Motivatiile Cruciadelor si consecintele lor

In Occident, asistam in vremea Comnenilor si la cresterea puterii oraselor maritime, indeosebi a

Venetiei, care isi propunea supunerea intregii lumi mediteranene. Venetia devine acum un Stat care si-
a pus intreaga sa forta maritima in serviciul exclusiv al intereselor ei comerciale, realizand in cele din
urma, prin cinism si abilitate, dar si printr-o remarcabila politica a continuitatii, ambitiile unui imperialism
economic, fara scrupule. Este drept ca aceasta situatie a fost favorizatasi de actul din 1082 semnat de
Alexios I, prin care venetienii primeau dreptul de a cumpara si a vinde in tot Imperiul Bizantin, fara a
plati taxe sau a fi controlati de vamesi. Comertul venetian avea practic mai multe drepturi decat chiar
comerciantii bizantini. Ceea ce putea face acum Bizantul, era sa incerce sa diminueze importanta
privilegiilor venetiene, acordand facilitati asemanatoare celor doua principale rivale: Pisa si Genova.
Initiativa a capatat forme practice in vremea lui Ioan a II-lea.

In privinta cruciadelor, acestea au pornit in secolele XI-XIV din tarile apusene ale Europei si constituie
in istoria Evului Mediu un fenomen complex. Ele au ramas in memoria colectiva, alimentatasi de
literatura sau cinematografie, drept o mare epopee, cu episoade multiple. Amintirea lor transformatasi
de legenda, a ramas atat de vie incat cuvantul a sfarsit prin a desemna in vocabularul occidental acea
initiativa pornita in numele unui ideal comun impotriva unui dusman comun. Pe langa motivele de ordin
religios, cruciadele au avut si cauze politice sau economice bine disimulate sub ideologia religioasa a
eliberarii Locurilor Sfinte. In ciuda traditiei crestine primare, care condamna folosirea armelor, Biserica
din Occident a lansat incepand cu secolul al IV-lea teoria "razboiului just": necesitatea folosirii fortei, a
razboiului impotriva ereticilor, pe care armele spirituale nu-i puteau convinge. Prin promisiunea de
recompense ceresti facuta combatantilor, s-a trecut de la notiunea de "razboi drept" la cea de "razboi
sfant". La sfarsitul secolului al X-lea si inceputul secolului al XI-lea, Biserica Occidentala a incercat sa
crestineze moravurile societatii militare, propunand cavalerului ideal, protectia celor slabi si mentinerea
pacii prin lupta impotriva dusmanilor. Conciliul de la Narbonne din anul 1054 declara ca cel "care
omoara un crestin, varsa sangele lui Hristos".

Multa vreme cruciatul a fost descris de textele medievale ca un pelerin, cel care face o calatorie la
Ierusalim. Pelerinajul la Locurile Sfinte devine un element primordial al cruciadei, iar dificultatile
traseului, faceau parte din spiritualitatea pelerinajului. In afara de spiritul de bravurasi aventura, cruciatii
urmareau si castigarea de averi, precum si crearea unor State de tip feudal, pe care apoi sa le
exploateze. De la cruciade, cavalerii occidentali au asteptat totul: mantuirea vesnica, satisfacerea
spiritului de aventura, iar cei mai multi, bogatiile fabuloase ale Orientului. Ele se explicasi prin cresterea
demografica a populatiei din tarile occidentale, care impunea o expansiune Pe parcursul cruciadelor
intalnirea dintre Orient si Occident a fost privita diferit de catre cele doua parti.
Astfel, cruciatii au ramas impresionati de maretia orasului Constantinopol, de frumusetea si bogatia lui,
care contrasta atat de flagrant cu orasele medievale din Apus, stramte si murdare. La randul lor,
bizantinii considerau pe apuseni niste barbari, fara maniere si neciopliti. Vorbind despre cruciada
populara ajunsa in august 1096 la Constantinopol, Ana Comnena ii catalogheaza ca "cete de
vagabonzi si cersetori care nu au aer de soldati si nu aveau bani sa-si cumpere mancare".

Initiativa cruciadelor apartine in general papei, conducatorul spiritual: el predica cruciada sau incredinta
predica clerului autorizat si uneori trimisilor pontificali. De la cruciada a II-a (1147-1149) pana la a IV-a
(1202-1204), cistercienii au fost insarcinati cu predica, iar din secolul al XIII-lea acest rol a fost preluat
de ordinele cersetoare.

Finantarea crucidelor era obtinuta pe trei cai:

- prin intermediul cruciatilor: baronii isi vindeau pamanturile sau le ofereau comunitatilor ecleziastice. In
secolul al XII-lea, seniorul putea cere vasalilor sai un ajutor financiar pentru plecarea in cruciada.

- prin regi: primul impozit perceput de regi pentru cruciade a fost dijma saladina impusa in Franta si
Anglia, pe bunurile mobiliare si venituri. De la simple ajutoare benevole pe vremea lui Ludovic al VII-lea
in 1147, s-a trecut la impozitul pe care-l pretindea Filip August la intoarcerea sa din Tara Sfanta.

- prin Biserica: pentru cruciada a IV-a (1202-1204) coexistau colecta si taxa ca forme de obtinere a
fondurilor. In ciuda unei puternice opozitii, decima a fost introdusa pentru prima data in 1199, mai intai
clerului intr-un procent de 40% din venituri, iar ceva mai tarziu si cardinalilor 10%.

Cruciatul beneficia de privilegii exclusiv spirituale, iar din secolul al XII-lea, papalitatea acorda celui
care se angaja in astfel de operatiuni militare o serie de avantaje materiale. Prin "privilegiile Crucii",
precizate mai bine in 1145 in bula Quantum praedecessores, cruciatul, familia sa si bunurile sale, erau
plasate sub protectia Bisericii. De asemenea, pe durata desfasurari unei cruciade, plata dobanzilor
pentru diferitele imprumuturi contractate era suspendatasi un muratoriu permitea cruciatului sa-si
plateasca datoriile la intoarcerea din campanie.

Prima cruciada (1096-1099) a fost decisa la sinodul de la Clermont, initiator fiind papa Urban al II-lea
in 1095. El a prezentat in predica sa principiile acestei prime actiuni de eliberare a Locurilor Sfinte,
insistand pe ajutorul ce trebuia acordat crestinilor din Orient oprimati de turci. Acest subiect a fost
repede inlocuit de tema eliberarii mormantului lui Hristos, recucerirea si apararea sa. Celui care murea
pe drum sau in timpul luptelor, papa ii promitea iertarea pacatelor. In prima faza a acestei cruciade
masele populare constituite intr-o armata nedisciplinata, au trecut prin Ungaria, Serbia si Bulgaria,
ajungand la Constantinopol in ziua de 1 august 1096. Imparatul Alexios I a trecut in Asia, unde au fost
nimiciti de turci in apropierea localitatii Niceea. Adevarata cruciada, cea a nobililor a ajuns la
Constantinopol, Alexios I reusind sa obtina de la ei un juramant de vasalitate. Cruciatii au reusit sa
cucereasa pe rand Niceea, Edessa, Antiohia, iar Ierusalimul in 15 iulie 1099. Ei au infiintat primele
State latine in Orient: la Edessa, care a durat pana in 1144, la Antiohia, care a durat din 1098 pana la
1268, la Ierusalim, primul "rege" fiind Godefroy de Bouillon (22 iulie 1099-18 iulie 1100), cel care a
refuzat coroana de rege acolo unde Iisus Hristos primise coroana de spini. Titlul de "rege al
Ierusalimului" s-a acordat la 25 decembrie 1110 fratelui sau Balduin I de Boulogne (1110-1118).

In locul patriarhului ortodox, latinii au pus un patriarh catolic. Stabilirea cruciatilor in Palestina, dupa
eliberarea Ierusalimului, la 15 iulie 1099, este considerata a fi inceputul colonialismului european.

A doua cruciada (1147-1149) a avut ca principala motivatie eliberarea Edessei cucerita definitiv de
turci in 1146. Indemnul la aceasta noua initiativa militara a fost dat de papa Eugeniu al III-lea, iar
Bernard de Clairveaux a fost cel care a predicat-o. Initiativa a ramas fŕra rezultat pentru occidentali,
intre anii 1140 si 1149, cruciatii ridicand la Ierusalim o biserica a Golgotei si una a Sfantului Mormant.
Din acest moment latinii au inceput sa aibe drepturi la Sfantul Mormant.

Cruciada a III-a (1189-1192) a pornit in momentul in care sultanul Egiptului Saladin in anul 1187, dupa
88 de ani de stapanire latina, cucereste Ierusalimul. La cruciada a III-a au participat trei mari monarhi ai
Apusului: imparatul german Frederic I Barbarossa (1152-1190), regele englez Richard Inima de Leu
(1189-1199) si regele Filip al II-lea al Frantei (1180-1223). Aceasta cruciada s-a soldat practic cu un
nou esec, dar s-a putut observa mai bine ca entuziasmul religios al celor saraci a fost exploatat de
ambitiile nobililor.

Cruciada a IV-a (1202-1204) a fost predicata de papa Inocentiu al III-lea (1198-1216), cu scopul
eliberarii Ierusalimului. Acest papa a fost cel mai mare teoretician al cruciadei, cel care a alcatuit o
doctrina coerenta: din acest moment textele au fixat cu exactitate conditiile obtinerii indulgentelor,
ierarhizate la sfarsitul secolului al XII-lea, in functie de serviciile aduse cruciadei. De la inceputul
secolului al XIII-lea, credinciosilor li se promitea participarea la cruciada prin rugaciuni, procesiuni
religioase, ofrande si sustinere financiara a celor care urmau sa plece, papalitatea inaugurand
miscarea de spiritualizare a cruciadei. La randul ei, Republica Venetia s-a angajat sa asigure
transportul cruciatilor cu propria flota, in schimbul unei sume importante de bani.
Conducatorii veritabili ai acestei cruciade au fost: papa Inocentiu al III-lea, partizan al unirii Bisericilor
sub conducerea Romei si Enrico Dandolo, care incarna ambitiile economice ale Venetiei. Cruciada
avea drept obiectiv Egiptul, de care depindea Palestina. In aceeasi perioada se afla in Occident Alexios
al IV-lea, fiul imparatului Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195), inlaturat de pe tron si orbit de fratele sau,
Alexios al III-lea Anghelos (1195-1203), venit in Apus sa ceara ajutor cruciatilor, in schimbul unei
recompense, pentru inscaunarea tatalui sau. El a promis totodata supunerea Bisericii grecesti autoritatii
scaunului papal. Dandolo a acceptat propunerea, gandindu-se indeosebi la avantajele Venetiei de pe
urma acestei situatii. In noile conditii flota venetiana isi modifica traseul si in loc sa se indrepte spre
Egipt, merge catre Bizant unde ajunge in 1204. Alexios al III-lea este detronat, Isaac Anghelos si fiul
sau Alexios al IV-lea sunt repusi in drepturi. Imediat grecii au inteles ca acesti doi suverani nu urmau sa
fie decat niste instrumente docile in mana latinilor si a papei. De aceea, pe 25 ianuarie 1204 are loc un
fel de revolutie la Constantinopol soldata cu rasturnarea lui Isaac al II-lea si a fiului sau. Noul imparat,
Alexios al V-lea nu poate onora promisiunile si cruciatii iau cu asalt Constantinopolul in Vinerea
Patimilor a anului 1204. Timp de trei zile si trei nopti au loc scene penibile, in locul apararii si eliberarii
crestinilor in fata musulmanilor, asa cum fusese predicata aceasta cruciada, asistam la deturnarea
cruciatilor de la tinta lor initiala.

Cruciada a IV-a este deci un fapt exemplar pentru oricare istoric, deoarece originile sale sunt multiple si
dificil de ierarhizat. Nu trebuie uitat faptul ca alaturi de cauzele externe, apetitul economic italian,
coalitia politica germano-normanda, ostilitatea religioasasi xenofobia, s-au adaugat si o serie de
fenomene interne care au fragilizat Imperiul in ultimele decenii ale secolului al XII-lea.

In locul Imperiului Bizantin, cruciatii au creat Imperiul latin de Constantinopol (1204-1261), punand rege
pe Balduin de Flandra (1204-1205). Teritoriul capitalei a fost impartit intre Balduin si Dandolo, acesta
din urma fiind singur exceptat de la depunerea juramantului de vasalitate fata de Balduin. In sfarsit,
Venetia primea insulele Ioniene, cea mai mare parte a insulelor din Marea Egee, Rodosul, Creta, spatii
importante din Peloponez, Tracia. Astfel, cruciada a IV-a oferea Venetiei posibilitatea detinerii unui
adevarat Imperiu colonial si a unei hegemonii economice in regiune. Cucerirea si jefuirea
Constantinopolului din 13 aprilie 1204 si crearea unui Imperiu latin intre 1204-1261 la Constantinopol,
au contribuit la slabirea grava a Imperiului Bizantin constituind una din cauzele principale ale cuceririi
lui de catre turci la 29 mai 1453. Efectul cel mai evident al acestei cruciade a fost insa ruptura definitiva
a unitatii crestine. Ireparabilul in ochii bizantinilor fusese comis. Pentru ei, occidentalii pana atunci
suspecti, devin acum culpabili. In fata "violentei acestor barbari, spunea Nichita Choniates, nu ne
ramane decat sa constatam ca ei nu apartin lumii civilizate".
Ortodoxia a devenit acum vectorul esential al unui nationalism din in ce mai exacerbat, ajungandu-se
un secol mai tarziu sa se vorbeasca pana in indepartata Rusie, de ororile comise de latini la
Constantinopol.

Pe ruinele Imperiului Bizantin, alaturi de Imperiul latin de Constantinopol, s-au organizat intr-o maniera
feudala, o serie de principate vasale: regatul Tesalonicului, ducatul Atenei si al Tebei, principatul
Ahaiei. Din Imperiul Bizantin mai ramaneau doar trei parti, care pastrau inca statutul de independenta:
Imperiul grec de Trebizonda (1204-1261), Imperiul grec de la Niceea (1204-1261) si despotatul de Epir.

Imperiul de la Niceea a fost fondat de Teodor Laskaris (1204-1222), caruia i-a urmat energicul Ioan al
III-lea Ducas Vatatzes (1222-1254). Era clar ca latinii nu doreau existenta acestui Stat, de aceea
armatele lor au declansat o puternica ofensiva in Asia Mica. Din fericire ei au fost nevoiti sa faca fata
unei puternice concentrari armate in Balcani, formata din greci si bulgari, condusi de tarul Ionita
Caloian. La batalia de la Adrianopole din aprilie 1205, cruciatii sunt zdrobiti, imparatul Balduin ucis, iar
Dandolo moare si el la putin timp dupa aceasta data. Evenimentul este considerabil, pentru ca
dominatia occidentala in Orient cunoaste un prim esec, iar Imperiul de la Niceea este salvat. Pe viitor,
Imperiul Bizantin pornind tocmai de la Niceea va reusi sa se reformeze, chiar daca pentru acest lucru a
fost nevoie de 50 de ani de confuzie, timp in care Imperiul latin de la Constantinopol a supravietuit unor
conditii penibile.

Succesorul lui Balduin la Constantinopol a fost fratele sau Henric, care la inceput a inregistrat unele
victorii, dar in final a fost invins de Ioan Vatatzes. El a reusit sa cucereasca Adrianopole si a luat din
mana bulgarilor importante teritorii din Macedonia si Tracia, precum si Tesalonicul. Opera sa a fost
desavarsita de Mihail Paleologul in ziua de 25 iulie 1261, cand Constantinopolul a fost recucerit din
mana latinilor, imparatul si patriarhul latin refugiindu-se in Occident. Astfel, se prabusea Imperiul latin,
cel care de mai multa vreme ducea o existenta dificila: pentru a putea trai imparatul vindea Sfinte
Moaste si se incalzea cu lemnul recuperat din constructia propriului palat. La randul sau, Imperiul
bizantin recent reconstituit, era acum un Stat epuizat care se va indrepta dupa doua secole de
decadenta spre ruina.

Fara a intra in detalii cu privire la celelalte cruciade, vom mai spune doar ca ele au preocupat
Occidentul mai mult de doua secole, iar consecintele lor se resimt pana astazi. Ele au permis
Occidentului sa-si dezvolte constiinta unitatii sale, au facilitat amestecul in Biserica a cavaleriei, au
acordat drept la cuvant si la actiune maselor sarace si prost echipate. Ele au crescut prestigiul si
puterea papei sau forta monarhilor, dar prin cele intamplate la 1204 au transformat Schisma din 1054
intr-un fapt definitiv.