Iugoslavia: Milosevici si folosirea nationalismului ca arma politica (II)

Defence Matters,

In a doua parte dedicata destramarii Iugoslaviei vom revedea evenimentele anilor '90. Un moment in care
Iugoslavia era formata in mare parte din etnii si cand nationalismul a fost folosit ca o arma letala cu consecinte
tragice. Protagonistul acestei perioade tulburi a fost Slobodan Milosevici, liderul comunist al Serbiei. Este
totodata vremea primei interventii militare a NATO de la crearea sa in 1949.

Articol de Manuel Stanescu, istoric militar si colaborator al revistei ,,Historia". Articolul a fost publicat initial
pe Defence Matters.

In 1991, Iugoslavia era in continuare un conglomerat de etnii si confesiuni. In afara Bosniei-Hertegovina,

compusa din trei mari grupuri, alte minoritati importante erau sarbii din Croatia, in procent de 11,3%; in
Muntenegru, 13,8% din populatie era de confesiune musulmana. O alta zona dominata de minoritati era Kosovo,
cu populatia ei albaneza. Din cele putin peste 23 de milioane de locuitori ai Iugoslaviei in 1991, 35,3% erau
sarbi, 19,2% croati, 10,2% erau de confesiune musulmana, 9,4% albanezi, 7,5% sloveni, 6,1% macedoneni,
2,6% muntenegreni la care se adaugau si alte populatii in procente mai mici, raspandite in toate provinciile
federative.

Un moment important in evolutia viitorului conflict l-a reprezentat ascensiunea lui Slobodan Milosevici, lider al
partidului comunist in 1986 si presedinte al Serbiei in 1989. Milosevici a devenit constient de eficienta folosirii
nationalismului drept arma politica. Astfel, a readus controlul politic central in regiunea Kosovo si in general a
alimentat nationalismul sarb pentru a crea o legatura intre etnicii sarbi din diferitele republici. In afara de
Muntenegru, unde jumatate din populatie se proclama de origine sarba, incercarile de centralizare venite de la
Belgrad au fost urmate, firesc, de o contrareactie a diverselor grupari etnice, stimulata de colapsul
comunismului in Europa de Est si de aparitia sistemului pluripartid si al alegerilor libere.

In 1990, au avut loc alegeri in Slovenia, Croatia, Macedonia, Serbia si Bonia-Hertegovina, la putere ajungand
politicieni care au folosit o retorica nationalista, desi caracterul nationalismului varia destul de mult de la o
republica la alta. Dar chiar si in cele mai independente si mai dezvoltate economic regiuni, Croatia si Slovenia,
nu se vorbea deschis de secesiune. Fara indoiala, noile regimuri din republici respingeau vechile structuri
federale, fiind interesate de o transformare radicala a Iugoslaviei intr-o confederatie de state suverane.
Secesiunea a devenit o solutie atunci cand discutiile intre republici nu pareau sa duca la niciun rezultat. In
decembrie 1990, Parlamentul sloven a declarat ca, in cazul in care in urmatoarele sase luni nu se gaseste o
solutie la problema confederatiei, isi va proclama unilateral independenta, declaratie urmata de una
asemanatoare a presedintelui croat Tudjman.

Cea mai spinoasa problema a negocierilor dintre republici era ,,chestiunea sarba", care ii privea pe cei 25% din
sarbii iugoslavi ce traiau in afara Serbiei. Milosevic dorea un nou model de federatie, in care populatia sarba
dispersata sa fie unita intr-o singura republica si sarbii sa aiba o influenta politica raportata la pozitia lor de cea
mai numeroasa minoritate din Iugoslavia, punct de vedere sustinut de principalii lideri ai Armatei Populare
Iugoslave, in majoritate sarbi sau muntenegreni, care se considerau ultimul bastion al unitatii statului si care
priveau fortele nationaliste din Croatia si Slovenia drept inamicul principal al ideii de Iugoslavia.

In primele luni ale anului 1991 au avut loc numeroase discutii intre liderii celor sase republici si ale celor doua
republici autonome, fara sa se ajunga la un rezultat care sa multumeasca interesele antagonice ale sarbilor,
croatilor si slovenilor. Cu exceptia Macedoniei si Bosniei-Hertegovina, liderii celorlalte regiuni s-au dovedit
inflexibili. Daca presedintele bosniac Izetbegovici afirma ca supravietuirea Iugoslaviei e esentiala pentru
existenta Bosniei, Slovenia era invariabil varful de lance in privinta secesiunii, ceea ce a stimulat si dorintele
Croatiei. Tudjman insa a ignorat diferentele fundamentale intre independenta slovena si cea croata. Slovenia
avea o populatie relativ omogena din punct de vedere etnic, cu o populatie sarba de doar 2%, spre deosebire de
cele peste 11% cat numara minoritatea sarba din Croatia. In 1990-1991, regimul croat a incercat sa se impuna in
provincia Krajina, cu populatie majoritar sarba, inclusiv prin crearea de unitati militare si eliminarea din
administratia publica a minoritatilor, ceea ce a alimentat teama acestora de revenire la politica de epurare etnica
a ustasilor. Nedelimitarea stricta a lui Tudjman de regimul croat fascist din timpul celui de-Al Doilea Razboi
Mondial i-a dat posibilitarea lui Milosevici sa incurajeze minoritatea sarba din Croatia sa se inarmeze pentru a
se putea apara.
Drumul spre razboi
La 25 iunie 1991, Slovenia si Croatia si-au declarat unilateral independenta, in ciuda avertismentelor venite atat
de la comunitatea europeana cat si de la Statele Unite ca independenta nu va fi recunoscuta. In 24 de ore,
Armata Nationala Iugoslava si Forta de Aparare Teritoriala a Sloveniei erau gata de lupta, in timp ce fortele
paramilitare sarbe din Croatia lansasera deja prima ofensiva. Conflictul sloven a fost scurt, armata iugoslava
nereusind sa-si atinga scopul de a controla trecerile de frontiera. In timp ce fortele slovene erau pregatite, armata
nationala fusese surprinsa de evenimente. Pe de alta parte, Milosevici acceptase secesiunea Sloveniei cu cateva
luni inainte, iar fortele iugoslave dispuse pe fosta granita interna erau limitate numeric. La 7 iulie 1991,
ostilitatile au incetat, iar la 19 iulie trupele armatei iugoslave se retrasesera din Slovenia.

Razboiul cu Croatia a fost complet diferit ca desfasurare si intensitate. In doar 6 luni, intre iulie si decembrie
1991, numarul victimelor ajunsese la 10.000. Armata iugoslava a colaborat strans cu fortele paramilitare sarbe
din Croatia, cu scopul de a crea o eclava sarba ,,curatata" de croati. Dupa doua luni de ciocniri sporadice la
granita, razboiul s-a intensificat in septembrie, cand a inceput asediul Vukovarului de catre fortele sarbe, luptele
durand trei luni pana la caderea orasului in noiembrie. In acelas timp, asediul istoricului oras Dubrovnik a tinut
capul de afis al stirilor din intreaga lume. Atrocitatile au fost numeroase de ambele parti; intr-o epurare etnica
nemaivazuta de la Al Doilea Razboi Mondial, intre 100.000 si 200.000 de sarbi au fost nevoiti sa-si paraseasa
casele. Ostilitatile au accelerat transformarea Armatei Populare Iugoslave intr-o forta militara condusa si
formata aproape exclusiv din sarbi.

FOTO: Un

tanc JNA M-84 neutralizat de catre o mina plantata de soldati croati in Vukovar, noiembrie 1991.

In octombrie 1991, lordul Carrington, un veteran al conservatorismului britanic, a prezentat un plan de iesire din
criza. Cinci din cele sase republici au acceptat propunerea; Milosevic a refuzat si, drept urmare, in aprilie 1992
Serbia si Muntenegru au format Republica Federala Iugoslavia.

La presiunea Germaniei, Uniunea Europeana a recunoscut independenta Croatiei la 15 ianuarie 1992, ceea ce
practic a garantat declansarea conflictului si in Bosnia-Hertegovina, care avea de ales intre a ramane in cadrul
Iugoslaviei, ceea ce insemna ca musulmanii si croatii sa ramana sub dominatie sarba, sau sa-si proclame
independenta, ceea ce ar fi determinat scoaterea a 1,3 milioane de sarbi din Iugoslavia impotriva dorintei lor. In
mod firesc, Croatia se opunea ferm primei variante, Serbia nu o putea accepta pe cea de-a doua. Avand falsa
impresie ca puterile occidentale vor putea garanta suveranitatea Bosniei-Hertegovina, presedintele Izetbegovic a
facut primul pas catre independenta, organizand un referendum la 29 februarie, boicotat de sarbii bosniaci, care
militau pentru un nou stat sarbo-bosniac, Republica Srpska. Nu era primul lider care se insela; in orice caz,
Serbia a primit un pretext pentru a ataca. Din totalul populatiei Bosniei, 41% erau musulmani, 31% sarbi, 18%
croati; fortele paramilitare ale sarbilor si croatilor erau foarte active si se pregatisera de conflict cu mult timp
inainte. Conflictul s-a extins in aprilie 1992, cand Sarajevo a devenit oras asediat. A fost cel mai lung asediu din
istoria moderna: 5 aprilie 1992 - 29 februarie 1996. In iulie 1992, sarbii controlau 70% din teritoriul Bosniei.

In ianuarie 1993, comunitatea internationala a propus un plan in zece puncte, cunoscut sub numele de planul
Vance-Owen, prin care Bosnia sa fie impartita in 10 cantoane, un mixt de etnii si religii prin care sa se evite
formarea a trei sfere de influenta etnic-confesionale. Croatii bosniaci au acceptat; autoritatile bosniace, desi nu
foarte entuziaste initial, au fost de acord la randul lor cu propunerea de pace. Sarbii bosniaci au respins insa
planul in mai 1993, pe de-o parte temandu-se de un control croato-musulman asupra autoritatii centrale din
Bosnia, pe de alta considerand ca superioritatea militara de care dispuneau facea compromisul inutil. In plus,
planul Vance-Owen presupunea renuntarea la coridorul din nordul Bosniei care lega Serbia de zonele sale de
influenta, coridor la care indeosebi sarbii bosniaci nu doreau sa renunte.

In aprilie 1993, lupte intense au izbucnit in centrul provinciei intre croati si musulmani. Desi fusesera pana
atunci aliati, croatii bosniaci anticipau implementarea planului Vance-Owen si avansasera impotriva fortelor
musulmane in Hertegovina. Orasul Mostar a fost practic distrus in timpul luptelor, cu atrocitati din ambele parti,
care au primit putina atentie din partea mass-media internationala, spre deosebire de cele organizate de catre
sarbi.
Implicarea NATO in conflictul din Bosnia
La mijlocul anului 1993, sanctiunile economice impuse de Consiliul de Securitate Serbiei si Muntenegrului la 1
iunie 1992 au inceput sa aiba efectul scontat. Pentru Milosevic, prioritatea a devenit nu atat controlul unor noi
teritorii, cat ridicarea sanctiunilor. In februarie 1994, un proiectil de mortar a explodat intr-o piata aglomerata
din Sarajevo, impactul la nivelul opiniei publice fiind puternic. NATO a adresat un ultimatum fortelor sarbe,
cerandu-le sa renunte la armamentul greu din zona de excluziune din jurul orasului Sarajevo, in caz contrar
Alianta fiind pregatita sa foloseasca lovituri aeriene. Rusia a profitat de situatie si de relatiile cu Serbia
propunand sa inlocuiasca fortele sarbe din zona de excluziune cu forte de mentinere a pacii.

O importanta initiativa americana a vizat incetarea ostilitatilor dintre croati si musulmani. In martie 1994, cu
ajutorul influentei pe care Germania o avea pe langa regimul croat, s-a cristalizat o noua entitate politica,
Federatia croato-musulmana. A fost creat un nou grup de mediere, format din diplomati din Statele Unite,
Rusia, Franta, Marea Britanie si Germania, care a propus un alt plan de pace in iulie 1994. Conform acestuia,
51% din teritoriul bosniac revenea noii Federatii croato-musulmane si 49% sarbilor bosniaci, in conditiile in
care cei din urma controlau, asa cum am precizat, 70% din teritoriu. Liderii sarbilor bosniaci au fost avertizati ca
sanctiunile economice impuse deja impotriva principalului aliat, Serbia, vor fi inasprite. Guvernul bosniac, desi
initial a criticat procentul de teritoriu alocat sarbilor, a fost presat sa accepte. Si Belgradul a fost de acord, dar
sarbii bosniaci l-au respins, o decizie caracterizata de Milosevic drept ,,fara sens si absurda", o dovada a
deteriorarii relatiilor intre presedintele Serbiei si liderul sarbilor bosniaci, dr. Radovan Karadzic.

Intre timp, conflictul evolua in favoarea fortelor anti-sarbe. Ajutorul primit de musulmani din partea Iranului si
a statelor din Golf, inarmarea in secret a fortelor croate de catre administratia americana, toate echilibrau balanta
pe campul de lupta, in conditiile in care sarbii dispuneau de superioritate atat din punct de vedere numeric, cat si
in privinta dotarii. Intre aliati occidentali exista si o diferenta de opinii: daca Statele Unite percepeau conflictul
prin prisma unei agresiuni sarbe, impotriva careia sugerau sa se foloseasca fortele NATO, preferabil prin
lovituri aeriene, iar un acord de pace ar fi trebuit sa cuprinda invariabil o diminuare a cererilor sarbesti, marile
puteri europene aveau o viziune mult mai ampla asupra razboiului, considerat un conflict civil cu adanci
radacini istorice, solutia constand in capacitatea de a aduce la acelasi numitor comun toate partile implicate.
 FOTO:

Presedintele Slobodan Milosevic al Republicii Federale Iugoslavia, presedintele Alija Izetbegovic al Republicii
Bosnia-Hertegovina si presedintele Franjo Tudjman al Republicii Croatia semneaza acordurile de Pace de la
Dayton. Negocierile s-au desfasurat la baza aeriana Wright-Patterson, intre 1-21 noiembrie 1995. Negocierile a
pus capat conflictului rezultat din dezmembrarea Republicii Iugoslavia. Acordurile de la Dayton au deschis
calea pentru semnarea ,,Acordului-cadru general pentru pace in Bosnia si Hertegovina" la 14 decembrie, la
Palatul Elysee din Paris.

In vara anului 1995, fortele sarbe au asediat enclavele musulmane din Srebrenita, Zepa si Bihac. La 28 iulie,
10.000 de trupe croate au atacat unitatile care asediau Bihac. La 4 august, croatii au lansat un alt atac in regiunea
Krajina, ceea ce a dus la un exod de circa 200.000 de sarbi bosniaci; in doar trei zile, croatii au cucerit regiunea
pe care sarbii o controlau din 1991. Fortele croate si bosniace au inceput apoi avansul spre centrul Hertegovinei.

In perspectiva alegerilor prezidentiale din 1996, Clinton era decis sa-si impuna punctul de vedere in fata aliatilor
europeni si sa grabeasca incheierea razboiului. La 29 august 1995, dupa ce la Sarajevo bombele sarbe au ucis 38
de civili, liderii europeni au cedat si pentru prima oara NATO a lansat un atac aerian de mare amploare, cu peste
60 de avioane, impotriva unor tinte ale sarbilor bosniaci. La 8 septembrie, Bosnia, Croatia si Serbia au acceptat
propunerile americane de incetare a focului. La 26 septembrie, la New York, partile implicate in conflict au
convenit asupra conceptului de Bosnia - stat cu o constitutie federala, acceptand principii constitutionale precum
presedintie, parlament, curte constitutionala si alegeri libere. La 5 octombrie a fost convenita o incetare a focului
care a intrat in vigoare la 12 octombrie 1996. Razboiul s-a incheiat prin acordul de la Dayton; versiunea finala a
fost semnata la Paris, la 14 decembrie 1995. Estimarile pierderilor variaza; surse recente sugereaza aproximativ
100.000 de morti. Problema iugoslava avea, insa, sa ramana deschisa si sa cunoasca curand o noua escaladare a
conflictului, de aceasta data in regiunea Kosovo.
Misiuni ale NATO in fosta Iugoslavie 1992-1999
Prima interventie militara a NATO de la crearea sa in 1949 a avut loc 46 de ani mai tarziu, in august 1995, in
cadrul Operation Deliberate Force, o operatiune aeriana dusa in cooperare cu trupele Fortelor de Protectie ale
ONU impotriva capabilitatilor militare ale armatei sarbilor bosniaci, care amenintau asa-numitele ,,safe areas"
create de ONU in timpul razboiului din Bosnia. Misiunea s-a desfasurat intre 30 august si 20 septembrie 1995,
folosindu-se 400 de aparate de zbor si 5000 de oameni din 15 natiuni. Aflata sub comanda amiralului Leighton
Smith, misiunea a vizat 338 de tinte ale sarbilor bosniaci asupra carora au fost lansate 1026 de bombe, cu
pierderi materiale minime. Fortele sarbilor bosniaci au reusit sa doboare un aparat Mirage 2000D la 30 august
1995, iar cei doi piloti, locotenentul Jose Souvignet si capitanul Frederic Chiffot au fost eliberati din captivitate
in decembrie, dupa semnarea Acordului de Pace de la Dayton.

FOTO: Un

avion F-16C apartinand US Air Force revine la baza aeriana Aviano din Italia, dintr-o misiune in sprijinul
loviturilor aeriene ale NATO impotriva Armatei Republicii Srpska.

Patru ani mai tarziu, la 24 martie 1999, dupa escaladarea conflictelor etnice in provincia Kosovo, NATO a
declansat atacuri aeriene asupra Iugoslaviei, vizand pozitiile militare sarbe din provincie. Aflata in inima
regatului Serbiei in evul mediu, provincia a fost cucerita de turcii otomani in 1389, dupa infrangerea Serbiei in
batalia de pe Campia Mierlei (Kosovo Polje). In 1913, cand Kosovo a revenit Serbiei, etnicii albanezi
devenisera majoritari, iar sub conducerea lui Tito, incepand cu anul 1974 regiunea a beneficiat de o autonomie
extinsa. Politica de limitare a autonomiei, dusa de Slobodan Milosevici, a dus la escaladarea conflictelor
interetnice, indeosebi intre Armata de Eliberare din Kosovo si politia sarba, care s-a transformat in 1999 intr-un
conflict deschis. La 18 martie 1999, negocierile de pace de la Paris au esuat, dupa ce delegatia sarba a refuzat sa
semneze un acord prin care sa recunoasca autonomia regiunii Kosovo si trimiterea de trupe NATO pentru
mentinerea acordului. Doua zile mai tarziu armata sarba declansa o ofensiva pe scara larga in regiune, iar la 24
martie NATO incepea bombardamentele aeriene.
 FOTO:

Epava unui MiG-29 iugoslav doborat Ugljevik, 25 martie 1999.

In afara pozitiilor militare ale armatei sarbe, campania aeriana a vizat cladiri guvernamentale si infrastructura
pentru a destabiliza regimul Milosevici. Operatiunile aeriene au fost suspendate la 11 iunie 1999, cand Serbia a
acceptat un acord de pace care prevedea retragerea fortelor sarbe din provincie si inlocuirea lor cu trupe NATO
de mentinere a pacii. Cu exceptia a doi piloti americani decedati in timpul unei misiuni de antrenament in
Albania, nu au existat alte pierderi de vieti omenesti in timpul celor 78 de zile ale operatiunii. Au existat si
incidente nefericite care au dus la moartea unor refugiati albanezi, membri ai Armatei de Eliberare din Kosovo
si civili albanezi. Cel mai controversat incident a fost bombardarea ambasadei Chinei din Belgrad, la 7 mai
1999, care a dus la moartea a trei jurnalisti chinezi si a declansat o criza in relatiile bilaterale chinezo-americane.
La 12 iunie, fortele NATO au patruns in Kosovo din Macedonia; in aceeasi zi, trupe ruse au debarcat in Pristina,
capitala regiunii Kosovo, fortand Alianta Nord-Atlantica sa accepte o ocupare comuna a provinciei. Milosevici
a fost rasturnat de la putere in octombrie 2000 si a decedat la 11 martie 2006, intr-o inchisoare olandeza, cu
putin inainte ca procesul in care era acuzat de crime impotriva umanitatii sa se incheie.
Relatia dintre Romania si Alianta Nord-Atlantica se gasea in acel moment in plina evolutie. La summit-ul
NATO de la Madrid din iulie 1997, in cadrul caruia Republica Ceha, Ungaria si Polonia au primit invitatia de a
se alatura Aliantei, comunicatul final confirma continuarea procesului de largire, textul nominalizand Romania
printre statele candidate. Dupa ce in octombrie 1998, Parlamentul a aprobat cererea NATO ca avioanele Aliantei
sa poata utiliza spatiul aerian al tarii noastre pentru posibile operatiuni militare impotriva Iugoslaviei, numai in
situatii exceptionale si de urgenta, la 18 aprilie 1999 NATO solicita deschiderea spatiului aerian pentru
avioanele sale. La 20 aprilie, Consiliul Suprem de Aparare a Tarii si Guvernul Romaniei au dat curs acestei
solicitari, iar la 22 aprilie Parlamentul acorda, la randul sau, autorizatia de folosire a spatiului aerian.

Sprijinul acordat Aliantei a reprezentat un moment important in evolutia relatiilor NATO-Romania; intre 23-25
aprilie 1999 s-a desfasurat summit-ul NATO de la Washington, in cadrul caruia a fost prezentat Membership
Action Plan, care a pus bazele unui mecanism de pregatire si evaluare individuala a tarilor candidate, unul dintre
pasii importanti ai Romaniei pe drumul spre integrarea in Alianta.

Articolul a fost publicat initial pe Defence Matters.

Bibliografie:

David Anderson, The Collapse of Yugoslavia: Background and Summary, Research Paper nr. 14, 1995-1996.
The implications of the Yugoslav crisis for Western Europees Foreign Relations, Chaillot Papers, nr. 17 -
octombrie 1994.
Florian Bieber, The Conflict in former Yugoslavia as a ,,Fault Line War"a, Balkanologie (Revue d etudes
pluridisiplinaires), vol. III, nr. 1, juillet 1999.