Sunteți pe pagina 1din 20

1.Notiunea scopul si principiile dreptului penal.

Dreptul penal, este o ramură a sistemului de drept din R.Moldova, format din totalitatea normelor juridice,
legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile de tragere la răspundere
penală, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti persoanelor
fizice sau juridice, care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de
drept, democratic şi social.
Scopul legii penale.
Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul
înconjurător, orînduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii
Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept.
Legea penală are, de asemenea, drept scop prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni.
Principiul legalităţii
Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni nici supus unei pedepse penale, decît în baza
unei hotărîri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală.
Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sînt interzise.
Principiul umanismuli
Întreaga reglementare juridică are menirea să apere, în mod prioritar, persoana ca valoare supremă a societăţii,
drepturile şi libertăţile acesteia.
Legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni nu poate fi
supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
Principiul democratismului
Persoanele care au săvîrşit infracţiuni sînt egale în faţa legii şi sînt supuse răspunderii penale fără deosebire de
sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o
minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată prin încălcarea drepturilor şi intereselor altei
persoane sau a unei colectivităţi.
Principiul caracterului personal al răspunderii penale
Persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie.
Răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvîrşit cu intenţie sau din imprudenţă o
faptă prevăzută de legea penală.
Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale
La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite, de persoana celui
vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală.
Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.

5.Notiunea de infractiune clasificarea infractiunilor.

Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi
pasibilă de pedeapsă penală.
În plan social – se manifestă ca o reacţie negativă antisocială aptă de a pune în pericol sau a leza valorile ei
şi condiţiile de existenţă ale societăţii;
În plan moral – infracţiunea presupune întotdeauna o negare a regulilor de comportare general admise de
majoritatea celorlalţi membri ai societăţii,
În plan juridico – penal – ea reprezintă o încălcare a ordinii de drept penale.
Prin faptă se înţelege manifestarea exterioară a comportamentului unei persoane sub formă de acţiune sau
inacţiune prejudiciabilă.
1
Acţiunea este o comportare activă prin care se încalcă o normă prohibitivă ce interzice o anumită activitate.
Inacţiunea constă într-o comportare pasivă, în neîndeplinirea unei obligaţiuni impuse de lege sau de alte acte
normative.
Din examinarea conceptului de infracţiune rezultă că fiecare infracţiune prevăzută de legea penală, pentru a fi
considerată ca atare, trebuie să întrunească trei trăsături esenţiale:
 Fapta penală să fie prejudiciabilă;
 Fapta penală să fie prevăzută de legea penală;
 Fapta penală să fie săvârşită cu vinovăţie.
Clasificarea infracţiunilor înseamnă divizarea acestora în diferite grupe în funcţie de diverse criterii.
Principalul criteriu de clasificare a infracţiunilor în mai multe grupe îl constituie gradul şi caracterul
prejudiciabil al faptei (art.16 C.P.). După acest criteriu infracţiunile se împart în următoarele categorii: uşoare,
mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave.

6.Notiunea de componenta de infractiune.

Art. 52 CP prevede ca - Se consideră componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor obiective şi subiective,


stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă.
Componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din CP.
În teoria dreptului penal, de regulă, componenţa de infracţiune este definită ca un sistem de elemente şi
semne obiective şi subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă socialmente periculoasă drept
infracţiune concretă.
Componenţa de infracţiune se formează din patru grupe de semne ce caracterizează cele patru elemente ale
infracţiunii, dintre care două obiective: obiectul şi latura obiectivă, şi două subiective: subiectul şi latura
subiectivă.
Obiectul infracţiunii constă în valorile şi relaţiile sociale împotriva cărora sunt îndreptate faptele care
constituie elementul material al infracţiunii şi care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea acestora.
Latura obiectivă a infracţiunii constă din totalitatea condiţiilor privitoare la actul de conduită, cerute de
lege pentru existenţa infracţiunii. Semnele principale ale ei sunt: acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, prevăzută
de legea penală, urmarea sau rezultatul prejudiciabil şi raportul de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea
prejudiciabilă.
Subiecţi ai infracţiunii sunt considerate persoanele fizice responsabile care, la momentul săvârşirii infracţiunii au
atins vârsta de 16 ani, precum şi persoanele juridice, cu respectarea anumitor condiţii.
Latura subiectivă constă în totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a infractorului faţă
de materialitatea faptei săvârşite, pentru ca acea faptă să constituie infracţiune. Semnul principal ce intră în
structura laturii subiective a oricărei infracţiuni estevinovăţia.

7.Caracterizarea obiectului infractiunii.

Infractorul, prin fapta sa (acţiune sau inacţiune) socialmente periculoasă, pricinuieşte o daună concretă societăţii
şi, în acelaşi timp, relaţiilor sociale ocrotite de legea penală. Toate relaţiile sociale ocrotite de legea penală la care
atentează subiectul constituie, în teoria şi practica dreptului penal, obiectul infracţiunii.
Prin urmare, obiecte ale infracţiunii pot fi numai acele relaţii sociale, asupra cărora este orientată forţa
infracţională, în rezultatul căreia, acestea sunt prejudiciate sau sunt puse în pericol.
În teoria dreptului penal al Republicii Moldova, obiectul infracţiunii este clasificat în trei categorii: obiectul
general al infracţiunii, obiectul generic şi obiectul nemijlocit.
Obiectul general (comun) al infracţiunii este constituit de totalitatea valorilor ocrotite de normele legii
penale.

2
Obiectul generic (de grup) al infracţiunii este constituit de un anumit grup de valori sociale de aceeaşi
natură, care sunt ocrotite de legea penală de orice atentat infracţional.
Obiectul nemijlocit al infracţiunii e constituit de valoarea împotriva căreia se îndreaptă nemijlocit acţiunea
(inacţiunea) prevăzută de legea penală, valoare caracterizată prin anumite trăsături proprii, speciale, care servesc
la individualizarea unei infracţiuni.
Obiectul material al infracţiunii este lucrul sau fiinţa care încorporează unele valori ocrotite prin legea
penală, asupra căruia se îndreaptă acţiunea (inacţiunea) prevăzută de această lege. El este prezent numai în cazul
infracţiunilor materiale (ca rezultat, daună).

8.Latura subiectiva a infractiunii notiunea de vinovatie.

Latura subiectivă constă în totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a infractorului faţă
de materialitatea faptei săvârşite, pentru ca acea faptă să constituie infracţiune.
Semnul principal ce intră în structura laturii subiective a oricărei infracţiuni este vinovăţia. Vinovăţia poate fi
intenţionată (art.17 CP) sau din imprudenţă (art.18 CP).
Vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta şi urmările
produse. Ea constă în săvârşirea cu voinţa liberă a faptei.
Prin scop al infracţiunii se înţelege obiectivul urmărit de infractor, prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii ce
constituie elementul material al infracţiunii.
Prin motiv al infracţiunii se înţelege impulsul intern din care se naşte decizia infracţională şi, pe cale de
consecinţă, punerea în executare a deciziei.

9. Intentia ca forma de vinovatie si formele ei.

Se consideră că infracţiunea a fost săvîrşită cu intenţie dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea,
în mod conştient, survenirea acestor urmări.
Intenţia în norma penală citată este caracterizată sub aspectul manifestării ei în două modalităţi: a) intenţia
directă se manifestă în situaţia în care persoana îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii
sale, prevede urmările prejudiciabile ale acesteia şi doreşte survenirea acestor urmări; b) intenţia indirectă se
manifestă în situaţia în care persoana îşi dă seama de gradul prejudiciului faptei, prevede urmările ei
prejudiciabile, nu doreşte, însă admite în mod conştient survenirea acestor urmări.
Teoria şi legea penală cunoaşte şi alte modalităţi ale intenţiei. După timpul apariţiei intenţiei ea poate fi
spontană şi premeditată. Intenţia spontană se manifestă în două forme: simplă şi din afect. În cazul intenţiei
spontane simple intenţia de a săvârşi infracţiunea apare din cauza unor condiţii în care se află persoana şi se
realizează imediat sau după o perioadă scurtă de timp din momentul apariţiei ei. Întenţia din afect apare în mod
subit sub imperiul unor tulburări sau al altor stări de provocare ca reacţie imediată la aceste provocări. Intenţia
premeditată presupune un anumit interval de timp de la apariţia ideii de a săvârşi infracţiunea până la realizarea
ei. De regulă, în acest interval de timp, persoana plănuieşte şi se pregăteşte în vederea săvârşirii infracţiunii,
creându-şi condiţii favorabile pentru realizarea ei.
După gradul de concretizare a intenţiei, pentru practica judiciară are importanţă clasificarea ei în intenţie
concretă şi intenţie nedeterminată. În cazul intenţiei concrete persoana prevede şi doreşte survenirea unui rezultat
bine determinat. In cazul intenţiei nedeterminate făptuitorul prevede şi doreşte să cauzeze un prejudiciu, însă îşi
imaginează în linii generale urmările posibile, dorind în egală măsură survenirea oricăreia din aceste urmări.

11. Caracterizaea subiectului infractiunii.


3
Potrivit CP sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul săvîrşirii
infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani.
În CP sunt indicate semnele ce caracterizează în general persoana fizică ca subiect al infracţiunii. Acestea sunt:
vârsta cerută de lege şi responsabilitatea.
Responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul
prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.
 Feluri de subiecti:
♣ subiect activ
♣ subiect pasiv

15. Notiunea de latura obiectiva a infractiunii.

Latura obiectivă a infracţiunii constă din totalitatea condiţiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege
pentru existenţa infracţiunii. Semnele principale ale ei sunt: fapta prejudiciabilă, prevăzută de legea penală,
urmarea sau rezultatul prejudiciabil şi raportul de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă.
Latura obiectivă a oricărei infracţiuni include în structura sa, în mod obligatoriu, următoarele elemente:
– fapta infracţională;
– consecinţele infracţionale social-periculoase;
– raportul de cauzalitate dintre acţiune (inacţiune) şi consecinţele periculoase;
– elementele facultative.

22. Participatia penala si formele acesteia.


Se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvîrşirea unei
infracţiuni intenţionate.
Dacă la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală participă mai mulţi făptuitori, se poate vorbi despre
participaţie la această faptă. Specificul participaţiei, ca formă deosebită a activităţii infracţionale, determină
problema răspunderii penale a participanţilor la infracţiune.
Pentru ca să existe elementul de participaţie penală, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: a) să existe
pluralitate de făptuitori; b) să existe o legătură subiectivă (coeziune psihică) între participanţi; c) fapta să fie
săvârşită în cooperare materială sau intelectuală; d) una şi aceeaşi faptă prevăzută de legea penală să fie săvârşită
de către toţi participanţii; e) cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul legal al infracţiunii.
În funcţie de gradul de coordonare a acţiunilor participanţilor se deosebesc următoarele forme de participaţie
(art.43 CP):
1. participaţie simplă - Infracţiunea se consideră săvîrşită cu participaţie simplă dacă la săvîrşirea ei au
participat în comun, în calitate de coautori, d ouă sau mai multe persoane, fiecare realizînd latura obiectivă a
infracţiunii.
2. participaţie complexă - Infracţiunea se consideră săvîrşită cu participaţie complexă dacă la săvîrşirea ei
participanţii au contribuit în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.
3. grup criminal organizat - Grupul criminal organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat
în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni.
4. organizaţie (asociaţie) criminală - Se consideră organizaţie (asociaţie) criminală o reuniune de grupuri
criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii
organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale
organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a
o controla, în alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau
politice.
4
După felul în care contnbutia participanţilor se integrează procesului infraţional, se face distincţie între
participaţia materială sau participaţia morală.
După felul constituirii vointei criminale a participanţilor, se face distinctie între participaţia preordonată, care
presupune o înţelegere prealabilă începerii executării, şi participaţia spontană, care poate surveni în timpul
executării.

26. Notiunea si temeiul raspunderii penale.


Se consideră răspundere penală condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracţionale şi a persoanelor
care le-au săvîrşit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrîngere prevăzute de lege.
Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrşită, iar componenţa infracţiunii, stipulată
în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale.
Răspunderii penale este supusă numai persoana vinovată de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de legea
penală.

29. Legitima aparare.

Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare de legitimă apărare.
Este în stare de legitimă apărare persoana care săvîrşeşte fapta pentru a respinge un atac direct, imediat,
material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol
grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.
Legitima apărare este o acţiune pe care o realizează o persoană săvârşind o faptă prevăzută de legea penală pentru
a înlătura efectele unui atac care periclitează valorile sociale ocrotite de lege. Legitima apărare este o activitate
social-utilă, deoarece fapta săvârşită în condiţiile enunţate de lege nu este prejudiciabilă.
Lipseşte şi vinovăţia persoanei care, fiind în stare de legitimă apărare, a fost impusă să acţioneze pentru a apăra
valorile sociale periclitate de un atac.
Atacul este o agresiune, o comportare violentă a omului îndreptată împotriva unei valori sociale ocrotite de lege.
Prin atac direct se înţeleg acţiunile îndreptate nemijlocit asupra valorilor ocrotite de lege. Atacul nu este direct în
cazul în care între agresor şi victimă se află un obstacol material (poartă închisă, zid, uşă) sau o distanţă mai mare
în spaţiu.
Atacul este imediat în cazul în care acesta s-a dezlănţuit şi se află în curs de desfăşurare. Se consumă o dată cu
încetarea agresiunii. Dacă atacul nu a fost declanşat, dar cuvintele, gesturile, demonstrarea armei etc. indică
obiectiv că atacul va începe, fapta cade sub incidenţa prevederilor legitimei apărări.
Atacul va fi material dacă, pentru a-l realiza, se foloseşte forţa fizică, armele, instrumentele etc. care sunt în
măsură să producă o modificare în substanţa fizică a valorilor sociale protejate de lege. Un atac verbal sau scris
(insultă, şantaj, denunţare calomnioasă etc.) nu este considerat drept atac material.
Atacul va fi real dacă există obiectiv, dar nu este presupus de persoană. El se va consuma în momentul în care a
luat sfârşit şi pericolul pentru valorile protejate de lege nu mai există
Dreptul la legitimă apărare îl are orice persoană, indiferent de funcţia pe care o ocupă, pregătirea specială,
posibilitatea de a fugi de la locul atacului sau posibilitatea de a se adresa organelor de poliţie.
Drepturile persoanei atacate sunt diverse. De exemplu, dreptul de proprietate, dreptul locativ, dreptul de moştenire
etc.
Prin noţiunea de pericol grav se înţeleg consecinţele ireparabile care pot surveni pentru persoana atacată:
pierderea vieţii, vătămarea intenţionat gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, distrugerea bunurilor materiale
în proporţii deosebit de mari etc.
Prin interes public se înţelege o stare, o activitate care vizează o instituţie publică şi buna ei funcţionare.

32. Notiunea si scopul pedepsei.

5
Pedeapsa penală este o măsură de constrîngere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului ce se
aplică de instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvîrşit infracţiuni, cauzînd anumite lipsuri şi
restricţii drepturilor lor.
Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea
săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să
cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate.

33. Sistemul pedepselor in RM.


Prin sistem al pedepselor, conform unei altei opinii, se înţelege codul pedepselor prevăzute de legea penală
aranjate într-o anumită ordine, care pot fi stabilite în calitate de sancţiuni în articolele părţii speciale şi aplicate de
instanţa judecătorească pentru săvârşirea faptelor ilegale.
Sistemul pedepselor prevăzut de Codul penal al Republicii Moldova presupune o ierarhie a pedepselor, începând
de la cele mai blânde şi terminând cu cele mai aspre.
Codul penal în vigoare, spre deosebire de cel anterior, stabileşte categoriile de pedepse pentru persoanele
juridice şi, respectiv, categoriile de pedepse pentru persoanele fizice.
Astfel, conform art. 62 al Codului penal, persoanelor fizice care au săvârşit infracţiuni li se pot aplica
următoarele pedepse:
a) amenda;
b) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate;
c) retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare şi a distincţiilor de stat;
d) munca neremunerată în folosul comunităţii;
e) închisoarea
f) detenţiunea pe viaţă.
Articolul 63 stabileşte categoriile de pedepse pentru persoanele juridice:
a) amenda;
b) interzicerea dreptului de a exercita o anumită activitate;
c) lichidarea persoanei juridice.

46. Masurile de siguranta.


Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal, preventive, prevăzute de lege, care se iau de către instanţa de
judecată împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, pentru a înlătura o stare de
pericol generatoare de noi fapte prevăzute de legea penală.
Măsurile de siguranţă au drept scop înlăturarea unui pericol şi preîntîmpinarea săvîrşirii faptelor prevăzute de
legea penală.
Măsuri de siguranţă sînt:
a) măsurile de constrîngere cu caracter medical;
b) măsurile de constrîngere cu caracter educativ;
c) expulzarea;
d) confiscarea specială;
e) confiscarea extinsă.

47. Masurile de constringere cu caracter medical.


Persoanelor care au săvîrşit fapte prevăzute de legea penală în stare de iresponsabilitate sau care au săvîrşit
asemenea fapte în stare de responsabilitate, de responsabilitate redusă, dar, pînă la pronunţarea sentinţei sau în
timpul executării pedepsei, s-au îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză ele sînt incapabile să-şi dea seama
de acţiunile lor sau să le dirijeze, instanţa de judecată poate să le aplice următoarele măsuri de constrîngere cu
caracter medical, care se înfăptuiesc de către instituţiile curative ale organelor de ocrotire a sănătăţii:
a) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită;
b) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă.
6
Este o măsură de siguranţă care constă în internarea făptuitorului, care este bolnav mintal sau toxicoman şi care se
află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, într-o instituţie medicală de specialitate până la însănătoşire.
Scopul aplicării măsurii de constrângere cu caracter medical este îndreptat spre lecuirea sau îmbunătăţirea
sănătăţii făptuitorului iresponsabil sau devenit astfel în timpul judecării ori executării pedepsei penale, pentru a
exclude pericolul activităţii lui iresponsabile, protejându-l pe el însuşi şi pe alte persoane.
Aplicarea măsurii de constrângere cu caracter medical este numai de competenţa instanţei de judecată.
Instanţa de judecată este competentă de stabilirea, prelungirea, schimbarea sau încetarea măsurii de constrângere
cu caracter medical.

48. Masurile de constringere cu caracter educativ.


Acestea sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori, care sunt menite să asigure educarea şi reeducarea
acestora prin instruire şcolară şi profesională, prin cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile
sociale.
Persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu art.54, le pot fi aplicate următoarele măsuri de
constrîngere cu caracter educativ:
a) avertismentul;
b) încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor
specializate de stat;
c) obligarea minorului să repare daunele cauzate. La aplicarea acestei măsuri se ia în considerare starea
materială a minorului;
d) obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică;
e) internarea minorului,de către instanţa de judecată, într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau
într-o instituţie curativă şi de reeducare.
Minorului îi pot fi aplicate concomitent cîteva măsuri de constrîngere cu caracter educativ.
În cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrîngere cu caracter educativ de către minor, instanţa de
judecată, la propunerea organelor de stat specializate, anulează măsurile aplicate şi decide trimiterea cauzei penale
procurorului sau stabileşte pedeapsa conform legii în baza căreia persoana a fost condamnată, după caz.
Din sensul legislaţiei penale măsurile de constrângere cu caracter educativ pot fi considerate drept măsuri de
alternativă pentru pedepsele penale. Însă această măsură se deosebeşte calitativ de pedepsele penale prin care se
realizează în final scopurile pedepsei penale într-o formă mai umană. Persoanele minore nu sunt izolate de
societate. Educarea şi reeducarea acestora, în cazul aplicării măsurii de constrângere cu caracter educativ, se
efectuează mai efectiv.

50. Om orul intentionat.

Omorul reprezinta lipsirea de viata a unei personae.


Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare normală sunt
condiţionate de ocrotirea vieţii persoanei.
Latura obiectivă a omorului se realizează prin uciderea unei persoane, adică prin orice activitate ilegală
care pricinuieşte moartea unui om. De cele mai multe ori, această activitate constă într-o acţiune (de împuşcare,
strivire, înjunghiere, otrăvire, ardere, lovire, provocare a unei sperieturi, provocare a unei emoţii, despre care
făptuitorul ştie că îi va provoca victimei moartea, folosire a unor animale sălbatice, folosire a unor alte forţe puse
în mişcare de făptuitor etc.). Omorul poate fi săvârşit şi prin inacţiune, dar numai în acele cazuri în care
făptuitorul aveaobligaţiunea de a acţiona pentru împiedicarea morţii persoanei. De exemplu, mama nu-şi hrăneşte
copilul.
Deosebim trei categorii de omor:
a) simplu
b) agravat
c) omorul deosebit de grav
7
Omorul simplu săvârşit fără circumstanţe agravante şi atenuante, prevăzut de alin.1 art.145 CP, poate fi
comis din motive de gelozie şi din alte imbolduri josnice, cu excepţia intenţiilor huliganice şi interesului material,
din motive de răzbunare, pe baza de relaţii personale, din cauza certurilor, în timpul unei bătăi, al efectuării unui
experiment ştiinţific etc.
Omorul intenţionat se consumă o dată cu producerea rezultatului: moartea victimei.
Omorul săvârşit cu premeditare presupune întrunirea concomitentă a trei condiţii. O primă condiţie priveşte
trecerea unui interval de timp din momentul luării deciziei şi până în momentul executării omorului. O a doua
condiţie priveşte activitatea psihică a făptuitorului de reflectare, de chibzuire asupra modului în care va săvârşi
infracţiunea. În sfârşit, pentru existenţa premeditării se mai cere ca, în intervalul de timp cuprins între momentul
luării hotărârii infracţionale şi momentul începerii executării omorului, făptuitorul să treacă la săvârşirea unor acte
de pregătire de natură să consolideze decizia luată şi să asigure realizarea ei. De exemplu, pregătirea
instrumentelor şi mijloacelor pentru săvârşirea omorului. Dacă lipseşte vreuna dintre condiţiile menţionate,
omorul este simplu, nu agravat.
Omorul săvârşit din interes material este cel săvârşit în scopul de a obţine un folos, avantaj sau beneficiu
de natură patrimonială, fiind un interes egoist, josnic.
Omorul săvârşit în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiunilor de serviciu sau a celor obşteşti
presupune uciderea unui reprezentant al unei organizaţii nestatale sau a oricărui cetăţean, pentru a-i împiedica să
înfăptuiască acţiuni legate de activitatea lor de serviciu sau cea obştească. Un asemenea omor poate fi săvârşit şi
din motive de răzbunare împotriva victimei pentru faptul că mai înainte ea, în genere, şi-a îndeplinit datoria de
serviciu sau obştească.
Omorul săvârşit profitând de starea de neputinţă a victimei. Pentru aplicarea agravantei se cere
îndeplinirea cumulativă a două condiţii: a) victima se află în stare de neputinţă de a se apăra şi b) făptuitorul
profită de această stare a victimei. Sunt în neputinţă de a se apăra persoanele care, din cauza unei stări fizice sau
psihice ori a altor împrejurări, nu pot reacţiona împotriva agresorului. A doua condiţie de aplicare a agravantei
constă în faptul că făptuitorul a folosit conştient de starea de neputinţă a victimei pentru a o ucide.
Omorul săvârşit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic presupune că răpirea sau luarea de
ostatici sunt săvârşite anterior omorului sau coincid cu timpul comiterii, sau omorul este săvârşit nemijlocit sau
imediat după săvârşirea faptelor menţionate. În toate aceste trei cazuri lipsirea de viaţă a victimei are rolul unei
circumstanţe de înlesnire a acestor infracţiuni sau a unei răzbunări, sau al ascunderii acestor activităţi
infracţionale.
Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane presupune uciderea a doi sau mai multor oameni.
În cazul unui omor săvârşit asupra soţului (soţiei) sau a unei rude apropiate, agravanta se referă la calitatea
de soţ sau de rudă apropiată a făptuitorului în raport cu victima infracţiunii. Calitatea de soţ (soţie) trebuie să
existe în momentul săvârşirii faptei. Calitatea de soţ (soţie) rezultă numai dintr-o căsătorie legal încheiată.
Potrivit CP, sunt rude apropiate ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi verii
primari. Sunt recunoscute ca rude apropiate şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude.
Omorul săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unei femei gravide presupune suprimarea vieţii unei femei care poartă cu
sine încă o viaţă, aceea a fătului. Acţiunile criminale ale făptuitorului sunt îndreptate asupra femeii gravide, care,
de regulă, are posibilităţi reduse de apărare.
Omorul săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unui minor presupune uciderea unei persoane care nu a împlinit
vârsta de optsprezece ani. Este necesar ca vinovatul să ştie cu bună ştiinţă că victima nu a împlinit vârsta de
optsprezece ani.
În cazul unui omor săvârşit cu deosebită cruzime, precum şi din motive sadice, noţiunea de cruzime
deosebită se îmbină cu acţiuni sadice, adică cu o tendinţă anormală spre cruzime, plăcere bolnăvicioasă de a
vedea pe cineva suferind sau de a pricinui suferinţe.
Omorul cu scopul de a ascunde o altă infracţiune prevede, de exemplu, uciderea victimei, martorului,
persoanei care deţine probele (dovezile) infracţiunii cu scopul de a le sustrage şi a le nimici.
Omorul săvârşit la comandă presupune, de obicei, uciderea unei persoane în scop de profit, adică pentru o
anumită plată, remunerare, despăgubire.
8
Subiect al infracţiunii poate fi o persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 14 ani.

54. Violul.
Violul, adică raportul sexual săvîrşit prin constrîngere fizică sau psihică a persoanei sau profitînd de
imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Latura obiectivă a infracţiunii de viol se realizează prin următoarele modalităţi:
a) constrângere fizică;
b) constrângere psihică;
c) profitare de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Prin constrângere fizică se înţeleg actele de violenţă exprimate prin folosirea forţei fizice a făptuitorului pentru a
înfrânge rezistenţa victimei.
Constrângerea psihică se manifestă prin violenţe exprimate prin ameninţări de aplicare a forţei asupra victimei,
copiilor, rudelor, apropiaţilor acesteia cu scopul de a înfrânge rezistenţa victimei şi de a o sili să întreţină cu
făptuitorul relaţii sexuale.
Prin profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa se înţeleg acţiunile pe care le
întreprinde făptuitorul pentru a realiza raportul sexual cu victima, înţelegând că ea nu se poate apăra sau nu îşi
poate exprima voinţa: este minoră sau în vârstă avansată, manifestă un handicap fizic sau suferă de o maladie
psihică, ceea ce nu i-a permis să înţeleagă caracterul şi esenţa acţiunilor făptuitorului.
Infracţiunea de viol se consideră consumată din momentul în care s-a început raportul sexual, indiferent de
consecinţe.

Prin viol săvârşit repetat se înţeleg acţiunile făptuitorului care anterior a mai săvârşit o astfel de infracţiune,
pentru care nu a fost condamnat anterior şi pentru care nu au expirat termenele de prescripţie.
Violul săvârşit asupra unui minor este calificat astfel dacă făptuitorul cunoştea cu bună- ştiinţă faptul că
săvârşeşte un raport sexual forţat cu o persoană în vârstă de la 14 până la 18 ani.
Violul săvârşit de două sau mai multe persoane obţine o asemenea calificare dacă infracţiunea a fost realizată de
cel puţin două persoane care acţionau de comun acord în calitate de coautori.
Violul însoţit de torturarea victimei se califică astfel în cazurile în care este săvârşit prin supunerea victimei la
dureri violente: chinuri fizice sau psihice.
Violul însoţit de ameninţarea victimei sau a rudelor ei apropiate cu moartea ori cu vătămarea gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii se realizează prin acţiuni concrete care demonstrează intenţia reală a făptuitorului de a
aplica forţa fizică faţă de victimă sau de rudele apropiate (de exemplu, demonstrarea armei, pistolului, cuţitului
etc.).
Latura subiectivă a infracţiunii de viol se realizează prin intenţie directă, făptuitorul este conştient că realizează
raportul sexual prin constrângere fizică sau psihică ori prin profitare de imposibilitatea victimei de a se apăra sau
de a-şi exprima voinţa, prevede urmările acţiunilor sale şi le doreşte. Drept motiv al săvârşirii infracţiunii de viol
serveşte dorinţa făptuitorului de a-şi satisface pofta sexuală.
Subiect al infracţiunii de viol este orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 14 ani.

55. Furtul.
Furtul, adică sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane.
Gradul prejudiciabil al infracţiunii de furt decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate.
Obiectul juridic special al infracţiunii de furt se constitue din relaţiile sociale referitoare la posesia şi deţinerea
bunurilor mobile.
Obiectul material constă într-un bun mobil, animat sau neanimat, care poate fi deplasat, transportat dintr-un loc în
altul, fără a-şi modifica valoarea, dar aflat în posesia sau detenţia altei persoane, asupra căreia se exercită acţiunea
de luare. Pot constitui obiect material al furtului banii, hîrtiile de valoare, vehicole.
9
Obiectul generic îl constitue valorile sociale şi relaţiile sociale privind patrimoniul unei persoane.
Latura obiectivă a furtului se realizează prin sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane.
Sustragerea bunurilor altei persoane constă în scoaterea fizică a bunului din sfera de stăpînire a persoanei în
posesia sau detenţia căreia se afla acel bun şi trecerea lui în sfera de stăpînire a făptuitorului.
Potrivit p.3 al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 28.06.2004, sustragerea se consideră săvîrşită pe
ascuns şi se califică drept furt, dacă a fost săvîrşită:
- În absenţa proprietarului, a posesorului sau a oricăror alte persoane.
- În prezenţa altor persoane, dar pe neobservate pentru acestea.
- În prezenţa altor persoane, care observă actul luării bunurilor, dar care nu
conştientizează caracterul infracţional al celor comise (din cauza necunoaşterea de către ele a faptului cui aparţin
aceste bunuri sau din cauza creării de către făptuitor a iluziei caracterului legitim al luării bunurilor, sau din cauza
vîrstei minore, a ebrietăţii, a somnului, a unei boli psihice ori a unei alte stări specifice în care se află aceste
persoane).
- În prezenţa altor persoane care urmăresc actul luării bunurilor şi conştientizează
caracterul infracţional al faptelor comise, persoane care insuflă încredere făptuitorului că nu-i vor crea
impedimente în procesul săvîrşirii sustragerii (soţ, rudă apropiată). Dacă însă persoanele date au întreprins măsuri
în vederea împiedicării sustragerii, cele săvîrşite nu pot fi considerate furt, ci trebue calificate ca jaf (art.187 CP).
Pentru calificarea faptei ca furt este necesar să fie stabilită convingerea făptuitorului că cele comise de el rămîn
neobservate sau neînţelese de către alte persoane, ori că aceste persoane nu-i vor zădărnici săvîrşirea sustragerii.
Infracţiunea de furt are o componenţă materială.
Potrivit p. 23 al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 28.06.2004, furtul se consideră consumat
din momentul în care făptuitorul, intră în posesia ilegală a bunurilor altei persoane, obţine posibilitatea reală de a
se folosi şi a dispune de acestea la dorinţa sa. De aceea, dacă făptuitorul a fost reţinut cu averea sustrasă pe
teritoriul asigurat cu pază al uzinei, fabricii, etc., sau în camera de control a organizaţiei respective, acesta este un
caz de tentativă de furt.
Latura subiectivă a furtului se caracterizează pri intenţie directă şi scop de profit (acaparator, de a obţine avantaje
materiale). Este necesar ca scopul cerut de lege să existe în momentul săvîrşirii faptei. Dacă acest scop lipseşte,
fapta nu constitue infracţiunea de furt.
Subiect al infracţiunii de furt poate fi recunoscută persoana fizică, responsabilă, care la momentul săvîrşirii
infracţiunii, a atins vîrsta de 14 ani.

56. Jaful.
Jaful, adică sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane.
Gradul prejudiciabil al infracţiunii de jaf decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate.
Obectul juridic special al infracţiunii de jaf corespunde, cu obiectul juridic special al furtului şi se constitue din
relaţiile sociale referitoare la posesia şi deţinerea bunurilor mobile.
Obiectul material constă într-un bun mobil, animat sau neanimat, care poate fi deplasat, transportat dintr-un loc în
altul, fără aşi modifica valoarea, dar aflat în posesia sau detenţia altei persoane, asupra căreia se exercită acţiunea
de luare.
Obiectul generic îl constitue relaţiile sociale şi valorile sociale privind patrimoniul persoanei.
Latura obiectivă a jafului se realizează prin sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane.
Noţiunile de sustragere şi bunuri sunt identice cu cele folosite la explicarea noţiunii de furt.
Sustragerea bunurilor altei persoane constă în scoaterea fizică a bunului din sfera de stăpînire a persoanei în
posesia sau detenţia căreia se afla acel bun şi trecerea lui în sfera de stăpînire a făptuitorului.
Potrivit p. 4 al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 28.06.2004, ca sustragere deschisă a bunurilor
altei persoane prevăzută de art. 187 C.P. (jaf), se consideră fapta ce se derulează în prezenţa proprietarului sau
altui posesor, ori în prezenţa unor persoane străine, vinovatul fiind conştient că persoanele prezente înţeleg
caracterul ilegal al acţiunilor lui, indiferent de faptul că ele au întreprins ori nu careva măsuri de curmare a acestor
acţiuni. Acţiunile iniţiate ca furt, însă care n-au fost duse pînă la capăt, din cauza că au fost descoperite de către
10
victimă sau de alte persoane, dar neţinînduse cont de aceasta au fost prelungite de către infractor cu scopul
însuşirii bunurilor sau reţinerii lor, se încadrează în infracţiunea de jaf, iar în cazul aplicării unei violenţe
periculoase pentru viaţă şi sănătate sau a ameninţării cu o astfel de violenţă – în cea de tîlhărie.
Componenţa prevăzută în art.187 CP este una materială.
Potrivit p. 23 al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 28.06.2004, jaful se consideră consumat din
momentul în care făptuitorul, intră în posesia ilegală a bunurilor altei persoane, obţine posibilitatea reală de a se
folosi şi a dispune de acestea la dorinţa sa.
Existenţa infracţiunii de jaf presupune şi stabilirea obligatorie a urmării imediate – prejudiciul material
efectiv cauzat ca urmare a realizării acţiunii încriminate şi raportul de cauzalitate.
Latura subiectivă a jafului se manifestă prin vinovăţie sub forma intenţiei directe. Caracteristic laturii
subiective a jafului este faptul că infractorul îşi dădea seama că a săvîrşit o infracţiune în prezenţa victimei sau a
altor persoane care percepeau caracterul acţiunilor lui, dar a ignorat această circumstanţă.
Motivul şi scopul jafului sunt calificate ca unele care urmăresc profitul.
Subiect al infracţiunii de jaf poate fi recunoscută persoana fizică, responsabilă, care la momentul săvîrşirii
infracţiunii, a atins vîrsta de 14 ani.

57. Tilharia.
Tîlhăria, adică atacul săvîrşit asupra unei persoane în scopul sustragerii bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă
pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe.
Tîlhăria constitue o infracţiune cu grad sporit de pericol social, caracterizată prin aplicarea violenţei
periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori cu ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe în
cadrul sustragerii averii.
Obiectul juridic special în cazul tîlhăriei este unul complex, fiind reprezentat, pe de o parte, de relaţiile sociale
patrimoniale privind posesia sau detenţia bunurilor, ca obiect juridic principal, precum şi de relaţiile sociale
privind sănătatea, integritatea corporală a persoanei, libertatea persoanei, ca obiect juridic secundar.
Obiectul material al infracţiunii în primul rînd este reprezentat de bunul sau bunurile pe care autorul vrea să le
sustragă, precum şi de corpul fizic al persoanei, sau libertatea morală a persoanei agresate.
Obiectul generic îl constitue relaţiile sociale şi valorile sociale privind patrimoniul persoanei.
Latura obiectivă a tîlhăriei se realizează printr-un atac săvîrşit asupra unei persoane în scopul sustragerii
bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea cu
aplicarea unei asemenea violenţe.
Atacul în scopul săvîrşirii unei tîlhării se manifestă prin acţiuni agresive active cu caracter surprinzător pentru
victimă, care crează un pericol real însoţit de aplicarea imediată şi nemijlocită a unei violenţe periculoase pentru
viaţa ori sănătatea persoanei sau de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe în scopul însuşirii avutului
proprietarului. El poate avea un caracter deschis, însă în unele cazuri poate fi săvîrşită pe neaşteptate şi pe
neobservate: o lovitură de după colţ, o împuşcătură din ambuscadă, atacul unui paznic care dormea, etc.
Drept violenţă periculoasă pentru viaţa ori sănătatea victimei, prevăzută de alin.1 din art.188 CP, trebue
considerată vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii sau medie a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, precum şi alte acţiuni care, deşi nu au pricinuit vătămările menţionate, au creat la momentul aplicării lor
un pericol real pentru viaţa şi sănătatea victimei. De exemplu, aruncarea victimei din tren, automobil, de la etaj,
strangulara ei.
Ameninţarea cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa şi sănătatea victimei trebue să aibă un caracter real,
adică vinovatul poate imediat să transforme ameninţarea în acte de violenţă fizică. Pentru constatarea acestui
semn constitutiv al tîlhăriei trebue să ţinem cont de toate circumstanţele cauzei: caracterul ameninţării, al
obiectelor sau armelor cu care ameninţa infractorul, locul şi timpul săvîrşirii infracţiunii, numărul infractorilor,
etc. Forma de manifestare a ameninţării poate fi diferită: prin cuvinte, gesturi, demonstrare a armei, al cuţitului şi
a altor obiecte a căror folosire poate cauza daune vieţii ori sănătăţii persoanei atacate. Ameninţarea cu aplicarea
violenţei, dar nu imediat, ci în viitor, sau ameninţarea cu răspîndirea unor ştiri defăimătoare, cu deteriorarea sau
distrugerea bunurilor proprietarului ori cu răpirea victimei, nu constitue tîlhărie, ci şantaj (art.189 CP).
11
Potrivit p.23 al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 28.06.2004, tîlhăria se consideră consumată din
momentul atacului asupra unei persoane în scopul sustragerii bunurilor, săvîrşită cu aplicarea violenţei
periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori cu ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe.
Urmarea prejudiciabilă la această infracţiune o constitue vătămarea corporală sau a sănătăţii persoanei şi lipsa
bunului din patrimoniul victimei.
Latura subiectivă a tîlhăriei se caracterizează prin vinovăţie sub forma intenţiei directe, calificată prin scopul
acesteia – de sustragere – obligatoriu de stabilit.
Tîlhăria se comite în scopul însuşirii avutului şi de aceea motivele actelor de tîlhărie sunt determinate de motivele
însuşirilor. În privinţa motivului şi a scopului însuşirii există opinii diferite. Unii autori socot că însuşirile
întotdeauna presupun doar scop de profit. Alţii afirmă că însuşirile pot fi săvîrşite şi fără scop de profit.
Subiect al infracţiunii de tîlhărie poate fi recunoscută persoana fizică, responsabilă, care la momentul săvîrşirii
infracţiunii, a atins vîrsta de 14 ani.

58. Santajul.
Şantajul, adică cererea de a se transmite bunurile proprietarului, posesorului sau deţinătorului ori dreptul asupra
acestora sau de a săvîrşi alte acţiuni cu caracter patrimonial, ameninţînd cu violenţă persoana, rudele sau
apropiaţii acesteia, cu răspîndirea unor ştiri defăimătoare despre ele, cu deteriorarea sau cu distrugerea bunurilor
proprietarului, posesorului, deţinătorului ori cu răpirea proprietarului, posesorului, deţinătorului, a rudelor sau a
apropiaţilor acestora.
Gradul prejudiciabil al infracţiunii de şantaj decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate.
Obiectul juridic special al infracţiunii de şantaj este complex, constînd în relaţiile sociale cu caracter patrimonial,
precum şi relaţiile sociale privind libertatea psihică a persoanei, libertatea de circulaţiei, sănătatea, integritatea
corporală, onoarea şi demnitatea sau viaţa persoanei.
Obiectul material, în cazul infracţiunii de şantaj este reprezentat de bani, bunuri materiale, corpul victimei, alte
valori.
Obiectul generic îl constitue relaţiile sociale şi valorile sociale privind patrimoniul persoanei.
Latura obiectivă a şantajului se realizează prin cererea de a se transmite bunurile proprietarului, posesorului sau
deţinătorului ori dreptul asupra acestora sau de a săvîrşi alte acţiuni cu caracter patrimonial, ameninţînd cu
violenţă persoana, rudele sau apropiaţii acesteia, cu răspîndirea unor ştiri defăimătoare despre ele, cu deteriorarea
sau cu distrugerea bunurilor proprietarului, posesorului, deţinătorului ori cu răpirea proprietarului, posesorului,
deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor acestora.
Potrivit Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 07.11.2005, instanţele judecătoreşti trebue să ţină cont
că, în cazul infracţiunii prevăzute la art.189 CP, fapta prejudiciabilă constă dintr-un complex de acţiuni.
Şantajul este format din două acţiuni de sine stătătoare legate între ele – cerinţa şi ameninţarea.
Acţiunea principală poate îmbrăca oricare din următoarele trei modalităţi:
a) Cererea de a se transmite bunurile proprietarului, ale posesorului sau ale deţinătorului, se referă la
bunurile care au o existenţă materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare materială şi cost
determinat, fiind bunuri mobile şi străine pentru făptuitor. În cazul cererii de către făptuitor de a i se dreptul
asupra bunurilor aparţinînd proprietarului, posesorului sau deţinătorului, acest drept poate avea ca obiect un bun
mobil sau un bun imobil.
Prin alte acţiuni cu caracter patrimonial se înţelege executarea de lucrări sau prestarea de servicii. În acest
caz lucrările şi serviciile trebue să aibă un caracter patrimonial, adică să potă fi evaluate în bani.
b) Cererea de a se transmite dreptul asupra bunurilor proprietarului, posesorului sau deţinătorului.
De exemplu, întocmirea unei procuri pentru a căpăta bunuri, perfectarea donaţiei, legalizarea unui testament,
darea unei recipise care confirmă faptul că a primit, chipurile, pe datorie, o sumă de bani, etc.
c) Cererea de a săvîrşi acţiuni cu caracter patrimonial, prin care se înţeleg asemenea acţiuni de importanţă
juridică ale victimei, în urma cărora şantajistul sau persoanele numite de el pot primi foloase materiale sau să
scape de anumite cheltuieli materiale. De exemplu, acordul victimei de a încheia o tranzacţie nerentabilă pentru
ea, nimicirea unei recipise de creanţă (datorie) a şantajistului, efectuarea fără plată a unei lucrări pentru el, etc.
12
Oricare din aceste modalităţi ale şantajului poate fi însoţită de:
1. Ameninţarea cu violenţă a persoanei, a rudelor sau a apropiaţilor acesteia. Ameninţarea se exprimă în
promisiunea aplicării anumitor măsuri (a violenţei, inclusiv a omorului, a răspîndirii unor ştiri defăimătoare, a
deteriorării sau distrugerii bunurilor, a răpirii ) în raport cu victima, rudele sau apropiaţii acesteia, în cazul în care
victima nu va îndeplini cererea făptuitorului. Forma ameninţării (orală, scrisă, prin intermediul unei terţe
persoane, etc.) nu are importanţă la calificarea şantajului. [6]
Ameninţarea trebue să fie împotriva proprietarului, posesorului sau deţinătorului bunurilor, sau a rudelor
ori apropiaţilor acestora.
Prin „rude” trebue de înţeles persoanele apropiate cum ar fi: părinţii, copiii, înfietorii, copiii înfiaţi, fraţii şi
surorile, bunicii şi nepoţii lor..
Prin „apropiaţi” se are în vedere persoanele, ale căror viaţă, sănătate şi bunăstare sunt importante pentru
destinatarul cererii, în virtutea relaţiilor personale care s-au creat între el şi acele persoane.
În sensul dispoziţiei de la art.189 alin. (1) CP, ameninţarea cu violenţă presupune ameninţarea cu violenţă de orice
grad: periculoasă sau nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei. În cazul în care făptuitorul ameninţă cu
vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, nu este necesară calificarea suplimentară a infracţiunii
conform art.155 CP.
2. Ameninţarea cu răspîndirea unor ştiri defăimătoare despre persoană, despre rudele sau
apropiaţii acesteia – reprezintă inspirarea temerii că făptuitorul va divulga informaţii compromiţătoare despre
proprietar, posesor, deţinător, despre rudele sau apropiaţii acestora, în cazul în care proprietarul, posesorul sau
deţinătorul nu-i va îndeplini cererea.
Ştirile defăimătoare reprezintă informaţia veridică sau falsă, a cărei divulgare poate aduce atingere onoarei şi
demnităţii persoanei (de exemplu, informaţia despre infracţiunile comise, despre bolile venerice sau psihice
suferite, despe alte fapte ruşinoase din biografie, etc.).
Răspîndirea cu bună ştiinţă a unor ştiri defăimătoare, cu caracter fals, nu este cuprinsă de dispoziţia art.189 alin.
(1) CP, şi urmează a fi calificată conform art.47/2 CCA.
3. Ameninţarea cu deteriorarea sau cu distrugerea bunurilor proprietarului, ale posesorului sau ale deţinătorului –
constitue insuflarea victimei a temerii că, dacă ea nu se va conforma cererii făptuitorului, atunci bunurilor ei le va
fi cauzat un astfel de prejudiciu, încît li se va înrăutăţi calitatea şi va fi exclusă sau limitată utilizarea acestor
bunuri fără o reparaţie prealabilă (în cazul ameninţării cu deteriorarea bunurilor), ori bunurile vor fi aduse într-o
asemenea stare încît ele îşi vor pierde completamente calitatea şi valoarea, neputînd fi utilizate conform
destinaţiei chiar după efectuarea reparaţiei (în cazul ameninţării cu deteriorarea bunurilor).
4. Ameninţarea cu răpirea proprietarului, a posesorului sau a deţinătorului, a rudelor sau apropiaţilor acestora –
reprezintă inspirarea temerii că făptuitorul va răpi proprietarul, posesorul, deţinătorul, rudele sau apropiaţii
acestora, în cazul în care proprietarul, posesorul sau deţinătorul nu-i va îndeplini cerinţa.
5. Aplicaea violenţei nepericuloase pentru viaţă şi sănătate – constitue cauzarea intenţionată a vătămărilor
corporale de grad mediu, uşoare, aplicarea intenţionată a loviturilor sau săvîrşirea altor acţiuni violente care au
produs dureri fizice, şi în aceste situaţii nu este necesară calificarea faptelor şi în baza art.152, 153 CP.
6. Ameninţarea cu moartea – reprezintă inspirarea temerii că făptuitorul o va omorî pe victimă dacă aceasta nu-i
va îndeplini cerinţa.
7. Deteriorarea ori distrugerea bunurilor – este săvîrşită în scopul întăririi cererii de a se tansmite bunurile
proprietarului, posesorului su deţinătorului ori dreptul asupra acestora, sau de a săvîrşi acţiuni cu caracter
patrimonial.
8. Aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătate – presupune aplicarea intenţionată a violenţei care s-a
soldat cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
9. Aplicarea schingiuirii, a torturii a tratamentului inuman sau degradant.
Prin „schingiuire” trebue de înţeles acţiunile care provoacă victimei suferinţe prin privaţiunea de hrană, apă sau
căldură ori prin plasarea sau abandonarea victimei în condiţii nocive pentru viaţă.
Tortura se manifestă prin acţiuni care produc victimei dureri acute, repetate sau îndelungate (prin biciuiri,
pişcături, prin împunsături cu obiecte înţepătoare, prin electrocutare).
13
Prin „tratament inuman” trebue de înţeles orice tratament, altul decît tortura, de natură să provoace intenţionat
grave suferinţe fizice ori psihice, care nu se pot justifica.
Prin „tratament degradant” trebue de înţeles orice tratament, altul decît tortura, care umileşte în mod grosolan
individul în faţa altora, sau îl impune să acţioneze împotriva voinţei şi conştiinţei sale, sau este de natură să
producă victimei sentimente de teamă, de inferioritate, de îngrijorare în stare să o jignească şi sa-i înfrîngă
rezistenţa fizică şi morală.
10. Răpirea proprietarului, a posesorului sau deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor acestora. Săvîrşirea răpirii
presupune succesiunea următoarelor acţiuni:
- Capturarea victimei.
- Luarea în pofida voinţei şi deplasarea victimei de la locul permanent sau provizoriu (locul de trai, de muncă, de
odihnă, de tratament, etc).
- Reţinerea victimei, inclusiv cu privarea deplină de libertare.
Infracţiunea de şantaj are o componenţă formală astfel fapta se consumă din momentul înaintării cerinţei insoţite
de ameninţare, indiferent de faptul dacă infractorul şi-a atins scopul sau nu.
Existenţa infracţiunii de şantaj presupune cu certitudine stabilirea legăturii de cauzalitate dintre fapta
prejudiciabilă – cererea de a se transmite bunurile proprietarului, posesorului sau deţinătorului ori dreptul asupra
acestora sau de a săvîrşi alte acţiuni cu caracter patrimonial însoţită de constrîngerea exercitată - şi urmarea
imediată exprimată prin starea de pericol creată, prin prejudiciile cauzate sau prin alte urmări produse prin
acţiunile comise.
Latura subiectivă a infracţiunii de şantaj presupune intenţia directă, fapta fiind săvîrşită în scopul de a dobîndi în
mod ilicit un folos, pentru sine sau pentru altul.
Subiect al infracţiunii este persoana fizică, responsabilă care a atins vîrsta de 16 ani.

59. Incestul.
Incestul reprezinta raportul sexual între rude pe linie dreaptă pînă la gradul trei inclusiv, precum şi între rude pe
linie colaterală (fraţi, surori).
Practicarea raporturilor sexuale între rude încalcă grav bazele morale ale familiei şi prezintă un pericol pentru
fondul biologic al speciei umane.
Obiectul infracţiunii de incest constă în relaţiile sociale referitoare la desfăşurarea vieţii sexuale a persoanei în
condiţii morale normale.
Latura obiectivă se realizează prin practicarea unui raport sexual firesc între două persoane de sex opus care sunt
rude pe linie dreaptă până la gradul trei inclusiv, sau şi între rude pe linie colaterală (fraţi, surori, veri primari).
Noţiunea de rudenie desemnează legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul
că mai multe persoane au un ascendent comun. În primul caz, rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea caz - în
linie colaterală. Gradul de rudenie se stabileşte prin numărul de naşteri.
Latura subiectivă a infracţiunii date se caracterizează prin intenţie directă.
Subiectul incestului este unul special - rudele pe linie dreaptă sau pe cea colaterală, care sunt responsabile şi au
atins vârsta de 16 ani.
Răspunderea penală revine ambilor făptuitori, fiecare săvârşind infracţiunea de incest în calitate de autor.

61. Atragerea minorilor la activitatea criminala sau determinarea lor la savirsirea unor fapte imorale.
Atragerea minorilor la activitatea criminală sau instigarea lor la săvîrşirea infracţiunilor, precum şi determinarea
minorilor la săvîrşirea unor fapte imorale (cerşetorie, jocuri de noroc, desfrîu etc.), săvîrşite de o persoană care a
atins vîrsta de 18 ani,
Obiectul infracţiunii analizate îl constituie interesele legitime ale copiilor, educarea şi dezvoltarea lor ca
personalitate.
Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin următoarele modalităţi:

14
a) atragerea sau instigarea minorilor la activitate criminală desemnează acţiunile îndreptate spre a provoca dorinţa
minorilor de a participa la săvârşirea unei sau câtorva infracţiuni, însoţite de aplicarea influenţei fizice sau psihice
(lovituri, îndemnări, asigurări de nepedepsire, măguliri, ameninţări, intimidări, mituire, înşelăciune, provocarea
sentimentului de răzbunare, invidie şi alte îndemnuri josnice, darea de sfaturi despre locul şi modul săvârşirii
crimei, promiterea de a acorda ajutor în comercializarea celor sustrase şi altele
b) determinarea minorilor la săvârşirea unor fapte imorale constă în acţiunile persoanei majore de a-l face pe
minor să întreprindă unele acţiuni contrar moralei: cerşetoria, jocuri de noroc, desfrâu etc.
Componenţa de infracţiune este formală şi momentul consumării se consideră săvârşirea propriu zisă a acţiunilor
de atragere a minorilor în activitatea infracţională sau determinarea lor la săvârşirea unor fapte imorale.
Semnul calificativ în acest caz se referă la subiectul infracţiunii, care este unul special - părinte, pedagog,
adoptator, tutore, curator, educator ş. a.
Latura subiectivă a infracţiunii se manifestă prin intenţie directă.
Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care, la momentul săvârşirii infracţiunii, a atins vârsta de
18 ani.

62. Circulatia ilegala a substantelor narcotice psihotrope sau analoagelor fara scop de instrainare.
Semănatul sau cultivarea ilegală a plantelor care conţin substanţe narcotice sau psihotrope, prelucrarea sau
utilizarea a astfel de plante, săvîrşite în proporţii mari şi fără scop de înstrăinare,
Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale decurge din însăşi natura
valorilor sociale vătămate sau periclitate.
Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare normală sunt
condiţionate de ocrotirea sănătăţii publice.
Latura obiectivă a circulaţiei ilegale a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor se realizează
prin următoarele activităţi ilegale alternative:
a) cultivarea de plante care conţin substanţe narcotice sau psihotrope, prelucrarea sau utilizarea acestor plante; b)
circulaţia ilegală a substanţelor narcotice;
c) circulaţia ilegală a substanţelor psihotrope;
d) circulaţia ilegală a precursorilor;
e) consumul sau organizarea consumului de atare substanţe fără autorizaţie.
Prin substanţă narcotică (stupefiant) se înţelege substanţa de origine naturală sau sintetică, precum şi
preparatul conţinând o astfel de substanţă, care provoacă dereglări psihice în urma consumului lor abuziv.
Termenul producere însemnă operaţiunea care constă din culegerea opiului, a frunzei de coca, a
cannabisului şi răşinii de cannabis din plantele care le produc.
Termenul fabricare înseamnă toate operaţiunile, altele decât producţia, care permit obţinerea stupefiantelor
şi cuprind purificarea, precum şi transformarea stupefiantelor în alte stupefiante.
Prin extragere se înţelege separarea substanţei narcotice din plantele sau materialele ce le conţin.
Termenul prelucrare înseamnă obţinerea unei materii prime sau a unui produs finit cu efect narcotic prin
modificarea unui material care conţine substanţe narcotice.
Termenul deţinere înseamnă faptul de a dispune, a poseda, a avea o substanţă narcotică.
Prin păstrarea de substanţe narcotice se înţelege orice acţiune intenţionată legată de aflarea lor în posesia celui
vinovat (asupra sa, în încăpere, în ascunzătoare sau în alt loc).
Eliberarea presupune predarea substanţelor narcotice altei persoane.
Prin comercializare se înţelege punerea unei substanţe narcotice în comerţ, transformarea ei în obiect de schimb
prin cumpărarea şi vânzarea ei.
Termenul distribuire înseamnă repartizarea substanţelor narcotice în mai multe locuri sau mai multor persoane,
dând fiecăreia una sau mai multe părţi.
Procurarea substanţelor narcotice este considerată obţinerea lor de către o persoană printr-o tranzacţie ilicită, în
urma căreia devine posesoarea lor
Prin livrarea substanţelor narcotice se înţelege furnizarea lor către alte persoane.
15
Expedierea de substanţe narcotice constă în transmiterea lor dintr-un punct în altul prin poştă sau bagaj, adică
fără participarea nemijlocită a expeditorului.
Prin precursor se înţelege substanţa de origine naturală sau sintetică utilizată ca materie primă la
producerea de substanţe narcotice ori psihotrope. Precursori se consideră substanţele acidul lisergic, efedrina,
ergometrina, acidul antranilic, acidul fenilacitic.
Infracţiunea se consumă din momentul săvârşirii a cel puţin uneia dintre activităţile ilegale privind
circulaţia substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor.
Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă.
Subiect al infracţiunii analizate poate fi atât o persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani - în
condiţiile alin.1 - şi de 14 ani - în condiţiile alin.2-3, cât şi o persoană juridică.

65. Contrabanda.
Trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a mărfurilor, obiectelor şi a altor valori în proporţii mari,
eludîndu-se controlul vamal ori tăinuindu-le de el, prin ascundere în locuri special pregătite sau adaptate în acest
scop, ori cu folosirea frauduloasă a documentelor sau a mijloacelor de identificare vamală, ori prin nedeclarare
sau declarare neautentică în documentele vamale sau în alte documente de trecere a frontierei,
Obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile sociale referitoare la regimul vamal, relaţii a căror desfăşurare
normală şi dezvoltare este condiţionată de respectarea regulilor impuse de lege privind controlul vamal de mărfuri
sau de alte bunuri.
Latura obiectivă a infracţiunii de contrabandă este descrisă în dispoziţia normei penale şi constă în trecerea peste
frontiera vamală a RM a mărfurilor, obiectelor şi a altor valori în proporţii mari, eludându-se controlul vamal, ori
tăinuindu-le de el, prin ascundere în locuri special pregătite sau adaptate în acest scop, ori cu folosirea frauduloasă
a documentelor sau a mijloacelor de identificare vamală, ori prin nedeclarare sau declarare neautentică în
documentele vamale sau în alte documente de trecere a frontierei.
Prin frontieră vamală se înţelege linia de demarcaţie a teritoriului RM de teritoriul statelor vecine, linie care
corespunde frontierei de stat a RM, precum şi perimetrul zonelor libere şi al depozitelor vamale libere.
Prin trecere a frontierei vamale se înţelege introducerea şi scoaterea de pe teritoriul vamal al RM a
mărfurilor şi mijloacelor de transport, inclusiv prin expedieri poştale internaţionale prin conducte şi prin linii de
transport electric.
Prin mărfuri, obiecte şi alte valori se înţeleg lucrurile aflate în sfera patrimonială a persoanei
(făptuitorului) şi pentru care legea stabileşte un regim vamal la trecerea lor peste frontiera de stat.
Eludare a controlului vamal înseamnă trecerea frontierei vamale (intrarea sau ieşirea din ţară) prin alte
locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal.
Controlul vamal constă în efectuarea de către autoritatea vamală a operaţiunilor de verificare a mărfurilor, a
existenţei şi autenticităţii documentelor; examinarea evidenţelor financiar-contabile şi a altor înscrisuri ale
titularilor de operaţiuni, controlul mijloacelor de transport, controlul bagajelor şi al altor mărfuri transportate sau
aflate asupra persoanelor;
Prin ascundere în locuri special pregătite sau adaptate în acest scop se are în vedere folosirea ascunzişurilor,
locurilor neobservate în mod liber la efectuarea controlului vamal nedestinate pentru aşa ceva, însă în care sunt
depozitate (aranjate) bunurile; locuri ascunse ale corpului, hainelor, obiectelor personale (inclusiv fabricate
special), precum şi trecerea mărfurilor şi a altor valori cu mijloace reutilate sau acomodate drept ascunziş, sau
prin atribuirea unor bunuri forma altor bunuri.
Folosirea frauduloasă a documentelor are loc atunci când documentele vamale ori comerciale folosite la trecerea
frontierei vamale sunt falsificate, în conţinutul lor adevărul este denaturat sau conţinutul documentului este
neadevărat. Esenţial este ca aceste documente să fie întrebuinţate efectiv la trecerea frontierei vamale.
Infracţiunea de contrabandă se consideră consumată dacă mărfurile, obiectele şi alte valori au trecut
frontiera vamală a RM .
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
16
Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care la momentul săvârşirii infracţiunii de
contrabandă a atins vârsta de 16 ani.
Subiecţi ai infracţiunii de contrabandă pot fi şi persoane juridice care desfăşoară activitate de
întreprinzător.

66. Inselarea clientilor.


Depăşirea preţurilor cu amănuntul stabilite, precum şi a preţurilor şi tarifelor pentru serviciile sociale şi comunale
prestate populaţiei, înşelarea la socoteală sau altă inducere în eroare a clienţilor, săvîrşite în proporţii mari,
Latura obiectivă a infracţiunii constă în săvârşirea acţiunilor în procesul cărora partea care comercializează
marfa ori acordă serviciul prin înşelăciune depăşeşte preţurile ori tarifele stabilite.
Din conţinutul dispoziţiei rezultă că fapta de depăşire a preţurilor se realizează atunci când mărfurile se
comercializează cu amănuntul din punctele special amenajate ori destinate pentru o asemenea activitate.
Preţul mărfii sau al serviciului se stabileşte de către agentul economic cu respectarea principiului
dezvoltării libere a activităţii de antreprenor şi al concurenţei.
Prin comerţ cu amănuntul se înţelege comercializarea mărfurilor şi prestarea serviciilor către consumatori
pentru folosinţă personală, casnică şi familială, precum şi către întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile din sfera
socială pentru consum direct.
Depăşirea preţurilor stabilite constă în comercializarea mărfurilor, acordarea serviciilor sociale, comunale,
la un preţ mai înalt.
Înşelarea, ca element al laturii obiective, este acţiunea de inducere în eroare a persoanei. Înşelarea la
socoteală a clientului înseamnă solicitarea şi primirea de către făptuitor a sumei de bani în plus faţă de cea
necesară pentru achitare, calcularea conştient greşită a costului mărfii (serviciului) în sensul majorării sumei,
neachitarea restului sumei şi alte asemenea acţiuni.
Subiect al infracţiunii de înşelare a clienţilor poate fi orice persoană responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani,
împuternicită a comercializa mărfuri cu amănuntul ori a acorda servicii sociale, comunale populaţiei. 10.
Latura subiectivă. Infracţiunea de înşelare a clienţilor se comite întotdeauna cu intenţie directă. Făptuitorul,
săvârşind acţiunile prevăzute în dispoziţia normei penale, ştie cu certitudine că înşeală pe client pentru a obţine un
folos suplimentar.

67. Banditismul.
Organizarea unor bande armate în scopul atacării persoanelor juridice sau fizice, precum şi participarea la
asemenea bande sau la atacurile săvîrşite de ele,
Bandă armată este un grup stabil, înarmat, organizat din două sau mai multe persoane cu scopul de a
comite atacuri împotriva persoanelor juridice sau fizice.
Pentru ca un grup de persoane format în scopul atacării persoanelor fizice sau juridice să fie recunoscut în calitate
de bandă, sunt necesare patru criterii:
a) grupul să fie stabil;
b) grupul să fie înarmat;
c) să fie constituit din două sau mai multe persoane;
d) să se subordoneze scopului de a ataca persoane fizice sau juridice.
Banda este stabilă prin prezenţa următoarelor criterii, care o individualizează: caracterul permanent al membrilor
bandei, prezenţa unei structuri organizatorice bine determinate şi strâns unite, metode şi forme constante de
activitate infracţională etc.
Înarmarea bandei presupune existenţa cel puţin la unul din membrii grupului a armei de foc, armelor albe
sau a substanţelor explozibile, cu condiţia că şi ceilalţi membri ai grupului sunt informaţi despre prezenţa armei
respective.
Latura obiectivă a banditismului se poate realiza prin comiterea uneia din următoarele acţiuni: organizarea
bandei armate; participarea în calitate de membru al bandei armate; participarea la atacurile săvârşite de bandă.

17
Organizarea bandei presupune activitatea de selectare şi alegere a membrilor bandei, procurarea armelor,
elaborarea planului de activitate a bandei, împărţirea rolurilor între membrii bandei etc.
Participarea în calitate de membru al bandei presupune intrarea şi includerea persoanei în componenţa
bandei, indiferent de calitatea şi rolul pe care le deţine persoana şi de participarea acesteia la atacurile săvârşite de
bandă.
Participarea la atacurile săvârşite de bandă se referă la persoanele ce nu fac parte din bandă, dar care au participat
în calitate de complici, instigatori la săvârşirea atacurilor de către bandă.
Atacul reprezintă o acţiune ilegală, agresivă, prejudiciabilă, a cărei realizare se manifestă prin aplicarea violenţei
fizice sau psihice în scopul săvârşirii celor mai diverse infracţiuni de omor, sustragere a averii proprietarului,
şantaj, distrugerea averii proprietarului.
Latura subiectivă a banditismului presupune săvârşirea infracţiunii cu intenţie directă. Persoana este conştientă de
faptul că organizează sau este membru al bandei sau participă la atacurile săvârşite de bandă şi doreşte acest fapt.
Subiect al banditismului poate fi orice persoană care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 14 ani.

68. Huliganismul.
Huliganismul, adică acţiunile intenţionate care încalcă grosolan ordinea publică, însoţite de aplicarea violenţei
asupra persoanelor sau de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, de opunerea de rezistenţă violentă
reprezentanţilor autorităţilor sau altor persoane care curmă actele huliganice, precum şi acţiunile care, prin
conţinutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie deosebită.
Trăsătura esenţială a huliganismului este încălcarea grosolană a ordinii publice, exprimată printr-o vădită lipsă de
respect faţă de societate.
Ordine publică înseamnă o totalitate de relaţii sociale, ce asigură o ambianţă liniştită de convieţuire în societate,
de inviolabilitate a persoanei şi a integrităţii patrimoniului, precum şi activitatea normală a instituţiilor de stat şi
publice.
Prin încălcare grosolană a ordinii publice ce exprimă o vădită lipsă de respect se are în vedere săvârşirea unor
acţiuni intenţionate ce atentează la regulile sociale şi morale deconvieţuire, care sunt încălcate într-un mod
grosolan şi demonstrativ de către violatorul ordinii publice prin necuviinţă, neobrăzare, comportare batjocoritoare
cu cetăţenii, prin înjosire a onoarei şi demnităţii personalităţii, încălcare îndelungată şi insistentă a ordinii publice,
zădărnicire a activităţilor de masă, suspendare temporară a activităţii normale a întreprinderilor, instituţiilor,
organizaţiilor, transportului obştesc etc.
Prin huliganism însoţit de aplicarea violenţei asupra persoanelor sau de ameninţarea cu aplicarea unei
asemenea violenţe se are în vedere atât violenţa psihică cât şi cea fizică, ce se poate manifesta prin cauzarea unor
prejudicii sănătăţii, care pot surveni în urma săvârşirii unor acţiuni cu caracter violent produse prin aplicarea de
lovituri, prin imobilizarea, îmbrâncirea, punerea unei piedici victimei, urmate de cauzarea vătămărilor
intenţionate uşoare sau medii a integrităţii corporale sau sănătăţii.
Ameninţarea constă în orice act prin care se realizează o constrângere morală de natură să insufle temere cu
privire la aplicarea violenţei fizice urmată de provocarea unor leziuni de o gravitate diferită până la cauzarea
morţii.
Prin opunere de rezistenţă reprezentanţilor autorităţilor sau altor persoane care curmă actele huliganice se
înţelege comiterea unor acţiuni fizice active de opunere de rezistenţă care se realizează în procesul comiterii
actelor de huliganism.
Prin huliganism însoţit de un cinism deosebit se are în vedere încălcarea insistentă şi demonstrativă a
regulilor morale unice, ce se poate manifesta prin batjocură faţă de bolnavi, de persoanele în etate, aflate în stare
de neputinţă etc., iar obrăznicia deosebită presupune săvârşirea unor acte huliganice violente, nimicirea averii
proprietarului, întreruperea manifestărilor de masă, întreruperea temporară a activităţii normale a întreprinderilor,
instituţiilor, organizaţiilor, transportului etc.

18
Latura subiectivă a huliganismului se caracterizează prin comiterea cu intenţie directă a infracţiunii;
persoana conştientizează că încalcă grosolan ordinea publică, exprimând astfel o vădită lipsă de respect faţă de
societate şi dorind acest fapt.
Subiect al infracţiunii prevăzute de alin.1 este persoana fizică responsabilă care a atins vârsta de 16 ani.
Răspunderea penală pentru comiterea huliganismului agravant (alin.2 şi 3) survine de la vârsta de 14 ani.

69. Vandalismul.
Vandalismul, adică pîngărirea edificiilor sau a altor încăperi, precum şi nimicirea bunurilor în transportul public
sau în alte locuri publice,
Latura obiectivă a vandalismului se realizează prin comiterea următoarelor două tipuri de atentate:
a) pângărirea edificiilor sau a altor încăperi;
b) nimicirea bunurilor din transportul public sau în alte locuri publice.
Prin pângărire se are în vedere săvârşirea unor acţiuni prin care se supune unei batjocoriri sau unor acte de
necinstire a unui obiect demn de un respect deosebit, cum ar fi edificiile, încăperile, monumentele istorice şi
culturale ori unele părţi componente ale acestora. În calitate de astfel de acţiuni pot fi considerate aplicarea pe
aceste obiecte a unor imagini sau inscripţii cu caracter înjositor, batjocoritor, indecent.
Prin nimicirea bunurilor în transportul public sau în alte locuri publice se înţelege deteriorarea sau
distrugerea obiectelor de folosinţă comună, ce se realizează prin distrugerea dispozitivelor de iluminare, a
taxofoanelor, scaunelor, îngrăditurilor, precum şi a altor obiecte de acest gen.
Latura subiectivă se caracterizează prin comiterea cu intenţie directă a actelor de vandalism, adică
persoana îşi dă seama că pângăreşte un edificiu sau altă încăpere ori că nimiceşte bunurile aflate în transportul
public sau în alt loc public şi doreşte să acţioneze în acest mod.
Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani - în condiţiile alin.1 - şi de
14 ani - în condiţiile alin.2.

70. Coruperea pasiva.


Pretinderea, acceptarea sau primirea, personal sau prin mijlocitor, de către o persoană publică sau de către o
persoană publică străină de bunuri, servicii, privilegii sau avantaje sub orice formă, ce nu i se cuvin, pentru sine
sau pentru o altă persoană, sau acceptarea ofertei ori promisiunii acestora pentru a îndeplini sau nu ori pentru a
întîrzia sau a grăbi îndeplinirea unei acţiuni în exercitarea funcţiei sale sau contrar acesteia.
Corupere pasivă constituie fapta săvârşită de către o persoană cu funcţii de răspundere încadrată în aparatul de
stat, care fie că pretinde, primeşte direct sau indirect oferte, titluri de valoare, alte bunuri sau avantaje
patrimoniale, fie că acceptă servicii, privilegii sau avantaje ce nu i se cuvin pentru a îndeplini sau a nu îndeplini, a
se abţine, a întârzia ori a grăbi o acţiune contrar obligaţiunilor de serviciu prin utilizarea autorităţii sale, precum şi
pentru a obţine de la alte autorităţi în favoarea sa ori a altor persoane distincţii, funcţii, pieţe de desfacere sau
decizii favorabile.
Obiectul material poate fi exprimat printr-un bun primit de făptuitor sau prin acordarea unui serviciu, a unor
foloase, privilegii, avantaje ce nu i se cuvin persoanei cu funcţii de răspundere.
Latura obiectivă a infracţiunii se constituie din acţiuni sau inacţiuni. Acţiunea poate fi exprimată prin pretinderea
sau primirea de bani, foloase ori acceptarea de promisiuni care asigură astfel de foloase, contrar atribuţiilor sale.
Inacţiunea constă în nerespingerea de către făptuitor a atribuţiilor sale.
Prin noţiunea de corupere pasivă în mod repetat din alin.2 lit.a) se înţelege săvârşirea uneia şi aceleiaşi infracţiuni
prevăzute de alin.1 nu mai puţin de două ori cu condiţia că nu a expirat termenul de prescripţie al tragerii la
răspunderea penală. Prin noţiunea de două sau mai multe persoane prevăzută la lit.b) se înţelege învoiala
prealabilă a două sau a mai multor persoane cu funcţii de răspundere care s-au înţeles din timp sau după începere,
dar până la consumarea infracţiunii, despre săvârşirea în comun a acestei infracţiuni.
Subiect al infracţiunii de corupere pasivă poate fi

19
Persoane cu funcţii de răspundere sunt deputaţii, membrii guvernului, consilierii, judecătorii, procurorii şi
adjuncţii acestora, ofiţerii de urmărire penală, executorii judecătoreşti, colaboratorii organelor de poliţie şi ai
serviciului de informaţie şi securitate, colaboratorii diferitelor inspecţii de stat sau de supraveghere.
Infracţiunea de corupere pasivă se săvârşeşte numai cu intenţie directă,

20