SISTEMUL IMUNITAR

Imunitatea = starea de rezistenta a unui organism fata de un factor patogen

(infectios sau parazitar). Virusii, microbii, fungii, pot intra in organism prin tractul
respirator, gasto-intestinal si mai putin prin piele (doar cand exista plagi deschise).
Cel mai adesea intrarea se face prin tractul respirator (prin simpla gripa), pe
tractul gastro-intestinal de asemenea datorita unor alimente.

Sistemul imunitar cuprinde două compartimente:

1.compartimentul central: alcătuit din măduva hematogenă (unde se produc şi

maturează limfocitele B şi se produc limfocitele T) şi din timus, sediul maturării
limfocitelor T

2.compartimentul periferic: reprezentat de ţesutul limfoid capsulat şi

necapsulat. Splina şi ganglionii limfatici alcătuiesc ţesutul limfoid capsulat şi
reprezintă sediul derulării celei mai mari părţi a răspunsului imun. Ariile
timodependente ale organelor limfoide secundare capsulate, populate de
limfocite T, sint: paracortexul ganglionar si stratul limfoid periarteriolar intern al
splinei. Ariile bursodependente, populate de limfocite B, ale acestor structuri
sunt: cortexul ganglionar si stratul periarteriolar extern al splinei. Celulele B sint
dispuse in aglomerari denumite foliculi. Ţesutul limfoid necapsulat este localizat la
nivelul epiteliului digestiv, bronşic şi la nivel cutanat.

Proprietăţile sistemului imunitar

Organizarea S.I. în plan biologic este teleonomică, în sensul că este perfect

organizat pentru a-şi îndeplini funcţia sa esenţială: diferenţierea self-ului de non-
self. Sistemul imunitar are următoarele particularităţi:

1. Are o structură în reţea, ai cărei constituenţi sunt situaţi mai ales la zonele de
contact cu substanţele străine, la porţile de intrare în organism. În această reţea,
celulele sistemului imunitar îşi îndeplinesc rolul fiziologic prin interacţiuni cu alte
celule şi mecanisme fiziologice, inclusiv cu cele nespecifice, neadaptative, acestea
reprezentând prima linie de apărare, pe când cele specifice, adaptative, fac parte
din linia a II-a de aparare, care acţionează după o perioadă de latenţă.

2. Recepţionează informaţii din mediul extern, le recunoaşte şi reacţionează faţă

de acestea, ocupând din acest punct de vedere, locul al II-lea după sistemul
nervos. Sistemul imunitar apare ca un “organ de simţ” pentru stimulii (de natură
chimică - macromolecule) care nu sunt recunoscuţi de sistemul senzorial clasic.

3. Celulele specifice ale sistemului imunitar poartă pe suprafaţa lor un număr

mare de receptori membranari. De exemplu, o clonă de limfocite are receptori
pentru Ag, cu situsuri de combinare identice, care diferă de receptorii altor clone;
rezultă că o clonă diferă de alta şi prin natura antigenului pe care îl poate
recunoaşte şi de care poate fi activată.

4. Capacitatea de a răspunde la toate antigenele pe care virtual le poate întâlni în

natură, datorată repertoriului imens de subpopulaţii sau clone diferite, fiecare
purtând receptori pentru anumite antigene, fiind deci imunocompetente. După
pătrunderea în organism, un antigen interacţionează, teoretic, numai cu o clonă
limfocitară, deci cu un număr mic de celule. Din acest punct de vedere există o
redundanţă, care este benefică,pentru că, deşi numărul celulelor
imunocompetente este mult mai mare, nu sunt utilizate decât câteva la un
moment dat, astfel ca apărarea organismului se realizează cu mare economie de
mijloace. După stimularea realizată prin contactul cu antigenul, clona respectivă
este activată şi intră într-un proces de proliferare intensă şi de diferenţiere
funcţională, celulele devenind efectoare, angajate, Ag-reactive. La baza
răspunsului imun se află selecţia clonală, care determină marea eficienţă a acestui
răspuns, derivată din capacitatea de amplificare a efectelor sale, consecutivă
stimulării antigenice

5. Activitatea de supraveghere a sistemului imunitar este facilitată de capacitatea

de circulare şi recirculare a limfocitelor, din sânge în organele limfoide secundare
(ganglioni limfatici, splină, amigdale, plăci Peyer) care reprezintă locul de întâlnire
dintre limfocite şi Ag, şi invers.
6. Memoria imunologică, netransmisibilă ereditar, determină un răspuns imun
mai rapid, mai intens, mai durabil, la a doua întâlnire şi urmatoarele, cu acelaşi
antigen = răspuns anamnestic sau fără uitare, pe această proprietate bazându-se
procedeul imunoprofilaxiei prin vaccinare.