MINERII DIN VALEA JIULUI ÎNTR-O INTERPRETARE ISTORICĂ ŞI

ANTROPOLOGICĂ

DE ION HIRGHIDUŞ

Sapou
Valea Jiului s-a individualizat în perioada post-comunistă şi imaginea ei a depăşit
graniţele ţării. Nu este nicidecum o imagine pozitivă, ci reprezintă o situaţie
problematică mult peste puterile factorilor de decizie locali şi naţionali de a o rezolva.
Intenţia acestui studiu este de a decupa imaginile omului care munceşte şi trăieşte aici.
Aceste imagini sunt, de fapt, imaginarii antropologice prin care se poare reconstitui o
reprezentare mai complexă a locuitorilor din această parte a României. Pentru aceasta
este nevoie de câteva demersuri de ordin istoric1.

Câteva elemente de istorie locală

Valea Jiului şi Ţara Haţegului au făcut parte în secolul al XIII-lea din Voievodatul lui
Litovoi (Ţara Litua). Mai târziu va intra sub dominaţie maghiară, dar va menţine în
permanenţă legătura cu Ţara Românească. Atestarea documentară a Văii Jiului datează din 19
aprilie 1461, când într-un ucaz al lui Lepeş Loranţ, voievod al Ardealului, se menţionează că
Muzina (Margina), cneaz din Densuş (Ţara Haţegului), vinde posesiunile lui, între care şi
Sylotena, situată în Valea Jiului. Sylotena (sau Valea Vacii) este un teritoriu de 10 km 2, situat
între Pârâul Valea Vacii la est şi Pârâul Sterminos la vest, apa Jiului la sud şi Muntele Dealul
Mare la nord. Acest teritoriu este situat 90% pe teritoriul localităţii Uricani, în lunca
Mailatului. Învecinată cu Ţara Haţegului la nord, Valea Jiului se deschide ca „o lume nouă” 2.
Deşi există date istorice, acestea sunt sporadice şi, de fapt, Valea Jiului a fost pentru mult timp
o lume necunoscută.
Valea Jiului este compusă din oraşele Petroşani, Petrila, Vulcan, Lupeni, Uricani. Aceste
localităţi au devenit oraşe prin dezvoltarea industriei cărbunelui. Valea Jiului, care este cel mai
important bazin carbonifer al României, a început să fie cunoscută din anul 1782 datorită
incendiilor unor straturi de cărbune3. Cărbunele a fost folosit la început prin extragerea directă
din malurile râurilor de către fierarii din zonă4, dar a fost folosit şi în scopuri militare, cum
este în anul 1787 când sunt alungaţi turcii prin aprinderea cărbunilor din actuala Vale Arsă5.
Interesul pentru exploatarea cărbunelui din partea austriecilor a fost relativ scăzut, dar aici se
vor face unele investiţii din partea statului sub o formă semicolonială. Primele lucrări de
prospecţiune sunt executate în anul 1835, când se confirmă geologic existenţa zăcămintelor de
cărbune. O exploatare rudimentară a cărbunelui de suprafaţă a început în deceniul IV al
secolului al XIX-lea, cărbunele fiind folosit în topitoriile unor proprietari austrieci. În anul
1854, prin legea generală minieră austriacă, activitatea minieră din Valea Jiului s-a unit cu
„Societatea de mine din Transilvania – Vest”. În perioada 1857-1858, „Societatea de mine din

1
O bună parte din elementele acestui studiu sunt preluate din Ion Hirghiduş, Aporiile tinereţii lui Ghilgameş.
Cercetări filosofice, Editura Presa Universitară Clujană & Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-
Napoca, 2016, pp. 267-277.
2
Dr. Jacob Radu (canonic), Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Tipografia Guttenberg, Lugoj, 1913,
p. 11.
3
Silvestru Moldovan, Ţara noastră. Descrierea părţilor Ardealului de la Mureş spre miazăzi în Valea Mureşului,
Sibiu, 1894, p. 77, în Ion Lungu, Vasile Radu, Mircea Valea, Ion Poporogu, Valea Jiului – file de istorie, Muzeul
Mineritului, Petroşani, 1968, p. 8.
4
Ludovic Vajda, Începuturile dezvoltării mineritului de cărbuni în Transilvania, în „Acta Musei Napocensis”, I,
1964, p. 399, apud Silvestru Moldovan, op. cit., p. 8.
5
Ion Lungu, Vasile Radu, Mircea Valea, Ion Poporogu, op. cit., p. 8.
Transilvania – Vest” a fost cumpărată de „Societatea anonimă de mine şi furnale din Braşov”6
care era a patra mare producătoare de fontă din monarhia austro-ungară. Pe lângă exploatarea
de stat a cărbunelui s-au dezvoltat şi mici asociaţii de mine particulare. După anul 1870, se
produce o exploatare sistematică a cărbunelui datorită creşterii importanţei economice a
acestuia. Concurenţa pentru menţinerea controlului asupra potenţialului economic al Văii
Jiului a fost acerbă. La sfârşitul secolul al XIX-lea se remarcă o intrare treptată a capitalului
austriac şi maghiar sub controlul celui german, francez, belgian şi englez7.
Valea Jiului devine în primul deceniu al secolul XX cel mai important centru muncitoresc
din judeţul Hunedoara. Dinamica numărului muncitorilor minieri este explozivă: dacă în anul
1868 existau doar 100 de muncitori, în anul 1910 numărul lor s-a ridica la 11.250 8. Primul
război mondial a adus fluctuaţii în exploatarea minieră şi în numărul minerilor. Au loc dese
revendicări ale drepturilor muncitorilor, ceea ce reliefează că aici se formase o clasă
muncitoare matură. La nivelul anilor 1920, numărul muncitorilor din Valea Jiului se ridica la
14.2509. Exploatarea resurselor miniere era realizată de către capitalişti români şi străini.
În perioada interbelică, Valea Jiului trece prin schimbările economice şi sociale
caracteristice întregii Românii. Aceste schimbări sunt legate de redresarea economiei distruse
de război, criza economică din perioada 1929-1933, avântul economic din perioada 1934-
1938, criza provocată de izbucnirea şi desfăşurarea celui de-al doilea război mondial. În
perioada 1918-1928 funcţionau în Valea Jiului 18 mine. Au fost închise în timpul crizei 12
dintre acestea, dar care şi-au reluat activitatea după 1933. Vârful de producţie este atins în
anul 1941 (4.826.720 tone), dar urmează declinul din perioada 1941-1948.
În perioada comunismului din ţara noastră, Valea Jiului a constituit un factor economic
extrem de important pentru independenţa energetică a ţării, dar şi un permanent focar de
revolte. Aceste revolte au fost ţinute, în general, sub control printr-o puternică desfăşurare de
forţe ale securităţii. Activitatea minieră s-a extins prin cerinţele tot mai mari de cărbune. Între
1944 şi 1970 s-au investit în Valea Jiului 8 miliarde de lei 10. Şi în perioada care a urmat
investiţiile au fost din ce în ce mai mari pentru că s-au deschis noi exploatări miniere. Zona
Văii Jiului a cunoscut o expansiune economică fără precedent, fiind puse în valoare toate
perimetrele miniere identificate. Valea Jiului a devenit o mare aglomeraţie urbană, cu peste
140.000 de locuitori a căror activitate era legată de minerit.
După anul 1990, activitatea minieră a intrat într-un permanent declin. La nivelul anilor 90,
CNH-ul avea 55.000 de angajaţi (nu toţi erau mineri deoarece CNH-ul se ocupa de
administrarea şcolilor, locuinţelor, spitalelor, alimentării cu apă, energie electrică), dar
numărul acestora a scăzut la nivelul anului 2005 la 11.70011.

Omul Văii Jiului

„Omul Văii Jiului” nu poate fi reprezentat decât de o complexitate de imagini. El este o
abstracţie la baza căreia se află un amestec inedit de populaţii. Acest amestec s-a produs prin
dezvoltarea mineritului care a necesitat tot mai multă forţă de muncă. În întreaga perioadă
medievală şi o bună parte a celei moderne, populaţia Văii Jiului era foarte mică. Numai în
această perioadă ea a fost omogenă. Aducerea unor muncitori străini de această zonă s-a făcut
încă din timpul exploatărilor miniere de către austrieci şi austro-ungari. Primele colonizări
sunt făcute după anul 1856, când sunt aduşi colonişti de pe întregul teritoriu al Austro-
6
A se vedea Arhivele statului Petroşani, fond Inspectoratul geologic şi minier, 811/924; B.K.L., 1899, p. 404,
apud Ion Lungu, Vasile Radu, Mircea Valea, Ion Poporogu, op. cit., p. 11.
7
Din istoria Transilvaniei, vol. II, Bucureşti, 1961, p. 192.
8
Ion Lungu, Vasile Radu, Mircea Valea, Ion Poporogu, op. cit., p. 75.
9
Arhivele statului Hunedoara, sec. Petroşani, fond 10, dos. 1/1920, Camera de comerţ şi industrie Cluj, după Ion
Lungu, Vasile Radu, Mircea Valea, Ion Poporogu, op. cit., p. 125.
10
N.G. Munteanu, Gh.I. Ioniţă, Un veac de istorie a mineritului pe Jiu, Editura Politică, Bucureşti, 1971, p. 200.
11
Toate datele au ca sursă Direcţia Judeţeană de Statistică Hunedoara, 2005.
Ungariei. La nivelul anului 1870, în Valea Jiului exista o populaţie de 12.671 de locuitori,
dintre care 10.211 erau locuitori băştinaşi de origine română, 1163 maghiari, 292 austrieci, 17
germani, 175 cehi, 709 italieni, 2 (femei) din România (care au venit din afara Văii Jiului) şi 2
din afara Europei. Cea mai masivă populare, transformată în suprapopulare, are loc în timpul
socialismului, când populaţia depăşeşte 140.000 de locuitori. La nivelul anului 2005,
populaţia Văii Jiului era de 146.464 locuitori12, aproximativ în împărţirea pe sexe (49,2%
bărbaţi şi 50,8% femei). Totodată, populaţia Văii Jiului reprezintă aproximativ o treime din
populaţia judeţului Hunedoara. Structura procentuală pe etnii se prezintă astfel: români –
91,19%, maghiari – 7,40%, rromi – 1,34%, germani – 0,37%, alte etnii – 0,26%.
Este important de observat că deşi populaţia Văii Jiului este un amalgam care a avut ca şi
cauză industrializarea, totuşi s-a păstrat diferenţierea pe cele două mari categorii: locuitorii
băştinaşi (momârlanii) şi cei care sunt de provenienţă din alte zone ale României (numiţi
peiorativ „barabe”).

Momârlanii
Momârlanii reprezintă populaţia românească băştinaşă existentă de mult timp în Valea
Jiului. Explicaţiile istorice sunt neconcludente. Se presupune că aceştia ar fi urmaşii direcţi ai
dacilor, dar această explicaţie este destul de puerilă dacă ţinem cont de sinteza populaţiilor
care au conlocuit aici timp de mii de ani. O rădăcină directă, ca descindere din daci, este
imposibil de determinat. Denumirea de „momârlan” este relativ târzie, probabil după anul
1840 sau chiar 1870, când începe o exploatare mai intensă a cărbunelui. Numărul
momârlanilor nu se ştie cu precizie pentru că nu există un recensământ pentru aceasta, dar
este estimat între 10.000 şi 20.000. este posibil ca termenul de „momârlan” să provină din
cuvântul maghiar maradwany13, ceea ce ar reprezenta urmaşii dacilor. Cuvântul unguresc a
fost transformat în „momârlan” prin deformare de către băştinaşii care nu ştiau maghiară.
Există două tendinţe în interpretarea termenului: o tendinţă de a-i da o încărcătură istorică
pozitivă, cu trimiteri la străvechii locuitori ai Daciei; o tendinţă peiorativă, prin care se
urmăreşte sublinierea lipsei de civilizaţie a cestora (momârlan însemnând un om înapoiat).
Aşa cum rezultă din diverse surse, Valea Jiului a avut locuitori puţini, fiind o zonă mai
sălbatică. De-a lungul secolelor, în Valea Jiului s-au refugiat români din zona Gorjului,
Haţegului, Sibiului, Bradului. Acest proces s-a petrecut înainte de dezvoltarea mineritului.
Refugiul s-a datorat exploatării turceşti, maghiare sau austriece, dar şi prin fuga de lege (în
cazul hoţilor de vite)14. Valea Jiului a constituit, în acest sens, un loc în care oamenii erau mai
liberi decât în alte părţi ale României. Cu timpul s-a realizat o sinteză care reprezintă un
anumit tip uman, cel al momârlanului, chiar dacă acesta s-a pervertit foarte mult din cauza
schimbărilor istorice mai mult sau mai puţin recente. Nu mai putem vorbi azi de un momârlan
„pur” pentru că majoritatea familiilor de momârlani au avut angajaţi la minele din Valea
Jiului, ceea ce a dus la amestecul de tradiţii şi obiceiuri. După regresul mineritului produs din
anii 1990 încoace, mulţi dintre cei disponibilizaţi din cadrul mineritului s-au reîntors la
vechile ocupaţii legate de agricultura montană. Există însă şi un număr destul de important
care au plecat peste graniţele ţării.
Pentru a determina ce a mai rămas din vechile tradiţii şi obiceiuri ale momârlanilor am
realizat mai multe cercetări cu caracter socio-antropologic. Prima dintre acestea s-a desfăşurat
în anii 2005 şi 2006. Titlul proiectului: Determinarea valorilor culturale, etnografice,
istorice, turistice aşa cum apar acestea în mentalitatea populaţiei din zona Oraşului
Uricani şi în documentele referitoare la această zonă. Ţinta finală a acestui proiect a fost

12
Ibidem.
13
Petre Gh. Făgaş, Localitatea Uricani din Valea Jiului – vatră de trăire românească, Editura Matinal, Petroşani,
2000, p. 66.
14
Dr. Jacob Radu, op. cit.
acela de a determina situaţia reală a tradiţiilor şi obiceiurilor. Pe lângă chestionarul de tip
sociologic, aplicat pe un eşantion de 600 de persoane, am folosit şi observaţia participativă.
Au fost investigate cinci familii de momârlani care sunt reprezentative pentru zona Uricani şi
a Văii Jiului. Pentru această investigaţie, în fiecare familie a fost găzduit câte un student timp
de două săptămâni. Studenţii au alcătuit note zilnice cu privire la viaţa concretă a acestor
familii, în care au fost descrise toate activităţile în desfăşurarea lor. Ca instrumente, pentru o
bună desfăşurare a activităţii de cercetare, au fost folosite următoarele: Fişa care cuprinde
datele despre familie şi gospodărie, Fişa individuală, Cerinţele pentru întocmirea notelor
zilnice de teren.

CASETA
Cerinţele pentru întocmirea notelor zilnice de teren:
1. Observarea atentă a principalelor activităţi din gospodărie desfăşurate de-a lungul
unei săptămâni.
2. Notarea imediată sau la scurt timp a celor observate în fiecare zi.
3. Se vor nota numai aspectele considerate semnificative.
4. Notele vor reda exact evenimentele menţionate, iar posibilele comentarii se vor face
la final.
5. Aspectele avute în vedere sunt de următoarea natură:
- activitatea economică, muncile în gospodărie (gătit, spălat, îngrijirea animalelor,
cultivarea plantelor în grădina casei, activităţi economice în afara perimetrului
gospodăriei, reparaţii ale casei, ale gardurilor etc.);
- modul de organizare a muncilor;
- activitate spirituală (mersul la biserică, închinatul înainte şi după masă, lecturi,
munci artistice, se vor culege de la membrii familiei date despre folclorul local);
- aspectele igienice;
- aspectele morale şi cele care ţin de relaţiile în familie;
- aspectele estetice (ţinută, plăcerea pentru frumos);
6. Informaţiile diverse obţinute prin observaţie se vor completa cu informaţiile
obţinute direct de la membrii familiei.
7. Observatorul va fi deschis discuţiilor cu membrii familiei, dar va păstra raporturile
necesare unei bune observări, fără a se implica emoţional prea mult, fără a arăta o
superioritate a cunoştinţelor şi fără a pune în discuţie aspecte ideologice.
8. Observatorul trebuie să fie imparţial şi să nu intervină sub nici o formă în
structura obişnuită a activităţilor, la care va participa în măsura în care consideră că
este necesar pentru o mai bună obţinere a informaţiilor (trebuie să câştige încrederea
membrilor familiei). Sub nici o formă să nu influenţeze părerile subiecţilor.
9. Principalele observaţii să fie orientate spre aspectele cu semnificaţie antropologică
şi sociologică.
10. Observarea subiecţilor să fie una completă, da să se extragă doar informaţiile
necesare scopului acestei cercetări: în principal să se observe în ce măsură familia mai
păstrează tradiţiile şi obiceiurile locului. Se va face un posibil inventar al acestor tradiţii,
aşa cum sunt ele percepute de membrii familiei.

Pe baza notelor de teren ale observatorilor, dar şi din cercetările ulterioare care s-au
desfăşurat în anii 2007, 2008, 2009 şi 2011, am ajuns la următoarele aprecieri cu privire la cei
mai vechi locuitori ai Văii Jiului, care sunt numiţi „momârlani”:
1. Viaţa momârlanilor este un amestec de tradiţie şi nou. Ei mai păstrează în folclor, aşa
cum reiese din principalele momente ale vieţii, o bună parte nealterată. Unele cântece şi
tradiţii sunt precreştine. Cu toate acestea, viaţa momârlanului nu mai este una tradiţională.
Creşterea animalelor este în derivă, iar cultivarea pământului sărac s-a restrâns.
2. O zi lucrativă din viaţa momârlanului15 se desfăşoară astfel:
- Trezirea este cât mai devreme, la 05 sau 05,30 în zilele de vară;
- Nu există obiceiul de a mânca aşa de dimineaţă, dar pe parcursul zilei se servesc mai
multe mese care nu au o regularitate anumită;
- Timpul pentru îngrijirea animalelor durează cel mai mult. Majoritatea au oi, dar în număr
relativ mic (câteva zeci, în cel mai bun caz, şi, rar, peste o sută). Schimbările produse după
anul 1990 au făcut ca oieritul să nu mai constituie o ocupaţie fundamentală. Generaţiile mai
tinere nu mai sunt preocupate de muncile tradiţionale. Agricultura este doar de subzistenţă
pentru că rar momârlanii vând produse la piaţă.
- Bărbaţii lucrează împreună cu femeile, dar există în general o distribuire a muncii în aşa
fel încât femeile să facă muncile mai uşoare.
- Femeile, pe lângă alte munci, au grijă de casă. Ele sunt stăpânele caselor şi la propriu şi la
figurat. Ele au grijă şi de holdele unde cultivă legume, porumb sau alte plante furajere
adaptate zonei.
- Consumul de alcool şi mesele grase sunt ceva obişnuit. Alcoolul este obţinut în
gospodăria proprie (ţuica de prune sau din alte fructe) sau uneori este cumpărat din comerţ.
- Ziua de muncă a momârlanului depinde de anotimp. Vara se poate întinde de dimineaţa
până seara la ora 22. Întreţinerea animalelor pe timp de iarnă presupune un mare efort cu
strânsul şi păstrarea nutreţului. Iarna reprezintă un anotimp foarte lung în Valea Jiului, ca în
toate regiunile muntoase, de 6-7 luni. Pe timp de iarnă, viaţa momârlanului este mai liniştită,
dar zilnic trebuie să aibă grijă de animale şi de casă.
3. Locuinţa momârlanilor a evoluat foarte mult din secolul XIX încoace. Se mai găsesc şi
acum câteva case tradiţionale, cum sunt cele de la Muzeul Ţăranului Român originare din
Câmpu lui Neag, dar majoritatea au dispărut. Timp de multe secole, momârlanii au locuit în
case din lemn (lemnul de brad era principalul material de construcţie) şi din piatră. Aceste
case aveau de cele mai multe ori o cameră cu o pivniţă. Dezvoltarea mineritului a dus la
schimbarea tipului de locuinţă, fiind construite locuinţe moderne, în care sunt folosite ca
materiale de construcţie cărămida, piatra lemnul, metalul. Cei care mai cresc animale au de
obicei o casa mai mare construită aproape de drumurile principale de acces, dar şi o locuinţă
temporară de vară care este situată în locuri mai puţin accesibile. Aceste locuinţe temporare
sunt construite, în general, ca acum câteva sute de ani din bârne de brad, cu scopul de a
adăposti oamenii şi animalele.
4. În rândul momârlanilor încă mai există un mare respect pentru credinţă. Conform unor
statistici, la nivelul anilor 2005 structura populaţiei din Valea Jiului pe religii era astfel:
ortodocşi – 83,55%, romano-catolici – 5,54%, greco-catolici – 0,90%, baptişti – 0,67%,
penticostali – 2,95%, alte culte religioase – 5,82%16. În ceea ce-i priveşte pe momârlani,
aceştia sunt în marea lor majoritate ortodocşi, foarte puţini greco-catolici şi foarte puţini care
aparţin altor culte religioase.
Ziua de duminică şi sărbătorile religioase sunt respectate cu sfinţenie. În aceste zile mai
ales momârlanii bătrâni se îmbracă în portul popular şi merg la biserică pentru a asculta slujba
preotului şi pentru a se spovedi. Generaţiile mai tinere se diferenţiază însă, amestecându-se
mai mult cu „barabele”. Aceste generaţii nu mai au respectul faţă de tradiţiile arhaice şi nici
credinţa la fel cu cei mai în vârstă. Putem spune că lumea momârlanilor se perverteşte pe zi ce
trece, producându-se dispariţia treptată a tradiţiilor şi obiceiurilor care au făcut ca această
lume să fie aparte. Nimic nu mai poate împiedica dispariţia acestei lumi, dar se pot conserva
câteva valori care au aparţinut trecutului şi pot constitui un reper şi pentru generaţiile viitoare,
15
Am în vedere doar momârlanii care lucrează încă pământul sau cresc animale.
16
Conform Direcţiei Judeţene de Statistică Hunedoara 2005
chiar dacă este doar un reper al memoriei: valorile etnografice şi folclorice, valorile morale
ale unei vieţi creştine autentice.

Minerii şi mitologia mineritului

Când vorbim despre minerii din Valea Jiului, primele imagini care ne vin în minte sunt cele
ale mineriadelor post-decembriste care au avut un ecou internaţional negativ şi au produs mult
rău României. Dar reducerea importanţei socio-economice, culturale şi politice a minerului
doar la participarea acestuia la unele mişcări de revendicare a drepturilor ar fi o mare greşeală.
Pentru a înţelege ce este un miner trebuie să abordăm istoric imaginea acestuia.
O primă imagine este cea a minerului din perioada de început a mineritului. Prin
acceptarea unei munci grele şi periculoase, acesta îşi câştiga o anumită libertate şi scăpa într-
un fel de servituţile unei societăţi în ierarhia căreia el se afla pe ultimul loc. La întrebarea:
cine sunt minerii de la începuturile mineritului din Valea Jiului (secolul XIX şi începutul
secolului XX)? – se poate da un răspuns relativ simplu: populaţia minerească este un
amalgam de etnii (unguri, nemţi, italieni, români etc.). În timp, românii au început să
predomine. Românii erau veniţi din afara Văii Jiului pentru a lucra în minerit, dar s-au angajat
şi din rândul localnicilor (momârlanilor) pentru că mina oferea posibilităţi materiale mult mai
bune decât practicarea unei agriculturi montane de subzistenţă. Cu timpul s-au produs familii
mixte prin căsătoria dintre „barabe” şi „momârlani”. Reticenţele reciproce au fost anulate
parţial în timp, dar există şi azi o imagine negativă a unuia faţă de celălalt.
O a doua imagine a minerului s-a construit în perioada interbelică, când figura acestuia
devine una puternică. Lungul şir de greve pentru revendicările economice şi sociale l-au
transformat pe miner într-un luptător veritabil. Munca în mină a început să fie privită cu
respect, chiar dacă cerea mereu sacrificii de vieţi omeneşti.
O a treia imagine a minerului se constituie în anii socialismului. Ele face parte din clasa
muncitoare care, conform sloganelor Partidului Comunist Român, era clasa conducătoare.
Figura minerului devine foarte puternică şi reprezentativă pentru economia şi societatea
românească. Pentru că Valea Jiului a continuat tradiţia luptelor greviste, chiar dacă la un nivel
mult mai redus faţă de perioada interbelică, nu oricine ajungea miner. A existat un permanent
control al securităţii asupra minerilor, dar acest control nu a putut împiedica unele evenimente
nedorite de partidul-stat17.
O a patra imagine a minerului este cea post-decembristă şi care este deformată printr-o
politică de stat. În mod paradoxal, minerul este suprapus cu un rău care trebuie eliminat.
În urma cercetării temei cu privire la imaginariile antropologice în Valea Jiului post-
comunistă am ajuns la următoarea concluzie: în Valea Jiului, cu toate schimbările radicale
care s-au produs în perioada postdecembristă, figura localnicilor, numiţi, peiorativ sau nu, şi
momârlani, rămâne încă destul de puternică. Aceasta este dovada ca Valea Jiului mai
păstrează încă autentice valorile trecutului.
O a doua concluzie este că imaginea minerului a suferit în perioada postdecembristă
transformări negative din cauza impactului internaţional al mineriadelor, dar şi din cauza unei
politici de stat antimuncitoreşti.

ION HIRGHIDUŞ este conferențiar în cadrul departamentului de Științe

Socio-Umane, Facultatea de Științe a Universității din Petroșani.

17
Aşa cum este greva minerilor din 1-3 august 1977, una dintre mişcările cele mai puternice de contestare a
comunismului din România.