Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară

"Ion Ionescu de la Brad" Iași

Facultatea de Agricultură

Specializarea: Expertiză pe filiera produselor alimentare

Dreptul de proprietate

Profesor coordonator: Student: Pletea Ancuța Maria

Carmen Diaconu Anul I EFPA

2017
 Dreptul de proprietate

Acest termen provine din latinescul proprietas şi semnifică propriu de neîmpărţit.

Conceptul de drept de proprietate este foarte complex el fiind considerat rezultatul unei
îndelungate evoluţii a vieţii şi a găndiruu juridice în cadrul sistemului de drept.
Noţiunile de proprietate şi de drept de proprietate sunt folosite atât de Constituţia
României cât şi de reglementările Codului civil. Dreptul de proprietate are un caracter istoric
fiind consacrat de normele juridice, luând naştere odată cu statul şi dreptul. Acecta este
independent de orice organizaţie a societăţii fiind un drept care decurge cu personalitatea şi
libertatea umană. Din momentul în care vorbim de proprietate implicit vorbim şi de proprietar
acesta este titular al unui drept de proprietate având puterea să exercite în nume propriu şi în
puterea prerogativelor pe care i le oferă acest drept.
Prima confirmare juridical a acestui dret a apărut în epoca celor XII Table, atunci când s-
a realizat divizarea pământului, făcându-se totodată ţi trecerea de la proprietate colectivă la
proprietate individuală. Dreptul de proprietate a existat sub mai multe denumiri, fiecare din
acestea conţinând specificitatea marilor epoci prin care a trecut civilizaţia şi legislaţia română de-
a lungul timpului.
În literature de specialitate dreptul de proprietate a fost definit pornindu-se de la o serie
de elemente pricipale precum:
-dreptul de proprietate este un drept de însuşirea a bunurilor material aceste, ce trebuie
înţeles ca fiind nişte raporturi sociale în cadrul cărora se realizează această însuşire.
-dretul de proprietate are carater istoric şi de clasă.
-în dreptul de proprietate intră anumite împuterniciri ce aparţin titularului: posesia,
folosinţa şi dispoziţia, titularul exercitând cele trei attribute în nume şi interes propriu. (A.
Jonaşcu, Drept civil, Parte generală, Iaşi, 1963).
 Aspecte generale privin dreptul de proprietate

Dreptul subiectiv al unui individ sau al unui colectiv, de a folosi şi de a dispune un bun ,
în mod exclusiv şi absolut, în limitele determinate de lege poartă numele de drept de
proprietate.
Acest drept face parte din categoria drepturilor reale, fiind reprezentat prin:
 posesie ce justifică dreptul privind stăpânirea efectivă a unui bun de catre
persoană care îl stapâneşte , chiar dacă deţine bunul respectiv;
 folosinţă, prin care persoana are dreptul de utilzare a acelui bun precum şi a
roadelor acestuia;
 dispoziţie ce reprezintă dreptul de a decide soarta juridica a unu bun, de a-l
distruge, de a-l abandona sau de a-l înstrăina din punct de vedere material, toate
acestea în limitele stabilite legal. (Druţu M., Dreptul de proprietate şi exigenţele
protecţiei mediului, Bucureşti 2011).
Principalele forme de proprietate sunt:
Proprietatea privată: - a persoanelor fizice şi juridice private;
- a statului.
Proprietatea publică: - de interes local (titular find organele locale ale administraţiei de stat);
- de interes national (atunci când statul este titular).
Din punct de vedere al legislaţiei bunurile care pot face obiectul dreptului de proprietate
aparţin fie domeniului privat fie celui public. De aceea regimul juridic al dreptul de proprietate
publică este reglemantat prin Legea proprietăţii publice în timp ce domeniul privat al unui stat
cuprinde bunurile care le au în proprietatea lor şi care nu fac parte din proprietatea publică.

Fondul funciar

Fondul funciar cuprinde terenurile de orice fel, indifferent de destinaţie, de titlul pe baza
caruia sunt deţinute sau de domeniul public sau privat din care fac parte.
În funcţie de destinaţie terenurile sunt:
a) terenuri cu destinaţie agricolă, şi anume: terenurile agricole productive - arabile, viile,
livezile, pepinierele viticole, pomicole, plantaţiile de hamei şi duzi, pasunile, fanetele, serele,
solariile, rasadnitâţele şi altele asemenea -, cele cu vegetaţie forestiera, dacă nu fac parte din
amenajamentele silvice, paşunile împadurite, cele ocupate cu construcţii şi instalaţii
agrozootehnice, amenajarile piscicole şi de îmbunatăţiri funciare, drumurile tehnologice şi de
exploatare agricolă, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole
şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă;
b) terenuri cu destinaţie forestieră, şi anume: terenurile împadurite sau cele care servesc
nevoilor de cultură, producţie ori administrare silvică, terenurile destinate împaduririlor ţi cele
neproductive - stâncării, abrupturi, bolovanişuri, râpe, ravene, torenţi -, dacă sunt cuprinse in
amenajamentele silvice;
c) terenuri aflate permanent sub ape, şi anume: albiile minore ale cursurilor de apă,
cuvetele lacurilor la nivelurile maxime de retenţie, fundul apelor maritime interioare şi al mării
teritoriale;
d) terenuri din intravilan, aferente localităţilor urbane şi rurale, pe care sunt amplasate
construcţiile, alte amenajari ale localităţilor, inclusiv terenurile agricole şi forestiere;
e) terenuri cu destinaţii speciale, cum sunt cele folosite pentru transporturile rutiere,
feroviare, navale şi aeriene, cu construcţiile şi instalaţiile aferente, construcţii şi instalatii
hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice şi gazelor naturale, de telecomunicaţii,
pentru exploatarile miniere şi petroliere, cariere şi halde de orice fel, pentru nevoile de aparare,
plajele, rezervaţiile, monumentele naturii, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice.