INTRODUCERE

„În societatea de consum, clientul este rege. Specialiștii în „marketing” se stăruie să

vină în întâmpinarea gusturilor consumatorului, pe care le analizează, le prevăd, cu scopul
de a concepe cel mai bun produs și de a fundamenta momentul oportun al lansării acestuia.
Într-o economie de piață, ceea ce dă semnalul producției este cererea solvabilă.”
(Michel Didier)
Spre deosebire de economiile cu planificare centralizată, în care atât cantitatea cât şi
preţurile la care produsele sau serviciile se vând şi se cumpără sunt stabilite în mod subiectiv,
arbitrar, de către aparatul central birocratic, în economiile de piaţă preţurile şi cantităţile
acestora sunt stabilite prin deciziile unei multitudini de agenţi economici, în conformitate cu
cerinţele obiective ale legii cererii şi ofertei. Studiul funcţionării economiei de piaţă se
fundamentează pe analiza subsistemelor microeconomice, care este centrată pe un agent
economic (consumator sau producător). Această analiză este completată cu o serie de aspecte
referitoare la: mecanismul general de funcţionare a pieţei şi concurenţei; formarea preţului de
echilibru; realizarea echilibrului microeconomic ş.a.
Cererea şi oferta, mai exact raportul dintre acestea, fiind factori majori ai evoluţiei
preţurilor într-o economie de piaţă, sunt, alături de concurenţă, elemente ale mecanismului
regulator al pieţei. Prin mişcarea preţului, relaţia dintre cerere şi ofertă exprimă, în ultimă
instanţă, situaţia pieţei, pe unul sau mai multe segmente ale ei. Prin semnalul cel mai
important al pieţei, care este preţul, se pun în evidenţă abundenţa, lipsa sau raritatea bunurilor
şi serviciilor precum şi a factorilor de producţie.
Analiza cererii pe piaţă reprezintă continuarea problemelor privitoare la nevoile umane
şi la caracteristicile lor, la interesele economice. În acelaşi timp, teoria cererii constituie baza
alocării veniturilor limitate de către consumatorii raţionali. Dacă producţia are drept scop
satisfacerea nevoilor oamenilor, atunci cererea trebuie să fie ideea fundamentală a economiei.
Cererea este numai o parte a nevoii sociale determinată de puterea de cumpărare de
care dispun membrii societăţii (mărimea mijloacelor băneşti). Ea reprezintă partea solvabilă a
nevoii, adică acea parte care poate fi satisfăcută de piaţă. Prin urmare, nevoile omului sunt
nelimitate, dar cererea sa pentru un anumit bun este adesea limitată dacă preţul care trebuie
să-l plătească este prea mare.

În continuare vom analiza noțiunea de cerere, legea și elasticitatea cererii, precum și

factorii ce determină mărimea acesteea.

3
 I. Cererea – definiție, încadrare, conținut
În ştiinţa economică, noţiunea de cerere se referă la relaţia dintre cantităţile pe care
consumatorii le vor cumpăra şi preţurile asociate acestor cantităţi. Relaţia dintre cantitatea
cerută şi preţ nu este doar o relaţie matematică, ci şi una cauzală. Variabila dependentă în
cadrul acestei relaţii este cantitatea, iar variabila independentă este preţul produsului în cauză.

Cererea (D) este cantitatea de bunuri pe care consumatorul este dispus să o cumpere
într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel de preţ.
Cererea poate fi privită drept cerere pentru un produs sau un serviciu anume sau
cerere pentru o unitate economică:
- Cererea pentru un produs sau un serviciu anume — reprezintă cantitatea pe care
cumpărătorii sunt dispuşi să o cumpere din toate produsele, respectiv serviciile, ale
căror caracteristici sunt suficient de apropiate, pentru ca ele să poată fi considerate ca
substituibile. Aceasta reprezintă pentru producători o clientelă potenţială comună, iar
din punct de vedere al formării preţurilor, ea delimitează piaţa produsului sau
serviciului;
- Cererea pentru o unitate economică — exprimă cantitatea pe care cumpărătorii sunt
dispuşi să o cumpere, la diferitele niveluri ale preţului, din producţia respectivă. Ea se
identifică cu cererea pentru un produs în condiţiile în care există un singur vânzător
(monopol absolut). În celelalte cazuri, reprezintă o parte a acestei cereri, pe care
producătorul respectiv caută să o stabilizeze sau să o sporească, diferenţiind produsul
său de acela al concurenţilor săi pentru a-i limita substituibilităţile.
Datorită diversificării nevoilor de consum în economia contemporană se observă o
multiplicare a formelor de manifestare a cererii, care poate fi clasificată după următoarele
criterii :
1. după natura bunului:
- cerere destinată consumului (măr)
- cerere destinată producţiei (echipamente);
- cerere de forţă de muncă;
- cerere de capital bănesc sau cerere pentru bunuri superioare, care creşte odată c
creşterea venitului;
- cerere pentru bunuri normale;
- cerere pentru bunuri inferioare (de tip gifell), unde odată cu creşterea venitului cererea
se reduce (cartoful).

4
 2. după relaţia dintre bunuri:
- cerere de bunuri substituibile;
- cerere de bunuri complementare.
3. după purtătorul cererii:
- cerere individuală – cererea unei persoane, care depinde de preferințele ei;
- cerere colectivă, proprie unui grup sau unei întreprinderi;
- cerere gromală (agregată), la nivel naţional.
4. după modul de manifestare:
- cerere potenţială, cererea totală ce poate să existe;
- cerere reală sau efectivă, cererea existentă real pe piaţă într-un anumit moment de
timp;
- cerere amînată, cererea amînată la moment din diverse motive, dar care în viitor
urmează a fi satisfăcută.
Cererea cunoaște trei forme:
1. Individuală – cantitatea dintr-un bun sau serviciu care este cerută la un moment dat
de către un consumator;
2. Totală – cererea din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul respectiv;
3. Agregată sau globală – care exprimă ansamblul cererii din partea tuturor
cumpărătorilor și la toate bunurile și serviciile existente; aceasta se exprimă în forma
bănească, fiind astfel posibile măsurarea și compararea.
Totodată, putem afirma că cererea este un act individual, al unui individ, unei întreprinderi
sau grup social, însă formarea preţurilor depinde de confruntarea cererii totale şi ofertei totale
a bunului sau serviciului respectiv. Cererea totală pentru un bun sau serviciu considerat,
reprezintă suma tuturor cantităţilor cerute de către toţi consumatorii individuali (n) ai acestuia.
Formula cererii este următoarea:

C = ∑𝑛𝑖−1 𝐶𝑖 , unde:
C – cererea totală a unul bun sau serviciu pentru un preț dat;
n – numărul de consumatori;
c – cererea unul consumator la un preț dat.
Cererea, ca volum, structură și nivel al cerințelor de consum, se schimbă de la o perioadă
sau alta, având, deci, un caracter dinamic.

5
 II. Factorii determinanți ai cererii

Evoluţia cererii de bunuri se află sub influenţa unor diversităţi de factori, care
acţionează în mod diferit asupra ei. Unii dintre ei sunt de natură obiectivă (preţ, venit, calitate,
cantitate) şi alţii de natură subiectivă (dorinţe, preferinţe).
Din multitudinea de factori ce influenţează cererea de bunuri cei mai importanţi sunt:
1. Preţul – există o relaţie indirectă între evoluţia preţului şi a cererii de bunuri.
Raporturile dintre modificarea preţului unitar şi modificarea cantităţii cerute constituie
sau formează legea cererii.
Modificarea preţului unitar în sensul reducerii sale determină
procesul de extindere al cererii, ceea ce duce la creşterea cantităţii de
bunuri cerute. Creşterea preţului unitar determină contracţia cererii,
respectiv reducerea cererii de bunuri cerute pe piaţă. Există cazuri
când cererea nu se supune acţiunii legii, şi anume:

- În cazul bunurilor inferioare – poartă denumirea de paradoxul gifell, unde odată cu

creşterea preţului cererea de bunuri creşte şi invers, deoarece consumatorul alocă o
parte din bugetul lui procurării altor bunuri, care pînă acum nu erau inaccesibile.
- În cazul bunurilor de calitate înaltă (paradoxul Vebler), unde odată cu creşterea
preţului creşte şi cererea pentru bunuri.
- În cazul inflaţiei, unde odată cu creşterea preţului cererea rămîne neschimbată.
2. Venitul . există o relaţie directă, cu excepţia bunurilor de calitate inferioară (venitul
creşte, iar cererea scade).
Studiind raportul dintre venituri şi comportamentul în mediu al consumatorului,
economistul german Engel a formulat o lege care în prezent îi poartă numele, legea
lui Engel, care afirmă 3 ipostaze:
- cînd venitul creşte cheltuielile pentru bunurile de strictă necesitate cresc, dar mai lend
decît creşterea venitului, astfel reducîndu-se ponderea lor în totalul cheltuielilor de
consum.
- cheltuielile pentru îmbrăcăminte şi locuinţă cresc proporţional cu creşterea veniturilor,
astfel ponderea lor rămînînd constantă în totalul cheltuielilor.
- cheltuielile pentru odihnă, sănătate, cultură cresc mai repede decît creşterea venitului,
astfel ponderea lui în totalul cheltuielilor are o tendinţă de creştere.

6
 În dependenţă de relaţie venit-cerere în teoria economică apare fenomenul de efectului
de venit, care reprezintă modificarea puterii de cumpărare a bugetului consumatorului sub
influenţa reducerii sau creşterii preţului la bunurile ce intră în consumaţia acestora. El
redistribuie puterea de cumpărare a consumatorului pe diferite categorii de cumpărături,
deoarece reducerea preţului la unele bunuri oferă posibilitatea ca banii economisiţi să fie
folosiţi pentru alte cumpărături şi invers creşterea preţului deplasează cererea de bunuri către
bunurile de tip Gifell pentru a echilibra puterea de cumpărare a bugetului familiei

3. Preţul bunurilor substituibile şi complementare. Pentru bunurile substituibile există

o relaţie directă între preţul unui bun substituibil şi cantitatea de cerută de celălalt bun
substituibil. Astfel, dacă creşte preţului pentru bunul A (suc), atunci cererea pentru
bunul B (apa gazată) v-a creşte de asemenea. Pentru bunurile complementare există o
relaţie indirectă, astfel dacă preţul pentru bunul A (automobil) creşte, atunci cererea
pentru bunul B (benzină) se va reduce. În cazul dat apare fenomenul efectului de
substituţie, care afirmă: situaţia cînd variaţia preţului unui bun modifică cererea pentru
produsul înlocuitor sau substituibil.
4. Numărul de consumatori. Relaţie dintre cererea de bunuri de consum şi numărul de
consumatori este o relaţie directă. Odată cu creşterea numărului de consumatori creşte
şi cererea pe piaţă, şi invers.
5. Previziunile privind preţul. Există o relaţie directă între modificarea nivelului
preţului în viitor şi nivelul cererii prezente.
Dacă individul ar cunoaşte din timp că i viitor preţul la bunuri
va creşte el va crea stocuri de astfel de bunuri, ceea ce va
determina creşterea cereii prezente la bunurile şi serviciile de
consum.
Dacă preţul deplasează doar punctele de pe curba cererii
provocînd contracţia sau extinderea ei, atunci modificarea
pentru ceilalţi factori deplasează curba cererii la dreapta în
sus, dacă cererea creşte şi la stînga în jos dacă cererea scade.
6. Gustul şi preferinţele individului. Asupra gustului şi preferinţelor acestora
influenţează calitatea mărfurilor, publicitatea reuşită şi succesele activităţii de
marketing, precum şi oferta de mărfuri noi. Când preferinţele pentru anumite mărfuri
cresc, cererea pentru aceste mărfuri sporeşte, iar reducerea preferinţelor conduce la
micşorarea cererii.

7
 7. Reclama şi publicitatea. Lipsa informaţiei privind preţul, performanţele şi
disponibilitatea unui bun este unul dintre factorii care îi împiedică pe unii consumatori
să beneficieze de respectivul bun. Deşi consumatorii pot căuta şi singuri informaţiile
necesare, acestea devin mai accesibile prin reclamele plătite de vânzători, în parte şi de
consumatori, prin preţul mai mare al produsului cumpărat. Astfel, atât
consumatorii,cât şi vânzătorii, împart costul informaţiei şi ambele părţi au numai de
câştigat. Pe lângă rolul de furnizare de informaţii, cele mai multe reclame au scopul de
a determina consumatorul să cumpere bunurile unei anumite firme în dauna celor
concurente. Aceasta se realizează prin încercarea de a convinge consumatorul că
bunurile în cauză sunt mai potrivite sau de o calitate superioară celor propuse de
concurenţă, cu toate că de cele mai multe ori produsele sunt similare sau au aceeaşi
calitate.
III. Legea și elasticitatea cererii

Dimensiunea cererii pentru un anumit bun, precum şi dinamica acesteia sunt

determinate de nivelul şi dinamica preţului bunului respectiv. Deci, între evoluţia preţului
unitar al unui bun şi cererea de piaţă pentru bunul respectiv există o relaţie de cauzalitate.
Această relaţie este exprimată în mod foarte clar de legea cererii.
Conform acestei legi, dacă preţul bunurilor, resurselor şi serviciilor va scădea, în
mod corespunzător va creşte cantitatea de marfă cerută într-o anumită perioadă şi invers,
dacă preţurile cresc, va scădea cantitatea de marfă cerută în perioada de timp respectiv
( celelalte condiţii rămînînd neschimbate ).
Relaţia dintre preţul unitar al unui bun şi cantitatea de bunuri cerută într-o anumită
perioadă de timp se poate reprezenta grafic, obţinîndu-se curba cererii.
Exemplu: Să presupunem că avem un bun oarecare X, a cărei cerere individuală
lunară la diferite preţuri arătată astfel (tabelul 3.1):
Tabelul 3.1. Cererea individuală pentru bunul X

Preţul /Kg($) Cant în Kg/lună

5 1,0

4 2,0

3 3,0

2 4,5

1 6,5 8
 Grafic, reprezentarea relaţiei dintre preţul unitar şi cantitatea cerută se arată în (fig. 3.1)

C
5

4
3

1
C
0 1 2 3 4 5 6 7

Fig 3.1. Reprezentarea grafică a cererii

Deci, de notat, la preţuri ridicate se cer cantităţi mici şi invers.

Relaţia dintre preţul unitar al unui bun şi cantitatea de bun cerută, într-o anumită
perioadă de timp, de către un individ, este cunoscută sub denumirea de cerere individuală.
Cererea poate fi reprezentată: grafic, tabelar şi analitic cu ajutorul funcţiei.
Cererea variază atît cantitativ, cît şi calitativ. Variaţia cererii cauzată de schimbările în
preţului bunului se numeşte schimbare cantitativă a cererii. Grafic aceasta prezintă deplasarea
pe curba cererii de la un punct la altul. Deplasarea curbei cererii într-o poziţie nouă arată că
cererea se schimbă calitativ. Aceasta se întîmplă cînd variază alţi factori diferiţi de preţ.
Deplasarea curbei în dreapta semnifică faptul că cererea creşte, deplasarea curbei în stînga –
cererea scade.
În funcţie de comportarea curbei cererii, în urma variaţiei diferiţilor factori, mărfurile
pot fi clasificate în bunuri substituibile şi complementare, precum şi în bunuri economice şi
inferioare. Dacă o dată cu creşterea preţului la bunul 1 cererea bunului 2 creşte, aceste bunuri
sunt substituibile. Explicaţia e simplă : dacă creşte preţul la mere , consumatorii se orientează
, să zicem , la pere , care într-o măsură anumită substituie necesarul de fructe pentru aceşti
consumatori şi ,în consecinţa , la pere. Dar reacţia consumatorului e cu totul alta cînd se
schimbă preţul la acele mărfuri care pot fi folosite numai în amsamblu, completîndu-se una pe
alta ( bunuri complementare ). Exemplu: Stofa pentru costume şi nasturii. Dacă stofa se
scumpeşte, atunci se cumpără mai puţină, şi cererea şi la nasturi scade. Clasificarea mărfurilor
în mărfuri de substituţie şi complementare e în mare măsură subiectivă. Aceleaşi perechi de
mărfuri, în funcţie de preferinţele individuale pentru un consumător, pot fi substituibile, iar
pentru altul – complementare.

9
 În funcţie de reacţia curbei cererii la schimbările survenite în veniturile
consumătorilor, putem vorbi despre bunuri inferioare şi normale. Cînd veniturile
consumătorilor cresc, creşte şi cererea la majoritatea mărfurilor (carne, îmbrăcăminte,
încălţăminte etc.).Astfel de mărfuri se numesc – normale. Însă, există o serie de bunuri a căror
cerere se reduce o dată cu creşterea veniturilor (subprodusele alimentare, ţesăturile sintetice).
Astfel de mărfuri sunt cosiderate inferioare. Cînd veniturile cresc, curba cererii la astfel de
mărfuri nu se deplasează la dreapta, ci la stînga.
Funcţia cererii unui bun poate fi analizată ca cerere individuală şi ca cerere globală
(totală pe piaţă). Curba cererii individuale ne arată tabloul intenţiilor de a procura un bun de
către un consumator concret la un moment dat, pentru diferite niveluri de preţ.
Pentru observa cum are loc variaţia cererii şi a ofertei pe piaţa de bunuri de consum se
calculează coeficientul de elasticitate al cererii şi oferte.

Elasticitatea cererii – reprezintă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau la

modificarea altui factor şi arată gradul de modificare a cererii în funcţie de modificarea unui
anumit factor. Coeficientul de elasticitatea la cererii la variaţia preţului:

∆𝐷 ∆𝑃 𝐶1−𝐶0 𝑃1−𝑃0
E (D/p) = - : = - : ; C, D – cererea, P- prețul (fig. 3.2)
𝐷0 𝑃 𝐶0 𝑃0

Cunoaşterea elasticităţii cererii are următoarea importanţă practică pentru agenţii

economici. Astfel, dacă agentul economic produce şi comercializează bunuri cu cerere
elastică şi dacă va mări un pic preţul, atunci cantitatea cerută se reduce într-o măsură mult
mai mare decît variaţia preţului, în acest caz se va reduce şi profitul agentului economic. Dacă
agentul economic v-a micşora preţul, atunci cantitatea cerută va creşte într-o măsură mai mare
decît variaţia preţului şi v-a duce la creşterea profitului. Pentru bunurile cu cerere inelastică v-
a creşte preţul, atunci cantitatea cerută se v-a reduce, dar într-o măsură mult mai mică decît
variaţia preţului, ceea ce v-a determina creşterea profitului întreprinderii, şi invers.

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ este determinată de următorii factori:

- ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun, în bugetul total al unei familii;

- gradul de substituire a bunurilor;

- gradul necesităţii în consum;

- durata perioadei de timp de la modificarea preţului.

10
 CONCLUZIE
Studiind minuțios tema „Cererea, determinanții ei și legea cererii”, am determinat că
nevoile de consum ale oamenilor se concretizează în anumite dorințe, acestea din urmă
generând cererea de produse. De aceea, în științele economice se fac distincții nete între
conceptele de nevoie, dorință și cerere. În existența sa biologică și socială, omul resimte o
sumedenie de nevoi, care-l determină să se comporte, înainte de toate, în calitate de
consumator.
Cererea este concepută ca o solicitare formulată de cineva în vederea intrării în posesia
unui produs (noțiunea de produs având aici cel mai larg sens posibil: bun material, serviciu,
persoană, idee etc.) pe oricare din următoarele căi: schimb sau cerșit, forță ori violență,
corupție, înșelătorie etc.
Cunoaștem că resursele sunt rare și trebuie alocate între utilizări alternative. Cu cât
bunurile sunt mai necesare în consum (produsele alimentare de bază, sarea, pâinea, articole de
igienă, chibrituri ş.a.), cu atât cererea pentru aceste bunuri va fi mai inelastică: indiferent de
creşterea preţurilor, consumatorii vor continua să le procure. La creşterea preţurilor pentru
bunurile de lux (anticariat, articole giuvaiere, automobile de colecţie, articole de vestimentaţie
a renumiţilor designeri ş.a.), consumatorii se vor orienta spre substituenţii acestora, mai
ieftini. În acest caz, cererea pentru aceste bunuri va fi mai elastică faţă de preţ.
Din studiul propus, am determinat că cel mai important factor determinant al cererii nu
este altul decât prețul. Prețul determină cine produce fiecare bun și cât de mult să se producă.
În economia de piață cererea joacă un rol de maximă importanță în organizarea
producției. Pe piață se stabilesc legături reciproce între prețul unui bun și cantitatea din bunul
respectiv aflată pe piață. Cu cât prețul unui bun crește, cu atât se va restrânge numărul de
indivizi care vor dori să-l cumpere. Cu cât prețul unui bun oarecare va scădea cu atât va spori
numărul cumpărătorilor care îl vor agrea.
În concluzie, se poate spune ca mecanismul pieței reflectat cu ajutorul curbelor de
ofertă și cerere determină prețurile și cantitățile bunurilor produse și, în consecință, în
condițiile liberei concurențe rezolvă simultan cele trei mari probleme ale economiei: ce, cum
și pentru cine se produce.

11
 BIBLIOGRAFIE
1. Sorocean O., Filip N., „Introducere în teoria economică”, Departamentul Editorial-
Poligrafic al ASEM, Chișinău, 2005;
2. Movileanu P., „Teoria economică și doctrine economice”, UASM, Chișinău, 2011;
3. Dinga E., Apostol D.M., „Microeconomie”, București, 2010;
4. Dobre M., Marinaș M., „Microeconomie- suport de curs, București, 2010;
5. www.academia.edu.

12