Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi

Proiect
Examenul de absolvire a şcolii postliceale sanitare
Calificarea profesională: asistent medical generalist

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU
ENTEROCOLITĂ ULCERO-NECROTICĂ

Îndrumător, Candidat,
Prof. Mihalache Alina Ciupală -Ioana
Beatrice

Promoția 2017
 ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
CU ENTEROCOLITĂ ULCERO-NECROTICĂ

2
 Cuprins

I. Argument
II. Îngrijirea pacientului cu enterocolită ulcero-necrotică
Obiectiv 1:
Noţiuni de anatomie și fiziologie a aparatului
digestiv Obiectiv 2:
Prezentarea generală a enterocolitei ulcero-necrotice
II.1 Definiţie
II.2 Epidemiologie
II.3 Etiopatogenie
II.4 Examen fizic
II.5 Diagnostic diferențial
II.6 Teste de laborator II.7
Teste imagistice
II.8 Anatomopatologie
II.9 Tratament
II.10 Evoluție și prognostic
Obiectiv 3:
Rolul autonom și delegat al asistentului medical în îngrijirea
pacientului cu enterocolită ulcero-necrotică
Fişa tehnică nr. 1
Fişa tehnică nr. 2
Fişa tehnică nr. 3
Fişa tehnică nr. 4

3
 Obiectiv 4:
Procesul de îngrijire al unui pacient cu enterocolită ulcero-necrotică
Fișa de interviu
Nevoile fundamentale dupa Virginia Henderson
Planul de îngrijire al unui pacient cu enterocolită ulcero-necrotică
Obiectivul 5:
Educaţia pentru sănătate la un pacient
cu enterocolită ulcero-necrotică
III. Bibliografie
IV. Anexe

4
 I. Argument

Enterocolita ulcero-necrotică reprezintă este cea mai frecventă boală

gastrointestinală și urgență chirurgicală la nou-născuți. Este o boală inflamatorie
acută, cu o etiologie multifactorială, caracterizată prin leziuni la nivelul tractului
gastro-intestinal al nou-născutului, care variază de la mici leziuni mucosale până
la necroză pe toată grosimea peretelui digestiv, asociată cu perforație și
peritonită.
Scopul prezentului proiect este de a identifica problemele de îngrijire
specifice pentru un pacient cu enterocolită ulcero-necrotică.
Problemele pe care le poate prezenta un bolnav cu enterocolită ulcero-
necrotică şi de care trebuie să ţină seama asistentul medical la întocmirea
planului de îngrijire sunt:
intoleranță la alimentația orală;
stagnarea alimentelor în stomac pentru o perioadă lungă de
timp; dispariția zgomotelor intestinale sau reducerea lor în
intensitate; distensie abdominală;
durere la palparea abdomenului;
vărsături bilioase;
roșeața abdomenului;
diaree sau constipație;
scaune sanguinolente.

5
 Obiectivele prezentului proiect sunt:
1. Noţiuni generale de anatomie și fiziologie ale sistemului digestiv;
2. Prezentarea generală a enterocolitei ulcero-necrotice;
3. Rolul autonom și delegat al asistentei medicale în îngrijirea bolnavului
cu enterocolită ulcero-necrotică;
4. Procesul de îngrijire al unui pacient cu enterocolită ulcero-necrotică;
5. Educaţia pentru sănătate la un pacient cu enterocolită ulcero-necrotică.

Dezvoltarea obiectivelor proiectului au la bază următoarele competenţe

profesionale:
1. Descrie elemente de anatomie și fiziologie;
2. Analizează semnele și simptomele specifice pacienţilor cu enterocolită
ulcero-necrotică;
3. Identifică problemele de dependenţă și stabilește diagnostice de
îngrijire la pacienţii cu enterocolită ulcero-necrotică;
4. Elaborează planul de îngrijire;
5. Pregătește pacientul pentru tehnici și investigaţii;
6. Asigură echipamentele și materialele necesare;
7. Pregătește materialele și echipamentele în vederea administrării;
8. Aplică intervenţiile proprii și delegate;
9. Evaluează rezultatele îngrijirilor;
10. Planifică acţiuni de educaţie pentru sănătate;
11. Evaluează rezultatele acţiunilor de educaţie pentru sănătate.

6
 Aplicarea procesului de îngrijire la pacienţii cu enterocolită ulcero-
necrotică s-a finalizat prin analiza unui caz cu enterocolită ulcero-necrotică - caz
pentru care s-a elaborat un interviu. Pe baza interviului realizat, s-au evidenţiat
problemele de dependenţă specifice la nivelul celor 14 nevoi fundamentale –
conform principiului Virginiei Henderson.
În final a fost elaborat planul de îngrijire al unui pacient cu enterocolită
ulcero-necrotică, respectând obiectivele generale ale proiectului. Pe plan au fost
evidenţiate problemele de dependenţă, obiectivele de îngrijire, intervenţiile
autonome şi delegate aplicate, precum şi evaluarea intervenţiilor aplicate.

7
 II. Îngrijirea pacientului cu enterocolită ulcero-necrotică
Obiectivul I
Noţiuni de anatomie şi fiziologie a aparatului digestiv

I.1 Noţiuni de anatomie

Sistemul digestiv reprezintă ansamblul morfologic şi funcţional de organe
ce realizează digestia şi absorbţia alimentelor ingerate, precum şi evacuarea
reziduurilor neasimilabile.
Structuri componente
Sistemul digestiv este alcătuit din:
Tub digestiv, o serie de organe tubulare de calibru diferit;
Glande anexe, ancorate la diferite etaje ale tractului digestiv.
Tubul digestiv
Măsoară aproximativ 9 m lungime, de la cavitatea bucală până la anus,
constituind traiectul alimentelor ingerate pe parcursul căruia acestea suferă
transformări necesare preparării hranei pentru celulele corpului, prin intermediul
mijloacelor digestive fizice şi chimice.
Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv, reprezentând
locul unde digestia este demarată. Cavitatea bucală cuprinde limba şi dinţii. Prin
intermediul limbii se distinge gustul, textura, dar şi temperatura alimentelor.
Dentiția este implicată cu precădere în masticaţie, care, împreună cu digestia
chimică realizată prin acţiunea salivei, formează la acest nivel bolul alimentar.
Faringele reprezintă canalul de legătură dintre cavitatea bucală în esofag.
Esofagul este un conduct ce măsoară aproximativ 25 cm şi străbate gâtul,
de la cartilajul cricoid ce îl delimitează de faringe, toracele şi o porţiune mică
din abdomen, până la orificiul cardia, unde se conectează la stomac.

8
 Peristaltismul esofagian şi secreţiile de mucus sunt responsabile de
transportul şi respectiv alunecarea bolului alimentar către stomac.
Stomacul este un organ cavitar, plasat în loja gastrică în abdomen şi
reprezintă segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv. Este responsabil cu
transformarea bolului alimentar prin acţiuni mecanice şi chimice în chim
gastric, pe care îl stochează până când acesta devine pregătit să fie evacuat în
intestinul subţire.
Intestinul subţire este segmentul cel mai lung al tractului digestiv,
măsurând un diametru de 2.5 cm şi o lungime de până la 6 m, de la orificiul pilor
până la valvula ileo-cecală. La nivelul intestinului subţire, chimul gastric este
transformat în chil intestinal prin intermediul unui complex de procese, fiind
absorbiţi aproximativ 90% din nutrienţii pe care organismul îi primeşte ulterior
în urma digestiei. Intestinul subţire este subîmpărţit în duoden - porţiunea fixă,
în care se secretă sucul hepatic şi pancreatic, jejunul - porţiunea mijlocie,
mobilă, spiralată, care face legătura cu ileonul, porţiunea finală a intestinului
subţire ce se întinde până la valvula ileo-cecală, de unde tubul digestiv se
continuă cu intestinul gros.
Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv, având un calibru
superior intestinului subţire şi o lungime de până la 1.6 m, cuprins între valvula
ileo-cecală şi anus. La acest nivel sunt preluaţi nutrienţii rămaşi neabsorbiţi din
chilul intestinal, transformat şi eliminat ulterior sub formă de materii fecale.
Intestinul gros prezintă cecul cu apendicele piloric, colonul, dispus sub forma
unui cadru în jurul intestinului subţire, cuprinzând poţiunea ascendentă,
transversă, descendentă şi sigmoidă, terminându-se cu rectul, în care materiile
fecale sunt stocate înainte de a fi eliminate prin actul defecaţiei. Canalul anal,
situat inferior rectului, se deschide prin orificiul anal sau anus, nivel la care se
termină tubul digestiv.

9
 I.2 Noţiuni de fiziologie
Transformările mecanice, fizice şi chimice pe care le suferă alimentele de-
a lungul tubului digestiv poartă, în ansamblu, numele de digestie. Prin digestia
mecanică, alimentele sunt zdrobite, sfărâmate şi frământate. Prin digestia fizică
se produce dizolvarea lor în salivă şi sucuri digestive, iar prin digestia chimică se
produce dizolvarea lor în salivă şi sucuri gastrice, alimentele suferind
transformări datorate enzimelor. Enzimele sunt substanţe care grăbesc reacţiile
chimice din timpul digestiei (au rol catalizator).
Digestia bucală
Digestia bucală se desfăşoară în primul segment al tubului digestiv.
Alimentele introduse în gură sunt sfărâmate cu ajutorul dinţilor, sub acţiunea
muşchilor masticatori şi impregnate cu salivă produsă de glandele salivare. În
afară de apă, saliva conţine săruri minerale şi o enzimă. Datorită mişcărilor
limbii, alimentele sunt transformate într-un cocoloş moale, numit bol alimentar.
Digestia gastrică
Digestia gastrică se realizează datorită mişcărilor muşchilor din peretele
stomacului; determină atât dilatarea stomacului în timpul depozitării bolurilor
alimentare, cât şi amestecarea lor cu sucul gastric şi înaintarea spre pilor. În afară
de apă, sucul gastric conţine enzime şi acid clorhidric. Acest acid omoară
bacteriile introduse în tubul digestiv o dată cu hrană şi activează unele enzime
care transformă proteinele din alimente în proteine mai simple. La sfârşitul
digestiei gastrice rezultă o masă semilichidă şi acidă, numită chim gastric.

Digestia intestinală
Digestia intestinală se desfăşoară, în continuare, în intestinul subţire. Prin
contracţia muşchilor din peretele intestinului subţire, chimul format în stomac
10
este mărunţit, amestecat cu enzime şi împins în tot lungul intestinului. Aici
intervin sucul pancreatic, bila şi sucul intestinal. Bila, secretată de ficat, conţine
apă, săruri minerale şi pigmenţi biliari care îi dau culoarea galben-verzuie; nu
conţine enzime, dar pigmenţii biliari emulsionează grăsimile (le desfac în
particule foarte mici) asupra cărora acţionează enzimele aflate în sucul
pancreatic şi sucul intestinal. În finalul digestiei intestinale, toate substanţele
complexe din alimente sunt transformate în substanţe simple, cu moleculă mică,
nutrimente.

11
 Obiectivul II
Prezentarea generală a enterocolitei ulcero-necrotice

II.1 Definiţie

Enterocolita ulcero-necrotică este cea mai frecventă boală gastrointestinală

și urgență chirurgicală la nou-născuți. Este o boală inflamatorie acută, cu o
etiologie multifactorială, caracterizată prin leziuni la nivelul tractului gastro-
intestinal, care variază de la mici leziuni mucosale până la necroză pe toată
grosimea peretelui digestiv, asociată cu perforație și peritonită.

Cel mai frecvent sunt afectați nou-născuții la termen cu greutate mică la

naștere (small for gestational age) și prematurii, cel mai sever afectați fiind cei cu
greutate mai mică de 1.500g. Rata mortalității este 50%. Afectează cel mai frecvent
ileonul terminal și colonul ascendent proximal. În grade variabile poate afecta și
celelalte porțiuni ale colonului precum și intestinul subțire. În alte cazuri poate
implica afectarea întregului intestin care poate fi lezat în mod ireversibil.

Incidența acestei boli a crescut foarte mult în ultima perioadă, odată cu

posibilitatea de supraviețuire a prematurilor cu greutate mai mică de 1.500g. Se
tratează în unitățile de terapie intensivă neonatală sub supravegherea atentă a
chirurgului pediatru care va urmări atent manifestările clinice pentru a interveni
și a extirpa porțiunile necrozate de intestin în momentul în care simptomele apar.

Enterocolita ulcero-necrotică apare în general în săptămânile doi și trei de

viață la prematuri hrăniți cu formule de lapte speciale pentru această grupă de
vârstă. Este caracterizată printr-o triadă clinică specifică ce presupune distensie

12
abdominală, sânge în scaun și pneumatoză intestinală. Ocazional pot apărea
simptome precum instabilitatea temperaturii (când foarte crescută, când scăzută),
letargie sau simptome nespecifice de sepsis.

II.2 Epidemiologie

Incidența bolii este 1 la 2.000-4.000 de nou-născuți vii sau 1-5% dintre

nou-născuții admiși în secțiile de terapie intensivă neonatală, fiind cea mai
frecventă și gravă afecțiune gastrointestinală printre prematurii spitalizați. Apare
în general în primele 2 săptămâni de viață, în general după ce procesul de hrănire
al prematurului a fost început (cel mai frecvent prin sondă nazo-gastrică, după ce
s-a sistat alimentația parenterală intravenoasă).

Aproximativ 10% dintre nou-născuții cu greutate mai mică de 1.500g vor

fi afectați de enterocolită ulcero-necrotică din cauza faptului că intestinul lor este
imatur și foarte sensibil la schimbările de flux sanguin, ceea ce îl predispune la
infecții. Șansele de dezvoltare a enterocolitei ulcero-necrotice cresc foarte mult
pe măsură ce se instituie alimentația enterală întrucât atunci fluxul de sânge către
intestine începe să varieze, odată cu acesta va varia și fluxul de oxigen.

Cu cât greutatea prematurului este mai mică, cu atât riscul de enterocolită-

ulceronecrotică crește, permaturii cu greutate mai micâ de 1.000g având cel mai
mare risc, incidența bolii în cazul acestora fiind de 50%. Cu cât durata de viață
intrauterină este mai mare, cu atât riscul de enterocolită ulcero-necrotică este mai
redus, întrucât intestinul este mai dezvoltat. Astfel, nou-născuții la 35-36 de
săptămâni au un risc sub 10% de a dezvolta boala.

II.3 Etiopatogenie

13
 Etiologia acestei afecțiuni nu se cunoaște în mod cert. Cercetătorii afirmă
faptul că aceasta este multifactorială dată de: tulburări de reperfuzie și ischemie,
determinate de activarea cascadelor intracelulare proinflamatorii, infecții cu
bacterii gram-pozitive și/sau gram-negative, fungi și virusuri.

În ciuda afirmației cercetătorilor că etiologia infecțioasă este cea mai

probabilă, în culturile din materiile fecale de la persoane sănătoase s-au izolat
aceleași microorganisme ca acelea izolate din culturile de la persoanele bolnave.
Un rol în etiologia bolii însă poate juca translocația florei intestinale datorită
barierei mucosale care devine vulnerabilă din cauza ischemiei intestinale dată de
imaturitatea imunologică și circulatorie a sistemului gastro-intestinal.

Se consideră că țesutul intestinal al nou-născuților nu este vascularizat

suficient și fluxul de oxigen este, din această cauză, mai scăzut. Prin urmare, în
momentul când se începe hrănirea prematurului apare un stress suplimentar
asupra intestinului și bacteriile care se găsesc în mod normal în mâncare și în
intestin încep să invadeze peretele intestinal subțire și să-l lezeze. Leziunile pot
afecta numai un scurt segment de intestin sau pot progresa foarte repede
implicând porțiuni mai largi și discontinui.

În momentul în care apare invazia cu bacterii a peretelui intestinal nu se

mai poate continua hrănirea nou-născutului și acesta va prezenta primele
simptome ale îmbolnăvirii în cazul în care bacteriile ajung în sânge. Apar și
dezechilibre hidro-electrolitice.

În cazurile severe de enterocolită ulcero-necrotică poate apărea perforația

peretelui intestinal, din cauza activității agresive a bacteriilor, prin urmare
acestea vor ajunge în abdomen și vor cauza peritonită amenințătoare de viață.

14
Deoarece sistemele și organele nou-născutului sunt imature, în ciuda
tratamentului corect aplicat pot să apară complicații grave.

Un alt factor care crește riscul de dezvoltare al enterocolitei ulcero-

necrotice este administrarea de lapte din formule speciale pentru prematuri. S-a
dovedit faptul că bebelușii hrăniți la sân au un risc mai mic de dezvoltare al
afecțiunii, dar nici în cazul acestora riscul nu este nul.

La prematuri s-au evidențiat și anomalii ale florei bacteriene intestinale.

La nou-născuții sănătoși, flora bacteriană saprofită este alcătuită predominant din
bifidobacterii. Colonizarea cu bifidobacterii este favorizată de prezența
oligofructozei, un zaharid component al laptelui uman care ajunge în lumenul
intestinal după hrănirea la sân. Nou-născuții care primesc formule artificiale de
lapte fără oligofructoză au intestinul colonizat predominant cu clostridii și risc
mai mare de dezvoltare al enterocolitei ulcero-necrotice.

Organizmele infecțioase care joacă un rol cheie în dezvoltarea acestei boli

sunt E Coli, Klebsiella, Enterobacter cloacae, Pseudomonas aeruginosa,
Clostridium perfringens, Salmonella, Clostridium difficile și Clostridium
butyricum. Infecțiile fungice sunt de asemenea frecvente, fiind infecții
oportuniste ce afectează organismele cu un sistem imunitar deficitar.
Administrarea exogenă de bifidobacterii probiotice și de lactobacili favorizează
creșterea bacteriilor benefice probiotic-like care sunt în mod normal prezente în
intestin. De aceea, prematurii care primesc formule de lapte fără oligofructoză ar
trebui supuși acestui tratament întrucât s-a dovedit că riscul de a dezvolta
enterocolită ulcero-necrotică și severitatea acesteia sunt mai scăzute dacă
prematurul primește probiotice.

15
 II.4 Examen fizic

Enterocolita ulcero-necrotică poate fi restrânsa la tractul gastro-intestinal

sau sistemică. Semnele că boala este limitată la nivel gastrointestinal sunt:
meteorismul abdominal, pneumatizarea anselor intestinale care determină
posibilitatea de palpare a lor la palparea abdomenului, distensie abdominală
evidentă și scăderea intensității zgomotelor intestinale, hematochezie, diaree sau
constipație, masă abodominală palpabilă și eritemul peretelui abdominal.
Semnele sistemice de boală presupun: stop respirator, perfuzie deficitară a
extremităților (scăderea pulsului la extremități și cianozarea acestora) și colaps
circulator.

Pacienții cu debut insidios pot prezenta sau nu semne clinice evidente în

timp ce pacienții cu forma fulminantă a boalii se prezintă cu anomalii clinice
severe. În cazul în care se observă semne abdominale precum distensie, durere la
palpare, anse intestinale destinse etc. se va cere obligatoriu consultația
chirurgului, întrucât progresia bolii este rapidă de la forma cu debut insidios la
forma fulminantă cu afectare sistemică.

II.5 Diagnostic diferențial

Deoarece debutul enterocolitei ulcero-necrotice poate fi subtil,

diagnosticul este uneori greu de pus. Simptomele timpurii precum vărsăturile,
diareea și distensia abdominală mimează afecțiuni comune precum scăderea
motilității gastrice și intoleranța timpurie la alimentație.

De foarte multe ori pe radiografia abdominală pe gol a unui pacient se

poate observa pneumoperitoneu (aer liber în cavitatea peritoneală) care nu este
însoțit de simptome evidente. Atunci trebuie făcut diagnosticul diferențial între

16
enterocolita ulcero-necrotică și perforația intestinală spontană, cea de-a doua
deosebindu-se de prima prin faptul că nu are manifestări sistemice și are o rată
mult mai ridicată de supraviețuire. Perforația intestinală spontană este mult mai
frecventă la bebelușii născuți la termen dar cu greutate mică pentru vârsta
gestațională (small for gestational age). Perforația intestinală spontană este
asociată și cu infecția fungică în special cu candida și cu administrarea de
dexametazonă și indometacin.

Diagnosticul diferențial al enterocolitei ulcero-necrotice se va face și cu

următoarele patologii: sindromul de cord stâng hipoplastic, malrotația intestinală,
volvulusul intestinal, meningita bacteriană, sepsisul neonatal, omfalita, infecția de
tract urinar, acidoza respiratorie și metabolică, apneea de prematuritate, bacteriemia
și candidoza sistemică, coarctația de aortă, infecțiile enterovirale, refluxul gastro-
esofagian, boala Hirschprung și infecțiile intestinale nosocomiale. Plaja de afecțiuni
care intră în diagnosticul diferențial este atât de largă tocmai datorită manifestărilor
sistemice și nespecifice ale enterocolitei ulcero-necrotice, în lipsa investigațiilor
imagistice, diagnosticul fiind foarte greu de pus.

II.6 Teste de laborator

Testele imagistice și tabloul clinic sunt de bază în diagnosticul acestei boli,

însă testele de laborator trebuie efectuate în cazul în care tabloul clinic sau
investigația imagistică ridică suspiciuni, pentru a se evidenția manifestările
sistemice ale bolii și gravitatea acesteia.

Hemoleucograma evidențiază de cele mai multe ori leucocitoză (creșterea

numărului de leucocite), însă leucopenia (scăderea numărului de leucocite)
reprezintă un element de îngrijorare. Creșterea elementelor leucocitare imature

17
nu este un indicator bun al sepsisului, însă neutropenia care apare după primele 3
zile de viață cu neutrofile scăzute sau foarte scăzute (mai mici de 1.500 pe
microlitru) este un argument puternic pentru sepsisul neonatal instituit.
Trombocitele sunt un reactant de fază acută de aceea acestea cresc în inflamație
însă, paradoxal, la nou-născutul prematur enterocolita ulcero-necrotică este
asociată cel mai frecvent cu tromobcitopenie (trombocite mai mici de 100.000 pe
microlitru). Trombocitopenia poate fi foarte severă în unele cazuri și poate fi
complicată cu probleme majore de coagulare evidențiate prin prelungirea
timpului de protrombină și a timpului de tromboplastină parțial activată.
Fibrinogenul scade și cresc produșii de degradare ai fibrinei.

Trombocitopenia este o reacție la microorganismele gram-negative și la

endotoxinele acestora. Un număr de trombocite mai mic de 50.000 impune
efectuarea transfuziei de masă trombocitară. Hemocultura trebuie obținută
obligatoriu înainte de începerea tratamentului cu antibiotice la orice pacient care
prezintă semne de sepsis sau de enterocolită ulcero-necrotică. Deși în cazul
enterocolitei hemocultura este în general negativă, aceasta poate fi confundată de
foarte multe ori cu sepsisul, caz în care hemoculturile sunt în general pozitive.
Electroliții serici trebuie recoltați obligatoriu serial la 6 ore, luându-se sodiul,
potasiul și clorul. Aceștia pot prezenta modificări caracteristice, fiind un semn de
îngrijorare întrucât sugerează acumularea de fluid în intestin și în spațiul
intraperitoneal. O scădere acută a sodiului (sub 130 de miliechivalenți la litru)
trebuie să alarmeze medicul.

Scăderea bicarbonatului seric la valori mai mici de 20miliechivalenți la

litru apare în cazurile de perfuzie deficitară a țesuturilor, sepsis și necroză
intestinală, asociate cu acidoză metabolică.

18
 Analiza gazelor arteriale este obligatorie, întrucât hipoventilația și apneea
apar frecvent în enterocolita ulcero-necrotică. În funcție de valoarea gazelor
arteriale se hotărăște dacă pacientul are sau nu nevoie de asistență respiratorie.
Acidoza metabolică este foarte periculoasă - în spsecial acidoza lactică. Aceasta
apare datorită scăderii debitului cardiac în timpul șocului cardiogen, ceea ce duce
la scăderea perfuziei tisulare și la necroză tisulară, inclusiv a intestinului.

II.7 Teste imagistice

Cel mai important test imagistic este de departe radiografia abdominală

antero-posterioară pe gol urmată de o radiografie în decubit lateral. În funcție de
gravitatea simptomelor, radiografia se va repeta la 6 ore.

Modificările caracteristice pe radiografie sunt: pneumoperitoneul, dilatarea

anselor intestinale și îngroșarea peretelui intestinal, ceea ce sugerează edem
parietal și/sau inflamație. Radiografiile seriate se realizează pentru a urmări
progresia bolii. O ansă dilatată care persistă în timp și la examinările următoare
trebuie să îngrijoreze medicul.

Pneumatoza intestinală este semnul radiologic patognomonic pentru

enterocolita ulcero-necrotică. Se prezintă ca bule de aer în peretele intestinal,
acest aer fiind produs de bacteriile infiltrate intramural prin fermentație.
Pneumatoza apare la 70-80% din pacienții cu enterocolită ulcero-necrotică.
Numărul bulelor de gaz și extinderea lor nu se corelează cu severitatea bolii.
Pneumatoza apare și în boala Hirschprung, diareea severă și în intoleranța la
carbohidrați.

Prezența aerului liber în cavitatea peritoneală sau pneumoperitoneul este o

altă caracteristică radiologică a bolii, fiind în același timp și o urgență

19
chirurgicală. Se observă cel mai bine pe radiografia de decubit. O
hipertransparență situată între ficat și intestin sugerează aer liber intraperitoneal.
Este o indicație a faptului că a avut loc perforația intestinului și este o urgență
chirurgicală. Distensia anselor intestinale ale intestinului subțire este o
caracteristică radiologică foarte frecventă și nespecifică în enterocolita ulcero-
necrotică. Efectuarea de radiografii seriate este foarte importantă întrucât astfel
se poate monitoriza gradul de distensie și persistența acestor anse dilatate în
timp. În cazul în care acestea persistă mai mult de 24 de ore se va merge în sala
de operație, deoarece această persistență este un indicator al necrozei intestinale.
Datorită aerului care apasă asupra peretelui intestinal, vascularizația este
suprimată și apare ischemia, urmată ulterior de procesul de necroză.

Prezența de fluid intraperitoneal este o modificare radiologică tardivă care

sugerează apariția peritonitei. Lichidul apare sub forma unei opacități și este
foarte greu de observat pe radiografia de decubit dacă se află în cantitate mică, în
acest caz fiind utilă ecografia abdominală.

Ultrasonografia abdominală arată îngroșarea peretelui intestinal cu lichid

liber în lumen. În primul stadiu al bolii la ecografia doppler se observă
hipervascularizație în timp ce în stadiul final, al infarctizării peretelui intestinal
apare hipovascularizația. Gazul intramural și bulele de aer apar ca transsonice iar
fluidul liber intraperitoneal este de asemenea un indicator al peritonitei, ca și în
cazul radiografiei abdominale.

II.8 Anatomopatologie

Cel mai frecvent afectate zone sunt ileonul terminal și colonul ascendent
proximal. Boala se poate limita la afectarea unei singure porțiuni de intestin sau

20
poate determina leziuni multiple și discontinue. Cel mai observate din punct de
vedere histologic sunt leziunile mucoasei care includ: necroza de coagulare a
mucoasei cu inflamație acută și cronică, ulcerații mucosale, edem, hemoragie și
pneumatoza mucoasei.

Boala avansată și fulminantă poate afecta întregul perete intestinal cu

necroză parietală completă. La două treimi din pacienți, procesul de inflamație
durează câteva zile, urmând apoi un proces de vindecare și cicatrizare evidențiat
de regenerarea epitelială, formarea de țesut granular și fibroză.

II.9 Tratament

Majoritatea pacienților cu enterocolită ulcero-necrotică vor fi tratați

medical, cu ameliorarea simptomelor în cele mai multe cazuri, fără a fi nevoie de
chirurgie. Tratamentul presupune: oprirea alimentației enterale, drenaj
nazogastric (inserția unui tub prin narine către faringe și esofag până în stomac
pentru a înlătura aerul și fluidul din stomac și intestine), administrare de fluide
intravenos pentru reechilibrare hidro-electrolitică și nutriție, administrare de
antibiotice pentru combaterea sepsisului și examinări radiologice seriate ale
abdomenului prin radiografii abdominale pe gol în poziție antero-posterioară și
în decubit lateral.

Se va măsura atent circumferința abdomenului și se va monitoriza orice

modificare a acestuia. De asemenea se recoltează mostre de scaun și se
analizează periodic pentru evidențierea eventualelor bacterii și a sângelui. Dacă
abdomenul este atât de balonizat încât pacientul are dificultăți de respirație,
acesta va fi asistat respirator cu ajutorul unui ventilator sau cu o mască de
oxigen. Un pacient care răspunde favorabil la acest tratament după 72 de ore,

21
poate reîncepe hrănirea pe cale enterală, dar tratamentul cu antibiotice este
continuat până la 7-10 zile. Este indicată intervenția chirurgicală în cazul în care
intestinul se perforează sau starea pacientului se înrăutățește.

Cazurile severe de enterocolită ulcero-necrotică presupun înlăturarea unui

segment de intestin (enterectomie). Uneori, după enterectomia chirrugicală, este
posibil ca segmentele de intestin rămase să fie cusute la loc în cursul aceleiași
intervenții, acest lucru fiind posibil doar dacă starea pacientului este extrem de
bună. În cazul în care starea acestuia este foarte proastă sau în cazul unei
peritonite, segmentele de intestin nu se recos imediat, ci se va recurge la o
enterostomie, cu aducerea unui segment de intestin la abdomen unde este legat
de o pungă ce va colecta fluidele intestinale. Odată ce starea se îmbunătățește, se
va reinterveni și se vor sutura segmentele de intestin rămase, desființându-se
enterostoma.
Antibioticele cel mai frecvent utilizate sunt cefotaxima, gentamicina (cu atenție
la efectul ototoxic și nefrotoxic), ampicilina, vancomicina, clindamicina și
metronidazolul. Agenții vasopresori utilizați pentru menținerea tensiunii arteriale
a pacienților sunt dopamina, dobutamina, epinefrina și naloxona. Plasma-
expanderii pentru echilibrare hidroelectrolitică sunt albumina, soluția salină
izotonă și plasma proaspătă congelată. Se folosesc și analgezice opioide mai ales
la pacienții operați, dar și la cei cu anse intestinale dilatate masiv pentru a
ameliora durerea. Cele mai utilizate analgezice sunt sulfatul de morfină și
fentanilul.

Durata tratamentului cu antibiotice este stabilită în funcție de stadiile bolii,

astfel încât în stadiile IA și IB tratamentul antibiotic durează 3 zile, în timp ce în
stadiile IIA și B durează 14 zile, în stadiul III putând depăși 14 zile dacă
pacientul se află în sepsis. În stadiul III vor fi folosiți cu generozitate agenții
22
inotropi, analgezicele opioide și agenții vasopresori, deoarece funcția cardiacă a
pacientului cu enterocolită ulcero-necrotică fulminantă este foarte slabă, acesta
ajungând chiar la stop cardio-respirator.

II.10 Evoluție și prognostic

Datorită îmbunătățirilor foarte mari în îngrijirea pacienților din terapie

intensivă și a avansării tehnicilor de chirurgie și nutriție parenterală,
supraviețuirea pacienților cu enterocolită ulcero-necrotică a crescut simțitor.
Îmbunătățirea prognosticului a avut loc în special la prematurii în stare foarte
proastă, cu vârstă mai mică de 28 de săptămâni și cu greutate mai mică de 1.000
de grame.

Rata mortalității variază de la 10% la 50% în cazul prematurilor care

cântăresc mai puțin de 1.500g depinzând de severitatea bolii. Rata de mortalitate
la bebelușii peste 2.500g este de 0-20%. Prematurii extremi, cu o greutate de
1.000 de grame care în trecut nu supraviețuiau deloc, au actualmente o rată
redusă de supraviețuire, între 0 și 40%.

Dintre pacienții care supraviețuiesc, 50% dezvoltă complicații pe termen

lung. Cele mai frecvente două complicații sunt stenoza intestinală și sindromul
de intestin scurt.

23
 Obiectiv III
Rolul autonom şi delegat al asistentului medical în îngrijirea
pacientului cu enterocolită ulcero-necrotică

,,Unicul rol al asistentei medicale este de a ajuta individul sănătos sau

pacient în realizarea acelor activităţi care contribuie la sănătatea sau recuperarea
lui, la o moarte liniştită (activităţi pe care le-ar face neajutat, dacă ar avea
puterea, voinţa sau cunoştinţele necesare). Deci, rolul asistentei este de a ajuta
pacientul, de a ajuta individul să devină cât mai repede posibil independent de o
astfel de asistenţă.” (Virginia Henderson)

PROCESUL DE ÎNGRIJIRE. NOŢIUNI TEORETICE

Procesul de îngrijire reprezintă un set de acţiuni prin care se îndeplinesc
îngrijiri de nursing de care pacientul are nevoie. Procesul nursing este un proces
intelectual compus din diferite etape, logic coordonate, având ca scop obţinerea
unei stări mai bune a pacientului. Acesta permite acordarea de îngrijiri
individualizate adaptate fiecărui pacient. Aceste etape sunt:
1) Culegerea de date este etapa iniţială a procesului de îngrijire, aceasta
reuneşte toate informaţiile necesare îngrijirii unui pacient. Se începe de la
internarea pacientului şi reprezintă primul contact cu pacientul care este
foarte important pentru obţinerea acceptului colaborării acestuia.
Asistentul medical prin comportamentul său trebuie să-i creeze pacientului
imaginea unei persoane competente şi să contribuie la îngrijirea sa.
2) Analiza şi sinteza datelor presupune:examinarea datelor, clasificarea
datelor în independente şi dependente, identificarea resurselor pacientului,
stabilirea problemelor de îngrijire şi a priorităţilor şi stabilirea cauzelor sau

24
 a surselor de dificultate. Asistentul medical trebuie să cunoască exact
cauza problemei ca prin acţiunile proprii să acţioneze asupra acestei cauze.
3) Planificare îngrijirilor se face prin stabilirea unui plan de acţiune a
etapelor, mijloacelor ce se impun în îngrijire, adică organizarea îngrijirilor
conform unei strategii bine definite ţinând cont în mod deosebit de
îngrijirile şi tratamentele prescrise de medic.
4) Implementarea sau aplicarea îngrijirilor constituie momentul realizării
intervenţiilor. Scopul este aducerea pacientului într-o stare optimă de
independenţă, de satisfacerea nevoilor.
5) Evaluarea constituie aprecierea muncii asistentului medical în funcţie de
rezultatele obţinute. Se face evaluarea după o anumită perioadă; în general
un obiectiv indică în ce ritm trebuie făcută evaluarea.

25
 a. FIȘA TEHNICĂ NR. 1
Măsurarea şi notarea temperaturii
Scop: evaluarea funcţiei de termoreglare şi termogeneză.
Locul de măsurat:
Cavităţi semiînchise: axilă, plica inghinală, cavitatea bucală;
Cavităţi închise: rect, vagin.
Temperatura: rezultatul proceselor oxidative din organism, generatoare
de caldură prin dezintegrarea alimentelor energetice.
Termoreglare: funcția organismului care menține echilibrul între
producerea căldurii (termogeneză) și pierderea căldurii (termoliză), pentru
păstrarea valorilor constante (homeotermie).
Materiale necesare: termometru maximal, casoletă cu tampoane de vată
şi comprese sterile, recipient cu soluţie dezinfectantă (cloramină 1-5 %), tăviţă
renală, flacon cu alcool medicinal, ceas, foaie de observaţie, pix de culoare
albastră, carnețel individual.
Intervenţiile asistentei:
pregătirea materialelor lângă bolnav.
pregătirea psihică a bolnavului.
spălarea pe mâini.
se scoate termometrul din soluţia dezinfectantă, se clăteşte şi se şterge cu o
compresă prin tamponare, se scutură.
se verifică dacă este în rezervor mercur.

A. Pentru măsurarea în axilă:

se aşează pacientul în poziţie de decubit dorsal sau în poziţie
sezândă; se ridică braţul bolnavului;

26
se şterge axila prin tamponare cu prosopul pacientului;
se aşează termometrul cu rezervorul de mercur în centrul axilei, paralel cu
toracele;
se apropie braţul de trunchi, cu antebraţul flectat pe suprafaţa anterioară a
toracelui;
la pacienţii slăbiţi, agitaţi, precum şi la copii, braţul va fi menţinut în
această poziţie de către asistentă;
termometrul se menţine timp de 10 minute.

B. Pentru măsurarea în cavitatea bucală:

se introduce termometrul în cavitatea bucală, sub limbă sau pe latura
externă a arcadei dentare;
pacientul este rugat să închidă gura şi să respire pe nas;
se menţine termometrul timp de 5 minute.

C. Pentru măsurarea rectală:

se lubrefiază termometrul;
se aşează pacientul în decubit lateral,cu membrele inferioare în semiflexie,
asigurându-i intimitatea;
se introduce tubul termometrului în rect, prin mişcări de rotaţie şi înainte;
termometrul va fi ţinut cu mâna tot timpul
măsurării; se menţine termometrul timp de 3 minute;
după terminarea timpului de menţinere, se scoate şi se şterge cu o
compresă;
se spală termometrul, se scutură;
se introduce în recipientul cu soluţia dezinfectantă;

27
 se notează valoarea obţinută pe foaia de temperatură;
notarea unui punct pe verticală, corespunzătoare datei şi timpului zilei,
scoţând pentru fiecare linie orizontală două diviziuni de grad;
se uneşte valoarea prezentă cu cea anterioară pentru obţinerea curbei
termice;
în alte documente medicale se notează cifric.

Interpretarea rezultatelor:
Temperatura normală (fiziologică - 36-37° C – afebril)
Valori patologice:
a) 37-38° C - subfebrilitate; 38-39° C -febră moderată; 39-40° C -febră
ridicată; 40-41° C – hiperpirexie; hipotermie <36° C.
Recomandări:
Măsurarea temperaturii dimineaţa între orele 7-8 şi seara între orele 18-19-
Susţinerea termometrului la copii, bătrâni, inconştienţi, agitaţi şi măsurarea în
cavităţile semiînchise.
În situaţia unor valori prea ridicate sau scăzute, neprăvăzute, se repetă
măsurarea temperaturii sub supraveghere.Termometrul se menţine în timpul
indicat în cavitate, altfel înregistrarea nu este reală.

28
 b. FIȘA TEHNICĂ NR. 2
Administrarea medicamentelor prin perfuzie (PEV)
Definiţie: prin perfuzie se înţelege introducerea pe cale parenterală,
picătură cu picătură a soluţiilor pentru reechilibrare hidroelectrolitică,
hidroionică şi volemică a organismului.
Scopul: hidratarea şi mineralizarea organismului, administrarea
medicamentelor la care se urmăreşte un efect prelungit, depurativ, diluând şi
favorizând excreţia din organism a produşilor toxici, completarea proteinelor sau
a altor componente sanguine, alimentaţia pe cale parenterală.
Materiale necesare: tavă medicală acoperită cu un câmp steril, trusă
pentru perfuzat, soluţii ambalate steril, soluţii hidratante în sticle sau pungi
riguros sterilizate şi încălzite la temperatura corpului, garou, tăviţă renală, stativ
pentru fixarea flacoanelor,1-2 seringi de 5-10 cm cu ace pentru injecţii
intramusculare şi intravenoase, o pernă tare, muşama, o pensă hemostatică,
tampon cu alcool, romplast.
Pregătirea materialelor, instrumentelor şi aparatului de perfuzie:
se pregătesc instrumentele şi materialele necesare;
se scoate celofanul steril de pe flacon, se desprinde parafina de pe
suprafaţa dopului, care se dezinfectează cu alcool;
se îndepărtează teaca protectoare de pe trocar şi se pătrunde cu el prin dop
în flacon;
se închide cu pensa hemostatică, imediat sub ac, tubul de aer, se
îndepărtează teaca protectoare de pe ac şi se pătrunde cu acesta în flacon
prin dopul de cauciuc,fără să se atingă trocarul;
se suspendă flaconul de suport;
se fixează tubul de aer la baza flaconului cu o bandă de romplast, având
grijă să depăşească nivelul soluţiei sau al substanţei medicamentoase;
29
 se îndepărtează teaca protectoare de pe capacul port ac al tubului, se ridică
deasupra nivelului substanţei medicamentoase din flacon şi se deschide
uşor prestubul, lăsând să curgă lichidul în dispozitivul de perfuzie, fără ca
picurătorul să se umple cu lichid;
se coboară progresiv portacul, până când tubul se umple cu lichid, fiind
eliminate complet bulele de aer;
se ridică picurătorul în poziţie verticală şi se închide prestubul, aparatul
rămânând atârnat de stativ.
Pregătirea fizică şi psihică a pacientului:
se anunţă pacientul, convingându-l de importanţa tehnicii;
se aşează pacientul în pat, în decubit dorsal, cât mai comod, cu antebraţul
în extensie;
sub braţul ales se aşează o pernă tare acoperită cu muşama.
Efectuarea perfuziei:
spălarea pe mâini cu apă şi săpun;
asistenta îmbracă mănuşi pentru evitarea contaminării cu
sânge; se examinează calitatea şi starea venelor;
se aplică garoul la nivelul braţului;
se dezinfectează plica cotului cu alcool;
se cere pacientului să strângă pumnul şi se efectuează puncţia venei
alese; de preferinţă se începe cât mai periferic;
se verifică poziţia acului în venă, se îndepărtează garoul şi se adapteaază
amboul aparatului de perfuzie la ac;
se deschide imediat prestubul, pentru a permite scurgerea lichidului în
venă şi se reglează viteza de scurgere cu ajutorul prestubului la 60
pic./min sau în funcţie de necesităţi;

30
 se fixează cu benzi de romplast amboul acului şi porţiunea tubului în
vecinătate cu acesta, de pielea pacientului;
înainte ca flaconul să se golească complet, se închide prestubul pentru a
împiedica pătrunderea aerului în perfuzor şi se racordează aparatul de
perfuzie la noul flacon, dacă este necesar;
după terminarea perfuziei se exercită o presiune asupra venei puncţionate
cu un tampon cu alcool şi printr-o mişcare bruscă în direcţia axului vasului, se
extrage acul din venă.
Reorganizarea locului de muncă:
se aruncă la coş deşeurile materialelor folosite;
se notează în foaia de temperatură data şi cantitatea de lichid perfuzat.
Accidente:
hiperhidratarea prin perfuzie în exces, la cardiaci, poate determina edem
pulmonar acut, manifestat prin: tuse, expectoraţie, polipnee, creşterea T.A.
embolie gazoasă prin pătrunderea aerului în curentul circulant.

31
 FIȘA TEHNICĂ NR. 3
Efectuarea injecţiei intramusculare
Injecţia intramusculară constituie introducerea unor soluţii izotonice
uleioase sau a unei substanţe coloidale în stratul muscular.
Scop: introducerea în organism a unor substanţe medicamentoase.
Locurile de elecţie: pătratul supero-extern al fesei, deasupra marelui
trohanter, faţa externă a coapsei în treimea mijlocie, faţa externă a braţului în
muşchiul deltoid.
Materiale necesare: tavă medicală, seringi sterile, alcool de 90°, tăviţă
renală.
Pregătirea materialelor şi instrumentelor:
se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii;
se aşează bolnavul în decubit ventral, lateral, poziţie şezând sau în
picioare.

Pentru injecţia în regiunea fesieră, se reperează următoarele:

punctul smirnof, la un lat de deget deasupra marelui trohanter şi înapoia
lui;
punctul Barthelemz, la unirea treimii externe cu cele două treimi interne
ale liniei care uneşte spina iliacă anterosuperioară cu extremitatea
superioară a şanţului interfesier;
zona care uneşte spina iliacă posterioară cu marele trohanter.

32
 Efectuarea injecţiei:
spălarea pe mâini cu apă şi săpun;
dezinfectarea mâinilor cu alcool;
se încarcă seringa cu substanţa de injectat după verificarea fiolei, se
elimină bulele de aer;
se schimbă acul, îndepărtându-l pe cel cu care a fost aspirată substanţa şi
se adaptează un ac potrivit pentru efectuarea injecţiei;
se degresează locul injecţiei cu un tampon de vată cu alcool; se
invită bolnavul să-şi relaxeze musculatura şi să stea liniştit; se
întinde pielea între policele şi indexul mâinii stângi;
se înţeapă perpendicular pielea, pătrunzând 4-7 cm cu rapiditate şi
siguranţă cu acul montat la seringă;
se verifică poziţia acului prin aspirare;
se injectează lent lichidul;
după injectare, se scoate dintr-o dată acul cu seringa, acoperind locul cu un
tampon cu alcool;
se masează locul cu un tampon cu alcool pentru a disocia planurile
ţesuturilor străpunse, activând circulaţia pentru a favoriza absorbţia;
se aşează bolnavul în poziţie comodă unde va sta în repaus 5-10
minute; spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun.

Reorganizarea locului de muncă:

se aruncă la coş deşeurile, conform Precauțiunilor Universale.

33
 Incidente, accidente şi intervenţii:
durere vie prin atingerea nervului sciatic sau a unor ramuri ale sale-
retragerea acului efectuarea injecţiei în alte zone;
paralizia prin lezarea nervului sciatic - se evită prin respectarea zonelor de
elecţie a injecţiei;
hematom prin lezarea unui vas;
ruperea acului - extragerea manuală sau chirurgicală;
supuraţie septică - se previne prin folosirea unor ace suficient de lungi
pentru a pătrunde în masa musculară;
embolie, prin injectarea accidentală într-un vas a soluţiilor uleioase - se
provine prin verificarea poziţiei acului.

34
 FIȘA TEHNICĂ NR. 4
Observarea și notarea scaunului
SCAUNUL - resturile alimentelor supuse procesului de digestie, eliminate
din organism prin anus, prin actul defecației.
Scopul – obținerea de informații necesare pentru stabilirea diagnosticului
și urmărirea evoluției bolilor tubului digestiv și glandelor anexe acestuia.
Urmărirea tranzitului intestinal se face prin:
observarea caracterelor scaunelor și notarea scaunelor în foaia de
temperatură.

Elemente de Valori normale Valori patologice

Observație
1.Frecvența 1-2 scaune/zi a.3-6 scaune/zi, diaree în
enterite și enterocolite
b.20-30 scaune/zi=sindrom
dizenteric
c.scaun la 2-4 zile=constipație
d.suprimarea completă a
eliminării fecalelor și a
gazelor=ileus
2.Orarul Ritmic, la aceeași oră a zilei, Pierderea orarului obișnuit al
dimineața după trezire evacuării:constipație sau
diaree

3.Cantitatea Zilnic,15-=200 g de materii -marită(în afecțiunile

fecale pancreasului, ale colonului, în
diareele gastrogene de natură
aclorhidrică); poate ajunge la
câteva kilograme (în anomalii
de dezvoltare a colonului);
-redusă (în constipație)
-foarte redusă, de numai
10-15 g (în dizenterie).
4.Consistența păstoasă,omogenă Uscată, consistență crescută
(scibale, coproliți-în
35
 constipație); consistență
scazută (scaune moi), în
diaree; lichidă, apoasă, în
special după purgative saline;
consistență neomogenă (scaun
solid, dur, urmat de o cantitate
de scaun semilichid sau lichid)
5.Forma Cilindrică,cu diametrul de 3-5 -de panglica sau creion (în
cm,lungime variabilă cancer rectal); filiformă (în
spasme ale regiunii
anorectale); bile dure, de
mărimea măslinelor (în
constipație), bile
conglomerate, multiglobale (în
cazul când materiile fecale au
stagnat mult timp în rect)
6.Culoarea Brună Galben-aurie (în diaree); verde
când bilirubina se oxidează la
nivelul intestinului gros; mai
închisă (în constipație);
albiciaosă ca argila (icter
mecanic), brun-închis (icter
hemolitic); neagră ca păcura,
moale și lucios (în cazul unor
hemoragii în porțiunea
superioară a tubului digestiv-
melenă); roție (în cazul
hemoragiilor din porțiunea
inferioară a tubului digestiv).

7.Mirosul Fecaloid Acid (in caz de fermentație

intestinală); fetid (în caz de
putrefacție); miros rânced,
foarte pătrunzător (în cazul
când în scaun se găsesc
grăsimi nedigerate); foarte
fetid (în cancerul colonului și
rectului).
8.Aspectul Păstos-omogen De zeamă de pepene sau supă
de linte (în febra tifoidă); de
36
 zeamă de orez (în intoxicații
sau holeră).
9.Elemente - mucus, puroi, sânge (în colite
patologice ulceroase,
pseudomembranoase, cancer
rectal sau intestinal,
dizenterie); resturi de alimente
nedigerate (în pancreatite
cronice); grăsimi nedigerate,
paraziți intestinali, cazurile
vor fi imediat raportate
medicului
10.Notarea Scaun normal Moale:/
scaunelor Diareic:‒
Mucus:X
Cu puroi:P
Cu sânge:S
Grunjos:Z

37
 Obiectivul IV
Procesul de îngrijire al unui pacient cu
enterocolită ulcero-necrotică

1. Informaţii generale:
a. Numele şi prenumele: M.M;
b. Vârsta:48 de ani ;
c. Starea civilă: căsătorit;
d. Copii : -;
e. Profesia:-;
f. Localitatea de domiciliu: ......................;
g. Diagnosticul la internare: ENTEROCOLITĂ ULCERO-NECROTICĂ
h. Data internării: 19.01.2017

2. Obişnuinţe de viaţă:
a. Consumatoare de: Alcool – nu Cafea – nu Tutun – nu Drog – nu
b. Dietă / regim alimentar – nu se cunoaște;
c. Alergii cunoscute – nu se cunoaște;

3. Probleme de sănătate:
a. Antecedente medicale personale:-
b. Antecedente heredocolaterale: mama diabet zaharat tip II; tata ulcer
gastric;

38
 c. Motivele internării actuale: distensie abdominală, sânge în scaun,
pneumatoză intestinală, vărsături, diaree;
d. Istoricul stării actuale:
Pacient in varsta de 48 de ani este adus în serviciu de urgență de familia
acestuia, acuzând simptomatologia de mai sus pentru investigații și tratament.
4. Examenul clinic general:
a. Tegumente şi mucoase: palide, umede, tegumente integre, reci
b. Greutate:65 de kg;
c. Înălţime: 1,75cm;
d. Ţesut celular subcutanat: slab reprezentat;
e. Sistem ganglionar şi limfatic: în limite normale;
f. Aparat locomotor: în limite normale;
g. Aparat respirator: torace - normal conformat, mobil;
h. Aparat cardio-vascular: arie precordială de aspect normal;
i. Aparat digestiv: diaree, vărsături;
j. Aparat uro-genital: micțiuni spontane;
k. Sistem nervos şi organe de simţ: în limite normale.

39
5. Investigaţii:
a. Examenul sângelui
Analiză Valori analiză Valori de referință
HEMATOCRIT 50 % ↑ 46 %
NR. LEUCOCITE 6800/ mm3 5000-8000/ mm3

GLICEMIE 70 mg %↓ 80 – 120 mg %
IONOGRAMĂ Na – 110 mEq/ l ↓ Na - 135-150 mEq/l
SERICĂ K – 2,5 mEq/l↓ K – 3,5 -5 mEq/l
Ca – 4 mEq/l ↓ Ca 4,5 – 5 mEq/l
Cl – 90 mEq/l↓ Cl 95-110 mEq/l
Mg – 1,2 mEq/l ↓ Mg 1,5 -3 mEq/l
VSH 35/ h↑ 5- 10/ h
COPROCULTURA Negativ Negativ

6. Tratamente:
a. Tratament medicamentos
Papaverina;
Algocalmin;
Furazolidon;
Ercefuril;
Piafen;
Metoclopramid;
Scobutil;

7. Epicriza şi recomandări la externare:

Pacientul este externat în stare amelioarată, cu urmatoarele recomandări:
pacientul să beneficieze de condiții de microclimat și mediu
securizant; pacientul să fie supravegheat atent și permanent;

40
 pacientul să fie investigat și tratat corespunzător diagnosticului și zilei de
boală;
pacientul să fie alimentat conform diagnosticului și zilei de boală;
pacientul să beneficieze de îngrijiri de igienă pe toată perioada bolii.

Nevoile fundamentale după Virginia Henderson

Nevoile Manifestări de Manifestări de Sursa de
fundamentale independenţă dependenţă dificultate
1. A respira şi a frecvența respiratorie - -
avea o bună normală vârstei
circulaţie.
2. A bea şi a- vărsături enterocolită
mânca. ulcero-
necrotică
3. A elimina. diaree,scaune cu procesul bolii
sânge
4. A se mişca şi a în limite normale - -
păstra o bună
postură.
5. A dormi, a se - agitație, ore mediu
odihni. insuficiente de necunoscut,
odihnă durere
6. A se îmbrăca şi necesită ajutor în - vârsta
dezbrăca. satisfacerea nevoii
7. A menţine - igiena precară vârsta
tegumentele
curate şi
îngrijite.
8. A păstra - subfebrilitate proces
temperatura infecțios
corpului în limite
normale.
41
9. A evita risc de complicații și risc de complicații mediul
pericolele. infecții nosocomiale și infectii spitalicesc
nosocomiale
10. A comunica. comunică uşor cu - -
personalul, se
interesează de evoluția
bolii
11. A se realiza. pacientul este - -
mulțumit de ceea ce a
realizat pană acum
12. A se recrea. pacientul se uită la TV, - -
urmărind anumite
emisiuni
13. A învăţa. pacientul se - -
interesează permanent
de evoluția bolii
14. A-şi practica nu se lasă uşor de - -
religia. convins în luarea unor
decizii, pacientul de
roagă zilnic pentru
sănătatea lui şi a
familiei sale.

42
 Planul de îngrijire al unui pacient cu enterocolită ulcero-necrotică

Probleme și Obiective de Intervenţiile autonome Evaluarea

Data manifestări de
îngrijire și delegate îngrijirilor
dependență
19.01.2017 Durere Pacientul să -Plasez pacientul într-un În urma
nu mai salon luminos, liniștit, intervențiilor
prezinte fără factori perturbatori, cu rol propriu
durere. cât se poate izolat, măcar dar și
cu un paravan dacă nu se delegat,
poate o rezervă separată pacientul este
pentru el; liniștit.
-Acopăr patul pacientului
cu mușama și traversă;
-Liniștesc pacientul și
familia, comunicând în
permanență cu ea;
-Asigur mediu securizant
și condiții de
microclimat;
-Supraveghez scaunul,
frecvența, consistența;
-Supraveghez durerile
abdominale;
-Recomand familiei
poziția antalgică de
diminuare a durerilor.
19.01.2017 Risc de Pacientul să -Însoţesc pacientul în În urma
complicaţii şi nu prezinte salon; intervențiilor
infecţii risc de -Monitorizez funcţiile cu rol propriu
nosocomiale; complicații si vitale şi vegetative şi dar și
infecții supraveghez în delegat,
nosocomiale. permanenţă pacientul pacientul nu
pentru a observa a prezentat
eventualele semne de risc de
complicaţii; complicaţii şi
-Efectuez toaleta zilnică infecţii
a plăgii cu alcool sanitar nosocomiale
în jurul ei, apoi cu alcool pe toată
iodat şi aplic pansament durata
cu Rivanol, respectând spitalizării.
regulile de asepsie şi
43
 antisepsie;
-Aerisesc salonul;
-Explic pacientului
necesitatea odihnei
pentru organism;
-Încurajez familia și o
asigur că ce a fost mai
greu a trecut;
-Suplinesc pacientul în
satisfacerea nevoilor
sale.
-Administrez medicația
prescrisă de medic,
respectând dozajul si
calea de administrare.
20.01.2017 Alterarea Pacientul să -Asigur pacientului În urma
integrităţii prezinte microclimat intervențiilor
tegumentelor; tegumente corespunzător nevoilor cu rol propriu
curate şi sale; dar și
integre pe -Aerisesc salonul; delegat,
toată durata -Schimb lenjeria de pat şi pacientul a
spitalizării de corp ori de câte ori prezentat
este nevoie; tegumente
-Efectuez toaleta zilnică curate şi
a plăgii cu alcool sanitar integre şi
în jurul ei, apoi cu alcool plaga în curs
iodat şi aplic pansament de vindecare.
cu -Rivanol, respectând
regulile de asepsie şi
antisepsie;
-Supraveghez plaga în
permanenţă;
-Comunic în permanență
cu pacientul.

44
20.01.2017 Incapacitate de Pacientul să -Aerisesc salonul; În urma
a se odihni; prezinte un -Asigur pacientului intervențiilor
somn atât lenjerie de pat şi de corp cu rol propriu
calitativ cât şi curate; dar şi delegat
cantitativ pe -Rog familia să respecte pacientul a
toată durata orele de vizită; prezentat un
spitalizării -Stabilesc împreună cu somn atât
familia un orar de calitativ cât
odihnă-somn; şi cantitativ
-Învăţ familia să practice pe toată
tehnici de relaxare cu durata
câteva minute înainte de spitalizării.
culcare;
-Observ şi notez
calitatea, orarul şi gradul
de satisfacere a celorlalte
nevoi;
-Observ efectul
tratamentului
medicamentos asupra
organismului.

21.01.2017 Cunoştinţe Familia să -Clarific familia în În urma

insuficiente; dobândească legatură cu concepţiile intervențiilor
cunoștințe eronate; cu rol propriu
noi. -Încurajez familia să-şi familia a
exprime sentimentele şi dobândit
neliniştea; cunoştinţe
-Furnizez date despre noi privind
boală, despre tratament şi boala sa.
regimul igienodietetic;
-Pun la dispoziţia
familiei cărţi, broşuri,
pliante pentru
aprofundarea
cunoștințelor;
-Verific dacă pacientul a
înţeles mesajul transmis

45
 Obiectivul V
Educaţia pentru sănătate la un pacient cu enterocolită ulcero-necrotică

Alimentaţia trebuie să fie cât mai completă, cu interdicţii cât mai puţine.
În formele severe, cu scaune numeroase, se aplică un regim hidric de 12 - 14 ore,
cu ceaiuri amare sau îndulcite cu zaharină sau cu zahăr în proporţie de 5 %,
zeamă de orez, supă de morcovi, supă de zarzavaturi strecurată. Se impune
evitarea fumatului din cauza afecţiunii peristatogene a nicotinei. Evitarea
consumului de alimente excesiv de reci şi băuturi fermentate. Regimul hidric
poate fi înlocuit de cură de mere rase, indicată la bolnavii inapetenţi sau supuşi
unei alimentaţii unilaterale prea multă vreme. Când există un dezechilibru al
proceselor de fermentaţie şi putrefacţie, se începe o dietă cu un suport redus de
glucide, dar cu administrare în exces de proteine.

Pentru a combate diareea se dau produse bogate în:

Tanin - ceai oriental concentrat;

Ceai de coarne;

Suc de gutui;

Suc de afine;

Calciu (brânzeturi);

Mucilagii (orez).

Pentru combaterea constipaţiei se dau legume şi fructe. Alimentaţia se

îmbogăţeşte progresiv cu prudenţă, fiecare aliment fiind introdus în raţii mici.

46
Bolnavul trebuie să respecte anumite condiţii de igienă şi anume spălarea pe
mâini şi a fructelor înainte de a le consuma.

Pacientul trebuie să facă cure cu Saprosan sau Mexaform, asociate cu

vitamine din complexul B, timp de 5 - 7 zile. Dacă după ingerarea de alimente
apar balonări, senzaţie de agitaţie abdominală şi barborisme, trebuie să ingere
soluţie de Novocaina 1- 2 % înainte de masă cu 10 - 15 minute.

47
 III Bibliografie

➢
I.C. VOICULESCU, I.C. PETRICU- "Anatomia şi fiziologia omului".
➢
Victor Emilian BANCU - "Patologia chirurgicală " Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti 1979.
➢
Constantin I. NEGOIŢĂ - Roman VLAICU, Dumitru DUMITRESCU
"Clinica medicală", Editura didactică şi pedagogică.
➢
Georgeta BALTĂ, Antoaneta METAXATOS, Aglaia KYOVOSKI - "Tehnici
de îngrijire generală a bolnavilor", Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1983.
➢
Prof. Dr. Gh. LUPU - "Medicină internă", Editura medicală, Bucureşti, 1956.

➢
Lucreţia Titircă – Ghid de nursing, Editura Viața Medicală Românească,
1998.
➢
Lucreţia Titircă – Manual de îngrijiri speciale acordate bolnavilor de asistenţi
medicali, Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 1998.
➢
Mogoş Gheorghe – Mică enciclopedie de boli interne, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
➢
Mogoş Gheorghe – Urgenţe în medicină internă, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1983.
➢
Mozeş Carol – Tehnica îngijirii bolnavului – Editura Medicală, Bucureşti,
1997.
➢
Păun Radu – Tratat de medicină internă – bolile cardiovasculare, partea I,
Editura Medicală, Bucureşti, 1988.
➢
Păun Radu – Tratat de medicină internă – bolile cardiovasculare, partea III,
Editura Medicală, Bucureşti, 1992.

48
➢
Şuţeanu Ştefan – Diagnosticul şi tratamentul bolilor interne, volum I, Editura
Medicală, Bucureşti, 1982.
➢
Ghid de practică medicală - vol. I, 2002.

49
 IV ANEXE

Fig.1. Aparatul digestiv

50