatea, toleranţa şi
motivaţia cuplului sau familiei in maximizarea potenţialului pentru buna completare a sarcinilor
pentru acasă .
Există diferite tipuri de sarcini pentru acasă care pot fi utilizate in cazul familiilor. Unele dintre
cele mai comune sunt discutate in paragrafele urmă toare. Ar trebui luat in considerare faptul că
anumite sarcini ar fi mai potrivite la inceputul procesului de tratament (adică , biblioterapie, auto-
monitorizare, etc.) iar altele ar trebui introduse mai tarziu in faza de tratament (adică sarcinile
orientate pe acţiuni, restructurare cognitivă , etc.).

Sarcinile de biblioterapie
Biblioterapia este importantă pentru că ajută la intă rirea problemelor discutate in şedinţele de
terapie şi menţine clientul activ intre şedinţe. Ceea ce li se cere să citească sunt de obicei informaţii
relevante cu conţinutul pe care se focalizează procesul terapeutic. In cadrul unor sarcini de
biblioterapie li se poate recomanda cuplului să citească anumite că rţi precum Fighting for your
marriage de Markman et al. (1994). Familiile pot beneficia şi de sarcini pentru acasă precum cele care
se regă sesc in Brief therapy Treatment Planner a lui Bevilacqua şi Dattilio (2001). In ciuda incercă rilor
noastre de a imprima clienţilor anumite concepte in timpul terapiei, uneori nevoia de a citi despre
astfel de idei poate avea un efect profund asupra felului in care gandesc despre aceste concepte.

Inregistrarea şi filmarea interacţiunilor acasă

Inregistrarea şi filmarea conversaţiilor şi comportamentelor nonverbale in afara şedinţelor
oferă terapeutului şi membrilor familiei o analiză a interacţiunii care are loc intr-un mod mai spontan
in mediile naturale. Acest lucru asigură o oportunitate de a evalua noi idei importante dar şi conţinutul
care este discutat in cadrul şedinţelor. In timpul analiză rii unei casete, clinicienii le pot cere pacienţilor
opiniile şi gandurile lor retrospective cu privire la comportamente şi pot discuta strategii de coping
sau interacţiuni alternative. De exemplu, membrii pot filma o intalnire a familiei, sau chiar o ceartă
aprinsă , astfel incat dinamicile interacţionale să poată fi observate şi momentul de colaps al
comunică rii să poată fi identificat. Filmarea are un avantaj faţă de inregistrarea audio, in sensul că pot
fi observate comportamentele nonverbale şi limbajul corpului.

Planificarea activităţii
Utilizarea unei planifică ri a activită ţilor  cu accent pe comunicare, abilită ţi de comunicare şi de
rezolvare de probleme - este extrem de importantă pentru cupluri şi familii. Aceasta are drept scop
diagnosticarea disfuncţiei şi invă ţarea de noi comportamente. De exemplu, o familie poate să incerce
impreună o nouă activitate (cum ar fi să meargă la schi) şi să observe cum reacţionează fiecare
membru la o situaţie nefamiliară şi cum se ajută intre ei. Ră man uniţi sau pleacă fiecare pe cont
propriu? O serie de manuale din literatura de specialitate scot in evidenţă importanţa - atat pentru
cupluri cat şi pentru familii, a utiliză rii şi planifică rii activită ţii in sarcinile pentru acasă şi a diferitelor
sarcini in afara şedinţelor (Bevilacqua şi Dattilio, 2001).

111
 O astfel de programare poate fi utilizată şi pentru a ajuta familiile să ţină , in mod regulat,
evidenţa activită ţilor. Dacă există interacţiuni şi simptome negative in relaţie, atunci cuplurile şi
familiile pot beneficia de pe urma unor forme de activitate mai puţin exigente, cum ar fi menţinerea
unei liste de activită ţi desfă şurate in timpul zilei sau discutarea unor sarcini care au fost indeplinite.
Planifică rile ar trebuie să includă o evaluare subiectivă a activită ţilor, această evaluare indicand nivelul
de indeplinire sau de plă cere pe care o produc.
Clienţii pot folosi scale prin care să evalueze activită ţile de la 0 (niciun fel de plă cere sau
eficienţă ) la 10 (un sens complet de plă cere sau eficienţă ). Planificarea activită ţii, combinată cu scalele
de evaluare incurajează de obicei indivizii să se focalizeze pe activită ţi care oferă un sens al eficienţei şi
o anumită plă cere. De asemenea, ambele sunt create pentru a dezvolta şi spori coeziunea intre soţi şi
intre membrii familiei.

Auto-monitorizare
In terapiile cognitiv-comportamentale tradiţionale indivizilor li se cere, de obicei, să completeze
evaluă rile gandului şi dispoziţiei intre şedinţe. Exerciţiile de monitorizare sunt create pentru a oferi
clinicianului informaţii corecte legate de zonele de dificultă ţi ale soţilor şi membrilor familiei.
Clienţilor li se cere să se concentreze şi pe gandurile automate şi credinţele pe care le experienţează in
timpul acestor exerciţii şi activită ţi. Explicaţia raţională a automonitoriză rii include ajutorul oferit
indivizilor pentru a intra in contact cu exact ceea ce gandesc, simt şi cum se comportă şi modul in care
acestea au impact asupra dinamicilor lor individuale. Un exemplu este utilizarea Fişei de Inregistrare a
Gandurilor Disfuncţionale (Beck, Rush, Shaw şi Emery, 1979), in care indivizii işi inregistrează
gandurile din timpul disputelor şi fac o conexiune cu felul in care ele le afectează dispoziţia şi
comportamentele.

Tema sarcinilor comportamentale

După cum a fost menţionat mai devreme, o parte importantă a tratamentului in cupluri şi
familii implică de multe ori. Sarcinile comportamentale presupun ca indivizii să utilizeze un dialog
restructurat cu ei inşişi cu scopul de a că uta explicaţii alternative. Ei pot folosi singuri această tehnică ,
cu partenerul sau cu un membru al familiei avand drept obiectiv modificarea anumitor
comportamente. Astfel de sarcini comportamentale pot ajuta indivizii să identific şi legă turile comune
dintre ei.
Tema sarcinilor comportamentale este, adeseori, cea mai eficientă atunci cand membrii familiei
sunt implicaţi in crearea şi planificarea ei. O astfel de planificare poate include timpul in care va avea
loc sarcina, cine va fi implicat, cat de frecvent va avea loc şi durata necesară pentru a o indeplini.
Tema sarcinilor comportamentale ar trebui analizată după finalizarea ei, discutand in cadrul
analizei despre dificultă ţile pe care le-au intampinat cuplul sau membrii familiei. Dacă sarcina nu
poate fi finalizată ar trebui incercată o analiză a obstacolelor pentru a fi identificate viitoarele
dificultă ţi şi pentru a le putea face faţă eficient in tratament.
Unele dintre cele mai populare teme ale sarcinilor comportamentale includ utilizarea
comportamentelor plă cute, exersarea comportamentală , exerciţiile de asertivitate şi schimbul de
roluri.

Restructurarea cognitivă a gândurilor disfuncţionale

Uneori membrii familiei experienţează dificultă ţi in a face progrese, astel, putand beneficia de
exerciţii structurate care le permit să ia in considerare stiluri alternative de gandire şi să identifice

112
credinţe distorsionate. Utilizarea Fişei de Inregistrare a Gandurilor Disfuncţionale creată de Beck et al.
(1979) este o metodă de reevaluare a stilurilor lor de gandire.

Dezvoltarea şi implementarea sarcinilor pentru acasă

In unele situaţii, clinicienii sunt vinovaţi de atribuirea aleatorie a temelor pur şi simplu pentru a
putea solicita o sarcină . Oferirea unor teme la intamplare ii poate enerva pe clienţi deoarece le poate
da impresia că terapeutul crede că este uşor să le rezolve problemele - „doar completaţi sarcina şi
toate problemele voastre vor lua sfarşit”. Selectarea strategică a sarcinilor pentru acasă , astfel incat ele
să fie relevante pentru cuplu sau familie, este un obiectiv cheie (Kazantzis şi Dattilio, in presă ). Este
crucială oferirea sarcinilor specifice, in consecinşă ele trebuind să fie selectate cu atenţie.
Un bun exemplu al utiliză rii strategice a sarcinilor pentru acasă este demonstrat in cazul lui
Matt şi al lui Elizabeth in secţiunea „Intensitate emoţională şi Focalizarea emoţională ”. In acest caz, am
că zut de acord că punandu-i pe amandoi să scrie exact ceea ce au nevoie unul de la celă lalt a fost
esenţial pentru problemele lor. Acest exerciţiu s-a dovedit foarte eficient in aceasta situaţie.
Dar, dacă pur şi simplu aş fi sugerat un exerciţiu la intamplare pentru dezvoltarea intimită ţii
emoţionale, exerciţiu care nu ar fi fost potrivit pentru problemelor lor specifice, rezultatul ar fi fost
unul nedorit, cauzand mai multă tensiune intre cei doi.
Nelson şi Trepper (1993, 1998) au scris două volume legate de intervenţiile terapiei de familie,
dintre care multe includ sarcini pentru acasă ce pot fi utilizate in timpul tratamentului. Alegerea
momentului unei sarcini, astfel incat să nu fie atribuită prea devreme in procesul terapeutic, este
esenţială pentru maximizarea beneficiilor tratamentului.
Propun ca, atunci cand sunt incorporate sarcinile pentru acasă , clinicienii să se gandească
specific la felul in care doresc să le folosească pe parcursul tratamentului şi care ar fi cel mai potrivit
moment pentru a interveni. De asemenea, trebuie să se gandească ce vor să obţină prin atribuirea
sarcinilor. Cand oferiţi o sarcină pentru acasă este bine să vă folosiţi de un stil specific dumneavoastră
in abordarea soţilor şi membrilor familiei. Acordaţi timp explicaţiilor şi analiză rii fiecă rei sarcini
impreună cu soţii sau membrii familiei pentru ca aceştia să inţeleagă exact care este obiectivul ei şi,
mai important, să ştie cu exactitate ce au de fă cut şi de ce. De multe ori, clienţii dau din cap, admiţand
că au inţeles o sarcină pentru acasă cand, de fapt, sunt confuzi in privinţa cerinţei specifice dar ezită să
vorbească .

Complianţa la teme
Studii recente susţin importanţa investigă rii eficienţei sarcinilor pentru acasă . Bryant et al.
(1999) au cotat casetele de terapie cu privire la sarcinile pentru acasă şi complianţă . Cel mai puternic
predictor al complianţei la teme in studiul lor a fost comportamentul terapeutului in revizuirea
sarcinilor pentru acasă . De asemenea, in acest studiu, şi abilită ţile terapeutice generale au prezis
complianţa la teme. Aceste abilită ţi generale au inclus cooperarea in stabilirea temelor şi oferirea
intă ririi pozitive sub forma incurajă rii şi laudelor pentru eforturi. Studiul, deşi focalizat pe persoane
care merg individual la terapie, este semnificativ şi pentru terapia de cuplu şi familie.
In timpul procesului de obţinere a acordului fiecă rui cuplu sau membru al familiei de a incerca
o sarcină , clinicianul poate intalni o situaţie in care un anumit individ poate fi de pă rere că sarcina este
absurdă sau pur şi simplu nu este o idee bună . Astfel de probleme trebuie abordate deschis. Cu cat este
obţinut un acord mai mare intre soţi sau membrii familiei cu privire la incercarea unei teme pentru
acasă , cu atat sarcina va avea un succes mai mare.

113
Follow-up
In mod evident este foarte important follow-up-ul rezultatelor sarcinilor pentru acasă . Se
recomandă ca acesta să fie luat in calcul in programul şedinţei urmă toare, cu excepţia cazului in care
cuplul sau membrii familiei cer mai mult timp pentru indeplinirea sarcinii. Asigurarea unui follow-up
al rezultatelor poate oferi şi un mesaj indirect pentru cuplu şi familie, conform că ruia aceste sarcini
sunt cruciale şi nu sunt solicitate doar pentru a umple timpul acordat terapiei sau pentru a le oferi
ceva care să le ocupe timpul dinafara şedinţelor.

Rezistenţă la completarea sarcinilor pentru acasă

Una dintre cele mai des intalnite dificultă ţi in ceea ce priveşte temele pentru acasă este
rezistenţa soţilor sau membrilor familiei la completarea acestora. Acest lucru se poate intampla destul
de des in ciuda faptului că pacienţii au fost de acord cu sarcina şi au recunoscut că le-ar fi de ajutor.
Asemenea rezistenţă poate avea ră dă cini in dinamici mult mai complicate ale familiei sau cuplului, sau
pur şi simplu se datorează faptului că sarcinile sunt denumite „teme pentru acasă ”, acest lucru avand
pentru unii o conotaţie negativă . Clinicienii pot lua in considerare schimbarea termenului de temă
pentru acasă in sarcină sau experiment. Sarcinile pentru acasă sunt mult mai bine recepţionate atunci
cand terapeutul sugerează „Să presupunem că vom incerca un experiment.” De obicei termenul
experiment reprezintă ceva fascinant şi, pentru mulţi, utilizarea lui este mai puţin ameninţă toare sau
dictatorială decat termenul sarcină pentru acasă.
Este esenţială manevrarea cu tact a rezistenţei la completarea temelor pentru acasă . Cuplurile
şi membrii familiei care evită să le finalizeze pot oferi clinicianului informaţii importante legate de
efectul pe care il poate avea schimbarea asupra lor. Aceasta poate implica dificultă ţi in comunicare, in
munca in echipă sau pur şi simplu stanjeneală legată de experienţierea unei schimbă ri in relaţie.
Indiferent de motiv, este importantă explorarea dinamicilor din spatele rezistenţei şi alternativele care
pot fi utilizate pentru a-i face faţă . Pentru a discuta această porblemă mai in detaliu, terapeutul poate
decide să atribuie din nou acelaşi exerciţiu, să atribuie un alt exerciţiu sau să amane complet ideea
pană altă dată .

Testarea predicţiilor cu experimente comportamentale

Chiar dacă un individ poate utiliza analiza logică pentru a reduce cu succes expectanţele sale
negative cu privire la evenimentele ce vor avea loc in interacţiunile familiei, avem nevoie de o dovadă
pentru acest lucru. Terapeuţii cognitiv-comportamentali ghidează , adeseori, membrii familiei in
impă rţirea experimentelor comportamentale in care işi testează predicţiile conform că rora anumite
acţiuni vor duce la anumite ră spunsuri din partea celorlalţi membrii. De exemplu, un bă rbat care se
aşteaptă ca soţia şi copiii lui, inclusiv el, să se opună activită ţilor lor de timp liber atunci cand el se
intoarce de la muncă , poate face planuri să incerce să se relaţioneze cu familia lui cand ajunge acasă in
urmă toarele zile şi să vadă ce se intamplă . Cand astfel de sarcini sunt impă rţite in timpul şedinţelor de
terapie de familie de grup, terapeutul le poate cere membrilor familiei să prezică care vor fi
ră spunsurile fiecă ruia in timpul experimentului. Membrii familiei pot anticipa şi potenţialele obstacole
din calea succesului experimentului şi pot face ajustă rile potrivite. Mai mult, angajamentele publice ale
acestora in ceea ce priveşte implicarea in experiment creşte, adeseori, probabilitatea succesului lui.
Un exemplu de experiment comportamental include un cuplu care a venit la terapie acum caţiva
ani şi este detaliat in urmă toarele paragrafe.
„NU TREBUIE SĂ AI GRIJĂ DE MINE”: CAZUL LUI LACY ŞI AL LUI STEVE

114
 Lacy şi Steve erau un cuplu de varstă mijlocie care au venit la terapie maritală pentru că au
apă rut tensiuni in relaţia lor şi se certau mai mult decat de obicei. Problemele au inceput să apară
după ce Lacy şi-a luxat glezna şi a inceput să depindă de Steve pentru a avea grijă de ea. Lacy a explicat
că intotdeauna fusese independentă şi noţiunea de a fi cat de puţin dependent de cineva era
inacceptabilă pentru ea. Această atitudine crea probleme intre ea şi Steve deoarece el simţea că ii este
respins ajutorul. Steve se plangea „Trebuie să simt că am şi eu o anumită valoare in această relaţie, iar
Lacy rareori imi permite să o ajut deoarece simte că ea trebuie să se ocupe de toate.” Lacy credea că
intotdeauna fusese o persoană independentă şi, acum, cand avea nevoie să fie ingrijită avea dificultă ţi
in a-l lă sa pe Steve să aibă grijă de ea. Suspectam că rezistenţa ei era mai mult decat faptul că pur şi
simplu vroia să fie independentă . In acel moment am inceput să folosesc o scurtă versiune a tehnicii
lanţului inferenţial pentru a incerca să ajung la distorsiunea cognitivă din spatele atitudinii sale. Am
rugat-o să imi explice ce insemna să fie depedentă de Steve.
LACY: Inseamnă că nu sunt capabilă .
DATTILIO: Lacy, să luă m in considerare numai noţiunea iniţială „Nu sunt capabilă .” Ce inseamnă asta
pentru tine?
LACY: Mă face să mă simt ca un copil. Sunt un eşec ca şi adult.
DATTILIO: Doar pentru că trebuie să te bazezi pe altcineva nu inseamnă că ai eşuat in totalitate,
nu-i aşa?
Lacy a explicat că şi-a dat seama că dificultatea ei nu era legată numai de eşec, ci mai mult de
faptul că Steve controla totul. Această distorsiune „totul-sau-nimic” pe care Lacy o dezvoltase nu este
neobişnuită in cupluri. I-am explicat puţin despre felul in care aceste distorsiuni se dezvoltă uneori ca
şi rezultat al gandirii eronate. Lacy a continuat să menţioneze „Intotdeauna m-am mandrit ca fiind o
persoană independentă , iar acum trebuie să fiu dependentă şi asta mă nelinişteşte.” Am discutat
despre tendinţa lul Lacy de a privi lucrurile in termeni de totul sau nimic. I-am precizat că atunci cand
face acest lucru se izolează intr-un colţ. Era clar că trebuia să o ajut să inceapă să fie mult mai flexibilă
in gandire. Cand am discutat despre familia din care provine, am aflat că ambii ei pă rinţi erau extrem
de rigizi in gandire şi că Lacy a ajuns să privească viaţa in termeni de totul sau nimic. Mi-a explicat că
datorită faptului că era contabilă , viaţa ei se invartea in jurul lucrurilor alb-negre şi dihotomice. Ea
prefera mai mult acest fel de a gandi pentru că ii era mai uşor să facă faţă evenimentelor vieţii. I-am
atras atenţia asupra faptuli că , totuşi, in acest moment a intampinat dificultă ţi din cauza adevă ratei
schimbă ri din viaţa sa. Glezna luxată a lui Lacy a deschis uşa unei probleme mult mai serioase şi
cronice care a existat in relaţie, iar evenimentul ră nirii sale a scos-o la suprafaţă .
Am lucrat cu Lacy pe această problemă in prezenţa soţului să u pentru ca acesta să aibă
oportunitatea să vadă cum gandirea rigidă a soţiei sale a contribuit la polarizarea relaţiei. Am reuşit să
fac o legă tură intre gandirea rigidă a lui Lacy şi dificultă ţile din relaţie şi să explic că acordandu-i lui
Steve puţină responsabilitate pentru a avea grijă de ea reprezintă un exemplu a ceea ce că ută m in
relaţiile să nă toase. De asemenea, am discutat noţiunea relaţiilor care implică un schimb de „dă şi
primeşte” iar atunci cand o relaţie este dezechilibrată (adică , o persoană deţine intregul control şi
toate sarcinile şi responsabilită ţile din relaţie), ea creeză un punct asimetric in sistem.
I-am sugerat lui Lacy să facă paşi mă runţi in termeni de renunţare la o parte din control in
favoarea lui Steve, incepand prin a-l lă sa să facă anumite sarcini iar apoi să facă faţă gandurilor legate
de renunţarea la control. A trebuit să o ajut să işi restructureze gandul cu privire la catastrofa pe care o
anticipa, potrivit că reia Steve va prelua tot controlul şi ea va fi complet dominată . O mare parte din
această problemă era legată de că să toria ei anterioară , in care soţul ei controlase totul. Era abuziv şi
intolerant iar ea avea puţină autonomie in relaţie. A trebuit să ii reamintesc că nu era aceeaşi relaţie şi

115
că nu este un lucru atat de teribil dacă işi imparte cu Steve o parte din control şi dacă este puţin
dependentă de el. Acest concept s-a dovedit a fi un fel de adaptare pentru Steve, cu atat mai mult cu cat
nu era obişnuit să intre in rolul de ingrijitor. Am fost nevoit să il ajut in această privinţă prin
intermediul exerciţiilor comportamentale şi să il ajut să facă faţă frustră rii pe care o tră ia soţia lui pe
parcursul renunţă rii treptate la control in favoarea lui.
Lacy s-a mandrit intotdeauna ca fiind o persoană independentă , iar faptul că trebuia să depindă
de altcineva insemna să işi piardă simţul ei sine. Am discutat despre renunţarea la control - cu
inţelegerea şi echilibrul prin care toată lumea are nevoie să fie dependent, dar şi independent - şi
despre echilibrul bun ca fiind un lucru să nă tos. Am pus-o pe Lacy să testeze predicţia conform că reia
se va simţi ca o ratată dacă va renunţa la o parte din control in favoarea lui Steve şi ii va permite să
aibă grijă de ea. Odată ce şi-a asumat riscul şi l-a lă sat pe soţul ei să o ingrijească , a inceput să observe
că nu s-a simţit atat de ră u precum anticipase. Lucrul acesta i-a oferit un mijloc de garanţie şi nu s-a
simţit ca o ratată . Am continuat cu o serie de paşi de succes in care Lacy a prezis cum se va simţi, iar cu
timpul a reuşit să se simtă comfortabilă cu ideea de a fi mai dependentă in relaţie fă ră să aibă impresia
că soţul ei o controlează excesiv. Micile experimente de genul acesta sunt adeseori esenţiale facilită rii
schimbă rii in relaţii.
Acest exemplu de caz este unul foarte important deoarece ilustrează faptul că terapia cognitiv-
comportamentală nu este doar o intervenţie simplistă , cu rezolvare rapidă care implică a-i spune lui
Lacy „Nu este nimic in neregulă in a depinde de soţul tă u - fă -o pur şi simplu.” Noţiunea de a explora
impreună cu ea sursele gandurilor şi credinţelor şi descoperirea unor temeri sunt lucruri mult mai
complicate şi care pleacă de la clasica percepţie greşită , potrivit că reia terapia cognitiv-
comportamentală inseamnă a da sfaturi banale.

Tehnici comportamentale şi control parental

Cateva dintre primele lucră ri pe terapia comportamentală de familie s-au focalizat pe
comportamentele pă rinţilor şi pe controlul parental. Munca lui Gerald Patterson şi a colegilor să i a fost
remarcată in special pentru eficienţa ei in acest domeniu şi continuă să fie apreciată de terapeuţii
orientaţi pe terapia cognitiv - comportamentală in cazul problemelor pă rinte-copil (Patterson et al.,
1967; Forgatch şi Patterson, 1998). Intervenţiile se bazează in mod tipic pe tehnici operante dar
combină şi altele, după cum este demonstrat in urmă torul exemplu al unui caz in care am lucrat cu o
mamă şi cu fiul să u abordand faptul că el mereu acuza de dureri de cap cronice şi se plangea in
continuu de acest lucru.

„AM O DURERE DE CAP”: CAZUL LUI CLAY

Clay, un bă iat in varstă de 12 ani, a venit la terapie datorită durerii cronice de cap. Mama sa a
specificat că se plangea de dureri de cap (in zona lobului frontal) in fiecare zi cam cu 8 luni inainte de
tratament. A fost supus unei examină ri fizice şi neurologice extensive, incluzand un EEG
(electroencefalogramă ) in timpul somnului şi un IRM (imagistică prin rezonanţă magnetică ), ambele
cu rezultate negative. Astfel, s-a recomandat consiliere comportamentală .
Prima dată cand Clay a menţionat durerea sa cronică de cap a fost la scurt timp după ce pă rinţii
să i s-au separat, iar mama sa a inceput să petreacă din ce in ce mai puţin timp cu el deoarece a devenit
mai ocupată la locul de muncă .
Durerile de cap ale lui Clay aveau loc de obicei dimineaţa inainte de a trebui să meargă la şcoală
şi din nou seara inainte de culcare. Descria durerea de cap ca fiind in zona lobului frontal. Durata
medie a durerilor sale era intre o jumă tate de oră şi 2 ore, timp in care Clay plangea şi se vă ita din

116
cauza durerii pană cand era in atenţia mamei sale. De obicei, aceasta ră spundea prin administrare de
Tylenol şi petrecand timp cu el pană cand durerea treptat dispă rea. Durerile de cap ale lui Clay
implicau şi faptul că absenta de la şcoală .
Scopul principal al terapiei era reducerea durerilor de cap ale lui Clay, astfel incat să işi poată
relua activită ţile zilnice şi să işi crească prezenţa la şcoală .
S-a hotă rat să se implementeze prima dată utilizarea intă ririi pozitive pentru zilele in care nu
erau raportate dureri de cap şi să se ignore dă ţile in care el era suspect ca afirmand că are dureri de
cap nelegitime, adică mama suspecta că de fapt el doar se plange fă ră a simţi vreo durere. Li s-a acordat
atenţie doar atunci cand acestea erau insoţite de creşterea temperaturii corporal. Durerile de cap care
erau insoţite de temperaturi ridicate ale corpului erau desemnate ca dureri de cap legitime.
Tratamentul consta in administrare de Tylenol şi restricţionarea lui Clay la pat fă ră a-i mai fi acordată
o atenţie verbală adiţională .
Tratamentul includea o simplă planificare a intă ririi, cu recompense pozitive constand in
creşterea laudelor verbale şi o interacţiune privată specifică intre Clay şi mama lui. Lauda verbală şi
interacţiunea privată - care consta in jucarea unui joc sau pur şi simplu intr-o discuţie, erau
implementate doar cand nu existau raportă ri ale durerilor de cap. Clay a fost instruit de că tre terapeut
să continuie să ii spună mamei in fiecare zi dacă durerea sa de cap avea loc; ea va ţine o evidenţă a
episoadelor. Mama a fost, de asemenea, instruită să il ignore pe Clay in cazul in care există posibilitatea
ca orice fel de atenţie să fie interpretată greşit de că tre acesta ca fiind o intă rire la durerea de cap. In
momentul in care trece o zi in care nu s-au raportat dureri de cap, mama il va recompensa prin
utilizarea laudelor verbale şi recunoaştere. Acesta a fost un lucru pe care Clay l-a considerat foarte
important şi care s-a dovedit a fi un excelent mijloc de intă rire pentru el.
Această simplă procedură a avut rezultate de succes intr-o perioadă de timp relativ scurtă . Clay
a ră spuns foarte bine la intă rirea pozitivă şi a invă ţat că poate caştiga atenţia mamei sale intr-un mod
mult mai constructiv şi mai potrivit decat prin acuzarea durerilor de cap.
Figura 6.2 reprezintă scă derea numă rului de acuze de durere de cap pe parcursul perioadei de
tratament. O „acuză de durere de cap” a fost definită ca fiind o exprimare verbală a prezenţei durerii
care nu era insoţită de o creştere a temperaturii corpului.
In 12 să ptă mani, durerea de cap a scă zut rapid prin utilizarea intă ririlor pozitive pană in
punctul in care durerile de cap psihosomatice au fost complet eliminate.
Intă rirea pozitivă este tehnica utilizată cel mai frecvent cu scopul schimbă rii
comportamentului, atat in tratarea copiilor, cat şi in cea a adulţilor. Poate fi aplicată pentru a scă dea
comportamentul nedorit, dar şi pentru a-l creşte pe cel dorit. O cerinţă in dezvoltarea unui tratament
de succes este ca terapeutul să conducă o analiză comportamentală detaliată pentru a-i permite să
selecteze o intă rire eficientă şi pentru a creşte frecvenţa comportamentului dorit. De asemenea,
aceasta analiză detaliată ii permite terapeutului să identifice antecedentele comportamentului nedorit
şi să planifice prevenirea acelora similare (Dattilio, 1983).
FIGURA 6.2. Grafic pag 156 in carte
In acest caz, pe mă sură ce durerile de cap ale lui Clay au fost diminuate prin utilizarea intă ririlor
pozitive, a devenit clar că ele au fost doar un mijloc de manipulare a mamei in a-şi devota intreaga
atenţie asupra sa. Urmand programul de tratament obişnuit, lui Clay i-au fost oferite indicaţii
informale cu privire la modurile in care ar putea caştiga atenţia mamei sale intr-o manieră mult mai
potrivită .

117
 Un follow-up la 12 luni nu a relevat nicio ocurenţă a durerilor de cap care să nu fie insoţite de
simptome adiţionale. Clay a ajuns la o prestaţie academică perfectă pe parcursul perioadei de follow-
up şi a afirmat că se bucură mult mai mult de relaţia pe care o are acum cu mama lui.

ABORDAREA UNEI POTENŢIALE RECIDIVE

Potenţialul unei recidive este intotdeauna prezent in cazul orică rui cuplu sau familii, mai ales in
cazul in care problema a fost cronică . Există un numă r de elemente ce trebuie reţinute atunci cand se
lucrează cu cupluri şi familii. Primul şi cel mai important, munca este dificilă , in special atunci cand
avem de a face cu o situaţie in care există mai multe seturi de dinamici de personalitate. Acesta este
unul dintre motivele pentru care munca cu un cuplu sau o familie reprezintă o provocare. Al doilea
punct, in funcţie de durata problemei şi de cat de intipă rită este aceasta, probabilitatea revidivei este
tot mai mare. Dacă psihopatologia - cum ar fi depresia, anxietatea, tulbură ri majore de personalitate
sau dependenţa - este prezentă , probabilitatea regresiei este şi mai ridicată .
Există un numă r de paşi care pot ajuta impotriva recidivei. O mare parte din programul pentru
prevenţia recidivei in cuplurile maritale cu probleme de abuz de alcool propus de O’Farrell (1993)
poate fi, de asemenea, utilizat cu orice cuplu sau membru al unei familii. Cei din urmă trebuie să işi dea
seama că recidiva este probabilă , iar indivizii trebuie să accepte acest lucru. Totuşi, nu trebuie spus că
asta le permite să se lase pradă problemelor. Membrii familiei trebuie să fie conştienţi că ceea ce
declanşează recidiva poate contribui şi la deteriorarea relaţiei.
O’Farrell (1993) sugerează oferirea unei structuri pe care să o urmeze membrii familiei in
discutarea recidivei. Primul pas il reprezintă dezvoltarea unei liste de probleme pe care să le discute
fiecare membru atunci cand simte că relaţia incepe să se deterioreze. O astfel de discuţie ar trebui să
specifice situaţiile cu risc ridicat şi semnele de avertizare timpurii de recidivare la comportamentele
deteriorante.
Al doilea pas este crearea unui plan de acţiune asupra că ruia toţi membrii familiei să cadă de
acord ca fiind un mijloc de prevenire a regresiei. Acest lucru se poate face la inceputul orică rui
indicator al faptului că lucrurile incep să se deterioreze.
Al treilea pas este discutarea comportamentelor care ar trebui utilizate. In final, ar trebui
implementat un tratament individual pentru a face faţă cogniţiilor care contribuie la intensificarea
furiei şi comportamentelor deteriorante.
Un plan de recidivare este notat şi practicat pe unele situaţii specifice care ar ă utea să apară ,
astfel reflectandu-se paternurile deteriorante comune intr-o relaţie specifică . Fiecare relaţie este
diferită şi, avand in vedere că problemele sunt cele care diferă , la fel este şi cazul paternurilor
deteriorante.
Toate intervenţiile care vor fi utilizate sunt discutate inainte, aproape intr-o manieră
coregrafică , similar cu felul in care o familie poate plă nui cum să evacueze casa in cazul unui incendiu
sau al unui alt tip de dezastru. De multe ori, informez cuplurile sau familiile că aşa cum vasele de
croazieră au modalită ţi de evacuare sau anumite clă diri conduc proceduri in caz de incediu, membrii
familiei trebuie să discute regulat despre cum să facă faţă , in avans, conflictelor care se pot intensifica
şi deveni dezastruoase. In acest fel, vor fi pregă tiţi să facă faţă eficient deterioră ri. In acelaşi timp, le dă
şi un imbold să işi monitorizeze interacţiunea astfel incat, atata timp cat comunicarea este la nivele
normale şi ei sunt in acord cu nuanţele relaţiei lor, intotdeauna vor fi intr-o formă bună pentru a evita
deteriorarea.

118
BLOCAJELE ŞI REZISTENŢA LA SCHIMBARE
Blocajele şi rezistenţa la schimbare apar in diferite forme. Uneori rezistenţa pare a fi imposibil
de depă şit, iar pentru terapeut poate deveni o adevă rată provocare să continue cu un client rezistent.
Rezistenţa se poate datora uneori faptului că un membru al familiei refuză să participe la
terapie. Există diferite moduri de a aborda o astfel de situaţie. Unii terapeuţi susţin ideea că nu trebuie
fă cut niciun efort pentru a incuraja partenerii sau membrii familiei să participe la terapie dacă nu
doresc. Cu toate aceste, uneori ei trebuie să fie creativi pentru a ajuta demersul procesului terapeutic.
Intr-un caz al unei familii pe care am tratat-o, o tană ră adolescentă s-a impotrivit cerinţei
pă rinţilor ei de a veni la terapie de familie deoarece, susţinea ea, ei erau cei cu probleme şi nu ea. După
ce m-am intalnit cu pă rinţii pentru prima şedinţă şi am aflat despre poziţia fiicei in acea situaţie, le-am
cerut permisiunea să o contactez eu insumi pe fiică . Am sunat-o şi am informat-o că pă rinţii ei mi-au
spus despre punctul ei de vedere cu privire la participarea la terapie şi că ii respect dorinţele. Cu toate
acestea, am intrebat-o dacă ar fi doritoare să mă ajute să ii ajut pe pă rinţi. I-am explicat că , după ce i-
am intalnit, am avut tendinţa să fiu de acord cu ea, că ei erau cei care aveau o problemă şi că trebuia să
lucrez cu ei pe mai multe chestiuni, mai precis, pe unele dintre cerinţele lor iraţionale şi pe faptul că
interveneau in viaţa ei. I-am spus că aş progresa mai repede dacă mi-ar impă rtă şi o parte din
percepţiile ei despre pă rinţi şi m-ar ajuta să orchestrez mai bine tratamentul. In esenţă , asta a luat
presiunea de pe adolescentă , care a acceptat să ne intalnim. I-am sugerat să ne vedem la o cafenea
pentru a se simţi mai confortabil şi să nu aibă impresia că vine la terapie.
Odată ce ne-am intalnit, am reuşit să ii trezesc interesul in a spune direct pă rinţilor ceea ce avea
pe suflet şi, in consecinţă , a fost de acord să vină la birou impreună cu ei pentru urmă toarea şedinţă .
Asta a dus la mai multe vizite in familie. Ceea ce pă rea să fie o dorinţă inverşunată a adolescentei de a
evita terapia, a fost doar frica de a fi pusă intr-o situaţie unde nu ar fi avut control. Odată ce am
asigurat-o că voi servi drept o a treia parte neutră şi obiectivă , s-a simţit mai bine in legă tură cu
participarea la terapie.

NEGATIVITATEA PARTENERILOR
ŞI LIPSA SPERANŢEI ÎN SCHIMBARE

De multe ori, membrii familiei care vin la terapie au amintiri vii ale evenimentelor din relaţia
lor care depă şesc comportamentele pozitive curente pe care incearcă să le dobandească . Weiss (1980)
a numit această situaţie in literatură sentiment pozitiv de ignorare. Asemenea amintiri trebuie adeseori
abordate, iar cuplurile trebuie să utilizeze tehnicile care ajută la diminuarea puterii acestor amintiri vii
negative.
Schemele negative cu privire la caracteristicile relaţiei trebuie discutate prin a le cere clienţilor
să testeze validitatea punctelor lor fixe de vedere şi să ia in considerare informaţiile care sugerează că
ele pot fi modificate. Instruindu-i pe aceşti parteneri să ţină evidenţa variaţiilor situaţionale in
comportamentele fiecă ruia dintre ei este o tehnică in care observă cum comportamentele diferă de la o
situaţie la alta (Epstein şi Baucom, 2002). Epstein şi Baucom sugerează că acest exerciţiu contraatacă
ideea unei tră să turi invariante şi deschide uşa exploră rii condiţiilor care tind să smulgă ră spunsurile
pozitive sau negative ale celuilalt. Ideea constă in a slă bi pă strarea amintirilor negative prin
demonstrarea celorlalte paternuri in interacţiune. Astfel, provocarea pentru terapeut este să ajute
cuplurile să observe şi să recunoască meritul fiecă rei mici schimbă ri pozitive pe care o fac, fiecare
partener asumandu-şi responsabilitate personală pentru schimbă rile specifice pe care le-a fă cut şi
depă şind vechi amintiri negative cu noi experienţe pozitive. De asemenea, poate fi important pentru

119
parteneri să işi exprime regretul pentru acţiunile din trecut care i-au supă rat, chiar dacă nu au fost
intenţionate.
Reducerea lipsei speranţei partenerilor cu privire la potenţialul de imbună tă ţire in relaţia lor
depinde de abilitatea terapeutului de a-i instrui să se comporte mai constructiv. Un scop esenţial este
acela de a-i pune pe soţi să observe şi să işi monitorizeze interacţiunile negative pe mă sură ce acestea
scad şi să se comporte in moduri mult mai pozitive.

PLANURILE DIFERITE
Este important ca terapeutul să ia in considerare posibilitatea ca, adeseori, membrii familiei să
aibă motive diferite pentru care participă la terapie. Nu este un lucru neobişnuit ca terapeutul să
observe că unul dintre soţi este mult mai motivat decat celă lalt. Este posibil ca un partener să se afle
acolo pentru a vindeca relaţia, in timp ce celă lalt este acolo pentru a ajuta la incheierea ei. Uneori un
soţ poate fi complet impotriva ideii de terapie in doi. Aşadar, este important să aibă loc o discuţie cu
fiecare partener pentru a vedea ce speră să obţină fiecare de la tratament. Blocajul care poate să apară
in terapie din cauza planurilor conflictuale poate reprezenta o fereastră spre o luptă pe care o duce
cuplul in acel moment in cadrul relaţiei lor.
De exemplu, terapeuţii pot indica faptul că unul dintre parteneri poate fi presat să participe la
terapie şi că rezistenţa celuilalt la participare pare să reflecte un patern de cerinţă retragere mai extins
in relaţia cuplului. De aceea, problema standardelor in relaţii - discutată in capitolele anterioare,
devine atat de importantă . Terapeutul poate lua in considerare ghidarea partenerului care se retrage
in a se gandi la validitatea standardelor sale şi in a pune la incercare unele dintre sistemele de credinţe
care stau la baza lor. De asemenea, este important ca terapeutul să indice fiecă ruia dintre parteneri
modul in care comportamentele lor contribuie la procesul circular al paternului cerinţă -retragere, şi să
pună accentul pe faptul că cea mai bună oportunitate de schimbare poate include un efort al fiecă ruia
pentru a-şi modifica comportamentul.
Un bun exemplu al acestei abordă ri poate fi o schimbare in cerinţa lui Diana ca Nick să işi
petreacă tot timpul să u liber cu ea şi să accepte doar o parte din timpul să u. In schimb, Nick poate
iniţia din cand in cand o activitate in doi cu soţia lui, dar să cadă de acord şi cu activită ţile pe care ea le
propune.
Insă , ce se intamplă in cazul in care este clar că unul dintre parteneri vrea să continue relaţia iar
celă lalt vrea să o incheie? Acela este momentul in care terapeutul va trebui să ajute cuplul să işi
redefinească obiectivele terapiei, ori scopurile conflictuale vor deveni un blocaj in munca lor
impreună . Apoi partenerii se pot focaliza pe obiectivul comun de determinare a modului in care se pot
inţelege in maniere mai degrabă constructive, decat distructive, pentru a putea face faţă scopurilor lor
individuale, diferite in relaţie. Coordonarea emoţiilor negative, precum furia sau dispreţul şi
colaborarea pentru a gă si soluţii rezonabile pentru problemele importante ale relaţiei sunt esenţiale.

ANXIETATEA LA SCHIMBAREA
PATERNURILOR EXISTENTE ÎN RELAŢIE

Nu este un lucru ieşit din comun ca membrii familiei să experienţeze discomfort sau anxietate
atunci cand e vorba de schimbarea paternurilor relaţiei. Asemenea sentimente pot apă rea la unul sau
mai mulţi membrii ai familiei. Schimbarea atinge adeseori strategiile de auto-protecţie pe care şi le-au
dezvoltat membrii familiei pentru a evita a fi ră niţi sau vulnerabili. De multe ori, partenerii se plang că

120
se vor simţi ameninţaţi de faptul că terapia va putea promova schimbarea care va expune o zonă de
vulnerabilitate personală .
Această problemă a fost discutată in literatura de specialitate, mai ales datorită legă turii sale cu
schemele de vulnerabilitate (Tilden şi Dattilio, 2005). Terapeutul trebuie să exploreze gandurile şi
emoţiile fiecă rui partener cu privire la schimbă rile propuse in interacţiunile cuplului şi să cerceteze
problemele fundamentale atunci cand unul sau ambii membrii ai cuplului experienţiază anxietate
legată de implicaţiile schimbă rii. Paşi importanţi in terapie sunt reprezentaţi de facilitarea că ilor a spre
noi comportamente şi discutarea felului in care situaţia se va schimba. De asemenea, este important ca
schimbă rile in relaţie să aibă loc intr-o manieră lentă , deoarece o ameninţare asupra homeostazei
relaţiei poate cauza probleme. De multe ori, discutarea acestei situaţii şi sugerarea unor tehnici pentru
reducere a anxietă ţii, atat cognitiv cat şi comportamental, sunt importante. Mai mult, pe parcursul
şedinţelor de terapie, trebuie să aibă loc cat mai multe discuţii cu privire la noul comportament şi la
diferenţa in climatul emoţional al relaţiei după ce schimbarea va fi implementată .

RENUNŢAREA LA PUTEREA ŞI CONTROLUL

PERCEPUT

O altă zonă in care apare anxietatea este potenţiala pierdere a puterii şi a controlului in relaţie
atunci cand se produce o schimbare. Este important ca terapeutul să aprecieze distribuirea puterii
şi a controlului existent in orice relaţie, chiar dacă această distribuire pare să fie disfuncţională . Orice
provocare precipitată in structura existentă a unei familii poate provoca anxietate şi rezistenţă . Asta se
intamplă mai ales in cazul unui soţ care are mai multă putere şi percepe ameninţarea unei schimbă ri
ca fiind disruptivă şi debilitantă pentru el.
Abordarea cogniţiilor şi schemelor fiecă rui membru al familiei cu privire la puterea şi controlul
din vieţile lor, dar şi in cadrul relaţiei este o cale ce trebuie urmată . Mai mult, pot fi abordate şi
problemele legate de familiile lor de provenienţă şi sistemele lor de credinţe in ceea ce priveşte
controlul şi puterea. Este importantă şi examinarea gradului echilibrului in această zonă , in special
pentru stabilirea unei relaţii să nă toase. Ar trebui să se cadă de acord asupra menţinerii unui echilibru
să nă tos. Acest lucru impune necesitatea ca soţii să il vadă pe terapeut ca fiind corect şi oferind sprijin
pe mă sură ce se indreaptă spre restructurarea unor credinţe.

PROBLEME LEGATE DE ASUMAREA RESPONSABILITĂŢII PENTRU SCHIMBARE

După cum s-a putut observa mai devreme in cazul lui Margo şi al lui Curtis, asumarea
responsabilită ţii pentru comportamentele existente, dar şi pentru schimbare, este o parte esenţială a
abordă rii rezistenţei şi blocajelor intr-o relaţie. Membrii familiei, in special cuplurile, sunt renumiţi
pentru faptul că se invinovă ţesc unii pe alţii, in loc de a se invinovă ţi pe ei inşişi, pentru problemele
relaţiei (Baucom şi Epstein, 1990; Bradbury şi Finchman, 1990; Epstein şi Baucom, 2002). In mod
evident, invinovă ţirea partenerului poate include auto-protejare, susţinerea stimei de sine şi
acceptarea presiunii pentru a face schimbă ri la propria persoană . Intotdeauna pare mai uşor să
observi comportamentul celeilalte persoane decat comportamentul tă u. De obicei, indivizii se gandesc
la evenimentele din relaţia lor in termeni linear-cauzali şi nu prin intermediul conceptelor circular-
cauzale, concepte care implică influenţa ambilor indivizi unul asupra celuilalt.

121
 Deoarece soţii pot fi prea defensivi in acceptarea feedbackului din partea celuilalt cu privire la
efectele comportamentului lor, feedbackul din partea terapeutului - despre care indivizii cred că nu
are un interes personal in a dovedi vinovă ţia cuiva, poate fi un mecanism eficient in schimbare.
De multe ori, un soţ are nevoie ca partnerul lui să se schimbe şi poate afişa comportamente
linguşitoare sau seducă toare faţă de terapeut, pentru a-l putea implica drept un aliat in misiunea sa.
Iată una dintre marile provocă ri ale terapeutului - să menţină echilibrul şi neutralitatea ca mediator al
schimbă rii. In acest fel, terapeutul trebuie neapă rat să evite a lua partea cuiva şi să ajute partenerii să
gă sească modalită ţi prin care să se inţeleagă mai bine şi să işi rezolve problemele relaţiei. Este
importantă şi stabilirea unor indicaţii, astfel incat fiecare partener să fie de acord să işi asume 50% din
responsabilitatea schimbă rii. Acest lucru poate evita orice atribuire inegală a vinei ce poate ieşi la
suprafaţă . Fac un obicei din a le reaminti in mod repetat clienţilor să işi asume responsabilitatea
pentru propriile comportamente şi să se angajeze in comportamente mai puţin invinuitoare faţă de
celă lalt.
Pentru o discuţie mai detaliată a rezistenţei şi a blocajelor in terapia de cuplu, vezi capitolul
excelent al lui Epstein şi Baucom (2003).
Multe dintre tipurile de rezistenţă şi blocaje regă site la cupluri pot fi observate şi la familii.
Terapeuţii vor intalni, cu siguranţă , blocaje şi rezistenţă interminabilă in tratamentul clienţilor, acestea
devenind adeseori mai intense in cazul familiilor din cauza creşterii in dinamicile implicate. Este
important să se accepte pur şi simplu noţiunea potrivit că reia depă şirea rezistenţei şi blocajelor este o
parte necesară a procesului terapeutic şi o provocare majoră , in special in cazurile dificile. Cazul
familiei Shim, care urmează , este unul ilustrativ.

CAZUL FAMILIEI SHIM

Familia Shim venea dintr-un cartier să rac al oraşului şi că reia Curtea i-a ordonat terapia. De la
inceput o problemă majoră era faptul că ei detestau sentinţa. Membrii familiei, incluzand caţiva
adolescenţi, erau imbră caţi intr-un mod neingrijit, cu o stare proastă a igienei. Mulţi dintre ei aveau
dinţii stricaţi sau lipsă . Cu toţii s-au prezentat la vizita iniţială , chiar dacă aveau nu erau de acord cu
asta. Am inceput să mă intreb cine era cel pedepsit, eu sau ei.
Dnul Shim - tată l şi „capul familiei”, se prezenta de multe ori la terapie mirosind a alcool şi
invartindu-şi mustă ţile in toate direcţiile. De obicei, asista la şedinţe afişand un zambet sardonic,
vorbind foarte puţin. Soţia sa ii compensa indiferenţa şi caracterul recalcitrant al copiilor vorbind
neincetat. Restul familiei stă tea inactivă şi complet neinteresată de ceea ce se petrecea in incă pere, cu
excepţia cazului in care, bineinţeles, unul dintre copii ragaia sau tră gea vanturi, pornind astfel o
avalanşă de rasete. Imi era groază să lucrez cu această familie. Nu ezitau să işi impă rtă şească dispreţul
cu mine. Evident, nu era o bună potrivire terapeutică . Blocajele nu erau între noi, ci erau noi. Insă
familia Shim nu avea de ales şi nici eu, datorită faptului că erau in custodia autorită ţilor iar eu am fost
numit de că tre un judecă tor să lucrez cu ei ca o favoare pentru Curte.
Familia a fost condamnată datorită acuzaţiilor de furt şi de primirea proprietă ţilor furate. Se
spunea că intreaga familie era implicată in cercul furtului, un lucru pe care il negau cu vehemenţă .
Pe langă nevoile mutuale de revenire la realitate, existau o mulţime de alte bariere in calea
tratamentului cu familia Shim, obstacole care dă deau cuvantului blocaj noi inţelesuri. Era alcoolismul
şi şomajul tată lui şi ceea ce pă rea a fi o depresie implicită şi un posibil inceput de demenţă . Abuzul de
canabis era ieşit de sub control in cazul copiilor. Şi apoi era mama care nega toate acestea, in special
comportamentul criminal al fiului ei adolescent şi abuzul cronic de substanţă al soţului să u. Pentru ca
imaginea să fie completă , această familie funcţiona la un nivel intelectual foarte scă zut, probabil in

122
categoria de retard borderline. Inutil să spun, toate acestea mă fă ceau să mă simt nesigur in privinţa
ajutorului pe care puteam să il ofer familiei.
Din pă cate, pentru terapeuţii care lucrează cu familiile care sunt obligate să meargă la
tratament, astfel de provocă ri nu sunt neobişnuite. Focalizarea majoră intr-o asemenea muncă este
efectuarea schimbă rii prin restructurarea gandurilor şi modificarea comportamentelor - doar dacă
este posibilă schimbarea.

BLOCAJE

Termenul blocaj este definit de Webster’s New World Dictionary drept o baricadă sau ceva ce
intervine in progres. In terapia de familie, ca şi in orice formă de tratament, blocajele pot apă rea in
ambele pă rţi ale biroului terapeutului, după s-a demonstrat in cazul familiei Shim. Adică , blocajele apar
la terapeut sau la client, o situaţie care poate impiedica serios progresul tratamentului şi uneori poate
aduce terapia intr-un punct mort. In cazul „familiei Shim”, mi-am dat seama că nu doar familia stă tea in
calea progresului tratamentului, ci şi eu aveam o contribuţie.
In munca sa mai recentă , Leahy (2001) a discutat conceptul de rezisitenţă in terapia cognitivă şi
o defineşte esenţial prin orice care impiedică procesul tratamentului, fie din partea pacientului fie din
cea a terapeutului. Urmă toarea secţiune scoate in evidenţă cateva blocaje care pot, adeseori, să
intervină in progresul terapiei de familie din partea ambelor pă rţi. Sunt discutaţi anumiţi paşi cu
privire la ceea ce se poate face pentru a contraataca astfel de blocaje.

Blocajele terapeutului
Multe blocaje provin de la terapeutul care lucrează cu familii dificile. Acestea pot include
propria rezistenţă a terapeutului sau mecanismele de apă rare care pot ieşi la suprafaţă pe parcursul
tratamentului. Cazul menţionat mai devreme este un exemplu excelent a modului in care rezistenţa s-a
manifestat din ambele pă rţi, mai ales cu reacţia terapeutului la comportamentul familiei. Uneori nu
este necesar ca un caz să fie atat de dificil ca acesta pentru ca blocajele să apară .
Eşecul terapeutului in a lucra cu propriile probleme derivate din familia sa provenienţă este
unul dintre cele mai puţin recunoscute blocaje care apar in terapia de familie. Un exemplu perfect al
acestei situaţii este terapeutul care nu a incercat niciodată să işi rezolve conflictul cu proprii pă rinţi şi
care poate fi orbit in recunoaşterea mă surii in care un tană r este angajat in distorsiuni in gandirea sa
cu privirea la pă rinţii să i. Datorită conflictelor nerezolvate ale terapeutului, cursul tratamentului poate
fi afectat. In plus, situaţia poate fi deveni in continuare mai gravă şi pot avea loc transfere.
Un alt tip de blocaj poate avea loc atunci cand terapeutul se simte copleşit sau neajutorat in faţa
unui caz dificil din cauza trainingului sau superviză rii insuficiente. Un astfel de impediment poate duce
la eşec. Poate contribui şi la o mişcare epuizată sau blocată , incetinind astfel procesul terapeutic. In
munca cu cei din familia Shim, a fost esenţial să imi reevaluez propriile cogniţii in legă tură cu o astfel
de situaţie dificilă şi să imi abordez propriile distorsiuni cu privire la eficienţa mea ca terapeut.
Mi-am dat seama mai tarziu că m-am sabotat, chiar inainte de a incepe tratamentul, pentru că
m-am antrenat in ganduri catastrofice cu privire la cat de dezastruoasă va fi terapia cu această familie.
Intr-un fel, mă impotriveam ideii de a avea de a face cu ceea ce percepeam in mod eronat ca fiind „cea
mai joasă categorie” după ce avusesem luxul de a lucra in trecut cu familii educate. Mai mult,
personalizam disfuncţia familiei Shim şi o vedeam ca pe „un eşec ce urma să aibă loc”.
O asemenea gandire catastrofică indică de obicei faptul că terapeutul şi-a pierdut obiectivitatea
şi trebuie să işi redobandească echilibrul. Cand se intamplă lucrul acesta este recomandat ca

123
terapeutul să caute consultare in randul colegilor, sau chiar supervizare in perioadele in care apar
conflictele. In cazul familiei Shim, am simţit nevoia să stau de vorbă cu un coleg care a lucrat cu familii
din medii socioeconomice similare. Acest mentor a fost foarte priceput in ajutorul pe care mi l-a oferit
in restructurarea gandirii şi mi-a sugerat să nu mă simt ofensat de comportamentul şi caracterul
recalcitrant al familiei. Pe scurt, am invă ţat să mă distanţez in mod adecvat şi să vă d comportamentul
membrilor familiei ca un rezultat al problemelor lor. A trebuit să fac faţă faptului că eu insumi mă
antrenam in distorsiunea cognitivă a personaliză rii şi mă forţam să reuşesc intr-o situaţie foarte
dificilă . Această familie s-a prezentat cu o parte atat de intimidantă incat mă vedeam destinat eşecului.
Restructurarea propriei mele gandiri şi a sistemului de credinţe cu privire la succesul tratamentului a
fost o problemă importantă pentru mine; in acelaşi timp, cel mai bun lucru pe care il puteam face era
să o iau din nou pe calea cea bună şi să fac faţă acestui sistem familial cu probleme. Odată ce am reuşit
să depă şesc acest blocaj, am fost capabil să avansez şi să am mai mult succes in a ajuta familia să
depă şească propriile blocaje in procesul terapeutic.

Expectanţe nerealiste
Stabilirea expectanţelor realiste este o parte foarte importantă a terapiei de familie, sau a
orică rui tip de terapie. A fi exagerat de optimist cu privire la ce poate o persoană să obţină in urma
tratamentului este o capcană comună terapeuţilor novici. Le poate provoca stres iar rezultatul
tratamentului poate fi un eşec. De exemplu, incercarea de a-l ajuta pe domnul Shim să se reabiliteze in
urma dependenţei de alcool fă ră o internare pentru detoxificare şi fă ră sprijinul familiei poate fi
considerată gândire magică. Un asemenea patern intipă rit, cu siguranţă nu ar putea fi modificat dacă
nu ar fi schimbate şi un numă r de dinamici cheie ale familiei. Un rezultat bun ar necesita timp şi mult
imbold şi nu ar fi fost foarte fiabil, mai ales cu o astfel de familie. Abilitatea de a estima o situaţie a unei
familii este esenţială pentru toate pă rţile implicate pentru a putea fi stabilite expectanţe realiste.
Uneori, acestea pot chiar necesita o resetare pe parcursul terapiei. Aşadar, o modalitate de depă şire a
obstacolului este a fi cat mai realist şi mai flexibil posibil cu privire la ceea ce se poate obţine in
tratament si momentul in care se poate obţine.
Puteau fi abordate enorm de multe probleme in cazul familiei Shim, şi era puţin probabil ca
majoritatea obiectivelor să poată fi atinse. Ştiam că probabiliatea ca familia să ră mană la tratament era
foarte mică . Aşadar, stabilirea unor expectanţe realiste in ceea ce priveşte prezenţa lor la terapie era o
realizare majoră şi evident un prim pas.

Obstacole culturale
Problemele culturale sunt, cu siguranţă , un aspect al tratamentului ce trebuie luat in
considerare atunci cand se lucrează cu familii. In prezent, SUA a inregistrat cel mai mare aflux de
imigranţi de la inceputul secolului XIX. Se estimează că peste 1 milion de imigranţi intră anual in ţară
in mod legal sau ilegal (McGoldrick, Giordano şi Pearce, 1996; McGoldrick et al., 2005).
Chiar dacă multe dintre familiile imigrante in Statele Unite preiau cultura americană , mediile
domestice pot onora, in continuare, anumite tradiţii bazate pe moştenirea lor culturală . O mare parte
din aceste tradiţii culturale şi ambiante pot fi adanc inră dă cinate in familie, lucru ce poate fi perceput
de că tre cei care nu sunt familiarizaţi cu ele, ca fiind o rezistenţă voluntară la schimbare. Un exemplu
clasic il reprezintă o familie poloneză cu care am lucrat in urmă cu caţiva ani, in timp ce predam in
Cracovia. După ce le-am prezentat o sarcină pentru acasă care necesita ca toţi membrii familiei să
adune informaţii, am perceput noncomplianţa tată lui drept o rezistenţă majoră la tratament. Doar
după ce am discutat cu un coleg, un psihiatru polonez, am aflat că o astfel de rezistenţă nu era

124
neobişnuită pentru bă rbaţii polonezi, in special cei care au fost formaţi după regulile sovietice. Mi-a
explicat că , datorită ocupaţiei naziste in Polonia şi prezenţei ulterioare a comunismului mulţi indivizi,
in special bă rbaţi, aveau dificultă ţi atunci cand li se spunea ce să facă . Acest lucru nu reprezenta doar o
caracteristică a culturii ci şi o ră mă şiţă a anilor de opresiune. Odată ce am inţeles mai clar acest
concept colectiv, am reuşit să imi restructurez abordarea şi să o implementez intr-o manieră mult mai
colaborativă , facand-o mai interesantă pentru tată l familiei. I-am cerut, in special acestuia,
permisiunea de a lucra prin intermediul să u. Acest exemplu nu este unul neobişnuit, mai ales in cazul
copiilor care provin din familiile care au fost supuse opresiunii in diferite naţiuni (Dattilio, 2001b).
Clinicienii care conduc terapii de familie ar trebui să se familiarizeze cu diferite aspecte
culturale in literatură , dar şi cu mediile din care indivizii provin, pentru a putea evita blocajele. Un text
comprehensiv şi excelent pe acest subiect este cartea Ethnicity and Family Therapy (McGoldrick et al.,
2005). Această lucrare oferă terapeuţilor de familie o bună inţelegere a felului in care operează
familiile din diferite culturi. Le poate oferi acestora şi destule informaţii pentru a putea determina dacă
o familie operează dintr-o credinţă rigidă datorată culturii sale sau care se reflectă dintr-o tră să tură de
personalitate, ori ambele situaţii.

Probleme rasiale
Uneori faptul că terapeutul de familie aparţine unei rase sau unei culturi diferite de cea a
familiei cu care lucrează poate deveni o problemă . In cazul menţionat mai sus, faptul că aveam un
statut socioeconomic diferit a rezultat o problemă mai tarziu in terapia cu familia Shim, atunci cand a
fost discutat subiectul problemelor rasiale. Majoritatea copiilor din acea familie aveau dificultă ţi in a
inţelege cum eu, care am crescut intr-un cartier al albilor aparţinand unei clase mijlocii superioare, aş
putea inţelege greută ţile pe care trebuie să le infrunte. In mod clar, asta era o problemă pe care trebuia
să o elimin. Trebuia să mă decid dacă această obiecţie era o perdea de fum, permiţandu-le să evite
problemele importante in terapie. M-am hotă rat să ii confrunt in legă tură cu asta şi să ii conving să ia
in considerare faptul că eram dispus să ii ascult şi să incerc să invă ţ să -mi lă rgesc cunoştinţele legate
de greută ţile lor, chiar dacă nu eram un afro-american şi nu tră iam intr-un mediu socioeconomic
inferior.

Forţele din anturaj

Un alt blocaj in calea tratamentului poate include familiile care sunt expuse mediilor sau
anturajelor care inhibă sau impiedică schimbă rile obţinute in terapie. (In mod evident, pentru o familie
care se intalneşte timp de 90 de minute la terapie in fiecare să ptă mană , intorcandu-se intrun mediu
care ii distrage atenţia de la direcţia tratamentului, va fi fă ră indoială contraproductivă in menţinerea
tuturor lucrurilor obţinute pe parcursul terapiei.) In cazul familiei Shim, intervenţiile terapeutice
aveau prea puţină putere impotriva forţelor puternice ale mediului, forţe care le crea o nevoie de
supravieţuire printr-o viaţă a infracţiunilor şi, uneori, a violenţei. Dintrun punct de vedere
comportamental, constanta intă rire in mediul domestic era un mare antagonist pentru orice
schimbare terapeutică doar dacă , bineinţeles, familia era dispusă să adopte din toată inima dorinţa de
schimbare şi să facă aşadar cea mai bună incercare de a se schimba in faţa acelor forţe din anturaj. Din
nefericire, scopul de schimbare a motivaţiei unei persoane este uneori foarte dificil de atins şi implică
problema discutată mai devreme, cea a stabilirii expectanţelor realiste. Uneori, schimbarea
comportamentelor atrage după sine schimbă ri in mediu, dacă este posibil. Am avut succes in a induce
familiei Shim să ia in considerare posibilitatea de a se muta pentru a avea parte de un nou inceput.

125
Psihopatologie
Psihopatologia este, in mod evident, una dintre marile dificultă ţi in terapia de familie, mai ales
atunci cand există psihopatologie importantă la unul sau mai mulţi membri.
Axa II a tulbură rilor ridică in mod tipic blocaje dificile pe parcursul tratamentului, in special,
cand acestea există la unul dintre pă rinţi. Anumite tulbură ri de personalitate pot impiedica procesul
pană in punctul in care progresul se opreşte brusc. In majoritatea cazurilor, indivizii cu tulbură ri
severe de pe Axa II opun rezistenţă atunci cand sunt trimişi la terapie individuală ; cu toate acestea,
cand tulburarea este mai puţin severă , anumite aspecte pot fi abordate in mod direct in procesul
terapiei de familie. Asta, bineinţeles, depinde foarte mult de cooperarea membrului familiei
diagnosticat cu acea tulburare. De exemplu, in cazul menţionat mai sus, s-a determinat că domnul Shim
suferea de narcisism cu puternice tră să turi pasivagresive. Totuşi, abuzul să u de substanţă a ingreunat
foarte mult posibilitatea abordă rii problemelor sale de personalitate. Faptul că a fost şi tă cut pe
parcursul terapiei era o problemă majoră , mai ales datorită faptului că soţia sa a avut tendinţa de a
compensa vorbind neincetat, ajutandu-l să ră mană taciturn şi să işi menţină problemele personale
pentru sine.
In acest caz aparte, le-am cerut pă rinţilor să stea unul langă celă lalt şi m-am adresat lor ca unui
front unit. Apoi, am incercat să accentuez puterea mamei in speranţa că voi atinge sentimentele tată lui.
L-am vă zut ca fiind cel care avea adevă rata putere in familie, deşi vorbea foarte rar. Acţiona din spatele
cortinei; soţia sa era persoana din faţă . In esenţă , am incercat să exploatez narcisismul tată lui. Din
nefericire, planurile mele au eşuat atunci cand domnul Shim a absentat de la cateva şedinţe din cauza
„oboselii”. In acel moment, m-am hotă rat să schimb planul de bă taie şi să il atac spunandu-i că am
nevoie să mă ajute să abordez problemele importante ale familiei şi că nu puteam face asta fă ră el.
Faptul că l-am dat jos de pe piedestal şi am asezat-o pe soţie in lumina reflectoarelor i-a trezit
interesul. A inceput să coopereze şi să se prezinte mult mai regulat la şedinţe, chiar dacă in continuare
puţin ameţit. Mult mai tarziu, voi aborda treptat problemele sale personale.
Alte psihopatologii care sunt mai puţin severe decat cele de pe Axa II, dar la fel de dificile, sunt
unele dintre tulbură rile de pe Axa I. De exemplu, in cazurile in care un pă rinte este agorafobic, acest
diagnostic poate avea un efect profund in redistribuirea puterii in familie. Există cazuri in care copii
sunt „parentificaţi”, acesta putand fi un important obstacol ce trebuie abordat nu doar in terapia de
familie, ci şi individual.

Funcţionare intelectuală şi cognitivă scăzută

Percepţia profundă este unul dintre aspectele importante ale terapiei cognitiv-
comportamentale. Din punct de vedere istoric, s-a susţinut că atunci cand indivizii nu au capacitatea de
o inţelegere profundă , pot ră spunde mult mai favorabil intervenţiilor pur comportamentale. Acesta era
in mod sigur cazul familiei Shim, in care toţi funcţionau la un nivel intelectual foarte scă zut. Pe de altă
parte, totuşi, toţi membrii familiei aveau o funcţionare foarte ridicată atunci cand era vorba de „legile
stră zii” şi, in multe feluri, nu eram un partener potrivit pentru ei. Am folosit cat mai multe metafore
pentru a-i ajuta să işi extindă gandirea. Pă reau să ră spundă bine metaforelor concrete, dar şi
intervenţiilor comportamentale directe. De exemplu, i-am pus să facă o listă cu toate calită ţile care au
contribuit la munca lor coezivă in cercurile de infractori. Chiar dacă acţiunile comportamentale nu
erau tolerabile, am pus accentul pe conceptul de coeziune şi pe modul in care familia a lucrat impreună
la acţiunile clandestine precum spargerea unei case. Apoi, am discutat despre cum unele dintre acele
abilită ţi ar putea fi utilizate intr-o direcţie opusă şi o manieră productivă care să nu ii aducă in faţa
legii. Pe parcursul acestor discuţii, am folosit un limbaj familiar lor. Pe urmă , am incercat să transfer

126
această mă sură de coeziune indemnandu-i să se sprijine la fel dar cu scopul de a ră mane in relaţii bune
cu legea. Ne-am gandit la modalită ţi de a caştiga bani şi de a face faţă conflictelor cu autorită ţile. In
esenţă , am inceput să includem o schimbare a comportamentului printr-o restructurare indirectă a
schemelor.

Efectele tratamentului precedent

Progresul in terapia de familie poate fi impiedicat de experienţele pe care familia le-ar fi putut
avea cu terapeuţii precedenţi. In cazul de faţă , membrii familiei Shim nu ar fi că lcat inainte in cabinetul
unui terapeut şi, in ceea ce ii priveşte, nici „morţi nu ar fi mers la psihiatru”. In alte cazuri, totuşi, un
blocaj specific poate include tratamentul cu terapeuţi precedenţi care au lucrat diferit şi care ar fi
putut avea un efect negativ asupra abilită ţii familiei de a beneficia de tratament. Increderea este unul
dintre factorii importanţi ai terapiei. In consecinţă , dacă o familie a ajuns să işi piardă increderea intr-
un terapeut, restabilirea acesteia cu un altul va necesita o perioadă mai lungă de timp şi o procedură
efectuată cu atenţie.
Uneori, o terapie precedentă se poate să fi fost oprită brusc din cauză că terapeutul era eficient
sau induioşat de o problemă sensibilă . Familia poate avea tendinţa să utilizeze terapeutul precedent ca
şi ţap ispă şitor şi să il „facă praf”. Este esenţial ca terapeutul să nu intre in jocul lor şi să susţină
denigrarea acestuia, ci să işi direcţioneze in schimb energia spre explorarea modurilor alternative de a
ajuta familia.

Presarea la momentul nepotrivit

Din propria experienţă am ajuns la concluzia că uneori trebuie să insişti pe parcursul terapiei pentru a
putea facilita schimbarea. Din cand in cand, cand progresul se blochează , trebuie să impulsionezi
familia să ajungă la schimbare.
De exemplu, la un moment dat in terapia cu familia Shim, copiii s-au aliat impreună impotriva
mamei din cauza cică lirii neincetate. Tată l a refuzat să ia partea cuiva, aşa că l-am inghiontit ca să
ră spundă .
DATTILIO: Ce pă rere ai despre ceea ce se intamplă acum intre soţia ta şi copii?
FATHER: Nu ştiu? Ce ai vrea să spun?
DATTILIO: Spune ce gandeşti sau ce simţi.
FATHER: Nu simt nimic.
DATTILIO: Pă i, trebuie să simţi sau să te gandeşti la ceva.
FATHER: Nu, nimic.
DATTILIO: De ce nu?
FATHER: Nu ştiu, cred că nu prea ascult.
DATTILIO: Deci nu le acorzi atenţie?
FATHER: Cred că da.
Această tranzacţie a fost in mod clar blocată , mai ales datorită faptului că tată l nu vroia să işi ia
vreun angajament. Suspectam că avea o mulţime de ganduri şi sentimente cu privire la ceea ce se
intampla, insă işi menţinea o anumită putere in neutralitatea sa. M-am hotă rat să intervin şi să o ajut
pe mamă să facă faţă criticilor copiilor ei prin explorarea alternativelor impreună cu ea. Pe urmă , i-am
cerut tată lui să treacă de partea copiilor impotriva mamei, să se ală ture lor in criticarea cică liturilor
acesteia. Nu i-a plă cut deloc acest lucru.
DATTILIO: Nu vrei să iţi loveşti soţia pentru că este cică litoare tot timpul?
FATHER: Incerci să mă faci de ras, nu-i aşa?

127
DATTILIO: De ras? Oh nu, ce te face să crezi una ca asta?
FATHER: Pe naiba - incerci chestii de alea psihiatrice cu mine.
DATTILIO: Nu, incerc doar să te fac „să -ţi dai drumul sentimentelor” atata tot.
FATHER: La naiba...
DATTILIO: Incearcă să inţelegi că atunci cand stai acolo tă cut şi ţeapă n, dai tuturor din familie un
mesaj foarte puternic.
FATHER: Ce... ce mesaj?.
DATTILIO: Un mesaj tă cut, că ii susţii.
FATHER: Şi, ce dacă fac asta?
DATTILIO: Atunci fi bă rbat şi spune aşa.
FATHER: Eşti un idiot!
DATTILIO: In fine - gandeşte-te la asta.
Am auzit mai multe de la acest tată in timpul acestei conversaţii decat am auzit in cele şase
şedinţe anterioare. Chiar dacă a fost una destul de negativă şi aprinsă , a produs o oarecare mişcare şi
ne-a „deblocat”. Din acest punct al terapiei, am reuşit să ne indreptă m spre direcţia că tre schimbare.
Faptul că tată l işi verbaliza acum gandurile şi sentimentele a schimbat dinamica tratamentului.
După cum am menţionat anterior, sarcinile pentru acasă reprezintă un aspect extrem de
important al tratamentului şi, adeseori, sunt o parte integrală a avantajului terapeutului in depă şirea
blocajelor (Dattilio, 2002). In cazul particular al familiei Shim, a trebuit să creez o strategie pentru
acasă care să faciliteze participarea lor comună şi să incurajeze o coeziune pozitivă şi cateva strategii
empirice de coping. Ca şi temă de casă , m-am decis să le atribui sarcina de a că uta - impreună , ca şi o
familie unită - o nouă locuinţă . Cu toţii au fost de acord că o parte din problemele lor se datora
mediului in care tră iau, aşa că i-am indemnat ca fiecare să ia parte la adunarea informaţiilor legate de o
nouă casă . Asta le-a facilitat munca coezivă inspre o cauză comună care era productivă . A fost primul
pas spre o muncă intr-o manieră pozitivă . De asemenea, a servit şi ca o nouă activitate pentru ei. I-am
indemnat ca după , să meargă impreună la masă - lucru pe care l-au evitat de ani de zile.
La vizita urmă toare, am discutat despre sentimentele fiecă rui cu privire la experienţă .

Inoculare versus recădere

Un alt blocaj foarte des intalnit in tratament este recă derea. Este uşor să cazi din nou pradă
comportamentelor precedente, mai ales cand slă biciunea este puternică . Aşadar, o strategie eficientă
poate include ca terapeutul să se inoculeze, atat pe el cat şi familia, impotriva predilecţiei inspre
recă dere şi să discute modul in care ar trebui abordată această propesniune inspre a se reapuca de
vechile obiceiuri. De exemplu, era evident că cei din familia Shim puteau fi extrem de tentaţi să se
implice in furturi sau să primească lucruri furate. Am discutat cu ei despre un mecanism pe care să il
utilizeze pentru a se adaptata tentaţiei de a lua ceva ce nu le aparţine. Procedura includea urmă torii
paşi necesari pentru a sparge ciclul regresiei.
1. Au fost sfă tuiţi, ca in momentul in care ii sună un prieten cunoscut ca fiind o persoană care
multe probleme, nu ar trebui să ră spundă imediat ci să il sune inapoi. Intre timp, ar trebui să se
gandească la ce să spună dacă acea persoană le propune ceva ilegal. Să se gandească la opţiunile pe
care le au la dispoziţie şi puterea de a alege. Deoarece puterea era una dintre problemele majore ale
familiei, am vorbit despre cum să exersă m puterea prin evitarea problemelor cu succes. (Am sugerat şi
faptul că membrilor familiei le-ar putea fi teamă să işi ceară sprijinul unul altuia.)
2. Două dintre elementele declanşatoare care duceau la furt erau plictiseala şi furia. Unii dintre
copii au raportat că , de obicei, furau in perioadele cand se plictiseau sau nu aveau mare lucru de fă cut

128
sau erau furioşi pe ceva. In consecinţă , am dezvoltat o listă de comportamente alternative pe care să le
ia in considerare, care includeau activită ţi mai productive şi metode facilitatoare pentru exprimarea
furiei.
3. Evitarea capcanei imaginii de sine negative era o altă zonă ce trebuia evidenţiată pentru a
preveni recă derile. De cate ori membrii familiei se enervau unii pe ceilalţi, aveau tendinţa de a se
intoarce la paternurile vechi. Acest patern era tipic. Prin urmare, membrii familiei Shim au fost
indemnaţi să monitorizeze, ca şi mijloc de promovare a moralei, autoconversaţia negativă şi fă ră
valoare a fiecă ruia.
4. Restructurarea gandurilor lor cu privire la nevoia de a acţiona la impuls a oferit o altă
abilitate majoră de coping. A fost extrem de eficientă invă ţarea membrilor familiei să işi amane
acţiunile impulsive prin stoparea gandurilor sau prin diversiunea activită ţii.
Conducerea orică rui tip de psihoterapie este adeseori dificilă , indiferent de cultura clientului.
Dacă nu ar fi existat blocajele in tratament, auto-ajutorul are avea loc cu mai mult succes, iar această
carte nu ar mai fi necesară . Terapeuţii vor intalni nenumă rate blocaje pe parcursul carierelor lor in
munca cu indivizii, cuplurile şi familiile. A invă ţa să utilizeze diferite instrumente şi tehnici şi să
menţină un flux stabil de ră bdare este probabil cel mai de preţ bun pe care orice terapeut il poate
dobandi. In depă şirea blocajelor, ei trebuie mai intai să accepte realitatea - că blocajele sunt o parte
necesară a procesului terapeutic şi o eternă provocare ce trebuie indurată .

7
Teme Speciale

DIVORŢUL

Uneori, in ciuda eforturilor noastre de a salva mariajele cu probleme, cuplurile ajung la divorţ.
In ciuda efectelor traumatice asociate cu declanşarea terorismului in America, divorţul continuă
să ocupe locul al doilea ca fiind una dintre cele mai severe forme de distres la care poate fi supusă o
persoană , pe langă cea de a pierde un copil sau un soţ (Granvold, 2000). Divorţul poate avea un impact
puternic asupra indivizilor şi familiilor şi in mod clar trebuie abordat in cadrul unui mediu terapeutic.
Chiar dacă individul doreşte divorţul, schimbă rile şi adaptă rile asociate au, atat rezultate pozitive, cat
şi negative. Deşi consecinţele pozitive ale acestor evenimente care schimbă viaţa pot fi predominante,
unele rezultate negative pot atinge proporţii de criză .
Chiar şi atunci cand divorţul pare să fie o rezolvare rezonabilă a unei situaţii intolerabile,
aproape intotdeauna este traumatică , intr-o anumită mă sură , pentru toţi cei implicaţi, chiar şi pentru
terapeut. Divorţul unui cuplu, după o perioadă semnificativă de timp in terapie, poate fi resimţit ca un
eşec pentru terapeutul care a fă cut toate eforturile posibile. Uneori, ca şi vindecă tori, mai degrabă
incercă m să nu lă să m cuplurile să ajungă la divorţ decat să le permitem să decidă singure pentru ele.
Ştiu că am fă cut uneori acest lucru, dar nu a fost intotdeauna cea mai bună alegere. In schimb,
terapeuţii ar trebui să ia in considerare ideea de a ajuta cuplurile să facă faţă situaţiilor iminente, spre
deosebire a de a incerca să forţeze să potrivească ceva ce nu poate funcţiona.
Epstein şi Baucom (2002) au introdus o abordare extinsă a terapiei cognitivcomportamentale
care integrează aspectele stresului familiei şi teoria de coping (de ex., McCubbin şi McCubbin, 1989) cu
principiile cognitiv comportamentale tradiţionale. Adeseori, un cuplu sau o familie trebuie să facă faţă
unei varietă ţi de cerinţe la care sunt nevoiţi să se adapteze, iar calitatea eforturilor de coping le poate

129
afecta satisfacţia şi stabilitatea relaţiilor. Cerinţele asupra unui cuplu sau unei familii provin de obicei
din trei surse majore:
1. Caractersiticile membrilor individuali. De exemplu, o familie va trebui să facă faţă depresiei
clinice unui membru.
2. Dinamica relaţiei. De exemplu, partenerii unui cuplu vor trebui să rezolve sau să se adapteze
diferenţelor dintre nevoile lor, datorită faptului că unul se axează pe realizare şi carieră iar
celă lalt se focalizează pe apropiere şi intimitate.
3. Caracteristicile mediului interpersonal şi fizic. De exemplu, rudele nevoiaşe sau şeful exigent
pot stresa unul dintre parteneri, in timp ce celă lalt poate vedea violenţa din cartier ca şi o
ameninţare pentru bună starea lor.
Indiscutabil, divorţul este un stresor major. Terapeuţii cu orientare pe terapia cognitiv
comportamentală evaluează numărul, severitatea şi impactul cumulativ al diferitelor cerinţe pe care le
experienţează membrii unui cuplu sau a unei familii pe parcursul unui divorţ, dar şi resursesele şi
abilităţile lor de coping disponibile pentru acele cerinţe. Compatibil cu un model de stres sau cu un
model de coping, riscul disfuncţiei unui cuplu sau unei familii creşte odată cu nivelul cerinţelor şi
deficitelor din resurse. Avand in vedere că percepţiile pe care le au membrii familiei in ceea ce priveşte
cerinţele şi abilitatea lor de a face faţă joacă , de asemenea, un rol important in modelul de stres şi de
coping, abilită ţile terapeuţilor orientaţi pe terapia cognitiv comportamentală in evaluarea şi
modificarea cogniţiilor distorsionate sau nepotrivite pot fi foarte importante in imbună tă ţirea
strategiilor de coping ale familiilor.
Terapia cognitiv-comportamental este foarte relevantă pentru indivizii care trec printr-un
divorţ, in special din cauza schemelor dezadaptative şi disfuncţionale pe care le au in ceea ce priveşte
propria persoană , scheme care au ră mas inactive şi care ar putea fi activate ca urmare a cerinţelor
stresante ale procesului (Granvold, 2000). Un exemplu perfect poate fi observat la indivizii care
experienţează o stimă de sine scă zută sau simt că nu inspiră dragoste şi se tem să nu fie respinşi. Ei pot
ajunge să fie antrenaţi in credinţa puternică „Nu sunt demn de iubirea nimă nui şi, prin urmare, nu voi
putea ră mane că să torit niciodată .” Aşadar, un individ care tră ieşte durerea emoţională extremă a
respingerii, poate interpreta dorinţa soţului/soţiei de a divorţa ca fiind doar un alt mijloc de
confirmare a faptului că este lipsit de valoare. Intensitatea sentimentului de respingere şi consecinţele
pervazive ale unui divorţ pot induce o stare de criză . Noţiunea unui divorţ poate facilita de asemenea o
criză deoarece violează cateva dintre schemele inră dă cinate pe care la eu indivizii cu privinţă la
relaţiile maritale. De exemplu, una dintre zonele tipice conflictelor este noţiunea conform că reia „odată
că să torită , o persoană trebuie să ră mană că să torită cu orice preţ.” Prin urmare, dacă indivizii
divorţează , ei cad in dizgraţia celorlalţi şi, astfel, se vă d pe ei inşişi ca pe nişte „rataţi” şi ca pe nişte
persoane etichetate de cei din jur. Asemenea credinţe pot duce la orice fel de conţinut al gandurilor
catastrofice, precum „Dacă divorţez, nu voi fi niciodată capabil să pă strez o relaţie”, „Nu pot suporta
viaţa fă ră dragostea unui soţ”, „Oamenii nu mă vor respecta”, „Nu voi fi niciodată un pă rinte bun”, şi
aşa mai departe.
Rolul terapiei cognitiv-comportamentale abordează in mod tipic credinţele inră dă cinate pe care
indivizii le menţin in baza informaţiilor distorsionate şi a inabilită ţii de adaptare la o situaţie pe care ei
o vă d ca fiind in afara controlului lor. A ajuta indivizii să işi restructureze modul de a gandi este
elementul central al abordă rilor terapiei cognitiv-comportamentale.
Un exemplu de soţi care, din nefericire, nu au reuşit să işi salveze mariajul este prezentat in
urmă toarea relatare. Soţul nu a putut trece peste infidelitatea soţiei lui, nici peste preferinţele ei
sexuale şi, in cele din urmă , cuplul s-a decis să pună capă t relaţiei maritale. In consecinţă , cei doi aveau

130
nevoie de ajutor in ceea ce priveşte modul in care să renunţe la mariaj şi să işi recupereze vieţile
separat. Cu timpul, acest lucru a avut un rezultat pozitiv pentru ambii parteneri, dar şi pentru copiii
lor.

MI S-A PĂ RUT LUCRUL CEL MAI POTRIVIT: CAZUL LUI SID ŞI AL LUI JULIE

Sid şi Julie erau un cuplu tană r in jurul varstei de 30-35 de ani, că să toriţi de 10 ani, cu doi copii,
o fetiţă de 7 ani şi un bă ieţel de 5 ani. Au fost indrumaţi la consiliere maritală de că tre un prieten din
cauza unei infidelită ţi care a avut loc in relaţia lor. Sid aflase recent că Julie a fost implicată intr-o
aventură extraconjugală cu o colegă de la locul de muncă . A aflat acest lucru cand intr-o noapte Julie a
izbucnit in lacrimi şi a divulgat că este bisexuală şi că a avut o indiscreţie cu o femeie de la serviciu.
Reacţia emoţională de anxietate şi depresie a lui Sid l-a obligat să meargă a doua zi la medicul de
familie pentru medicamente care să il ajute să doarmă . Chiar dacă suspecta că soţia sa ar putea fi
bisexuală , era şocat că aceasta l-a inşelat. In dezvă luirea aventurii, Julie a recunoscut, de asemenea, că
avusese o scurtă legă tură amoroasă cu o altă femeie la inceputul că să toriei. Aceste noută ţi, a declarat
Sid, pur şi simplu „m-au ză pă cit...habar nu avusesem, niciun indiciu. Credeam că visam.”
Pe parcursul evaluă rii iniţiale, Sid a mă rturisit că iniţial a fost intr-o stare de şoc. Apoi a inceput
să aibă multe simptome similare celor din tulburarea de stres post-traumatic (PTSD). Chiar dacă
aventurile extraconjugale nu constituie oficial criterii suficiente pentru un diagnostic de PTSD, acest
caz era cu siguranţă o reacţie acută de stres (Datttilio, 2004b). Sid a menţionat că devenise obsedat de
ideea soţiei sale ală turi de o altă femeie şi ce insemna asta pentru masculinitatea sa. A experienţat in
mod regulat ganduri indiscrete şi repetate care erau tulbură toare. De exemplu, de multe ori, işi spunea
că soţia sa s-a simţit atrasă de femei pentru că el nu o satisfă cea ca bă rbat. „Nu sunt destul de bă rbat
că ci altfel nu şi-a fi dorit niciodată o femeie pentru a se simţi implinită .”
In timpul primului interviu cu Julie, mi-a explicat foarte clar că intenţia ei nu a fost să se implice
intr-o aventură extraconjugală , insă , simţea că tră ia o minciună ră manand că să torită cu Sid. Exista
foarte multă tensiune in că snicia lui Julie pentru că Sid mereu o critica. A susţinut că s-a simţit bine
atunci cand era implicată in aventura sa. „Mi s-a pă rut un lucru potrivit pentru mine”, a declarat ea. Cu
toate acestea, a recunoscut că s-a simţit vinovată odată ce Sid a inceput să suspecteze că ceva se
intampla.
Pe parcursul terapiei, focalizarea era axată pe ajutorul oferit ambilor parteneri in privinţa
inţelegerii dinamicilor care au contribuit la neregulile din relaţia lor, dar şi in privinţa procesă rii
preferinţei sexuale a lui Julie. Această focalizare a inclus şi zonele in care ambii soţi se simţeau
neimpliniţi. In mod interesant, Sid a recunoscut in cele din urmă că , uneori, se gandise să pună capă t
că să toriei pentru că pur şi simplu nu era mulţumit cu soţia sa. „Intotdeauna pă rea că este cu gandul in
altă parte, chiar şi in timpul relaţiilor sexuale.” Totuşi, o mare parte din distresul lui Sid era rezultatul
faptului că se simţea incompetent, datorită soţiei care l-a lucrat pe la spate şi a avut o legă tură cu o
femeie. In plus, cand Sid a aflat că au existat şi alte aventuri, s-a simţit ca un „prost”, şi uneori, i-a pă rut
ră u pentru Julie - care se lupta cu propria sexualitate.
In cazul acesta, reconcilierea a fost fă ră succes. Nici Sid şi nici Julie nu putea trece peste
diferenţele lor. După multă muncă şi contemplare, au hotă rat că pur şi simplu cel mai bine ar fi să
divorţeze şi fiecare să meargă pe drumul să u. Aşadar, poate intr-un fel, intervenţia a avut succes in
sensul că le-a permis să işi clarifice situaţia şi să işi dea seama ce poate fi schimbat şi ce nu poate fi
schimbat. Au incercat să ră mană prieteni pentru binele copiilor. Cu toate acestea, la inceput asta a fost

131
dificil pentru ei, in special datorită faptului că se stră duiau să prezinte copiilor preferinţa sexuală a lui
Julie.
Etapa terapiei de divorţ a inceput atunci cand Julie şi Sid au reuşit să se ierte unul pe celă lalt.
Ideea era să se accentueze acele aspecte ale relaţiei care erau compatibile şi favorabile şi ca soţii să se
ajute reciproc să inţeleagă orientarea sexuală a lui Julie. Terapia s-a focalizat şi pe ideea că dizolvarea
mariajului lor era o uşurare pentru amandoi şi le-a permis să işi continuie vieţile. Nemulţumirea şi
preferinţa sexuală au contribuit la aventurarea lui Julie in afara relaţiei, care in cele din urmă a pus
capă t că sniciei lor. In mod interesant, pe mă sură ce am inceput să discută m despre acest subiect, Sid a
susţinut că acum credea că , in multe feluri, ar fi contribuit la infidelitatea soţiei sale. A recunoscut că ,
din cauză că era nemulţumit de ea nu i-a acordat destulă atenţie şi nu i-a cerut niciodată explicaţii
pentru lipsa ei de interes faţă de el. Odată ce amandoi au reuşit să accepte faptul că nu exista suficient
in relaţie pentru a o susţine, şi că işi operau relaţia sub anumite pretexte false, tensiunea s-a redus.
Ambii au că zut de acord că era o uşurare ca ei să renunţe la că snicie. De asemenea, au recunoscut că
aveau anumite diferenţe ireconciabile in personalită ţile lor care nu ii faceau deloc compatibili. In cele
din urmă , amandoi au susţinut că probabil s-ar fi despă rţit cu mult inainte să fi avut copii.
O mare parte din intervenţiile cognitiv-comportamentale au implicat ajutorul oferit lui Sid şi lui
Julie pentru a-şi restructura credinţele distorsionate legate de forţarea relaţiei de a deveni ceva ce pur
şi simplu nu putea fi. De asemenea, au fost ajutaţi să ia din nou in considerare vina şi ruşina pe care le-
au tră it cu privire la divorţ şi la preferinţa sexuală a lui Julie. Asta implica şi anunţarea familiilor lor, in
special a pă rinţilor, care erau conservatori. In unele dintre şedinţele de terapie de familie i-am implicat
şi pe copii pentru a-i ajuta să se orienteze cu noua relaţie a pă rinţilor. Pe scurt, copiii au fă cut destul de
bine faţă situaţiei deoarece Sid şi Julie au fost civilizaţi unul cu celă lalt in procedurile de divorţ şi le-au
explicat impreună copiilor lucrurile cat de clar posibil.
Odată ce aceşti indivizi au avut oportunitatea să işi restructureze modul de a gandi şi să ia in
considerare o parte din gandurile distorsionate in care amandoi s-au complă cut de-alungul anilor,
tensiunea a fost redusă şi chiar au reuşit să dezvolte o prietenie destul de bună . Fiecare a continuat cu
inceperea unei noi vieţi pentru sine.

Mediarea divorţului

A SPUNE LUCRURILOR PE NUME: CAZUL LUI ART ŞI AL LUI MARIETTA

Uneori, in funcţie de circumstanţe, divorţul poate fi o recomandare bună (Dattilio, 2006b). Imi
amintesc de un cuplu, in jurul virstei de 70 de ani, care erau că să toriţi de aproape un an. Art şi Marietta
fuseseră ambii că să toriţi timp de mai bine de 40 de ani cu indivizi care erau, de asemenea, prieteni.
Toţi patru obişnuiau să se intalnească să joace că rţi, să iasă in societate şi să meargă in că lă torii. Cand
soţia lui Art a decedat, Marietta şi soţul ei l-au consolat mai bine de un an de zile. In acea perioadă soţul
lui Marietta a murit din cauza unui atac de cord, iar Art şi ea au ră mas soţii supravieţuitori. Cei doi s-au
consolat reciproc pentru pierderea foştilor lor parteneri şi aproape un an de zile au fost prieteni. Pe
urmă , datorită faptului că niciunul nu dorea să iasă cu altcineva, au hotă rat că ar fi o idee bună să se
că să torească . Au fost de pă rere că era o situaţie ideală avand in vedere că se cunoşteau de mulţi ani şi
se simţeau bine impreună .
Dificultă ţile au inceput să apară după un an de la că să torie. Am lucrat cu ei timp de un an şi
jumă tate, incercand să abordez problemele de comunicare şi toleranţă , din moment ce fiecare trebuia
să facă faţă resentimentului celuilalt cu privire la faptul că actualul soţ nu era ca cel precedent. De

132
exemplu, Marietta era furioasă pe Art pentru că nu era la fel de tolerant precum fostul ei soţ. Avea un
temperament diferit şi anumite preocupă ri, care o „innebuneau”. Pe de altă parte, Art simţea că
Marietta era insensibilă şi nu semă na deloc cu fosta soţie, Helen, care a fost foarte inţelegă toare.
După un an şi jumă tate, cand pur şi simplu nu şi-au putut schimba felul de a fi, a fost o decizie
mutuală că , probabil cea mai bună idee pentru ei ar fi să nu mai ră mană că să toriţi. Mai mult, amandoi
au recunoscut că deşi ţineau unul la celă lalt, nu erau indră gostiţi şi poate acest lucru era ceea ce lipsea
din eforturile lor de a susţine in continuare relaţia. In acel moment, cei doi au hotă rat că cel mai bine ar
fi să pună capă t că să toriei şi să ră mană doar prieteni, ceea ce au şi continuat să fie.
Uneori, intr-o situaţie maritală este necesar să spui lucrurilor pe nume. Nu toată lumea poate
salva o că snicie, iar cateodată ea nu ar trebui salvată ., mai ales dacă se bazează pe o premisă vagă sau
pe motive greşite.4

SENSIBILITATE CULTURALĂ
Una dintre cele mai importante condiţii in munca cu familiile şi cuplurile este de a ră mane
sensibil la diferenţele culturale. In această eră a societă ţii diversificate, nu este ieşit din comun ca
terapeuţii să intalnească relaţii intre oameni care aparţin diferitelor naţionalită ţi şi culturi.
Conştientizarea culturală este esenţială atunci cand se incearcă o muncă eficientă in cupluri şi familii.
Am avut norocul să fiu invitat să ţin prelegeri in peste cincizeci de ţă ri, şi multe dintre aceste
prelegeri au inclus participarea mea la demonstraţii directe in tratarea cuplurilor şi familiilor din
culturi diferite de cultura mea. Unele dintre problemele ridicate au avut de a face cu o influenţă vestică
asupra unui soţ care era impotriva convenţiilor propriei culturi. De exemplu, un cuplu marocan care
practica islamismul in Casablanca, avea probleme din cauza dorinţei soţiei să meargă la petreceri cu
prietenele ei. Soţul refuza să ii permită aşa ceva, dar simţea că avea tot dreptul să participe el insuşi la
asemenea petreceri. De aici a rezultat un conflict in momentul in care tanara soţie l-a infruntat. Soţul,
care era cu 15 ani mai in varstă decat ea, s-a simţit ofensat de cerinţele indră zneţe ale acesteia şi le-a
atribuit influenţei din partea prietenelor apropiate care au tră it un deceniu in Statele Unite. Nu a fost
deloc uşor să ajut acest cuplu să gă sească un limbaj comun. Soţul, apropiat de varsta mea, a incercat să
facă o alianţă cu mine pe baza varstei şi genului şi a incercat să mă intoarcă impotriva soţiei sale, pe
care credea că ar trebui să o cert sever.
Lipsa familiarită ţii cu o anumită cultură şi operarea pe baza valorilor Vestice pot foarte uşor să
creeze probleme unui terapeut. De cele mai multe ori este cazul indivizilor care provin din societă ţi
patriarhale, precum culturile asiatice sau cele din Orientul Mijlociu. Uneori, cand că să toria unui cuplu
implică o incrucişare culturală , cei doi moştenesc anumite credinţe care pot pă rea prosteşti pentru
unul dintre ei, dar cu multă importanţă pentru celă lalt.
4 Vezi Dattilio (2006b) pentru mai multe informaţii legate de acest subiect.
Odată am vă zut un cuplu in care soţul era nă scut şi crescut in Statele Unite, dar s-a că să torit cu
o femeie de origine chineză dintr-o zonă indepă rtată din Himalaya, care a menţinut multe ritualuri
stră vechi. Una dintrele disputele lor era legată de faptul că soţia aşeza in mod repetat mă turile şi
mopurile invers in dulap, lucru pe care soţul ii considera prostesc şi insalubru, deoarece partea
murdară a instrumentului se sprijinea de perete cand trebuia de fapt să fie pe jos. Cand am discutat cu
soţia, m-a informat că aşa a fost crescută de bunica sa care mereu i-a implementat ideea că oamenii
care au fă cut ră u in viaţă tră iau sub pă mant şi mă turau podelele iadului. De aceea, trebuie ca in această
lume să intoarcem mă turile şi mopurile invers atunci cand le depozită m. Era un ritual pe care il
practica din copilă rie şi il continua şi la maturitate pentru aşi onora bunica, dar şi credinţa „lumii
vechi” legată de evitarea contactului cu cei care au fă cut ră u pe acest pă mant. Aceasta era o zonă de

133
dificultate specifică pentru cuplu, deoarece soţul devenea iritat şi nu putea inţelege absurditatea
activită ţii, dar in acelaşi timp ea era foarte inră dă cinată in cultura Himalyană iar soţul eşua in a fi
sensibil la această problemă .
Ca şi terapeut de cuplu şi familie, pentru mine a fost intotdeauna important să conştientizez
nuanţele diferitelor culturi ale oamenilor pe care ii tratam. Această problemă mi-a devenit foarte clară
mai ales in momentul in care am lucrat cu o familie coreeană in care pă rinţi erau imigranţi recenţi.
Chae-myun este termenul coreean pentru „salvarea reputaţiei”, un concept familiar multor
asiatici. A face o bună impresie in toate relaţiile dinafara familiei imediate este foarte important pentru
coreeni. In consecinţă , menţinerea chae-myun-ului protejează demnitatea, onoarea şi respectul de sine
al individului şi al familiei. Orice terapeut ar trebui să anticipeze că anumiţi clienţi vor fi reticenţi la
dezvă luirea informaţiilor vitale dacă aceasta va cauza pierderea chae-myun-ului. Aşadar, terapeuţii
trebuie să fie atenţi să nu facă gesturi sau comentarii care ar putea fi greşit interpretate ca şi critici sau
comportamente de superioritate, sau care vor duce la situaţia in care familia sau cuplul nu se vor mai
intoarce la terapie.
Cultura coreeană , precum multe alte culturi asiatice pun valoare, in general, pe colectivitate sau
pe conceptul de noi. Formarea relaţiilor apropiate cu alţii are un inţeles special. Mentalitatea operă rii
intr-o relaţie apropiată este caracterizată de un simţ puternic al legă turii, prietenie necondiţionată ,
altruism mutual şi favoritism exclusiv (Choi, 1998). Legă tura de familie este extrem de puternică , iar
membrii familiei sunt foarte protectivi şi par defensivi faţă de cei din afara familiei. O altă
caracteristică a culturii asiatice este cheong, care este reprezentată de grija personală şi de acţiuni şi
comportamente atente, empatice, de ajutorare şi de sprijin (Choi, 1998). Odată ce asiaticii simt o
relaţie apropiată faţă de alţii, atunci ei le arată un puternic cheong. Asiaticii sunt, de asemenea, invă ţaţi
să arate respect pă rinţilor şi oamenilor mai in varstă . Cand terapeuţii incearcă să conducă o terapie de
familie in această cultură , incluzand copiii şi pă rinţii lor, ei trebuie să fie extrem de atenţi din
consideraţie pentru atmosfera din familia coreeană . De exemplu, pă rinţii coreeni autoritari pot vedea
terapeutul drept o persoană care incearcă să le intoarcă copiii impotriva lor. Se vor simţi ofensaţi şi ca
şi cum „şi-ar pierde reputaţia” in faţa unui stră in, exceptand cazul in care terapeutul a stabilit un
puternic raport cu ei (Chae şi Kwon, 2006). Este important ca terapeutul de familie să aibă o şedinţă
individuală cu pă rinţii pentru a discuta problemele copiilor in particular. El poate explica felul in care
se va desfă şura terapia de familie şi de ce copiii ar trebui să işi spună pă rerea in faţa pă rinţilor. Copiii
ar trebui, de asemenea, instruiţi să nu folosească cuvinte prea puternice atunci cand işi descriu opiniile
şi sentimentele. Cand se lucrează cu familii coreene, de exemplu, este imperativă o relaţie cooperantă
şi puternică cu pă rinţii (Chae, 2008).
De multe ori, este dificil să ştii ce să spui sau să nu spui şi ceea ce ar putea ofensa oameni din
anumite culturi. Terapeuţii trebuie să fie sensibili la filozofiile anumitor culturi cu privire la că să torie
şi separare. De exemplu, pe mica insulă europeană Malta, in sudul Mediteranei, noţiunea de divorţ nu
există , datorită predominanţei catolicismului pe insulă . In acelaşi timp, in Montreal, Canada şi in
Islanda, este un lucru obişnuit pentru cupluri să locuiască impreună şi să crească familii fă ră să se
că să torească .
Alte probleme pot fi legate de comportamentele şi acţiunile care pot dezonora familia, in special
in cazul copiilor crescuţi in societatea vestică . Un exemplu clasic este cazul urmă tor, in care o
adolescentă din estul Indiei a dorit să revendice independenţa, creand un conflict major in cursul
terapiei de familie.5

„MĂ FACI SĂ FIU UN NENOROCIT”: CAZUL LUI GOLDIE

134
 Goldie era o adolescentă indiană atră gă toare in varstă de 15 ani, care fizic pă rea mult mai
matură pentru varsta ei. Goldie şi familia ei s-a mutat din Madras, India, in partea nord-estică a
Statelor Unite, atunci cand ea avea 4 ani. Mai aveau doi bă ieţi mai mici, in varstă de 11 şi 8 ani. Tată l lui
Goldie lucra ca şi inginer chimic pentru o companie de gaz locală ; mama sa era casnică , fiind inainte
profesoară de engleză , predand in India. Familia m-a informat că problemele au inceput cand Goldie a
implinit 14 ani şi a inceput să ceară mai multă libertate şi să devieze de la anumite ritualuri culturale
de familie. De exemplu, a insistat ca pă rinţii să ii permită să folosească farduri, in ciuda dorinţei
acestora ca faţa să ii ră mană naturală . Exista şi problema prietenelor ei, cu care pă rinţii nu erau de
acord. „Nu le plac pentru că nu sunt indience,” a strigat Goldie uitandu-se urat la tată l să u. Ambii
pă rinţi au ră mas tă cuţi pe parcursul şedinţei iniţiale de familie.
5 Anumite părţi din acest caz au apărut pentru prima dată in Dattilio (2006). Adaptat cu permisiunea din partea
Springer Science şi Business Media.
De obicei, tată l este cel mai puternic membru in familia indiană . Goldie, care era singurul copil
de sex feminin, va avea in mod tradiţional cea mai puţină putere in familie. Cu toate acestea, tată l lui
Goldie uneori alegea să ii ofere putere permiţandu-i anumite libertă ţi. Aşadar, ea a inceput să se
aştepte la mai multă putere in libertatea ei de a-şi alege prietenii in mediile sociale, avand expectanţa
ca tată l ei să dea dovadă de toleranţă .
Deoarece, in cultura indiană fetele sunt pregă tite pentru că să torie de la o varstă atat de tană ră ,
mamele tind să işi trateze fiicele adolescente ca şi adulţi. Acest mesaj combinat a contribuit mai
departe la un scurt circuit emoţional pentru Goldie, care a inceput să se manifeste in comportamente
de ră zvră tire. Seara, ră manea in mod repetat după ora stabilită pentru a se intoarce acasă , in ciuda
dorinţelor pă rinţilor. Goldie era de pă rere că ora 22, stabilită de tată l ei, la care trebuia să se intoarcă
acasă era ridicolă . „Mă faci de ruşine in faţa prietenilor mei, spunand 'la 10 fix, să nu uiţi'. Nu ai nici o
idee cum mă face să mă simt?” a strigat Goldie, „mai ales cand toţi prietenii mei pot să se intoarcă acasă
la 23.30.” Insă , pă rinţii ei au explicat cu calm care sunt regulile casei şi că nu simt că nu e nevoie să fie
comparaţi cu alte familii.
Ca şi terapeut de familie, iniţial am reacţionat prin a-l pune pe tată să işi examineze gandurile şi
credinţele cu privire la ceea ce inseamnă ca regulile sale să fie incă lcate. Mai mult decat atat, eram
curios ce efect ar fi avut asupra puterii sale in familie slă birea stricteţii regulilor şi compromisul. Cu
toate acestea, pentru că era important să ră man sensibil la cultura acestei familii, era esenţial să nu imi
asum atat de repede o poziţie in favoarea independenţei copilului, ci mai degrabă să caut un tip de
soluţie pentru această structură familială de autonomie şi lipsită de interconectare. Astfel, rolul meu
de terapeut de familie sensibil din punct de vedere cultural era să ii ajut pe pă rinţii lui Goldie să
inţeleagă mai bine că in procesul de maturizare din această ţară este normal ca o adolescentă să
dorească să graviteze departe de familie şi mai aproape de independenţă şi autonomie proprie. Un
aspect pe care pă rinţii pă reau să il treacă cu vederea era dificultatea pe care o intampina fiica lor
dorind să stabilească un mediu fericit intre cerinţele culturale ale pă rinţilor ei şi cerinţele societă ţii
adolescente americane. Am discutat despre anxietatea lui Goldie cu privire la faptul că era
restricţionată in activită ţile ei sociale şi nevoia de a adera la ore de intoarcere acasă mai devreme
decat prietenii ei, ceea ce a scos la iveală frica sa de respingere şi nivelul scă zut al valorii de sine. Se
temea de respingere din partea celor de varsta ei, lucru pe care pă rinţii l-au interpretat ca eşecul lor,
susţinand că dacă şi-ar fi crescut fiica cu un simţ solid al valorilor, ea nu s-ar mai fi zbă tut cu probleme
de stimă de sine.

135
Planul terapeutic
In acest caz, rolul meu de terapeut a trecut la utilizarea intervenţiilor care i-a ajutat pe pă rinţi
să inceapă să işi restructureze felul de a gandi. Le-am sugerat să ia din nou in considerare lupta la care
fiica lor ar trebui să facă faţă in lumina cerinţelor sociale. Pă rinţii intampinau probleme in
restructurarea gandirii, in special tată l, care spunea că familia ar putea scă pa din vedere valorile lor
tradiţionale indiene dacă işi va schimba felul de a gandi. Impresia sa era că fiica lor incepuse să facă
acest lucru prin faptul că avea din ce in ce mai puţini prieteni indieni. Mi se pă rea că Goldie dorea să se
indepă rteze de familie şi că asta reprezenta o ameninţare pentru pă rinţi, dar şi pentru integritatea
culturii lor.
Pe mă sură ce incercam să aflu mai multe informaţii de la pă rinţi in legă tură cu motivele pentru
care s-au hotă rat să se stabilească in Statele Unite ale Americii, mi-au explicat că , in acele vremuri, in
zona in care locuiau in India, oportunită ţile pentru locuri de muncă erau foarte restranse. Datorită
faptului că in Statele Unite aceste oportunită ţi erau abundente, unul dintre prietenii tată lui l-a sunat şi
l-a chemat să muncească acolo. Familia a hotă rat că ar fi o ideea bună şi o experienţă bună pentru
copiilor care, astfel, ar avea acces la o educaţie americană . Rezultatul a fost că pă rinţii nu au anticipat
niciodată că vor trebui să se adapteze cultural, in special copiii lor. Nu aveau habar de faptul că aceştia
se vor afla sub presiunea unei culturi diferite care va intra in conflict cu a lor.
Sarcina cea mai dificilă a fost să ajut familia să inţeleagă că s-ar putea angaja in anumite
distorsiuni care ii va afecta in procesul de adaptare la noua situaţie culturală . După ce am prezentat
familiei modelul cognitiv-comportamental, urmă torul pas a fost abordarea sarcinii dificile de adaptare
la noua cultură . De multe ori am fost de pă rere că , in momentul in care ating punctul sensibil al
raţionaliză rii familiei, ea mă va ghida spre modul in care cultura ei se va potrivi cu modelul. De
exemplu, intr-una dintre şedinţele ulterioare i-am cerut fiecă rui membru să imi descrie un aspect al
gandirii lui ce poate fi considerat iraţional in ceea ce priveşte situaţia curentă . A urmat dialogul de mai
jos:
DATTILIO: Gandindu-te la modelul terapiei cognitiv-comportamentale, poţi vedea cum, uneori, atunci
cand membrii familiei se incarcă emoţional din cauza problemelor similare cu cea de faţă , gandurile şi
percepţiile lor pot că dea pradă distorsiunilor, ceea ce reprezintă o parte a condiţiei umane. Aşa că
permiteţi-mi să vă intreb pe fiecare dintre voi, in ce fel v-aţi putea angaja din punct de vedere personal,
in gandire distorsionată cu privire la intreaga situaţie? [Notă: Interesant, mama a ales să vorbească
prima. I-am interpretat gestul drept o modalitate de a-şi salva soţul şi copiii dintr-o incurcă tură  un
lucru obişnuit in cultura indiană .]
MOTHER: Ei bine, ştiu că uneori am tendinţa să imi fac prea multe griji in ceea ce o priveşte pe
Goldie şi să mă tem că ea fie va fi o parte din familia noastră , fie ne va pă ră si cu totul!
DATTILIO: Ok, bine. Aşadar, dacă analizezi cateva dintre distorsiunile pe care le-am discutat mai
devreme, poţi identifica acea categorie in care se incadrează ?
MOTHER: (privindu-l pe tată pentru aprobare) Pă i, poate cateva dintre ele, cum ar fi „gandirea
dihotomică ” sau „suprageneralizarea.”
[Tată l nu a zis nimic dar am dedus, din tă cerea sa, că era de acord. Deoarece mama alese să
vorbească pentru ambii pă rinţi, am inţeles acest gest drept modalitatea tată lui de a-şi salva reputaţia.
De asemenea, ştiam că ar fi o greşeală majoră să il confrunt şi să il pun in situaţii delicate. Prin urmare,
am vorbit cu el prin intermediul mamei, lucru care a avut succes.]
DATTILIO: Bine, sunt de acord. Şi din nou, ştii că atunci cand emoţiile se intensifică , mai ales cand
vorbim despre familie, avem tendinţa să ne antrenă m in distorsiuni. [Apoi m-am intors că tre

136
Goldie şi i-am cerut pă rerea despre aceste distorsiuni.] Goldie, poţi vedea momentul in care vă
antrenaţi in acelaşi tip de comportament?
GOLDIE: Bă nuiesc. Dar nu cred că sunt la fel de rea ca ei.
DATTILIO: Poate nu in ochii tă i, dar cu siguranţă in ochii pă rinţilor ai putea fii. Să aruncă m o privire
peste cateva dintre gandurile şi comportamentele tale şi să vedem dacă le putem lega de vreo
distorsiune. De exemplu, afirmaţia ta conform că reia pă rinţii te tratează ca şi cum ai fi un copil - ar
putea fi exagerată ?
GOLDIE: Poate - ei bine, da - pentru că mă supă r pe ei tot timpul.
DATTILIO: Să analiză m cateva dintre gandurile care-ţi trec prin minte. De exemplu, ce fel de
lucruri iţi spui ţie insă ţi despre pă rinţii tă i?
GOLDIE: Nu ştiu! Nu mă simt in largul meu să spun asta aici, plus că nu sunt sigură . Trebuie să
mă gandesc.
DATTILIO: Ok, să incercă m ceva. Ce-ai zice să iţi inregistrezi gandurile sub această formă ? [In acel
moment al terapiei am folosit oportunitatea de a prezenta familiei Fişa de Inregistrare a Gandurilor
Disfuncţionale (vezi Anexa B)]. Terapia cognitivă utilizează foarte multe sarcini pentru acasă . Teoria
de bază susţine că trebuie practicată provocarea propriilor afirmaţii negative sau ceea ce noi numim
ganduri automate, la fel de mult pe cat de des au fost utilizate in trecut. O modalitate de a face acest
lucru este notarea afirmaţiilor corectate de fiecare dată cand experienţezi o afirmaţie negativă sau, in
acest caz, o distorsiune cognitivă . Aşa că doresc ca tu să foloseşti urmă toarea procedură pe mă sură ce
apar diferite situaţii. Apoi, de fiecare dată cand apare o situaţie in care tu ai ganduri automate negative,
notează pe ceva. Incepand cu coloanele din stanga, inregistrează situaţia sau evenimentul in care ai
avut un anumit gand negativ, iar in cealaltă coloană scrie exact cum a fost gandul pe care l-ai avut. Pe
urmă , incearcă să identifici tipul distorsiunii in care eşti antrenată şi ră spunsul emoţional care o
insoţeşte. Ulterior, incearcă să dezbaţi acel gand sau credinţă , cantă rind dovada care există in favoarea
sa. După aceea, notează un ră spuns afirmativ, folosind orice informaţie nouă pe care este posibil să o fi
extras in urma dispută rii. Inţelegi ce iţi explic?
GOLDIE: Da, dar am putea să mai repetă m o dată ca să fiu sigură că am inţeles?
DATTILIO: Bineinţeles. Să incercă m un exemplu.
FATHER: Să ptă mana trecută s-a intamplat ceva cu Goldie cand a intarziat puţin peste ora de intoarcere
acasă şi eu i-am spus ceva legat de faptul că intarziase 5 minute. Ei bine, a inceput, ca să spun aşa, să se
impotrivească autorită ţii mele incercand să minimalizeze ceea ce fă cuse, susţinand că nu au fost decat
5 minute şi că nu era mare lucru.
DATTILIO: Aşadar haideţi să notă m totul pe hartie. (Au completat in grup Fişa de Inregistrare a
Gandurilor Disfuncţionale.) Excelent! A observat toată lumea cum am incercat să restructură m o parte
din felul nostru de a gandi şi cum acest lucru ne poate ajuta in a reduce tensiunea intr-o situaţie
dificilă ?
MOTHER: Dar, dacă Goldie intr-adevă r ne sfida? Adică , cum putem şti dacă acest lucru e corect?
DATTILIO: Bună intrebare! Adună m informaţii care să ne susţină credinţele alternative şi unul dintre
lucrurile pe care le-aţi putea face, după cum a indicat şi soţul dumneavoastră pe fişă , este să vorbiţi cu
Goldie despre intenţiile pe care le-a avut cand a ajuns tarziu acasă . Asta poate fi aplicat fiecă ruia dintre
voi intr-un moment sau altul pe mă sură ce conştientizaţi că vă angajaţi intr-o gandire distorsionată .
Dorim să incepem să vă analiză m modul de gandire şi să punem validitatea lucrurilor pe care vi le
spuneţi sub semnul intrebă rii. Ar putea rezulta o diferenţă monumentală in felul in care interacţionaţi
şi in schimbul vostru emoţional.

137
 Din acest punct, terapeutul incepe să monitorizeze membrii familiei atunci cand işi dispută
credinţele aşa cum am ară tat mai sus. Pe parcursul acestui proces sunt luate in calcul sentimentele şi
emoţiile, dar şi abilită ţile de comunicare şi strategiile de rezolvare de probleme. Sarcinile regulate
pentru acasă sunt, de asemenea, utilizate cu scopul de a ajuta membrii familiei să inveţe să işi pună la
incercare mult mai spontan gandurile distorsionate. Eventual, terapeutul ghidează fiecare membru in
această tehnică specifică pentru a asigura utilizarea ei corectă . In plus, folosirea tehnicilor
comportamentale, cum ar fi reatribuirea rolurilor şi responsabilită ţilor membrilor familiei, a devenit o
parte integrantă a regimului de tratare in acest caz particular. Conceptul general de bază este că , prin
schimbarea şi modificarea gandirii şi comportamentelor disfuncţionale, va exista mai puţin conflict in
familie.
Cheia in a lucra cu oameni din alte culturi este aceea de a ră mane atent la vastele credinţe
culturale, dar şi la contextul familial specific şi de a adapta abordarea ca atare. In cazul acestei familii,
de exemplu, ar putea fi vorba despre extinderea rolurilor fraţilor mai mici, care vor ajunge in curand la
adolescenţă . Creşterea responsabilită ţilor fraţilor mai mici poate fi vă zută ca o atitudine potrivită
familiei din punct de vedere cultural şi poate servi la scă derea presiunii exercitate asupra lui Goldie şi
acordarea de spaţiu pentru a se individualiza atat cat i-ar permite familia.
In acest caz particular, abordarea cognitiv-comportamentală a indemnat membrii familiei să işi
restructureze gandirea intr-o manieră care să reducă tensiunea. In momentul in care tată l a reuşit să
se asigure că nevoia lui Goldie de a-şi afirma independenţa şi de a se integra cu cei de seama ei nu
indica neapă rat faptul că işi abandona valorile cultural, familia s-a relaxat iar tensiunea s-a redus. In
ceea ce o privea pe Goldie, a reuşit să se concentreze mai mult pe relaţia sa cu familia şi pe modalitatea
de a echilibra cerinţele familiei şi timpul cu prietenii.
Au fost discutate şi problemele legate de putere şi control, mai ales pentru că se legau de rolul
pă rinţilor in familie şi menţinerea respectului copiilor lor. Analizarea schemelor familiei cu privire la
reguli şi standarde a ajutat la o mică restructurare a acestora pentru a permite o anumită flexibilitate.
In ultima şedinţă familia a raportat că situaţia se imbună tă ţea.
Pe scurt, munca cu familiile care provin dintr-o altă cultură , care diferă semnificativ de cea a
terapeutului, necesită nu numai o conştientizare culturală , ci şi o abordare colaborativă care să
permită credinţelor culturale ale familiei individuale să aducă informaţii pentru obiectivele şi procesul
terapeutic. Abordarea cognitiv-comportamentală este ideală pentru un astfel de proces colaborativ
deoarece materialul este generat de gandurile automate ale clientului şi nu de o ideologie
predeterminată . Mai mult decat atat, ră spunsurile raţionale sunt, de asemenea, create de că tre client
astfel incat să fie consistente şi credibile pentru familie. Ră spunsurile raţionale pot include credinţe
spirituale sau religioase care să fie compatibile cu schimbul comportamental dorit care, pentru
familiile indiene asiatice, poate include aspectele ale reducerii furiei/dispreţului prin acceptarea
„dharmei” celuilalt, a datoriei sale in viaţă sau capacitatea de a depă şi provocă rile prin menţinerea
unei credinţe religioase mai puternice. Incorporarea credinţelor spirituale şi a normelor culturale este
vitală pentru aplicarea tehnicilor terapiei cognitiv comportamentale intr-o incrucişare culturală şi
reprezintă o abordare terapeutică versatilă şi universal responsabilă .

DEPRESIE, TULBURĂRI DE PERSONALITATE,

ŞI ALTE BOLI MINTALE

Pe parcursul terapiilor de familie nu este deloc ieşit din comun să intalneşti unul sau mai mulţi
membrii ai familiei care suferă de o tulburare mentală . Una dintre cele mai comune tulbură ri că reia

138
literatura de specialitate i-a acordat multă atenţie este depresia. Aceasta a fost recunoscută ca fiind
una dintre problemele care apar frecvent in relaţie. La inceputul anilor 1970 s-a demonstrat că femeile
care suferă de depresie au raportat probleme in că să toriile lor, cu o legă tură directă intre depresie şi
relaţiile intime (Weissman şi Paykel, 1974; Brown şi Harris, 1978). In literatura de specialitate există
mai multe analize care susţin corelaţia intre depresie şi funcţionarea maritală , dintre care o mare parte
sunt subliniate intr-un text editat de Beach (2001). Weissman (1987, p.445) a determinat in
continuare că unul dintre factorii de risc pentru depresie majoră este situaţia unei „că să torii
nefericite”. Whisman (2001) a lansat o meta-analiză care a cuprins 26 de studii, implicand peste 3700
de femei şi 2700 de bă rbaţi. Lipsa satisfacţiei maritale a fost indicată pentru a explica aproximativ 18%
din variabilitatea simptomelor depresive la soţii şi 14% din variabilitatea simptomelor depresive la
soţi. Rezultatele au sugerat o puternică asociere intre simptomele depresive şi lipsa satisfacţiei
maritale.
Alte studii au analizat impactul bolii depresive majore asupra soţilor sau pacienţilor depresivi.
Rezultatele au ară tat că bă rbaţii sau femeile care tră iesc ală turi de parteneri depresivi, experienţează
depresia in mod diferit şi variază in ceea ce priveşte percepţiile lor cu privire la calitatea relaţiei
maritale şi in paternurile de gandire. Soţiile bă rbaţilor depresivi au avut tendinţa de a se izola de viaţa
socială şi de a experienţa vină , frică , anxietate şi singură tate mai mult decat soţii nevestelor depresive
(Fadden, Bebbington şi Kuipers, 1987). Studii adiţionale au ară tat că există mai multe stiluri de
gandire depresivă printre femeile care tră iesc cu bă rbaţi cu depresie (Dudek et al., 2001). Studiul
efectuat de Dudek et al. (2001) a indicat faptul că boala depresivă a unui bă rbat şi dificultă ţile asociate
situaţiei lui reprezintă o problemă de cea mai mare prioritate pentru o femeie (gospodă rie şi
parteneriat de intimitate). Cand un bă rbat se regă seşte intr-o situaţie similară , ii face faţă prin
angajarea in activită ţi din afara casei (de ex., carieră , prieteni, sport), obţinand din acestea satisfacţie.
Mai mult decat atat, felul in care un soţ abordează rezolvarea de probleme poate fi diferit şi mult mai
constructiv, astfel incat să distragă atenţia de la grijile maritale (Katz şi Bertelson, 1993). Cu toate
acestea, o femeie poate fi mai predispusă la a se concentra pe tră irea evenimentelor negative,
focalizandu-şi atenţia mai mult pe emoţiile şi abilită ţile de coping interne fiind astfel afectată negativ
de că tre evenimente (Nolen-Hoeksema, 1987).
Majoritatea regimurilor de tratament sugerează că terapia poate oferi membrilor unui cuplu
sau unei familii o inţelegere a naturii depresiei şi a rolului să u in relaţia lor şi ii poate ajuta să işi
negocieze relaţia pentru a face faţă mult mai eficient problemelor date de depresie (Coyne şi Benazon,
2001). Coyne şi Benazon (2001) au sugerat in continuare că , oferindu-i individului depresiv dintr-un
cuplu sau dintr-o familie un „rol limitat de bolnav”, după cum se procedează in mod obişnuit in terapia
interpersonală pentru depresie, reprezintă un beneficiu particular in terapia cognitiv-
comportamentală . Acest lucru ajută cuplurile sau membrii familiei să işi scadă nivelul aşteptă rilor şi să
işi renegocieze responsabilită ţile in relaţie, impreună cu o coexistenţă a terapiei individuale pentru
persoana care suferă de depresie. Este recomandată terapia cognitiv comportamentală tradiţională
pentru depresie, impreună cu rutina restructură rii cognitive şi readaptarea expectanţelor şi atriburilor
pentru celă lalt soţ sau membrii ai familiei in terapie.
Cei din urmă ar trebui să muncească la relaţiile lor ca printr-o modalitate de a asista in
recuperarea individului depresiv. Ar trebui să existe o focalizare pe intensitatea conflictului lor, pe
incapacitatea individului depresiv şi pe frustrarea soţului sau a celorlalţi membrii ai familiei. Uneori,
acest lucru este atins prin intermediul şedinţelor separate cu membrii familiei sau prin organizarea
unei şedinţe de grup cu soţul individului in terapia sa individuală pentru depresie. Membrii familiei
pot beneficia din invă ţarea abilită ţilor speciale de coping necesare pentru a tră i in mod eficace şi uman

139
cu o persoană depresivă . De asemenea, ei trebuie să işi asume responsabilitatea pentru propriile roluri
in dificultă ţile relaţiei, in afară de cele pe care le-a provocat depresia in sine.

AVENTURI EXTRACONJUGALE

Din nefericire, terapeuţii se confruntă adeseori cu situaţii de familie sau cupluri in care unul sau
ambii parteneri au fost implicaţi in aventuri extraconjugale. In multe feluri, acest lucru poate constitui
o criză , in funcţie de momentul şi de circumstanţele in care familia /cuplul vine la terapie. Mai multe
dintre cazurile prezentate in capitolele anterioare implică situaţii de infidelitate.
Terapeuţii care intalnesc familii in care infidelitatea a devenit principala problemă , de multe ori
au nevoie să abordeze imediat situaţia. Conform studiilor la nivel naţional aproximativ un sfert dintre
soţi şi mai mult de 1 soţie din 10 au avut relaţii extraconjugale in timpul că să toriei (Laumann, Gagnon,
Michael şi Michaels, 1994; Smith, 1994). Relaţiile extraconjugale sunt considerate a fi printre cele mai
frecvente probleme in terapia de cuplu şi sunt vă zute ca ocupand locul al doilea printre cele mai
dă ună toare lucruri pentru o relaţie. Doar abuzul fizic are un efect mai negativ. In mod evident, cand
există ambele probleme, abuzul fizic este cea mai profundă dintre cele două .
Chiar dacă estimă rile variază , s-a raportat că aventurile au o rată de două ori mai mare faţă de
alte probleme in ceea ce priveşte divorţul (Whisman et al., 1997). Mai mulţi cercetă tori au investigat
efectele şi tipurile de intervenţie in procesul de recuperare ce urmează după o aventură
extraconjugală (Glass, 2000, 2002, 2003; Gordon şi Baucom, 1998, 1999; Olson, Russell, Higgins-
Kessler şi Miller, 2002). Glass a scris despre efectele traumatice ale infidelită ţii maritale asupra
ambilor parteneri şi despre faptul că stresul cauzat de o aventură se poate manifesta intr-o varietate
de simptome. Acest lucru este relevant indeosebi atunci cand simptomele implică evitarea exprimă rii
afective sau intime, care au fost indelung legate de diminuarea satisfacţiei unei relaţii (Gottman şi
Levenson, 1986).
Prin intermediul numeroaselor interviuri cu indivizii care au experienţat infidelitatea maritală ,
Olson et al., (2002) au ajuns la concluzia că există un proces format din trei etape care urmează după
dezvă luirea unei aventuri, incepand cu un „roller coaster” emoţional şi continuand cu un moratoriu
inainte ca eforturile pentru construirea increderii să fie recunoscute. In cadrul perioadei iniţiale de
roller coaster este posibil să fie observate multe dintre simptomele stresului post-traumatic.
Ră spunsuri imediate la dezvă luirea infidelită ţii unui partener, sau a unei indiscreţii, adeseori au fost
relevate ca fiind emoţional incă rcate, şi in timpul acestei faze sunt evidente multe dintre rezultatele
negative ale aventurii. In perioada urmă toare dezvă luirii, partenerul poate să işi confrunte soţul
ofensator şi să işi exprime furia, dar in acelaşi timp să incerce să facă faţă sentimentelor conflictuale.
Ră spunsul la tră dare include emoţii puternice şi comportamente, dintre care multe trebuie iniţial
abordate in faza terapeutică . Au apă rut cateva texte excelente in literatură care abordează infidelitatea
in relaţii, texte precum After the Affair de Janice Abram-Spring (1996), impreună cu partea a doua,
How Can I Forgive You de Janice Abram-Spring (2004). O altă carte superbă este Getting Past the Affair:
A Program to Help You Cope, Heal and Move On—Together or Apart de Snyder, Baucom şi Gordon
(2009).
De obicei urmează o fază de moratoriu, in care există mai puţină reacţie emoţională şi mai
puţine incercă ri de a gă si un inţeles infidelită ţii. Aceasta este caracterizată ca fiind, in cele mai multe
cazuri, o perioadă de calm şi acceptare care reprezintă momentul in care pot fi utilizate unele dintre
intervenţiile cognitiv-comportamentale.

140
 Ca parte a tratamentului, este important ca intotdeauna să se conştientizeze şi să se ră mană
sensibil la efectul pe care l-a avut o aventură extraconjugală asupra soţului ofensat. In acelaşi timp,
este important să se sublinieze ideea că aventura este un simptom al unei probleme mult mai mari
care se află in substraturile relaţiei şi care trebuie abordată . O astfel de inţelegere poate fi de ajutor in
procesul de trecere peste situaţie şi de a nu bate pasul pe loc asupra simptomului. Adeseori acesta este
echilibrul la care terapeuţii trebuie să ajungă intre soţi, mai ales datorită faptului că cel care a fost
tră dat poate avea tendinţa să perceapă terapeutul ca fiind cel care minimalizează efectele aventurii şi
merge mai departe. Aşadar, contractele de schimbare comportamentală ajută de multe ori la
structurarea modului in care pot fi abordate ră nirile repetate astfel incat termenii contractului să nu
intervină in progres şi in tratament.
Uneori, efectele unei aventuri extra-maritale asupra unui soţ pot fi devastatoare - contribuind la
simptome severe, după cum s-a demonstrat in cazul lui Sid şi al lui Julie. De fapt, am scris de
potenţialul aventurilor extra-maritale de a crea simptome asemă nă toare stresului post-traumatic
(Dattilio, 2004b).
Ar trebui luat in considerare şi faptul că , pentru a ţine cont de tema legată de aventura extra-
maritală considerată , de multe ori, ca fiind un simptom al unei probleme mult mai grave, sunt utilizate
multe dintre tehnicile clasice ale terapiei cognitiv-comportamentale de cuplu. In situaţiile care implică
familii, terapia de familie poate fi, de asemenea, utilizată pentru a ajuta membrii familiei, in special
copiii, să vindece ră nile provocate de infidelitate. Chiar dacă nu sunt impă rtă şite detaliile aventurii cu
ceilalţi membrii ai familiei, in mod sigur trebuie abordate efectele negative ale infidelită ţii, impreună
cu sentimentele şi gandurile copiilor cu privire problemele implicate, cum ar fi loialitatea, limitele,
chestiuni legate de lipsa siguranţei şi incertitudinea viitorului.

ABUZUL DE SUBSTANŢĂ

Fă ră nicio indoială terapeuţii de familie au de a face cu cazuri in care abuzul de droguri sau
alcool reprezintă un factor care contribuie la disfuncţii in dinamica familiei. Chiar dacă tratamentul
abuzului de substanţă se realizează individual, pentru pacientul identificat pot fi utilizate anumite
tehnici şi intervenţii din terapia de cuplu sau familie in timp ce abuzatorul de substanţă se află sub
tratament individual. Focalizarea in această secţiune se axează pe acele intervenţii cognitiv-
comportamentale care pot fi de ajutor in cazul cuplurilor care au probleme cu abuzul de substanţă .
Cercetă rile au susţinut ipoteza conform că reia includerea unui soţ sau a unui membru al
familiei in tratamentul celor care se confruntă ce abuz de alcool sau substanţă duce la un mai bun
rezultat al tratamentului (Steinglass, Benner, Wolin şi Reiss, 1987; Noel şi McCrady, 1993). In mod
normal, soţul /soţia şi membrii familiei nu reprezintă centrul terapiei; cu toate acestea, atunci cand vin
la terapie de cuplu sau familie, problema abuzului de substanţă are anumite implicaţii. Aspecte
specifice ale tratamentului pot pune accentul pe agravarea comportamentului abuzatorilor de
substanţă , dar şi pe comportamentele soţului şi membrilor familiei care pot declanşa sau intă ri
utilizarea substanţei. Trebuie subliniat faptul că comportamentele soţilor sau membrilor familiei nu
cauzează abuzul de substanţă sau de alcool dar pot, fă ră intenţie, să il ră splă tească sau să il declanşeze
in mod clasic. Comportamentele care implică protejarea abuzatorului de consecinţele negative trebuie
evidenţiate, impreună cu ajutorul oferit soţilor şi familiei pentru a-şi inţelege rolurile şi pă rţile pe care
le joacă in procesul de declanşare. In acest punct este extrem de importantă munca specifică subliniată
in textul care descrie schemele, in special cele individuale dar şi schemele relaţiei.

141
 Este, de asemenea, importantă focalizarea asupra aspectelor din relaţia de cuplu sau familie
care trebuie imbună tă ţite in termeni de evitare a recidivă rii şi a nevoii de utilizare a substanţei
(Paolino şi McCrady, 1977). Creşterea valorilor pozitive şi a recompenselor in relaţie poate lua locul
comportamentelor de consum de substanţă . Intervenţii adiţionale, cum ar fi trainingul asertiv şi
trainingul de rezolvare de probleme – care sunt discutate in această carte, sunt extrem de importante
in abordarea problemelor din relaţii care se centrează pe consumul de substanţă .
Există şi numeroase chestionare şi inventarii care abordează abuzul de substanţă şi alcool,
dintre care unul este Chestionarul Paternurilor de Consum de Alcool (Drinking Patterns Questionnaire
- DPQ; Zitter şi McCrady, 1993). Acesta este un inventar pe care il completează ambii parteneri pentru
a identifica itemii pe care ii consideră că se asociază cu consumul de alcool, atribuind un grad de
importanţă fiecă rui set de itemi. Sunt implicate zece zone importante incluzand mediul, munca, factorii
financiari, stă rile fiziologice, situaţiile interpersonale, problemele maritale, relaţiile cu pă rinţii,
probleme cu copiii, factorii emoţionali şi stresori recenţi importanţi vieţii (Zitter şi McCrady, 1993).
Acesta se focalizează şi pe consecinţele negative şi pozitive majore ale consumului de alcool pentru a
identifica cu precizie agenţii care il intă resc şi care pot contribui la acesta şi la recidivă ri.
Există şi Chestionarul Comportamentului Partenerului (Spouse Behavior Questionnaire - SBQ;
Orford et al., 1975). Acest chestionar enumeră diferite comportamente pe care indivizii lear putea
folosi pentru a controla sau a face faţă consumului de alcool al partenerului. Sunt redate forme
separate soţilor, acest forme fiind legate de tipurile şi frecvenţa comportamentului fiecă rui soţ non-
abuzator in ultimele 12 luni. Aceşti itemi, din nou, se centrează pe comportamente specifice in care se
pot angaja soţii care nu au probleme cu abuzul şi care pot declanşa sau intă ri consumul de alcool, sau
care pot contribui la recidivare.
Alte tehnici care sunt foarte eficiente sunt procedurile de control al impulsului, modificarea
contingenţelor, restructurarea cognitivă şi utilizarea comportamentelor alternative, după cum este
sumarizat in O’Farrell şi Fals-Stewart (2006) şi Beck, Wright, Newman şi Leise (1993).
Alte aspecte ale relaţiei care trebuie abordate sunt in mod evident schimbă rile din dinamica
acesteia care se datorează consumului de substanţă . Cand intr-un cuplu există un partener care
abuzează de substanţe, ambii parteneri experienţează un nivel crescut de stres şi nivele scă zute de
bucurie, intre ei şi in viaţă in general. De obicei, partenerul care nu consumă se poate simţi abandonat
sau neapreciat pe mă sură ce consumul de substanţă se intensifică , deoarece relaţiei i se acordă tot mai
puţin timp. Probabilitatea violenţei creşte proporţional cu alegerea substanţelor - legale sau ilegale, şi
cu durata utiliză rii acestora, dar şi cu structura personalită ţii comorbide a individului. Lipsa timpului,
energiei şi susţinerii in relaţie duc adeseori la distanţare emoţională , instră inare şi resentimente care
sunt dificil de inlă turat fă ră ajutor din exterior.
Situaţia devine şi mai dificilă cand ambii parteneri sunt consumatori de substanţe şi descoperă
că trebuie să se afle sub efectul acestora pentru a putea ară ta semne de afecţiune sau pentru a vorbi de
probleme din relaţie. Din nou, acest aspect este unul care necesită intervenţie individuală pentru ambii
soţi pe parcursul terapiei de cuplu. Multe dintre protocoalele utilizate in cazul unui individ pot fi
utilizate şi in cazul unui cuplu. Vezi un capitol excelent de Morgillo- Freeman şi Storie (2007), precum
şi popularul text al lui Beck et al. (1993).

VIOLENŢA DOMESTICĂ

Violenţa şi abuzul domestic sunt in creştere intr-un numă r de ţă ri, dintre care Statele Unite ale
Americii in mod special. Datele unui recent sondaj naţional Violenţa Impotriva Femeilor indică faptul

142
că , pe parcursul vieţii, 22.1% dintre femei experienţiază violenţă fizică , 7.7% sunt violate de că tre
partenerii lor intimi şi 4.8% sunt urmă rite (Tjaden şi Thoennes, 2000). Ar trebui luat in considerare
faptul că violenţa intre soţi se poate manifesta de ambele pă rţi, chiar dacă majoritatea cazurilor
raportate implică in mod tipic violenţa partenerilor de gen masculin impotriva celor e gen feminin.
Intervenţia terapeutică este vitală in astfel de situaţii deoarece, fă ră ea, ciclul violenţei va
continua pe o perioadă lungă de timp.
De multe ori, efectul violenţei asupra victimei este profund şi poate duce la probleme de
să nă tate psihologice, precum şi fizice. Adesea, victimele abuzului domestic dezvoltă „reguli cognitive”,
derivate dintr-o varietate de surse, incluzand mesajele din societate in general, „ajută tori” formali şi
informali (Hamberger şi Holtzworth-Monroe, 2007). Din acest motiv cuplurile care se prezintă la
terapie nu raportează intotdeauna abuzul ca o problemă prezentă . Epstein şi Werlinich (2003), de
exemplu, au aflat că doar 5% din persoanele care au apelat la o clinică universitară pentru terapie de
cuplu au menţionat abuzul ca ră spuns la un chestionar cu intrebă ri deschise legate de probleme
existente. Aşadar, pentru a creşte probabilitatea ca cei care apelează la terapie dezvă luie şi astfel de
probleme, tehnicile de evaluare ar trebui să utilizeze proceduri de evaluare structurate şi care să
conţină mai multe metode. Soţii ar trebui indrumaţi să completeze separat, fă ră să colaboreze,
mă sură torile subiective. De asemenea, ar trebui să li se aplice mă sură tori bine cotate, cum ar fi Scala
Tacticilor de Conflict – varianta rvizuită (Conflict Tactics Scale - Revised, CTSR; Straus et al., 1996). O
listă detaliată a acestora poate fi gă sită in La Taillade, Epstein şi Werlinich (2006, p. 398).
In consecinţă , este importantă abordarea cogniţiilor care aparţin atribuirilor ră spunză toare
pentru violenţă sau pentru a menţine relaţia, impreună cu asumpţiile legate de incapacitatea
partenerului de a supravieţui, individual, in afara relaţiei violente. Trebuie abordate şi problemele
de dependenţă şi loialitate, insoţite adeseori de distorsiuni cognitive. Hamberger şi Holtzworth-
Monroe (2007) discută un numă r de secţiuni care trebuie abordate in cazul victimelor violenţei
domestice. Aceste aspecte afectează atat victima, cat şi abuzatorul şi dinamicile esenţiale ale relaţiei.
Este vitală abordarea cogniţiilor soţilor violenţi, acestea putand creşte riscul continuită ţii
comportamentelor negative care au, de asemenea, un efect profund asupra copiilor din familie.
Se recomandă insistent ca primul pas in abordarea problemelor de abuz să fie intotdeauna
asigurarea siguranţei. A se asigura că ambii soţi sunt protejaţi de un viitor abuz poate implica
incheierea de contracte, dar şi separare şi desfă şurarea terapiei in prezenţa unei pă rţi terţe sau intr-o
locaţie diferită de mediul intim al cabinetului. In funcţie de dinamica abuzului, separarea poate
reprezenta un pas iniţial care trebuie fă cut. O planificare sigură poate include utilizarea adă posturilor.
Al doilea pas este dezvoltarea unui plan de intervenţie la care să cadă de acord toate pă rţile.
Asta poate implica o evaluare a pericolului şi o determinare a potenţialului pentru violenţă in viitor. De
multe ori, individul care este ră ufă că torul abuzului fizic este supus unei evaluă ri a pericolului, dar este
important ca victima să işi inţeleagă rolul să u particular in procesul de declanşare şi contribuţiile sale
la intensificarea procesului de abuz fizic. După ce s-a determinat că intervenţiile pot asigura siguranţă
şi s-a stabilit un plan cooperativ de acţiune, se aderă la tehnicile cognitiv-comportamentale tipice
pentru abordarea disfuncţiei relaţiei şi la declanşatoare pentru izbucniri abuzive. De asemenea, este
important ca fiecă rui soţ să i se recomande terapie individuală . Este preferată restructurarea cognitivă
a comportamentelor intense, mai exact oferirea unei interacţiuni comportamentale alternative. In plus,
pot fi utilizate tehnicile de inoculare a stresului, dar şi metode pentru devictimizarea soţului abuzat.
Cand terapia progresează in punctul in care ambii soţi pot fi vă zuţi in aceeaşi incă pere,
terapeutul poate fi precaut permiţandu-i partenerului abuzat să plece inaintea celuilalt, pentru a putea
pă ră si clă direa in siguranţă .

143
 In cele din urmă , este important pentru toţi terapeuţii să se asigure că sunt luate toate mă surile
de siguranţă pentru propria lor bună stare. Ei trebuie să fie atenţi să işi respecte instinctele şi să nu işi
permită să fie puşi intr-o situaţie periculoasă .
Terapeuţii că rora le-ar putea fi teamă pentru propria siguranţă , mai ales dacă există
posibilitatea unor schimburi aprinse pe parcursul orei de terapie, trebuie să trateze această ingrijorare
ca fiind reală . Dacă e necesar, ei pot reduce ameninţarea insistand pe faza iniţială a terapiei in care
partenerii violenţi sunt conduşi in locaţii separate, folosind microfoane.
Mai mult decat atat, fiecare soţ trebuie să işi asume responsabilitate completă pentru propriul
rol in ciclul violent. Agresorul este, in cele din urmă , responsabil pentru comportamentele sale
violente. Iar victima este responsabilă pentru luarea de mă suri pentru a-şi asigura propria siguranţă ,
fie prin strategii de prevenire sau evitare sau prin scă parea de orice abuz potenţial.

Apropierea Empatică

O parte din lucră rile recente ale lui Andrew Christensen şi asociaţii să i subliniază , in munca lor
cu cuplurile, aspectele apropierii empatice, detaşării unificate şi construirii toleranţei (Christensen,
Sevier, Simpson şi Gattis, 2004). In această abordare, autorii sugerează ca terapeutul să obţină
sentimente asociate cu problemele cuplului. In acest caz, ele ar implica dinamicile schimbului de abuz.
Ideea nu constă in aducerea la suprafaţă a orică ror sentimente neexprimate care pot fi ascunse şi care
pot apă rea şi contribui mai tarziu la izbucniri abuzive explozive. Scopul este obţinerea de la parteneri,
a unor ră spunsuri mai constructive şi mai solidare a unuia faţă de celă lalt inainte ca afişarea dinamicii
să dispară . Aceşti autori sugerează ca partenerii să fie puşi să discute problemele prin verbalizarea
„sentimentelor grele” şi a „gandurilor rigide” pe care le tră iesc şi apoi să incerce să işi indrepte atenţia
asupra gandurilor şi sentimentelor blande şi mai vulnerabile care pot coexista cu cele mai dure. Acest
exerciţiu ii ajută să işi echilibreze gandurile şi emoţiile.

Detaşarea unificată

In cazul acestei tehnici, accentul este pus pe crearea unei distanţă ri obiective, intelectuale de
problemă spre deosebire de focalizarea emoţională din cadrul tehnici prin care se suţine apropierea
empatică . In cazului celei din urmă , terapeutul duce o luptă continuă intre soţi ajutandu-i să observe şi
să fie atenţi la ră nile fiecă ruia. In esenţă , acest lucru permite cuplului să se indrepte spre un punct de
vedere mai potrivit pentru a-şi putea observa lupta continuă şi pentru a-ţi putea dezvolta o
perspectivă diferită . In cadrul tehnicii detaşă rii, terapeutul angajează adeseori cuplul intr-o analiză
descriptivă a secvenţei de comportament care duce la o interacţiune problematică particulară 
abuzul, in acest caz. Astfel, sunt identificate acţiuni specifice care le permite să scadă intensitatea şi să
vindece relaţia şi pe ei inşişi.
Autorii continuă cu afirmaţia conform că reia promovarea acceptă rii emoţionale prin cele două
tehnici amintite mai sus se realizează diferit din punct de vedere conceptual. Acest lucru se petrece
deoarece prima se focalizează pe analizarea obiectivă a unei probleme, in timp ce cea din urmă se
focalizează pe o explorare emoţională a problemei (Christensen et al., 2004, p. 302). Prin utilizarea
ambelor strategii la un loc autorii ilustrează in continuare că , in interogarea unui incident, terapeutul
poate ajuta soţii nu numai să exprime clar comportamentele importante care au reieşit in secvenţa
interacţiunii lor şi modalitatea prin care aceste comportamente sunt similare sau diferite de paternul
lor obişnuit (detaşarea unificată ), dar şi să işi exploreze reacţiile emoţionale pe care le-au tră it fiecare

144
in momente diferite ale secvenţei (apropierea empatică ). Utilizarea acestor două strategii ală turat este
cea care duce la o mai bună înţelegere a relaţiei sau la o conştientizare non-critică a rolurilor negative
din relaţie şi a paternurilor de interacţiune cu mai puţină participare emoţională in roluri sau
paternuri.

Construirea toleranţei

Un aspect important in munca lui Christensen este legat de construirea toleranţei sau ceea ce
terapeuţii cognitiv-comportamentalişti numesc „inoculare” (Meichenbaum, 1977). Acest concept se
bazează pe asumpţia conform că reia probleme vor apă rea din nou şi că , astfel, nevoia de a se focaliza
pe management, spre deosebire de eliminarea nerealistă , este importantă in pregă tirea soţilor pentru
probleme potenţiale din viitor. Autorii recomandă , de asemenea, ca soţii să joace comportamente
negative in cadrul şedinţelor pentru ca terapeutul să ii instruiască cum să facă faţă comportamentelor
negative clar definite care fac parte din problema lor perceptuală . Procedura constă in a reproduce un
episod in care oricare dintre parteneri simte emoţiile necesare pentru a putea discuta metode de
control şi management şi pentru a lua in considerare modalită ţi alternative de a ră spunde şi de a se
desensibiliza inaintea apariţiei comportamentelor provocative obişnuite ce contribuiau la schimburi
explozive. Scopul, aici, este ca terapeutul să urmă rească o reconstituire a comportamentului
problematic dar cu instrucţiuni cu scopul de a-i invă ţa pe parteneri un management potrivit al
problemei. In plus, terapeutul ii poate angaja pe soţi intr-o analiză a beneficiilor pozitive care rezultă
din diferenţele pe care partenerii le experienţează in mod normal ca fiind negative. In acest fel,
strategia lor are funcţia de a echilibrare. Mai exact, punctul de vedere al unui soţ poate echilibra
punctul de vedere opus al celuilalt. Mesajul de bază adresat cuplurilor care utilizează construirea
toleranţei este acela că trebuie să se pregă tească pentru situaţia in care problema lor poate reapă rea
dar, astfel, putand fi coordonată eficient.
Aceste intervenţii servesc drept mecanisme de prevenţie a recidivă rii pe parcursul
tratamentului, acesta fiind un lucru esenţial, mai ales in situaţii de violenţă şi abuz domestic.
In plus, Epstein şi asociaţii (Epstein et al., 2005) au creat un program cunoscut sub numele de
Program de Prevenţie al Abuzului in Cupluri (Couples Abuse Prevention Program – CAPP). Acesta este
un model cognitiv-comportamental care se focalizează pe riscul violenţei partenerului intim. Include
componente care se axează pe psihoeducaţia legată de comportamentul abuziv şi consecinţele sale
negative, ajutand la creşterea utiliză rii abilită ţilor eficiente de management al furiei in timpul
conflictului, imbună tă ţind abilită ţile de comunicare şi de rezolvare de probleme ale unui cuplu,
ajutand cuplul să se recupereze in urma traumelor din trecut şi in urma increderii tră date, crescand
sprijinul mutual şi activită ţile pozitive impă rtă şite intre parteneri.
Ceea ce urmează este un rezumat a protocolului CAPP care se desfă şoară timp de 10 să ptă mani.
Chiar dacă cercetarea emprică este la inceput, studiile au avut totuşi, de ceva timp, rezultate pozitive
(La Taillade et al., 2006).
 Şedinţele iniţiale. Pe parcursul primelor două şedinţe, soţilor le este prezentată o scurtă
analiză al programului de tratament cognitiv-comportamental şi structura şedinţelor (de
ex., analiza temelor care s-au stabilit la şedinţa precedentă ). Este cerută o istorie a
relaţiei, incluzand o focalizare pe punctele forte dar şi pe problemele prezentate,
probleme care vor reprezenta punctul central al tratamentului. In plus, soţii
completează un contract nu-violenţă (impreună cu un angajament de reducere a
agresiunii verbale).

145
 Mai mult decat atat, soţii sunt specific invă ţaţi strategii cognitive şi comportamentale pentru
management furiei. In plus programul include, pe langă alte tehnici, proceduri de auto – ventilare
(auto - calmare), pauze şi restructurare cognitivă a gandurilor care declanşează furie (Epstein şi
Baucom, 2002; Heyman şi Neidig, 1997). Partenerilor li se oferă educaţie suplimentară cu privire la
consecinţele formelor constructive versus forme distructive de comunicare şi sunt invă ţaţi strategii de
limitare eficientă a conflictului (de ex., a face o afirmaţie conciliatoare şi nu oferirea in schimbul unui
mesaj negativ de la partener, tot unul negativ). Sunt instruiţi, ca pe viitor, să practice intre sesiuni ca
teme pentru acasă strategii de management al furiei.
 Şedinţele 3 şi 4. In timpul ambelor şedinţe sunt invă ţate şi repetate abilită ţi expresive şi
receptive (Baucom şi Epstein, 1990; Epstein şi Baucom, 2002; Dattilio şi Padesky, 1990).
Soţii incep să işi practice noile abilită ţi dobandite in cadrul unor teme relativ benigne. Pe
mă sură ce progresează , creşte importanţa temelor cu scopul de a practica abilită ţile cu
teme care implică conflicte moderate, pană la severe. In timpul acestor şedinţe, sarcinile
pentru acasă se focalizează pe practicarea adiţională a abilită ţilor de comunicare dar şi
pe utilizarea continuă a tehnicilor de management al furiei.
 Şedinţe de la 5 la 7. Incepand cu şedinţa a cincea, soţii sunt invă ţaţi abilită ţi de rezolvare
de probleme (Baucom şi Epstein, 1990; Epstein şi Baucom, 2002) cu scopul de a rezolva
conflictele pe care ei le au fă ră a fi nevoie de abuz. Partenerii sunt instruiţi să combine
tehnici de comunicare şi de rezolvare de probleme şi să le aplice temelor in care ştiu că
se vor isca anumite conflicte. Se pune accent pe utilizarea acestor tehnici in zonele de
ingrijorare a soţilor cu privire la relaţie.
Există o focalizare specifică pe identificarea şi modificarea cogniţiilor disfuncţionale ale
partenerilor care intervin in rezolvarea de probleme. Fiecare şedinţă se incheie cu planuri pentru
sarcinile pentru acasă ale soţilor pentru urmă toarea să ptă mană şi o reinnoire a angajamentului de
utilizare a tehnicilor de management al furiei atunci cand este nevoie.
 Şedinţe de la 8 la 10. In ultimele şedinţe ale protocolului, soţii continuă cu aplicarea
tehnicilor de comunicare şi rezolvare de probleme. Acest lucru este suplimentat cu
redresarea relaţiei şi strategii de imbună tă ţire. Clinicienii accentuează recuperarea in
urma evenimentelor traumatice, incluzand violenţa domestică din trecut, şi nevoia de
exersare a ră bdă rii pe mă sură ce soţii lucrează impreună pentru binele comun al relaţiei.
Clinicienii incurajează fostul partener abuziv să fie empatic şi să ii ofere sprijin celui care
a fost abuzat atunci cand acesta continuă să manifeste simptome traumatice (de ex.,
ră spunsuri surprinză toare şi de anxietate, retragere defensivă ) şi să işi ajute
partenerul/partenera adecvat in eforturile de a face faţă simptomelor mult mai eficient.
Cititorilor li se recomandă să consulte şi alte texte bune din literatură despre inocularea
stresului şi controlul maniei conturate de Novaco (1975) şi Meichenbaum (1977). Terapeutul poate
consulta şi munca lui Dutton (2007) pe personalitatea abuzivă .

CONTRAINDICAŢII ŞI LIMITĂRI
ALE ABORDĂRII COGNITIV-COMPORTAMENTALE

Ca şi oricare formă de tratament, modelul cognitiv-comportamental are contraindicaţii şi

limită ri. După cum a mai fost menţionat, terapia cognitiv-comportamentală de cuplu, comparativ cu
alte abordă ri terapeutice, a fost subiectul mai multor studii clinice controlate ( Baucom, 1987). Aceste
studii prezintă strategii care sunt eficiente in special in reducerea distresului dintr-o relaţie, mai ales

146
sub forma unor suplimentă ri la un program care include training de comunicare, training de rezolvare
de probleme şi contracte de schimbă ri comportamentale.
Cu toate acestea, există cateva avertismente ce trebuie luate in considerare in utilizarea
modelului cognitiv-comportamental. Una dintre acestea este importanţa trainingului şi abilită ţii in
aplicarea principiilor cognitiv-comportamentale. Intervenţiile cognitiv-comportamentale necesită
foarte mult studiu, training şi practică şi adeseori ii cere terapeutului să aibă o bază solidă a teoriei şi
abordă rii. Totuşi, aceste intervenţii sunt cel mai bine utilizate impotriva fundamentului abordă rii unui
sistem, in mă sura in care membrii unei familii influenţează in mod simultan şi sunt influenţaţi de
gandurile, emoţiile şi comportamentele fiecă ruia, un lucru important pentru eficienţa tehnicilor
terapiei cognitiv-comportamentale (Dattilio, 2001a; Leslie, 1998).
Atunci cand terapia cognitiv-comportamentală este utilizată in sensul strict, ea tinde să fie
liniară şi poate avea un impact mai scă zut asupra cuplurilor şi familiilor datorită nevoii de aborda
circularitatea şi cuplul sau familia ca un sistem, şi nu ca indivizi. Unele dintre terapiile cognitiv
comportamentale care nu pun accentul pe explorarea trecutului unui individ pot fi considerate un
obstacol, in special cu privire la problemele familiei de provenienţă .
O altă potenţială limitare este utilizarea greşită a puterii percepute a terapeutului, in
conformitate cu ceea ce constituie, din punctul lui de vedere, gandire raţională sau echilibrată . Uneori
clienţii se pot simţi presaţi să adopte valorile şi obiectivele terapeutului pentru tratament. Evident,
unii soţi sau membrii de familie pot avea probleme cu stilurile conflictuale, mai ales dacă nu s-a stabilit
o puternică alianţă terapeutică . Terapeutul ar trebui să işi ajute clienţii să işi exploreze asumpţiile şi să
nu le ţină morală cu privire la ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să facă .
Una dintre secţiunile care a atras cele mai multe critici in trecut este legată de felul in care
emoţiile şi afectul sunt utilizate in cadrul terapiei. Adeseori, abordarea cognitiv comportamentală
poate atrage practicieni datorită faptului că nu se simt confortabili să lucreze cu sentimentele. Aşadar,
terapia cognitiv-comportamentală ar trebui promovată printr-o accentuare mai mare asupra
aspectelor emoţionale şi afective, in special cand este vorba de anumite cazuri. O detaliere a acestei
probleme se regă seşte in Capitolul 2.
Sensibilizarea culturală poate fi omisă uneori in abordarea cognitiv-comportamentală . Una
dintre lipsurile aplică rii acestei terapii in diverse grupuri culturale se datorează unor clienţi care ezită
să işi pună valorile culturale de bază sub semnul intrebă rii. De exemplu, unele culturi mediteraneene
sau din Orientul Mijlociu au reguli stricte cu privire la religie, că să torie, familie şi creşterea copiilor
(Dattilio, 1995) iar aceste reguli pot intra in conflict cu sugestiile de disputare cognitiv-
comportamentale (atacarea gandurilor bazate pe gandirea eronată ). De exemplu, intr-un anumit caz la
care am lucrat in Egipt, sugestia pe care i-am fă cut-o soţiei in ceea ce priveşte punerea la indoială a
motivelor soţului să u, a iscat o reacţie foarte puternică . Am fost informat mai tarziu că un astfel de
comportament este interzis in Egipt şi in multe dintre culturile asiatice şi din Orientul Mijlociu. Chiar
dacă asta s-a intamplat cu mulţi ani in urmă şi lucrurile s-au mai schimbat intr-o anumită mă sură ,
totuşi ră mane o problemă ce poate reieşi in anumite culturi.
Clinicienii pot intalni de asemenea dificultă ţi cu sfarşitul cognitiv al abordă rii cognitiv
comportamentale in munca cu acele cupluri care sunt limitate din punct de vedere intelectual. Uneori,
strategiile cognitive trebuie modificate sau abandonate in favoarea utiliză rii intervenţiilor
comportamentale, datorită limită rilor intelectuale ale clienţilor.
Abilitatea de a menţine flexibilitate in domeniul cognitiv-comportamental este probabil una
dintre cele mai valoroase abilită ţi ale unui terapeut. In funcţie de caracteristicile cuplului sau familiei

147
tratate, ei pot considera această abordare ca fiind didactică sau excesiv de educaţională , lucru care
poate fi ofensator iar acest lucru, bineinţeles, va trebui modificat pentru a putea aborda diferite nevoi.
In general, cu cat un terapeut care utilizează terapia cognitiv-comportamentală poate fi ai
flexibil in munca cu familiile şi cuplurile, cu atat va fi mai bine. Una dintre frumuseţile acestei abordă ri
este faptul că are tendinţa de a se integra de la sine cu alte abordă ri, in special in munca cu familiile
sau cuplurile.

CUPLURILE ŞI FAMILIILE ÎN CRIZĂ

Ocazional, terapeuţii au de a face cu familiile care vin la terapie in timpul unui perioade de
criză . Dacă şedinţa de criză reprezintă prima vizită pe care o are terapeutul cu o familie, atunci in mod
evident, protocolul va devia semnificativ de la cursul să u normal. Deoarece situaţiile de criză nu oferă ,
de obicei, oportunitatea conducerii unei istorii detaliate sau formarea unei conceptualiză ri a cazului in
ceea ce priveşte funcţionarea generală a unui cuplu sau a unei familii, trebuie utilizată o abordare
modificată pentru situaţia de criză . Această abordare modificată ţinteşte gandurile şi comportamentele
curente care contribuie la disfuncţiile relaţiei şi la degenerarea lor intr-o criză .
Deoarece, in astfel de situaţii, focalizarea este pusă pe destinderea imediată a crizei este
recomandată , in funcţie de situaţie, o versiune modificată a procedurii pas-cu-pas. Asta poate implica o
mulţime de strategii cognitive sau comportamentale, cum ar fi utilizarea tehnicilor de calmare /
liniştire, instituirea de contracte sau invă ţarea unor tehnici de rezolvare de probleme de urgenţă
pentru a putea fi redusă volatilitatea situaţiei. Acest lucru este analog cu indepă rtarea fumului pentru
a determina cat de tare s-au extins flă că rile, pregă tind terenul pentru identificarea schemelor
individuale sau de grup, moment in care procesul de restructurare se poate desfă şura.

Procedura pas-cu-pas modificată

Strategiile utilizate intr-o situaţie de criză sunt similare celor sugerate in cazul pacienţilor
internaţi in unită ţi (Miller, Keitner, Epstein, Bishop şi Ryan, 1993), dar aici au fost adaptate pentru
situaţiile de criză in terapia cognitiv-comportamentală .
1. Definiţi cat mai bine ce inseamnă „criză ”. Incercaţi să stabiliţi un anumit nivel de acord intre
membrii familiei cu privire la natura problemei şi la familie in general. Această evaluare poate
include şi o analiză a impactului crizei asupra membrilor familiei şi stilului lor de a o procesa.
2. Menţineţi o poziţie sigură şi directă atunci cand intraţi in unitatea familie şi cand incercaţi să
introduceţi orice schimbare şi modificare a simptomelor observate sau a procesului de a face
faţă situaţiei a membrilor familiei.
3. Incercaţi să adunaţi şi să inţelegeţi atat unele dintre dinamicile generale ale cuplului sau
membrilor familiei, cat şi standardele lor cu privire la a face faţă situaţiilor de criză . Asta poate
implica o cercetare amă nunţită a problemelor care vin de la familia de provenienţă sau chiar
din relaţiile anterioare. Această analiză poate duce la urmă torul pas.
4. Identificaţi schemele - care au fost invă ţate la familiile de provenienţă ale partenerilor sau ale
pă rinţilor, cu privire la criza prezentă sau la situaţii similare, şi cu privire la modul in care
acestea influenţează situaţia in general.
5. Introduceţi conceptul de ganduri automate şi scheme prin psihoeducaţie şi prin variatele
metode de identificare a distorsiunilor cognitive. Introduceţi Fişa de Inregistrare a Gandurilor
Disfuncţionale şi explicaţi cum poate fi folosită pentru a modifica emoţiile şi comportamentul.

148
 6. Introduceţi utilizarea contractelor de schimbare comportamentală , a metodelor de suport
pentru cuplu şi familie şi a alternativelor pentru şedinţele suplimentare la care ei pot apela
(cum ar fi, consultarea unui medic pentru medicaţie).
7. Introduceţi conceptul de a accepta contractele de schimbare comportamentală intro
incercare de a reduce tensiunea din situaţia de criză curentă . Dacă această criză continuă ,
intervenţia trebuie condusă de-a lungul mai multor vizite.
8. Indreptaţi-vă spre o restructurare a schemei şi un contract de schimbare comportamentală
permanente.
9. Abordaţi abilită ţile de conversaţie şi imbună tă ţiţi strategiile de rezolvare de probleme.
10. Intă riţi implementarea strategiilor menţionate mai sus ca şi o mă sură de inoculare
impotriva situaţiilor de criză viitoare.
11. Determinaţi dacă este necesară continuarea consilierii sau terapiei, şi luaţi mă surile
necesare.

Este esenţială reducerea tensiunii unei situaţii de criză dintr-un cuplu sau familie inainte de
focalizarea pe schimbarea permanentă a schemelor şi comportamentului. Dacă membrii familiei sau
cuplul invaţă să facă faţă eficient unei crize, terapia lor are mai puţine şanse să fie subminată de alte
crize ce pot apă rea şi se pot concentra pe schimbarea permanentă . Vezi Dattilio (2007) pentru un
intreg studiu de caz al unei familii intr-o situaţie de criză şi pentru o detaliere mai explicită a tehnicilor
şi intervenţiilor.
Uneori o criză serveşte drept un impuls pentru schimbare. Adică , familiile sau cuplurile vor
aborda anumite dinamici sau conflicte doar după ce o criză a instalat situaţia. Ca şi rezultat, terapeuţii
trebuie să se focalizeze asupra a ceea ce spune acest lucru despre un anumit cuplu sau o situaţie a
familiei. Tonul tratamentului diferă puţin in astfel de cazuri.

CUPLURILE DE ACELAŞI SEX ŞI COPIII LOR

Munca cu cupluri de acelaşi sex şi copiii lor este un subiect care a apă rut din ce in ce mai mult in
literatura de specialitate. Cuplurile de acest gen vin la terapie pentru multe dintre motivele pentru
care se prezintă şi cuplurile heterosexuale (Dattilio şi Padesky, 1990). Drept rezultat, se aplică multe
dintre aceleaşi intervenţii, de obicei cu anumite modifică ri, in funcţie de circumstanţe. Terapeutul
trebuie să fie conştient, insă , că există probleme şi presiuni speciale cu care se confruntă familiile sau
cuplurile de acelaşi sex. Este important să se familiarizeze cu unele dintre miturile legate de astfel de
cupluri (Asociaţia Americană de Psihologie, 1985).
Probabil una dintre cele mai importante probleme care apar cu privire la relaţiile cuplurilor de
acelaşi sex este presiunea externă la care sunt expuşi indivizii. Stresul suplimentar al izolă rii in timpul
dificultă ţilor intampinate in relaţie poate fi problematic, in special izolarea de familie, prieteni şi colegi
de muncă . Alţi stresori includ adoptarea de copii şi relaţiile cu restul familiei. Este important ca aceste
cupluri să fie ajutate să inţeleagă că multe dintre conflictele pe care le tră iesc sunt foarte similare celor
pe care le experienţează cuplurile heterosexuale. A-i ajuta să se simtă mai normale cu privire la relaţia
lor reprezintă un aspect important al terapiei.
Nu toţi terapeuţii au cunoştinţele necesare pentru a trata cuplurile de acelaşi sex. Aşadar, ar
trebui să ia in considerare consultarea unei alte surse dacă este necesar.

149
 TERAPIE ATIPICĂ DE CUPLU ŞI FAMILIE

Majoritatea terapeuţilor s-au axat pe modalită ţile de terapie mai tradiţionale pentru cuplurile şi
familiile care s-au prezentat pentru tratament. Cu toate acestea, pe parcursul carierei profesionale a
unui terapeut, apar consultaţiile atipice care nu intră in tiparul obişnuit al tratamentului. Una dintre
acestea abordează situaţiile de criză , discutată in paragrafele de mai sus. Totuşi, există alte tipuri de
consultaţii care nu fac parte din intervenţiile clasice . Unele dintre aceste situaţii sunt prezentate in
urmă toarele paragrafe.

Consultaţii pentru o doua părere

Ocazional, specialiştii in să nă tatea mentală pot incheia un contract cu alţi terapeuţi pentru a le
oferi o a doua pă rere sau o consultare a unui caz. Acest tip de cerere poate veni uneori chiar din partea
unui cuplu sau membrilor familiei care doresc o altă pă rere pe parcursul tratamentului lor. In aceste
cazuri, terapeutul care le oferă serviciile este limitat de obicei la cateva vizite pentru a conduce o
evaluare şi a oferi o pă rere asupra cursului şi direcţiei tratamentului. Sunt recomandaţi paşii pentru
evaluare şi o pă rere cu privire la progresul fă cut, impreună cu orice recomandă ri pentru schimbă ri in
intervenţii. Terapeuţii care oferă o a doua pă rere pot urma principiile de bază ale terapiei cognitiv-
comportamentale fă ră a necesita abordarea intregului tratament. In cadrul general al unei evaluă ri,
terapeutul va dori să evalueze cuplul utilizand indicaţiile oferite in Capitolul 4 şi o parte din Capitolul
5, ară tand intotdeauna respect faţă de terapeutul care l-a recomandat, fă ră să incalce limitele şi fă ră să
continue cu tratamentul in cazul in care nu există astfel de inţelegeri intre pă rţi.
Este sugerat ca terapeutul care oferă o a doua pă rere să discute la telefon sau personal cu
terapeutul care ii cere acest lucru şi ulterior să intocmească un raport scris cu privire la evaluare şi
recomandă ri.

Consultaţiile pentru sistemul juridic

Sistemul juridic poate cere pă rerea unui terapeut in privinţa cuplurilor şi, uneori, a familiilor
(in situaţii legate de custodie) asupra direcţiei luate in privinţa unei situaţii maritale sau familiale. De
exemplu, multe state şi regiuni din America au cerinţe obligatorii de consiliere pentru soţi sau membrii
de familie in anumite situaţii, mai ales cand o soţ intentează divorţ sau cere custodie iar celă lalt
contestă acţiunea sa. In astfel de cazuri, terapeutul se regă seşte din nou, in situaţia in care trebuie să
ofere o evaluare rapidă (in trei sau cinci şedinţe) cu privire la o anumită relaţie: dacă poate fi salvată şi
ce ar anume trebui recomandat. De asemenea, terapeuţii trebuie să işi sfă tuiască clienţii in astfel de
consultaţii in privinţa limitelor lor de confidenţialitate şi nevoii lor de a oferi un raport scris direct
instituţiei juridice.

Consultaţii pentru pacienţii internaţi

Unită ţile psihiatrice din spitale, centrele de reabilitare pentru dependenţii de droguri sau alcool
şi alte medii instituţionalizate apelează de multe ori la terapeuţi de familie pentru a aborda problemele
maritale şi de familie ale pacienţilor internaţi in facilită ţi pentru tratament. Astfel de implică ri pot
consta in consultaţii continue pe parcursul internă rii pacientului sau pur şi simplu, se pot organiza
vizite scurte pentru a aborda probleme care au ră mas nediscutate in urma tratamentului. Pentru o
discuţie mai detaliată vezi capitolele excelente pe terapia de familie la pacienţii internaţi ale lui Wright,
Thase, Beck şi Ludgate (1993).

150
 Din nou, ca şi in cazul consultaţiilor juridice, clienţii trebuie informaţi in legă tură cu limitele
confidenţialită ţii şi nevoia de colaborare şi consultare cu alte persoane care oferă ingrijiri medicale de
care ar putea fi nevoie in anumite momente.

Consultaţiile familiei de provenienţă

In anumite ocazii, terapeuţii primesc cereri pentru consultarea familiilor de provenienţă . După
cum s-a specificat mai devreme, astfel de consultaţii au fost mai populare in alte modalită ţi pentru
terapia de familie, precum cea introdusă de regretatul James Framo (1992). Vizitele familiei de
provenienţă pot avea loc in două circumstanţe pe parcursul terapiei clasice de cuplu şi familie. In unele
cazuri terapeutul şi un soţ /pă rinte pot alege să se intalnească cu familia lui /sa de provenienţă pentru
a aborda anumite probleme. In alte cazuri, intreaga intervenţie poate implica un individ care doreşte
să se intalnească cu familia de provenienţă pentru a aborda orice subiect dintr-o gamă de teme,
incepand de la un incident pană la disfuncţia familiei. De exemplu, un caz aparte a inclus un bă rbat
care a venit la terapie individual, plangandu-se de depresie deoarece pierduse legă tura cu pă rinţii şi
fraţii să i in urmă cu 20 de ani; dorea să reia legă tura cu ei şi să se reunească . Acest lucru a necesitat ca
terapeutul să contacteze direct pă rinţii şi fraţii bă rbatului şi să ii invite la o şedinţă cu familia de
provenienţă . Uneori, astfel de şedinţe pot fi mult mai dificil de aranjat şi trebuie să includă conferinţe
prin telefon. In funcţie de imprejură ri, sunt ţinute şi şedinţe maraton de weekend, mai ales dacă unii
membri de familie trebuie să zboare din regiuni diferite. (Acesta este motivul pentru care perioadele
de să rbă tori reprezintă momentele bune pentru a ţine şedinţe cu familia.)
In cazurile precum cele ale clienţilor menţionaţi mai devreme este utilizată o mare parte din
acelaşi format ca şi in cazul consultaţiilor de criză adică , datorită timpului disponibil limitat, este
reperată rapid o anumită secţiune pe care să se focalizeze intervenţia. Focalizarea este direcţionată pe
o singură problemă care poate implica orice, de la incest, la instră inare, la decesul unui membru al
familiei şi aşa mai departe. Această focalizare are ca scop, de obicei, o interacţiune crescută intre
membrii familiei şi implică , de asemenea, şi rezolvarea de probleme. Aceste şedinţe se pot transforma,
mai tarziu, in vizite regulate cu unul sau cu toţi membrii familiei, in funcţie de ceea ce s-a stabilit.
In alte circumstanţe, un pă rinte poate dori să aibă o consultaţie specială , de exemplu, in care să
participe doar pă rintele cu unul dintre copiii să i  in loc să se intalnească cu intreaga sa familie. Chiar
dacă in unele cazuri, se pot realiza mult mai multe atunci cand familia de provenienţă ia parte la cateva
şedinţe alteori, consultaţiile limitate pot aduce beneficii. Acest lucru trebuie lă sat la latitudinea
terapeutului.
Există şi ocazii in care unul dintre soţi se prezintă la terapia maritală cu cerinţa specifică de a
nu-l include pe partenerul /partenera sa. Deşi pare un lucru neobişnuit, el se datorează problemelor
de putere şi control dacă nu, bineinţeles, celă lalt soţ /soţie a refuzat să se supună tratamentului (vezi
Capitolul 6). Din nou, terapeuţii trebuie să ia o decizie clinică şi să işi folosească judecata morală in
asemenea situaţii. Uneori, poate fi atins un caştig terapeutic chiar dacă limitat. Poate constitui şi un
prolog pentru atragerea unui soţ sau a altor membri ai familiei la terapie, pentru o altă dată .
In anumite ocazii, terapeuţii se pot confrunta cu membri de familie care sunt instră inaţi.
Adesea, cei care se zbat cel mai mult cu instră inarea pot că uta ajutor pentru a-i face faţă situaţiei sau
pentru a gă si modalită ţi de a relua legă tura cu familia.
In astfel de cazuri, terapeutul ar putea alege să contacteze membrii instră inaţi şi să ii invite la
terapie. Chiar dacă are sau nu are succes in ceea ce priveşte adunarea tuturor membrilor familiei,
multe dintre tehnicile terapiei cognitiv-comportamentale discutate in această carte pot fi aplicate şi in
această situaţie, mai ales problema legată de schemă şi felul in care este legată de instră inare şi de

151
gandurile rigide care contribuie la separarea continuă a membrilor familiei. Odată ce terapeutul
reuşeşte să intrunească toată familia pentru tratament, o abordare focalizată pe schemă poate fi foarte
eficientă in cazul credinţelor distorsionate şi a ră nilor emoţionale care există intre membrii familiei.
Acest proces deviază de la tipul tradiţional de terapie de familie prin faptul că implică un timp limitat,
in care terapeutul are doar o scurtă oportunitate de a face incursiuni inainte ca anumiţi membri ai
familiei să se retragă din cauza circumstanţelor tensionate la care sunt supuşi.

CO-TERAPIE DE CUPLU ŞI FAMILIE

Ocazional, terapeuţii pot alege să utilizeze un co-terapeut in terapie. Atunci cand tratez cupluri,
adeseori lucrez cu soţia mea, Maryann, care este un minunat şi talentat psihoterapeut. Această
abordare este mai tipică in terapia de cuplu decat in cea de familie; cu toate acestea, poate fi utilizată in
ambele cazuri. De multe ori, cuplurilor li se pare mult mai constructiv ca o echipă terapeutică formată
din soţ şi soţie să lucreze cu ei pe parcursul tratamentului pentru a contracara problemele legate de
genuri sau pur şi simplu pentru a le oferi o perspectivă mai extinsă .
Chiar dacă consideraţiile financiare şi logistice impiedică de multe ori un terapeut să lucreze cu
un co-terapeut, acest lucru poate fi foarte eficient, dacă poate fi aranjat. Co-terapia poate fi condusă şi
ală turi de un co-terapeut de acelaşi sex, mai ales dacă situaţia aşa cere, cum este in cazul cuplurilor de
acelaşi sex. Cercetă rile au sugerat că cea mai bună combinaţie terapeutică este cea formată din bă rbat
şi femeie (Sonne şi Lincoln, 1965).
In unele cazuri, co-terapia poate complica situaţia terapiei şi poate crea dificultă ţi suplimentare
dacă tratamentul nu este direcţionat in mod adecvat. Totuşi, atunci cand membrii experimentaţi ai
unei echipe co-terapeutice lucrează impreună şi folosesc aceeaşi modalitate de tratament, experienţa
lor impă rtă şită poate creşte climatul terapeutic. Pentru o discuţie mai amă nunţită despre acest subiect,
vezi lucră rile regretatului James L. Framo (1992).
Terapeuţii care utilizează terapia cognitiv-comportamentală ar trebui să ia in considerare
faptul că o co-terapie trebuie intotdeauna coordonată pentru binele clientului. In mod tipic, agenda /
lista de probleme a fiecă rei şedinţe ar trebui planificată in avans, iar provocă rile şi capcanele ar trebui
intotdeauna discutate. Procedurile utilizate de că tre terapeuţii care lucrează individual sunt utilizate şi
in co-terapie.

TRATAMENTUL MULTINIVELAR

Unele cazuri necesită ca terapeuţii să lucreze la mai multe nivele, ceea ce inseamnă că vor
trebui să lucreze atat individual cat şi in familie in aceeaşi situaţie.
Ceea ce urmează este un exemplu de terapie cu o familie care s-a prezentat cu o tană ră
adolescentă care suferea de depresie, comportament suicidal şi tricotilomanie (smulgerea cronică a
pă rului). Acest exemplu ilustrează felul in care a fost utilizată o combinaţie de tehnici pentru a adresa
problemele cognitive, emoţionale şi comportamentale, dar şi pentru a face faţă stresului la care este
supus familia in ceea ce priveşte problemele adolescentei. Cazul abordează şi consultaţia pacienţilor
internaţi cu privirea la psihopatologia copilului, dar şi a tratamentului de follow-up după externare.

„MĂ FACI SĂ IMI SMULG PĂ RUL DIN CAP”: CAZUL LUI LILLIAN 6

152
 Lillian era o adolescentă in varstă de 15 ani trimisă de o unitate de psihiatrie a unui spital local
ulterior unei internă ri voluntare datorită frecvenţei ingrijoră toare a unui mod de gandire suicidal. La
internarea in spital, ea fusese depresivă şi anxioasă , dar prietenoasă şi cooperantă cu doctorii să i şi cu
echipa care se ocupa de tratamentul celor internaţi. Au existat şi rapoarte conform că rora incepuse să
işi smulgă pă rul şi sprancenele. Seara, inainte de culcare pentru a dormi, i s-au administrat 20 mg de
Fluoxetină şi 50 mg de Trazodonă . După cateva să ptă mani a raportat o incetare a gandirii suicidale şi a
fost implicată in terapie individuală , de grup şi ocupaţională . Lillian a mai ră mas doar o să ptă mană in
spital iar apoi a fost externată in grija pă rinţilor. Au urmat intalnirile cu un psihiatru şi un terapeut
pentru consiliere. Din pă cate, Lillian şi pă rinţii ei nu au considerat că terapia a fost foarte eficientă , mai
ales din cauza problemelor tensionate dintre ea şi pă rinţi şi din cauza problemei cu smulgerea
compulsivă a pă rului. In consecinţă , medicul familiei i-a indrumat la mine pentru consultare.
In prima mea şedinţă cu Lillian şi pă rinţii ei, cei din urmă mi-au spus că fiica lor işi smulge pă rul
şi sprancenele şi că , de asemenea, işi face tă ieturi superficiale cu o lamă pe antebraţe. Aparent, se
despă rţise de prietenul ei şi era foarte nefericită in urma pierderii a ceea ce ea numea „adevă rata
dragoste”.
Lillian mi-a spus că a avut o tentativă de sinucidere şi mai devreme, la 14 ani, din cauza unor
„probleme de familie”. A fost diagnosticată cu o tulburare depresivă majoră care ulterior a devenit o
tulburare distimică . De asemenea, a fost diagnosticată cu tulburare obsesiv-compulsivă . Mama
adolescentei a afirmat că a fost foarte nemulţumită de tratamentul precedent al fiicei sale, deoarece nu
a simţit că a fost inclusă destul in procesul de terapie. Am fost informat că Lillian a fost supusă unui
control medical complet.
La prima şedinţă de familie, Lillian m-a informat că a inceput să işi smulgă pă rul intr-o
incercare de a-şi exprima furia, dar şi pentru a-şi calma sentimentele de vină . Chiar dacă adolescenţii
nu obişnuiesc să vorbească atat de deschis in prezenţa pă rinţilor, Lillian era atat de furioasă incat, in
acel moment, nu ii pă sa. Credea că tot ceea ce se intamplase in viaţa ei, cu pă rinţii şi cu relaţia cu
iubitul ei, era vina sa. (A experienţiat şi anxietate pentru a face faţă relaţiei cu prietenul ei.)
6 Părţi din acest caz au apărut prima dată in Dattilio (2005d). Adaptat cu permisiunea Elsevier, Ltd. (SRL).
Informaţiile contextuale au indicat că Lillian era singură la pă rinţi şi a fost mereu foarte
independentă . Prima dată cand a inceput să işi smulgă fire de pă r din cap a fost la varsta de 14 ani,
datorită sentimentelor de frustrare şi furie. A incercat să se oprească , dar anxietatea şi depresia
creşteau de cate ori incerca să se abţină de la un asemenea comportament. Se simţea hă rţuită de
propriile ganduri obsesive şi , in consecinţă , se simţea obligată să revină la smulgerea a ceea ce ea
considera a fi „pă rul nedorit”. De asemenea, adolescenta experienţia şi ganduri de genul „Sunt o ratată ”
sau „Sunt proastă ”. In plus, exista un aspect perfecţionist al gandirii sale. Lillian işi smulgea doar firele
de pă r inchise la culoare. Cand am menţionat că era ironic faptul că mama ei avea pă rul foarte inchis la
culoare (spre deosebire de al ei, care era roşcat), ea a tă cut şi nu a comentat nimic.
Terapia de familie a inclus mama, tată l şi pe Lillian. Am inceput să analiză m o parte dintre
dinamicile familiei lui Lillian. Ea mi-a explicat că experienţia foarte multă vină şi că faptul că işi
smulgea pă rul din cap era mai degrabă o exprimare a furiei şi dispreţului să u faţă de mama sa, pe care
a considerat-o mereu ca o persoană bă gă reaţă in viaţa ei. Intr-un fel era furioasă şi pe tată l ei, pe care il
credea prea pasiv şi supus cerinţelor soţiei. Lillian era de pă rere că tată l ei ar fi trebuit să o susţină mai
mult in faţa mamei. Ea considera inacţiunea acestuia drept un abandon.
Etapa iniţială a tratamentului s-a focalizat pe tensiunea din familie şi s-a indepă rtat de auto-
abuzul lui Lillian. Simptomele fetei au fost abordate separat in şedinţele individuale, prin intermediul
modelului cognitiv-comportamental incluzand tehnici de expunere şi de prevenire a ră spunsului.

153
 Mama lui Lillian avea un rol autoritar şi bă gă reţ, dar pă rea că a ajuns in acea postură datorită
soţului să u care şi-a asumat un rol pasiv de la inceputul relaţiei lor. Intotdeauna a presato pe Lillian să
reuşească in viaţă , din această cauză , credea adolescenta, şi-a dezvoltat un sistem de credinţe
perfecţionist. Intr-un fel, Lillian vroia să respecte cerinţele mamei sale; in acelaşi timp, dispreţuia
faptul că se bă ga in viaţa ei şi simţea că nu putea să se ridice la ină lţimea aşteptă rilor ei. Acest
sentiment de blocare a dus-o la a-şi smulge pă rul la propriu.
Tată l lui Lillian, din nefericire, menţinea homeostazia in familie prin simplul fapt că accepta şi
incerca să menţină pace intre el şi soţie şi fiică . In acelaşi timp, incerca să evite orice fel de confruntare
cu oricare dintre ele. Ar fi fost uşor să las situaţia aceasta să evolueze in cadrul terapiei intre Lillian şi
mama ei, deoarece tată l menţinea o poziţie atat de pasivă . L-am incurajat, in mod repetat, să se implice
in conversaţie şi gradat am apelat la pasivitatea sa, integrandu-l incet in procesul terapeutic. Acest
lucru s-a lovit de puţină rezistenţă din partea mamei care, uneori, se lupta pentru putere şi control in
faţa soţului, pană cand a fost informată in mod repetat că una dintre problemele familiei era faptul că
exista un dezechilibru al puterii intre ea şi soţ. Interesant, pe parcursul acestei etape de tratament,
Lillian a raportat că smulgerea pă rului s-a intensificat, aproape ca o modalitate de a incerca să işi
distragă simbolic atenţia de la faptul că a intervenit in disputa pă rinţilor.
Surprinză tor, in ciuda rezistenţei iniţiale, pă rinţii lui Lillian au pă rut deschişi sugestiilor mele.
Le-am sugerat să intre in terapie maritală pentru a-şi rezolva o parte din conflictele legate de control şi
putere in relaţie. De asemenea, s-au focalizat asupra metodelor de a face faţă furiei şi dispreţului şi a
nevoilor lor implicite neindeplinite.
Cea mai mare parte a muncii mele individuale cu Lillian a inclus utilizarea expunerii in vivo şi
prevenirea ră spunsului, care este tehnica utilizată in terapia cognitiv-comportamentală in cazul
tricotilomaniei (smulgerea compulsivă a pă rului). Lillian a fost expusă , in mod repetat, la pă r pe capul
ei pe care era tentată să il smulgă şi i s-a cerut să se abţină din a-l smulge, forţand-o să simtă anxietate.
Apoi a fost instruită să aştepte pană cand nivelul de anxietate scade de la sine. Orice fel de motivaţii
pentru comportamente de auto-mutilare, cum ar fi tă iere sau scă rpinare, au fost abordate in acelaşi fel,
pe baza unei ierarhii gradate. Cand Lillian a devenit agitată şi depresivă , au fost utilizate tehnici de
restructurare cognitivă pentru a o ajuta să işi proceseze gandurile şi emoţiile şi să le facă faţă . De
exemplu, a fost educată in a utiliza Fişa de Inregistrare a Gandurilor Disfuncţionale intr-o incercare de
a cantă ri dovada care ii susţinea afirmaţiile pe care şi le spunea ei insă şi şi pentru a le compara cu
distorsiunile cognitive discutate in secţiunea „Testarea şi Reinterpretarea Gandurilor Automate” din
Capitolul 5.
Tată l lui Lillian a fost rugat să o asiste ca un antrenor. I-am cerut mamei să nu se implice in mod
direct, insă , să sprijine munca soţului cu fiica sa. Acest lucru a servit la echilibrarea puterii şi
controlului in familie şi i-a permis adolescentei să formeze o legă tură cu tată l ei. De asemenea, Lillian a
trebuit să facă faţă noţiunii simbolice conform că reia smulgerea pă rului inchis la culoare era o
modalitate de a o scoate pe mama sa din viaţa ei. Pă rea că a invă ţat de la tată l să ii fie frică să işi
infrunte mama. In consecinţă , s-a ră zvră tit prin modalită ţi autodistructive.
Obiectivul meu a fost să o invă ţ pe Lillian cum să işi schimbe comportamentul autodistructiv cu
un mod mult mai deschis de a se afirma. Aşadar, o parte din munca noastră avea drept scop ca Lillian
să devină mult mai asertivă faţă de mama ei şi să o confrunte. Am petrecut cateva şedinţe individuale
cu Lillian folosind tehnica trainingului de asertivitate, menţionată in secţiunea „Tehnicilor
Comportamentale” in Capitolul 6. Am folosit jocuri de rol sistematice, pe care i le-am modelat mai intai
pretinzand că eu sunt Lillian şi ea era mama. Apoi am inversat rolurile, eu fiind mama ei in timp ce ea
se exprima faţă de mine. Tratamentul a subliniat şi noţiunea conforma că reia Lillian avea nevoie să

154
accepte faptul că nu era perfectă şi că nu va putea niciodată să indeplinească toate aşteptă rile mamei.
Acest obiectiv a fost atins atat prin intermediul şedinţelor individuale cat şi prin cele comune.
Şedinţele comune au servit, de asemenea, drept un conductor pentru tată l lui Lillian pentru a deveni in
cele din urmă mult mai asertiv, permiţandu-i astfel soţiei să işi redirecţioneze comportamentele şi să
fie mai puţin autoritară . La inceput, a existat, bineinţeles, o rezistenţă enormă in faţa acestor
schimbă ri, in mă sura in care intervenţiile mele perturbau homeostazia familiei. Mama lui Lillian
simţea adeseori că devenea „oaia neagră ” in relaţie şi că eu dă deam de inţeles că totul era din vina ei. I-
am sugerat că , datorită faptului că era pă rintele mult mai expresiv, pă rea că ea reprezenta majoritatea
vinei. Dar i-am explicat că acest lucru era rezultatul dinamicilor familie şi a deciziei soţului de a-şi
asuma un rol mai subordonat in procesul parental. Pe mă sură ce am inceput să redirecţionez membrii
familiei spre dezvoltarea unei noi modalită ţi de interacţiune şi de atingere a unui echilibru diferit de
putere şi control, aceştia au inceput să imi accepte indrumarea şi să facă nişte schimbă ri semnificative.
Acesta este un caz interesant de familie care a experienţiat dificultă ţi la mai multe nivele. De
exemplu, au existat in mod clar distorsiuni cognitive care au alimentat un schimb comportamental
negativ. Cu toate acestea, problema ataşamentului dintre Lillian şi mama sa a fost o altă situaţie
importantă ce trebuia luată in considerare, precum şi felul in care membrii familiei işi exprimau
emoţiile şi fă ceau faţă situaţiilor critice. O parte semnificativă a terapiei a fost direcţionată inspre a o
ajuta pe Lillian să se apropie de mama ei, dar şi de tată l ei, incercand o restabilire a echilibrului in
relaţiile lor.

8
Îmbunătăţiri
ale Terapiei Cognitiv-Comportamentale

Au fost dezvoltate un numă r de terapii auxiliare care adeseori au rezultate bune impreună cu
terapia cognitiv-comportamentală . Chiar dacă unii autori le promovează ca fiind terapii de „sine
stă tă toare”, pă rerea mea este că ele se regă sesc cel mai bine sub denumirea de imbună tă ţiri ale
abordă rii cognitiv-comportamentale (Hofmann, 2008; Hofmann şi Asmundson, 2008; Dattilio, 2009).

TEHNICI FOCALIZATE PE ACCEPTARE

Unele tehnici terapeutice emergente promovează o poziţie conştientă de deschidere şi

acceptare a evenimentelor psihologice, chiar dacă ele sunt „negative in mod oficial”, iraţionale sau
chiar psihotice (Hayes, 2004). Termenul acceptare a fost utilizat pentru a descrie o varietate de
procese psihologice şi comportamente interacţionale.
Potrivit lui Hayes, principalul scop al terapiei prin acceptare şi angajament (ACT) este acela de
a trata evitarea emoţională , ră spunsul comportamental intens la conţinutul cognitiv şi incapacitatea de
a face şi menţine angajamentele faţă de schimbul comportamental (Hayes, 2004).
In munca cu familiile şi cuplurile, acceptarea nu este vă zută doar ca un fenomen psihologic la o
persoană , ci şi ca un proces tranzacţional intre soţi, membrii familiei sau contacte interpersonale.
Acceptarea implică ceea ce face o persoană ca ră spuns la propria experienţă şi care este acceptată sau
nu de că tre ceilalţi. Acest lucru poate fi un gand, o senzaţie, o emoţie, o experienţă de arousal, dorinţă
sau alţi stimuli interni (Fruzetti şi Iverson, 2004).

155
 O formă de acceptare poate include tolerarea dificultă ţilor dintr-o relaţie. Poate exista o
focalizare asupra transformă rii stimulului iniţial in ceea ce priveşte dificultă ţile intr-un stimul diferit,
cu ră spunsuri diferite. In acest fel, stimulul este transformat dintr-un stimul disconfortant in unul care
oferă satisfacţie. Acceptarea stresului inseamnă a tră i intr-o manieră compatibilă cu propriile valori şi,
mai probabil, a atinge propriile ţeluri. Un aspect minimal al acceptă rii poate include şi conştientizarea
faptului că o problemă există şi conştientizarea felului in care este ea relevantă situaţiei relaţiei.
Fruzetti şi Iverson (2004) definesc acceptarea ca avand cateva componente: (1) fenomenul in discuţie
se regă seşte in conştientul unei persoane, (2) persoana, indiferent de valenţa experienţei (plă cută sau
neplă cută , dorită iniţial sau nu), pe moment, nu este focalizată exclusiv pe organizarea resurselor sale
pentru a schimba experienţa sau stimulul (sau stimulii) care provoacă experienţa, şi (3) persoana
inţelege (indiferent de exactitate sau veridicitate) relaţia intre experienţa personală prezentă şi
anumiţi stimuli care o preced. Fruzetti şi Iverson (2004) continuă să afirme că există două niveluri de
acceptare: (1) acceptarea in balanţă cu schimbarea şi (2) pura acceptare. Acceptarea pură poate
include simpla toleranţă sau adevă rata sau radicala acceptare, in cazul că reia experienţa este
transformată dintr-una negativă intr-una neutră sau pozitivă .
Aceste principii au fost recomandate ca fiind utile in tratarea cuplurilor care sunt in conflict.
Christensen et al. (2004) sugerează că acea munca legată de acceptare in cazul cuplurilor poate implica
incercarea de a crea condiţii in care partenerilor li se intensifică in mod natural acceptarea emoţională
a unuia faţă de celă lalt. Ei susţin că există diferite strategii ce pot fi utilizate, printre care şi apropierea
empatică .

MINDFULNESS
Mindfulness a fost indelung studiată de că tre cercetă torii şi practicienii din Vest, dar işi are
originile in budism şi sistemele spirituale estice. Mindfulness este o componentă a celor mai multe,
dacă nu a tuturor, terapiilor de succes deoarece subliniază contemplarea şi cultivarea atenţiei
conştiente. Esenţial a fost definită ca direcţionarea atenţiei inspre experienţa prezentă continuă a unei
persoane intr-o manieră caracterizată de curiozitate, deschidere şi acceptare (Bishop et al., 2004).
Recent, mindfulness a fost aplicată in munca cu relaţiile intime. O modalitate de inţelegere a
dezvoltă rii dificultă ţilor unei relaţii este cea precum rezultatul repertoriilor emoţionale dezadaptative
in contextul emoţiilor provocatoare şi vulnerabile. Conceptul de mindfulness reprezintă o atenţie
deschisă şi receptivă la momentul prezent, moment in care o persoană poate promova o orientare mai
uşor de acceptat şi mai greu de evitat faţă de emoţiile dificile. In acest fel, devine posibilă o modalitate
de ră spuns mult mai receptivă şi mai să nă toasă din punct de vedere relaţional (Wachs şi Cordova,
2007). Un studiu recent condus de Wachs şi Cordova (2007) analizează relaţia teoretică dintre
repertoriile de emoţii mindfulness şi adaptarea maritală . Intr-un studiu pe un eşantion de cupluri
că să torite, investigatorii au analizat asocierea dintre starea de mindfulness declarată şi satisfacţia
relaţională , dar şi abilită ţile emoţionale, care implică recunoaşterea şi identificarea emoţiilor, a
empatiei şi ră spunsurile atente in contextul furiei. S-a luat in calcul atat mindfulness cat şi satisfacţia
relaţională .
Rezultatele au ară tat că abilită ţile emoţionale şi mindfulness erau legate de adaptarea maritală
şi că repertoriile emoţionale pricepute, in special cele asociate cu identificarea şi comunicarea
emoţiilor, dar şi cu reglarea exprimă rii furiei, au mediat in totalitate asocierea dintre mindfulness şi
calitatea maritală . Rezultatul studiului susţine motivul creşterii toleranţei emoţionale, care sugerează
că acordarea unei atenţii durabile experienţei continue plasează individul in vecină tatea apropiată
propriilor ganduri şi sentimente, permiţandu-i acestuia să devină mult mai confortabil cu experienţa

156
sa emoţională . Conceptul de mindfulness subliniază calitatea atenţiei conştiente a unei persoane şi
felul in care aceasta poate crea condiţii in care sunt posibile ră spunsuri emoţionale mult mai
adaptative. Acest tip de cunoştinţă - la meta-nivel, al conţinuturilor conştiinţei a fost cunoscută sub
denumirea de „cunoştinţă meta-cognitivă ” (Teasdale et al., 2002).
Mindfulness este potrivită indeosebi in munca cu un cuplu şi nivelele lui de empatie. Mai mult
decat atat, munca preliminară a exploră rii nivelelor de empatie in asociere cu mindfulness duce la
specularea conform că reia ajustarea la sentimentele unei alte persoane şi ingrijorarea faţă de
sentimentele unei alte persoane reprezintă un set de abilită ţi care poate fi asociat cu atenţia faţă de
momentul prezent. Constructul de empatie capturează abilitatea unui individ de a ră mane sensibil la
starea emoţională a unei alte persoane şi de a reflecta inapoi acea emoţie faţă de celă lalt, indicand că
simte aceeaşi emoţie (Johnson, Cheek şi Smither, 1983).
Alţi autori au sugerat că mindfulness poate avea o valoare considerabilă in imbună tă ţirea
calită ţii relaţiilor romantice. Kabat-Zinn (1993) şi Welwood (1996) au indicat faptul că mindfulness
promovează armonizarea, conectarea şi apropierea in relaţii. Un alt studiu a examinat rolul
mindfulness in satisfacţia relaţiilor romantice şi ră spunsul la dificultă ţile relaţiei. Rezultatele au ară tat,
din nou, că mindfulness este legată de satisfacţia relaţională , indicand că poate juca un rol influenţabil
in bună starea relaţiilor romantice (Barnes, Brown, Krusermark, Campbell şi Rogge, 2007).
Mindfulness poate ajuta şi la creşterea atenţiei şi cunoştinţei, ambele importante in relaţiile
interpersonale. A existat şi un accent pus pe importanţa ascultă rii active atente pentru o comunicare
de succes şi intre membrii unui cuplu (Bavelas, Coates şi Johnson, 2000, 2002). Noţiunea de
mindfulness in promovarea funcţionă rii să nă toase a relaţiei romantice a fost susţinută şi de studiile
recente realizate pe analizarea eficienţei intervenţiilor create pentru a imbună tă ţi abilită ţile de
mindfulness. Acestea au fost scoase in evidenţă intr-un studiu clinic controlat (care avea un grup de
listă de aşteptare) in cadrul că ruia exista un program de imbună tă ţire a relaţiei, program focalizat pe
tehnici mindfulness. Acesta s-a desfă şurat pe parcursul a 8 să ptă mani şi a fost oferit cuplurilor fă ră
probleme. Carson, Carson, Gil şi Baucom (2004) au ajuns la concluzia că intervenţia a influenţat
favorabil satisfacţia relaţională a cuplurilor, apropierea, acceptarea partenerului, dificultă ţile relaţiei şi
alte rezultate legate de relaţie. De asemenea, intervenţia a afectat in mod pozitiv şi bună starea
individuală .
Un alt studiu, condus de Shapiro, Schwartz şi Bonner (1998), a ară tat că pe parcursul unui
studiu longitudinal de 8 să ptă mani, reducerea stresului bazată pe mindfulness şi nivelele crescute de
mindfulness au fost asociate cu o creştere in empatia declarată . Aceasta din urmă este o caracteristică
cu o probabilitate crescută de influenţare a menţinerii relaţiei, de prezicere a comportamentelor
adaptative pozitive şi duce, in cele din urmă , la satisfacţie relaţională (Davis şi Oathout, 1987, 1992;
Hansson, Jones şi Carpenter, 1984). O altă modalitate prin care mindfulness poate juca un rol in
adaptarea relaţională este aceea că soţii atenţi au o tendinţă de a se angaja in relaţii cu un nivel scă zut
al negativită ţii emoţionale şi comportamentale. O relaţie pozitivă intre mindfulness şi emoţiile
pozitive, şi o relaţie inversă cu emoţiile negative, sugerează că indivizii atenţi intr-o relaţie romantică
au mai puţine şanse să experienţieze o predominanţă disproporţionată a emoţiilor negative, care
prezic un dezacord şi o dezamă gire in relaţie (Carrere şi Gottman, 1999).

157
 9
Exemple de cazuri
CAPCANA PENSIONĂRII

Warden şi Viola (sau Vie, după cum prefera să i se spună ) erau un cuplu in varstă de peste 60 de
ani, că să toriţi de 44 de ani. Aveau doi copii, un fiu şi o fiică in jur de 30 de ani, ambii că să toriţi. De
asemenea, aveau şi caţiva nepoţi. Atat Warden cat şi Vie au fost crescuţi după cultura germană din
Pennsylvania, cunoscută şi sub numele de Pennsylvania Dutch, care este o cultură muncitoare din
partea de nord-est a Pennsylvaniei — descendentă din coloniile germane care au ajuns in Statele Unite
la inceputul secolului al 19-lea.
Vie şi Warden au relatat că au avut o că să torie destul de frumoasă de-a lungul anilor şi nu au
experienţiat nicio dificultate semnificativă in afara stresorilor obişnuiţi pe care ii intampini atunci
cand intemeiezi o familie. Işi aminteau puţine certuri pe care le-au avut - asta pană au ieşit amandoi la
pensie.
Adeseori, cuplurile funcţionează destul de bine atunci cand sunt absorbiţi de carierele lor şi de
familie. Cu toate acestea, ani mai tarziu, odată ce copiii au crescut şi ambii soţi ajung la varsta
pensionă rii, mulţi se trezesc petrecand mai mult timp impreună decat inainte, lansaţi intr-o relaţie mai
intensă şi uneori intampină probleme de adaptare. Nu era prima dată cand auzeam partenerii
spunandu-mi că se calcă pe nervi şi că , de multe ori, şi-ar dori să se intoarcă la muncă sau să petreacă
mai mult timp departe de casă . Imi amintesc că o doamnă venită la terapie numea situaţia ca fiind
„capcana pensionă rii”. Acesta era cu siguranţă şi cazul lui Warden şi al lui Vie, care s-au prezentat ca
fiind un cuplu foarte prietenos, simpatic care se bucura de anii de aur. Din nefericire, in timpul primei
şedinţe, Warden şi Vie m-au informat că erau gata să se omoare intre ei şi că nu ştiau dacă mai puteau
ră mane că să toriţi.
Warden a avut o slujbă de calculator in cadrul unei firme mari de contabilitate, iar Vie lucrase
ca şi designer şi manufacturier de draperii la comandă . Amandoi şi-au iubit munca, dar şi viaţa de
familie şi, intotdeauna, au pă rut că se inţeleg bine. Warden a fost cel care s-a pesionat primul, aproape
de varsta de 60 de ani. Atunci au inceput să apară primele probleme in că snicie, sau cel puţin asta au
pretins. Vie a observat că
Warden era mai agitat decat in mod normal, odată ce era acasă zilnic. La inceput credea că totul
avea de a face cu faptul că el lua doze mari de corticosteroizi pentru probleme cu astmul, ceea ce
contribuia la faptul că uneori „işi ieşea din pepeni” din cauza unor lucruri mă runte. Vie a menţionat un
incident care s-a petrecut in momentul in care nu a adus acasă sortimentul bun de sos de salate de la
magazin iar Warden a iscat o tiradă . Vie a mai menţionat că soţul să u fusese cam aşa in primii lor ani
de că să torie, deşi comportamentele lui erau foarte moderate. Totuşi, de la pensionare,
comportamentul lui s-a inră ută ţit iar ieşirile sale au devenit mai frecvente.
Vie a lucrat mai mulţi ani decat Warden. Cand in cele din urmă s-a pensionat, lucrurile au ieşit
de sub control. Vie şi Warden s-au descris ca fiind „pă să ri că lă toare” deoarece işi petreceau verile in
nord-est iar iernile in Carolina de Sud. In ciuda schimbă rilor de mediu şi climat, ei au continuat să aibă
discuţii contradictorii, ambii admiţand că acestea s-au inră ută ţit in ultimii ani.
Warden a fost primul care a recunoscut, declarand „Ştiu că am o problemă , dar nu totul este din
vina mea! O mare parte este şi vina ei.” Era şi impresia lui Vie că Warden se lupta cu depresia. Soţii au
continuat să afirme că le era dor de anii in care lucrau, atunci cand se inţelegeau destul de bine şi erau
preocupaţi cu slujbele şi copii lor. Ambii au recunoscut că uneori au avut parte de situaţii destul de

158
dificile, insă , acestea se intamplau doar cand Warden consuma prea mult alcool. A bă ut in primii 7-10
ani ai că să toriei iar apoi s-a oprit pentru că simţea că devine prea dependent de alcool. M-au asigurat
că nu a existat vreodată vreun abuz fizic sau verbal—doar certuri.
De multe ori, Warden işi fă cea prea multe griji pentru lucruri pe care Vie le considera prea
puţin importante. De exemplu, Warden era obsedat de cură ţenie şi avea pretenţii ca totul să fie perfect.
„Obişnuiam să ne completă m reciproc in trecut; acum se pare că nu mai reuşim să facem acest lucru.”
Ambii au recunoscut că nu s-au gandit niciodată că vor avea nevoie să apeleze la consiliere maritală
pentru că acest lucru ar fi insemnat că ar fi eşuat, iar ei trebuiau să işi rezolve singuri problemele.
„Suntem Pennsylvania Dutch,” a spus Warden. „Nu ne spă lă m rufele in public.” Vie simţea că Warden a
controlat intotdeauna totul, dar nu a comentat niciodată nimic. Uneori scria scrisori, pe care nu i le-a
dat niciodată lui Warden, sau vorbea cu prietenele ei pentru a-şi putea exprima sentimentele. Simţea
că nu ar putea face asta cu Warden deoarece doar l-ar fi agitat. Ambii parteneri au recunoscut că
slujbele lor serveau drept un refugiu pentru ei şi le deviau multe dintre certuri.
Insă , după ce Warden s-a pensionat, Vie a simţit că el incerca să controleze şi mai mult şi a
incercat să ii spună ce să facă cu treburile ei, dar şi cu prietenii ei. Vie spunea „Nu am unde să fug şi
uneori mă simt captivă .” Warden a ridicat tonul, susţinand că simţea la fel. „Se aşteaptă de la mine să
fac ceea ce vrea să facă mereu şi nu imi pasă de unele lucruri pe care vrea să le facă .” Spunea că se
plictiseşte şi se simte deprimat şi că simte nevoia să plece de unul singur. Warden sa mai plans şi de
faptul că , in timp ce se află in Carolina de Sud, „lui Vie ii place să iasă cu  „oamenii bă trani” , pe care ii
gă sesc plictisitori. Ea se mulţumeşte cu asta, dar eu simt nevoia să fac altceva.”
După ce am ascultat cuplul timp de aproximativ 40 de minute, am ajuns la concluzia că Vie şi
Warden se plangeau de ceea ce pă reau a fi probleme superficiale. Mă intrebam dacă nu cumva
problemelor reprezentau o luptă fundamentală pentru putere care se desfă şura de ani de zile. Am
decis să explorez mai mult impreună cu ei şi m-am abţinut să ridic problema puterii şi controlului. Am
intrebat „Cum se face că doi indivizi care au reuşit atatea in floarea varstei nu pot să rezolve ceea ce
pare a fi o problemă minoră ?” Vie a afirmat „Nu ştiu. Asta ne deranjează pe amandoi. Am fost
intotdeauna atat de tolerantă cu Warden, şi cred că am ajuns intr-un punct in care mi-a ajuns şi nu il
mai tolerez şi nu ştie cum să facă faţă acestei situaţii. Ca şi rezultat, el izbucneşte iar eu nu ii suport
comportamentul aşa că plec.” Vie era de pă rere că Warden nu avea destule activită ţi care să il menţină
ocupat in perioada de pensionare şi, astfel, stă tea degeaba şi era preocupat de lucruri lipsite de
importanţă , iar asta il intrista.
Warden a ripostat „Imi place să pierd timpul şi să fiu eu insumi. Am treburi de fă cut in jurul
casei, care imi fac plă cere, şi imi place climatul cald din Carolina de Sud, insă prefer zone de nord-est.
Problema este că sunt multe lucruri de fă cut in Carolina de Sud, insă nu tipul de lucruri care imi plac, şi
suntem devastaţi.” In acel moment Vie a intervenit: „E mai mult decat atat. Warden e sarcastic şi face
multe remarci caustice, pe care nu le suport. Niciodată nu pot să il contrazic pentru că işi iese din
pepeni. E ca şi cum aş umbla pe coji de ouă şi nu pot fi eu insă mi.” Apoi Vie a inceput să plangă
spunand că simţea ca şi cum işi pierdea o parte din sine şi uneori simţea nevoie să se indepă rteze de
Warden pentru a putea fi din nou „o persoană intreagă ”. L-am observat pe soţ in momentul in care
soţia sa a inceput să plangă . Pă rea că se scufundă in scaun ca şi un copil care tocmai a fost prins fă cand
o boacă nă .
L-am intrebat care ii sunt gandurile automate in legă tură cu afirmaţia soţiei sale, moment in
care a inceput să ridice puţin prea tare tonul şi să spună : „Ei bine, ii umblă gura fă ră să gandească şi
asta mă scoate din să rite. Nu demult eram in vizită la nepoţi şi aparent recent decedase cainele
vecinului. Aşa că primul lucru pe care Vie il spune copiilor este 'Oh, imi pare ră u să aud despre cainele

159
vecinului vostru', şi bineinţeles copiii s-au supă rat şi au inceput să plangă . Şi m-am gandit „De ce naiba
a trebuit să spui aşa ceva?” Impresia lui Warden a fost că momentul ales a fost prost şi că Vie nu
trebuia să fi adus subiectul in discuţie deoarece ei ştiau deja că acel caine murise—nu avusese niciun
sens. Atunci Vie intră in discuţie spunand „Spun doar ce simt, Warden. Ce e aşa ră u in asta?” A ară tat
inspre Warden şi a afirmat „Tu trebuie să iţi mă sori fiecare cuvant pe care il spui, iar eu nu sunt aşa. In
mod constant imi spui că zic lucruri greşite. Nu pot fi eu insă mi cand sunt cu Warden. Nu pot spune
ceea ce simt. Vrea să controleze tot ceea ce spun deoarece el aşa consideră că trebuie să fie.”
In acel moment i-am oprit pe amandoi şi le-am spus „Pur şi simplu nu vă puteţi tolera unul pe
celă lalt şi diferenţele voastre, nu-i aşa?” Ambii soţi au plecat capul, spunand foarte puţine. Am zis: „Mă
gandesc că ceea ce s-a intamplat aici se datorează faptului că aţi fost capabili să vă toleraţi in toţi aceşti
ani pentru că aţi avut lucruri care să vă distragă atenţia, iar acum atenţia este indreptată spre voi doi
pentru că aveţi parte de mai mult timp impreună . V-au fost evidenţiate diferenţele, iar abilitatea
voastră de a vă tolera diferenţele nu există . Insă , din nou, ceea ce mă tulbură este faptul că intampinaţi
atata dificultate cand vine vorba de a gă si strategii pentru a face faţă acestor diferenţe. Pă reţi a fi doi
indivizi foarte capabili, totuşi nu puteţi depă şi acest obstacol.”
Ambii s-au uitat la mine cu o privire goală , ca şi cum amandoi cunoşteau ră spunsul dar nu
vroiau să il recunoască faţă de mine, sau faţă de ei. M-am uitat la amandoi şi le-am spus: „Cred că
trebuie să incepeţi să imi spuneţi ce e in mintea voastră . Feţele voastre imi spun multe, insă nu
contribuiţi cu nimic.” Warden şi-a dat ochii peste cap şi a zis „Cred că e un concurs de scoatere din
să rite. Nu vrem să cedă m unul faţă de celă lalt şi nu ştiu de ce. E o nebunie! Suntem in floare varstei dar
ne certă m precum cainele şi pisica. E de-a dreptul stupid!”
In acel moment am hotă rat să schimb puţin viteza lucrurilor deoarece ne aflam, in mod evident,
intr-un punct mort şi doream ca ei să se gandească la asta şi să ii permită să le ră sune puţin in minte.
Le-am pus o intrebare pe care adeseori o pun după ce ascult o ploaie de nemulţumiri despre ceea ce nu
e in regulă intr-o relaţie: „Imi puteţi spune ce merge bine in relaţia voastră ?”
Vie a ră spuns prima. „Ştii, uneori cand facem ceva impreună , un lucru care ne face plă cere
amandurora, ne inţelegem chiar foarte bine şi dacă nu e vorba de ceva complicat ne distră m foarte
bine. Scanteile par să apară in momentul in care lucrurile devin mai complicate.” Le-am cerut să imi
ofere un exemplu de cateva lucruri pe care le fac bine impreună şi de care se bucură . Au reuşit să imi
spună că le face plă cere să işi viziteze anumiţi prieteni şi să joace că rţi. De asemenea, le place să işi
vadă nepoţii dar şi să meargă la film impreună .
Nu au reuşit să ră mană prea mult asupra acestor subiecte pozitive pană cand Vie s-a intors la
nemulţumirile ei. „Warden pur şi simplu maschează totul. Spune oamenilor ceea ce vor să audă , iar eu
le spun exact cum sunt. Insă Warden mă să getează in acel moment cu priviri care spun 'taci din gură '
iar eu nu pot suporta asta.” M-am uitat la Warden pentru a vedea vreo confirmare, moment in care a
afirmat că era pur şi simplu plictisit de unele lucruri pe care le spunea soţia lui deoarece crede că Vie
ar trebui să fie mai rezervată in ceea ce spune oamenilor.
L-am intrebat pe Warden ce ră u se produce atunci cand Vie spune ceea ce simte. El a
recunoscut că ea niciodată nu a spus ceva care să facă ră u in mod intenţionat sau care să creeze
probleme. Am inceput să introduc ideea conform că reia ei au tendinţa să ajungă la inferenţe arbitrare
faţă de comportamentul fiecă ruia lucru care a contribuit, in mod semnificativ, la conflictul pe care l-au
tră it. Vie a continuat să afirme „Adeseori, cand mergem undeva, Warden mă pregă teşte dinainte să nu
spun anumite lucruri sau să nu aduc in discuţie anumite probleme, ceea ce mă face să imi ies din să rite.
Va spune 'Să nu vorbeşti despre asta, sau nu spui nimic despre cealaltă .' Pur şi simplu mă simt mult
mai relaxată cand sunt singură şi nu imi pot imagina această schimbare.”

160
 Pe mă sură ce progresam de-a lungul primei şedinţe, am incercat să imi lă rgesc
conceptualizarea a ceea ce se intampla exact cu acest cuplu, deoarece mi se pă rea că multe dintre
plangeri nu erau la fel de serioase ca altele. De asemenea, se pă rea că există un nivel mai adanc al
gandirii in cazul celor doi soţi, care se putea datora familiilor lor de provenienţă . M-am hotă rat să
investighez puţin acest lucru şi să le cer fiecă ruia să imi spună cate ceva despre trecutul lor.
Vie era un copil singur la pă rinţi. Pă rinţii ei au avut o că să torie foarte furtunoasă şi mereu se
că lcau pe nervi. A afirmat „Mama mea era ca Warden iar tată l meu semă na foarte mult cu mine. L-am
favorizat pe tată l meu şi am ajuns să o dispreţuiesc pe mama mea in cea mai mare parte a copilă riei şi
adolescenţei mele.” A continuat „Este interesant faptul că am ajuns să mă că să toresc cu mama mea—ce
zici de asta?” I-am reamintit că acest lucru nu este neobişnuit şi că adeseori că ută m atribute in soţii
noştri, pozitive sau negative, care derivă din familiile noastre de provenienţă . I-am cerut lui Vie să se
gandească dacă nu cumva comportamentul lui Warden poate declanşa uneori reacţii care ii amintesc
de interacţiunile cu mama sa. Vie a fost de pă rere că acest lucru ar putea fi posibil. „Poate că , incă , mă
lupt cu mama mea atunci cand mă cert cu Warden.” I-am sugerat lui Vie să se gandească la asta şi că
vom reveni la acest subiect mai tarziu pe parcursul terapiei.
Vie m-a mai informat şi că Warden o compară de multe ori cu tată l ei. Şi-a amintit că tată l ei
obişnuia să meargă la un pahar cu prietenii lui, ceea ce o deranja puţin, dar nu a fost niciodată abuziv
sau lipsit de respect. I-a adus aminte de faptul că problema lui Warden cu bă utura era o zonă care o
deranja. Vie mi-a mă rturisit că identificarea cu tată l ei a contribuit la dezvoltarea credinţei conform
că reia „spui ceea ce gandeşti şi iţi iei o piatră de pe inimă şi asta contribuie la ceea ce inseamnă a fi o
persoană veritabilă .” A continuat să elaboreze „Mama mea era de multe ori ca Warden—nu spunea ce
simte şi vorbea pe ocolite şi işi pă stra adevă ratele sentimente pentru ea.” Vie era de pă rere că această
reţinere a determinat-o pe mama ei să se comporte intrun mod atat de ră ută cios, asemă nă tor cu
Warden. Cand am intrebat-o ce a atras-o la soţul ei, ea a declarat că atunci cand l-a intalnit prima dată ,
i s-a pă rut un individ care munceşte din greu, stabil şi bun la suflet. De asemenea, a crezut că va fi un
bă rbat cu care va putea intemeia o familie şi intotdeauna ştia ce să ii spună . „Cred că m-am simţit
foarte confortabil in prezenţa lui, adică imi amintea puţin de ambii mei pă rinţi. Iar pă rinţilor mei le
plă cea de Warden şi acest lucru pă rea că imi dă undă verde.”
Pă rinţii lui Wardem erau exact opusul pă rinţilor lui Vie. Ei s-au inţeles bine. Era al treilea copil
din patru. Işi amintea că erau stricţi, dar erau foarte corecţi. „Pă rinţii mei nu mi-au spus niciodată ceva
ce nu doreau ca eu să aud. Sentimentele erau pă strate ină untru.” Schema familiei lui Warden era „Nu
legă na barca ca să ii faci pe ceilalţi să se simtă ră u, chiar dacă ai impresia că arzi pe dină untru. Acesta
era motto-ul după care tră iam.” Warden a reuşit să facă legă tura cu faptul că datorită acestui lucru
ţinea totul in el şi nu spunea mereu ce simte. De asemenea, a ajuns la concluzia că explodează atunci
cand emoţiile sale devin copleşitoare.
O mare parte din aceste informaţii am obţinut-o nu doar din interviurile cu Vie şi Warden, ci şi
din ră spunsurile la intrebă rile selectate din Scala Familiei de Origine (Family of Origin Scale, Hovestadt
et al., 1985). Interesant, ambii au raportat puţină intimitate in familiile lor de provenienţă . Exista, de
asemenea, şi sensibilitate scă zută pentru empatie sau orice fel de emoţie - o zonă care va fi abordată
mai tarziu in tratament.
Pe parcursul primei şedinţe, am reuşit să ii ajut pe Warden şi pe Vie să inţeleagă puţin despre
felul in care credinţele familiilor lor au fost transmise şi au contribuit la sistemul lor de credinţe. Cu
toate acestea, i-am informat şi de faptul că , uneori, schemele familiei de provenienţă lucrează in timpul
creşterii noastre şi nu neapă rat mai tarziu in propriile noastre că snicii. Am inceput să analiză m

161
potenţialul de modificare al acestor credinţe şi schimbarea comportamentului lor in moduri in care să
aibă un impact pozitiv asupra relaţiei.
Am decis să le cer celor doi, după interviul iniţial, să ducă la bun sfarşit o sarcină pentru acasă şi
să noteze scopurile lor in terapie. De asemenea, le-am cerut să facă o listă cu aspectele care consideră
că ar trebui schimbate in relaţia lor şi apoi fiecare să intocmească o listă separată cu privire la ceea ce
soţul să u sau soţia sa ar trebui să schimbe. Le-am specificat să nu colaboreze şi la urmă toarea intalnire
de grup vom discuta tema in detaliu. I-am anunţat şi că mă voi intalni separat cu fiecare dintre ei
pentru o vizită , pentru a putea aduna mai multe informaţii cu privire la conceptualiză rile pe care le au
in legă tură cu problema din relaţie. I-am cerut fiecă ruia să completeze Chestionarul de Atitudini
Maritale – varianta revizuită (Marital Attitude Survey— Revised, Pretzer et al., 1991), impreună cu
Scala de Credinţe despre Relaţie (Relationship Belief Inventory, Eidelson şi Epstein, 1982). Speram să
obţin mai multe informaţii in legă tură cu paternurile lor de credinţe in ceea ce priveşte abilitatea
percepută de schimbare, cu privire la propria persoană şi apoi, cu privire la soţul /soţia sa. Mai apoi,
un alt scop a fost să obţin mai multe informaţii şi in legă tură cu unele dintre credinţele rigide, de bază ,
pe care şi le-au cultivat şi care i-au menţinut blocaţi in starea lor continuă de conflict.

Şedinţele individuale
Am avut ocazia să mă intalnesc cu Vie intr-o şedinţă individuală , cand deja imi oferise
ră spunsurile ei la cele două chestionare pe care i le-am cerut să le completeze. Am analizat şi scopurile
ei in terapie. Vie mi-a spus că i-ar plă cea să se inţeleagă mai bine cu Warden şi să afle mai multe despre
ceea ce aveau in comun. Credea că trebuia să incerce să fie mai tolerantă faţă de ceea ce spunea el, dar
nu putea face asta numai dacă el ar fi mai puţin sarcastic. Am discutat despre faptul că pă rea mereau
foarte agitată , moment in care mi-a spus că suferă de fibromialgie, care ii cauza zilinic dureri. Vie a
continuat să imi mă rturisească că , de fapt, ea şi Warden nu mai putea intreţine relaţii sexuale deoarece
era prea dureros pentru ea. In consecinţă , libidoul ei era scă zut iar relaţiile lor sexuale au fost foarte
proaste in ultimii 2 ani. Simţea că şi acest lucru a contribuit la agitaţia lui Warden. Percepţia lui Vie era
că situaţia respectivă inră ută ţea in mod clar problemele relaţiei lor.
Am informat-o că pă rerea mea era că una dintre primele linii ale intervenţiei era reducerea
tensiunii din relaţie. Am intrebat-o ce credea că ar putea face pentru a ajunge acolo. „Cred că poate să
las la o parte unele dintre aceste lucruri şi să nu reacţionez la ele—nu ştiu.” Iam cerut să imi dea nişte
exemple, moment in care mi-a spus că uneori lasă comentariile lui Warden să o calce pe nervi. I-am
sugerat să ia in considerare o abordare diferită şi să inceapă să monitorizeze gandurile automate pe
care le are cu privire la ceea ce inseamnă comentariile lui pentru ea. I-am prezentat Fişa de
Inregistrare a Gandurilor Disfuncţionale şi am fă cut impreună un exemplu. Am orientat-o pe Vie inspre
modelul terapiei cognitiv-comportamentale şi i-am explicat felul in care gandurile automate au
tendinţa să ii influenţeze emoţiile şi comportamentele. Apoi am luat un exemplu in care mi-a descris o
situaţie in care ea şi Warden zugră veau sufrageria iar ea s-a plictisit pentru că Warden devenise foarte
meticulos in privinţa benzii care acoperea lemnul. Işi amintea că a devenit agitată din cauza obsesiei
lui şi timpul pe care il consuma. Cand am rugat-o să inchidă ochii, să işi imagineze situaţia şi să işi
amintească gandurile care i-au trecut prin minte, mi-a zis „Intotdeauna totul trebuie să fie atat de
controlat. De ce nu poate lă sa uneori lucrurile aşa cum sunt—precum oamenii normali.” Am lucrat cu
Vie pe mă sură ce notam totul pe hartie. Figura 9.1 este rezultatul eforturilor noastre.
Am petrecut puţin timp ajutand-o pe Vie să se gandească la ceea ce işi spunea şi la ceea ce ii
reamintea. Această uşă pe care am deschis-o ne-a permis să discută m despre imaginile mamei sale,
care obişnuia să o agite cu acelaşi tip de comportament, şi felul in care Vie percepea asta ca fiind un

162
mijloc prin care dorea să o controleze. In acest punct am discutat despre faptul că Vie ar putea să işi
supra - impună o parte din furia pe care o avea faţă de nevoia mamei sale de a o controla, asupra
comportamentelor lui Warden şi să le interpreteze ca fiind comportamente care doresc să controleze
cand, de fapt, asta era felul să u de a face o treabă bună şi de a simţi bine in legă tură cu munca sa. Apoi,
i-am sugerat lui Vie să treacă acelaşi scenariu prin Fişa de Inregistrare a Gandurilor Disfuncţionale in
care a abordat problemele gandurilor ei automate— separand faptul că Warden nu era mama ei şi nu
era corect să atribuie aceleaşi emoţii comportamentelor lui. Am profitat de această oportunitate ca să
discută m despre mama şi tată l ei şi despre felul in care tindea să supra - impună emoţiile pe care le
avea faţă de acţiunile pă rinţilor asupra unora dintre comportamentele asemă nă toare afişate de că tre
soţul ei.
O parte din şedinţa individuală a abordat şi problema legată de ajutorul oferit lui Vie pentru a
separa aceste emoţii şi de a-şi reaminti in mod conştient că Warden nu este mama sau tată l ei, ci o
persoană diferită şi că aceleaşi comportamente nu pot fi asociate cu emoţiile negative pe care le-a
experienţiat cu pă rinţii ei. De asemenea, am petrecut puţin timp discutand despre felul in care ar putea
să işi rezolve o parte dintre problemele legate de familia ei, in special ostilitatea faţă de pă rinţi şi o
parte din dispreţul ră mas pe care il menţinea, in ciuda faptului că pă rinţii ei nu mai erau.
O altă problemă care a ieşit la suprafaţă in timpul şedinţei individuale era sentimentul lui Vie că
ea şi Warden trebuiau să işi petreacă tot timpul impreună , avand in vedere că s-au pensionat. Am
vorbit despre faptul că această expectanţă era nerealistă şi că , poate, datorită faptului că a impus asta
de la inceput, situaţia s-a ră sturnat şi a cauzat tensiune in relaţie. Vie a continuat să imi spună
„Intotdeauna am crezut că odată ce te pensionezi, iţi petreci zilele şi nopţile impreună , şi cred că este
cam nerealist.” Am discutat despre ideea că , in mod ironic, incercarea sa de a face asta a adus-o in
situaţia in care işi doreşte să petreacă mai puţin timp cu Warden. I-am propus să ia in considerare
faptul că poate puţin spaţiu intre ei i-ar putea ajuta să se inţeleagă mai bine şi să aprecieze timpul
petrecut impreună .
In final, am abordat problema fibromialgiei şi felul in care sentimentele pe care le are cu privire
la lipsa controlului asupra bolii sale fizice au contribuit la frustrarea şi agitaţia ei. In restul şedinţei, am
incercat să evaluez docilitatea lui Vie de a merge mai departe in relaţie şi să utilizez unele dintre
intervenţiile propuse. M-a convins că era un participat cu voinţă şi deschisă faţă de rolul meu de
conducă tor al tratamentului. M-a asigurat, din nou, că il iubeşte cu adevă rat pe Warden şi dorea ca
relaţia lor să meargă —doar că se simţea puţin descurajată de faptul că lucrurile au fost atat de
tensionate in ultima vreme şi se intreba dacă nu se pripeşte in a ajunge la anumite concluzii. Am
discutat despre rolul distorsiunilor cognitive şi cat de puternice sunt. De asemenea, i-am sugerat să
inceapă să folosească Fişa de Inregistrare a Gandurilor Disfuncţionale şi să lucreze la unele dintre
distorsiunile sale pe mă sură ce ele apar individual.

163
Şedinţa individuală cu Warden
Am avut timp să mă intalnesc cu Warden pentru o şedinţă separată . Am urmat acelaşi curs al
intrebă rilor ca şi in cazul lui Vie şi l-am orientat inspre modelul cognitiv-comportamental. De
asemenea, am revizuit şi Fişa de Inregistrare a Gandurilor Disfuncţionale şi l-am pus pe Warden să
inceapă să işi abordeze unele dintre problemele sale. Warden a recunoscut că a fost „agitat” de cand nu
mai lucrează şi mi-a spus că de multe ori se intreabă dacă nu a fă cut o greşeală atunci cand s-a
pensionat de tot. „Uneori imi doresc să fi lucrat cu jumă tate de normă din moment ce sunt un 'om de
acţiune' şi trebuie doar să am o ocupaţie. Ştiu că , adeseori, imi scot soţia din să rite cu lucrurile pe care
le fac in jurul casei şi poate asta se datorează faptului că ar trebui să fiu in altă parte, lucrand cu
jumă tate de normă . Pe parcursul intalnirii noastre, Warden utiliza de multe ori maxime auto-ironice,
cum ar fi: „Ei ştii bine doctore, nu sunt intotdeauna cel mai ascuţit cuţit din sertar,” care reprezentau o
modalitate indirectă de a-mi ară ta că ştia că greşeşte de multe ori in relaţia sa maritală . Astfel de
replici de auto-protejare puteau fi şi modalitatea lui Warden de a solicita empatie din parte mea
deoarece nu era „un tip atat de ră u”. Am discutat despre faptul că o slujbă cu jumă tate de normă nu ar
fi un lucru atat de teribil pentru el, sau ar putea cel puţin să işi gă sească un hobby in care şi-ar putea
recanaliza o parte din energie.
Am abordat de asemenea problema a ceea ce eu am perceput a fi perfecţionismul lui. Warden a
recunoscut asta era „contabilul” din el şi că mereu a fost o parte din el. I-am sugerat că nu era o calitate
rea, doar că , uneori, faţă de relaţia cu soţia sa, poate nu era intotdeauna lucrul cel mai bun. I-am cerut
să inceapă să se gandească puţin la a-şi schimba perspectiva asupra lucrurilor şi să abordeze problema
legată de faptul că totul trebuia să fie mereu atat de perfect. Lam pus să facă faţă unora dintre

164
credinţele sale distorsionate utilizand Fişa de Inregistrare a Gandurilor Disfuncţionale şi, de asemenea,
i-am sugerat să incerce să se relaxeze in cazul acestui comportament şi să vadă ce fel de reacţii ies la
suprafaţă .
O parte din ceea ce a rezultat in urma chestionarelor completate de Warden, in special
Chestionarul de Atitudini Maritale, era faptul că acesta simţea că era nevoit să ră mană foarte
structurat in viaţa sa ori altfel lucrurile din relaţie vor deveni prea nestructurate datorită atitudinii
soţiei. Warden a recunoscut că asta era o caracteristică de control in relaţie, şi ne-am gandit la sugestia
pe care am fă cut-o cu privire la un comportament alternativ pe care să il ia in considerare care ar
putea relaxa tensiunea din că snicie.

A doua şedinţă de grup

M-am intalnit cu Warden şi cu Vie pentru o a doua vizită , pe parcursul că reia am legat o parte
din conţinutul pe care l-am discutat in şedinţele individuale şi am stabilit nişte obiective pentru a
reduce, pentru inceput, tensiunea din relaţie şi pentru a ajunge la unele inţelegeri. Ambii au fost de
acord, din tot sufletul, că primul scop ar fi cel de a reduce tensiunea din relaţie pentru a ne putea
focaliza asupra aspectelor pozitive ale interschimbului. Am că zut de acord şi asupra faptului că ei
trebuie să işi petreacă un anumit timp separat bucurandu-se de propriile activită ţi pentru a putea
minimiza intensitatea din timpul pe care il petrec impreună . Asta implica din partea lui Warden
explorarea posibilită ţii unei slujbe cu jumă tate de normă , chiar dacă nu era plă tită , doar pentru a avea
o ocupaţie şi o focalizare. In ceea ce o priveşte pe Vie, ea ar putea petrece timpul cu prietenele ei pe
care Warden nu le gă sea neapă rat plă cute. Le-am sugerat ce fiecare să işi impă rtă şească cu celă lalt
Fişele de Inregistrate a Gandurilor Disfuncţionale şi felul in care au inceput să işi abordeze o parte din
restructurarea gandirii respective şi a unui numă r de distorsiuni. Era interesant că ambii s-au distrat
de ceea ce celă lalt procesa şi pă reau a-şi sprijini eforturile pentru schimbare.
De asemenea, am discutat şi despre problema fibromialgiei lui Vie şi cum aceasta ii cauza multă
durere. In mod surprinză tor, Warden a fost foarte sensibil faţă de situaţie şi pă rea destul de ingrijorat.
Se intampla să fie o zonă in care era capabil să işi exprime emoţiile şi să ofere sprijin. Am vorbit şi
despre ceea ce ar trebui să facă atunci cand devine agitat, in special in cazul problemelor legate de
relaţiile sexuale, dar şi despre nevoia lui Vie de a spune ceea ce gandeşte. Parte din schimbul mutual a
fost ca ambii să facă anumite excepţii cu privire la expectanţele din relaţie şi să se antreneze in „dă şi
primeşte”. De exemplu, i-am sugerat lui Warden să işi construiască o anumită toleranţă faţă de faptul
că soţia sa era predispusă să işi exprime gandurile, indiferent dacă sunt sau nu adecvate. Această
discuţie il ajuta pe Warden să işi dea seama că nu trebuia să işi asume responsabilitatea pentru
lucrurile pe care le spunea Vie şi că ar trebui să o lase pe ea să şi-o asume dacă existau repercursiuni
negative. In acelaşi timp, i-am cerut lui Vie să ia in considerare consultarea cu Warden, după cum
consideră necesar, pentru a-i obţine pă rerea inainte de a spune anumite lucruri, decat să fie mustrată
sau certată de el. A fost interesant să vă d cum au servit drept consultanţi unul pentru celă lalt intr-un
mod armonios in loc să se calce pe nervi pentru ceea ce a fost spus.
Am considerat că aceasta a fost o şedinţă care s-a incheiat cu succes. Le-am sugerat să ia in
considerare o parte din temele pe care le-am discutat şi că ne vom intalni peste aproximativ 10 zile.
Spre marea mea surprindere şi, intr-un fel, supă rare, am primit un mesaj telefonic de la Warden
spunandu-mi că el şi Vie işi anulează urmă toarea vizită şi că mă vor suna pe viitor dacă vor dori să se
intoarcă . Acest lucru mi s-a pă rut destul de intrigant şi i-am sunat inapoi, cerandule amandurora să
vină la telefon. In acel moment, i-am intrebat de ce au hotă rat să nu se mai intoarcă , iar Warden a
vorbit primul, susţinand că lucrurile merg destul de bine şi nu credeau că aveau nevoie să se intoarcă

165
pentru mai multe şedinţe. Le-am spus că mi se pă rea un lucru bun faptul că totul mergea bine, insă ,
incă mă simţeam stanjenit pentru că situaţia a fost lă sată in aer; aşadar, i-am intrebat dacă pot veni la o
vizită pentru a putea vorbi cel puţin despre schimbare mai in detaliu. Au fost de acord să işi menţină
intalnirea programată anterior.
Cand i-am vă zut pe Warden şi pe Vie impreună , mi-au spus că lucrurile s-au imbună tă ţit in mod
miraculos şi că nu se mai certau. I-am avertizat că această situaţie este ceea ce uneori numim ca fiind
„perioada lunii de miere” şi că lucrurile se pot imbună tă ţi automat doar pentru că anxietatea legată de
situaţia lor a scă zut, dar trebuie să vină in continuare la şedinţe şi să lucreze asupra conflictelor lor. A
fost interesant faptul că , in această şedinţă , nişte aspecte foarte importante din relaţie au ieşit la
suprafaţă . Am inceput şedinţa prin a le cere să imi spună ce au fă cut intre timp şi ce a contribuit la
imbună tă ţirea lucrurilor din relaţie. Atat Warden cat şi Vie mi-au spus că au muncit din greu pentru a-
şi monitoriza gandurile automate şi pentru a gandi inainte să reacţioneze. Au fă cut, de asemenea, şi
anumiţi paşi pentru a comunica, ceea ce nu au fă cut inainte. Cu toate acestea, miam dat seama că incă
erau destul de rezervaţi şi evitanţi unul faţă de celă lalt, aşa că am hotă rat să imi asum riscul şi să pun
intrebarea care ză cea in mintea mea din momentul in care am inceput să lucrez cu ei.
„Credeţi că poate amandoi evitaţi să deveniţi intimi şi acestui lucru se datorează toate certurile
şi divergenţele?” Warden şi Vie au devenit foarte tă cuţi şi, la inceput, s-au uitat la mine ca şi cum nu ar
fi siguri de ceea ce am intrebat. Apoi, am evitat orice fel de menajamente şi am zis „Pur şi simplu
uneori mă şochează că , bazandu-mă pe felul in care aţi fost crescuţi, amandoi aţi evitat să deveniţi mai
intimi, iar felul in care o faceţi este prin a nă scoci motive pentru a evita intimitatea prin focalizarea
asupra problemelor superficiale, prin că utarea nodului in papură şi prin a intra in certuri.”
Vie a zis „Cred că ai dreptate. Recent mă gandeam că ceea ce lipseşte in relaţia noastră este tipul
acela mai intens de apropiere pe care l-am vă zut la alte cupluri. Este ceea ce nu am avut niciodată , dar
mi-am dorit intotdeauna.”
Pe de altă parte, Warden nu considera acesta ca fiind un lucru important pentru el şi simţea că
există destulă intimitate in mariajul lor.
In acel moment, am inceput să discută m despre ceea ce insemna intimitatea pentru fiecare
dintre ei şi cum şi-au dezvoltat aceste idei in cadrul familiilor lor. Devenise destul de clar că Vie avea
mai mare nevoie de tipul tradiţional de intimitate, pe care simţea că Warden nu era capabil să i-l ofere.
In esenţă , asta fă cea atunci cand a ieşit cu prietenele ei in Carolina de Sud, incerca să atragă intimate
să nă toasă de la ceilalţi in propriile relaţii. Cu timpul, am reuşit să constată m că era un lucru
necunoscut pentru Warden şi că el interpreta greşit multe dintre propunerile de intimitate ale lui Vie
ca fiind prea „exigente”. In consecinţă , el ii ră spundea printr-un comportament care ară ta că doreşte să
aibă controlul şi unul prea aspru, care ii tă iase elanul şi care o adusese la dilema din prezent.
In acest punct, scopul meu cu cei doi soţi era, in mare parte, să le dezvolt conştientizarea acestei
probleme şi să ii aduc in punctul in care să fie capabili să işi satisfacă nevoile unuia faţă de celă lalt. In
multe feluri, Vie şi Warden reprezentau portretul a ceea ce teoria sistemului numeşte „dinamica
urmă ritor - alergă tor” (Fogarty, 1976). Această dinamică sugerează situaţia in care cu cat unul dintre
parteneri face mai multe presiuni pentru comunicare şi apropiere, cu atat celă lalt se distanţează —iese
la plimbare, stă pană tarziu la birou, şi aşa mai departe. Impresia mea era că Warden, din pă cate, nu
prea era capabil să facă faţă acestor probleme din cauza limită rilor sale emoţionale, iar Vie trebuia să
accepte şi să inveţe să tolereze această situaţie. In consecinţă , in cazul ei a fost utilizată construirea
toleranţei pe care Christensen şi asociaţii (2004) au recomandat-o, dar şi un ajutor pentru a invaţa să
işi exploreze propria goliciune interioară . Speram ca această recomandare să -i deschidă lui Warden
spaţiul necesar pentru a se apropia in felul să u.

166
 De asemenea, Warden m-a informat „Intr-un fel ştiu ce işi doreşte pentru că mi-a ară tat-o
adeseori atunci cand ne uitam la filme despre tipul de apropiere pe care l-ar dori de la mine. Cu toate
acestea, nu acesta este stilul meu şi i-am spus de multe ori că nu pot fi aşa.” Am discutat despre moduri
in care Warden ar simţi că s-ar putea angaja in apropiere şi in cazul că rora s-ar simţi in largul să u. Cea
mai mare parte din focalizare era in a ajuta-o pe Vie să accepte cel mai bun efort al lui Warden şi in a-l
incuraja pe acesta să ră mană conştient de nevoia sa de a se stră dui.
Ceea ce devenise, de asemenea, important pentru Vie era simplul fapt că soţul să u era cel puţin
dispus să abordeze şi să discute despre problema nevoilor lor de intimitate. Am continuat să vorbim
despre unele dintre distorsiunile cognitive care se regă seau in percepţiile greşite pe care le aveau
despre comportamentele lor, precum şi despre subiectele care au fost abordate pe parcursul terapiei.
A trebuit să accept şi faptul că eram limitat in ceea ce priveşte punctul in care puteam să ajung
cu terapia in cazul cuplului şi că ceea ce puteam spera ca şi scop era ca partenerii să işi menţină o
anumită stabilitate şi să reducă divergenţele dintre ei. De multe ori, o restructurare cognitivă majoră in
cazul clienţilor in varstă nu este intotdeauna realistă , şi, in funcţie de lucrurile prin care au trecut
oamenii de-alungul vieţii şi de felul prin care au ajuns la respectiva varstă , un terapeut poate risca să ii
piardă dacă incearcă să le schimbe obiceiurile adanc inră dă cinate de a gandi şi de a acţiona. De
asemenea, a trebuit să imi dau seama că nu puteam controla cat de frecvent se va decide cuplul să
revină la terapie. Noţiunea de a ră mane in terapie intr-o manieră regulată era antitetică pentru acest
cuplu, chiar dacă intotdeauna am simţit că Vie era mai dispusă decat Warden să revină in mod regulat.
I-am vă zut ulterior de două sau de trei ori şi pă reau să accepte multe dintre strategiile cognitiv-
comportamentale tradiţionale pe care le-am sugerat, cum ar fi monitorizarea gandurilor lor automate
distorsionate şi adaptarea nivelurilor de expectanţe ale fiecă ruia, dar şi a invă ţa pur şi simplu să se
relaxeze in relaţie şi să aibă mai multe discuţii despre problemele legate de intimitate şi de ceea ce are
nevoie unul de la celă lalt.
Acest caz constituie un bun exemplu al felului in care uneori un terapeut trebuie să fie dispus să
işi modifice abordarea pentru a putea face faţă diferitelor cazuri care intră pe uşă . Deşi intenţia mea a
fost să fac mai multe in cazul cuplului, asta nu se putea realiza avand in vedere rezistenţa partenerilor.
Aşadar, am fă cut tot posibilul să imi modific metoda pentru a putea aborda cel puţin o parte din
nevoile lor imediate. Am avut şi sentimentul că cei doi vor renunţa şi nu se vor mai intoarce la terapie,
dacă aş fi insistat mai mult.

FAMILIA DE NESĂTULI7

Pe parcursul celor 30 de ani in care m-am ocupat de terapie de cuplu şi familie, cazurile mi-au
fost recomandate in multe feluri. De obicei prin referinţe directe, insă ocazional ajung in atenţia mea ca
printr-un circuit, după cum s-a intamplat cu familia Steigerwalts.
Intr-o zi, intr-o după -masă tarzie, am primit un telefon de la doi adolescenţi, care mi-au gă sit
numă rul din intamplare in cartea de telefon. Ambii mă sunaseră de pe o linie extinsă a telefonului lor
de acasă şi m-au intrebat dacă fac terapie de familie. Cand le-am spus că mă ocup cu aşa ceva, m-au
intrebat de tarife şi apoi au dorit să stabilească o intalnire. Pentru că pă reau aşa de tineri, i-am intrebat
caţi ani au. Mi-au spus că au 14 şi, respectiv, 16 ani. Le-am zis că vor avea nevoie de consimţă mantul
pă rinţilor pentru a-i putea trata. Mi-au mulţumit şi au inchis.
Nu am m-ai auzit de cei doi adolescenţi. Dar după o să ptă mană , am primit un telefon de tată l
lor, care mi-a spus că doreşte să programeze o intalnire pentru familia sa. Dl Steigerwalt a fă cut rapid
legă tura şi mi-a confirmat faptul că cei doi copii ai să i m-au contactat cu o să ptă mană inainte. A fost

167
stabilită o intalnire şi şapte zile mai tarziu i-am vă zut. Familia Steigerwalts era o familie de clasă
mijlocie, bine imbră cată şi atractivă . La prima vedere nu exista nicio suspiciune cum că ar fi ceva in
neregulă şi, in multe feluri, pă reau a fi o familie incantă toare.
Pe parcursul primei şedinţe i-am intrebat de ce s-au hotă rat să vină la terapie şi cum i-aş putea
ajuta. Cei doi adolescenţi—Rollie, fiul in varstă de 16 ani, şi Janice, fiica de 14 ani—au inceput imediat
să vorbească , exprimandu-şi nemulţumirea. Rollie şi Janice pă reau foarte calmi. Ambii erau ingrijiţi şi
adecvat aranjaţi şi aveau o infă ţişare impresionantă . Cu toate acestea, am fost şocat de ceea ce
spuneau. „Suntem să tuli de pă rinţii noştri care ne spun mereu ce să facem şi am prefera să locuim in
altă parte—să divorţă m de ei.” Asta m-a surprins; in 30 de ani de terapie nu am auzit asemenea
afirmaţii din partea unui copil. Pă rinţii au stat tă cuţi in timpul declamă rii, lucru care mi-a lă sat
impresia că nu era prima dată cand acest cantec a fost cantat in familia Steigerwalts.
7 Pă rţi din acest caz au apă rut pentru prima dată in Dattillio (1997). Adaptat cu permisiune din partea Rowman şi Littlefield .
Bob, un proiectant in varstă de 48 ani, lucra pentru o mare firmă naţională de automatizare, o
slujbă care a mutat familia destul de mult prin Statele Unite pe parcursul celor 19 ani de că să torie.
Carole, soţia sa, era o femeie de 43 ani care lucra cu normă intreagă ca administrator la un azil de
bă trani. Ea imi va spune, mai tarziu, cat de mult a regretat mutatul de-alungul anilor, in special datorită
faptului că Bob nu a fost promovat sau nu a primit o mă rire considerabilă de salariu. M-au informat că
pană in urmă cu trei ani au avut o că să torie distantă şi tensionată , moment in care au decis să meargă
la terapie maritală . Toate aceste lucruri imi erau prezentate mult prea rapid şi mi-am dat seama că
trebuia să le iau pe rand.
I-am intrebat pe membrii familiei cum a fost pentru ei traiul in că minul lor in ultimul an şi ce i-a
determinat pe copii să facă un asemenea gest, să contacteze un terapeut de familie şi apoi să ceară
divorţul de pă rinţii lor. „Amandoi se comportă ca nişte 'nesimţiţi',” a zis Rollie, gesticuland spre
pă rinţii să i intr-o manieră aproape nepă să toare. „Sunt stupizi, se ceartă tot timpul, ne implică şi pe noi
in certurile lor tampite şi nu mai suport.” „Nu e corect,” a vorbit Janice, că reia i-au dat lacrimile cand a
inceput să povestească despre neinţelegerile din că minul lor.
M-am uitat inspre pă rinţi, moment in care Carole m-a şocat spunand „Au dreptate. Suntem
deplorabili! In casă este o tensiune constantă de mai bine de un an de zile.” Am observat, cu coada
ochiului, că Bob işi dă dea ochii peste cap şi dă dea din cap in timp ce privea in jos. „Bob, la ce te
gandeşti?” l-am chestionat. „Nu e chiar aşa de ră u,”a spus el. „Exagerează prea mult. Trec prin mizeriile
acestea tot timpul cu ei.” Carole l-a fulgerat cu privirea, „Bob intotdeauna minimalizezi lucrurile. Nu e
niciodată atat de ră u, nu contează sentimentele nimă nui. Cand ai de gand să te trezeşti?” „Da, tată —eşti
cam cel mai mare nesimţit din familie,” a spus Rollie. Nu imi venea să cred că aceşti copii vorbeau intr-
un asemenea fel cu pă rinţii lor şi, mai mult, că pă rinţii tolerau situaţia. Am intrebat-o pe Rollie
„Intotdeauna vorbeşti cu pă rinţii tă i aşa?” „Uneori,” a zambit ea, „insă datorită faptului că de obicei
suntem supă raţi. Toată lumea devine aşa in familia noastră cand suntem supă raţi, dar nu vorbim
serios. E...e ca şi cum suntem să tuli de tot.”
Am incercat să imi trag ră suflarea pentru a inţelege exact ce se intampla cu ei. Pană in acel
moment, prima mea impresie era faptul că exista multă ostilitate şi o situaţie tulbure in ceea ce
priveşte limitele; uneori mi se pă rea că am de a face cu patru adulţi şi nu cu o familie cu doi pă rinţi şi
doi copii.
Una dintre cele mai bune tehnici pe care le-am invă ţat in anii mei de training terapeutic de
familie este ca, uneori, cel mai bine e să nu vorbeşti şi să laşi lucrurile să iasă la suprafaţă —să absorb
cat de mult pot şi să las lucrurile să se scufunde. Exact asta am fă cut, moment in care mama a luat
cuvantul. „De fapt avem aceste probleme de mulţi ani. Nu e nimic nou.” I-am cerut familiei să imi spună

168
cate ceva despre viaţa lor inainte ca Mama şi Tata să meargă la terapie de cuplu. Mi-am indreptat
intrebarea inspre Bob şi Carole. „Era la fel de multă neinţelegere in casă , sau doar intre voi doi in
principal?” Ca şi replică , Carole mi-a descris urmă torul scenariu:
„De fapt, la un moment dat lucrurile nu era atat de rele. Pentru că Bob a că lă torit atat de mult cu
munca sa, eu am petrecut mai mult timp cu copiii. Cand Bob se intorcea acasă era obosit şi, de obicei,
nu vroia să interacţioneze prea mult cu familia sa, aşa că se inchidea in sine şi stă tea de unul singur.
Cand incercam să il determin să devină parte din familie, devenea ră ută cios şi era abuziv verbal cu
mine.” Carole a continuat „Lucrurile au inceput să se destrame din acel moment. Mi-am dat seama că
devenisem tot mai furioasă şi izolată de el. Atunci nu ne mai inţelegeam deloc. La un moment dat a fost
ră u de tot şi am mers la terapie maritală şi am fă cut tratament aproape 8 luni de zile.”
Am intrebat-o dacă terapia a avut succes. „Intr-un fel,” spuse ea, uitandu-se la Bob. Am aşteptat
ca Bob să ră spundă , insă , tot ceea ce a spus in timp ce se uita la ea a fost, „Haide continuă , ai cuvantul.”
„Ei bine,” zise Carole, „lucrurile s-au imbună tă ţit, insă , problema care incă mai există este cea legată de
atacurile verbale ocazionale ale lui Bob asupra mea—şi acum şi asupra copiilor. Cu toate acestea, nu
inţeleg de ce sunt aşa de nefericiţi. Adică , avem momentele noastre tensionate, insă nu e atat de ră u. E
o nebunie—să ceară să divorţeze de noi.” Am observat că Bob dă dea din cap şi parcă şi chicotea. Spuse
„Este ciudat. Lucrurile s-au redresat intre mine şi Carole, iar acum copiii par să fie nefericiţi. Nu prea
are sens, nu-i aşa?”
„Ei bine, are in anumite feluri,” am spus eu. „Poate pentru că lucrurile s-au inversat in dinamica
familiei, iar asta a avut un impact asupra tuturor şi noul mod de exprimare a emoţiilor şi
comportamentul este rezultatul.”
Mi-am dat seama că insatisfacţia copiilor faţă de pă rinţi pă rea să fi ieşit la suprafaţă in perioada
in care Bob şi Carole au inceput să facă ceva pentru mariajul lor şi au devenit mai uniţi. Rollie şi Janice
au explicat că , deşi erau copii buni, pă rinţii ii tratau in mod nedrept. De exemplu, pă rinţii se tot
ră zgandeau, permiţandu-le să plece cu prietenii lor la sfarşit de să ptă mană , iar apoi, mai tarziu, anulau
promisiunea şi o condiţionau spunand, „Ei bine, poţi merge numai dacă face asta sau aia mai intai.”
Ambii copii se plangeau că acesta şi alte exemple de inconsistenţă erau teribil de nedrepte şi simţeau
că pă rinţii „işi bă teau joc de ei”. In plus, nu mai vroiau să audă ce mai au aceştia de spus.
Unul dintre principiile de bază ale terapiei de familie este acela conform că ruia in momentul in
care există o schimbare majoră in relaţia pă rinţilor, intregul sistem al familiei sau echilibrul
homeostatic, se schimbă . Totuşi, ceea ce mi s-a pă rut interesant au fost gandurile automate spontane
pe care le aveau copiii, in special faţă de ceea ce presupuneau a fi drepturile lor. Exista o mare
problemă referitor la limitele care s-au format ca şi parte a constituţiei familiale şi am inceput să mă
intreb ce scheme erau transmise mai devreme in această familie, scheme care ofereau copiilor mesajul
că este in regulă să işi infrunte pă rinţii cu privire la regulile şi libertă ţile de bază , şi, mai mult decat
atat, să le intoarcă vorbele intr-un mod atat de nerespectuos. Am fost intrigat şi oripilat de felul in care
pă rinţii doat stă teau şi permiteau aşa ceva.
In acel moment Bob a vorbit şi a afirmat că , inainte de terapia maritală , au fost destul de
neglijenţi in privinţa disciplinei şi implementarea unor limite. Carole a fost de acord şi a spus „Mai
curand suntem vinovaţi de acest comportament, şi cred că acum incercă m să dă m cu mopul după
mizeria fă cută , iar copiii cresc şi ne infruntă .” Rollie şi Janice au inceput să imi povestească faptul că , in
trecut, pă rinţii lor nu au că zut niciodată de acord asupra vreunui lucru şi acum, dintrodată , deveniseră
extrem de stricţi, chiar dacă nu aveau niciun set de reguli in casă şi inventau lucrurile din mers. Carole
a recunoscut că ea şi Bob adeseori vorbeau fă ră să gandească şi fă ceau faţă situaţiilor pe mă sură ce

169
apă reau. M-am gandit că această inconsistenţă a avut probabil un impact major asupra rebeliunii
curente a copiilor.
Carole a continuat să mă informeze că atunci cand ea şi Bob treceau prin dificultă ţi maritale, ei
erau in tabere diferite cand era vorba de creşterea şi educarea copiilor. Ea era de partea copiilor şi Bob
in propria lui tabă ră . Majoritatea clienţilor işi dezvă luie in cele din urmă dinamica familială , de multe
ori chiar in biroul meu, şi curand am avut ocazia să vă d familia Steigerwalts in poziţiile de luptă .
Pe mă sură ce Carole povestea despre ceea ce se intamplase, ea şi cei doi copii au inceput să il
invinuiască pe Bob pentru că era abuziv verbal. Bob a ripostat, „Vorbiţi despre abuz verbal. Cum
ră mane cu vorbele pe care mi le adresează copiii? Mă numesc un „taur comunal” şi alte afirmaţii de
genul ă sta.”
„Cine ţi-a spus aşa?” am intrebat. „Eu am fă cut-o,” a spus Janice, „Pentru că m-a fă cut mica lui
roşie gră suţă .”
Janice a inceput să plangă in timp ce Bob şi Rollie chicoteau la unison, iar Carole şi-a ridicat
mainile la cer şi a spus, „Vedeţi, aşa se intamplă mereu, Bob se leagă intotdeauna de greutatea lui
Janice şi asta inră ută ţeşte lucrurile. E dezgustă tor de-a dreptul.”
Această ră utate continuă intre membrii familiei m-a şocat cu adevă rat. „Voi permiteţi un
asemenea limbaj?” am intrebat, uitandu-mă atat la Carole cat şi la Bob. Jenată , Carole a zis, „Ei bine,
cred că Bob este cel care a dat startul prin faptul că a injurat in casă de-alungul anilor. E urat de-a
dreptul, insă toţi o facem.”
Rollie a zis, „Da, vorbim cu ei aşa pentru că in felul ă sta vorbesc şi ei cu noi.”
In acel moment mi-am pus intrebarea dacă nu cumva aceşti copii că lcau pe urmele pă rinţilor
lor formand o alianţă , situaţie asemă nă toare cu cea a lui Bob şi Carole după terapia maritală . Aceasta
avusese cat de cat succes. Bob şi Carole erau puţin mai uniţi şi pă reau să lucreze impreună , iar asta ar
fi putut avea un efect profund asupra echipei formate de Rollie şi Janice. Sugestia mea era aceea că
ideea pe care o aveau copiii despre cum ar trebui să funcţioneze o familie a ieşit din atmosfera haotică
la care au fost expuşi pană nu demult, iar acum ambii erau confuzi din cauza schimbă rii in
comportamentul pă rinţilor. Erau nefericiţi datorită pierderii autonomiei şi puterii de care se
bucuraseră odată .
Rollie a continuat să afirme că obişnuia să işi vadă pă rinţii ca pe nişte prieteni şi nu ca şi pă rinţi
şi că ii era dor de acel gen de relaţie. Cu toate acestea, Janice continua să işi vadă mama drept o
prietenă , dar işi vedea tată l ca pe o „mare pacoste” şi un „tică los”. Iar acum, „Mama incepe să fie la fel şi
simt că o pierdem.”
In mod cert, am prins izul acestei familii după 45 de minute şi am inceput să inţeleg puţin
despre felul in care lucrurile au mers pe apa sambetei. M-am hotă rat să ii intreb ce simt in legă tură cu
faptul că se află in terapie de familie. Copiii mi-au spus la inceput că nu au mai fost niciodată la terapie
de familie, că doar Bob şi Carole au fost la terapie maritală . „Suntem aici doar pentru că dorim să ştim
cum putem ieşi din situaţia asta,” a afirmat Rollie. „Ei bine, nu puteţi,” am spus, „doar dacă fugiţi şi asta
nu e acceptabil.”
Am decis să imi asum un risc prin luarea unei poziţii autoritare, doar pentru a observa cum vor
reacţiona. In mod surprinză tor, nu au fost fă cute critici. „De ce trebuie să scapi de situaţie dacă avem
posibilitatea să indreptă m lucrurile aici?” „Nu ştiu,” a spus Rollie, „ Pare pur şi simplu imposibil şi noi
creştem şi eu nu mai vreau să fiu aici.” „Ei bine, inţeleg asta,” am spus „insă de ce nu vrei să ii dai
procesului ă stuia o şansă ? Dacă aş putea ajuta la o mică imbună tă ţire a lucrurilor pentru toată lumea
in această relaţie, te-ai hotă ri să ră mai prin preajmă ?” Rollie ră mase tă cut, insă dă du din cap afirmativ.

170
M-am uitat la Janice şi ea a zis printre lacrimi, „Nu vreau să plec nică ieri, vreau să fim din nou o familie,
dar nu aşa.”
In acel moment, m-am uitat atat la Bob cat şi la Carole şi am zis, „Ei bine, iată . Aţi petrecut ceva
timp in terapie maritală ; ştiţi că poate fi de ajutor. Ce pă rere aveţi despre incă o intalnire cu intreaga
familie?” Bob ridică din umeri şi zise „Sigur, vreau să spun că nu e bine aşa cum e.” Carole spuse, „Hei,
sunt pentru. Susţin foarte mult terapiile şi citesc mult.” Le-am sugerat un numă r de şedinţe pentru a
vedea dacă putem face nişte schimbă ri. De asemenea, i-am asigurat pe copii, „In mod cert, cereţi
divorţul dacă lucrurile nu se rezolvă .” Au chicotit ca şi cum şi-ar fi dat seama cat de ridicolă a fost
cerinţa lor iniţială .
Atunci Bob m-a intrebat, „Aşadar, cine are nevoie de ajutor aici?” Eu am spus, „Bună intrebare
Bob, pentru că de fapt intreaga familie are nevoie. Nu există nicio persoană individuală pe care să o
numim ca fiind pacientul. Privim intreaga familie ca pe un sistem, iar sistemul este acum oarecum
defect, deşi sunt sigur că are multe caracteristici bune. In acest moment, toată lumea pare să fie
nefericită de felul in care merg lucrurile şi trebuie să abordă m situaţia dintr-o perspectivă familială .
Aşa că ne vom intalni cu toţii de fiecare dată , dacă sunteţi de acord.” „Pentru mine e in regulă , cred,”
spuse Bob, „atata timp cat ne conformă m programului nostru.” Am observat cu coada ochiului că
adolescenţii pă reau să radieze de fericire, ceea ce mi-a confirmat că probabil erau cu adevă rat mult
mai motivaţi să rezolve problema decat au ară tat la inceputul şedinţei.
De asemenea, m-am hotă rat, din mai multe motive, să ii dau familiei o temă pentru acasă in
această primă şedinţă . In primul rand, am vrut să adun mai multe informaţii legate de dinamica
familială şi, in al doilea rand, am vrut să vă d dacă işi vor face tema, ceea ce mi-ar ară ta dacă sunt
motivaţi să progreseze. Am povestit puţin cu ei despre importanţa familiei de provenienţă şi despre
cat de esenţial este să aruncă m o privire asupra sistemelor noastre se credinţe şi asupra obiceiurilor
pe care le transmitem transgeneraţional. In plus, am specificat şi faptul că eram foarte interesat să
invă ţ mai multe despre tipurile de că mine la care au fost expuşi Mama şi Tata in timpul creşterii lor.
Cu acestea, le-am cerut pă rinţilor să completeze Scala Familiei de Origine (Family of Origin
Scale, Hovestadt et al., 1985). Scopul completă rii scalei era de a mă sura unele dintre tră să turile pe care
le-au adus fiecare dintre ei familiei din familiile de provenienţă . O parte din focalizarea acestui
inventar se centrează pe autonomie şi intimitate ca două concepte-cheie ale vieţii, şi felul in care ele
formează percepţia intimită ţii şi relaţiilor de familie. Am fost interesat in mod special de aspectul de
autonomie şi limite—cum aceste două concepte au fost percepute in cadrul propriilor familii de
provenienţă şi cum s-a tradus asta in combinaţia la care am fost martor in şedinţa iniţială .
De asemenea, le-am cerut tuturor membrilor familiei să completeze Chestionarul Credinţelor
Familei (Family Beliefs Inventory Chestionarul - FBI; Roehling şi Robin, 1986). Acest inventar este
format din două forme paralele, pentru pă rinţi şi pentru adolescenţi, şi este creat pentru a mă sura
credinţele din trecut cu privire la relaţie. FBI-ul pentru Pă rinţi (FBI-P) evaluează şase credinţe
distorsionate, care includ distrugere, perfecţionism, aprobare, supunere, invinovă ţire de sine şi
intenţie ră ută cioasă . FBI-ul pentru Adolescenţi (FBI-A) mă soară patru credinţe, care includ distrugere,
nedreptate, autonomie şi aprobare.
Din nefericire, urmă toarea intalnire cu familia a avut loc doar după vreo două să ptă mani din
cauza programului de că lă torie a tată lui. Intre timp, le-am cerut tuturor să imi trimită un mail cu
chestionarele completate, pe care am reuşit să le analizez. Ră spunsurile date de mamă şi de tată la
Scala Familiei de Origine cu privire la problemele legate de autonomie şi intimitate ale familiilor lor de
provenienţă au fost destul de revelatoare. Atat Bob cat şi Carole au experienţat nivele scă zute de
intimitate cu familiile lor de provenienţă şi şi-au descris membrii familiei ca fiind retraşi. De asemenea,

171
au existat şi limite destul rigide in cadrul ambelor familii de provenienţă , sugerand o interacţiune
scă zută . Ambii soţi au raportat dificultă ţi faţă de conflicte şi puţine semne de afecţiune. Au portretizat
dinamica familială in mod specific, in care tată l lua deciziile şi toată lumea asculta şi fă cea ce spunea el.
Totuşi, Carole a raportat că tată l să u a fost relativ absent din că minul lor iar mama sa a fost un
matriarh divergent. Regulile fuseseră lejere de obicei, deşi limitele fuseseră stricte astfel incat nimeni
nu ştia ce era permis şi ce nu. Era uşor de observat că toate acestea au avut un efect asupra familiei lor.
In cazul Chestionarului Credinţelor Familei, toţi au ră spuns intr-o manieră care a sugerat că
perfecţionismul, aprobarea şi supunerea au avut un scor foarte scă zut. Exista o indicaţie clară a unei
structuri familiale slă bite cu o coerenţă să racă , dar in mod interesant, exista o dorinţă pentru mai
multă coerenţă . Pă rea că membrii familiei aveau pur şi simplu neclarită ţi faţă de ceea ce insemna o
dinamică familială să nă toasă şi coerentă .
Familiei i-a fost oferit spre completare şi Scala de Conştienţă a Familiei (Family Awareness
Scale - FAS; Green, Kolevzon şi Vosler, 1985). Această scală este un instrument cu 14 itemi care
mă soară competenţa familiei in domenii legate de structura familială , mitologie (cum se vede familia
pe sine), negocieri cu scop definit, autonomia membrilor să i şi natura exprimă rii familiale. Toţi
membrii işi vedeau familia ca fiind lipsită de abilită ţi legate de rezolvarea de probleme şi deloc clară in
privinţa impă rtă şirii gandurilor şi sentimentelor intre ei. De asemenea, exista şi o indicare a faptului că
membrii familiei nu vor recunoaşte cu uşurinţă că au vreo vină şi nu işi vor asuma responsabilitatea
pentru propriile comportamente trecute şi prezente şi că exista o lipsă de angajament general,
neplă cută in cazul fiecă ruia.
Ceea ce urma să mai descopă r era faptul că Bob şi Carole menţineau scheme similare despre
creşterea şi educarea copiilor şi viaţa de familie, lucru care afecta ulterior felul in care acţionau
impreună ca şi pă rinţi. In fond, ei au eşuat să asigure echilibrul potrivit intre permisivitate şi disciplină .
La inceputul terapiei i-am pus să completeze Scala Familiei de Origine (Hovestadt, Anderson, Piercy,
Cochran şi Fine, 1985), care mi-a oferit informaţii suplimentare despre felul in care au fost crescuţi.
Figura 9.2 este un exemplu al uneia dintre schemele lor comune.
De asemenea, le-am cerut celor doi soţi să semneze un formular de consimţă mant pentru
divulgare de informaţii şi am obţinut acordul lor pentru a-l contacta pe fostul lor terapeut marital.
Odată ce am primit acordul, am avut o ocazie să discut cu terapeutul in cauză , care m-a informat că a
intampinat dificultă ţi cu Bob şi Carole ca şi cuplu datorită problemelor lor de intimitate. Impresia sa
era că ambii erau foarte izolaţi şi protectivi in ceea ce priveşte propria persoană . Mi-a subliniat şi
faptul că Bob avea probleme serioase cu reglarea emoţională şi, adeseori, işi ascundea emoţiile de frica
propriei vulnerabilită ţi.

Şedinţa 2
Deşi avusesem un plan prestabilit pentru a doua şedinţă cu această familie, din nefericire el a
fost dat peste cap din cauza unui incident care s-a petrecut intre timp. M-am gandit că ar fi prudent să
abordez imediat problema avand in vedere că pă rea să fie subiectul principal in familie.

172
FIGURA 9.2. Schemele familiilor de provenienţă pentru Bob şi Carole

DATTILIO: Ei bine, mă bucur că toţi aţi fost de acord să reveniţi. Inainte să incepem, mă intreb ce s-a mai
intamplat in ultimele 2 să ptă mani. Toată lumea pă rea destul de tensionată cand aţi ajuns.
CAROLE: Am avut o să ptă mană ingrozitoare. Cred că tensiunea din familie a urcat la un punct maxim.
Este atat de deprimant.
DATTILIO: Ah da. Ce s-a intamplat?
CAROLE: Ei bine, totul a inceput cand Bob a fost abuziv verbal cu noi vineri noaptea şi...
BOB: (întrerupând-o brusc) Aşteaptă o secundă , la naiba! De ce dracu’ te legi direct de mine din nou. Eu
sunt responsabil pentru groaznica să ptă mană —este vina mea!
JANICE: Ei bine, tu ai inceput, tată , cu stupida aia de pizza.
DATTILIO: Staţi puţin! Ce legă tură are „pizza stupidă ” cu asta? Ajutaţi-mă , sunt pierdut. (Copiii au
început să chicotească)

173
BOB: Vineri seara am adus acasă pizza, aşa cum fac de obicei in weekend-uri. Am sunat-o pe Carole de
la birou şi am că zut de acord că niciunul dintre noi nu are chef să gă tească , aşa că am cumpă rat pizza.
DATTILIO: In regulă , mie imi sună bine.
BOB: Mda, bine, ajung la uşă , aşez pizza pe masa din bucă tă rie şi mă duc in hol să imi agă ţ haina in
cuier. Intre timp trei dintre ei apar ca vulturii, fiecare ia cate două bucă ţi de pizza şi dispar fiecare pe
undeva. Imi lasă două bucă ţele subţiri, aproape fă ră niciun pic de branză pe ele. Asta m-a enervat
cumplit. Mi-am pierdut cumpă tul şi i-am numit „o familie de nesă tuli”. Le-am spus că sunt ingraţi. Şi
cred că am mai folosit cateva cuvinte...Nu ştiu. Nu-mi amintesc.
CAROLE: Ei bine, eu imi amintesc. L-ai fă cut nemernic pe Rollie iar pe mine şi pe Janice ne-ai fă cut
scroafe. (Rollie şi Janice au început să chicotească)
DATTILIO: In regulă , am prins ideea. Aşa că se ne apucă m de treabă şi să reluă m de unde am lă sat-o data
trecută . Tată , să ne intoarcem la seara de vineri cand ai adus pizza acasă . Iţi aminteşti ce simţeai?
BOB: Ah, nu ştiu, cred că eram obosit, flă mand, ca şi ceilalţi.
DATTILIO: Altceva?
BOB: Ce vrei să spui?
DATTILIO: Ei bine, „obosit, flă mand”—sunt un fel de termeni vagi. Aş vrea să ştiu mai multe despre
dispoziţia ta şi, mai important, gandurile legate de dispoziţia ta.
BOB: Nu ştiu. Chiar nu pot spune.
Chiar nu voiam să insist prea mult asupra lui Bob, atat de devreme in terapie, in legă tură cu
emoţiile sale deoarece suspectam că nu era in contact cu ele. Am hotă rat să abordez lucrurile la un
nivel cognitiv şi să ajung la componenta afectivă mai tarziu, in special datorită precauţiei lui.
DATTILIO: Aşadar ai adus această pizza acasă şi ai aşezat-o pe masa din bucă tă rie pentru a o impă rţi cu
ceilalţi. Intai dă -mi voie să te intreb, ce ai anticipat că se va intampla? Care erau aşteptă rile tale?
BOB: Ah..Nu ştiu, nu m-am gandit la asta. Credeam că toată lumea intr-un fel se va aşeza la masă şi vom
manca pizza in mod normal. Ştii, aşa cum ar trebui. Aşa cum procedează fiinţele umane! (Se uită urât la
Rollie şi la Janice)
DATTILIO: Deci, cand toată lumea a fă cut exact opusul, asta a avut un impact major asupra ta.
CAROLE: Aşteaptă un moment! Bob a pus pizza jos şi a strigat, „A ajuns pizza!” şi apoi a mers să işi agaţe
haina. Trebuie să fi fă cut altceva pentru că nu s-a intors imediat in bucă tă rie. Copiii se uitau la un
program TV şi au fugit şi şi-au luat pizza—ceea ce fac in mod normal—şi au luat-o cu ei şi s-au aşezat
in faţa televizorului pentru a o manca.
DATTILIO: Aşadar, Bob, asta ţi-a incă lcat expectanţa faţă de ce credeai că ar trebui să fie?
BOB: Mda, cred că da.
DATTILIO: In regulă , şi fă ră indoială te-a iritat intr-un fel?
BOB: Da. Apoi cand m-am intors şi am vă zut cele două felii de pizza aproape fă ră niciun pic de branză
pe ele, am izbucnit.
DATTILIO: Bun, opreşte-te aici! Ce ganduri ţi-au trecut prin minte in acel moment?
BOB: (Se opreşte şi se gândeşte un minut) Ah, nu ştiu. Nu-mi amintesc.
DATTILIO: Să incercă m asta—inchide ochii timp de un minut şi incearcă să te vizualizezi iară şi in acea
situaţie.
ROLLIE: Nu, nu ii spuneţi să facă asta, va adormi. (Toată lumea a râs)
DATTILIO: Bob, inchide ochii şi incearcă să iţi imaginezi scena. Anunţă -mă cand ţi-ai format o imagine.
BOB: Bun—sunt acolo (rânjind cu ochii închişi).
DATTILIO: Bine. Acum gandeşte-te cu ce erai imbră cat, unde stă teai şi atmosfera din jur— mirosurile, şi
aşa mai departe.

174
BOB: Da—in regulă .
DATTILIO: Iţi poţi aminti care erau gandurile tale cand ai vă zut acele minuscule şi patetice felii de pizza
din cutie—holbandu-se la tine?
BOB: Mda. M-am gandit, „Ce nesă tuli—asta e tipic pentru ei.”
DATTILIO: Ce e tipic?
BOB: Ştii, acest egoism, lipsa de respect faţă de mine. Aduc acasă afurisita de pizza şi nimeni nu stă cu
mine. Nici mă car nu sunt destul de atenţi ca să aibă grijă să primesc o felie decentă de pizza. Pur şi
simplu nu le pasă .
DATTILIO: Deci, care este schema legată de asta?
BOB: Nu sunt sigur că inţeleg ce vrei să spui.
DATTILIO: Pă i, gandul tă u automat este, „Nu sunt atenţi cu mine.”Asta ce inseamnă ?
BOB: Pă i, asta inseamnă că nu le pasă . Doar se folosesc de mine. Sunt doar un bon de masă .
CAROLE: Oh, haide Bob!
DATTILIO: Nu, aşteaptă Carole, lasă -l să termine!
BOB: Asta e tot ce sunt. Nu dau doi bani pe mine.
DATTILIO: Deci schema ta, sau credinţa de bază , este faptul că nimă nui din familie nu ii pasă de tine, iar
valoarea ta pentru ei este simbolizată de acele felii sfrijite de pizza pe care ţi le-au lă sat, după ce tu te-
ai oferit să o cumperi, să o plă teşti, şi aşa mai departe—corect?
BOB: Da, aşa este, spus pe scurt.
DATTILIO: In regulă , iată o intrebare importantă : Ce alte dovezi, in afară de incidentul cu pizza, mai ai
pentru a-ţi susţine cu adevă rat afirmaţia „Nu dau doi bani pe mine. Sunt doar un bon de masă ”?
BOB: Ah, pă i, multe dovezi. Adică , asta este doar una dintre zilele din viaţa lui Robert
Steigerwalt. Familia mă tratează in felul ă sta de ani de zile. Sunt purtat de colo pană acolo şi la servici,
cam in acelaşi fel. Uneori, mă simt ca un gunoi.
DATTILIO: Povesteşte-mi despre comportamentul familiei din trecut. Ce alte evenimente de genul acesta
au mai avut loc?
BOB: Nu ştiu, au mai existat dă ţi.
DATTILIO: Multe? Destule pentru a susţine o afirmaţie solidă ?
BOB: Ah pă i, nu, nu multe, dar s-a mai intamplat.
DATTILIO: Aşadar, nu ai multe dovezi, doar cateva incidente.
BOB: Mda, poate incă o intamplare.
DATTILIO: Deci, ar putea exista posibilitatea, in acest caz al unor distorsiuni cognitive la locul de muncă ?
BOB: Pă i da, poate, dar totuşi nu cred că a fost iraţional din partea mea să fiu iritat de situaţia. A fost
foarte egoist din partea lor.
DATTILIO: Nu, nu mă contrazic cu tine in privinţa acestei probleme. Sunt sigur că aşteptai cu neră bdare
să ai şi tu branză pe pizza; deci, să ră mai cu două felii de „paine acoperită cu sos” este o mare
dezamă gire, sunt sigur—mai ales cand ţi-e foame (copiii încep să chicotească). Dar să susţii ca asta e
echivalent cu faptul că nu le pasă deloc de tine—pur şi simplu nu vă d cum acest lucru este o
presupunere corectă .
BOB: Pă i, cred că nu este, dar este frustrant.
DATTILIO: Sigur că da, insă emoţia legată de ceea ce iţi spui tu ţie despre valoarea ta face o mare
diferenţă in felul in care reacţionezi emoţional şi comportamental. Poţi vedea asta clar dacă o schiţă m
pe Fişa de Inregistrare a Gandurilor. Haide să o trasă m.
Am inceput să o scriu pe o tablă pentru ca intreaga familie să vadă un exemplu al fişei:

175
DATTILIO: In regulă . Aşadar, cand procedă m in felul acesta este uşor să vedem distorsiunile care au loc
şi că afirmaţiile pe care le faceţi că tre voi inşivă sunt eronate.
BOB: Da. Cred că vă d asta.
DATTILIO: Deci emoţiile şi comportamentul care urmează sunt cele care au pregă tit terenul pentru
reacţiile tale şi ceea ce se reflectă in ceilalţi membrii ai familiei.
BOB: Deci eu sunt cel care a greşit.
DATTILIO: Nu, nu in intregime. Am profitat de această ocazie pentru a sublinia situaţia asta şi a o folosi
ca şi exemplu pentru familie deoarece a intrat astă zi in discuţie. Haideţi să vedem gandurile pe care le-
au avut şi ceilalţi. Carole, ce s-a intamplat cand Bob a reacţionat aşa?
CAROLE: Ei bine, am crezut că in mod clar a intrecut mă sura. Adică , şi eu m-aş fi enervat, dar ar fi putut
să ne spună , „Haideţi, mă i, nu mi-aţi fi putut lă sa şi mie nişte felii cu mai multă branză pe ele?” Vreau să
zic, incă mai era pizza. Copiii incă nu o mancaseră pe toată . Puteau să ii dea.
De asemenea, puteam comanda incă una. Localul e numai la 5 minute de casa noastră .
DATTILIO: Dar cum v-a afectat situaţia asta?
ROLLIE: Pă i, eu nici nu eram sigur ce se intamplase şi urmă torul lucru, il aud pe tata urland şi numindu-
mă nemernic nerecunoscă tor. Aşa că m-am enervat.
DATTILIO: Dar tu Janice?
JANICE: Nu ştiu. Eu am continuat să imi mă nanc pizza. (Toată lumea râse)
DATTILIO: Ceva trebuia să -ţi fi trecut prin gand.
JANICE: Pă i, m-am gandit, „Iară şi o ia de la inceput. Intotdeauna ii face pe ceilalţi să se simtă prost.”
DATTILIO: Deci s-a produs multă gă lă gie. Dacă tata ar fi venit la tine mai puţin nervos şi ar fi zis că vrea
porţia lui de felii decente de pizza, cum ai fi reacţionat?
ROLLIE: Nicio problemă —i-aş fi dat cealaltă felie. Nu vreau să fie nedrept.
DATTILIO: Aşadar, intenţia ta nu a fost să il trişezi pe tată l tă u sau să ii laşi resturile—nu sunteţi cu
adevă rat lacomi, nu-i aşa?
ROLLIE ŞI JANICE: (râzând) Nu, nu suntem, doar că el este mai lent decat noi şi ne era foame.
DATTILIO: Deci aşa stau lucrurile, „fiecare om pentru el”?
ROLLIE: Nu, nu impă rţim de cele mai multe ori.
DATTILIO: In regulă , dar inţelegeţi ce a simţit tată l vostru?
ROLLIE ŞI JANICE: Da, credem. Adică , cu toţii suntem obişnuiţi să ne „lă să m baltă ” de cele mai multe ori.
Nu e bine.
DATTILIO: Şi Tată , eşti conştient acum de faptul că acea concluzie la care ai ajuns a fost puţin exagerată ?
BOB: Da, am exagerat, cred.
DATTILIO: Mamă , la ce te gandeşti—eşti foarte tă cută .

176
CAROLE: Mă gandesc cat de tipică este situaţia pentru familia noastră . Vreau să spun că astfel de lucruri
se intamplă mereu şi cred că aţi evidenţiat asta foarte bine in seara asta. Intrecem de multe ori mă sura
cu gandirea noastră —uneori pană in punctul in care ajungem la probleme serioase.
DATTILIO: Ei bine, da. Pot să vă d asta. Dar sunt de pă rere că se mai intamplă ceva cu emoţiile voastre.
Chiar nu pă reţi a vă exprima emoţiile in mod egal pană in momentul in care apare o criză sau o
revoluţie şi apoi ele reies puternic incă rcate.
După cum se poate observa in acest scenariu, am incurajat toţi membrii familiei să inceapă să se
gandească la dinamicile care aveau loc in cazul proceselor lor de gandire şi cat de uşor pot să
distorsioneze lucrurile. Mai important, le-am deschis o poartă pentru a putea crea o conexiune intre
gandurile lor şi spre felul in care ele sunt legate de emoţii—şi cum acestea au dus in, mod specific, la
conflictele din relaţiile lor.
Această familie avea probleme şi cu exprimarea emoţională , in special intimitatea. Mare parte
din această dificultate provenea de la pă rinţi şi din familiile lor de provenienţă şi fă ră indoială a avut
un efect asupra felului in care funcţiona familia la nivel emoţional, cognitiv şi comportamental.
L-am ales pe tată in mod intenţionat ca şi model pentru că eram de pă rere că , in multe feluri, el
dă dea tonul pentru intreaga familie. Această strategie cu siguranţă nu a fost aleasă pentru a mă lega de
el, dar s-a prezentat ca o incursiune valabilă pentru a incepe abordarea unei probleme importante in
familie. Mama, care avea o putere şi un control special propriu, a urmă rit in tă cere in timp ce eu
fă ceam manevrele asupra soţului să u. Gandul meu era că procesul de restructurare ar fi avut un impact
mai scă zut dacă aş fi ales-o pe ea ca şi model. Mai mult decat atat, am vrut să ii dezarmez in tă cere
puterea prin schimbarea focaliză rii asupra tată lui. Acest lucru va fi mai puţin ameninţă tor asupra
familiei in acest moment al terapiei decat opusul să u, deoarece era incă devreme in procesul
terapeutic.
DATTILIO: Aşadar, cum ră mane cu restul familiei? Recunoaşteţi cu toţii că aţi avut parte de experienţe
similare—cand propriile ganduri automate v-au afectat felul in care aţi ră spuns emoţional la situaţii
care au apă rut in familie?
ROLLIE: Ei bine, da, eu da—insă , uneori mă supă r atat de tare din cauza lucrurilor, nu mă pot opri şi
gandi normal. Adică , pentru mine e foarte greu să incetinesc lucrurile. De asemenea, nu vă d de ce ar
trebui să fac asta din moment ce nimeni nu o face.
DATTILIO: Ei bine, asta e problema, Rollie. Vezi tu, toată lumea va trebui să inceapă să işi analizeze felul
in care gandeşte lucrurile şi să inveţe să facă faţă gandurilor şi distorsiunilor care duc la conflicte. Una
dintre modalită ţile prin care putem face asta este prin a ne pune urmă toarele intrebă ri atunci cand
vedem că ne angajă m in gandire distorsionată . Noi numim asta „a-ţi pune interpretă rile sub semnul
intrebă rii”.
In acest punct al tratamentului am inceput să orientez familia spre modelul terapeutic. Aceasta
era componenta educaţională care a pregă tit terenul pentru felul in care se va proceda in viitoarele
şedinţe. Le-am prezentat intrebă rile pe care doream să le folosească pentru a inţelege conţinutul
gandurilor lor:
1. „Care este dovada care imi susţine interpretarea?”
2. „Ce dovezi există pentru a-mi contracara interpretarea?”
3. „Reiese, in mod logic, din acţiunile membrilor familiei mele că el [sau ea] are motivul pe care
i-l atribui?”
4. „Există o explicaţie alternativă pentru comportamentul lui [sau ei]?”

177
 Le-am spus să ia un exemplu in care unul dintre membrii familiei a vorbit grosolan sau intr-un
alt fel care i-a supă rat sau deranjat şi să işi pună aceste intrebă ri:
1. „Faptul că a vorbit grosolan cu mine, inseamnă neapă rat că era furios [-ioasă ] pe mine?”
2. „Există explicaţii alternative pentru tonul vocii sale?

De exemplu, el [sau ea] ar putea fi ră cit sau ar putea fi tensionat sau ingrijorat din altă cauză ”
3. „Chiar dacă el [sau ea] este nervos, asta inseamnă neapă rat că :
 Lui [sau ei] nu ii pasă de mine sau mă subapreciază in vreun fel?
 Sau că el [sau ea] este mereu aşa?
 Inseamnă neapă rat că el [sau ea] imi va face viaţa ingrozitoare?
 Am fă cut ceva greşit?”
DATTILIO: (către întreaga familie) Vedeţi cum toate acestea vă pot fi de ajutor?
CAROLE: Da, eu vă d, acum trebuie doar să invă ţă m cum să incetinim lucrurile in familia noastră şi să ne
amintim cum să facem asta fă ră să fim atat de emoţionali.
DATTILIO: Ei bine, da. Asta este partea mai grea. Insă nu vreau să minimaliză m importanţa emoţiilor
pentru că sunt o parte vitală a terapiei. Cu siguranţă trebuie să invă ţă m cum să le reglă m mai bine.
Cred că putem face asta dacă prima dată analiză m o parte din conţinutul gandurilor noastre şi
inţelegem mai bine cum acesta ne afectează emoţia şi comportamentul. Familiile sunt sisteme
interesante dar complicate care operează pe baza principiilor sau asumpţiilor. Aceste asumpţii ne pot
afecta semnificativ emoţiile şi comportamentele.Apoi am continuat să le explic intr-o manieră
simplificată cateva dintre asumpţiile propuse de Schwebel şi Fine (1994).
• Asumpţia 1: Toţi membrii unei familii caută să işi pă streze mediul pentru a-şi putea satisface
nevoile şi dorinţele. Ei incearcă să işi inţeleagă mediul şi cum pot funcţiona cat mai eficient in cadrul
lui, chiar dacă uneori asta inseamnă uneori să testezi limitele (de ex., Rollie poate sta cu o jumă tate de
oră mai mult peste ora impusă să se intoarcă acasă ). Pe mă sură ce membrii familiei adună informaţii
despre felul in care operează familia, ei utilizează aceste informaţii pentru a-şi ghida comportamentele
şi pentru a-i ajuta să işi construiască şi perfecţioneze cogniţiile legate de familie. Toate acestea duc la
dezvoltarea constructului de viaţă de familie şi relaţii de familie a unui individ. Deci, in cazul lui Rollie,
e posibil ca el să fi inceput să dezvolte conceptul conform că ruia poate intinde limitele şi nu este
pedepsit, deducand astfel că regulile pot fi incă lcate cu puţine consecinţe.
• Asumpţia 2: Cogniţiile indivduale ale membrilor afectează virtual fiecare aspect al vieţii de
familie. Au fost identificate cinci categorii de variabile cognitive ce determină aceste cogniţii: (1)
atenţia selectivă (focalizarea lui Bob şi a lui Carole asupra comportamentelor negative ale copiilor), (2)
atribuirile (explicaţiile lui Bob pentru ră zvră tirile copiilor), (3) expectanţele (expectanţa lui Bob că
soţia sa şi copiii vor face aşa cum zice el fă ră intrebă ri), (4) asumpţiile (punctul de vedere al lui Janice
cum că viaţa nu e dreaptă ) şi (5) standardele (gandurile lui Rollie despre cum ar trebui să fie lumea).
• Asumpţia 3: In cogniţiile individuale ale membrilor familiei se regă sesc anumite „obstacole” in
calea satisfacţiei familiei (de exemplu, credinţa lui Carole că trebuie să fie cea mai bună prietenă a
copiilor).
• Asumpţia 4: Membrii familiei nu vor fi capabili să identifice zonele care le provoacă dificultă ţi
şi să le inlocuiască cu interacţiuni să nă toase, numai dacă devin mai conştienţi de cogniţiile legate de
familie şi de felul in care acestea ii afectează in anumite situaţii.
In mod obişnuit, aceste asumpţii sunt tacite in structura unei familii, ele există pur şi simplu şi
sunt menţinute la un nivel inconştient. Intr-un sens, ele au loc automat şi formează adeseori regulile
conform că rora operează o familie.

178
ROLLIE: Dar se pare că regulile sau asumpţiile noastre sunt toate pe de-andoaselea. Adică , asta ne face
să o luă m razna cand e vorba de familie, pentru că majoritatea timpului nu ştim care ce este. Regulile
se schimbă mereu.
DATTILIO: Nu inţeleg exact ce vrei să spui, Rollie—poţi fi mai specific?
JANICE: (întrerupând) Cred că ce incearcă el să spună este că pă rinţii mei schimbă lucrurile des. Ne
derutează . Ei fac ceea ce cred că este bine pe moment.
DATTILIO: In regulă , Janice, lasă -l pe Rollie să vorbească pentru el. Cred că este important să o spună de
unul singur.
CAROLE: Bine, voi crede asta, cred că e corect să o spui. Dar voi (arătând înspre Rollie şi Janice) luaţi
lucrurile de bune, continuaţi in acelaşi ritm şi ne manipulaţi pe mine şi pe tată l vostru pană la epuizare.
JANICE: Pă i, da, suntem copii, la ce te aştepţi?
DATTILIO: Ştiţi, tocmai m-a lovit ideea că e posibil ca Rollie şi Janice să aştepte ca voi doi să acţionaţi
mult mai ferm, insă , pană o veţi face ei se ră zvră tesc sau vă fac viaţa grea.
CAROLE: Dar de lucrul acesta se plang, că suntem prea duri cu ei sau, folosind cuvintele lui
Rollie, „au parte numai de rahaturi”. E ca şi cum suntem ai naibii dacă o facem sau suntem ai naibii
dacă nu o facem.
DATTILIO: Nu, eu nu asta am inţeles. Voi (către Rollie şi Janice) mă puteţi corecta dacă greşesc, dar ceea
ce aud eu este inconsistenţa la care reacţionaţi. De fapt, cred că asta a fost tot timpul problema.
BOB: Vrei să spui inconsistenţa?
DATTILIO: Sigur. Pă rerea mea este că ei se simt ca şi cum ar fi intr-un fel de situaţie dificilă dublă , iar
asta este derutant şi perturbator pentru ei.
CAROLE: Ei bine—din nou, cred că eu sunt cea care este vinovată de asta, pentru că am avut atatea
schimbă ri bruşte. De obicei, mă zbat să joc rolul pă rintelui dur dar in acelaşi timp incerc să fiu şi
prietena lor cea mai bună .
DATTILIO: Iar impresia mea este că Bob ar reacţiona la asta prin asumarea unei poziţii mult mai rigide,
polarizandu-vă astfel pe amandoi. Cand se intamplă asta, copiilor li se oferă un spaţiu mare in care fac
ce vor ducand la conflict in familie.
CAROLE: Dumnezeule, ce harababură . Crezi că ne poţi ajuta să indreptă m toate astea?
DATTILIO: Cu siguranţă o să incerc—atata timp cat fiecare dintre voi o să işi dea silinţa.
In acest punct am obţinut din partea familiei confirmarea faptului că va lucra cu mine pe
parcursul tratamentului. Era foarte important deoarece volatilitatea şi concurenţa pentru putere
dintre membrii familiei erau la un nivel in care coeziunea se putea foarte uşor deteriora, in funcţie de
acţiunile mele.
In urmă toarele cinci vizite, cea mai mare parte din focalizarea mea era centrată pe abordarea
schemelor familiei legate de reguli şi, mai important, pe ceea ce simţeau cu adevă rat unii faţă de
ceilalţi. De asemenea, pentru pă rinţi am creat conexiuni cu privire la felul in care propriile lor
experienţe din familiile de provenienţă au afectat modul in care au gandit, au simulat emoţii şi au fă cut
faţă situaţiilor, ca de exemplu limitele, consistenţa şi aşa mai departe.
Ceea ce urmează este un pasaj din cea de-a şasea şedinţă :
DATTILIO: Janice, acum un moment spuneai ceva despre faptul că pă rinţii tă i nu sunt, cu adevă rat,
preocupaţi de lucrurile prin care treci tu in această perioadă . Mi-ar place să aud mai multe despre
gandurile tale.
JANICE: Pă i, m-am să turat de faptul că pă rinţii mei se tot leagă de mine din cauza greută ţii pe care o am.
Ştiu că sunt supraponderală şi nu am ce-i face. Şi ei imi vorbesc de parcă ar fi atat de uşor să te opreşti
din mancat şi să dai jos kilograme.

179
DATTILIO: Pare a fi o problemă cu adevă rat emoţională pentru tine.
JANICE: (Incepe să plângă) Aşa este. Mă simt atat de respinsă .
DATTILIO: Care sunt gandurile exacte care iţi trec prin minte atunci cand auzi un alt membru al familiei
că face o remarcă despre greutatea ta?
JANICE: Mă simt ră nită şi frustrată .
DATTILIO: In regulă , asta este ceea ce simţi, dar care este gandul care iţi precede sentimentele?
JANICE: (Gândindu-se câteva momente) Pă i, mă gandesc că lor nu le pasă despre cum asta m-ar putea
ră ni. Că ei nu se gandesc că nu am ce face.
DATTILIO: Bun! Acum, cum crezi că iţi afectează asta modul in care reacţionezi faţă de ei, modul in care
te comporţi?
JANICE: Pă i, in primul rand, mă face să imi doresc să mă nanc mai mult.
CAROLE: Oh, interesant, nu ştiam asta.
DATTILIO: Vrei să spui că tu experienţiezi intr-adevă r manie şi te angajezi in a manca excesiv?
JANICE: Da. Tot timpul.
DATTILIO: De asemenea, sună şi represiv. Ca şi cum tu incerci să te ră zbuni pe ei pentru că sunt prea
insensibili faţă de tine.
JANICE: Exact.
DATTILIO: Mancatul tă u, este ca un fel de izolare.
BOB: Da, la propriu! (Rollie şi Bob chicotesc. Janice începe să plângă.)
CAROLE: Ah, vezi, Bob? Asta vreau să spun. Glumele ră ută cioase de genul ă sta sunt de-a dreptul
distructive.
BOB: In regulă , imi pare ră u (chicotind în continuare). Nu m-am putut abţine.
DATTILIO: Nu pot să nu observ că rasul pare să aibă un scop foarte special in această familie.
CAROLE: Cum aşa?
DATTILIO: Ei bine, de fiecare dată cand cineva işi exprimă sentimentele sau dă dovadă de
vulnerabilitate, membrii familiei fie atacă verbal, fie rad şi se distrează pe seama persoanei. Ce credeţi
că inseamnă asta?
ROLLIE: Avem necazuri?
DATTILIO: Ei bine, ceva mai mult decat atat. E ca şi cum aveţi probleme cand e vorba de a face faţă
intimită ţii. Voi, ca familie, aproape că o evitaţi fie prin certuri, fie prin faptul că radeţi pe seama unuia
dintre voi.
CAROLE: Oh, sunt in totalitate de acord.
DATTILIO: Ce am putea spune despre schema familială cu privire la intimitate şi la exprimarea
emoţiilor? Ce formă ia intimitatea in familia voastră ?
BOB: Pă i, intr-un fel e exprimată in glumă . Ca şi in cazul in care o numesc pe Janice mica mea regină
roşie gră să . De fapt, o spun cu afecţiune.
DATTILIO: Da, dar cuvantul „grasă ” nu prea este un cuvant de afecţiune. Cum este asta afectuos?
BOB: Mda, cuvantul ă sta nu este.
DATTILIO: Aşadar, ce inseamnă faptul că ai adă ugat cuvantul ă sta in alintul tă u?
BOB: Manie, cred.
DATTILIO: Manie pentru ce?
BOB: Pentru că este supraponderală la varsta ei. Nu ar trebui să fie.
DATTILIO: Şi de ce lucrurile acestea nu pot fi, pur şi simplu, spuse intre voi şi nu deghizate in glume sau
afirmaţii negative?
BOB: Nu ştiu. Bună intrebare. Cred că este, intr-adevă r, o problemă sensibilă .

180
DATTILIO: Ei bine, cred că este o problemă sensibilă şi una care cred că vă creează dificultă ţi cand
trebuie să discutaţi despre ea. Vreau să spun, dacă ceea ce Janice ar fi dorit era ca tu să ii oferi
susţinere, cred că e dificil pentru tine să faci asta.
BOB: Da, este adevă rat, nu mă descurc prea bine cu in cazul ă sta. Şi soţia mea s-a plans de lucrul acesta,
deşi am mai imbună tă ţit partea asta şi poate—cred—trebuie doar să mai lucră m la ea in terapie. Este
ceva care mă face să mă simt stingherit in momentul in care trebuie să il exprim şi —ştii—nu m-am
simţit niciodată in largul meu cand era vorba de exprimarea sentimentelor. Felul in care am crescut, nu
am ară tat afecţiune, şi e puţin stanjenitor pentru mine.
DATTILIO: Cred că o parte din lucrurile asupra că rora ne putem concentra in terapie este felul in care să
exprimă m această susţinere unul faţă de celă lalt intr-o manieră care să vă ajute să creşteţi. Adică ,
puteţi creşte dacă invă ţaţi cum să vă exprimaţi intr-un mod mult mai productiv şi cu siguranţă Janice şi
restul membrilor familiei se vor maturiza şi vor beneficia din exprimarea diferită a iubirii voastre.
BOB: Intenţia mea nu a fost niciodată ca ei să inţeleagă greşit dragostea mea pentru ei. Sunt lumina
ochilor mei.
Pentru prima dată , l-am vă zut pe Bob că incepe să plangă , ceea ce a dus la izbucnirea in plans a
copiilor iar Carole a inceput să lă crimeze. A fost cu adevă rat uimitor să vă d acest punct de declanşare
şi cum a dezlă nţuit acesta multe emoţii pe care le suspectam ascunse sub toată mania, gluma şi
ridicolul.
Am hotă rat că este suficient pentru această şedinţă , şi le-am spus membrilor familiei că aştept
cu neră bdare să ii reintalnesc.
Urmă toarea şedinţă , in mod interesant, a dezvă luit mai mult calm şi interacţiune respectuoasă
intre membrii familiei in ultimele 10 zile de cand ii vă zusem ultima oară . Cea mai mare parte din
munca mea cu această familie a continuat să se focalizeze pe restructurarea schemelor individuale ale
membrilor să i şi pe cele familiale cu privire la respectul mutual, limite, afişarea afectului şi reglarea
emoţională , dar şi pe invă ţarea de noi metode pentru schimbul de intimitate. In mod evident, pentru
aceste lucruri a fost nevoie de timp şi multă muncă . Am continuat să mă intalnesc cu familia timp de
incă 15-20 de şedinţe pe parcursul unui an. Am fost surprins să vă d că membrii ei au rezistat şi au
fă cut progrese. Una dintre distorsiunile solide ale membrilor acestei familii era ideea că exprimarea
emoţiilor era legată de frica lor de a-şi expune vulnerabilită ţile individuale unul faţă de celă lalt. Odată
ce această problemă a fost abordată cu succes, toţi au fost capabili să facă progrese in afişarea unor
exprimă ri mai productive intre ei. In cele din urmă , terapia s-a incheiat intr-o notă pozitivă , membrii
familiei raportand imbună tă ţiri in relaţiile lor şi o reducere majoră a certurilor şi a ciondă nelilor. Cea
mai mare bucurie a fost, bineinţeles, faptul că Rollie şi Janice s-au hotă rat să nu mai ceară divorţul de
pă rinţii lor.

10
Epilog

Literatura ştiinţifică şi clinică a terapiei cognitiv-comportamentale a inflorit şi este mult prea

vastă pentru a putea fi capturată intru totul in limitele acestui text. Am fă cut o reală incercare de a
include ceea ce eu consider că este cea mai importantă informaţie, dar şi cateva indicaţii pentru a
obţine resurse adiţionale pentru teme specifice. De asemenea, domeniul terapiei de familie se extinde
in mod constant, iar cititorii ar trebui să continue să işi actualizeze cunoştinţele citind orice pot pentru
a-şi imbună tă ţi abilită ţile.

181
 Trebuie reţinut faptul că terapia cognitiv-comportamentală este o modalitate integrativă ce
poate fi utilizată ală turi de alte abordă ri ale terapiei de cuplu şi familie. In consecinţă , tehnicile şi
strategiile prezentate in această carte pot fi de mare ajutor practicienilor diferitelor modalită ţi, chiar şi
sub forma unor anexe la abordă rile existente.8
Am incercat să transmit prin intermediul acestui text faptul că terapeuţii trebuie să ră mană
flexibili in munca lor cu cupluri şi familii, dar in acelaşi timp, să adauge cat mai multe tehnici cutiei lor
de instrumente terapeutice. A continua să fi informat cu privire la o categorie de intervenţii este un
ingredient-cheie in practicarea unei munci de calitate.
In final, vreau să clarific faptul că există multe feluri de a utiliza tehnicile terapiei cognitiv-
comportamentale in cupluri şi familii. Practicienii trebuie să işi combine stilurile lor unice de
tratament cu tehnicile şi strategiile care sunt validate ştiinţific pentru a avea cele mai eficiente
rezultate in cazul clienţilor lor. Pă rerea mea este că acest lucru reprezintă esenţa practică rii unei bune
terapii şi ceea ce le conferă clinicienilor libertatea să facă ceea ce ştiu mai bine pentru a ajuta cuplurile
şi familiile la nevoie.
Avand in vedere bunele realiză ri ale terapiei cognitiv-comportamentale din ultima jumă tate de
secol, sper din tot sufletul că va continua să ră mană o abordare eficace pentru viitoarele nevoi ale
cuplurilor şi familiilor in intreaga lume.
8 Lucru foarte bine ilustrat in Case Studies in Couple and Family Therapy: Systemic and Cognitive Perspectives
(Dattilio, 1998a), in care terapia cognitiv-comportamentală este integrată intr-un numă r de modalită ţi terapeutice.

Anexa A

Chestionarele şi Inventarele
pentru Cupluri şi Familii
Chestionare şi Inventare pentru Cupluri
• Communication Patterns Questionnaire (CPQ; Christensen, 1988)
• Dyadic Adjustment Scale (DAS; Spanier, 1976)
• Marital Attitude Questionnaire—Revised (Pretzer, Epstein şi Fleming, 1991)
• Marital Communication Inventory (Bienvenu, 1970)
• Marital Happiness Scale (MHS; Azrin, Master, şi Jones, 1973)
• Marital Satisfaction Inventory (MSI; Snyder, 1981)
• Primary Communication Inventory (Navaran, 1967)
Chestionare şi Inventare pentru Familii
• Adolescent–Family Inventory of Life Events and Change (McCubbin şi Thompson, 1991)
• The Revised Conflict Tactics Scales (CTS-2; Straus, Hamby, Bonley-McCoy şi Sugarman, 1996)
• Family Adaptability and Cohesion Evaluation Scale (FACES-III; Olson, Portner şi Lavee, 1985)
• Family Assessment Device (FAD; Epstein, Baldwin şi Bishop, 1983)
• Family Awareness Scale (FAS; Green, Kolevzon şi Vosler, 1985)
• Family Beliefs Inventory (FBI [forms P & A]; Roehling şi Robin, 1986)
• Family Coping Inventory (FCI; McCubbin şi Thompson, 1991)
• Family Functioning Scale (FFS; Tavitian, Lubiner, Green, Grebstein şi Velicer, 1987)
• Family of Origin Scale (FOS; Hovestadt, Anderson, Piercy, Cochran şi Fine, 1985)
• Family Sense of Coherence (FSOC) and Family Adaptation Scales (FAS; Antonovsky şi Sourani, 1988)
• Kansas Family Life Satisfaction Scale (KFLS; Schumm, Jurich şi Bollman, 1986)

182
• Parent–Child Relationship Survey (PCRS; Fine şi Schewebel, 1983)
• Self-Report Family Instrument (SFI; Beavers, Hampson şi Hulgus, 1985)

Anexa B
Fişa de Inregistrare a Gândurilor Disfuncţionale

183