BIOTEHNOLOGII ÎN IMUNOLOGIE

SISTEMUL IMUNITAR

CIUPALĂ BEATRICE IOANA

BMC AN II, GRUPA A

1
 SISTEMUL IMUNITAR

Imunitatea = starea de rezistenţă a unui organism faţă de un factor patogen

(infecţios sau parazitar). Viruşii, microbii, fungii, pot intra în organism prin tractul
respirator, gasto-intestinal şi mai puţin prin piele (doar când există plăgi deschise).
Cel mai adesea intrarea se face prin tractul respirator (prin simpla gripă), pe tractul
gastro-intestinal.

Sistemul imunitar cuprinde două compartimente:

1. Compartimentul central: alcătuit din măduva hematogenă (unde se produc şi

maturează limfocitele B şi se produc limfocitele T) şi din timus, sediul maturării
limfocitelor T.

2. Compartimentul periferic: reprezentat de ţesutul limfoid capsulat şi necapsulat.

Splina şi ganglionii limfatici alcătuiesc ţesutul limfoid capsulat şi reprezintă sediul
derulării celei mai mari părţi a răspunsului imun. Ariile timodependente ale
organelor limfoide secundare capsulate, populate de limfocite T, sunt: paracortexul
ganglionar şi stratul limfoid periarteriolar intern al splinei. Ariile bursodependente,
populate de limfocite B, ale acestor structuri sunt: cortexul ganglionar şi stratul
periarteriolar extern al splinei. Celulele B sunt dispuse în aglomerări denumite
foliculi. Ţesutul limfoid necapsulat este localizat la nivelul epiteliului digestiv,
bronşic şi la nivel cutanat.

Organele sistemului imunitar

Se mai numesc şi organe limfoide sau sistem limfoid. Acesta este definit ca
fiind suportul imunităţii, fiind alcătuit din vase limfatice, organe limfoide, ţesuturi
limfoide şi celule izolate, toate având potenţial imunitar. Organele limfoide sunt
repreyentate de aglomerări specifice de celule delimitate de o capsulă de ţesut
conjunctiv, în aceste organe aflându-se sediul în care celulele sistemului imunitar
se deyvoltă şi se maturează sau sediul în care ele îşi îndeplinesc funcţiile imune
specifice.

2
Organele limfoide sunt de două tipuri:

1. Organe limfoide primare

2. Organe limfoide secundare

Organele limfoide primare

Timusul-este un organ limfoid primar situat în mediastinul anterior (partea

anterioară a toracelui), retrosternal. La inceputul vieţii, timusul este un organ
esenţial pentru maturarea imunologică normală a limfocitelor. La animalele adulte,
timusul participă la amorsarea cu elemente a sistemului de apărare imună de tip
celular. Astfel, celulele epiteliale din timus furnizează seturile diferenţiale ale
antigenelor CMH şi asigură “educaţia” celulelor “T”, pentru recunoaşterea
componentelor “SELF”. Alte celule din timus, neidentificate incă, secretă mai
mulţi hormoni peptidici implicaţi în maturarea limfocitelor T.

Bursa cloacală sau diverticulul cloacal (diverticulum cloacae) este un organ

limfoepitelial specific păsărilor, cu aspect de pungă, situat dorsal de proctodeum,
cu care comunică printr-un canal bursal. Acest canal poate fi flancat de două
formaţiuni bursale accesorii. Peretele bursei este format din trei tunici: seroasă,
musculoasă şi mucoasă.

Rolul bursei constă, în principal, în maturarea limfocitelor B, care vor

secreta anticorpi, asigurând imunitatea de tip umoral. Iniţial, bursa are o structură
pur epitelială, fiind colonizată mai târziu cu celule precursoare, venite din sacul
vitelin sau din ficatul embrionar. Deşi involuează dupa ecloziune, îşi menţine
funcţiile prin care sunt maturate celulele B imature, aflate în circulaţie. Eliminarea
experimentală sau patologică a bursei determină apariţia unui deficit în
funcţionarea limfocitelor B, cu atât mai sever, cu cât a trecut mai mult timp de la
anihilarea bursei.

Bursa cloacală creşte rapid in primele 3-4 săptămâni după ecloziune, atinge
dimensiuni maxime la 5 - 12 săptămâni şi involuează în perioada maturităţii
sexuale, datorită influenţelor hormonale.

3
 Organele limfoide secundare

Organele limfoide secundare sau periferice sunt reprezentate fie de organe

anatomic distincte, cu structura complexă, precum: ganglionii limfatici, splină,
amigdalele, plăcile Peyer, fie de structuri limfoide difuze, cum sunt structurile
limfoide asociate mucoaselor gastro – intestinale sau respiratorii.

După Zarnea - 1990, organele limfoide secundare prezintă mai multe

caractere generale:

1. Organele limfoide secundare au o apariţie şi o evoluţie limfoidă tardivă

filo- şi ontogenetic, fiind populate de celule limfoide deja diferenţiate, provenite
din organele limfoide primare. Proliferarea şi diferenţierea celulelor limfoide în
aceste organe contribuie la realizarea răspunsului imun.

2. Organele limfoide secundare conţin compartimente specializate pentru

celulele T (timodependente) şi pentru celulele B (timoindependente), fără graniţe
rigide, permiţându-se trecerea de la un compartiment la altul.

3. în organele limfoide secundare, limfopoieza este slabă sau inexistentă

înaite de naştere. De asemenea, limfopoieza este foarte redusă la
animalele anexice (germ free).

4. în organele limfoide secundare, limfocitele pot intra din circuitul

sangvin, făcând capabilă repopularea lor dupa iradiere, în absenţa celulelor stem;

5. Este imposibilă extirparea în totalitate o organelor limfoide secundare.

6. Datorită structurii lor, organele limfoide secundare permit asigurarea

unor posibilităţi mărite de interacţiune a limfocitelor cu celulele care prezintă
antigenele, cu circulaţia sagvină şi limfatică, interacţiune absolut necesară pentru
declanşarea şi evoluţia răspunsului imun.

7. Organele limfoide secundare conţin un număr mare de limfocite

periferice, reprezentate de celulele cu memorie, produse sub influenţa antigenelor
din mediu. Animalele “germ free” (anexice) au ţesuturile limfatice secundare
atipice, în timp ce organele limfoide primare au mecanisme şi structuri normale.

4
 Producerea celor 2 clase principale de limfocite T si B, la nivelul organelor
limfoide primare, este urmată de localizarea lor la nivelul organelor secundare,
unde limfocitele mor dacă nu întâlnesc antigenul corespunzător. Sub influenţa
stimulilor antigenici, limfocitele proliferează şi îşi completează diferenţierea,
devenind celule efectoare sau celule cu memorie.

Nodulii limfoizi sunt formaţiuni microscopice neregulate, sferice (cu diametrul

variabil, de 0,2 - 1 mm).

Ei sunt formaţi din ţesut limfoid dens. Sunt prezenţi în ţesutul conjunctiv al
diferitelor organe, în lamina proprie (corionul) a tubului digestiv, a căilor
respiratorii, a aparatului urinar etc. Limphonodulii nu sunt structuri permanente,
putând să apară şi să dispară în funcţie de stimulările antigenice.

Astfel, foliculii limfoizi sunt mai rari la nou-născuţi şi la animalele crescute în

mediu liber de germeni, prezenţa lor fiind determinată de stimulii antigenici locali.
Când prezintă centrii germinativi, se numesc “foliculi (noduli) secundari”, fiind
diferiţi de cei primari, care se remarcă prin uniformitatea aspectului lor.

Ganglionii limfatici sunt organe limfoide secundare, cu aspect reniform sau

sferoidal. Se găsesc izolate sau grupate de-a lungul vaselor limfatice. Majoritatea
speciilor de păsări nu au noduri limfatice, cu excepţia păsărilor acvatice, unde
prezintă o formă primitivă de organizare.

Nodurile limfatice apar ca nişte structuri dinamice, fiind sediul unui flux continuu
de celule, de multiplicare considerabilă a limfocitelor şi iniţiere a răspunsului
imun.

Splina este cea mai mare acumulare de ţesut limfoid din organism. Actionează ca
un filtru masiv, interpus pe vasele sangvine, având rol esenţial în imunitate şi în
reşinerea antigenelor străine, a particulelor străine, a resturilor celulare. Este un
sediu al răspunsului imun.

Plăcile Peyer sunt prezente la toate mamiferele, între duoden şi ileon, apărând mai
dezvoltate în jumătatea distală a intestinului. Numărul lor este diferit de la o specie
la alta, existând 12 la şoarece, 20 la şobolan şi circa 200 la hominide. Ele sunt

5
cantonate în corion şi în submucoasa intestinului subţire. Se formează prin
agregarea mai multor foliculi limfoizi, dar pot apărea şi foliculi limfatici izolaţi.
Epiteliul situat deasupra foliculilor formează regiunea domului, bogat infiltrată cu
limfocite. Epiteliul domului este simplu cubic prismatic şi conţine o serie de celule
modificate, denumite, la şoarece, celule asociate cu foliculii (follicle associated
cells) sau celule “M” (microfolds cells), la hominide. Celulele M prezintă
microvilozităţi scurte şi neregulate. În citoplasma polului apical se găsesc numeroşi
tubuli, vezicule şi vacuole. Au rolul de a transporta virusurile, microorganismele şi
particulele străine spre stratul subepitelial. Stratul subepitelial conţine numeroase
macrofage, celule reticulare dendritice, limfocite T şi B, ce pot reacţiona cu
antigenii. Foliculii (nodulii) limfatici şi centrii germinativi conţin în special celule
B, în timp ce cordoanele interfoliculare conţin celule T şi venule post-capilare cu
endoteliu înalt, ce reprezintă calea de intrare a limfocitelor Tşi B circulante .

Apendicele cecal, prezent la leporide si hominide, prezintă structuri

limfoide cu organizare asemănătoare cu a plăcilor Peyer. Au domul bine organizat,
cu epiteliu foarte poros, iar agregatele de celule B se organizează în foliculi
(noduli). O zonă cu limfocite T este plasată ca un “sandwich” intre 2 foliculi
adiacenţi.

Amigdalele sunt primele organe limfo-epiteliale care vin în contact cu

materialele ingerate la nivelul cavităţii bucale. Au suprafaţa acoperită cu un
epiteliu pluristratificat, infiltrat cu limfocite.

Fig.1. Amigdala bucală

6
 Organizarea S.I. în plan biologic este teleonomică, în sensul că este perfect
organizat pentru a-şi îndeplini funcţia sa esenţială: diferenţierea self-ului de non-
self. Sistemul imunitar are următoarele particularităţi:

1. Are o structură în reţea, ai cărei constituenţi sunt situaţi mai ales la zonele de
contact cu substanţele străine, la porţile de intrare în organism. În această reţea,
celulele sistemului imunitar îşi îndeplinesc rolul fiziologic prin interacţiuni cu alte
celule şi mecanisme fiziologice, inclusiv cu cele nespecifice, neadaptative, acestea
reprezentând prima linie de apărare, pe când cele specifice, adaptative, fac parte
din linia a II-a de aparare, care acţionează după o perioadă de latenţă.

2. Recepţionează informaţii din mediul extern, le recunoaşte şi reacţionează faţă de

acestea, ocupând din acest punct de vedere, locul al II-lea după sistemul nervos.
Sistemul imunitar apare ca un “organ de simţ” pentru stimulii (de natură chimică -
macromolecule) care nu sunt recunoscuţi de sistemul senzorial clasic.

3. Celulele specifice ale sistemului imunitar poartă pe suprafaţa lor un număr mare
de receptori membranari. De exemplu, o clonă de limfocite are receptori pentru
Ag, cu situsuri de combinare identice, care diferă de receptorii altor clone; rezultă
că o clonă diferă de alta şi prin natura antigenului pe care îl poate recunoaşte şi de
care poate fi activată.

4. Capacitatea de a răspunde la toate antigenele pe care virtual le poate întâlni în

natură, datorată repertoriului imens de subpopulaţii sau clone diferite, fiecare
purtând receptori pentru anumite antigene, fiind deci imunocompetente. După
pătrunderea în organism, un antigen interacţionează, teoretic, numai cu o clonă
limfocitară, deci cu un număr mic de celule. Din acest punct de vedere există o
redundanţă, care este benefică,pentru că, deşi numărul celulelor imunocompetente
este mult mai mare, nu sunt utilizate decât câteva la un moment dat, astfel ca
apărarea organismului se realizează cu mare economie de mijloace. După
stimularea realizată prin contactul cu antigenul, clona respectivă este activată şi
intră într-un proces de proliferare intensă şi de diferenţiere funcţională, celulele
devenind efectoare, angajate, Ag-reactive. La baza răspunsului imun se află
selecţia clonală, care determină marea eficienţă a acestui răspuns, derivată din
capacitatea de amplificare a efectelor sale, consecutivă stimulării antigenice.

7
 5. Activitatea de supraveghere a sistemului imunitar este facilitată de capacitatea
de circulare şi recirculare a limfocitelor, din sânge în organele limfoide secundare
(ganglioni limfatici, splină, amigdale, plăci Peyer) care reprezintă locul de întâlnire
dintre limfocite şi Ag, şi invers.

6. Memoria imunologică, netransmisibilă ereditar, determină un răspuns imun mai

rapid, mai intens, mai durabil, la a doua întâlnire şi urmatoarele, cu acelaşi antigen
= răspuns anamnesic sau fără uitare, pe această proprietate bazându-se procedeul
imunoprofilaxiei prin vaccinare.

8
 BIBLIOGRAFIE

 Prof. dr. Grigore Mihăescu: Imunologie și imunochimie, cap. 3 - Sistemul

imunitar, Universitatea București, 2003

 Catedra de Fiziologie “NC Paulescu”, UMF “Carol Davila” BucurestiCurs

2007 – Fiziologia sistemului imun, Dr. Ina Stefanescu

 Prof.Univ.Dr.Constantin Bâră, Prof.Univ.Dr. Ileana Constantinescu, Șef lucrări

Dr.Ana Moise, Șef lucrări Dr.Roxana Sfrenț-Cornățeanu, Șef lucrări
Dr.Mihaela Gheorghiu, Șef lucrări Dr.Carmen Stoia Djeska – Curs de
imunologie, Editura Universitară Carol Davila, 2018.