Sfânta Scriptură în lumina tratatelor protestante

Ca sa întelegem cum gândesc protestantii, trebuie mai întâi sa stim de ce cred ceea ce
cred. De fapt, daca încercam sa ne punem în locul primilor reformatori, cum ar fi Martin Luther,
nu putem decât sa avem o oarecare apreciere pentru motivele care i-au determinat sa promoveze
doctrina Sola Scriptura (sau "numai Scriptura"). Luând în considerare coruptia Bisericii Catolice
din acea vreme, învataturile degenerate pe care le promova si întelegerea distorsionata a traditiei
pe care o folosea ca sa se apere, cât si faptul ca de secole Occidentul fusese rupt de orice contact
cu mostenirea Ortodoxa a Bisericii, este greu de închipuit cum Luther ar fi putut proceda altfel.
Cum ar fi putut Luther sa faca apel la traditie pentru a lupta împotriva abuzurilor, când traditia
(în conceptia celor din Occidentul Latin) era personificata de însusi papalitatea responsabila de
aceste abuzuri. Pentru Luther traditia era cea care a gresit si pentru a reforma Biserica era
necesar sa se procedeze doar pe baza Scripturii. Cu toate acestea, Luther nu a încercat sa elimine
traditia în totalitatea ei, nici nu a folosit "numai" Scriptura, ci a cautat sa elimine acele parti ale
traditiei Catolice care erau corupte. Din pacate, retorica lui a fost mai puternica decât actiunile
lui si reformatorii mai radicali care au urmat au dus ideea de Sola Scriptura la concluziile ei
logice.
O presupunere este ceva considerat de la început corect, de obicei în mod inconstient.
Daca presupunerea este valida, totul este bine, dar daca este falsa, duce la concluzii false.
Speranta este ca atunci când cineva face o presupunere gresita si descopere ca rezultatele sunt
gresite se va întreba în ce consta greseala. Protestantii care sunt deschisi sa analizeze cinstit
starea curenta a lumii protestante ar trebui sa se întrebe de ce, daca doctrina fundamentala Sola
Scriptura este de la Dumnezeu, a rezultat în peste doua zeci de mii de grupuri diferite care nu
sunt de acord cu privire la ce spune Biblia sau chiar cu privire la ce înseamna a fi crestin. De ce
(daca Biblia este suficienta separata de Sfânta Traditie) un baptist, un adventist, un harismatic
sau un metodist îsi afirma fiecare credinta în Biblie fără a cadea însa de acord cu privire la
întelesul ei. Iata o situatie, o concluzie pe care si protestantii o gasesc problematica. Din
nefericire, protestantii dau vina pe orice cu exceptie cauzei primare. Ideea de Sola Scriptura este
atât de fundamentala pentru Protestantism încât a o pune la îndoiala este ca si cum ai pune la
îndoiala pe Dumnezeu; si totusi, asa cum a spus Domnul, "pomul bun aduce roade bune, dar
pomul rau aduce poame rele" (Matei 7:17). Daca judecam Sola Scriptura după roadele ei suntem
obligati sa tragem concluzia ca acest pom trebuie "taiat si aruncat în foc" (Matei 7:19).
PRIMA PRESUPUNERE GRESITA
Biblia contine învatatura ultima cu privire la credinta, evlavie si închinare
a. Pretinde Scriptura ca este suficienta?
Presupunerea cea mai evidenta care sta la baza doctrinei Sola Scriptura este acea ca
Biblia contine tot ce este necesar privitor la viata crestina – tot ce este necesar pentru adevarata
credinta, practica, evlavie si închinare. Pasajul cel mai adesea citat pentru a dovedi aceasta
afirmatie este …din pruncie Sfintele Scripturi, cari pot sa-ti dea întelepciune care duce la
mântuire, prin credinta în Hristos Iisus. Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca
sa învete, sa mustre, sa îndrepte si sa dea întelepciune în neprihanire, pentru ca omul lui
Dumnezeu sa fie desavârsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna. (2 Timotei 3:15-17)
Cei care folosesc acest pasaj pentru a justifica Sola Scriptura sustin ca pasajul s-ar referi
la "suficienta" Scripturii, pentru ca, "daca Sfânta Scriptura poate sa desavârseasca pe om, atunci
nu mai este nevoie de traditie". Dar ce spune de fapt pasajul?
 Pentru început ne putem întreba la ce Scriptura se refera Pavel, pe care Timotei ar fi
cunoscut-o de copil. Cu siguranta el nu se refera la Noul Testament, care nu fusese înca scris pe
când Timotei era copil – de fapt nu era complet scris nici macar atunci când Pavel îi scria lui
Timotei, si cu atât mai putin adunat în canonul ca cel pe care îl cunoastem azi. Aici, ca si în alte
referinte la Scripturi, Pavel vorbeste despre Vechiul Testament, si prin urmare daca acest pasaj
este folosit pentru a defini limitele autoritatii, atunci nu numai traditia ci si Noul Testament sunt
excluse.
În al doilea rând, daca Pavel ar exclude traditia ca nefiind de folos, atunci ne miram de ce
el însusi foloseste traditii orale ne-biblice în exact acelasi capitol. Numele lui Iane si Iambre nu
se gasesc în Vechil Testament, dar în 2 Timotei 3:8 Pavel se refera la ei ca fiind cei care i s-au
împotrivit lui Moise. El preia din traditia orala numele celor doi vrajitori egipteni care apar în
Exod capitolele 7 si 8. Dar acesta nu este de loc singurul caz în care surse ne-biblice sunt citate
în Noul Testament – cel mai cunoscut caz este al Epistolei lui Iuda care citeaza din Cartea lui
Enoh (Iuda 14, 15 citeaza din Enoh 1:9).
Când Biserica a canonizat în mod oficial Scriptura, scopul primar al listei canonului
Sfintei Scripturi a fost sa protejeze Biserica de scrieri dubioase care afirmau ca sunt scrise de
apostoli, fiind de fapt scrise de eretici (de exemplu, evanghelia lui Toma). Grupurile eretice nu-si
puteau sprijini învataturile pe Sfânta Traditie caci ele veneau din afara Bisericii, si prin urmare
singurul mod în care puteau argumenta se baza pe fortarea sensului Scripturii si pe scrieri
pretinse a fi scrise de apostoli or sfinti ai Vechiului Testament. Biserica s-a aparat împotriva unor
astfel de învataturi apelând la originea apostolica a Sfintei Traditii (dovedita prin succesiunea
apostolica, adica prin faptul ca episcopii si învatatorii Bisericii îsi pot demonstra descendenta din
apostoli) si la universalitatea Credintei Ortodoxe (aceeasi credinta pe care au avut-o crestinii
ortodocsi în întreaga istorie si în întreaga lume). Biserica s-a aparat împotriva scrierilor dubioase
prin stabilirea unei liste de carti sfinte care erau acceptate în întreaga Biserica ca fiind de
inspiratie divina sau de origine apostolica atestata.
Prin stabilirea listei canonice a Sfintei Scripturi, Biserica nu a intentionat sa afirme ca
întreaga Credinta Crestina si tot ce este legat de închinare si ordine în Biserica este continut în
ea. Un fapt deasupra oricarei dezbateri este acela ca la vremea stabilirii canonului Biserica era
aceeasi cu cea de mai târziu – aceasta este o certitudine istorica. În ce priveste structura
autoritatii din Biserica, episcopii ortodocsi au fost cei care au stabilit chestiunea canonului, în
acelasi mod în care chestiunile legate de doctrina sau disciplina sunt hotarâte de Biserica
Ortodoxa pâna în zilele noastre.
b. Care a fost scopul scrierilor Noului Testament?
În studiile biblice protestante se specifica (cred ca de data aceasta în mod corect) ca
atunci când studiezi Biblia, trebuie sa iei în considerare, printre altele, tipul de literatura al unui
pasaj particular, pentru ca diferite tipuri de literatura au scopuri diferite. Trebuie sa iei în
considerare subiectul si scopul cartii sau al pasajului. În Noul Testament exista patru mari
categorii de genuri literare: evanghelii, naratiune istorica (Faptele Apostolilor), epistole si scrieri
apocaliptice sau profetice (Apocalipsa). Evangheliile au fost scrise ca sa aduca marturie despre
viata, moartea si învierea lui Hristos. Naratiunea istorica povesteste istoria poporului lui
Dumnezeu, dar si viata unor persoane importante din acea istorie si ne arata providenta lui
Dumnezeu în mijlocul evenimentelor. Epistolele au fost scrise în primul rând pentru a raspunde
în mod specific unor probleme care au aparut în biserici. Lucrurile întelese si asupra carora toti
erau de acord nu erau în general abordate în detaliu. Punctele teologice abordate în epistole erau
de obicei cele referitoare la doctrine disputate sau gresit întelese; chestiunile legate de închinare
erau abordate numai în relatie cu alte probleme (de exemplu în 1 Corinteni 11-14). Scrierile
apocaliptice au avut scopul de a arata biruinta ultima a lui Dumnezeu în istorie.
Sa observam ca nici unul din aceste genuri literare prezente în Noul Testament nu au ca
subiect principal închinarea, nici nu au intentionat sa dea detalii despre închinarea în Biserica.
Vechiul Testament contine descrieri detaliate (dar nu complete) ale felului de închinare a
poporului Israel (în Levitic sau în Psalmi), dar Noul Testament nu contine decât scurte mentiuni
cu privire la închinarea primilor crestini. De ce? Cu siguranta nu pentru ca nu ar fi existat o
ordine în slujbele lor – istoria liturghiei a stabilit ca primii crestini se închinau într-o maniera
mostenita de la Apostoli, bazata pe paternele închinarii evreilor. Chiar si cele câteva pasaje din
Noul Testament care se refera la închinare arata ca, departe de a fi niste "harismatici" galagiosi,
crestinii Noului Testament se închinau într-o maniera liturgica, ca si parintii lor: ei tineau
rugaciunile la anumite ore din zi (Fapte 3:1), se închinau în Templu (Fapte 2:46, 3:1, 21:26) si în
sinagoga (Fapte 18:4).
Trebuie de asemenea sa observam ca nici unul dintre aceste genuri de literatura prezente
în Noul Testament nu au ca scop o prezentare completa a dogmelor – ele nu contin catehisme sau
teologie sistematica. Daca tot ce avem nevoie noi, crestinii, este Biblia, de ce nu contine aceasta
o prezentare dogmatica comprehensiva? Ce multe controverse dogmatice ar fi putut fi rezolvate
daca Biblia ar di dat raspuns tuturor întrebarilor cu privire la dogme! Dar, oricât ar fi fost de
convenabil, nu întâlnim asa ceva în Scriptura.
Sa nu fim gresit întelesi. Intentia nu este sa diminuam în nici un fel importanta Sfintei
Scripturi – Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva! În Biserica Ortodoxa Scriptura este considerata
ca fiind pe deplin inspirata, fără eroare si cu autoritate; dar Biblia nu contine în ea însasi fiecare
subiect important pentru Biserica. Asa cum am mai aratat, Noul Testament da putine detalii cu
privire la închinare, un subiect destul de important. Dar aceeasi Biserica pastratoare a Sfintei
Scripturi este Biserica liturghiei, care ne-a transmis peste veacuri felul în care sa ne închinam.
Daca punem la îndoiala credinciosia ei în ce priveste pastrarea felului de închinare mostenit de la
Apostoli, de ce nu am pune la îndoiala credinciosia ei în pastrarea Scripturilor?
c. În practica, este Biblia suficienta pentru protestanti?
Protestantii afirma adesea ca ei "cred doar în Biblie", dar apar anumite întrebari în
legatura cu felul lor de a folosi Biblia. De exemplu, de ce scriu protestantii atât de multe carti
despre doctrina si viata crestina, daca Biblia este singura carte necesara? Daca Biblia ar fi fost cu
totul suficienta pentru propria ei întelegere, de ce nu se marginesc protestantii la a înmâna Biblii
la oameni? Daca este "cu totul suficienta", de ce nu produce ea aceleasi concluzii si învataturi în
diferitele grupuri de protestanti? De ce se mai publica comentarii biblice, daca oamenii nu au
nevoie de altceva decât de Biblie? De ce se mai da învatatura sau se mai predica, în loc de a se
citi doar Biblia la oameni? Raspunsul, pe care protestantii nu îl admit, este ca ei înteleg instinctiv
ca Biblia nu poate fi înteleasa în izolare. De fapt, fiecare grup protestant are propria lui traditie,
cu toate ca în general faptul acesta nu este recunoscut. Nu este un accident ca toti baptistii au
aceeasi credinta,si ca toti penticostalii au aceeasi credinta, care este diferita de cea a baptistilor.
Baptistii sau penticostalii nu dobândesc fiecare în mod individual aceeasi credinta, ci fiecare este
învatat sa creada în acelasi fel, în conformitate cu o anumita traditie. Întrebarea este deci nu daca
ne bizuim pe Biblie sau pe traditie, ci care este traditie pe care o folosim pentru a interpreta
Biblia. Care traditie prezinta mai mare credibilitate, Traditia Apostolica a Bisericii Ortodoxe, ori
miile de traditii moderne protestante care nu au radacini dincolo de Reforma protestanta.
 BIBLIOGRAFIE

1. Diac. Asist. Ion Bria, Scriptura si Traditie, în "Studii Teologice", XXII

(1970), nr. 5-6, p. 385.
2. Drd. Varlan Ioan, Biserica și Sfânta Scriptură în "Glasul Bisericii", nr. 11-
12, pag. 1082-1094.
3.