Facultatea de Economie si Adm

Pot fi distinse următoarele trei forme de deflaţie:

- deflaţie monetară;
- deflaţia financiară;
- deflaţia reală.
Deflaţia montară se caracterizează prin diminuarea mijloacelor de plată în circulaţie, deci prin
reducerea cantităţii de monedă aflată la dispoziţia agenţilor economici.
Deflaţia financiară corespunde contractării creditului disponibil acordat prin sistemul bancar.
Principala manifestare a acestor două forme de deflaţie este scăderea preţurilor bunurilor şi
serviciilor precum şi a preţului activelor reale.
Deflaţia reală este sinonimă cu reducerea activităţii economice, acesta fiind un alt termen
utilizat pentru a desemna recesiunea care însoţeşte, în general, deflaţia monetară sau financiară.
Prin termenul deflaţie sunt desemnate toate scăderile considerabile ale preţurilor indiferent de
cauzele lor, sau de efecte. Rata deflaţiei poate fi definită şi ca rata anuală de scădere a nivelului
general al preţurilor, fiind, în alţi termeni, o rată a inflaţiei negative.
Pot fi diferenţiate două niveluri de deflaţie: deflaţia deschisă şi deflaţia târâtoare.
Până la cel de al II-lea Război Mondial, episoadele deflaţioniste s-au caracterizat prin fenomene
de diminuare a preţului şi a cantităţii de monedă în circulaţie, rambursarea datoriei publice,
reducerea cheltuielilor publice, contractarea creditelor private şi diminuarea veniturilor şi ale
cererii nominale totale.
În anii ’90 s-au manifestat aceleaşi fenomene, într-o formă modificată: o scădere a
inflaţiei dar nu o diminuare a preţurilor, o încetinire a vitezei de circulaţie, dar nu o diminuare a
masei monetare, o frânare a creşterii veniturilor, dar nu o diminuare a lor, o încetinire a creşterii
economice, dar nu o recesiune. Această formă a deflaţiei, care s-a manifestat în ţările membre ale
U.E. la începutul anilor ’90, a fost desemnată deflaţie târâtoare.
În forma sa clasică mecanismul deflaţiei nu a fost însă realizat niciodată. Din punct de vedere
istoric, se cunosc numeroase cazuri care s-a încercat aplicarea unei politici deflaţioniste, însă în
pofida eforturilor dificile şi susţinute care s-au depus, politicile respective au eşuat de fiecare
dată.
Explicaţia rezidă în faptul că pentru a putea aplica o politică deflaţionistă, este necesar ca
populaţia şi ceilalţi utilizatori de monedă să accepte o disciplină foarte riguroasă adică să renunţe
la obiceiurile dobândite în perioada de aparentă facilitate, caracteristică inflaţiei. Or, de regulă,
lumea se simte bine într-o situaţie de facilitate, chiar dacă această facilitate înseamnă, de fapt,
posibilitatea de a efectua cheltuielile inflaţioniste care distrug moneda. De aceea, în momentul în
care se formulează cerinţa limitării sau chiar opririi totale a cheltuielilor inflaţioniste autorităţile
se confruntă cu o puternică rezistenţă psihologică. Iar această rezistenţă este cu atât mai eficace,
cu cât ţara în cauză trăieşte într-un regim mai democratic, în care autorităţile depind de votul
populaţiei căreia îi cer restrângerea la maxim a satisfacerii trebuinţelor materiale. Astfel, într-un
regin democratic, este imposibil ca politica deflaţionistă să fie decisă prin consultarea
electoratului. De aceea, singura soluţie rămasă - cu excepţia instaurării unui regim politică de
mână forte - este educarea publicului. Democraţia însăşi trebuie să facă educaţia necesară,
ajutând populaţia să înţeleagă că o perioadă de restrângere este succeptibilă să ducă la
însănătoşirea morală. Desigur, o asemenea educaţie este, mai uşoară în domeniul vieţii
individuale, însă în domeniul vieţii sociale a unui popor este infinit mai dificilă. Din această
cauză, autorităţile au eşuat, de regulă, în încercările lor de deflaţie, ceea ce a dus la continuarea
inflaţiei şi la tot ceea ce se ştie că a urmat.

2.1.2 Efectele deflaţiei

- deflaţia diminuează consumul în favoarea economisirii;

- majorează povara datoriei publice;
- antrenează o scădere a valorii patrimoniilor;
- majorează ratele reale ale dobânzii.

2.1.3 Cauzele deflaţiei

Diminuarea masei monetare, respectiv diminuarea volumului acesteia sau a vitezei de

circulaţie poate sta la baza deflaţiei. De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea, termenul deflaţie a corespuns acestei abordări în sensul că s-a contractat cantitatea de
monedă emisă de banca centrală (biletele de bancă, avansuri către
stat);

2
Restricţiile în distribuirea creditelor.
Deflaţia reprezintă rezultatul unei politici de limitare a creditului, dusă la extreme.Orice restricţie
puternică şi durabilă în distribuirea creditelor, indiferent că se datorează unei restricţii monetare
sau unei atitudini deliberate a băncilor este de natură să conducă la o situaţie deflaţionistă.
Creşterea ratelor reale de dobândă.
În decursul anilor ’80, acest fenomen a dobândit o nouă amploare şi a fost considerat că
a stat la baza stagflaţiei economice. Creşterea ratelor de dobândă conduce la situaţii deflaţioniste,
întrucât descurajează investiţiile şi cumpărările de titluri, deci se reduce activitatea economică.
De asemenea, rata dobânzii sporite reprezintă semnul unei politici
monetare restrictive care conduce la efecte deflaţioniste.
Politica valutară
Statele practică, deseori politica, unei monede puternice sub presiunea băncilor centrale, cu
scopul de a reduce dezechilibrele externe de natură inflaţionistă. Această politică a monedei
puternice constă într-o revalorizare a valorii externe a monedei şi este obţinută, fie printr-o
contractare a cantităţii de monedă, fie prin creşterea ratelor de dobândă.
Îndatorarea excesivă
Creditul este necesar pentru dezvoltarea activităţii economice dar suscită rambursarea capitalului
şi a cheltuielilor financiare, care devine o povară pe măsură ce îndatorarea devine excesivă.
Recurgerea la credite susţine creşterea economică într-o primă etapă, dar
exercită o influenţă deflaţionistă.
Preferinţa pentru lichiditate
Atunci când la nivelul agenţilor economici şi populaţiei se manifestă o puternică preferinţă
pentru lichiditate, aceasta nu conduce la scăderea ratei de dobândă, în măsura în care lipseşte
încrederea în viitor, iar perspectivele blochează orice investiţie. Economia
stagnează, iar deflaţia se manifestă.

2.1.4 Politica deflaţionistă presupune:

- diminuarea cheltuielilor publice
- diminuarea ofertei de monedă
- creşterea impozitelor
- creşterea ratei dobânzilor

3
- subvenţionarea cercetării şi dezvoltării
- controlul temporar al preţurilor
- promovarea concurenţei

2.1.5 Gata cu Inflaţia sau Deflaţia?

Propunerea concretă pentru viitorul apropiat şi ocazia pentru examinarea unui plan de o
anvergură mult mai mare este ca: “Ţările Pieţei Comune, de preferinţă, împreună cu ţările
europene neutre, să se oblige reciproc printr-un tratat oficial să nu plaseze nici un obstacol pe tot
cuprinsul teritoriilor în calea liberului schimb al monedelor naţionale sau a practicilor similare
din domeniul bancar, de către orice instituţie legal constituită într-unul din aceste teritorii.”
Aceasta ar însemna, în principal, abolirea oricărei reglementări privind schimburile sau miscarea
banilor între ţări, precum şi deplina libertate de a utiliza orice monedă în scopul încheierii de
contracte si efectuării contabilităţii.
Nici creşterea şi nici scăderea generală a preţurilor nu pare posibilă în circumstanţe normale, atăt
timp căt mai multor emitenţi de monede diferite li se permite să concureze liber, fără indiferenţa
guvernului. Întotdeauna vor exista unul sau mai mulţi emitenţi care vor găsi avantajos să regleze
oferta propriei sale monede, astfel încât să-şi păstreze valoarea constantă în raport cu preţul
agregat al unui coş de mărfuri larg folosite. Aceasta ar forţa rapid orice emitent neglijent să
stopeze fluctuaţia valorii propriei monede, doar dacă nu ar dori să fie eliminat de pe piaţă sau să-
şi vadă valoarea monedei prăbuşindu-se la 0.

2.1.6 Împiedicarea deflaţiei generale

Experienţa arată că, în condiţiile unei incertitudini sau îngrijorări severe privind viitorul,chiar
rate ale dobănzii foarte scăzute nu pot impiedica restrângerea volumului creditelor acordate de o
bancă.
O bancă emitentă n-ar întămpina nici o dificultate în a plasa mai mulţi bani într-un moment în
care oamenii doresc să păstreze multe lichidităţi. Pe de altă parte, banca emitentă n-ar dori să-şi
asume obligaţia de a menţine prin răscumpărare o valoare a propriei monede mai ridicată decât

4
cea la care a emis-o.Pentru a menţine investiţiile profitabile, banca ar fi probabil mânată să
cumpere titluri purtătoare de dobândă şi, în consecinţă, să înmăneze bani în numerar indivizilor
ce caută alte investiţii precum şi să coboare ratele dobânzii pe termen lung, ambele măsuri având
un efect similar. O instituţie cu o foarte largă circulaţie a monedei ar putea să găsească avantajos
să cumpere şi să stocheze cantităţi din bunurile reprezentate în indicele preţurilor, a căror valori
tinde să scadă cel mai puternic.
Aceasta ar ajunge pentru a contracara eventuala tendinţă descendentă a nivelului preţurilor
produsă de procesul economic, iar realizarea acestui efect este probabil tot ceea ce se poate
obţine printr-un management al monedei.
Atâta vreme cât condiţiile generale pentru conducerea eficientă a întreprinderii capitaliste stăruie,
concurenţa ar oferi o monedă care să deranjeze cât mai puţin probabil funcţionarea sa.