CAPITOLUL VII

ELEMENTE DE DREPT PENAL

- Partea specială -

SecŃiunea 1: Elemente introductive. NoŃiune

Faptele de pericol social, componente ale fenomenului criminalităŃii, sunt

declarate de legea penală ca infracŃiuni. Aceste fapte se manifestă în forme deosebit de
variate şi caracteristice.
În această diversitate de manifestare fiecare faptă prin care se aduce atingere
unor relaŃii, valori sau interese sociale, politice, economice, morale cuprinde un anumit
conŃinut specific, anumite trăsături definitorii, care îi determină o individualitate
infracŃională proprie.
Pentru înlăturarea sau reducerea manifestărilor antisociale, prin mijloacele
dreptului penal, este necesară încriminarea prin lege a fiecărei fapte de pericol social ca
infracŃiune.
Pentru aceasta, norma juridică penală conŃine, potrivit structurii sale, o
dispoziŃie de incriminare, prin care stabileşte conŃinutul specific al fiecărei infracŃiuni în
parte, prin urmare se defineşte conŃinutul juridic al fiecărei infracŃiuni, în mod general şi
abstract.
În dreptul penal român, legea incriminează ca infracŃiune numai acea faptă care
prezintă pericol social, respectiv aduce atingere valorilor puse sub ocrotirea legii penale
şi care presupune ca sancŃiune o pedeapsă.
Pe lângă conŃinutul infracŃional variat, faptele de pericol social declarate prin
lege infracŃiuni, prezintă şi un grad de pericol social abstract, care variază de la o
infracŃiune la alta şi pentru stabilirea acestui grad de pericol social al faptei incriminate,
legiuitorul stabileşte pentru fiecare infracŃiune în parte pedeapsa corespunzătoare.

298
 Deci, norma penală conŃine, în structura sa, pe lângă dispoziŃia de incriminare
şi o dispoziŃie de sancŃionare, prin aceasta din urmă stabilindu-se felul pedepsei şi
limitele speciale ale acesteia.
Din cele expuse rezultă că dreptul penal conŃine, pe lângă normele părŃii
generale şi o categorie de norme, care determină faptele de pericol social ce constituie
infracŃiuni, reglementează conŃinutul specific al fiecărei infracŃiuni şi stabilesc
pedepsele aplicabile pentru fiecare infracŃiune. Aceste norme se mai numesc şi norme
de parte specială şi, în totalitate, alcătuiesc partea specială a dreptului penal.
Prin urmare, dreptul penal - partea specială cuprinde ansamblul normelor
juridice prin care se stabilesc faptele de pericol social considerate infracŃiuni şi
pedepsele aplicabile celor vinovaŃi de încălcarea lor.
În teoria dreptului penal român, partea generală şi partea specială a dreptului
penal reprezintă părŃile componente ale unei ramuri unitare de drept - dreptul penal.

SecŃiunea 2: Obiectul

Dreptul penal, ca ramură unitară de drept, are ca obiect reglementarea

raporturilor juridice de drept penal care izvorăsc din săvârşirea infracŃiunii şi care se
stabilesc între stat, societate şi persoanele care săvârşesc infracŃiuni, în scopul apărării
societăŃii împotriva infracŃiunilor, prin aplicarea de pedepse şi alte măsuri penale, în
cazurile şi condiŃiile prevăzute de lege.
Ca parte componentă a dreptului penal, partea specială are ca obiect
determinarea faptelor de pericol social care aduc atingere intereselor de stat, ordinii de
drept, drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor, pe care le consideră infracŃiuni,
precum şi stabilirea felului şi limitelor speciale ale pedepselor sau a măsurilor penale ce
urmează să fie aplicate pentru sancŃionarea acelor infracŃiuni.

299
 SecŃiunea 3: Partea specială a dreptului penal şi legalitatea

Legalitatea este un principiu potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică
este obligată să respecte în activitatea sa legea.
Respectarea acestui principiu din punct de vedere al dreptului penal trebuie
privită sub două aspecte: partea specială a dreptului penal, prin rolul şi funcŃia sa, este
un instrument puternic de apărare a legalităŃii, normele sale servind la incriminarea ca
infracŃiuni a unor fapte de pericol social care constituie grave încălcări ale legalităŃii în
diferitele domenii de activitate socială pentru sancŃionarea cărora este necesară aplicarea
unor pedepse. În acest înŃeles, orice infracŃiune reprezintă o încălcare a legalităŃii, un
ilicit penal; respectarea legalităŃii din punct de vedere al dreptului penal se referă la
însăşi respectarea normelor dreptului penal de către organele de urmărire penală şi de
către instanŃele judecătoreşti.
Aceste organe au sarcina specială:
- să sancŃioneze faptele de încălcare a legalităŃii de către cetăŃeni
- au datoria să respecte cu stricteŃe legalitatea în îndeplinirea sarcinii de
administrare a justiŃiei.
În realizarea acestei din urmă sarcini trebuie realizată o justă calificare sau
încadrare juridică a faptelor concrete săvârşite, ca infracŃiuni, precum şi prin
sancŃionarea acestor fapte în limitele pedepselor prevăzute de lege.
Calificarea sau încadrarea juridică a unei anumite fapte constă în identificarea
normei penale care defineşte conŃinutul specific al unei infracŃiuni raportat la fapta
concretă şi a stabili că persoana care a săvârşit acea faptă a comis o anumită infracŃiune.
Astfel, calificarea sau încadrarea juridică a unei fapte ca infracŃiune este o operaŃie de
“concretizare” a legii penale.
O corectă încadrare juridică, care trebuie realizată atât de organele de urmărire
penală, dar mai ales de instanŃa de judecată, depinde de mai mulŃi factori şi anume:
- de stabilirea exactă a stării de fapt, adică de determinarea completă şi
amănunŃită a faptei concrete săvârşite de învinuit sau inculpat, pe baza
probelor administrate în procesul penal;

300
 - de cunoaşterea temeinică a normelor penale şi mai ales a trăsăturilor
conŃinutului specific al infracŃiunilor prevăzute de normele părŃii
speciale a dreptului penal;
- de priceperea sau deprinderea de a aplica legea penală, adică de priceperea
sau aptitudinea de a identifica, în starea de fapt stabilită pe baza
probelor administrate în cauză, împrejurările de fapt esenŃiale care
corespund trăsăturilor conŃinutului legal specific al unei anumite
infracŃiuni.
Orice deficienŃă cu privire la oricare din aceşti factori conduc la o greşită
calificare a faptelor, încălcând astfel legalitatea în procesul de înfăptuire a justiŃiei.
Greşita calificare sau încadrare juridică a faptelor se poate prezenta schematic
sub următoarele forme:
- fapta inculpatului se consideră infracŃiune, deşi în realitate nu are acest
caracter (fie că faptei îi lipseşte vreuna din trăsăturile conŃinutului
infracŃiunii, fie că la baza calificării juridice a faptei ca infracŃiune se
află a stare de fapt greşit stabilită);
- fapta se califică a fi o anumită infracŃiune, deşi în realitate ea constituie o
altă infracŃiune, astfel că făptuitorul este tras la răspundere penală şi
sancŃionat pentru o altă infracŃiune mai uşoară sau mai gravă;
- fapta nu se consideră infracŃiune, deşi în realitate ea constituie o altă
infracŃiune, ceea ce conduce la greşita achitare a unor persoane în
realitate vinovate.
Prin urmare, rezultă că o justă calificare juridică implică exigenŃă, fermitate, o
bună cunoaştere a legii, aptitudini native sau formate în timp din partea fiecărui lucrător
al organelor de justiŃie.

301
 SecŃiunea 4: Definirea conŃinutului infracŃiunii în legea penală

În ştiinŃa dreptului penal s-a discutat dacă este necesar, din punct de vedere
tehnico-juridic, ca legea penală să definească în mod complet şi amănunŃit conŃinutul
specific al fiecărei infracŃiuni sau este suficientă doar o indicare sumară a acestuia.
S-au conturat două teorii principale:
A. Teoria determinării sumare a conŃinutului infracŃiunii - potrivit căreia nu
se consideră necesar ca legea penală să descrie amănunŃit conŃinutul fiecărei infracŃiuni
în parte, nici să se definească unele noŃiuni juridice îndeobşte cunoscute (ca de exemplu
furt, funcŃionar, viol etc.), ci ar fi suficient ca infracŃiunea să fie indicată în norma
penală într-o formă cât se poate de concisă, sumară, succintă.
Codul penal în vigoare nu împărtăşeşte această teorie, şi pe lângă acest
argument, considerăm că o astfel de teorie nu poate fi îmbrăŃişată, întrucât s-ar ajunge la
formulări prea generale şi vagi, susceptibile de a crea dificultăŃi de interpretare şi ar
putea apare abuzul şi arbitrarul în aplicarea legii penale.
B. Teoria definirii amănunŃite a conŃinutului infracŃiunii - potrivit căreia
legea penală trebuie să conŃină o descriere amănunŃită precisă şi completă a conŃinutului
fiecărei infracŃiuni în parte.
Această teorie este adoptată de Codul Penal român în vigoare, faptele
incriminate fiind precis, clar, amănunŃit şi complet arătate în cuprinsul normei penale,
astfel că se asigură o uşoară şi exactă cunoaştere a legii penale de către toŃi cetăŃenii,
precum şi aplicarea uniformă şi cu fermitate a legilor de către organele chemate să
acŃioneze împotriva celor care săvârşesc infracŃiuni.
Legea penală presupune unele calităŃi de formă indispensabile - claritate,
simplitate, concizie - calităŃi realizate prin definirea amănunŃită a fiecărei infracŃiuni.

302
 SecŃiunea 5: Sistemul părŃii speciale a dreptului penal

Partea specială a dreptului penal este organizată pe baza unui anumit sistem.
Prin sistemul părŃii speciale a dreptului penal se înŃelege clasificarea sau
gruparea în anumite categorii, grupe, subgrupe etc., a tuturor infracŃiunilor prevăzute de
legislaŃia penală în vigoare.
Rezultă că sistemul părŃii speciale a dreptului penal reprezintă ansamblul
sistematizat al infracŃiunilor prevăzute în normele penale cuprinse în Codul penal şi în
legile speciale în vigoare.
Criteriile de alcătuire a sistemului părŃii speciale a dreptului penal
Clasificarea infracŃiunilor trebuie să se efectueze pe baza unui criteriu unic,
pentru realizarea unei prime clasificări, putându-se face apoi, în cadrul fiecărei
clasificări, diviziuni primare şi alte clasificări interioare pe baza unor criterii secundare.
A) Prima clasificare (diviziunea primară) a infracŃiunilor constă în repartizarea
acestora în categorii de infracŃiuni, după criteriul de bază al alcătuirii sistemului părŃii
speciale a dreptului penal. Astfel, în raport de genul relaŃiilor social-juridice care
formează obiectul lor juridic generic (relaŃiile privând ocrotirea persoanei, privând
patrimoniul etc.), infracŃiunile prevăzute de legislaŃia penală sunt grupate în diferite
categorii de infracŃiuni (infracŃiuni contra persoanei, infracŃiuni contra patrimoniului
etc.).
B) A doua clasificare (diviziunea secundară) a infracŃiunilor constă în
subclasificarea infracŃiunilor dintr-o categorie în două sau mai multe grupe de
infracŃiuni, pe baza unor trăsături comune specifice acelor grupe (crimele şi delictele
contra persoanei se clasifică în 12 grupe, crimele şi delictele contra intereselor publice
în 3 grupe etc.).
C) Alte clasificări. În afara acestor clasificări legislative, doctrina şi ştiinŃa
penală poate proceda şi la alte clasificări, fie adoptând criterii doctrinare de clasificare,
diferite de criteriile legislative adoptate de legiuitor, fie completând clasificările
legiuitorului cu alte clasificări noi.

303
 ŞtiinŃei dreptului penal îi revine sarcina ca, Ńinând seama de dispoziŃiile codului
penal şi ale legilor speciale, precum şi de exigenŃele unei clasificări ştiinŃifice, să
elaboreze schema de clasificare a tuturor infracŃiunilor prevăzute de legislaŃia penală în
cadrul unui sistem unitar al părŃii speciale a dreptului penal.

SecŃiunea 6: Denumirea infracŃiunilor

Adoptarea unor denumiri a diferitelor infracŃiuni este de mare utilitate atât

teoretică, cât şi practică, întrucât se poate face o mai precisă individualizare şi mai
uşoară indicare a infracŃiunilor, stabilirea terminologiei juridice în sfera dreptului penal.
Denumirea juridică a infracŃiunilor trebuie să exprime natura specifică a faptei de
pericol social incriminată ca infracŃiune.
Denumirile se pot prezenta sub două forme:
- ca denumiri înglobate în textele normelor de incriminare, procedeu
utilizat în Codul penal anterior;
- ca denumiri marginale aşezate în dreptul textelor de incriminare.
Codul Penal român a adoptat forma denumirilor marginale, considerat ca
preferabil, întrucât face posibilă o mai bună utilizare a dispoziŃiilor din partea specială.

Exemple de denumiri, în funcŃie de marile categorii

În acest sens, în partea specială a Codului penal, infracŃiunile sunt grupate după
cum urmează:
- infracŃiuni contra siguranŃei statului (trădarea);
- infracŃiuni contra persoanei (omorul);
- infracŃiuni contra patrimoniului (furtul);
- infracŃiuni contra autorităŃii (ruperea de sigilii);
- infracŃiuni care aduc atingere unor activităŃi de interes public sau altor
activităŃi reglementate de lege (abuzul în serviciu);
- infracŃiuni de fals (falsuri în înscrisuri);

304
 - infracŃiuni la regimul stabilit pentru anumite activităŃi economice (specula);
- infracŃiuni care aduc atingere unor relaŃii privind convieŃuirea socială
(bigamia);
- infracŃiuni contra capacităŃii de apărare a României (lovirea superiorului);
- infracŃiuni contra păcii şi a omenirii (genocidul).

SecŃiunea 7: InfracŃiuni la regimul stabilit pentru anumite

activităŃi economice

7.1 DefiniŃie

InfracŃiunile economice reprezintă acea categorie de fapte penale, ce vizează în

esenŃă, relaŃii sociale cu conŃinut economic şi care produc consecinŃe directe în acest
domeniu prin modalităŃi specifice cum sunt: înşelăciunea, spălarea de bani, evaziunea
fiscală, bancruta frauduloasă, falsificarea.
Sintagma „infracŃiuni economice” cuprinde o gamă larga de infracŃiuni, cu
conŃinut şi complexitate diferită, care s-au diversificat odată cu dezvoltarea afacerilor
economice intra sau extranaŃionale.

7.2 Caracterizare generală

Referindu-ne doar la infracŃiunile prevăzute în Codul penal, care încalcă

regimul stabilit pentru unele activităŃi economice, vom putea constata că acestea au un
obiect juridic comun care constă în relaŃiile sociale privind corecta desfăşurare a
activităŃilor economice, comerciale şi financiare.
În mare parte, infracŃiunile privind anumite activităŃi economice au şi un obiect
material asupra căruia se desfăşoară activitatea făptuitorului (bunuri cumpărate în scop
de revânzare, bunuri rezultate în urma contrafacerii obiectului unei invenŃii etc.).

305
 Subiectul activ al acestor infracŃiuni este, de regulă, orice persoană fizică. Prin
excepŃie, la unele infracŃiuni este necesară o anumită calitate a celui care comite
infracŃiunea. Subiectul pasiv principal al acestor infracŃiuni este statul, iar subiecŃi
pasivi secundari sunt agenŃii economici ori persoanele fizice care sunt prejudiciate prin
comiterea uneia dintre aceste infracŃiuni.
Latura obiectivă a infracŃiunilor îndreptate împotriva activităŃilor economice,
sub aspectul elementului material, se realizează de regulă prin acŃiuni (uneori mai multe
acŃiuni alternative), pentru care sunt prevăzute, în anumite cazuri, unele cerinŃe
esenŃiale care trebuie îndeplinite. De obicei urmarea imediată a acŃiunilor desfăşurate
de făptuitor în săvârşirea acestor infracŃiuni constă într-o stare de pericol pentru
desfăşurarea normală a activităŃii economice, iar uneori se produce o vătămare directă a
valorilor ocrotite. Pentru întregirea laturii obiective este necesară şi legătura de
cauzalitate între acŃiunea desfăşurată şi rezultatul produs.
Latura subiectivă a acestor infracŃiuni se caracterizează prin forma de vinovăŃie
a intenŃiei directe sau indirecte, iar în unele cazuri doar a intenŃiei directe.
Desfăşurarea activităŃii infracŃionale – pentru anumite activităŃi economice sunt
susceptibile de acte de pregătire şi de tentativă. Actele de pregătire nu sunt sancŃionate,
iar tentativa este sancŃionată numai la infracŃiunile de înşelăciune la măsurătoare,
înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor şi nerespectarea dispoziŃiilor privând
importul de deşeuri şi rezidiuri. Consumarea acestor infracŃiuni are loc în momentul în
care acŃiunea fiind săvârşită, se produce urmarea periculoasă a faptei, adică starea de
pericol pentru relaŃiile sociale ocrotite de lege.
SancŃionarea – în raport cu gradul lor de pericol social, sunt sancŃionate cu
pedeapsa închisorii, ale căror limite variază de la o infracŃiune la alta. În unele cazuri
legiuitorul a prevăzut amenda ca alternativă a pedepsei închisorii( în cazul contrafacerii
obiectului unei invenŃii, al punerii în circulaŃie a produselor contrafăcute şi al
concurenŃei neloiale).

306
 7.3 Categorii de infracŃiuni economice, stabilite după modul de reglementare

InfracŃiunile de natură economică şi/sau cu consecinŃe în domeniul economic,

prevăzute în Codul penal, sunt următoarele :
- furt de energie, semnal TV;
- înşelăciune folosind internetul;
- înşelăciunea în convenŃii;
- emiterea unui C.E.C. fără disponibil în cont;
- emitere bilet la ordin fără acoperire în contul bancar;
- fals în declaraŃii;
- falsificarea unui act ca mijloc de săvârşire a infracŃiunii de înşelăciune;
- punere în circulaŃie de bancnote falsificate;
InfracŃiunile de natură economică , prevăzute în legi speciale, sunt :
- evaziunea fiscală;
- bancruta frauduloasă;
- folosirea cu rea - credinŃă a bunurilor sau creditului de care se bucură
societatea comercială;
- concurenŃa neloială;
- înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor;
- uzul de fals specific vamal;
- punere în circulaŃie a instrumentelor de plată electronice falsificate;

7.4 Definirea unor infracŃiuni economice care sunt mai frecvent întâlnite în
practica judiciară. Prezentare sintetică a elementelor constitutive.

Furtul de energie, semnal TV

Constituie fapta de a sustrage, cu ajutorul unei instalaŃii improvizate, semnal
TV care reprezintă o energie electromagnetică ce poate fi măsurată, unitatea de măsură
fiind MHz, energie care are o valoare economică determinată, în principal, de
cheltuielile cu captarea, prelucrarea şi retransmiterea semnalului.

307
 Subiectul activ al infracŃiunii poate fi orice persoană.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică autorizată, care plăteşte
drepturile de autor privind exploatarea energiei respective sau semnalului TV, ori cea
care exploatează acest sistem.
Obiectul juridic special îl constituie relaŃiile social economice cu privire la
dreptul de exploatare şi gestionare a energiei ori semnalului TV.
Latura obiectivă
Fiind o infracŃiune comisivă, prin natura sa, latura obiectivă constă în acŃiunea
făptuitorului de a sustrage energie sau semnal TV folosindu-se de o instalaŃie
improvizată.
Obiectul material este cablul, firul, fibra optică ş.a., care transmite energia sau
semnalul TV.
Elementul esenŃial pentru existenŃa infracŃiunii este ca energia sau semnalul TV
să aibă valoare economică, pentru a cărei producere se înregistrează cheltuieli.
Latura subiectivă
InfracŃiunea se poate săvârşi doar cu intenŃie directă sau indirectă.

Înşelăciune folosind internetul

Fapta de a încasa sume de bani transferate de către o persoană pe numele său,
de a intermedia transferul unor sume de bani cu aceeaşi provenienŃă ilicită, folosind o
carte de identitate falsificată şi sprijinind în mod repetat activitatea de organizare a
unor licitaŃii frauduloase pe internet.
Subiectul activ al infracŃiunii poate fi orice persoană, legea nu cere îndeplinirea
unei condiŃii speciale pentru existenŃa infracŃiunii, însă cel mai probabil că făptuitorul
este o persoană cu abilităŃi de operare pe computer deoarece, pentru a săvârşi fapta,
trebuie să posede cunoştinŃe minime în acest sens (creare site, oferirea unor
caracteristici ale produselor fictive, inexistente; indicarea modalităŃii de plată etc.).
Subiectul pasiv al infracŃiunii este persoana păgubită, care a efectuat o plată în
contul unui produs inexistent.

308
 Obiectul juridic special - îl constituie relaŃiile economice cu caracter
patrimonial care implică încrederea şi buna credinŃă a celor care intră în aceste relaŃii pe
internet.
Latura obiectivă
Elementul material: acŃiunea de inducere în eroare prin prezentarea ca adevărată
a unei fapte mincinoase ori ca mincinoasă a unei fapte adevărate privind anumite
produse comercializate pe internet.
Obiectul material: este bunul sau bunurile, care sunt oferite de făptuitor în mod
fictiv spre vânzare
Între acŃiunea de inducere în eroare şi rezultat (paguba pricinuită) trebuie să
existe un raport de cauzalitate.
Latura subiectivă
InfracŃiunea de înşelăciune se poate săvârşi numai cu intenŃie directă, care este
calificată prin scopul urmărit de făptuitor, anume obŃinerea unui folos material injust.

Emiterea unui C.E.C. fără disponibil în cont

Fapta de a emite o filă C.E.C. fără a avea disponibil în cont şi prin care se
produce astfel o pagubă beneficiarului instrumentului de plată.
Potrivit pct. 2 din Normele cadru nr. 7 din 8 martie 1994, privind comerŃul făcut
de societăŃile bancare şi celelalte societăŃi de credit cu cecuri, pe baza Legii nr.
59/1934 asupra cecului, modificată prin O.G. nr.11/1993, aprobată şi modificată prin
Legea nr. 83/1994, emise de B.N.R, cecul este instrumentul de plată utilizat de titularul
de conturi bancare, cu disponibil corespunzător în aceste conturi.
În punctul 4, aliniat 3 din norme se prevede că, cecul este un instrument de plată
(nu un mijloc de garantare) prin care trăgătorul dispune de fondurile pe care le are o
societate bancară - trasul - acesta obligându-se să-i facă serviciul de casă. În acest
scop, societatea bancară eliberează clientului său – trăgătorul – mai multe formulare
necompletate, pe care acesta le va putea transforma în cecuri, în limitele
disponibilităŃilor proprii .

309
 Potrivit pct. 34 trăgătorul poate emite un C.E.C. numai în condiŃiile existenŃei
prealabile la tras a unor fonduri proprii, disponibile în momentul emiterii
instrumentului, care să-i facă posibilă trasului efectuarea plăŃii.
Disponibilul trăgătorului poate proveni dintr-un depozit bancar, dintr-o
deschidere de credit , din operaŃiuni de încasări şi altele asemenea.
Disponibilul trebuie să fie constituit prealabil emiterii cecului şi să aibă valoare
mai mare sau egală cu cea a C.E.C-ului, trebuind să fie lichid, cert, exigibil, adică să nu
existe nici un impediment de ordin juridic sau material care să împiedice efectuarea
plăŃii.
Prin Decizia nr. IX din 24.10.2005, Înalta Curte de CasaŃie şi JustiŃie a statuat că
fapta de a emite un C.E.C. asupra unei instituŃii de credit sau asupra unei persoane,
ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi
fapta de a retrage după emitere, provizia în totul sau în parte, ori de a interzice trasului
de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obŃine pentru sine
sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului,
constituie infracŃiunea de înşelăciune prevăzută la art. 215 aliniat 4 din Codul penal.
Dacă beneficiarul C.E.C.-ului are cunoştinŃă, în momentul emiterii, că nu există
disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracŃiunea prevăzută de
art. 84 aliniat 1 punct 2 din Legea nr. 59/1934.
Structura infracŃiunii
Obiectul juridic special îl constituie relaŃiile social economice privind
încrederea celor care acceptă utilizarea acestui instrument de plată.
Subiectul activ este orice persoană care are deschis un cont în bancă şi care se
află în posesia unui formular de „fila C.E.C.”, debitor faŃă de o altă persoană fizică sau
juridică.
Subiectul pasiv este persoana creditoare, care are de recuperat o sumă de bani,
scadentă, de la făptuitorul ce deŃine un cont la bancă.
Latura obiectivă a infracŃiunii se realizează printr-o acŃiune comisivă, specifică,
de completare a unei file C.E.C. în favoarea beneficiarului instrumentului de plată.

310
 Latura subiectivă
Natura infracŃiunii denotă posibilitatea săvârşirii sale doar cu intenŃie directă,
ori indirectă, deoarece făptuitorul trebuie să ştie, la momentul emiterii filei C.E.C.
obŃinute de la banca unde are deschis contul, că nu are disponibil în contul respectiv
(conştientizarea consecinŃelor păgubitoare asupra beneficiarului), cu condiŃia ca plata
să fi fost determinantă pentru încheierea convenŃiei cu beneficiarul.

Emitere de bilet la ordin fără acoperire în contul bancar

Fapta de a emite un bilet la ordin – ca titlu de credit şi instrument de plată în
favoarea unei persoane creditoare făptuitorului, fără a avea acoperire în contul bancar
la data emiterii ori la data scadenŃei, dacă a fost săvârşită cu intenŃia de a înşela şi s-a
pricinuit o pagubă.
Spre deosebire de C.E.C., biletul la ordin este atât instrument de plată cât şi un
titlu de credit.
Între C.E.C. şi bilet la ordin există deosebiri fundamentale, legiuitorul
prevăzându-le prin reglementări distincte.
Extinderea sferei de aplicare a textului din legea penală, care se referă la
C.E.C.-ul fără acoperire, pe calea interpretării judiciare, la biletul la ordin, constituie o
încălcare a principiului legalităŃii incriminării consacrat la art.2 din Codul penal1.
Înalta Curte de CasaŃie şi JustiŃie, secŃia penală, prin Decizia nr. 663/06.02.
2002 a statuat că „ emiterea unui bilet la ordin, ştiind că pentru valorificare nu există
acoperirea necesară, dacă a fost săvârşită cu intenŃia de a înşela şi s-a pricinuit o
pagubă, constituie infracŃiunea de înşelăciune prevăzută la art. 215 aliniat (1), (2), şi
(3) Cod penal – forma calificată, pe când emiterea unui C.E.C. în aceleaşi condiŃii
întruneşte elementele constitutive ale infracŃiunii prevăzute de art. 215 aliniat (4) Cod
penal – varianta de specie2.
Biletul la ordin, ca titlu de credit, este reglementat prin legea nr. 58/1934,
incorporând o obligaŃie abstractă şi necondiŃionată de plată a unei sume de bani.

1
Iulia Ciolcă, InfracŃiuni economice, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 35
2
Codul penal, cu modificările aduse prin Legea nr. 278/2006, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 102
311
 Obiectul juridic special îl constituie relaŃiile social economice privând
încrederea celor care acceptă uzitarea acestui instrument de plată şi totodată titlu de
credit.
Subiectul activ al infracŃiunii poate fi orice persoana deŃinătoare a unui bilet la
ordin.
Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică beneficiară a plăŃii care se
realizează prin biletul la ordin emis de făptuitor.
Latura obiectivă
Elementul material îl constituie acŃiunea comisivă de emitere a unui bilet la
ordin, semnat de făptuitor, producătoare a unui prejudiciu.
Fiind o infracŃiune materială (de rezultat) se cere ca, între acŃiunea ilicită şi
paguba produsă beneficiarului biletului la ordin, să existe o legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă
InfracŃiunea poate fi comisă numai cu intenŃie, întrucât este o cerinŃă esenŃială
pentru existenŃa acesteia, ca făptuitorul să ştie că nu are acoperire în cont la data emiterii
sau a scadenŃei (când aceasta este una ulterioară emiterii).

Bancruta frauduloasă
Falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenŃelor societăŃii sau ascunderea
unei părŃi din activul societăŃii, înfăŃişarea de datorii inexistente sau prezentarea în
registrele societăŃii, în alt act sau în bilanŃ, a unei sume nedatorate constituie o
modalitate a infracŃiunii de bancrută frauduloasă prevăzută şi pedepsită în art. 276 lit.
a) a Legii societăŃilor comerciale.
În această modalitate alternativă nu este necesară existenŃa falimentului declarat
al societăŃii, adică starea de insolvabilitate comercială a firmei.
Obiectul juridic special îl constituie relaŃiile sociale privind încrederea statului
în folosirea cu bună credinŃă de către cei care reprezintă societăŃile comerciale a unor
evidenŃe corecte, care să reflecte în mod real activitatea desfăşurată.

312
 Subiectul activ
În absenŃa oricărei distincŃii în lege, calitatea de subiect al infracŃiunii o are
orice persoană vinovată de bancrută frauduloasă - şi nu numai patronul - ce dispune
falsificarea şi semnează balanŃele de verificare la indicatorii de evidenŃă, pentru ca firma
să apară profitabilă, folosind actele pentru obŃinerea frauduloasă a creditului sau
folosind acte false de garanŃie a creditelor.
Codul comercial incrimina bancruta simplă pentru activităŃi apreciate ca
frauduloase (săvârşite mai înainte de declararea de faliment) chiar dacă erau comise în
scopul unui moratoriu, deci cu intenŃia de salvare a solvabilităŃii firmei (art. 879 Cod
comercial).
Bancruta frauduloasă, incriminată în art. 880 Cod comercial, constă în orice alte
activităŃi frauduloase, săvârşite în orice alt scop decât cele incriminate în art. 879 Cod
comercial; dacă scopul fraudulos constă expres în a frauda pe creditori (chiar şi înainte
de declararea în faliment), fapta se încadră în alineatul 2.
Pedeapsa bancrutei simple era de până la doi ani, iar la bancruta frauduloasă de
până la 12 ani (maximul închisorii corecŃionale).
În prezent, art. 276 din Legea nr. 31/1990 republicată încriminează bancruta
frauduloasă când este vorba de:
a) fapte săvârşite în vederea diminuării (aparente) a valorii activelor sau
chiar prin sustrageri, ascunderi, însoŃite sau nu de falsuri sau
distrugere;
b) în caz de faliment, înstrăinarea în frauda creditelor a unei anumite părŃi
însemnate din active.
Observăm că, deşi reglementarea actuală încearcă să acopere cele mai vaste
zone de fraudare a creditorilor, scopul legiuitorului este acela al salvării de la faliment,
şi nu al sancŃionării penale a falitului.
Procedura falimentului, ca jurisdicŃie comercială, este independentă de
procedura penală, acestea desfăşurându-se independent una de cealaltă.

313
 În reglementarea actuală, cel chemat în justiŃie este societatea debitoare,
acŃiunile vizând averea societăŃii. Debitor este întotdeauna societatea comercială, ea va
fi cea urmărită, toate activele se vor depune în contul său, al averii sale.
InstanŃa, aplicând o pedeapsă, va soluŃiona totodată şi latura civilă, prin
restabilirea situaŃiei reale; prin stabilirea valorii reale a activelor; prin anularea actelor
false; prin repararea pagubei aduse debitorului - societatea comercială în cazul însuşirii,
distrugerii sau înstrăinării către un terŃ de bună credinŃă (în ultimul caz, în ipoteza
pronunŃării falimentului), în măsura în care această acŃiune a fost alăturată celei publice.
Toate despăgubirile vor fi aduse în averea societăŃii debitoare, de unde se vor
îndestula, potrivit prevederilor descrise anterior, toŃi creditorii, în ordinea privilegiilor, a
garanŃiilor sau a acŃiunilor întreprinse în interiorul masei pasive.
Subiectul pasiv principal: statul
Subiect pasiv secundar:
Partea civilă împotriva infractorului este societatea comercială fraudată, care va
trebui să dezdăuneze în nume personal creditorii fraudaŃi, întrucât toate activităŃile s-au
desfăşurat direct în patrimoniul persoanei juridice.
Ultima activitate va fi plata creanŃelor şi raportul fiscal al lichidării, aprobat de
judecătorul sindic.
În concluzie, bancruta are drept consecinŃă o declarare a insolvabilităŃii dar
premisele celor două modalităŃi sunt delimitate net de momentul declanşării
falimentului.
Latura obiectivă:
InfracŃiunea are o singură premisă, care este fraudarea, înşelarea creditorilor, cu
diferite grade de prezumare a acestei intenŃii.

314
 BIBLIOGRAFIE

• Iulia Ciolcă, InfracŃiuni economice, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008

• Cristof Rühl, Daniel Daianu, TranziŃia economică în Romania - trecut, prezent şi
viitor, Bucureşti, 1999
• Revista FinanŃe publice şi contabilitate – nr.3/2003, nr.1/2002, editata de Ministerul
Finantelor Publice;

* * *
• Codul penal cu modificările ulterioare aduse prin Legea nr. 278/2006, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2006
• Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societăŃile comerciale, republicată in
Monitorul Oficial , Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998. Republicată în
temeiul art. X din OrdonanŃa de urgenŃă a Guvernului nr. 32/1997,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 27 iunie
1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 195 din 17 noiembrie 1997,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 335 din 28
noiembrie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare. 11;
• Codul comercial, publicat în Monitorul Oficial din 10 mai 1887, a fost promulgat
prin decret la 10 mai 1887 şi a intrat în vigoare la 1 septembrie 1887.
Modificări au fost aduse în 1895, 1900, 1902, 1906, 1920, 1925, 1929,
1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1936, 1943, 1947, 1948, 1949, 1950, 1990,
1995. Ulterior au mai fost aduse modificări prin: OrdonanŃa de urgenŃă nr.
32 din 16 iunie 1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990
privind societăŃile comerciale, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
133 din 27 iunie 1997;
• Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei
economice, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai
1999

315
• Legea nr. 64 din 22 iunie 1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608
din 13 decembrie 1999, Republicată în temeiul art. XI din Legea nr.
99/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din
27 mai 1999, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 64/1995 a
fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 29
iunie 1995 şi a mai fost modificată prin: OrdonanŃa Guvernului nr.
38/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din
30 august 1996, abrogată prin OrdonanŃa de urgenŃă a Guvernului nr.
58/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 3
octombrie 1997;
• OrdonanŃa de urgenŃă a Guvernului nr. 58/1997, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 265 din 3 octombrie 1997, abrogată prin Legea nr.
99/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din
27 mai 1999. Ulterior, legea a mai fost modificată prin: Rectificarea nr. 64
din 22 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
89 din 28 februarie 2000; OrdonanŃă nr. 38 din 30 ianuarie 2002 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2002;
• Legea nr. 82 din 13 martie 2003 privind aprobarea OrdonanŃei Guvernului nr.
38/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 privind
procedura reorganizării judiciare şi a falimentului publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 26 martie 2003.

316