ÎMPRUMUTUL DE FOLOSINŢĂ (COMODATUL)

Imprumutul de folosinţă (comodatul) = contract prin care o pers - comodant, remite

spre folosinţă temporară unei alte pers - comodatar, un lucru determinat cu obligaţia
pentru acesta din urmă de a-l restitui în natură, în individualitatea sa.
Caractere juridice:
 e un contract real - pentru încheierea lui e necesară realizarea acordului de voinţă şi
predarea (tradiţiunea) lucrului care formează obiectul contractului. Obligaţia de
restituire nu se poate naşte câtă vreme lucrul nu a fost efectiv predat. Numai în acele cazuri
în care lucrul se află (indiferent cu ce titlu) în posesiunea sau în detenţiunea comodatarului,
contractul real (de împrumut, depozit etc.) se poate încheia solo consensu – EX: dacă după
încheierea C. V-C, lucrul e lăsat în folosinţa gratuită a vânzătorului. Contractele reale pot fi
precedate de o promisiune, de un antecontract (de comodat, de împrumut de consumaţie,
de depozit etc.), care se poate perfecta prin simplul consimţământ al părţilor şi creează
obligaţia (de a face) de a încheia în viitor, în condiţiile stabilite, contractul real (de
împrumut, depozit etc.). Fiind un antecontract - un contract nenumit => va fi guvernat de
regulile generale. În raporturile cu unităţile bancare, antecontractul de împrumut de
consumaţie = contract de creditare (de deschidere de credit în cont curent, linie sau
plafon de credit), care nu se confundă cu contractul de cont curent şi care se transformă
în împrumut (contract real) din momentul virării efective sau predării sumelor de bani.
Contractul de creditare (antecontract de împrumut de consumaţie) e un contract de drept
privat, litigiile dintre părţi (neacordarea împrumutului, sistarea creditului, verificarea
legalităţii clauzelor etc.) sunt de competenţa instanţelor de drept comun.
 e un contract esenţialmente gratuit. Dacă s-ar stipula o contravaloare pentru
folosinţa lucrului împrumutat => contract de locaţiune de lucruri. Comodatarul nu e obligat
să plătească contravaloarea uzurii lucrului rezultată din folosirea acestuia pentru destinaţia
convenită. Gratuitatea contractului nu se opune însă stipulării în contract a unei sume de
bani, care să reprezinte echivalentul uzurii suferite de lucru din cauza folosinţei. Suportarea
contravalorii uzurii de către comodatar (în cazul lucrurilor susceptibile de uzură prin
folosinţă) nu transformă comodatul într-un contract cu titlu oneros, ci reprezintă o
concretizare a obligaţiei de restituire a lucrului în starea în care a fost predat.
 e un contract unilateral, deoarece - din momentul încheierii - naşte obligaţii numai
pentru comodatar. Contractul rămâne unilateral chiar dacă, ulterior încheierii, se nasc
anumite obligaţii şi în sarcina comodantului (obligaţii postcontractuale) datorită unui fapt
posterior şi accidental, care nu derivă din voinţa comună a părţilor (EX: cheltuieli de
conservare a lucrului), ci dintr-o cauză extracontractuală: gestiunea de afaceri, îmbogăţirea
fără just temei, delictul civil.
Obiectul comodatului - numai lucruri nefungibile (individual determinate), întrucât
urmează să fie restituite în natură, în individualitatea lor  pot constitui obiectul
contractului lucrurile neconsumptibile a căror folosire nu implică, la prima întrebuinţare,
consumarea substanţei ori înstrăinarea lor. În mod excepţional, şi lucrurile consumptibile
potrivit naturii lor pot fi considerate prin voinţa părţilor nefungibile şi individual determinate
 lucrurile nu sunt folosite potrivit destinaţiei obişnuite, ci la o altă destinaţie (EX: fructele
sunt împrumutate pentru aranjarea unei expoziţii). Daca contractul nu conţine clauze cu
privire la folosirea de către împrumutat a lucrurilor consumptibile contrar destinaţiei
obişnuite, se prezumă că ele sunt fungibile  împrumutul e de consumaţie. Dacă s-au
predat cu titlu de împrumut lucruri neconsumptibile  contractul e comodat; lucrurile
neconsumptibile şi care sunt nefungibile (certe) nu sunt fungibile şi consumptibile
(generice), căci s-ar schimba natura contractului – EX: dacă bicicleta nu trebuie să fie
restituită, ci se înlocuieşte cu alta sau cu un alt lucru  contractul nu mai e comodat, ci de
schimb. Obiectul contractului de comodat îl poate forma orice lucru - mobil sau imobil - în
măsura în care împrumutarea nu e interzisă prin norme speciale ori permisă numai în
anumite condiţii – EX: pers care deţine o armă de vânătoare o poate împrumuta titularului
dreptului de a purta şi folosi o armă de vânătoare de acelaşi calibru, în vederea utilizării
acesteia la vânătoare. Si drepturile incorporale pot forma obiectul contractului (EX: dreptul

1
de proprietate industrială asupra invenţiei, mărcii, desenului/modelului industrial etc.) în
măsura în care legea specială nu prevede altfel. Bunurile proprietate publică sunt
inalienabile => ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau
pot fi concesionate ori închiriate; ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate
publică. Imprumutarea cărţilor din biblioteci publice se face cu titlu gratuit. E permisa darea
în folosinţă gratuită pe termen limitat, de către consiliile locale şi consiliile judeţene, a
bunurilor mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală ori judeţeană pers juridice
fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori
serviciilor publice. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul
lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, pers juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară
activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice. Asociaţiile şi fundaţiile
de utilitate publică au dreptul de a li se atribui în folosinţă gratuită bunuri proprietate
publică. Prin HG sau prin ordin al ministrului apărării, după caz, se pot transmite imobile
aflate în domeniul public ori privat al statului şi în administrarea sa, în folosinţă gratuită, pe
termen limitat, organizaţiilor neguvernamentale recunoscute prin HG ca fiind de utilitate
publică şi care îşi desfăşoară activitatea în domeniul apărării. Monumentele istorice
proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale pot fi date în folosinţă
gratuită instituţiilor de utilitate publică, în condiţiile legii, cu avizul M. Culturii şi Cultelor sau,
după caz, al serviciilor publice deconcentrate ale M. Culturii şi Cultelor; iar în actele de dare
în folosinţă gratuită a monumentelor istorice se va menţiona regimul de monument istoric al
imobilelor şi obligaţia protejării acestora potrivit legii. Suprafeţele locative pot forma
obiectul contractului de comodat daca locatarul are dreptul să subînchirieze, respectiv
proprietarul să închirieze, şi sunt în drept să renunţe la chirie  contractul capătă
caracterul unui comodat.
Dreptul transmis - in temeiul contractului, comodatarul dobândeşte numai dreptul de
folosinţă, devenind un simplu detentor precar, obligat la înapoierea lucrului. Proprietarul-
comodant păstrează această calitate.
Capacitatea părţilor - pentru încheierea contractului, atât comodantul, cât şi comodatarul
trebuie să aibă capacitatea (respectiv să îndeplinească toate condiţiile legale) pentru a
încheia acte de administrare. Deoarece contractul nu e translativ de proprietate =>
comodantul poate să nu aibă calitatea de proprietar – EX: comodantul poate fi un
uzufructuar sau locatar, dacă potrivit legii sau convenţiei transmiterea folosinţei nu e
interzisă. Comodatarul nu poate împrumuta lucrul, căci îl deţine numai pentru folosinţă
proprie dacă părţile nu s-au înţeles altfel – EX: serviciile publice de transport în regim de
taxi sau de închiriere pot fi efectuate de către operatorul de transport cu autovehicule
deţinute cu orice titlu, cu excepţia contractului de comodat.
Dovada contractului de comodat se face conform regulilor generale, fiind suficient ca
înscrisul sub semnătură privată, cerut ad probationem dacă valoarea lucrului > 250 lei, să
fie redactat într-un singur exemplar (pentru comodant), cerinţa multiplului exemplar fiind
prevăzută numai pentru contractele sinalagmatice. Faptul material al predării lucrului (nu şi
negotium) poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, indiferent de valoare.
Efectele contractului de comodat:
 obligaţiile comodatarului:
 conservarea lucrului - comodatarul are obligaţia de a se îngriji de conservarea lucrului
împrumutat ca un bun proprietar şi chiar mai bine decât de lucrurile sale, pe care e obligat
să le sacrifice, la nevoie, în vederea conservării lucrului împrumutat, întrucât contractul e
încheiat în interesul său.
 folosirea lucrului potrivit destinaţiei - comodatarul e obligat să întrebuinţeze lucrul
numai la destinaţia determinată prin natura lui sau prin acordul părţilor, sub sancţiunea de a
plăti daune-interese şi de a suporta riscul pieirii fortuite şi rezilierea contractului potrivit
regulilor generale. Comodatarul nu răspunde de deteriorarea lucrului decurgând din
întrebuinţarea lui normală şi fără culpă din partea sa. Comodatul fiind un contract unilateral,
comodatarul nu e obligat să folosească lucrul; dacă s-a obligat în acest sens ori şi-a asumat
alte obligaţii (reciprocitate de obligaţii), contractul e de antrepriză, locaţiune sau alt contact.

2
Folosinţa nu poate fi transmisă asupra unei alte pers, indiferent cu titlu oneros (locaţiune)
sau cu titlu gratuit (comodat), dacă această prerogativă nu a fost prevăzută expres în
contract. La nevoie, lucrul împrumutat poate fi dat în depozit, căci depozitarul nu se poate
folosi de lucru, iar păstrarea în depozit nu contravine intereselor comodantului.
 suportarea cheltuielilor de folosinţă (de întreţinere) - comodatarul suportă
cheltuielile necesare folosinţei lucrului (EX: hrana calului împrumutat, reparaţiile locative ale
casei etc.), neavând dreptul să ceară restituirea acestor cheltuieli, care sunt un accesoriu al
folosinţei (dacă nu s-a stipulat contrariul), iar nu echivalentul ei, pentru a transforma
comodatul în locaţiune.
 restituirea lucrului - principala obligaţie a comodatarului e de a restitui la scadenţă
lucrul împrumutat în natura sa specifică  cât timp părţile nu se înţeleg altfel (transformând
comodatul într-un alt contract prin novare de obiect), comodatarul nu poate oferi, iar
comodantul nu poate cere un alt lucru sau echivalentul în bani a lucrului împrumutat, dacă
restituirea în natură e posibilă. Obligaţia de a face nu e o obligaţie alternativă. Chiar dacă
lucrul împrumutat a fost deteriorat din culpa comodatarului, el e obligat să-l repare şi să-l
restituie în natură, putându-se recurge la plata echivalentului numai în ipoteza imposibilităţii
de executare a reparării în natură sau dacă ambele părţi optează în acest sens ori
comodantul dovedeşte că executarea în natură nu-i mai foloseşte. Dacă lucrul
împrumutat e producător de fructe (eventual şi peste necesităţile proprii ale comodatarului)
şi părţile nu au convenit altfel, o dată cu lucrul comodatarul e obligat să restituie şi fructele
(EX: sporul natural al animalelor). El are însă dreptul la restituirea cheltuielilor făcute pentru
producerea lor. Comodatarul nu poate reţine lucrul în compensaţie invocând creanţa ce o
are contra comodantului, deoarece compensaţia operează când cele 2 datorii au ca obiect
lucruri fungibile de aceeaşi specie, or comodatul are ca obiect lucruri nefungibile.
Comodatarul are drept de retenţie până la plata cheltuielilor extraordinare, necesare şi
urgente făcute pentru conservarea lucrului şi a despăgubirilor pentru pagubele provocate de
viciile lucrului, care sunt în sarcina comodantului. Comodatarul se bucură şi de privilegiul
celui ce a făcut cheltuieli pentru conservarea lucrului. Fructele pot forma obiectul dreptului
de retenţie până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea lor. Dreptul de retenţie
poate fi exercitat numai pentru garantarea creanţelor comodatarului născute în legătură cu
lucrul împrumutat, nu şi pentru garantarea altor creanţe, fără legătură cu lucrul
împrumutat, pe care el le-ar avea împotriva comodantului. In perioada exercitării dreptului
de retenţie, comodatarul nu mai poate folosi lucrul, întrucât retenţia nu-i conferă drept de
folosinţă. Când comodatarul refuză fără temei restituirea lucrului, comodantul are drept de
opţiune între 2 acţiuni:
- o acţiune reală în revendicare - care sancţionează dreptul său de proprietate şi care e
imprescriptibilă şi poate fi intentată şi împotriva terţelor pers dar implică dovada, uneori
dificilă, a dreptului de proprietate. Dacă lucrul împrumutat a fost deţinut fără temei de
comodant => acţiunea în revendicare poate fi intentată de către adevăratul proprietar. Daca
comodantul-proprietar a transmis lucrul în proprietatea unei alte pers (prin vânzare, donaţie
etc.) => acţiunea în revendicare poate fi intentată de noul proprietar. Comodatarul, fiind un
simplu detentor precar, nu va putea invoca nici uzucapiunea, nici posesiunea de bună-
credinţă. Aceeaşi situaţie o au şi succesorii lui universali sau cu titlu universal, dacă
detenţiunea precară nu a fost intervertită într-o posesiune utilă.
- o acţiune personală - care derivă din contract si care il scuteste pe comodant de a mai
face dovada dreptului său de proprietate. Simpla dovadă a contractului e suficientă pentru a
justifica cererea de restituire. Ea e folosită daca comodantul nu e proprietarul lucrului
împrumutat (EX: e un locatar). Dar această acţiune e supusă prescripţiei extinctive şi nu
poate fi intentată împotriva terţilor care ar deţine lucrul împrumutat.
 scadenţa obligaţiei de restituire - comodantul nu poate cere restituirea lucrului înainte
de împlinirea termenului stipulat sau - dacă nu s-a prevăzut un termen - înainte de a se fi
îndestulat trebuinţa comodatarului ce s-a avut în vedere la încheierea contractului. Daca
părţile nu au prevăzut un termen, iar lucrul e de o folosinţă permanentă => termenul
restituirii urmează să fie stabilit de instanţă, căci folosinţa nu poate dura la infinit sau să

3
depindă exclusiv de voinţa comodatarului, el fiind obligat să restituie lucrul. Restituirea
lucrului nu poate să depindă exclusiv nici de voinţa comodantului, dacă posibilitatea
denunţării unilaterale nu a fost prevăzută în contract - denunţarea (rezilierea) unilaterală e
posibilă (chiar şi fără clauză în acest sens) în toate cazurile în care părţile au convenit
împrumutul fără limitare în timp. Daca comodantul ar cădea într-o trebuinţă mare şi
neprevăzută => instanţa poate, după împrejurări, să-l oblige pe comodatar la restituirea
lucrului chiar înainte de expirarea termenului stipulat sau înainte de satisfacerea trebuinţelor
sale - se explică prin caracterul gratuit al comodatului.
 prescripţia acţiunii personale în restituire - termenul general de prescripţie începe să
curgă de la expirarea termenului convenit sau de la data îndestulării trebuinţei
comodatarului ce s-a avut în vedere la încheierea contractului. Dacă lucrul e de folosinţă
permanentă şi părţile nu au convenit un termen => prescripţia începe să curgă de la data
încheierii contractului. Daca lucrul e de folosinţă permanentă, iar părţile nu au stipulat
termenul restituirii, acesta fiind stabilit de instanţă (în cadrul acţiunii intentate înainte de
împlinirea prescripţiei calculate de la încheierea contractului) => prescripţia dreptului de a
cere executarea silită, începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, dacă
instanţa a stabilit un termen ulterior, de la data împlinirii acelui termen.
 răspunderea comodatarului - comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau pieirea -
în tot sau în parte - a lucrului, dacă nu dovedeşte că deteriorarea ori pieirea s-a produs
fortuit sau că deteriorarea e consecinţa folosirii potrivit destinaţiei şi fără culpă din partea sa
 sarcina probei incumbă comodatarului. Comodatarul răspunde şi pentru deteriorarea
lucrului produsă de către persoana căreia, la rândul său, i l-a încredinţat, cu orice titlu.
Fapta terţului nu constituie un caz fortuit, exonerator de răspundere pentru comodatar. In
caz de pluralitate de comodatari, aceştia răspund solidar faţă de comodant. Comodatarul
răspunde dacă a încredinţat lucrul unei terţe persoane, fără ca aceasta să fie parte în
contract şi fără să fi fost împuternicit în acest sens. Comodatarul va avea acţiune în regres
împotriva terţului, în baza raportului juridic încheiat cu acesta. Comodantul va putea acţiona
împotriva terţului pe cale oblică, subrogându-se în drepturile comodatarului. Se poate
intenta o acţiune delictuala, în calitate de proprietar al lucrului, daca condiţiile răspunderii
sunt întrunite. În caz de pieire, evaluarea lucrului se face după momentul în care se
pronunţă hotărârea (valoarea actuală), astfel încât comodantul să-şi poată procura un alt
lucru identic cu cel împrumutat, deducându-se echivalentul uzurii bunului survenită în
intervalul de timp de la data împrumutării şi până la data pieirii lui.
 suportarea riscurilor de către comodatar - de regulă, riscul deteriorării sau pieirii
fortuite e suportat de comodant în calitate de proprietar. Totuşi, riscurile sunt suportate de
comodatar dacă:
- întrebuinţează lucrul contrar destinaţiei determinate prin natura lui sau prin convenţie
- prelungeşte folosinţa după scadenţă şi nu dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi la comodant;
- ar fi putut salva lucrul împrumutat înlocuindu-l cu un bun al său sau dacă, ambele lucruri
fiind în pericol, a scăpat lucrul său lăsând să piară cel împrumutat, indiferent de valoarea
celor 2 lucruri;
- lucrul a fost evaluat în momentul contractării - dacă lucrul piere sau se deteriorează, fie şi
fortuit, în aşa mod încât nu mai poate fi reparat, comodatarul e obligat să plătească
valoarea la care a fost preţuit. Dacă lucrul (mototriciclu) a fost evaluat în momentul
contractării, comodatarul suportă riscul pieirii (sustragerea de către pers neidentificate),
chiar dacă nu se face dovada că el ar avea vreo culpă care să fi facilitat sustragerea.
Toate aceste dispoziţii cu privire la riscuri sunt supletive, putând fi înlăturate prin acordul
părţilor – EX: comodatarul şi-ar putea asuma riscul tuturor cazurilor fortuite. Dacă, în
temeiul unei convenţii asupra răspunderii, comodatarul plăteşte despăgubiri pentru
avarierea autoturismului prin fapta unui terţ (caz fortuit) => el se subrogă în drepturile
comodantului. În ipoteza evaluării lucrului în momentul contractării, “stipulaţia contrară”
poate avea ca obiect fie riscurile, fie numai cuantumul despăgubirilor.
 pluralitatea de comodatari - dacă mai multe pers au împrumutat acelaşi lucru, ele
răspund solidar faţă de comodant pentru executarea obligaţiilor - solidaritate legală pasivă.

4
Solidaritatea dintre comodatari poate fi înlăturată, total (în favoarea tuturor) sau parţial (în
favoarea unuia ori unora dintre comodatari) printr-o clauză expresă contrară - dacă un
creditor poate renunţa la solidaritate după naşterea obligaţiei, nimic nu se opune ca această
renunţare să fie consimţită în momentul încheierii contractului.
 obligaţiile comodantului:
Regula - comodatul, fiind un contract unilateral, nu creează obligaţii decât în sarcina
comodatarului. Dar în cursul executării contractului se pot naşte unele obligaţii extra-
contractuale şi în sarcina comodantului.
 restituirea cheltuielilor de conservare - comodantul e obligat să restituie cheltuielile
făcute de comodatar în vederea conservării lucrului, daca cheltuielile au caracter
extraordinar, necesar şi foarte urgent (trebuie să fie îndeplinite cumulativ). Dacă vreun
element lipseşte, cheltuielile nu sunt supuse restituirii. Daca condiţiile sunt îndeplinite,
obligaţia de restituire se naşte din gestiunea intereselor altuia, deoarece comodatarul
îndeplineşte, fără însărcinare prealabilă, un act în interesul altei pers, sau din îmbogăţirea
fără justă cauză, dacă nu ar fi îndeplinite condiţiile gestiunii de afaceri. Comodatarul poate
cere restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea fructelor predate comodantului.
 plata despăgubirilor - comodantul are obligaţia de a-l despăgubi pe comodatar pentru
daunele provocate de viciile lucrului, dacă el avea cunoştinţă de ele şi nu le-a adus la
cunoştinţa comodatarului, fiind deci în culpă. Pentru a evita aceste consecinţe, comodantul
trebuie să dea instrucţiunile necesare folosinţei lucrului, dacă e cazul. Răspunderea
comodantului va putea fi angajată în cazul stânjenirii comodatarului în folosirea lucrului de
către terţul căruia comodantul i-a transmis dreptul de proprietate. Întrucât contractul de
comodat nu e opozabil terţului dobânditor şi comodantul nu şi-a asumat obligaţia de
garanţie pentru evicţiune (caz în care ar răspunde contractual) => răspunderea lui va putea
fi angajată numai pe teren delictual.
Stingerea efectelor comodatului:
 prin restituirea lucrului - raporturile contractuale încetează prin restituirea lucrului în
stare corespunzătoare la termenul prevăzut în contract ori la termenul stabilit de instanţă
sau după satisfacerea trebuinţelor comodatarului. Comodatarul poate restitui lucrul şi
înainte de scadenţă, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel (comodatarul obligându-se ca
depozitar). Efectele contractului încetează şi fără restituirea lucrului, daca comodatarul
devine proprietarul lui prin cumpărare, moştenire etc., întrunirea calităţilor de creditor şi
debitor în persoana sa stingând obligaţia prin confuziune.
 prin reziliere (denuntarea unilaterala) - in caz de nerespectare a obligaţiilor de către
comodatar (EX: întrebuinţarea lucrului în alte scopuri), comodantul poate cere rezilierea
contractului, deşi contractul e unilateral şi părţile nu au stipulat un pact comisoriu expres.
 prin moartea comodatarului - in caz de moarte a uneia dintre părţi, obligaţiile trec
asupra succesorilor în drepturi. Daca contractul a fost încheiat în privinţa comodatarului,
moştenitorii sunt obligaţi să restituie imediat bunul, chiar dacă în contract s-a prevăzut un
termen ulterior.

5
ÎMPRUMUTUL DE CONSUMAŢIE (PROPRIU-ZIS)
Împrumutul de consumaţie = contract prin care o pers – împrumutător - transmite în
proprietatea unei alte pers – împrumutat - o câtime de lucruri fungibile şi consumptibile cu
obligaţia pentru împrumutat de a restitui la scadenţă o cantitate egală de lucruri de acelaşi
gen şi calitate.
Împrumutul de consumaţie e un contract real şi unilateral; obiectul contractului - lucruri
care sunt deopotrivă fungibile (de gen) şi consumptibile potrivit naturii lor; împrumutatul
devine proprietar şi suportă riscurile; e, de regulă, un contract cu titlu gratuit, însă
poate fi şi cu titlu oneros.
Capacitatea părţilor. Deoarece contractul e translativ de proprietate => împrumutătorul
trebuie să aibă capacitatea - să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru actele de
dispoziţie şi să fie proprietarul lucrului care formează obiectul contractului. Împrumutatul
trebuie şi el să aibă capacitatea - să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru acte de
dispoziţie.
Dovada contractului e supusă regulilor generale. Dacă valoarea lucrului împrumutat >
0.025 lei => dovada se poate face numai prin înscris autentic sau prin înscris sub
semnătură privată, nu prin alte înscrisuri sau martori ori prezumţii. Dovada cu martori e
însă admisibilă dacă împrumutatul consimte la aceasta sau dacă împrumutătorul dovedeşte
că în momentul încheierii contractului a existat o imposibilitate, fie şi morală, de a se
preconstitui un înscris sau o imposibilitate de a conserva înscrisul doveditor preconstituit.
Dovada cu martori şi prezumţii e admisibilă când există un început de dovadă scrisă,
provenind de la împrumutat sau reprezentantul lui şi care face verosimil faptul pretins.
Întrucât contractul are ca obiect o sumă de bani sau o câtime de lucruri fungibile şi e
unilateral => înscrisul doveditor al contractului – pentru a avea deplină forţă probantă ca
înscris sub semnătură privată – trebuie să fie scris în întregime de către împrumutat sau cel
puţin acesta să adauge, la finele actului, cuvintele “bun şi aprobat” (unul sau altul din
aceste cuvinte ori o formulă echivalentă), arătând în litere suma sau câtimea lucrurilor şi
apoi să iscălească, cu singura excepţie a înscrisului autentic nul ca atare, dar valorând
înscris sub semnătură privată, fiind semnat şi când operează conversiunea înscrisului
autentic într-un înscris sub semnătură privată. În caz de neconcordanţă între conţinutul
actului şi cea arătată în “bun”, obligaţia se prezumă iuris tantum pentru cantitatea cea mai
mică. În caz de nerespectare a formalităţilor înscrisul e nul ca înscris sub semnătură privată,
nu are forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată, ci valorează numai ca început de
dovadă scrisă ce poate fi completat în dovedirea convenţiei cu alte mijloace de probă,
inclusiv prin proba cu martori şi prezumţii. Neregularitatea înscrisului se acoperă şi prin
executarea voluntară a obligaţiei de către împrumutat, în limita acestei executări, ori prin
recunoaşterea expresă sau tacită (rezultând din folosirea în justiţie a chitanţei de plată
parţială eliberată de creditor din care rezultă restul datoriei) a obligaţiei de către
împrumutat. E suficient ca înscrisul să fie redactat într-un singur exemplar (pentru
împrumutător). Instanţa chemată a se pronunţa în legătură cu dovada contractului de
împrumut trebuie să manifeste o grijă deosebită pentru a stabili dacă actul încheiat, fie şi în
formă autentică sau recunoscut de împrumutat, nu reprezintă un act simulat sau nu
ascunde acte sau fapte ilicite.
Efectele împrumutului de consumaţie
 obligaţiile împrumutatului:
 obligaţia de restituire - obligaţia împrumutatului de a restitui la scadenţă lucruri de
acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, indiferent de eventuala sporire sau
scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului şi acela al plăţii.
Împrumutatul e obligat să restituie lucrurile împrumutate chiar dacă această obligaţie nu ar
fi prevăzută în înscrisul constatator al contractului, deoarece ea trebuie să fie subînţeleasă
ca o consecinţă firească, o dată ce se dovedeşte că predarea s-a făcut cu titlu de împrumut.
 scadenţa obligaţiei de restituire. Împrumutătorul nu poate cere restituirea înainte de
termen, iar în lipsa stipulării unui termen, instanţa va determina termenul restituirii după
împrejurări.

6
 prescripţia acţiunii în restituire: in cazul împrumutului cu termen, la expirarea
termenului - când se naşte şi dreptul la acţiune al împrumutătorului - începe să curgă
prescripţia. Dacă termenul restituirii nu a fost stipulat ori când s-a stipulat ca împrumutatul
să plătească când va putea sau va avea mijloace ori când va voi sau se indică numai sursa
restituirii => restituirea nu poate fi cerută imediat, iar obligaţia de restituire există,
termenul restituirii urmând a fi stabilit de instanţă. Daca părţile nu au stipulat termenul
restituirii, acesta urmând să fie stabilit de instanţă => trebuie avut în vedere faptul că,
pentru stabilirea termenului restituirii, instanţa trebuie să verifice, pe baza probelor din
dosar, existenţa obligaţiei de restituire, căci nu poate stabili termenul obligaţiei de restituire
fără a constata existenţa obligaţiei. Stabilind termenul obligaţiei de restituire, instanţa
obligă de fapt pe debitor la restituire => de la data stabilită începe curgerea termenului de
prescripţie, dar nu a acţiunii în pretenţii (a dreptului material la acţiune), ci a dreptului de a
cere executarea silită. Acţiunea pentru stabilirea termenului (acţiunea unica poate fi
intentată “oricând”=> e imprescriptibilă. Prescripţia începe să curgă de la data încheierii
contractului => restituirea se poate cere în termen de 3 ani de la data încheierii fiecărui
contract de împrumut (fără termen). După împlinirea termenului de prescripţie obligaţia de
restituire a împrumutatului subzistă ca o obligaţie civilă imperfectă, naturală => în caz de
restituire benevolă a lucrului împrumutat, cu sau fără cunoaşterea împlinirii termenului de
prescripţie, împrumutatul nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei efectuate. E valabilă
convenţia nouă prin care împrumutatul, după împlinirea termenului de prescripţie, se obligă
să restituie lucrul împrumutat. O asemenea convenţie reprezintă o novaţie valabilă a
obligaţiei civile imperfecte, într-una perfectă, a cărei executare se poate obţine prin
constrângere.
 răspunderea împrumutatului. Dacă la scadenţă împrumutatul e totuşi în imposibilitate
de a restitui lucruri de aceeaşi natură => el va face plata în bani, după valoarea pe care o
au lucrurile la termenul şi în locul unde urma a se face restituirea, iar dacă termenul şi locul
restituirii nu au fost determinate, după valoarea lucrurilor din momentul şi în locul încheierii
contractului În caz de întârziere în executare, evaluarea daunelor-interese compensatorii
urmează a se face, potrivit regulilor generale, după momentul în care se pronunţă
hotărârea. În caz de întârziere, împrumutatul datorează şi daune-interese moratorii
(“dobânzi” de legiuitor) potrivit regulilor generale, însă numai de la data “cererii prin
judecată a împrumutului”.
 obligaţiile împrumutătorului - În principiu, împrumutătorul nu are nici o obligaţie
(pozitivă). Eventualele cheltuieli de conservare sunt în sarcina împrumutatului ca proprietar.
Împrumutul cu dobândă = imprumutul cu titlu oneros - împrumutătorul pretinde de la
împrumutat, pe lângă obligaţia de restituire, o prestaţie oarecare în schimbul transferării
proprietăţii lucrului împrumutat, drept echivalent (preţ) al folosinţei lucrului (capitalului).
Această prestaţie – dobândă - constă, de regulă, într-o sumă de bani şi reprezintă fructe
civile produse de lucrul împrumutat (şi care nu se confundă cu dobânda moratorie datorată
în caz de întârziere în executarea unei obligaţii băneşti, chiar dacă nu a fost prevăzută în
contract, şi care are natura juridică a daunelor-interese). Contractul are un obiect dublu:
lucrul împrumutat (capital) şi dobânda; împrumutul cu dobanda e un contract unilateral,
deoarece atât obligaţia de restituire a lucrului împrumutat, cât şi obligaţia de plată a
dobânzilor incumbă împrumutatului.
Lucrul împrumutat. În cazul împrumutului de bani, la scadenţă trebuie să fie restituită
suma împrumutată, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor (principiul
nominalismului monetar), cu excepţia cazului când prin acte normative speciale se dispune
altfel. Dacă schimbarea valorii monedei are loc după scadenţă şi după ce debitorul a fost
pus în întârziere => se admite reevaluarea sumei împrumutate.
Dobânda. Pentru ca împrumutul să fie purtător de dobânzi (sub forma unei sume de bani
sau a altor prestaţii sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent
al folosinţei capitaluui), e nevoie de o clauză în acest sens, iar dacă nu există clauză,
dobânda nu e datorată de drept: în cazul împrumuturilor de bani, producte sau alte bunuri
mobile “se pot stipula dobânzi” => în lipsă de stipulaţie, împrumutul e cu titlu gratuit. Dacă

7
împrumutatul plăteşte dobânzi fără să fi fost stipulate sau plăteşte dobânzi mai mari decât
cele stabilite (dar fără a depăşi dobânda convenţională maximă permisă de lege) => el nu
le poate nici repeta, nici imputa asupra capitalului. Restituirea poate fi cerută dacă
împrumutatul dovedeşte că a plătit din eroare. Dacă părţile au stipulat dobânzi, fără să
precizeze cuantumul lor => împrumutatul e obligat să plătească dobânda legală. Se poate
prezuma că părţile au avut în vedere acest cuantum al dobânzii. In raporturile civile,
dobânda legală se stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă a BNR, diminuat cu 20%. Nivelul
dobânzii de referinţă e cel din prima zi lucrătoare a anului - pentru dobânda legală
cuvenită pe semestrul I al anului în curs, şi cel din prima zi lucrătoare a lunii iulie - pentru
dobânda legală cuvenită pe semestrul II al anului în curs. Nivelul dobânzii de referinţă a
BNR se publică în MO. Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris, în lipsa acestuia
datorându-se numai dobânda legală. Dacă prin convenţie s-a stabilit o dobândă > dobânda
maximă admisă => obligaţia de a plăti această dobândă e nulă de drept. Nulitatea e însă
doar parţială - pentru partea care depăşeşte dobânda maximă admisă. E consacrata
posibilitatea plăţii anticipate a dobânzilor - plata anticipată a dobânzilor se poate efectua pe
cel mult 6 luni. Dobânda astfel încasată rămâne bine dobândită creditorului, indiferent de
variaţiile ulterioare. OG nr. 9/2000 interzice anatocismul (dobânda la dobândă). În mod
excepţional, dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul unei convenţii
speciale, încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe
cel puţin 1 an. Nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile,
a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăşi
dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancţiuni constând în penalităţi de
întârziere.
Dovada plăţii dobânzilor se face potrivit dreptului comun, inclusiv prin prezumţia
(absolută, respectiv relativă) de liberare a debitorului rezultând din remiterea voluntară a
titlului (original sau a copiei legalizate a titlului) făcută de creditor debitorului. Regulă
specială: dacă împrumutătorul eliberează o chitanţă de primire a capitalului, fără a face
menţiune în privinţa dobânzilor, ele sunt prezumate a fi fost plătite – deoarece dobânzile
pentru perioada expirată se plătesc cu întâietate sau o dată cu restituirea sumei
împrumutate. Prezumţia de plată a dobânzilor rezultând din chitanţa de plată a datoriei
principale e absolută. Prezumţia urmează a fi aplicată şi în caz de plată parţială, dar, daca
chitanţa s-a dat, fără rezerve, pentru plata parţială a capitalului datorat, se prezumă plata
dobânzii aferente capitalului achitat. Când chitanţa e eliberată de creditor pentru primirea
unei părţi din datorie (care constă din capital şi dobânzile aferente) => suma plătită se
impută, cu întâietate, asupra dobânzilor.
Reguli speciale privind răspunderea împrumutatului pentru nerespectarea
obligaţiilor civile în cazul împrumuturilor băneşti - daunele moratorii sunt echivalente
cu dobânda legală; creditorul nu e obligat să dovedească paguba suferită întrucât daunele
moratorii sunt datorate, în această materie, independent de existenţa sau întinderea
pagubei; punerea în întârziere a debitorului se poate face numai printr-o cerere de chemare
în judecată, nu şi prin notificare. In obligaţiile băneşti, dobânda (moratorie) nu poate fi
cerută decât pentru suma restantă la data introducerii acţiunii, chiar dacă partea din datorie
achitată până în acel moment fusese plătită cu întârziere. Pentru a face să curgă dobânda
moratorie e necesar ca ea să fi fost expres solicitată prin acţiune => daca creditorul - care
are dreptul de a determina limitele acţiunii - a cerut prin acţiune numai suma împrumutată
şi nerestituită la scadenţă, nu începe să curgă dobânda moratorie. Acordarea dobânzilor
moratorii nu e însă condiţionată de stabilirea relei-credinţe a debitorului. Dar, fiind vorba de
daune-interese (răspundere civilă contractuală), nerespectarea obligaţiei de plată trebuie să
fie imputabilă debitorului, culpa lui fiind prezumată până la dovada contrară. Însă dovada
cauzei străine neimputabile debitorului îl exonerează pe debitor numai de plata dobânzilor
moratorii, nu şi de obligaţia de restituire a sumei împrumutate. La obligaţiile pecuniare,
pentru a fi exonerat de obligaţia propriu-zisă, debitorul nu poate invoca niciodată cauze de
exonerare de răspundere. In cazul împrumutului bănesc cu dobândă (convenţională sau
prevăzută prin norme speciale), dobânda se acordă nu numai de la data cererii de chemare

8
în judecată, ci şi pentru trecut, în virtutea convenţiei sau a legii speciale, întrucât reprezintă
fructe civile, iar nu daune-interese pentru neexecutarea unei obligaţii băneşti. In ipoteza
unei dobânzi convenţionale sau legale < dobânda legală, pentru trecut se va acorda această
dobândă, iar de la data introducerii acţiunii dobânda moratorie legală (dacă prin norme
speciale nu se prevede altfel). Dobânda moratorie legală (daune-interese pentru întârziere)
nu se cumulează cu dobânda convenţională (sau legală) de natura fructelor civile. Daca
dobânda convenţională coincide cu dobânda moratorie legală => ea se va acorda o singură
dată (necumulată). Dobânda convenţională (de natura fructelor civile) prevăzută într-un
contract de împrumut cu termen nu încetează a curge după expirarea termenului de plată
(şi până la punerea în întârziere a debitorului printr-o cerere de chemare în judecată) căci
nu se poate admite ca un împrumut pentru care părţile au stipulat dobândă, să se
transforme, în urma expirării termenului, într-un contract gratuit. Dacă dobânda a fost
prevăzută numai pentru nerespectarea termenului de restituire - contractul e cu titlu gratuit
şi dobânda convenţională are caracter moratoriu => dobânda va fi datorată numai din ziua
cererii de chemare în judecată şi în cuantumul prevăzut, însă cel mult dobânda maximă
permisă de lege. Regula - dobânda moratorie se calculează de la data chemării în judecată -
se aplică numai în cazul neexecutării obligaţiilor băneşti contractuale (daune-interese
moratorii). În materia răspunderii civile delictuale (despăgubiri) debitorul e de drept în
întârziere. Daca obiectul infracţiunii nu e o sumă de bani => la despăgubirile stabilite ca
echivalent al pagubei, dobânzile se datorează numai de la rămânerea definitivă a hotărârii,
când daunele s-au transformat într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, având ca obiect plata
unei sume de bani producătoare de dobânzi legale până la completa ei achitare. În caz de
plată nedatorată accipiens-ul de rea-credinţă datorează dobânzi din ziua plăţii, iar nu de la
data rămânerii definitive a hotărârii. Accipiens-ul de bună-credinţă datorează dobânzi numai
de la data intentării acţiunii în restituire, de la această dată namaiputând fi considerat de
bună-credinţă.
Prescripţia dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor. Dacă împrumutatul e obligat
să plătească dobânzile prin prestaţii succesive - în lipsă de stipulaţie sau dispoziţie legală
contrară prin prestaţii anuale, dacă dobânda stabilită e anuală - dreptul la acţiune cu privire
la fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, termenul calculându-
se de la data exigibilităţii fiecărei rate de dobândă. Deşi dobânzile sunt pretenţii accesorii,
momentul începerii cursului prescripţiei extinctive pentru acestea nu e legat de începutul
prescripţiei dreptului la acţiune privind pretenţia principală. Stingerea obligaţiei principale
prin plată, dar fără plata dobânzilor, nu atrage după sine stingerea creanţei la dobânzi, cu
excepţia cazului când din chitanţa de plată a datoriei principale rezultă prezumţia de plată a
dobânzilor. Dacă împrumutătorul, în chitanţa eliberată, a făcut rezervă în privinţa dobânzilor
=> obligaţia accesorie nu se stinge o dată cu cea principală. Independenţa creanţei având
ca obiect dobânzile faţă de creanţa principală (capital) are însă numai caracter relativ; o
dată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la
acţiune privind drepturile accesorii => daca creanţa principală s-a stins prin prescripţie
deoarece acţiunea nu a fost intentată în cadrul termenului de 3 ani de la scadenţă, pe cale
accesorie se stinge şi dreptul la dobânzile convenţionale datorate pentru perioada de până
la stingerea datoriei principale, chiar dacă pentru aceste dobânzi nu s-a împlinit încă
termenul de prescripţie. Problema dobânzilor moratorii (datorate, în principiu, de la data
cererii în justiţie) nu se poate pune, întrucât dreptul la acţiune e prescris. Prescripţia
dreptului la acţiunea în realizarea acesteia (a creanţei principale) atrage şi prescripţia
dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor. Dreptul subiectiv al împrumutătorului
supravieţuieşte atât în privinţa creanţei principale, cât şi a dobânzilor (obligaţie civilă
imperfectă, naturală). In cazul dobânzilor moratorii stabilite prin hotărârea definitivă a unui
organ de jurisdicţie, la scadenţa fiecărei rate de dobândă începe curgerea termenului de
prescripţie a dreptului de a cere executarea silită (iar nu a dreptului material la acţiune).
Stingerea împrumutului de consumaţie:
 prin plată. Contractul de împrumut se stinge prin plata făcută la termenul prevăzut în
contract sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească ori la data plăţii efectuată de

9
împrumutat de bunăvoie. Întrucât termenul e stabilit, de regulă, în favoarea debitorului =>
plata se poate face în mod valabil şi înainte de termen. Dacă termenul convenţional a fost
stipulat în interesul ambelor părţi => debitorul va putea face plata înainte de termen numai
cu consimţământul creditorului. În cazul împrumutului cu dobândă se prezumă că termenul
a fost stipulat în interesul ambelor părţi, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
 alte moduri de stingere: remiterea de datorie, confuziunea, darea în plată,
compensaţia. În caz de moarte a oricăreia dintre părţile contractante, drepturile şi obligaţiile
rezultând din împrumut se transmit asupra moştenitorilor. Dar termenul restituirii poate fi
stabilit în contract în raport cu moartea uneia dintre părţi (termen incert). Dacă împrumutul
s-a acordat intuitu personae, fie şi cu termen => moartea împrumutatului atrage
exigibilitatea datoriei. Rezilierea contractului - înainte de scadenţă - pentru neexecutare,
poate fi admisă ca sancţiune pentru neexecutare, dacă împrumutatul, în afara obligaţiei de
restituire, îşi asumă şi alte obligaţii pe care nu le respectă. Dacă restituirea împrumutului se
face potrivit contractului, în rate eşalonate în timp => rezilierea contractului se poate cere
în caz de neplată la termenele stipulate a ratelor: cu dobânzile aferente (dacă e cazul);
după punerea în întârziere a debitorului. În privinta creditul ipotecar pentru investiţii
imobiliare - rezilierea de drept a contractului după 30 de zile de la data punerii în întârziere
a debitorului (notificare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin
executor judecătoresc ori bancar), întreaga sumă a creditului, cu dobânzile aferente la data
operării rezilierii, devenind exigibilă. Executarea silită a obligaţiilor de plată ale
împrumutaţilor se va face fără condiţionarea de atribuire a unui alt spaţiu de locuit. Dacă
debitorul e o pers fizică, instanţa poate acorda, în situaţii excepţionale, un termen de max
90 de zile, în care să-şi găsească o altă locuinţă.

10
CONTRACTUL DE DEPOZIT
Depozitul = contract prin care o pers - deponent, încredinţează un lucru altei pers -
depozitar, care se obligă să-l păstreze pe o perioadă determinată sau nedeterminată şi să-l
restituie la cerere în natură  scopul principal urmărit prin încheierea contractului -
păstrarea (conservarea) lucrului depozitat în vederea restituirii lui în natură la cererea
deponentului – daca scopul nu e acesta, chiar dacă deţinătorul are o asemenea obligaţie 
raporturile dintre părţi nu mai sunt raporturi de depozit, ci de vânzare-cumpărare, de
antrepriză, raporturi derivând dintr-un contract nenumit, etc.
Caractere juridice: depozitul e un contract real, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros,
unilateral sau sinalagmatic (bilateral), netranslativ de proprietate:
 depozitul e un contract real - care se formează (se perfectează) numai prin şi din
momentul predării lucrului care formează obiectul contractului de la deponent la depozitar,
cu excepţia cazului când lucrul se află deja, indiferent cu ce titlu, la depozitar. Predarea în
sine nu e suficientă pentru încheierea contractului, fiind necesară si realizarea acordului de
voinţe în sensul încheierii contractului de depozit  dacă una dintre părţi a avut în vedere
încheierea unui contract de depozit, dar cealaltă parte a crezut că primeşte un împrumut
sau un dar manual, regulile depozitului nu vor putea fi aplicate, raporturile dintre părţi - în
lipsa realizării acordului de voinţe - fiind extracontractuale. Aceeaşi soluţie se impune şi
dacă o pers lasă la domiciliul unei alte pers un obiect fără acordul sau chiar fără ştirea
acesteia din urmă. Contractul de depozit însă poate fi precedat de o promisiune, de un
antecontract de depozit, care se poate perfecta prin simplul consimţământ al părţilor
 depozitul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Depozitul cu titlu gratuit e un
contract dezinteresat, nefiindu-i aplicabile regulile specifice liberalităţilor (reducţiune, raport,
revocare etc.)  depozitul e gratuit numai prin natura, iar nu prin esenţa sa  depozitarul
care pretinde o remuneraţie (sumă de bani sau alt avantaj patrimonial) pentru serviciile
prestate trebuie să dovedească stipularea şi cuantumul remuneraţiei. Dacă depozitarul
desfăşoară activitatea de păstrare cu caracter profesional (nu ocazional) => depozitul e cu
titlu oneros. Sechestrul judiciar e cu titlu oneros.
 depozitul cu titlu gratuit e un contract unilateral întrucât, din momentul încheierii
sale, dă naştere la obligaţii numai în sarcina depozitarului. Depozitul rămâne un contract
unilateral chiar dacă - ulterior încheierii sale - se nasc anumite obligaţii şi în sarcina
celeilalte părţi (obligaţii postcontractuale) ca urmare a unui fapt posterior şi accidental, care
nu derivă din voinţa comună a părţilor (EX: pierderile suferite de depozitar din cauza viciilor
lucrului depozitat), ci dintr-o cauză extracontractuală (delict civil sau gestiunea intereselor
altei persoane), aceste obligaţii nefiind nici interdependente cu obligaţiile depozitarului.
Dacă depozitul e cu titlu oneros, întrucât părţile îşi asumă - din momentul încheierii
contractului - obligaţii reciproce şi interdependente, raporturile dintre părţi sunt guvernate
de regulile aplicabile contractelor sinalagmatice. Si antecontractul de depozit poate fi
unilateral sau sinalagmatic (bilateral) - insă, deponentul nu va putea fi obligat la încheierea
contractului de depozit, dar va putea fi ţinut să plătească daune-interese pentru
nerespectarea obligaţiei contractuale asumate. La fel, şi promitentul-depozitar răspunde, în
ambele cazuri (antecontract unilateral sau sinalagmatic), inclusiv în ipoteza în care
contractul proiectat este cu titlu gratuit, pentru nerespectarea obligaţiei de a face asumată,
el putând fi de altfel obligat şi la executarea în natură a acestei obligaţii, inclusiv prin
intermediul condamnării la plata unei amenzi civile
 depozitul e un contract creator de raporturi de obligaţii între părţi. Prin încheierea
acestui contract nu se transmite dreptul de proprietate şi nici chiar posesiunea lucrului
asupra depozitarului - excepţie numai depozitul neregulat, care e translativ de proprietate El
devine un simplu detentor precar  riscul pieirii fortuite a lucrului e suportat de deponent.
Depozitarul suportă numai riscul contractului în calitate de debitor al obligaţiei (de păstrare)
imposibil de executat din cauza şi din momentul pieirii lucrului, neavând dreptul la
remuneraţia stipulată în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu titlu oneros.

11
Felurile contractului de depozit:
- depozitul propriu-zis - e în toate cazurile convenţional şi poate avea ca obiect numai
lucruri mobile nelitigioase - variante: depozitul obişnuit, depozitul necesar, depozitul
neregulat.
- sechestrul - are ca obiect bunuri litigioase, inclusiv imobile, şi poate fi convenţional, dar
şi judiciar.

12
Depozitul obişnuit (voluntar)
Obiectul contractului - decât lucruri mobile, inclusiv animale (EX: lăsate în “pensiuni”
pentru animale) - in schimb, încredinţarea unei persoane în viaţă (EX: un copil) în grija unei
alte persoane e un contract de antrepriză. Datorita necesitatii tradiţiunii, aceste lucruri
mobile trebuie să fie corporale. Totuşi pot forma obiectul contractului şi creanţele (bunuri
incorporale) constatate printr-un titlu la purtător, asimilate lucrurilor mobile corporale.
Titlurile la purtător şi biletele de bancă sunt bunurile corporale pentru că se pot transmite
de la mână la mână. Sunt lucruri mobile corporale, evident, şi documentele materiale (EX:
acţiuni, testament), indiferent de drepturile (fie şi nominative) pe care le constată. Întrucât
depozitarul este obligat să restituie însuşi lucrul depozitat, obiectul contractului trebuie să
fie individual determinat, chiar dacă după natura lui ar fi un bun consumptibil şi fungibil.
Capacitatea părţilor. Pentru validitatea contractului se cere ca deponentul să aibă
capacitatea, respectiv, să fie îndeplinite condiţiile legale pentru ca acesta să încheie acte de
administrare, iar depozitarul trebuie să aibă capacitatea de a face acte de dispoziţie.
Nulitatea relativă a contractului pentru incapacitate poate fi invocată - potrivit regulilor
generale - numai de către partea incapabilă – EX: deponentul incapabil poate cere
depozitarului executarea contractului. Întrucât contractul de depozit dă naştere la obligaţii,
de regulă, numai în sarcina depozitarului, art. 1598 C.civ. reglementează în mod special
ipoteza depozitului făcut de o persoană capabilă către una incapabilă  deponentul poate
cere restituirea bunului cât timp se află în mâinile depozitarului incapabil, iar dacă nu mai e
în mâinile lui (întrucât l-a înstrăinat, a pierit, l-a pierdut ori i s-a furat), deponentul are
acţiune (de in rem verso) numai în măsura îmbogăţirii depozitarului incapabil (EX: preţul
realizat în urma vânzării lucrului sau suma încasată drept indemnizaţie de asigurare - dacă
bunul a fost asigurat - ori despăgubirea obţinută de la persoana responsabilă pentru pieire).
În caz de înstrăinare, deponentul poate acţiona şi împotriva dobânditorului, în măsu-ra în
care acesta nu poate invoca dobândirea dreptului de proprietate prin faptul posesiunii de
bună-credinţă. Deponentul proprietar poate acţiona, evident, şi împotriva găsitorului lucrului
sau hoţului, aceştia neputând invoca în apărare posesiunea de bună-credinţă. Depozitarea
trebuie să fie făcută întotdeauna numai de către proprietarul lucrului depozitat sau pe baza
consimţământului său expres (EX: printr-un mandatar) ori tacit. Însă se recunoaşte
validitatea depozitului al cărui obiect îl formează lucrul altuia – EX: uzufructuarul poate
depozita lucrul asupra căruia poartă uzufructul sau creditorul gajist lucrul gajat, fără
violarea vreunui principiu juridic; locatarul sau comodatarul unui lucru mobil. Dacă a fost
împuternicit în acest sens, chiar şi depozitarul poate depune lucrul în mâinile altui depozitar
(subdepozitar), răspunzând numai pentru alegerea subdepozitarului în cazul în care
persoana acestuia nu a fost stabilită în contract. Atunci când substituirea a fost necesară ca
urmare a unor împrejurări fortuite, depozitarul nu va fi răspunzător nici pentru persoana
subdepozitarului, neavând posibilităţi de liberă alegere. In caz de revendicare a lucrului,
proprietarul nu poate fi obligat la plata remuneraţiei prevăzute în contract. Întrucât el nu a
consimţit, depozitul nu îl leagă; contractul produce însă efecte în raporturile dintre deponent
şi depozitar.
Dovada contractului. Pe lângă predarea lucrului, se mai cere ca depozitul (acordul de
voinţe dintre părţi) să fie constatat printr-un înscris - forma scrisă se cere ad probationem şi
nu ad solemnitatem, dar indiferent de valoarea contractului  înscrisul doveditor este
necesar chiar dacă lucrul depozitat are o valoare care nu depăşeşte suma de 250 lei.
Existenţa înscrisului nu afectează validitatea contractului; proba contractelor poate fi făcută
şi cu martori sau prezumţii dacă există un început de dovadă scrisă sau a existat o
imposibilitate (materială ori morală) de a se procura o dovadă scrisă sau de a o conserva.
Recunoaşterea (mărturisirea) părţii face inutilă administrarea altor probe. Dacă însă
depozitarul, recunoscând depozitul, pretinde că a restituit lucrul, acţiunea deponentului - în
lipsă de alte probe - urmează să fie respinsă, întrucât mărturisirea este indivizibilă, chiar
dacă regula indivizibilităţii nu are caracter obligatoriu pentru instanţă. Cerinţa formei scrise
vizează numai proba contractului de depozit, adică a remiterii şi deţinerii lucrului cu acest

13
titlu. Remiterea lucrului - fiind un fapt juridic stricto sensu - poate fi dovedită cu orice mijloc
de probă.
Natura juridică a depozitului obişnuit şi delimitarea lui faţă de alte contracte. Ceea
ce caracterizează, în esenţă, depozitul obişnuit (precum şi pe cel necesar, nu însă şi pe cel
neregulat) este scopul principal urmărit de părţi: păstrarea şi conservarea lucrului de către
depozitar. Prin acest element se deosebeşte depozitul de obligaţia de păstrare şi conservare
ce incumbă vânzătorului atunci când bunul vândut, transmis în proprietatea cumpărătorului,
nu se predă cu ocazia încheierii contractului sau de obligaţia de păstrare şi conservare a
cumpărătorului în cazul vânzării pe încercate când lucrul i se predă în vederea încercării,
deşi proprietatea nu se transmite cu ocazia încheierii contractului. În aceste cazuri, obligaţia
de conservare este o obligaţie accesorie. În mod identic se rezolvă problema şi în cazul în
care depozitarul este autorizat să folosească lucrul depozitat, existând asemănare cu
împrumutul de folosinţă (comodat); dacă această folosinţă este accesorie conservării
lucrului, contractul este un depozit, iar în caz contrar un împrumut de folosinţă. Depozitul cu
titlu oneros se aseamănă şi cu contractul de antrepriză în cazul în care depozitarul
efectuează anumite lucrări în vederea conservării lucrului - natura juridică a contractului
urmează să fie determinată după conţinutul lui principal: păstrarea lucrului, respectiv,
efectuarea lucrării. Raporturile dintre părţi nu trebuie să fie descompuse în 2 contracte
distincte; numai în cazul depozitului asimilat celui necesar (hotelier) legiuitorul a disociat
obligaţia de conservare aparţinând hotelierului de obligaţiile rezultând din contractul
hotelier, pentru a supune obligaţia de pază şi conservare a hotelierului unor reguli mai
severe de răspundere. Delimitarea depozitului faţă de contractul de locaţiune – EX: lăsarea
unui autovehicul într-un garaj sau a unor lucruri într-un dulap metalic - calificarea se face în
funcţie de scopul principal al contractului – EX: predarea folosinţei unui garaj sau a unui
dulap metalic însoţită de predarea cheilor e o locaţiune, dacă locatorul nu-şi asumă obligaţia
păstrării şi conservării lucrului. Plasarea unui autovehicul într-un garaj aflat sub
supravegherea deţinătorului garajului; lăsarea autovehiculului într-un loc de parcare cu pază
şi plată- sunt depozite. Dacă taxa e stabilită numai pentru folosinţa locului de parcare,
raporturile sunt de locaţiune. Dacă folosinţa e gratuită (EX: parcare în curtea unui prieten),
contractul este de comodat.
Efectele contractului de depozit obişnuit (voluntar)
Depozitul obişnuit este un contract care creează între părţi, din momentul încheierii sale,
numai raporturi de obligaţii: depozitarul e obligat - contractual - să păstreze (să conserve)
lucrul depozitat şi să-l restituie la cererea deponentului, afară de cazurile în care, potrivit
legii, el este obligat - extracontractual - să păstreze lucrul şi să-l restituie altei persoane.
Depozitarul nu are nici o obligaţie dacă descoperă şi dovedeşte că el este proprietarul
lucrului depozitat sau dacă devine proprietar în cursul depozitului, când obligaţiile se sting
prin confuziune. În cazul în care contractul este cu titlu oneros, deponentul este şi el obligat
- contractual - să plătească remuneraţia convenită. Indiferent de natura contractului (cu
titlu gratuit sau cu titlu oneros), deponentul mai poate avea 2 obligaţii extracontractuale:
restituirea cheltuielilor făcute pentru păstrarea lucrului depozitat, plata despăgubirilor
pentru pagubele cauzate depozitarului de acel lucru.
Adepţii diviziunii (clasificării) obligaţiilor în: obligaţii de rezultat (obligaţii determinate) şi
obligaţii de mijloace (obligaţii generale de prudenţă şi diligenţă) consideră că obligaţia
depozitarului de păstra lucrul depozitat e o obligaţie de mijloace, iar obligaţia de restituire o
obligaţie de rezultat – aceasta clasificare vizează repartizarea sarcinii probei: în cazul
obligaţiilor de rezultat, creditorul trebuie să dovedească numai neobţinerea rezultatului, iar
debitorul - pentru a nu răspunde - cauza străină exoneratoare; în cazul obligaţiilor de
mijloace, pentru angajarea răspunderii debitorului sarcina probei revine în întregime
creditorului (deponentului), care trebuie să dovedească faptul că debitorul nu s-a comportat
cu prudenţa şi diligenţa de care era ţinut, fiind astfel responsabil.
În realitate, potrivit Codului civil, culpa debitorului contractual este prezumată în toate
cazurile (prezumţie iuris tantum), el fiind ţinut să dovedească - pentru a fi exonerat de
răspundere - intervenţia unei cauze străine care nu-i poate fi imputată - această regulă

14
privitoare la repartizarea sarcinii probei se aplică şi în privinţa obligaţiilor şi a exonerării de
răspundere a depozitarului, indiferent că este vorba despre obligaţia de păstrare sau de
restituire a lucrului depozitat. Chiar dacă depozitarul nu a depus diligenţa şi prudenţa
necesare, el poate dovedi că aceasta s-a datorat unei cauze străine.
A. Obligaţiile depozitarului:
 Obligaţia de păstrare - depozitarul trebuie să se îngrijească de paza lucrului depozitat
cu aceeaşi grijă ca şi de propriul său lucru, obligaţia de păstrare, de conservare a lucrului
fiind scopul principal al contractului  dacă depozitarul nu a păstrat (conservat) lucrul,
pentru a răsturna prezumţia de culpă (şi, în consecinţă, pentru a înlătura răspunderea) ce
apasă asupra lui, acesta trebuie să facă dovada că a depus aceeaşi grijă în păstrarea
lucrului depozitat (inclusiv avansarea cheltuielilor necesare în acest scop) ca şi în privinţa
lucrurilor proprii şi că - deci – cauza străină (care a dus la pieirea, pierderea sau
deteriorarea lucrului) nu îi este imputabilă - EX: dacă aceleaşi cauze (molii, umezeală, furt)
au pricinuit deteriorarea sau dispariţia nu numai a lucrului primit în depozit, ci şi a propriilor
lucruri  culpa debitorului se apreciază în concret, în funcţie de grija depusă în conservarea
propriilor lucruri (grija cerută depozitarului cu titlu gratuit e identică în raport cu grija cerut
mandatarului neremunerat; in schimb, răspunderea locatarului şi a comodatarului se
apreciază mai sever, contractul fiind încheiat şi în interesul, respectiv, numai în interesul
lor) iar nu după tipul abstract al omului prudent şi diligent. Contractul cu titlu gratuit fiind
încheiat în interesul şi din iniţiativa deponentului, nu i se poate pretinde depozitarului să
păstreze lucrul depozitat cu mai mare grijă decât propriile lucruri  dacă deponentul se
aştepta ca bunul să fie păstrat în condiţii mai bune, trebuia să aleagă un om mai diligent. În
mod excepţional, culpa depozitarului se apreciază cu mai mare rigoare, după tipul abstract
al omului prudent şi diligent, adică după regula generală aplicabilă răspunderii contractuale
în cazurile:
– când iniţiativa contractului a fost luată de depozitar;
– când depozitul este cu plată;
– când depozitul s-a făcut numai în interesul depozitarului – EX: e autorizat să se servească
în scopuri personale de lucrul depozitat;
– dacă s-a stipulat expres în contract ca depozitarul să răspundă pentru orice culpă.
Părţile pot stipula şi o clauză de neresponsabilitate  depozitarul răspunde numai pentru
dol sau culpa gravă asimilată dolului. Clauza de neresponsabilitate şi clauza de atenuare a
răspunderii trebuie însă să fie acceptate expres de deponent (şi dovedită de depozitar);
clauza de neresponsabilitate afişată pe perete sau menţionată pe verso-ul recipisei de
primire în depozit (acte unilaterale care pot fi ignorate de deponent), nu fac dovada
atenuării sau exonerării de răspundere a depozitarului. O asemenea clauză de
neresponsabilitate trebuie să nu fie abuzivă.
Depozitarul nu răspunde niciodată de stricăciunile provenite din forţă majoră, afară de cazul
când a fost pus în întârziere pentru restituirea bunului depozitat. Forţă majoră = cauză
străină neimputabilă, inclusiv cazul fortuit, riscul pieirii fortuite fiind suportat de deponent;
stricăciuni = deteriorarea dar şi orice pieire fortuită - totală sau parţială - a lucrului;
debitorul aflat în întârziere nu e lipsit de culpă.
Depozitarul nepus în întârziere pentru restituire nu suportă “niciodată” riscurile iar
posibilitatea agravării răspunderii este prevăzută “pentru orice culpă”, nu şi cazul fortuit,
cum regulile răspunderii contractuale sunt supletive, iar riscul pieirii fortuite a unui lucru
poate fi asumat de către debitor  validitatea clauzelor de agravare a răspunderii
debitorului şi pentru cazuri fortuite. Obligaţia de păstrare asumată de către depozitar, fie şi
cu titlu gratuit, nu îl îndreptăţeşte să se servească de lucrul depus cu consimţământul
expres sau tacit al deponentului. În caz de nerespectare a acestei prohibiţii, depozitarul va fi
expus la plata daunelor interese. Depozitarul, neputându-se folosi de lucrul depozitat, nu
poate consuma nici fructele pe care le produce.
 Obligaţia de restituire - depozitarul trebuie să restituie însuşi lucrul depozitat, în
natură, împreună cu fructele pe care le-a perceput, nu însă şi fructele pe care putea să le
perceapă dar pe care nu le-a perceput. Restituirea în natură se face în starea în care se află

15
lucrul în momentul restituirii, riscul pieirii sau degradării fortuite fiind in sarcina
deponentului. Depozitarul nu răspunde pentru degradarea bunurilor perisabile (în speţă, piei
de ovine), în condiţiile în care în contractul de depozitare nu s-a prevăzut nici o clauză cu
privire la termenul de restituire sau la condiţiile în care bunurile trebuie să fie restituite iar
la momentul depozitării bunurile nu au fost identificate sub aspectul calităţii. În caz de pieire
fortuită - totală sau parţială - a lucrului, inclusiv pieirea pentru care se poate angaja
răspunderea unei terţe persoane, depozitarul este însă obligat să predea deponentului suma
de bani – EX: indemnizaţia de asigurare primită de la asigurător sau orice alt lucru primit
drept despăgubiri ori să-i cedeze acţiunea împotriva terţului. În ipoteza neexecutării
obligaţiei de restituire, depozitarul datorează daune-interese pentru repararea tuturor
prejudiciilor suferite de deponent. Pentru stabilirea daunelor-interese, reprezentând
echivalentul lucrului depozitat, se are în vedere valoarea lui din momentul restituirii prin
echivalent (valoarea din momentul pronunţării hotărârii), iar nu aceea din momentul
constituirii depozitului – EX: se face evaluarea în caz de pieire a lucrului din cauze
imputabile depozitarului sau în caz de înstrăinare fără drept a lucrului de către depozitar şi
când lucrul nu poate fi revendicat de către deponent - deşi vânzarea lucrului altuia este
anulabilă sau nulă - întrucât lucrul este deţinut de un posesor de bună-credinţă sau fiindcă
deponentul nu este proprietar. Iar dacă depozitarul a dat în locaţiune ori a împrumutat
lucrul unei terţe persoane, deponentul îl poate revendica, depozitarul răspunzând faţă de
deponent (şi – dacă este cazul - faţă de terţul contractant) pentru pagubele cauzate. Atunci
când depozitarul refuză, fără temei, să restituie lucrul, deşi acesta se află în detenţia sa,
deponentul poate obţine executarea silită, potrivit regulilor aplicabile obligaţiei (de a face)
de predare a unui lucru individual determinat. În caz de moarte a depozitarului, obligaţia de
restituire (şi de păstrare până la restituire) se transmite în cadrul patrimoniului succesoral,
asupra moştenitorilor. Derogare: dacă moştenitorii vând lucrul depozitat cu bună-credinţă,
socotind că face parte din masa succesorală, răspunderea lor se rezumă la restituirea
preţului primit sau, dacă preţul nu s-a plătit, ei sunt obligaţi să cedeze deponentului
acţiunile lor contra cumpărătorului.
Creditorul obligaţiei de restituire - depozitarul e obligat să restituie lucrul deponentului,
respectiv mandantului (atunci când depozitarea s-a făcut în numele său de către mandatar),
sau persoanei indicate de deponent, neavând dreptul să pretindă ca deponentul să
dovedească dreptul de proprietate asupra lucrului. Cu toate acestea, dacă depozitarul
descoperă că lucrul a fost furat şi află cine este adevăratul proprietar, el este obligat să-l
anunţe să-şi valorifice drepturile într-un termen determinat şi îndestulător, iar dacă acesta
nu-şi valorifică dreptul, depozitarul este liberat prin predarea lucrului în mâinile persoanei
de la care îl primise - aceste dispoziţii vizează atat ipoteza furtului, cat si ipoteza in care
lucrul a fost pierdut (dar nu şi în cazul în care deponentul este un detentor precar, care a
depozitat lucrul abuzând de încrederea proprietarului). Creditorii deponentului pot urmări
lucrul depozitat potrivit dreptului comun în materie de executare silită. În caz de moarte a
deponentului, lucrul nu se poate restitui decât moştenitorilor, chiar dacă deponentul, pentru
ipoteza morţii sale, l-a autorizat pe depozitar să restituie lucrul unei alte persoane. O
asemenea clauză, fiind contrară dispoziţiilor exprese ale legii, este lovită de nulitate
absolută. Prin această dispoziţie se apără interesele moştenitorilor rezervatari, care ar putea
fi fraudaţi prin restituirea lucrurilor de valoare unei terţe persoane, aceasta beneficiind, în
fapt, de o liberalitate pentru cauză de moarte, cu depăşirea cotităţii disponibile sau în limita
ei, dar fără respectarea regulilor prevăzute de lege pentru testament (act unilateral,
solemn, reguli speciale de capacitate) şi legate (capacitatea de a primi, revocarea
judecătorească etc.). Dacă sunt mai mulţi moştenitori, restituirea se va face proporţional cu
cota-parte din moştenire ce se cuvine fiecăruia, iar dacă lucrul depozitat este indivizibil,
potrivit înţelegerii dintre ei, în caz de neînţelegere hotărând instanţa. În cazul pluralităţii de
deponenţi, depozitarul este liberat prin restituirea lucrului unuia dintre ei numai dacă
obligaţia este indivizibilă (indivizibilitate naturală sau convenţională) sau solidară între
creditori (solidaritate activă). În ipoteza în care deponentul a devenit incapabil (a pierdut
capacitatea de a administra) după facerea depozitului, restituirea lucrului nu se poate face,

16
în mod valabil, decât reprezentantului său legal. Dacă depozitul a fost făcut de
reprezentantul legal, dar în momentul restituirii funcţia sa a încetat, restituirea se face către
persoana reprezentată sau către noul ei reprezentant.
Locul restituirii - restituirea se face la locul unde lucrul se află depozitat, iar dacă părţile
au convenit asupra altui loc, cheltuielile de transport sunt în sarcina deponentului.
Termenul restituirii - deponentul are dreptul să ceară restituirea oricând, chiar dacă s-ar
fi stipulat un termen pentru restituire. Aceasta deoarece termenul se presupune stipulat în
interesul deponentului. Dar dacă termenul a fost stipulat şi în interesul depozitarului (EX:
depozit remunerat în funcţie de durată sau depozitarul este autorizat să se servească de
lucru în scopuri personale), el are dreptul la remuneraţia stipulată sau la daune-interese
pentru prejudiciul cauzat prin restituirea anticipată. Depozitarul poate refuza restituirea
lucrului numai dacă a fost înştiinţat pe cale legală că asupra acelui lucru s-au făcut forme de
urmărire (poprire sau sechestru judiciar) sau că există opoziţie la restituirea lui din partea
unui terţ care se pretinde a fi proprietarul lucrului  lucrul rămâne mai departe în păstrarea
depozitarului până la limpezirea drepturilor creditorilor deponentului sau a terţului, el fiind
obligat extracontractual să păstreze lucrul (şi dincolo de termenul prevăzut în contract) şi
să-l restituie, respectiv să-l consemneze sau să-l vândă prin licitaţie publică, potrivit celor
stabilite prin hotărârea instanţei. Depozitarul mai poate refuza restituirea dacă dovedeşte că
el e proprietarul lucrului  se sting toate obligaţiile lui.
Acţiuni în restituire - dacă depozitarul refuză, fără temei, să restituie lucrul depozitat,
asemănător comodantului, deponentul poate intenta, la alegere, fie o acţiune personală,
care derivă din contractul de depozit, fie o acţiune în revendicare, în calitate de proprietar.
Acţiunea personală, ex contractu, este supusă prescripţiei extinctive - în cadrul termenului
general de prescripţie, care începe să curgă de la data împlinirii (expirarii) termenului de
depozitare prevăzut în contract, iar dacă un asemenea termen nu a fost stabilit, prescripţia
începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, care coincide cu momentul încheierii
contractului (iar nu de la data refuzului de restituire a lucrului depozitat).
B. Obligaţiile deponentului:
 Obligaţii extracontractuale - depozitul cu titlu gratuit, fiind un contract unilateral, nu
dă naştere la obligaţii decât în sarcina depozitarului. Însă în cursul executării se pot naşte
anumite obligaţii extracontractuale (din gestiunea intereselor altei persoane sau din
îmbogăţirea fără just temei, respectiv din delict civil) şi în sarcina deponentului – EX: când
depozitarul a făcut cheltuieli pentru păstrarea (conservarea) lucrului (numai cheltuielile
necesare - de conservare - sunt supuse restituirii; cheltuielile utile pot fi reclamate numai
în măsura îmbogăţirii deponentului, indiferent că sunt reclamate pe calea unei acţiuni de in
rem verso sau printr-o acţiune din gestiunea de afaceri; intrucât aceste acţiuni sunt
extracontractuale, ele pot fi exercitate şi împotriva proprietarului lucrului care nu a
participat la încheierea contractului de depozit, dar beneficiază de aceste cheltuieli;
deponentul nu datorează cheltuielile de păstrare dacă acestea au fost incluse în remuneraţia
stipulată sau dacă depozitarul a fost autorizat să se servească de lucrul depozitat în scopuri
personale; cheltuielile voluptuarii nu sunt supuse restituirii, dar depozitarul poate ridica
adăugirile aduse lucrului, cu condiţia să nu-l vatăme) sau a suferit pagube pricinuite de
lucrul depozitat (intrucât depozitul se face în (sau şi în) interesul deponentului, răspunderea
lui delictuală nu este limitată la ipoteza când a avut cunoştinţă de viciile lucrului care au
cauzat pagube depozitarului, spre deosebire de contractul de comodat - încheiat în interesul
exclusiv al comodatarului - şi când comodantul răspunde numai de prejudiciile cauzate de
viciile cunoscute ale lucrului şi neaduse la cunoştinţa comodatarului)  sumele cheltuite de
el ori valoarea daunelor trebuie să fie restituite de deponent.
 Plata remuneraţiei - in afară de cele 2 obligaţii extracontractuale, care se pot întâlni
atât la depozitul cu titlu gratuit, cât şi la cel cu titlu oneros, în cazul în care părţile au
convenit ca depozitarul să fie remunerat, când s-a încheiat un contract sinalagmatic,
deponentul are obligaţia de a plăti depozitarului remuneraţia stipulată (sau stabilită de
instanţă dacă el este un profesionist şi părţile nu se înţeleg asupra cuantumului ei).

17
 Ridicarea lucrului - deponentul e obligat să ridice lucrul depozitat de la locul restituirii
la termenul convenit sau, în lipsă, la cel stabilit de instanţă la cererea depozitarului, sub
sancţiunea plăţii daunelor-interese. In caz de nerespectare a acestei obligaţii, depozitarul nu
este îndreptăţit să vândă lucrul. Pentru a fi liberat de obligaţia de păstrare, depozitarul
poate face ofertă reală urmată de consemnaţie
 Dreptul de retenţie al depozitarului - executarea obligaţiilor deponentului este
garantată prin dreptul de retenţie, prevăzut expres de lege, pe care depozitarul îl are asupra
lucrului depozitat. El poate refuza restituirea lucrului până la plata integrală a sumelor la
care are dreptul din cauza depozitului. Obligaţia de plată a remuneraţiei este o obligaţie
contractuală  e neopozabilă proprietarului lucrului dacă acesta nu are calitatea de parte
contractantă  nici dreptul de retenţie nu-i poate fi opus pentru neplata remuneraţiei de
către deponentul neproprietar. În schimb, pentru cheltuielile de care profită adevăratul
proprietar (necesare şi utile), dreptul de retenţie este opozabil. Depozitarul nu poate reţine
lucrul depozitat în compensaţie, întrucât acesta nu este fungibil şi de aceeaşi specie cu
obiectul datoriei corelative.

18
Depozitul necesar
Depozitul e necesar când deponentul, fiind sub ameninţarea unei întâmplări neprevăzute
(chiar dacă nu era imprevizibilă) şi care reprezintă un pericol real (nu imaginar) - incendiu,
cutremur ori alte evenimente de forţă majoră - e nevoit să încredinţeze lucrul său spre
păstrare unei alte persoane, fără a avea posibilitatea să aleagă liber persoana depozitarului
şi să întocmească un înscris constatator al contractului. Codul civil foloseşte în sens larg
noţiunea de forţă majoră (incluzând şi cazul fortuit – EX: o îmbolnăvire subită), deoarece
evenimentele sunt prevăzute numai ca exemple. Depozitul necesar, precum şi cel asimilat
depozitului necesar (calificat ca atare de lege), având la bază consimţământul părţilor, e un
depozit convenţional, raporturile dintre părţi fiind guvernate - în măsura în care legea nu
prevede altfel - de regulile depozitului obişnuit. În măsura în care starea de necesitate în
care se află deponentul se încadrează în conceptul de violenţă - viciu de consimţământ, ea
poate determina şi nulitatea contractului. În cazul depozitului necesar însă, deponentul
(indiferent că este minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau persoană majoră) nu are
interesul să invoce această nulitate decât, eventual, pentru a fi exonerat de plata
remuneraţiei (lezionare) convenite.
Dovada contractului. Având în vedere caracterul necesar al contractului, depozitul se
poate dovedi prin martori şi orice alt mijloc de probă admis de lege, indiferent de valoarea
lucrurilor depozitate, căci, datorită întâmplării neprevăzute, deponentul nu avea posibilitatea
preconstituirii unei probe scrise. Nu numai dovada predării şi a contractului propriu-zis este
liberă, dar şi dovada naturii şi valorii lucrurilor depozitate.
Depozitul asimilat celui necesar (hotelier). Cu depozitul necesar este asimilat depozitul
bunurilor aduse de călători în unităţile hoteliere. Unităţi hoteliere = hoteluri propriu-zise şi
alte „structuri de primire turistice cu funcţiuni de cazare turistică” (EX: hoteluri-apartament,
moteluri, hanuri, vile turistice, vile-apartament, cabane, bungalouri, sate de vacanţă,
campinguri, nave fluviale şi maritime folosite şi pentru cazare, pensiuni turistice şi pensiuni
agroturistice şi alte unităţi cu funcţiuni de cazare turistică. Călătorul îşi alege liber hotelul,
însă este nevoit să aducă lucrurile sale la acel hotel => depozitul are caracter oarecum
necesar. Depozitul asimilat celui necesar este, de fapt, un accesoriu al contractului hotelier,
al contractului de turism ori al altor raporturi juridice. Reglementarea acestui depozit se face
separat de raportul juridic al cărui accesoriu este deoarece:
- interese generale reclamă, în acest domeniu, un regim juridic unitar, spre deosebire de
regimul contractului principal, care poate fi diferit de la caz la caz şi guvernat de convenţia
părţilor;
- regulile de dovadă aplicabile contractului principal nu pot fi extinse la dovada depozitului
hotelier, călătorul fiind lipsit, prin natura lucrurilor, de posibilitatea preconstituirii unei probe
scrise referitoare la depozitarea în hotel a bunurilor sale;
- responsabilitatea hotelierului în cadrul acestui depozit se impune să fie guvernată de reguli
mai severe decât regulile generale ale responsabilităţii contractuale sau ale hotelierului ori
unităţii de turism în cadrul acestor contracte hoteliere.
Domeniu de aplicare. Dispoziţiile prevăzute de Codul civil pentru hoteluri şi hanuri sunt
aplicabile şi camerelor din staţiuni balneo-climaterice, din case de odihnă sau de turism etc.
Condiţiile în care sunt folosite aceste camere sunt asimilate cu acelea în care sunt folosite
camerele de hotel, întrucât beneficiarii biletelor de trimitere în staţiune sunt nevoiţi să-şi
păstreze obiectele personale în camerele în care sunt cazaţi, administraţia având în depozit
bunurile acestor beneficiari când ei lipsesc din cameră şi nu pot asigura personal paza
acestor bunuri. În raporturile dintre bolnavi şi spitalul în care se află internaţi dispoziţiile de
la depozitul asimilat celui necesar sunt aplicabile în ceea ce priveşte îmbrăcămintea pe care
au trebuit să o depună la magazia spitalului în momentul internării lor. Dispoziţiile privitoare
la depozitul asimilat celui necesar pot fi aplicate şi în cazul restaurantelor sau altor unităţi
de alimentaţie publică, cluburilor, cazinourilor, localurilor de spectacole, unor unităţi pentru
prestări de servicii (EX: de frizerie-coafură, fitness – aparţinând unităţilor cooperaţiei
meşteşugăreşti sau altor unităţi comerciale), ştrandurilor, piscinelor, bibliotecilor şi altora
asemenea dar numai în privinţa lucrurilor depuse la garderobă, vestiare sau alte locuri

19
destinate în mod special pentru paza lucrurilor. Aceste dispoziţii sunt aplicabile întrucât
deponentul este nevoit să-şi lase anumite lucruri (palton, umbrelă etc.) în aceste locuri de
depozitare. În cazul închirierilor sau subînchirierilor de locuinţe, fie şi sub forma unor
camere mobilate şi pe termen scurt, dispoziţiile privitoare la depozit nu sunt aplicabile.
Raporturile dintre părţi sunt guvernate, în aceste cazuri, de dispoziţiile prevăzute pentru
închiriere (locaţiune). În cazul în care locatarul ar lăsa în mod special în grija locatorului
anumite bunuri, s-ar aplica dispoziţiile prevăzute pentru depozitul obişnuit.
Dovada. Depozitul asimilat celui necesar poate fi dovedit cu orice mijloc de probă,
indiferent de valoarea bunurilor depozitate. Călătorul cazat la hotel, indiferent de durata mai
scurtă sau mai lungă a cazării, trebuie să dovedească, în condiţiile arătate, că bunurile au
fost aduse - de el însuşi sau de altul pentru el - în hotel (inclusiv dependinţele hotelului
unde se lasă în mod obişnuit lucrurile celor cazaţi – EX: pantofii sau lenjeria lăsată pe
culoarul din faţa camerei), că au fost degradate sau furate de acolo şi care era valoarea lor.
În privinţa valorii lucrurilor legea nu stabileşte limite, dar se admite că trebuie să fie vorba
despre lucruri care, în mod obişnuit, se aduc în hotel. Lucrurile de valoare deosebită (sume
mari de bani, titluri de valoare, bijuterii, obiecte de artă etc.) trebuie să fie depozitate în
dulapuri metalice individuale („safe”- uri) aflate în însăşi camera de hotel ori la recepţia
acestuia sau trebuie să fie încredinţate administraţiei hotelului.
Răspunderea depozitarului. Deoarece depozitul asimilat celui necesar este cu plată,
răspunderea hotelierului este apreciată cu mai multă severitate - el răspunde de orice culpă
(culpa levis in abstracto), ca şi în cazul depozitului obişnuit cu plată. Hotelierul răspunde
pentru furtul sau stricăciunea - totală sau parţială - a lucrurilor călătorului săvârşite nu
numai de prepuşii săi, dar şi de străinii care frecventează hotelul, indiferent dacă au fost ori
nu cazaţi acolo sau dacă au fost identificaţi ori nu, deoarece legea nu distinge în această
privinţă. Pentru faptul săvârşit de străini, hotelierul este exonerat de răspundere numai
dacă dovedeşte (in exceptione reus fit actor) că a fost comis “cu mână înarmată sau în alt
fel, cu forţă majoră” – EX: cu ocazia cutremurului, inundaţiei etc. Noţiunea de forţă majoră
este folosită aici în sensul propriu-zis al cuvântului (vis maior, nu şi casus, deci numai cauză
exterioară cu caracter extraordinar, imprevizibil şi de nebiruit). Deşi legea nu precizează,
este evident că hotelierul nu răspunde dacă paguba a fost cauzată de călător sau de
persoana pentru care răspunderea îi revine acestuia însuşi (inclusiv vizitatorii lui). În caz de
culpă comună, hotelierul urmează să fie exonerat parţial. Pentru lucrurile uitate în hotel,
răspunderea hotelierului se apreciază cu mai puţină rigoare (nefiind exclusă aplicarea
principiului culpei comune). Iar dacă, după ce a părăsit hotelul, călătorul a lăsat anumite
lucruri în grija administraţiei, răspunderea hotelierului va fi angajată conform regulilor de la
depozitul obişnuit. Toate clauzele prin care s-ar limita (restrânge) răspunderea hotelierului
faţă de regulile prevăzute de lege trebuie să fie acceptate expres de călător şi dovedite de
depozitar.

20
Depozitul neregulat
Depozitul neregulat de drept comun.
Depozitul neregulat se caracterizează prin faptul că are ca obiect lucruri fungibile şi
consumptibile, care nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor, ci prin alte lucruri
asemănătoare. Obiectul depozitului neregulat trebuie să fie nu numai fungibil, adică
înlocuibil în executarea obligaţiei de restituire, dar, totodată, şi consumptibil după natura sa,
întrucât lucrurile neconsumptibile (certe) după natura lor nu pot constitui obiectul unui
depozit neregulat – EX: dacă bicicleta predată se înlocuieşte - în executarea obligaţiei “de
restituire” - cu alta sau cu un lucru de altă natură (bani sau alt lucru), contractul dintre părţi
nu mai poate fi calificat depozit neregulat, ci este un alt contract (vânzare-cumpărare sau
schimb) => asemănător împrumutului de consumaţie, depozitul neregulat poate avea ca
obiect numai lucruri care sunt fungibile şi consumptibile după natura lor, spre deosebire de
împrumutul de folosinţă (comodat) şi depozitul regulat care pot avea ca obiect şi lucruri
consumptibile după natura lor, dar privite de părţi ca nefungibile.
Întrucât lucrurile depozitate nu trebuie să fie păstrate şi restituite în individualitatea lor, ci
prin alte lucruri, depozitarul devine proprietarul lor, putând folosi, culege fructele şi dispune
de ele, dar în calitate de proprietar suportă şi riscul pieirii ori degradării fortuite. La cerere
depozitarul este obligat să restituie lucruri de acelaşi gen, de aceeaşi calitate şi cantitate,
inclusiv fructele percepute, deponentul fiind titularul unei creanţe.
Faţă de acţiunea în restituire a deponentului, depozitarul nu poate invoca în compensaţie
creanţa pe care o are împotriva deponentului, chiar dacă aceasta ar avea ca obiect lucruri
fungibile de aceeaşi specie. Nici dreptul de retenţie, de care se bucură depozitarul dintr-un
depozit regulat, nu este aplicabil depozitului neregulat, căci depozitarul, în calitate de
proprietar, suportă eventualele cheltuieli de conservare. Teoretic, s-ar putea recunoaşte
acest drept în privinţa pagubelor suferite de depozitar din cauza depozitului, dar lucrurile
consumptibile, de regulă, nu sunt susceptibile de a cauza o pagubă.
Deoarece depozitul neregulat este translativ de proprietate, deponentul trebuie să fie
proprietarul lucrurilor depozitate sau să fi acţionat cu împuternicire din partea proprietarului.
În caz contrar, proprietarul poate revendica lucrurile depozitate dacă reuşeşte să le
individualizeze şi dacă au fost furate sau pierdute. Însă depozitarul de bună-credinţă se
poate apăra prin invocarea excepţiei trase din art. 1909 C. civ., întrucât - spre deosebire de
depozitarul dintr-un depozit regulat, care devine un simplu detentor precar - el este, prin
definiţie, în calitate de proprietar, şi posesorul lucrurilor depozitate.
Codul civil conţine câteva dispoziţii privitoare la depozitul de bani: depozitarul, îndreptăţit să
folosească suma (EX: în cazul depozitului neregulat), trebuie să restituie suma depusă
indiferent de sporirea sau scăderea valorii banilor. Iar la plata dobânzilor depozitarul poate
fi obligat numai după ce a fost pus în întârziere în privinţa obligaţiei de restituire a sumei de
bani depuse (a capitalului), punerea în întârziere fiind posibilă însă doar printr-o acţiune în
justiţie. Prevederile alin. 1 ale art. 1608 C.civ. („Depozitarul trebuie să restituie fructele
produse de lucrul depozitat şi culese de dânsul”) devin inaplicabile atunci când depozitarul
este scutit în mod expres sau implicit de această obligaţie – EX: în cazul depunerilor de
sume de bani la bănci => băncile pot păstra fructele civile obţinute ca urmare a folosirii
sumelor depozitate de clienţi (EX: dobânzile încasate prin creditarea altor clienţi).
Dovada caracterului neregulat al depozitului. Având în vedere efectele speciale ale
depozitului neregulat şi faptul că lucrurile fungibile şi consumptibile după natura lor pot
forma şi obiectul depozitului obişnuit (iar în cadrul acestuia depozitarul este obligat să
restituie “tot acel lucru ce a primit”, nefiind îndreptăţit, de regulă, să se servească de el),
cel care susţine caracterul neregulat al depozitului este obligat, în caz de îndoială, să-l
dovedească. Nu este vorba despre dovada depozitului însuşi, care se poate face numai prin
înscrisuri, afară dacă depozitul este necesar, ci de dovada faptului că lucrurile fungibile şi
consumptibile după natura lor nu au fost considerate de părţi nefungibile (EX:
individualizate prin împachetare) pentru a constitui un depozit obişnuit (regulat) => se
admit orice mijloace de probă, inclusiv prezumţia rezultând din profesia depozitarului.

21
Delimitarea faţă de împrumutul de consumaţie. Puternice asemănări există între
depozitul neregulat (mai ales dacă are ca obiect o sumă de bani) şi împrumutul de
consumaţie; în ambele cazuri primitorul devine proprietar (cu toate consecinţele ce decurg
de aici) şi nu este obligat să restituie lucrurile primite în individualitatea lor. În principiu,
delimitarea se face în funcţie de scopul principal urmărit de părţi: păstrarea lucrurilor în
interesul deponentului (dreptul de folosinţă al depozitarului având caracter accesoriu) sau
facerea unui serviciu pentru cel împrumutat care are nevoie să folosească lucrurile în cauză,
în interes propriu. Drept criteriu suplimentar, ajutător urmează să fie avută în vedere
stipularea în contract sau lipsa stipulării termenului la expirarea căruia se poate cere
restituirea. Dacă s-a stipulat un termen de restituire (cu caracter obligatoriu pentru
predător), se prezumă (iuris tantum) că părţile au avut în vedere un împrumut; dimpotrivă,
dacă predătorul poate cere restituirea oricând (“la prima cerere”) prezumţia (tot iuris
tantum) este că părţile au convenit un depozit, pentru care caracteristic este dreptul
deponentului de a cere restituirea înainte de termen, chiar dacă depozitul s-a făcut pe timp
determinat. În general, fiind vorba de o chestiune de fapt (contractul dintre părţi fiind
dovedit), se pot administra orice fel de probe admise de lege, lăsate la aprecierea instanţei.
Depunerile de sume de bani la bănci
Contractul de depunere de sume de bani la bănci e o varietate a contractului de depozit
neregulat încheiat între bancă - în calitate de depozitar - şi o persoană fizică sau juridică - în
calitate de deponent - prin care depozitarul se obligă să păstreze sumele de bani depuse şi
să le restituie, la cerere, cu dobânzile aferente, dintr-o dată sau fracţionat, titularului
depunerii sau reprezentantului său, iar în caz de deces al titularului persoană fizică,
moştenitorilor acestuia ori de încetare a titularului persoană juridică, succesorilor
patrimoniului acestuia.
Depunerile se pot efectua şi instrumentul bancar corespunzător se eliberează pe numele
persoanei care efectuează depunerea sau pe numele altei persoane (aceste categorii de
persoane devenind titulari de depozit şi titulari exclusivi ai dreptului de dispoziţie asupra
sumei depuse) ori la purtător (fără sau cu parolă), inclusiv pe obligaţiuni, care sunt
instrumente de economisire “la purtător” (titluri la purtător), spre deosebire de
instrumentele de depozit în care se specifică numele titularului (care sunt titluri
nominative).
În toate cazurile, banca se obligă să păstreze şi să restituie sumele de bani titularului de
depozit, respectiv deţinătorului titlului la purtător. În cazul titlurilor nominative, depozitarul
este obligat, după caz, să restituie sumele şi reprezentantului (împuternicitului) titularului
de depozit sau, în caz de deces, moştenitorilor acestuia. Raporturile dintre depunătorul pe
numele altuia şi titularul depozitului (raporturi de donaţie, plata unei datorii, simulaţie prin
interpunere de persoane, ofertă reală de plată urmată de consemnaţie etc.) sau dintre
titularul de depozit şi reprezentantul său împuternicit să dispună de sumele depozitate
(raporturi de mandat ori reprezentare legală, donaţie, ofertă de plată a unei datorii etc.) nu
influenţează raporturile dintre titular şi bancă născute ca urmare a depozitului.
Depunerile la bancă pe numele altei persoane dau naştere la 2 categorii de raporturi
juridice distincte: un raport juridic între bancă, pe de o parte, şi titularul de depozit (inclusiv
moştenitorii lui, în caz de deces) sau împuternicitul său, pe de altă parte (raport cârmuit de
legislaţia specială privitoare la depunerile la bănci), şi un alt raport juridic între deponent,
titularul depozitului şi împuternicitul său (raport reglementat de Codul civil). Aceste din
urmă raporturi juridice, precum şi hotărârile obţinute în cadrul litigiilor dintre părţi (EX:
plata făcută pe calea depunerii la bancă era nedatorată) sau dintre ele şi alte persoane nu
sunt opozabile faţă de bancă atâta vreme cât opozabilitatea nu rezultă din actele efectuate
în condiţiile prevăzute de reglementările speciale în materie (EX: urmărirea depunerilor
pentru creanţe născute din infracţiuni).
Dreptul de dispoziţie al titularului de depozit se întinde şi asupra dobânzilor acordate,
inclusiv în cazul în care depunătorul este o altă persoană (care - eventual - a păstrat şi
instrumentul bancar de depozit în posesia sa), înscriindu-se şi la clauza de împuternicire, şi
indiferent de modalitatea acordării dobânzilor: anuităţi sub formă de numerar (dobânzi

22
propriu-zise), câştiguri (în numerar, în obiecte ori anumite prestaţii – EX: excursii) sau în
parte anuităţi în numerar şi în parte câştiguri.
Depunerile se restituie, la cerere, titularilor depunerilor sau reprezentanţilor legali ai
acestora, iar în caz de deces al titularului - moştenitorilor.
„Reprezentanţi legali” = reprezentanţii legali propriu-zişi (părinţi, tutori sau curatori) si
reprezentantii care, potrivit legii, reprezintă pe titular – EX: mandatarul împuternicit prin
procură specială autentică sau sub semnătură privată legalizată de notar (în limitele stabilite
prin actul de împuternicire) ori prin clauză de împuternicire.
„Moştenitori” = moştenitorii legali şi cei testamentari, adică rudele defunctului în grad
succesibil şi soţul supravieţuitor, precum şi legatarii (universali, cu titlu universal ori cu titlu
particular) desemnaţi prin testamentul (ordinar sau privilegiat) lăsat de către titularul de
depozit (singurul care poate dispune mortis causa de sumele depuse), iar în caz de
moştenire vacantă - statul. Moştenitorii îşi dovedesc calitatea lor potrivit dreptului comun.
Problema raporturilor dintre deponentul pe numele altuia şi titularul depozitului.
În cazul în care deponentul efectuează depunerea pe numele unei alte persoane, în
raporturile cu banca titularul de depozit devine şi titularul dreptului de dispoziţie asupra
sumei depuse, inclusiv dobânzile acordate indiferent sub ce formă. Se pune însă problema
raporturilor dintre deponent şi titularul de depozit (raporturi inopozabile băncii), care
“dublează” raporturile de depozit, fundamentând efectuarea depunerii pe numele unei alte
persoane. Aceste raporturi pot deriva dintr-o donaţie, din plata sau oferta de plată a unei
datorii, din acordarea unui împrumut de consumaţie, din simulaţia prin interpunere de
persoane ori poate să fie vorba despre sume provenite dintr-o moştenire dobândită de
titularul depozitului sau alte asemenea situaţii. În practică, problema se pune mai ales în
cazul depunerilor făcute de părinţi (soţi) pe numele copiilor (minori sau majori) - în cadrul
împărţirii bunurilor comune dintre foştii soţi: sumele depuse pe numele copiilor se includ ori
nu în masa de împărţit? Reducerea analizei la această ipoteză se explică, pe de o parte, prin
frecvenţa relativ mare a depunerilor efectuate de părinţi în favoarea copiilor şi, pe de altă
parte, prin faptul că în cazul depunerii efectuate de o persoană pe numele alteia - cu care
nu se găseşte în raporturi de filiaţie - probarea raporturilor dintre ele se face relativ uşor, de
exemplu, prin dovada datoriei pe care deponentul o are faţă de titularul de depozit sau prin
chitanţa eliberată de acesta din urmă prin care se obligă la restituirea împrumutului etc.
Chiar şi în cazul simulaţiei, părţile redactează de obicei un contra-înscris prin care se
dovedeşte între părţi natura adevărată a raporturilor dintre ele. În schimb, în cazul
depunerilor făcute de părinţi pe numele copiilor asemenea dovezi, de regulă, nu există.
Pornind de la ideea că, de regulă, părinţii efectuează depunerea pe numele copiilor cu
intenţia de a-i gratifica şi că aceste sume intră, din momentul depunerii, în patrimoniul
copilului titular de depozit => asemenea depuneri reprezintă donaţii sub forma darului
manual, pentru validitatea căruia nu se cere respectarea formei solemne => sumele astfel
depuse nu se includ în masa bunurilor comune supuse împărţelii dintre foştii soţi.
Pe măsura evoluţiei practicii judiciare, s-a simţit nevoia accentuării necesităţii administrării
de probe spre a se stabili “intenţia şi scopul urmărit de depunători”, “voinţa reală a soţilor”
(dar manual sau alt scop). Nici în practica anterioară nu fusese contestată posibilitatea şi
necesitatea administrării de probe în sensul dovedirii altui scop decât donaţia, depunerea pe
numele altuia nefiind considerată ca făcând dovada absolută (prezumţie absolută) în sensul
darului manual.
Se pune însă întrebarea, ce se întâmplă în situaţia în care, cu toate eforturile depuse de
partea interesată, nu se pot prezenta probe din care să rezulte intenţia şi scopul urmărit, în
special în cazul depunerilor făcute de părinţi pe numele copiilor – EX: unul dintre soţi
susţine că depunerea s-a făcut cu intenţia de a-l gratifica pe copil, iar celălalt afirmă
contrariul, însă nici unul nu poate prezenta vreo dovadă în sprijinul afirmaţiilor făcute.
Pornind de la ideea că, în raporturile cu banca şi cu alte persoane străine de raportul de
depozit dintre părţi, aceste sume au intrat în patrimoniul copilului, iar persoana interesată
(părinte) nu poate înfăţişa probe în sensul că la temeiul depunerii se află alte raporturi
(plata unei datorii, simulaţie sub forma trecerii fictive a sumei în patrimoniul titularului de

23
depozit etc.) => suma face parte din patrimoniul titularului de depozit => aceasta nu intră
în masa bunurilor supuse împărţelii dintre foştii soţi => depunerea e un dar manual, o
liberalitate (supusă reducţiunii, raportului etc. - dacă este cazul), calificare de natură a
ocroti interesele altor persoane, ce ar putea fi lezate printr-o altă calificare insuficient
dovedită sau nedovedită
Clauza de împuternicire. Această clauză a fost calificată drept un mandat pe care titularul
depozitului nominativ îl dă unei persoane de a ridica suma de bani depusă - clauza de
împuternicire e o procură specială (act unilateral), care are la bază raporturile de mandat
dintre părţi şi serveşte, în relaţia cu depozitarul, pentru dovada puterilor conferite
mandatarului. Pentru securitatea depunerilor la bancă, împuternicirea trebuie să fie dată în
scris şi vizată de organul competent, chiar dacă ar fi vorba despre o valoare de sub 250 lei,
deoarece în această materie, datorită normelor speciale, dovada cu martori a împuternicirii
nu este admisibilă. Întrucât mandatul se stinge la moartea mandantului, mandatarul poate
ridica – în tot sau în parte – suma existentă în depozitul nominativ numai în timpul vieţii
titularului de depozit sau, dacă este cazul, numai până la revocarea împuternicirii de către
titular comunicată băncii. La data morţii titularului, mandatul încetează iar suma existentă în
depozit la acea dată face parte din activul succesoral lăsat de titular, nemaiputând fi
retrasă de persoana împuternicită. Fiind vorba despre mandat, sumele ridicate aparţin
mandantului => persoana împuternicită trebuie să dea socoteală, la cerere, mandantului –
iar în caz de moarte, moştenitorilor săi – de operaţiile efectuate şi să le remită sumele
încasate, dacă nu au fost întrebuinţate în interesul celui căruia îi aparţineau.
Obligaţia de a da socoteală şi de a remite sumele încasate în puterea mandatului, cu
dobânzi din ziua întrebuinţării lor de către mandatar în folosul său, respectiv de la data
punerii în întârziere dacă nu le-a folosit, vizează exclusiv raporturile dintre mandant şi
mandatar, pentru bancă prezentând importanţă numai existenţa procurii nerevocate.
Dar - în afara raportului de mandat dintre părţi şi de efectele mandatului faţă de depozitarul
sumelor, în conformitate cu voinţa reală a părţilor şi condiţiile concrete sub imperiul cărora
s-a dat împuternicirea - clauza de împuternicire poate fi dublată şi de o donaţie (care se
poate realiza în acest caz sub forma darului manual prin încasarea de către mandatar a
sumei de bani de la bancă sau prin virarea ei în contul său propriu), împrumut, ofertă de
plată a unei datorii sau alt act juridic - la fel ca şi în cazul depunerii pe numele unei alte
persoane, dar cu deosebirea că în această ipoteză raporturile de mandat sunt incontestabile
şi operează atât faţă de bancă, precum şi între părţi, fiind în discuţie numai “dublarea”
acestui raport juridic printr-un altul, acesta din urmă anihilând anumite efecte ale
mandatului (EX: plata datoriei anihilează obligaţia de a remite sumele ridicate de la bancă în
limita datoriei plătite) şi care trebuie să fie dovedit de partea ce îl invocă.
=> raportul de mandat dintre părţi – care fundamentează clauza de împuternicire sau
procura dată sub altă formă – poate fi dublat de o donaţie (împuternicire dată donandi
causa), de un antecontract de împrumut (credendi causa), de o ofertă de plată a datoriei
mandantului faţă de mandatar (solvendi causa) sau de alt act juridic. Aceste raporturi nu
sunt reglementate prin normele speciale care vizează depunerile de sume de bani la bănci,
ci prin normele dreptului comun. Iar litigiile care s-ar ivi între părţi în legătură cu aceste
raporturi urmează să fie soluţionate fără participarea băncii, deoarece pentru aceasta
convenţia care dublează mandatul e o res inter alios acta. Pentru bancă prezintă importanţă
numai existenţa procurii nerevocate, ea fiind obligată să execute dispoziţiile persoanei
împuternicite.
Indiferent de raporturile care, eventual, dublează mandatul, împuternicitul trebuie să fie
calificat ca mandatar şi în cazul în care el este depunătorul sumei iniţiale şi se înscrie pe
sine la clauza de împuternicire. Nu excludem însă posibilitatea ca între mandant şi mandatar
să se dovedească – şi în acest caz – existenţa unor alte raporturi juridice, dar calitatea de
mandatar a persoanei împuternicite este indiscutabilă faţă de bancă. Faptul că mandatarul
se auto-împuterniceşte nu influenţează raporturile dintre părţi, atâta vreme cât titularul nu
a revocat împuternicirea – revocare ce este în puterea sa ca titular –, până în acest moment
prezumându-se consimţământul său. Iar părintele care depune bani pe numele minorului

24
sub 14 ani şi se auto-împuterniceşte va avea de asemenea calitatea de reprezentant, pe
care oricum o avea în virtutea legii - în acest caz el întruneşte mai multe calităţi (depunător,
acceptant al depunerii în numele minorului, mandatar în raport cu banca), dar nu trebuie să
punem la îndoială faptul că sumele depuse pe numele minorului fac parte din patrimoniul
acestuia. Nu credem că auto-împuternicirea constituie „o prezumţie că, în realitate,
deponentul n-a voit să facă o liberalitate”. Deponentul pe numele copilului s-a auto-
împuternicit şi, cu toate acestea, depunerea a fost calificată ca fiind dar manual sau s-a
dispus administrarea de probe din care să rezulte o eventuală altă calificare a raporturilor
dintre părţi, instanţele neacordând nici o semnificaţie – sub acest aspect – auto-
împuternicirii => pentru dovada unui alt raport juridic sunt necesare alte dovezi (în orice
caz şi alte dovezi) decât auto-împuternicirea.
Mandatarul poate dispune nu numai de sumele depuse, dar şi de dobânzile acordate de
bancă sub forma anuităţilor, ele fiind fructe civile. În schimb, în privinţa dobânzilor acordate
de unele bănci, potrivit regulilor proprii, sub formă de câştiguri (în numerar, în obiecte sau
în anumite prestaţii), clauza de împuternicire nu produce efecte, chiar dacă titularul clauzei
este depunătorul sumei şi a păstrat instrumentul bancar de depozitare asupra sa. Într-
adevăr, câştigurile nu urmează regimul depunerilor şi al dobânzilor acordate sub forma
anuităţilor pentru că:
- nu sunt fructe (civile) care se produc în mod periodic şi fără scăderea sau consumarea
sumelor depuse; câştigurile sunt întâmplătoare şi – asemănător productelor – consumă
substanţa lucrului depozitat (EX: potrivit regulilor proprii ale unor bănci, bunul câştigat
poate să absoarbă şi suma depusă la bancă);
- câştigurile sunt un efect al contractului aleatoriu (de loterie) care se adaugă contractului
de depozit, împuternicirea limitându-şi efectele la acest din urmă contract.
=> în cazul depozitelor pentru care se acordă dobândă şi câştiguri, titularul clauzei de
împuternicire poate dispune de dobânzile acordate sub forma anuităţilor (fructe), dar nu are
drept de dispoziţie asupra câştigurilor (indiferent dacă sunt în numerar, în obiecte ori în
anumite prestaţii).
Câştigul poate să urmeze regimul depunerii însăşi numai ca urmare a voinţei titularului de
depozit - prin depunerea (virarea) în propriul depozit a sumei câştigate în numerar (sau a
contravalorii în bani a câştigului în obiecte), fără revocarea clauzei de împuternicire.
La moartea împuternicitului-mandatar încetează efectele clauzei de împuternicire, nefiind
aplicabile dispoziţiile art.1559 C.civ., care permit moştenitorilor lui să continue îndeplinirea
mandatului în măsura necesară apărării intereselor mandantului. Acest text poate fi aplicat
numai în privinţa obligaţiei moştenitorilor mandatarului de a-l înştiinţa pe mandant despre
moartea survenită, pentru ca acesta din urmă să poată lua măsurile necesare apărării
intereselor (EX: plata chiriei şi a cheltuielilor de întreţinere etc.), în funcţie de scopul urmărit
prin stipularea clauzei de împuternicire.
Clauza testamentară. Este posibil ca în privinţa sumei de bani depuse la bancă titularul
depozitului să instituie legate, care desigur, fiind acte juridice mortis causa, urmează să
producă efecte după moartea acestuia.
Uneori, atunci când regulile proprii ale băncii permit efectuarea unei asemenea operaţiuni,
legatul îmbracă forma aşa-numitei „clauze testamentare”, care este instituită de
deponentul-legatar prin parcurgerea unei proceduri bancare (de obicei, cu ocazia constituirii
depozitului). O asemenea clauză testamentară poate fi recunoscută ca valabilă numai dacă
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru transmisiunea succesorală, mai precis
pentru testament, care este un act juridic solemn şi poate fi încheiat – sub sancţiunea
nulităţii absolute – numai în formele prevăzute de lege => ea poate fi calificată ca fiind un
testament olograf în măsura în care este scrisă în întregime, datată şi semnată de mâna
testatorului. Dimpotrivă, în ipoteza în care clauza testamentară nu îndeplineşte vreuna
dintre aceste condiţii cumulative, aceasta va putea produce doar efectele limitate ale unui
testament inform (obligaţie civilă imperfectă, naturală, care poate fi confirmată de bunăvoie
de către succesorii universali sau cu titlu universal ai testatorului).

25
O ipoteză specială este aceea a „clauzei testamentare” care a fost reglementată prin art. 19
din Statutul C.E.C. aprobat prin Decretul nr. 371/1958 privind organizarea şi funcţionarea
C.E.C.. Titularul depunerii avea dreptul să indice C.E.C.-ului persoanele cărora urma să li se
elibereze sumele depuse în caz de moarte a sa => pe baza solicitării exprese a titularului
libretului C.E.C., o asemenea clauză era înscrisă de către funcţionarul C.E.C. în libret şi în
documentele interne aferente libretului (fişa de cont), iar titularul depozitului doar o semna.
Această clauză testamentară constituia o liberalitate pentru cauză de moarte, adică un legat
cu titlu particular făcut prin testament (un testament olograf simplificat). Aceasta fiind
situaţia în privinţa formei ad validitatem a testamentului, s-a decis că în rest sunt aplicabile
normele de drept comun privind condiţiile de fond (capacitatea, viciile voinţei, reducţiunea
etc.) prevăzute pentru liberalităţile testamentare. Clauzele testamentare instituite după
ieşirea din vigoare a prevederilor Statutului C.E.C. din 1958 nu au mai putut produce
efectele unui testament valabil, ci - cel mult - efectele limitate ale unui testament inform
(obligaţie civilă imperfectă, naturală, care poate fi confirmată de bunăvoie de către
succesorii universali sau cu titlu universal ai testatorului).
În condiţiile în care actualmente clauza testamentară nu mai poate fi considerată ca un
testament valabil încheiat în formă simplificată, este totuşi utilă evocarea soluţiilor şi
opiniilor exprimate în decursul timpului cu privire la această instituţie juridică, deoarece:
(i) clauzele testamentare instituite sub regimul de aplicare a Statutului C.E.C. aprobat prin
Decretul nr. 371/1958 sunt şi rămân valabile şi în prezent
(ii) nu este exclusă reglementarea acesteia prin acte normative viitoare cu putere de lege,
dându-se astfel curs unei propuneri de lege ferenda.
=> deoarece clauza testamentară e o liberalitate pentru cauză de moarte (cu consecinţa că
produce efecte numai la data decesului titularului de libret, spre deosebire de clauza de
împuternicire, care la data decesului titularului încetează să-şi producă efectele), legatarul
dobândeşte sumele de bani depuse numai din momentul morţii titularului de libret şi în
cuantumul existent la acea dată (iar nu la data stipulării clauzei testamentare), titularul
libretului având dreptul în timpul vieţii să micşoreze (ceea ce echivalează cu o revocare
voluntară tacită) sau să adauge alte sume ori să revoce legatul prin anularea clauzei
testamentare sau printr-un alt testament (ordinar sau privilegiat) şi fără a fi necesară
respectarea unei simetrii a formelor testamentare. Faţă de C.E.C. revocarea produce efecte
numai din momentul înştiinţării sale de către titularul libretului.
Existenţa unei clauze testamentare cu privire la depunerile la C.E.C. nu înlătură dreptul
titularului de a dispune de acele sume printr-un testament de drept comun (ordinar sau
privilegiat). În acest din urmă caz, legatarul (universal, cu titlu universal sau cu titlu
particular) îşi dovedeşte calitatea prin certificatul de moştenitor eliberat de notarul public
sau prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă. Tot astfel se dovedeşte calitatea
de moştenitor (legal) şi dacă titularul de libret nu a făcut testament, iar dacă moştenirea
este vacantă, suma fiind moştenită de stat, cu certificatul de vacanţă a moştenirii. În
legătură cu drepturile dobândite prin clauză testamentară, se mai pune problema
prescripţiei extinctive => deoarece beneficiarul clauzei dobândeşte dreptul asupra sumei la
data morţii testatorului, iar depunerile, dobânzile şi câştigurile sunt imprescriptibile, el poate
cere oricând predarea sumei de la CEC.
În cazul depunerilor la C.E.C., este posibil ca o persoană să fi fost desemnată ca titular atât
al clauzei de împuternicire, cât şi al clauzei testamentare, deci să cumuleze calitatea de
mandatar cu aceea de legatar cu titlu particular pentru sumele depuse pe libretul C.E.C. Un
asemenea cumul de calităţi poate să fie avut în vedere de către instanţe – EX: ca un
element de fapt - pentru stabilirea naturii juridice a raporturilor care “dublează” raporturile
de mandat dintre titularul libretului şi persoana împuternicită (donaţie, ofertă de plată a
unei datorii etc.). Dar această interferenţă de fapt nu atrage după sine confundarea celor 2
clauze. Cele 2 clauze trecute în libretul CEC “reprezintă 2 acte juridice de natură şi cu efecte
diferite”.
=> împuternicitul nu poate fi exonerat de obligaţia de a da socoteală moştenitorilor (fie şi
nerezervatari) ai titularului de libret pentru sumele de bani ridicate în timpul vieţii acestuia

26
numai în considerarea simplului motiv că este şi beneficiar al clauzei testamentare. O dată
ce a ridicat sumele în timpul vieţii titularului, el a acţionat în calitate de mandatar şi
datorează socoteală mandantului, cât timp acesta din urmă este în viaţă, şi moştenitorilor
acestuia după moarte. Ca urmare a faptului că sumele de bani au fost ridicate în timpul
vieţii titularului de libret, legatul rămâne fără obiect în privinţa sumelor ridicate, el
producând efecte numai asupra soldului existent în depozit la data morţii testatorului titular
de libret.
Dacă beneficiarul clauzei de împuternicire nu se poate prevala de clauza testamentară
pentru a fi exonerat de obligaţia de a da socoteală moştenitorilor, cu atât mai mult el nu
poate fi exonerat de această obligaţie în cazul în care, în baza clauzei de împuternicire (dar
fără ca el să fie înscris la clauza testamentară) ridică sumele depuse după moartea
titularului de libret neadusă la cunoştinţa C.E.C.
Cu toate că principiul încetării efectelor clauzei de împuternicire la moartea titularului de
libret a fost şi este recunoscut în literatura de specialitate şi aplicat în practică, în
jurisprudenţă au existat şi unele inconsecvenţe: într-o speţă pârâta înscrisă la clauza de
împuternicire (iar nu şi la clauza testamentară) a încasat suma aflată în depozit după 2 zile
de la decesul titularului de libret. Instanţa de fond şi de recurs au respins acţiunea
moştenitorului prin care s-a solicitat restituirea sumei, cu motivarea că pârâta a cheltuit
suma încasată de la C.E.C. pentru înmormântarea defunctului. Pe bună dreptate, s-a cerut
casarea hotărârilor, întrucât calitatea de mandatară a pârâtei a încetat la moartea titularului
de libret, cheltuielile suportate cu înmormântarea lui (care reprezintă pasivul succesoral)
urmând a fi valorificate în cadrul cererii reconvenţionale. Instanţa supremă a respins însă
recursul extraordinar cu motivarea că raporturile dintre titularul de libret şi beneficiarul
clauzei de împuternicire nu sunt reglementate prin legislaţia CEC, ele găsindu-şi temeiul în
dreptul comun, iar în cadrul procesului pârâta a dovedit că a folosit întreaga sumă de bani,
potrivit înţelegerii cu titularul de libret, pentru înmormântare şi pomeniri, potrivit obiceiului.
Chiar dacă această soluţie este - în fond - justă, pentru că suma încasată folosită în
întregime în scopul arătat, motivarea soluţiei nu este la adăpost de critică: încetarea
mandatului la moartea mandantului şi obligaţia mandatarului de a da socoteală
mandantului, respectiv moştenitorilor săi este o regulă de drept comun, aplicabilă în
raporturile dintre mandatar şi moştenitorii mandantului. În interesul securităţii depunerilor
la C.E.C., această regulă urmează să fie aplicată consecvent şi deci acţiunea moştenitorului
trebuia să fie admisă, aşa cum s-a cerut prin recursul extraordinar. Pe de altă parte,
întrucât s-a dovedit folosirea integrală a sumei încasate de la C.E.C. în scopul arătat, trebuia
să fie admisă şi cererea reconvenţională, deoarece cheltuielile de înmormântare reprezintă o
sarcină a moştenirii care, potrivit dreptului comun, se suportă de moştenitori, ei realizând o
îmbogăţire fără just temei prin suportarea lor de către o altă persoană => în speţă recursul
extraordinar ar fi trebuit să fie admis aşa cum a fost formulat, constatându-se
compensarea judecătorească a sumei cerute prin acţiune cu cea pretinsă în cadrul cererii
reconvenţionale.
Răspunderea depozitarului Potrivit dreptului comun, din momentul depunerii banilor,
banca suportă riscul pieirii fortuite (calamităţi, furt etc.) şi răspunde de prejudiciile cauzate
titularilor de depozit (în calitate de comitentă) în cazul eliberării sau înregistrării greşite, din
culpa personalului său, a sumelor depuse – EX: banca urmează să răspundă în cazul în care
suma depusă este eliberată – în cunoştinţă de cauză – mamei vitrege a titularului de depozit
(fără ca ea să fi fost trecută la clauză de împuternicire), soţului titularului de depozit sau
oricărei alte persoane care nu are dreptul să dispună de sumele depuse.
Confidenţialitatea depunerilor. Operaţiunile efectuate de bănci sunt confidenţiale =>
instituţia de credit este obligată să păstreze confidenţialitatea asupra tuturor faptelor,
datelor şi informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt,
dată sau informaţie, aflate la dispoziţia sa, care privesc persoana, proprietatea, activitatea,
afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor ori informaţii referitoare la conturile
clienţilor - solduri, rulaje, operaţiuni derulate -, la serviciile prestate sau la contractele
încheiate cu clienţii.

27
În principiu, date informative privind depunerile şi operaţiile efectuate se dau – în măsura în
care acestea sunt justificate de scopul pentru care sunt cerute şi furnizate - numai la
solicitarea titularului depunerii sau a moştenitorilor acestuia, inclusiv a reprezentanţilor
legali şi/sau statutari, ori cu acordul expres al acestora. Se află în aceeaşi situaţie şi
persoanele indicate prin clauza de împuternicire pentru operaţiunile efectuate de acestea.
De la această regulă se poate deroga numai în cazurile şi condiţiile prevăzute expres de
lege, totusi, confidenţialitatea rămâne principiul juridic în această materie, iar derogările
(oricât de numeroase ar fi) constituie excepţii supuse interpretării restrictive:
 în primul rând, instituţiile de credit sunt obligate să furnizeze informaţii de natura
secretului bancar, după începerea urmăririi penale împotriva unui client, la solicitarea scrisă
a procurorului sau a instanţei judecătoreşti ori, după caz, a organelor de cercetare penală,
cu autorizarea procurorului => procurorul, instanţa judecătorească penală sau organul de
cercetare penală nu trebuie să facă nici o altă dovadă decât aceea privitoare la începerea
urmăririi penale împotriva unui client al acelei bănci (spre deosebire de alte situaţii de
excepţie de la principiul confidenţialităţii).
 in al doilea rând informaţii de natura secretului bancar pot fi furnizate şi în următoarele
situaţii: în cazurile în care instituţia de credit justifică un interes legitim; la solicitarea scrisă
a soţului titularului de cont, atunci când face dovada că a introdus în instanţă o cerere de
împărţire a bunurilor comune, sau la solicitarea instanţei; la solicitarea instanţei, în scopul
soluţionării diferitelor cauze deduse judecăţii - ceea ce caracterizează acest grup de situaţii
este că, de această dată, informaţiile pot fi furnizate de către bancă numai în măsura în care
acestea „sunt justificate de scopul pentru care sunt cerute ori furnizate”. In cauzele
referitoare la moştenire, faţă de drepturile recunoscute de lege moştenitorilor asupra
sumelor depuse la bănci, ei pot obţine informaţii fără ca prin aceasta să fie violat secretul
depunerilor, întrucât obţinerea acestor informaţii este în interesul persoanelor care, pe
această cale, devin titularii sumelor depuse de defunct, fiind însă obligaţi să-şi dovedească
calitatea de moştenitori pe baza atestării acestei calităţi de către notar sau instanţele
judecătoreşti. Caracterul secret al operaţiilor C.E.C. nu poate constitui piedică pentru
titularul libretului şi nici pentru moştenitorii săi de a-şi valorifica drepturile lor asupra
sumelor depuse. Însă, în ipoteza specială a existenţei valabile a unei clauze testamentare
instituite sub imperiul Statutului C.E.C., ceilalţi moştenitori decât beneficiarul clauzei
testamentare nu îl mai reprezintă pe defunct în privinţa acestui legat cu titlu particular (care
va trebui să fie plătit de către C.E.C. beneficiarului clauzei). Cu toate acestea, aceşti alţi
moştenitori pot dovedi, potrivit dreptului comun, ineficacitatea – totală sau parţială – a
legatului (nulitate, revocare printr-un testament ulterior – ordinar sau privilegiat –,
caducitate ori reducţiune pentru depăşirea cotităţii disponibile). În acest scop (EX: pentru
dovedirea depăşirii cotităţii disponibile), moştenitorii ar putea cere informaţii referitoare la
cuantumul depunerii care formează obiectul clauzei testamentare (legatului cu titlu
particular). În toate cazurile, după moartea titularului de depozit se pot da informaţii numai
cu privire la soldul existent la data încetării sale din viaţă, precum şi pentru operaţiile
ulterioare decesului. Însă asupra operaţiilor efectuate de titularul depozitului în timpul vieţii
acestuia nu se pot da informaţii - soluţia se justifică prin ideea apărării memoriei titularului
de depozit decedat şi care nu avea obligaţia să dea socoteală faţă de viitorii moştenitori nici
în timpul vieţii sale. Alta trebuie să fie soluţia în privinţa operaţiilor efectuate de mandatarul
titularului de depozit (desemnat prin clauză de împuternicire sau prin procură autentică ori
sub semnătură privată, legalizată de notar). Întrucât titularul de depozit are dreptul, potrivit
legii, să-l oblige pe reprezentant să dea socoteală – putând cere şi informaţii de la bancă în
privinţa operaţiilor efectuate de acesta – iar acest drept al titularului se transmite la
moartea moştenitorilor săi, aceştia trebuie să aibă şi ei posibilitatea obţinerii informaţiilor
necesare cu privire la operaţiile efectuate => dacă reprezentantul convenţional (mandatar)
sau legal (părinte, tutore sau curator) refuză să ceară informaţii de la bancă, deşi are acest
drept (în limitele operaţiunilor efectuate în baza împuternicirii, în primul caz, şi pentru toate
operaţiunile din contul bancar de depozit al celui ocrotit, în cel de-al doilea caz), moştenitorii
titularului de depozit trebuie să aibă şi ei acest drept, fiindcă au devenit, prin moştenire,

28
titulari ai depozitului. Prin adoptarea acestei soluţii, nu se subminează, ci dimpotrivă, se
întăreşte încrederea clienţilor în privinţa depunerilor la bănci, depunătorii având astfel
siguranţa soluţionării legale a neînţelegerilor pe care ei sau moştenitorii lor le-ar putea avea
cu persoanele indicate prin clauza de împuternicire ori cu alţi reprezentanţi convenţionali ori
legali. In raporturile dintre moştenitorii titularului de depozit, pe de o parte, şi reprezentanţii
lui (din timpul vieţii), pe de altă parte, pot fi aplicate şi soluţiile din jurisprudenţă cu privire
la dovada depunerilor de către persoanele care nu sunt titulare de depozit, dar care pretind
anumite drepturi asupra sumelor depuse. Se impune însă luarea în consideraţie a unei
deosebiri esenţiale între cele 2 categorii de persoane: moştenitorii sunt succesorii în drepturi
ai titularului de libret şi, ca atare, sunt părţi în contractul de depozit, cu toate consecinţele
ce decurg de aici; în schimb, persoanele care pretind – în raporturile cu titularul de libret –
anumite drepturi asupra sumelor depuse nu sunt titulari de depozit şi nici nu vor dobândi
vreun drept faţă de bancă (exceptând creanţele rezultând din infracţiuni).
 in al treilea rând, informaţii de natura secretului bancar pot fi furnizate – numai în
măsura în care sunt justificate de scopul pentru care sunt cerute – la solicitarea scrisă a
altor autorităţi sau instituţii ori din oficiu, dacă prin lege specială aceste autorităţi sau
instituţii sunt îndrituite, în scopul îndeplinirii atribuţiilor lor specifice, să solicite şi/sau să
primească astfel de informaţii şi sunt identificate clar informaţiile care pot fi furnizate de
către instituţiile de credit în acest scop. In cererea scrisă adresată băncii trebuie să se
precizeze temeiul legal al solicitării de informaţii, identitatea clientului la care se referă
informaţiile confidenţiale ce se solicită, categoria informaţiilor solicitate şi scopul pentru care
acestea se solicită.
Situaţii reglementate prin legi speciale:
 Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al
avocatului exercitat în condiţiile legii, nu sunt opozabile procurorului, după începerea
urmăririi penale, şi nici instanţei de judecată;
 La cererea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc instituţiile,
băncile şi orice alte persoane sunt obligate să-i comunice, de îndată, în scris, datele şi
informaţiile necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.
 Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor poate cere
anumitor persoane juridice şi fizice, printre care figurează şi instituţiile de credit, datele şi
informaţiile necesare îndeplinirii atribuţiilor acestui Oficiu, inclusiv aşadar date şi informaţii
referitoare la depozitele bancare;
 Băncile sunt obligate să comunice bilunar organelor fiscale, prin Ministerul
Finanţelor Publice, lista titularilor persoane fizice, juridice sau orice alte entităţi fără
personalitate juridică ce deschid conturi, forma juridică pe care aceştia o au şi domiciliul sau
sediul acestora.
Dovada depunerilor. În raporturile cu banca, dovada depunerilor trebuie să fie făcută prin
prezentarea instrumentului bancar (EX: contractul de deschidere a contului de depozit iar în
cazul C.E.C. aşa-numitul „libret de economii”) sau prin indicarea numărului acestuia ori a
altor elemente strict necesare identificării depozitului. În raporturile dintre titularul de
depozit şi alte persoane interesate problema este şi mai dificilă în practică, întrucât
informaţii în legătură cu depunerile pot fi cerute numai cu titlu de excepţie de către anumite
persoane ori organe,în condiţii restrictive => se pune problema dovedirii depunerilor de
către aceste persoane (terţi în raport cu contractul de depozit) care solicită recunoaşterea
anumitor drepturi asupra sumelor depuse (EX: soţul sau concubinul titularului de depozit).
=> in caz de litigiu, proba certă a depunerilor la bancă se poate face numai cu înscrisuri
emanând de la aceasta (extras de cont, libret, relaţii date de bancă la solicitarea titularului
etc.). In procesele de împărţire a bunurilor comune ale soţilor banca trebuie să furnizeze
informaţii de natura secretului bancar, în măsura în care acestea sunt justificate de scopul
pentru care sunt cerute, la solicitarea scrisă a soţului titularului de depozit (sau la cererea
instanţei), atunci când se face dovada că s-a introdus în justiţie o acţiune pentru împărţirea
bunurilor comune. Iar în alte categorii de cauze (penale ori civile), dacă titularul de depozit
(sau alte persoane îndreptăţite a obţine informaţii de la bancă) refuză să administreze

29
aceste dovezi, instanţa se va putea adresa direct băncii. În lipsa acestor reglementări de
exceptare de la principiul confidenţialităţii depunerilor de sume de bani, instanţele
judecătoreşti, atunci când în speţă era necesară identificarea unor eventuale depuneri la
bancă, soluţionau litigiul pe baza probelor propuse de părţi, inclusiv proba cu martori a
căror apreciere se făcea ţinând seama şi de refuzul nejustificat al pârâtului de a prezenta
probele scrise certe (extras de cont, libret, relaţii date de bancă la solicitarea sa etc.) a
căror administrare nu putea avea loc decât cu acordul lui.

30