INTRODUCERE

Omul a utilizat dintotdeauna plante pentru vindecare si aproape imediat ce a invatat sa

scrie el a consemnat descrieri ale proprietatilor curative ale acestora in tratate despre plante.
Primul tratat despre plante cunoscut a fost scris in urma cu aproape 5000 de ani in timpul
domniei imparatul chinez Chien Nung. Se numea Pen Tsao si continea descrieri ale utilizarilor
medicinale a peste 300 de plante. Prin 2000 I.Hr., egiptenii antici utilizau plante in medicina, in
cosmetica si in imbalsamare. Grecii si romanii au perfectionat cateva dintre aceste tehnici si au
dezvoltat altele noi proprii. S-a aflat despre studiile lor din scrierile lui Hipocrat din secolul al V-
lea iHr si din cartile De Materia Medica a lui Dioscoride si Naturalis Historia de 37 de
volume a lui Pliniu cel Batran (ambele din secolul I dHr).
In Europa de vest existau doua traditii de fitoterapie. Una era superstitioasa: unele plante
faceau parte din leacurile populare deoarece se credea ca seamana cu anumite parti ale corpului
uman. De exemplu, iarba plamanului are frunze in forma de plamani si astfel era folosita pentru
tratarea tusei: aceasta este cunoscuta ca doctrina semnaturilor. Cealalta traditie naturista se
baza pe experimente stiintifice si la inceput au fost efectuate de calugari in gradinile manastirilor.
In secolul XIII, Londra a devenit un centru comercial important pentru plante si
condimente; plante medicinale originale si cvasi-originale se gaseau de vanzare peste tot.
Plantele cu propietati medicinale, luate individual, erau numite simple; combinatiile de doua
sau mai multe plante erau numite medicamente.
In secolele XVI si XVII, popularitatea fitoterapiei a dus la infiintarea primelor gradini
botanice dedicate in principal speciilor de plante medicinale, unde se efectuau cercetarile si
invatau studentii. Prima a fost infiintata in Pisa in 1543 si a fost urmata de una din Padova in
1545. Dupa aceea raspandirea lor a fost constanta la Leiden in 1587, Copenhaga in 1600,
Londra 1606, Paris 1635, Berlin in 1679, Tokyo 1684 si Calcutta in 1787.
Multe progrese mari au fost facute in cea de-a doua jumatate a secolului al XVIIIlea, prin
activitatea a doi mari oameni de stiinta suedezi, botanistul Carl Linnaeus (1707- 1778) si
chimistul Carl Wilhelm Scheele (1742-1786). In 1753 Linnaeus a introdus un nou sistem de
nomenclatura pentru plante: aceasta a ajutat la identificarea cu exactitate a plantelor si a deschis
calea spre compilatia dintre Farmacopee, carti oficiale care enumera medicamentele si descriu
modul lor de preparare. Scheele a izolat din plante multi acizi organici, care de atunci sunt
utilizati in medicina conventionala.
1. PLANTE MEDICINALE
Datorita asezarii sale geografice, a unui relief variat si a climei favorabile dezvoltarii unei bogate
vegetatii, Romania constituie locul de intalnire a florei euroasitice si mediteraneene. Aici cresc
peste 3600 de specii de plante superioare, dintre care peste 700 au devenit medicinale, datorita
experientei indelungate a poporului roman in folosirea lor, la tamaduirea bolilor.
In cadrul patrimoniului vegetal din Romania se gasesc numeroase plante spontane si cultivate ce
au diferite utilizari si care pot fi grupate in urmatoarele categorii:
Plante alimentare (folosite in alimentatie direct fructe, frunze, radacini, tuberculi, atat in stare
proaspata cat si sub forma preparata, conservata etc.) 106 specii;
Plante oleaginoase (utilizate pentru extragerea uleiurilor vegetale sau a substantelor grase din
seminte sau fructe) 24 specii;
Plante aromatice si condimentare (folosite pentru aromatizarea sau condimentarea alimentelor,
mancarurilor, bauturilor etc., datorita uleiurilor volatile continute sau a altor substante ce le
confera o aroma sau gust specific) 48 specii;
Plante tinctoriale (utilizate pentru vopsitul fibrelor textile sau a celor de origine
animala, pentru colorarea unor alimente sau bauturi datorita pigmentilor continuti cu putere de
colorare) 48 specii;
Plante tanante (folosite pentru tabacitul pieilor datorita substantelor tanante continute) 32
specii;
Plante medicinale (folosite in industria farmaceutica pentru extragerea de substante necesare
prepararii medicamentelor sau utilizate in medicina populara datorita continutului lor in
vitamine, uleiuri volatile, glucide, heterozide fenolice, cumarine, flavonozide, antociani, derivati
ai acizilor polifenolcarboxilici, heterozide sterolice, heterozide triterpenice, lipide, rezine,
principii amare, alcaloizi si alte principii active cu proprietati de natura vegetala.

2. PRINCIPII ACTIVE SI ACTIUNE FARMACODINAMICA

Vitamine
Vitaminele sunt substante organice complexe, indispensabile desfasurarii normale a proceselor
vitale. Organismul uman are realmente nevoie de un aport zilnic din toate cele 13 vitamine
absolut necesare; acestea sunt: A, B1, B2, B6, B12, C, D D1 D3, E, H, K K1 K2, PP, acid
pantotenic, acid folic.
Vitaminele constituie principiile cele mai importante care sunt sintetizate in frunze (in special).
Plantele medicinale nu ofera cantitati prea mari din vitamine, dar inaltul lor grad de
asimilabilitate, faptul ca se absorb impreuna cu celelalte principii active (care vin sa completeze
efectul terapeutic urmarit) le confera acestora o importanta deosebita.
De exemplu:
macesul (in fructe) este bogat in vitamine C, A, B1, B2, P, K, acid nicotinic, dar si alte
substante cu valoare terapeutica cum ar fi: tanin, acid malic, acid citric, pectine, zaharuri.
urzica este bogata in vitamine C, K, A, B2; mai contine substante azotoase, clorofila, mucilagii.
Glicozide (heterozide)
Glicozidele sau heterozidele sunt compusi alcatuiti dintr-o componenta glucidica si o
componenta neglucidica, denumita aglicon, a carei structura chimica poate fi foarte diferita.
Agliconul confera glicozidelor proprietati fizice, chimice si farmacologice specifice,
conditionand in cea mai mare masura utilizarea lor ca substante terapeutice.
Din grupul glicozidelor fac parte:
a. Cardiotonice
Acest tip de glicozide este raspandit in frunzele plantelor din familiile Apocnaceae, Liliaceae si
Scrophulariaceae. Au actiune favorabila asupra cordului bolnav, diminuand pulsul, regularizand
ritmul si bataile inimii; actioneaza uneori si ca diuretic.
b. Antracenozide
Compusii din aceasta categorie se gasesc in radacinile mai multor plante, dar, in special, in
scoarta si frunzele de Rhamnus frangula (crusin). Din aceasta categorie fac parte frangulina si
senozida. Actiunea lor este purgativa sau laxativa ori laxativ purgativa.
c. Saponozide
Saponozidele sunt raspandite indeosebi la reprezentantii familiilor Dioscoreaceae,
Amarylidaceae, Liliaceae, Scrophulariaceae. Din acest grup fac parte saponinele:
tigonina, gitonina, digitonina, holoturina, etc. Saponinele au actiune expectoranta, hemolizanta si
in unele cazuri depurativa.
Actiune farmacodinamica: in terapeutica sunt folosite aproape in exculsivitate produsele vegetale
cu saponozide triterpenice, cele sterolice prezentand riscul inducerii unor hemolize, datorita
absorbtiei enterale.
Saponozidele triterpenice prezinta urmatoarele actiuni:
- expectoranta (Primulae rhizoma cum radicibus, Liquiritiae radix, Senegae radix, Hederae
folium);
- diuretica (Equiseti herba, Betulae folium, Ononidis radix, Herniariae herba, Violae tricoloris
herba);
- citotrofica, cicatrizanta prin cresterea sintezei de colagen (Centallae herba,
Hederae folium, Calendulae flores, scoarta arborelui Mimosa tenuiflora (Wild) Poiret,
Crataegi flores cum folium et fructus, Ginseng radix);
- antiulceroasa (Liquiritiae radix);
- vasoprotectoare (Hippocastani semen);
- adaptogena (Ginseng radix, Eleuterococci radix, Crataegi flores cum flores et fructus);
- antimicrobiana, antimicotica, antivirala (Calendulae flores);
- antiinflamatoare si antiedematoasa (Liquiritiae radix, Hipocastani semen si
Bupleurul sp. folosit deseori in medicina traditionala chinezeasca);
- analgezica, antihelmintica, moluscicida, spermicida;
- citostatica, imunomodulatoare;
- scaderea absorbtiei intestinale a colesterolului.
3. EXEMPLE DE UTILIZARE A PLANTELOR MEDICINALE SI
AROMATICE IN TERAPIE
3.1. Albastrele (Centaurea cyanus)
Originare din Sudul Europei, cresc in culturile de cereale (indeosebi de grau si secara), pe
marginea drumurilor, prin locuri uscate si pietroase, la campie si deal, pe intreg teritoriul tarii.
Partea utilizata a plantei: florile. In perioada iulie-august se recolteaza florile marginale (Cyani
flores) cat timp se mentin albastre, numai pe timp uscat dupa ce se ridica roua, iar capitulele
florale in intregime (Cyani flores cum receptaculi) in perioada de inflorire (iulie-septembrie).
Compozitie chimica: antocianozide si protocianozide, biflavonoide glicozidate, flavone,
substante amare: centaurozida (cnicina); tanin; saruri de potasiu si magneziu; mucilagii.
Actiune farmacodinamica Tonic, dezinfectant renal, dezinfectant al pielii;
Indicatii terapeutice si utilizari: albastrele sunt utilizate ca remediu natural in tratarea si
vindecarea: afectiunilor renale si ale vezicii urinare; tratarea bolilor de rinichi si ficat, ca diuretic;
iritatiilor oculare; tratarea pleoapelor ridate; tonifierea muschilor lasati (sub forma de comprese);
hemoroizi, boli si infectii intestinale; indigestii, anorexie; eczeme, diaree; cearcane, colici
intestinali si stomacale la sugari; constipatia poate fi combatuta cu ajutorul tincturii de albastrele
si aloe.
Alte utilizari
Medicina veterinara: Uz intern. Pentru tratarea dispepsiilor, indigestiilor, cistitelor, afectiunilor
renale, diareelor. Cosmetica: pentru tonifierea tenului si prevenirea zbarcirii pleaopelor:
Contraindicatii, precautii, reactii adverse si/sau secundare
Posibila sensibilitate la Asteraceae.
Produse
ceai, impreuna cu: patlagina, nalba, lichen de islanda, brad; efect mai puternic pentru boli de
piept, boli intestinale; creste diureza; contra bolilor de rinichi;
infuzie: afectiuni renale si ale vezicii urinare, hemoroizi;
cataplasme: afectiuni oculare, blefarita, cataracta in faza incipienta;
tinctura din flori proaspete sau uscate: anorexie, atonie musculara, bronsite, diaree, disurie,
eczeme purulente, hemoroizi- se agita, apoi se va folosi
extern, la rani sau intern se va bea in loc de apa de baut;
pulbere: atonie musculara, bronsite, dispepsie, eczeme zemuinde, hemoroizi;
decoct : comprese aplicate pentru cearcane, colici intestinale si stomacale la
sugari.
produs terapeutic pe baza de albastrele: calmant, diuretic, astringent.
3.2. Anghinare (Cynara Scolymus)
Anghinarea este o planta ierboasa de origine mediteraneana, la noi cultivandu-se mai ales in
zonele din sudul tarii. In primul an se dezvolta frunze lungi de pana la un metru si late de 30 de
centimetrii, cu margini crestate, de culoare albicioasa cu peri desi. Fiind sensibila la temperaturi
scazute, pe timpul iernii trebuie protejata de frig prin acoperire cu frunze sau paie. De la
anghinare se folosesc frunzele.
In al doilea an, dintre tulpinile inalte apar si flori mari de culoare violacee si forma globuloasa. In
scop terapeutic se utilizeaza frunzele de anghinare (Cynarae folium) au gust amar si se recolteaza
de 3-4 ori pe an, dupa maturizare, inca din primul an, in lunile iunie-septembrie.
Compozitie chimica: polifenoli, heterozide, flavonoide, o substanta amara azulenogena,
substante coleretice si colecistochinetice: cinarina, acid clorogenic, vitamine A, B, saruri de
magneziu, fosfor, fier, cupru.
Actiune farmacodinamica
Cinarina actioneaza este hepatoprotector, efect colagog, stimuleaza secretia biliara si modifica
compozitia calitativa a bilei, protejeaza ficatul, datorita flavonelor, favorizeaza diureza si
eliminarea toxinelor( ureea si substantele
azotate), stimuleaza metabolismul glucidic, insulina, una din componentele sale
duce la scaderea glicozuriei, stimuleaza functia antitoxica a ficatului, de asemeni
stimuleaza eliminarea anumitor substante din organism, stimuleaza secretia lactata
in perioada de alaptare; actiune aniinflamatorie prin prezenta triterpenelor si
sapogenolul steroidic; actiune febrifuga, scade febra, datorita substantelor amare,
actiune hipocolesterolemianta, actiune stomahica datorita principiilor amare
(cinaropicrina), stimuleaza functia ficatului, pancreasului, vezicii biliare,
stomacului, intestinului subtire.
Indicatii terapeutice si utilizari: ca aperitiv, stimulant al digestiei, usor
digerabil, tulburari legate de disfunctii biliare, colecistite subacute si cronice,
angiocolite, dischinezii biliare, adjuvant in tratamentul bolilor intestinal cu
fermentare excesiva si meteorism, enterite, enterocolite spastice, indigestii,
hepatita, ciroza hepatica, ateroscleroza, hipercolesterolemie, nephrite, edeme
cardio-renale, constipatie datorata insuficientei biliare, diabet, urticarii, alergii
alimentare, eczema, boli de piele (psoriasis, dermita de contact, acnee), orice
manifestari alergica pe fond hepatic, sindroame de malabsorbtie, prin continutul
sarurilor de magneziu este eficient in atonii, spasme musculare, spasmofilie,
afectiuni datorate supraincarcarii cu reziduuri si toxine a organismului , guta,
migrene digestive, artrite, dermatoze ; este un foarte bun drenor hepatic si biliar.