PROSTIA OMENEASĂ

de Ion Creangă

Acțiunea din Prostia omenească, se desfăşoară în jurul unui drob de

sare aşezat pe sobă deasupra capului unui copil înfăşat şi culcat în
albie.. La un moment dat, femeia şi mama acesteia se pornesc pe bocit:
în caz că mâţa s-ar sui pe sobă, ar atinge din greşeală drobul, care ar
pica în capul copilului şi i l-ar face chiseliţă. Prostia celor două îl
convinge pe bărbat să plece în lume, în căutarea unor alţi aşa-zişi
„proşti”, aşa cum Diogene pornise cu lampa aprinsă în căutarea de
oameni „deştepţi”. Călătoria lui este una de iniţiere, de răsfoire a filelor
vieţii, pentru a descoperi alţi nebuni asemănători, ce nu aparţin lumii
comune în care trăim, prin modul lor de gândire.

Astfel, creştinul nostru mergând pe drum, întâlneşte un om ce ţinea un

obroc deşert cu gura către soare şi-l băga repede în bordeiul lui. Voia să-
şi lumineze bordeiul ermetic închis cărând soarele în el. În alchimie
bordeiul ar fi însuşi Athanorul, cuptorul construit după reguli precise în
care se spera obţinerea Pietrei filosofale, care este însuşi omul ajuns la
desăvârşire după numeroase prefaceri spirituale. Aici era încălzit «oul
filosofal» până devenea piatră care, apoi, trebuia să se transforme în aur
desăvârşind Magnum Opus. ». Dar iată că apare peregrinul nostru
«deştept», care rezolvă rapid situaţia, făcând o gaură-n bordei - lucru
comun, obişnuit - prin care intră soarele, distrugând însă Magnum Opus.
Următorul om pe care-l întâlneşte îşi făcuse un car în casă şi nu-l mai
putea scoate pe uşă. Călătorul, filosof raţionalist, îl face pe rotar să-şi
dezmembreze analitic carul sintetic şi să-l scoată afară din casă pe
bucăţi. Aceasta este soluţia carteziană. Numai că în inima casei, în
Intelect, se afla doar ideea de car, „buşteanul ielelor” din basme, Carul
de foc al lui Ilie Tezviteanul. Cu ajutorul magiei albe, ar fi putut fi scos
prin horn, confundându-se cu prototipul său, Carul Mare.

Mai departe, călătorul întâlneşte alt „prost” ce se străduia să urce nucile-

n pod cu ţăpoiul, lucru imposibil în lumea noastră. În plan simbolic,
sapienţial, este perfect posibil să împungi punctul central al unui lucru şi
să-l fixezi în Excelsis. În fine, ultimul întâlnit în cale se străduia să tragă
vaca de funie pe casă spre a paşte pe acoperiş, în realitate păşunile şi
livezile cerului. Dacă „deşteptul” l-ar fi lăsat, după ce „prostul” ar fi
îndeplinit cu vaca acelaşi ritual pe care Harap Alb l-a îndeplinit cu
mârţoaga lui, dându-i jăratic să mănânce, atunci vaca ar fi ajuns la
păşunile celor „şapte boi”, zis şi Carul Mare.
La finalul călătoriei, peregrinul nostru a demitizat lumea, tăindu-i
rădăcinile cereşti, cu un bun simţ mărginit care este de fapt adevărata
prostie. El este omul modern lipsit de puterea de înţelegere a semnelor
şi simbolurilor cereşti care judecă lumea după îngustimea minţii sale
carteziene. „Snoava Prostia omenească, spune V. Lovinescu, ar putea
avea ca subtitlu Ravagiile bunului simţ, iar plânsul femeilor ar
reprezenta, de fapt, imposibilitatea dualităţii (erau 2 femei) spre sfârşitul
ciclului - când Ion Creangă îşi scrie snoavele - de a realiza redresarea
necesară.” Până la urmă la cine se află „prostia omenească”? La cei pe
care călătorul i-a întâlnit în drumul său şi care încercau să atingă
perfecţiunea, făcând excepţie de raţionamentele acestei lumi înguste în
care trăim? Sau la tatăl pruncului, adept al lui Descartes, pentru care tot
ceea ce mişcă sub soare are la bază raţionamente precise, clare?
Adevărul pământesc este întotdeauna egal cu sine şi este legea
principală a existenţei noastre. Este făcut pentru „deştepţii” normali, care
se ghidează după raţionamente logice. Ceilalţi, „proştii”, sunt neliniştiţii,
cei care caută în afara realităţilor imediate şi care se ghidează după
semne şi simboluri doar de ei ştiute care le fac accesibile alte lumi,
superioare celei în care trăim.