CAPITOLUL XI

ECHILIBRUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII

Cuvinte cheie:
 echilibru financiar, echilibru static, echilibru dinamic,
modele economico-matematice, cifra de afaceri, flux al
trezoreriei;
 încasări şi plăţi ale întreprinderii, solvabilitate, lichiditate,
exigibilitate, capacitate de plată, bilanţ funcţional, bilanţ
financiar;

11.1. Conţinutul şi necesitatea asigurării echilibrului financiar

Din capitolele precedente ne-am putut forma o imagine asupra

necesităţii unei activităţi echilibrate, generatoare de efecte pozitive, care
conduce la susţinerea principiului continuităţii activităţii.
Întreprinderea, pe durata ei de activitate, se confruntă cu anumite
probleme de echilibru1. Dacă tratăm întreprinderea ca sistem economico-
social în care elementele structurale se găsesc într-o continuă mişcare,
prefacere, atunci problemele de echilibru se cer integrate sistemului şi prin
prisma raportului corelării elementelor structurii în funcţie de criterii de
raţionalitate şi de eficienţă a activităţii.
Îmbunătăţirea şi perfecţionarea conducerii economice şi a activităţii
economico-sociale sunt procese continue, care însoţesc viaţa întreprinderii
în contextul unui şir neîntrerupt de inter-relaţii ale tendinţelor de echilibru
cu factorii de dezechilibru.
Echilibrul însoţeşte viaţa economico-socială a întreprinderii, având
un caracter relativ stabil, fiind temporar. Este un echilibru dinamic, adică
1
Toma, Sorin G., Economia şi gestiunea întreprinderii, Editura Universitară, Bucureşti,
2003, p. 319;

1
starea de armonie şi stabilitate a relaţiilor elementelor structurii nu este dată
o dată pentru totdeauna. Există o mulţime de astfel de stări care vin, decurg
din altele ce au suferit influenţa factorilor de antiechilibru.
Dar factorii dezechilibrului se cer cunoscuţi, aşa încât să nu
acţioneze spontan, anarhic, subiectivist, cu efecte de nedorit, evitându-se
apariţia de fenomene negative şi disproporţii de lungă durată.
Depăşirea valorilor de dezechilibru temporar conduce la echilibrul
dinamic al sistemului. În cadrul echilibrului întreprinderii, echilibrul
financiar are un rol important având în vedere cerinţele, solicitările
organismului şi resursele de satisfacere a celor dintâi.
Echilibrul financiar al întreprinderii trebuie analizat prin prisma
cerinţelor gestiunii întreprinderii şi a raportului dintre datorii şi
autofinanţare, în legătură cu formarea şi folosirea fondurilor întreprinderii.
Acest echilibru trebuie contextualizat intereselor interne şi exterioare
întreprinderii, interese ce se regăsesc în tabloul obiectivelor unităţii
economice. De aceea, prezintă importanţă structura echilibrului, a
raporturilor în care se află, şi de aici o anume calitate a echilibrului financiar
al întreprinderii.
Ne referim la necesităţi şi resurse, la încasări şi plăţi, la elementele
componente ale nevoilor de resurse şi ale celor ce privesc posibilităţile lor
de formare, la ansamblul fondurilor, cu structura lor şi modul de utilizare
(destinaţia acestora).
Analiza structurii echilibrului financiar este necesară prin puterea sa
de a releva calitatea echilibrului financiar la un moment dat sau în evoluţie.
Trebuie realizată diferenţierea între echilibrul static, la un moment dat, şi
echilibrul dinamic, continuu. De fapt, ultimul este caracteristic evoluţiei,
permanentelor schimbări şi transformări din întreprindere, aceasta
păstrându-şi individualitatea şi integritatea pe tot traiectul vieţii sale
economico-sociale.
Întreprinderea, ca sistem deschis, se caracterizează prin conexiunile
şi interacţiunile dintre elementele sale componente şi cu cele înconjurătoare.
Legăturile dintre părţile sistemului sunt mai intense, mai puternice pentru
menţinerea sistemului, decât cele exterioare. Aceasta ca urmare a integrării
părţilor într-un sistem unitar, în care părţile sunt subordonate sistemului.
Conexiunile dintre părţile sistemului întreprinderii sunt de natură
economico-socială şi finalizate în sensul îndeplinirii funcţiilor esenţiale care
asigură gestiunea, autofinanţarea şi dezvoltarea. între conexiunile
economice, cele financiare au un rol important.
Fiind un sistem, întreprinderea se caracterizează prin trăsături
comune sistemelor, şi anume integralitatea, echilibrul dinamic şi
autoreglarea. Pentru a dezvolta problemele de echilibru, nu trebuie neglijat
2
faptul că părţile componente au o anumită organizare, fiind diferenţiate din
punct de vedere al structurii şi funcţionalităţii lor, aflate într-o anumită
conexiune. Părţile acţionează potrivit legilor şi cerinţelor de funcţionare ale
sistemului ca întreg, aflat într-o permanentă luptă de autoreglare, autoreglare
a mecanismelor interne, între care cel financiar este unul care permite
menţinerea existenţei în timp a unităţii economice, adică conservarea
integralităţii şi echilibrul dinamic. De aici rezultă interdependenţe necesar-
obiective.
Autoreglarea, ca mecanism, este aplicabilă şi întreprinderii, ca
sistem, prin intermediul căreia se realizează cerinţele echilibrului dinamic.
În cadrul echilibrului de ansamblu, echilibrul financiar ocupă un loc
important, echilibru ce-l definim ca fiind starea ce se caracterizează printr-
un flux permanent de fonduri băneşti de natură financiară, prin sistem, dar
cu păstrarea integralităţii sistemului.
Întreprinderea poate fi privită şi ca un sistem deschis 2, de nevoi, între
care cele de ordin bănesc şi financiar sunt importante, nevoi în continuă
creştere. Resursele de acoperire pot fi într-un interval de timp limitate.
Această limitare este temporară. Sporirea efectelor utile pe unitatea de efort,
sporirea eficienţei conduce la un nou raport, la o nouă proporţie. Ne găsim
în zona echilibrului dinamic, a depăşirii echilibrului static.
Dar echilibrul nu este numai o simplă egalitate. El încorporează
anumite proporţionalităţi şi corelaţii între elementele structurale, ce vor fi
redate într-un paragraf distinct.
Echilibrul financiar al întreprinderii poate fi tratat atât în cadrul
sistemului de ansamblu al întreprinderii, cât şi în cadrul mecanismului sau
subsistemului financiar al întreprinderii. De asemenea, trebuie făcută o
demarcaţie între echilibrul static şi cel dinamic.
Echilibrul static redă totalul corelaţiilor şi proporţiilor la un moment
dat, fără a exprima evoluţia, fluxurile în decursul perioadei. El se poate
exprima printr-un şir de ecuaţii - privind nevoile şi posibilităţile, resursele şi
destinaţiile, cu elementele lor componente, resursele necesare şi
posibilităţile de constituire a acestor resurse. Ecuaţiile echilibrului
formalizează aspectul cantitativ al său, dar permit şi o interpretare calitativă.
Ecuaţiile evidenţiază participarea diverselor resurse la acoperirea nevoilor
de fonduri şi utilizările date fondurilor. Dar şi participarea finanţării,
autofinanţării şi creditării în sistemul echilibrului financiar necesită analize
şi un sistem de indicatori în mod adecvat.

2
Toma, Sorin G., Economia şi gestiunea întreprinderii, Editura Universitară, Bucureşti,
2003, p. 321;

3
 Nu trebuie să ne mulţumim numai cu întregul, ci trebuie cunoscut
din ce se compune, ce randament şi eficienţă prezintă o anumită structură
sau alta a echilibrului de ansamblu pentru o perioadă dată.
Echilibrul financiar global de ansamblu3 se regăseşte în echilibrele
parţiale ale fiecărui subsistem al sistemului întreprinderii, în echilibrul
fiecărui fond din cadrul sistemului fondurilor întreprinderii, fond ce are o
anume structură, atât la resursele de constituire, cât şi la destinaţiile sale.
În analiza echilibrului financiar, fie static, fie dinamic, trebuie avute
în vedere ipostazele resurselor, şi anume: alocate, ocupate, consumate.
O asemenea analiză permite relevarea aspectelor calitative ale
echilibrului. La o interpretare calitativă contribuie şi analiza provenienţei
resurselor financiare, şi anume: finanţare, autofinanţare, creditare a mărimii
participării fiecăreia la constituirea unui fond sau a ansamblului de fonduri
ale întreprinderii.
La o interpretare calitativă a echilibrului financiar, de un real sprijin
sunt modelele economico-matematice, care permit redarea structurii
echilibrului respectiv.
Modelele de structură trebuie sprijinite, aşa cum am arătat, adecvat,
de indicatori capabili să exprime cantitativ şi calitativ echilibrul financiar.
Un indicator cu putere de exprimare a dinamicii echilibrului poate fi
gradul de reacţie, care măsoară răspunsul comportamentului unui element
dependent, al unei variabile dependente faţă de variabila independentă:

yi - yi0 yi - yi -1
y i0 yi -1
gr = sau gr =
x i - x i0 x i - x i-1
x i0 x i -1
în care:
gr – gradul de reacţie
y - variabila dependentă;
x - variabila independentă;
i - perioada de analiză.
În cadrul echilibrului fiecărui fond, analiza4 poate releva proporţiile
dintre resursele ocupate şi cele alocate, respectiv dintre cele consumate şi
cele ocupate sau alocate.
3
Adochiţei, Mihai, Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, p. 371;
4
Ţole, Marin (coordonator), Finanţele întreprinderii – Aplicaţii, studii de caz, teste grilă,
Editura Universitară, Bucureşti, 2006, p. 245;

4
 Importanţă prezintă şi modul cum se realizează echilibrul în cadrul
fiecărui fond ori al sistemului fondurilor. Rata autofinanţării brute şi nete
este în măsură să dea răspuns întrebării legate de modalitatea realizării
echilibrului fiecărui fond:

A aj + Baj Baj
rabj = sau ranj =
Fj Fj

Însă rata autofinanţării trebuie completată cu rata participării

(alocării) resurselor la realizarea echilibrului de ansamblu:

Pab =
�( A aj + Baj )
sau Panj =
�B aj

A+B B

Notaţiile utilizate semnifică:

- rata autofinanţării brute (rabj) la un fond j;
- rata autofinanţării nete (ranj) la un fond j;
- ponderea autofinanţării nete (pan), brute (pab);
- amortizarea pentru autofinanţare (Aa);
- beneficiul pentru autofinanţare (Ba);
- amortizarea totală (A);
- profitul total (B).
Rata autofinanţării se referă atât la fiecare fond în parte (redată), cât
şi la sistemul fondurilor întreprinderii.

rab =
�( A + B )
aj aj
sau ran =
�B aj

�F j �F j

Cât de mare trebuie să fie autofinanţarea, în ce raport trebuie să se

afle ea cu creditarea este o problemă deschisă, ce se cere rezolvată în spiritul
echilibrului dinamic şi al eficienţei utilizării fondurilor, al asigurării unui
flux normal, eficient al fondurilor întreprinderii. Este o problemă de pârghie
financiară şi de structură financiară a întreprinderii, în strânsă legătură cu
nivelul costului structurii financiare.
Echilibrul financiar este în strânsă legătură cu fluxul trezoreriei,
rezultat din ciclul de exploatare, cu fluxul de trezorerie izvorât din ciclul de
investiţie, cu utilizările generate de ciclul (perioada) financiar(ă), cu
contractarea de datorii, cu utilizările şi resursele extraordinare.

5
 Sinteza fluxurilor5 este surprinsă în tabloul fluxului financiar al
întreprinderii, care se bazează pe secvenţe de fluxuri, între care excedentul
de trezorerie ocupă un loc important.

• Cazul 1:
Cifra de afaceri
+ producţia stocată (variaţia)
+ Producţia imobilizată
= Producţia
- Consumuri din afară
= Valoarea adăugată
- Cheltuieli de personal şi alte cheltuieli interne
= Excedentul brut de exploatare
- Variaţia necesităţii de fond de rulment
= Excedentul de trezorerie a exploatării

• Cazul 2:
Cifra de afaceri
- Creşterea curentă a soldului clienţilor
= Încasări din exploatare (1)
Cheltuieli de exploatare
- Creşterea (curentă) a obligaţiilor către furnizori
- Creşterea în curs a altor datorii de exploatare
= Cheltuieli de exploatare (2)
(1-2) = Excedent de trezorerie a exploatării

• Cazul 3:
Cifra de afaceri
- Costuri directe de producţie (fără dotaţii pentru amortizări)
- Costuri programate (cercetare, publicitate)
- Costuri de structură
= Excedent brut de exploatare
-Variaţia necesităţii de fond de rulment
= Excedentul trezoreriei de exploatare

• Cazul 4:

5
Ţole, Marin (coordonator), Finanţele întreprinderii – Aplicaţii, studii de caz, teste grilă,
Editura Universitară, Bucureşti, 2006, p. 251;

6
Rezultatul exploatării înaintea cheltuielilor financiare
+ Dotaţii pentru amortismente
+ Dotaţii pentru provizioane privind deprecierea activelor imobilizate
= Excedent brut de exploatare
- Variaţia necesităţilor de fond de rulment
= Excedentul trezoreriei de exploatare
Sinteza fluxurilor întreprinderii este redată în tabloul sintetic al
fluxurilor financiare:

Variaţia F.R.

Variaţia N.F.R.
Marja brută a autofinanţării

Tablou fluxuri financiare

Excedent brut de exploatare

Variaţia trezoreriei
+ excedent brut de exploatare a a
- variaţia necesarului de fond de -b -b
rulment
= excedentul trezoreriei de
exploatare
- investiţii industriale şi -c -c
financiare
- cheltuieli financiare -d -d
- rambursarea împrumuturilor -e -e
pe termen lung
- diminuarea creditelor pe -f
termen scurt
- dividende -g -g
- impozitul pe profit -h -h
± soldul operaţiilor ±i ±i
extraordinare
+ cesiuni de active +j +j
+ venituri financiare +k +k
+ aporturi la fondurile proprii +1 +1
+ împrumuturi pe termen lung şi +m +m
mediu
+ creşterea creditelor pe termen +n +n
scurt

7
 Variaţia F.R.

Variaţia N.F.R.
Marja brută a autofinanţării

Tablou fluxuri financiare

Excedent brut de exploatare

Variaţia trezoreriei
- plasamente de trezorerie
- investiţii în afara exploatării - -p
= variaţia disponibilului E.B.E.
Cumulat (însumat) E.B.E. M.B.A. VFR VNFR VT

Prin urmare, echilibrul financiar este influenţat de fluxurile interne şi

externe ale întreprinderii.

11.2. Formele de manifestare ale echilibrului financiar

Echilibrul financiar este legat de veniturile şi cheltuielile

întreprinderii, de încasările şi plăţile întreprinderii, de alocări şi utilizări.
Existenţa echilibrului între încasările şi plăţile întreprinderii este dovada că
întregul circuit economic se desfăşoară normal, că fluxul fondurilor şi
mijloacelor nu prezintă stagnări, încetiniri.
Pentru exprimarea acestui echilibru, literatura de specialitate este
destul de bogată privind terminologia, modul de exprimare a echilibrului.
Mai întâi putem vorbi despre solvabilitate.

11.2.1. Solvabilitatea

Solvabilitatea6 exprimă aptitudinea întreprinderii de a face faţă

angajamentelor sale în caz de lichidare, ceea ce înseamnă încetarea
exploatării şi punerea în vânzare a activelor sale.
În perioadele de criză, valoarea de lichidare este frecvent inferioară
valorii contabile a activelor, antrenând pierderi excepţionale.
Solvabilitatea mai înseamnă asigurarea unor fonduri băneşti, a unor
disponibilităţi capabile să susţină continuitatea exploatării, să permită un
6
Sandu, Gheorghe, Finanţarea întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 189;

8
flux normal al fondurilor. Solvabilitatea exprimă gradul în care capitalul
social asigură acoperirea creditelor pe termen mediu şi lung.
Solvabilitatea patrimonială (SP) este egală cu:

Capital social
SP = �100
Credite pe termen mediuşi lung +capitalul socia l

Capitalul social este cel vărsat, nu cel subscris.

Creditele (datoriile) pe termen mediu şi lung cuprind atât pe cele în
termen, cât şi pe cele nerambursate la scadenţă, amânate.
Indicatorul solvabilităţii patrimoniale se apreciază ca fiind pozitiv
pentru valori între 40-60%. Limita minimă este apreciată ca fiind 30%.

11.2.2. Lichiditatea patrimonială

Lichiditatea patrimonială este o altă formă a echilibrului financiar.

Lichiditatea o definim ca fiind capacitatea unor active de a fi
transformate, la un moment dat, în bani. Lichiditatea poate fi înţeleasă şi ca
o însuşire ce permite efectuarea plăţilor şi prin urmare schimbul comercial
de bunuri, ori caracterul de a dispune imediat sau într-un timp foarte scurt de
mijloace băneşti, de disponibil, în analiza şi interpretarea lichidităţii se
foloseşte lichiditatea activelor, exigibilitatea pasivelor şi lichiditatea de
bilanţ.
Un activ financiar este definit ca lichid dacă poate fi transformat
instantaneu în bani.
Lichiditatea reprezintă capacitatea pe care o are agentul economic de
a acoperi, prin elemente patrimoniale de mijloace circulante active,
obligaţiile de plată, pe termen scurt, ca elemente de pasiv.
Suma elementelor patrimoniale din activele
societăţii care pot fi transformate pe termen
scurt în disponibil bănesc AC
LP = �100 = �100
Suma elementelor patrimoniale pasive cu DTC
scadenţă pe termen scurt

În cazul calculării lichidităţii patrimoniale 7 pentru stabilirea garanţiei

creditelor, în grupul elementelor patrimoniale de activ se cuprinde şi nivelul
7
Petrescu, Silvia, Mihalciuc, Camelia-Cătălina, Diagnostic financiar-contabil privind
performanţa întreprinderii. Aspecte teoretice şi aplicative de contabilitate şi analiză
financiară, Editura Universităţii Suceava, 2006, p. 312;
9
cheltuielilor de exploatare, în măsura în care acestea sunt aferente obiectelor
creditabile şi se încadrează în nivelul bugetat, normat.
Elementele patrimoniale pasive cu scadenţă pe termen scurt cuprind
credite pe termen scurt, furnizori, creditori, decontări, alte obligaţii, fonduri,
rezerve şi alte finanţări pentru producţie sub un an.
Activele circulante degradate, fără utilizare, fără mişcare, cu mişcare
lentă, produsele şi mărfurile fără desfacere sau greu vandabile, clienţii
neîncasaţi la termen nu intră în calculul lichidităţii patrimoniale (lichidităţii
generale - Lg)8.

Exemplu:
Elemente active Suma Elemente pasive Suma
Disponibilităţi şi alte mijloace 1.824 Credite pe termen scurt 11.632
băneşti
Creanţe 16.546 Furnizori şi creditori 34.876
Titluri de credite negociabile 28.451 Decontări 3.801
Cheltuieli aferente obiectelor 5.200 Alte obligaţii 1.000
creditabile Fonduri, rezerve şi alte

finanţări pentru producţie

Total active 52.021 Total pasive 51.309

Lichiditatea patrimonială = 52.021 / 51.309 × 100 = 101,5% = Lg

Când coeficientul este mai mare de 100% (sau 1), el semnifică o

activitate bună. În schimb, când raportul are valoarea subunitară sau sub
100%, situaţia societăţii este riscantă. Lipsa de lichiditate conduce la apariţia
de plăţi restante, deci la o insuficienţă în capacitatea de plată, cu implicaţii
în circuitul fluxurilor băneşti şi financiare ale întreprinderii.
Lichiditatea se exprimă şi prin alţi indicatori, nu numai prin raportul
lichidităţii patrimoniale sau generale (LP = Lg), şi, după alţi autori, este
satisfăcătoare dacă are valori cuprinse între 2 şi 2,5. Alţi indicatori ai
lichidităţii sunt:
- Indicatorul lichidităţii reduse (Lr):

Active circulante - Stocuri

Lr =
Datorii pe termen scurt

8
Dragotă, Victor (coordonator), Abordări practice în finanţele firmei, Editura Irecson,
Bucureşti, 2005, p. 276;

10
cu valori, apreciate ca bune, peste unitate.

- Indicatorul lichidităţii imediate (Li):

Trezoreria de activ
Li =
Datorii pe termen scurt

cu valori, apreciate ca fiind satisfăcătoare, peste 0,5.

11.2.3. Exigibilitatea

Exigibilitatea9 exprimă capacitatea rambursării rapide a datoriilor.

Din acest punct de vedere, fondurile aportate de acţionari şi ceea ce se lasă
la dispoziţia întreprinderii (profitul pus în rezervă) nu pot face parte din
pasivul exigibil, împrumuturile rambursabile pe o durată mai mare de un an
constituie un pasiv exigibil pe termen mediu şi lung.
Reunind cele prezentate, ajungem la lichiditatea bilanţieră şi a
fondului de rulment. Prin ele se compară lichiditatea activului cu
exigibilitatea pasivului, în acest scop, este necesară o ierarhizare a activelor
în ordinea crescătoare a lichidităţii şi a pasivelor în ordinea crescătoare a
exigibilităţii lor. Exigibilitatea pasivului este cunoscută cu certitudine, în
timp ce lichiditatea activelor circulante este aleatorie (riscul vânzării în
pierdere, deprecierea stocurilor). Creditorii pe termen scurt ai întreprinderii
ţin seama de decalajul dintre lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivului.
Fondul de rulment apare ca un portofoliu de securitate pentru
creditorii pe termen scurt.
În execuţie, în realizare, importanţă prezintă atât bilanţul funcţional,
cât şi bilanţul financiar.

11.2.4. Capacitatea de plată

Capacitatea de plată10 este o rezultantă, exprimând o potentă

financiară, ce indică măsura în care o anumită întreprindere poate satisface
prompt orice obligaţie bănească faţă de terţi. Capacitatea de plată
caracterizează modul în care întreprinderea îşi îndeplineşte la termen
obligaţiile de plată cu mijloacele băneşti de care dispune. Ea este
9
Dragotă, Victor (coordonator), Abordări practice în finanţele firmei, Editura Irecson,
Bucureşti, 2005, p. 278;
10
Idem, p. 279;

11
dependentă de lichiditate. La rândul său, capacitatea de plată influenţează
echilibrul financiar şi monetar. întreprinderea trebuie să dispună permanent
de un volum de mijloace băneşti determinat, capabil să asigure onorarea
angajamentelor devenite exigibile.
Capacitatea de plată exprimă un complex de relaţii în legătură cu
raporturile băneşti ce apar în mod obiectiv între furnizori, creditori şi clienţi
(beneficiari).
Comparând disponibilităţile băneşti (D) cu obligaţiile (O), se obţine
o exprimare absolută: Cp = D - O
Când Cp > 0 sau D > O, întreprinderea punctează o situaţie bună.
Pentru comparabilitate în timp şi în spaţiu, se calculează coeficientul
capacităţii de plată:
K = D/O
Când K > 1, întreprinderea se află într-o situaţie bună.
Sintetizând, apreciem că există o dependenţă notabilă între
capacitatea de plată şi punctul de echilibru al întreprinderii.

12