tolle lege 1

Ioan Es. POP

greaţă la mal
poate să nu fie acesta chiar sfîrşitul, dar istoria e gata.
mai mult ca în alte dăţi, vărul gore umblă prin ogradă
cu mîinile la spate, dă din cap a lehamite.
să culeagă porumbul cine-o vrea. a fost parcă prea mult soare
ca să se coacă la fel ca pe vremuri.

ar fi mai bine pentru el şi ai lui

să meargă la dentist şi să-şi scoată
puturoasa de măsea care-l bate de pat toată noaptea,
numai că ziua uită şi măseaua nu-l mai doare
şi, desigur, ăsta nu-i un gest cu care să întîmpini sfîrşitul.

poate mai bine ar fi să se întoarcă în casă

şi să facă iar scandal că nu-şi găseşte proteza,
dar acolo zumzăie copiii iar nevasta îl spurcă.
nu, nu, dacă s-ar întoarce
ar găsi la uşă un mare rahat
pe care l-au lăsat cei de dinainte
şi pe care el nu l-ar putea spăla
nici într-o mie de ani de azi încolo.
poate să nu fie acesta chiar sfîrşitul, dar istoria e gata.

şi nu copiii contează acum, nici părintele

care zice că după ce mori nu mai mori,
ci gore, care aşteaptă să se termine istoria
măcar cu o zi înainte de-a muri el,
să scape măcar o zi de nevasta prea răbdătoare,
de popă şi de copiii prea mici.

strada londra nu mai dă-n strada paris ca pe vremuri,
aşa e-n pustiu, nisipul schimbă graniţele mereu.
în ce paradigmă am fi trăit acum dacă europenii
nu şi-ar fi întipărit-o pe-a lor peste tot?
ar mai fi dumnezeu mort? am mai clama sfîrşitul istoriei?
să vedem: s-ar mai plimba gore toamna cu mîinile la spate
fără alt viitor decît trecutul său şi al unei seminţii aidoma lui?

cum am gîndi dacă ar fi biruit aici

civilizaţia neagră şi densă a africii?
dacă o civilizaţie – alta – ar fi găsit celălalt drum?
am mai fi dat de tot atîta moarte?
de tot atîta spaimă şi dezgust?

nu ştiu, dar pielea albă are gînduri negre,

iar gore nu greşeşte deloc:
nu culegi porumbul cînd vremea e pe sfîrşite –
de la un înalt grad de lehamite încolo,
la fel ca de la un înalt grad de civilizaţie,
destinul nu mai prezintă interes.

odată ajuns aici, timpul face o buclă
şi te-nconjoară cu graţie. în locul cavalcadelor şi al
alergăturii cu răsuflarea tăiată pînă la capătul străzii,
unde nu te-aşteaptă decît groaza
că urmează alte străzi după care trebuie să alergi,
în locul lor şi al tuturor lucrurilor
fără de care pînă mai ieri ţi s-a spus că nu vei supravieţui,
vine acum această buclă suavă
şi-ţi zice: a fost destul, prea destul,
alergarea putea să-nceteze de mult.
dar pentru că trebuia să consumi o anume energie,
numai pentru că trebuia s-o consumi,
te-am lăsat să te zbengui,
2 tolle lege
să crezi că ar putea să conteze vreodată
dacă pierzi sau cîştigi.

odihneşte-te, dar nu te mai osteni

să te pui în genunchi,
te-ai rugat îndeajuns.
dacă s-a auzit, s-a auzit.
dacă nu, pînă astăzi
toţi s-au rugat în zadar.

vei învăţa că acesta e capătul,

deşi nu e capătul,
o buclă nu are capăt,
numai că aici te vei uşura de multe
cu speranţă minimă, ba chiar
fără speranţă – deşi nu poţi duce încă aşa ceva.

aici laşi jos totul sau aproape totul.

după muncile tale meriţi această odihnă,
măcar pînă dau o raită prin anii tăi
deosebit de nefaşti,
prin micul ev mediu şi prin antichitate –
eşti singurul viu între aceştia toţi:

ce cadou mai măreţ decît

să ţi-i aşez la picioare de-a valma
pe sofocle şi pe herodot,
pe augustin şi michelangelo,
pe napoleon şi pe marx?

cu tine, cel mai neînsemnat dintre muritori,

închei în triumf ceea ce aveam de închis –
netotule, calci pe cadavrele mai-marilor lumii,
am înaintat pînă la tine numai ca să te prind viu,
să-ţi arăt pe cîte capete încoronate poţi călca
şi cît de important e faptul că mai eşti în viaţă,

dar nu pentru a face mai mult,

nu pentru a pune mîna pe imperii,
nu pentru a fi iubit şi înţeles,
ci doar ca să pricepi că sfîrşitul n-are
nevoie de eroi, ci de netoţi ca tine,
care nici nu trebuie să înţeleagă,
nici să se facă-nţeleşi.

ceea ce se numeşte viaţă nu e pregătit să dureze.

acum poţi deschide ochii, suntem în cu totul altă parte,
eu sunt o simplă buclă, tu – un simplu bărbat.
vezi cît de uşor a fost timpul
şi ce uşor s-a-ncheiat?

pace în pîntece, unde părinţii noştri au umplut cu mămăligă sperînd să-i înfunde bolboroselile, să înmormînteze
valurile de frig ce veneau dinspre tălpi şi să oprească leşia spurcată a necredinţei. pace în pîntece, de unde pornesc
abaterile filosofilor şi răscoalele mujicilor. pace în pîntece, de unde izbucnesc războaiele mari, pace în pîntece, unde se
nasc icnetele desfrînării şi fumurile gîndirii abstracte. pace în pîntece, de unde se scurg malformaţii şi pruncii sfinţi,
pace în pîntece, de unde, dacă nu ieşi, scapi pentru o vreme, şi pace în pîntecele în care dacă nu intri nu trebuie să ieşi.
pace în pîntece la răsăritul soarelui, cînd, odihnit, îşi duce oasele la lucru, pace în pîntece după asfinţit, cînd se
întoarce cu măruntaiele ferfeniţă la odihnă. pace în pîntece cînd dă pe gură ce nu poate da prin dos, pace în pîntece
cînd se lipeşte de coaste, pace în pîntece cînd se umflă şi crapă.
pace în pîntecele celui care-şi face rugăciunea cu maţele goale şi pace în pîntecele celui îmbuibat, pace în
pîntecele celui care a lăsat otrava să urce la cap, pace în pîntece pentru că, dintotdeauna, doar în pîntece nu e pace şi
din fermentaţiile lui nimeni nu iese curat.
pace în pîntece, de unde se nasc marile religii, pace în pîntece, unde mulţi strepezesc şi se uscă, pace în pîntece,
unde niciodată nu e pace, pace în pacea-n care pace nu e, pace acolo unde fără pîntece nu e pace şi pace acolo unde
pîntece nu e.
pace aşadar la răscruci, pace la întîlnire şi pace la despărţire,
noul război al pîntecelui se apropie, noile lui păci de asemenea. pace păcilor care urmează, pentru că nu-s decît păci
ale pîntecelui, pace căci pacea e doar război răsturnat, pace păcilor şi pace pîntecului, din care pacea nu poate porni.
 editorial 3

Alexandru VLAD

Război şi pace, patru volume

S-a putut vedea, în ultimii doisprezece ani, printre altele, cum scriitorii rataţi au fost irepresibil atraşi spre
politică. Avem şefi de partide, prefecţi, parlamentari, pe care înainte vreme îi chinuia un talent literar de mai mică sau
mai mare anvergură. Multă vreme au fost trataţi cu prezumţie de talent, până când domniile lor s-au repliat, au
profitat de bruma de popularitate pe care o aveau şi au intrat cu aplomb în câmpul ceva mai profitabil al politicii. De
aici, bucurându-se în scurtă vreme de ceva bani şi putere, au mai continuat uneori să ne bombardeze cu producţiile
lor mai noi sau să-şi le reediteze pe cele mai vechi. În condiţii grafice şi tipografice mai bune. Greu de stabilit dacă
aceste acte erau (şi mai sunt) politice sau literare, pentru prelungirea unei glorii şi a unui mandat ambiguu. Probabil
încearcă să demonstreze, lor şi altora, că sunt oameni cu aceleaşi seturi de valori perene.
Un purtător de cuvânt prezidenţial este un personaj oarecum de trecere: a fost jurnalist, scriitor, scenarist,
purtător de cuvânt şi apoi şi-a publicat memoriile politice, care dacă nu-i aduc prea multă glorie (şi nici prea multă
onoare) poate că-i aduc bani, de care se pare că are din ce în ce mai multă nevoie. Spunem personaj de trecere
pentru că se pare că trebuie să ducem constatările mai departe şi să recunoaştem că şi politicienii rataţi sunt din ce
în ce mai mult atraşi de literatură. Găsesc aici o consolare. Trebuie să admitem că fostul prim-minsitru Vasile ne-a
dus o clipă de nas: a scos un volum de versuri, apoi un roman, ne-a luat cum se spune pe departe. S-a prefăcut o
clipă că devine literat. Apoi a revenit la ceea ce-l durea şi ne-a servit un tom destul de gros şi destul de scump, scos
la o editură care până mai ieri ne onora doar cu filosofi, în care ne explică prin ce a trecut persoana sa în intervalul
când noi l-am crezut cocoţat tocmai pe creasta valului puterii. Deci eşecul politic este explicat prin mijloace literare.
Apoi a venit la rând însuşi fostul preşedinte Emil Constantinescu, care a stârnit o adevărată furtună cu
memoriile sale de peste 3200 de pagini. Probabil a început să le scrie de pe când era la Cotroceni, şi asta ar explica în
parte ineficienţa lui ca preşedinte şi promptitudinea lui ca autor. Titlul este „Timpul dărâmării, timpul zidirii”. Adică
un fel de „Război şi Pace”. O tetralogie scumpă la plătit, lungă la citit.
PSD a reacţionat urgent, adică ziua următoare după lansare, deşi nu se putea citi această carte într-o zi, decât
eventual dacă fiecare membru de partid ar fi lecturat o singură pagină. Dar se vede că acest partid este încă foarte
sensibil la prezenţa lui Emil Constantinescu, omul care, orice s-ar spune, i-a întrerupt eternitatea. O armată de
secretari de stat au dezavuat punctual, fiecare la capitolul ce-l privea, cifre şi remarci din textul abundent. Apoi au
urmat, peste încă o zi, foştii colegi ai fostului preşedinte (Lupu, Ciorbea etc) care au dezavuat şi ei câte ceva din ce
rămăsese necontestat de ceilalţi.
Noi nu vrem să facem o cronică literară acestei cărţi, despre care avem îndoieli că se va bucura de atenţia
(nemeritată şi aceasta) de care s-au bucurat, să zicem, memoriile lui Winston Churchill. Dar ne intrigă faptul că astfel
de certuri şi poliţe din lumea sublunară a politicului trebuie neapărat să se prelungească printr-un război de librărie.
E o gâlceavă. Pentru că pentru aceşti oameni cărţile nu sunt altceva decât arme prin care se pot prelungi bătălii altfel
declarate pierdute. Le-a mai rămas umoare.
Politicieni care au avut o vreme pârghiile puterii, pâinea şi cuţitul, pe care le-au schimbat la ananghie cu
stiloul cel mai obişnuit, cred că prin cărţi ne pot convinge de ceea ce nu ne-au putut convinge câtă vreme au fost la
putere. Pentru că nici pe departe nu pare a fi vorba de nişte documente oneste, scrise doar pentru a rămâne o
mărturie şi a lumina mai bine intervalul mandatat.
Noi am aşteptat la momentul potrivit de la ei soluţii, ei ne dau acum literatură. Şi nu orice fel de literatură, ci o
literatură justificativă, şi uneori chiar vituperantă. E o revanşă pe care şi-o iau, o încercare de-a se explica în faţa
celor pe care i-au dezamăgit. Se fac şi dezvăluiri aici, nu totale – desigur, mai trebuie păstrate nişte arme – care n-ar
mai fi necesare dacă politica românească s-ar face de la bun început într-un mod mai transparent. În aceste cărţi
politicienii plătesc poliţe restante, îşi iau revanşa asupra realităţii, arată cu degetul şi deconspiră Şi câtă vreme va
mai trece până când ni se va spune că ei de fapt se întreţin din drepturile de autor, cum am mai auzit despre alt
politician al vremurilor apuse?
Probabil politicienii aceştia nu ştiu încă ceva ce nu mai e de multă vreme o necunoscută pentru nici un scriitor
adevărat – faptul că actul de-a scrie o carte înseamnă astăzi tot mai puţin. Chiar şi acum, când au pierdut aproape
tot ce aveau, scriitorii tot mai sunt uzurpaţi.
Probabil ca să se justifice în faţa Anei Blandiana şi a poporului român, şi ca să-şi găsească pacea, Emil
Constantinescu a scris această carte, care arată pe dinafară ca O mie şi una de nopţi. Doar că pacea cu sine poate
însemna uneori război cu restul lumii. Cât despre toţi aceşti scriitori de ocazie nu le putem spune altceva decât că,
să nu se iluzioneze, un eventual destin literar se poate pierde în politică, dar ceea ce au pierdut cu mijloace politice
nu vor recâştiga niciodată cu mijloace literare.
4 carmen saeculare
Gheorghe IZBĂŞESCU cît lămpaşele bidiviului ce-l călăresc
pe frunte i s-au aprins cu forţa lor mecanică.

Deoarece a venit timpul ca arhivele de duminică

să-şi întocmească ierarhiile
în marile ospicii, construite din flăcări.
Şi documentele de familie ca un ghepard stau la pîndă
lipindu-şi urechea caldă de feţele trupului meu.

Că între zidurile teribile s-a născut copilul

plin de îndrăzneală, căpitanul bătăliei de recuperare.
Pe care nu trebuie să-l deconspir adversarilor
cu morţii lor căzuţi din cer, ce vor învia şi curînd.
Cît scandaloşii goliarzi cred că exactele morminte
Arhivele de duminică sînt conturile îmbelşugate ale Băncii Comerciale,
cît în săptămîna patimilor, inimii, i-am descheiat
I. Uitarea se reconstituie
toţi nasturii secreţi de la tunica socială.
Azi trec din odaie-n odaie şi-mi număr,
IV. Altarul de sacrificiu
în oglinzile mute, chipurile preţioase
ce le-am avut înainte de naştere.
Deşi, totuşi, mă întreb: Dacă ierarhiile
Să văd în cîte lucruri din preajmă,
îmi vor schimba cu ceva destinul.
ridicîndu-le vălul, imaginea lor se arată.
Dacă prezicerile lor vor purta.
Cu substanţa bărbătească, biciuită de fauri,
armuri de aur printre cărămizi
printre dantele de ceaţă prin porturi.
Dacă vor mai sluji la ceva vorbele spuse,
întîmplările din pecetluitele scrisori.
Iar de-ncerc să scot masca textelor,
să le contemplu faţa adevărată, un pur limbaj se-nfiripă.
Ştiu, inima sub vraja lor nu va benchetui
Şi din sucul duşmănos al memoriei un spiriduş
în grădina nimfelor cu gutui şi rodii.
mă avertizează să nu rîd de duhul aprig al zeului
Poate doar la flacăra uniunii e ceea ce am pierdut
ce de mic m-a luat în stăpînire cu febra din aşternuturi.
umbre vor tremura printre nepăsătoare şovăiri.
Încărcînd zorii drumului tot mai mult de doctrine.
Dar, oricum, galopul bidiviului nu mai poate fi oprit
Pentru că între obiectele din cameră
că pentru altarul de sacrificiu mama
mintea să odihneşte dar trecînd pragul uşii-n afară
şi-a procreat scribiul, după porunca zeului.
repede se ascute, să intre în acţiune.
Doar atît, că de-acum încolo tot mai des
Să evite căderea-n istorie, cînd în ea descopăr:
i se va trîmbiţa neruşinat numele, fără vreo legătură
Fosfor şi epifanii. Fosfor şi eoni.
cu inima şi bucuriile buimace ale vieţii.
Şi actele de moştenire vor înfrunzi în buzunare străine.
II. Clipa ferestrei
Evoluţia cuvîntului
Cînd începe călătoria de deşteptare a simţurilor
pentru confortul spiritului, nu al cărnii,
Dărîm zidurile care s-au înălţat între mine
vine clipa ferestrei să pot privi prin geamurile
şi restul lumii cît în taină
din creier: priveliştile neidentificate de pupile.
mi-am pregătit revelaţiile din evoluţia cuvîntului.
Să pot privi energia ce ia forma unei cupole
Soarele deja-şi sună clopotele de alarmă.
în care ascult zgomotul craniilor vechi
Inscripţiile de pe stînci catalaunice
alunecînd din nisipul clepsidrei, pentru că
au şi devenit o vînătă năvală de oracole sugrumate.
deasupra ochilor e învelişul cunoaşterii.
Lyrele dezgropate au coardele rupte şi un ochi grozav
ca o vită înjunghiată mă aţinteşte din pieptul lor.
III. Arhivele de duminică
Dărîm zidurile înălţate între mine şi restul lumii
Luna şi-a îmbrăcat haina de-argint a misterului
căutînd printre cărămizi fiinţele sacrificate
să nu confund zidurile, între care voi intra,
ce-şi duc cu demnitate capetele în palme.
cu crîşma unde se bea sînge de femei, în loc de vin.
Unde moartea, neagră porumbiţă, mă ademeneşte
 carmen saeculare
Dar nu ele mă înspăimântă, ci limbile moarte
Ce-mi fac semne din guri că le-am despărţit. de cuvinte.
Ce-mi fac semne că vor din nou să vorbească.
Vai mie, însă darul mi se retrage din trup,
legănîndu-şi frînghiile criminale,
cu un total dispreţ privindu-mă, neputiincios şi mut.
Tînjind după imnul lui Homer
Nimeni nu mai încearcă azi să tragă vîna de bou
a arcului lui Ulise
pe cîmpiile visului, supte de uragane.
Iar demnitatea tremură ascunsă în peşteră de cînd
gărzile ei au încheiat cu bancnotele un pact secret.
Dar fîntîna părăsită ce mi-a fost dată-n pază
cu ghizdurile ei m-apasă şi izvoarele de dedesubt
pe sub pămînt colindă înfrigurate pentru o altă
ieşire la suprafaţă, tînjind după imnul
lui Homer ce-aşteaptă să fie redescoperit.
Ca noii aezi să-i pipăie fiinţa sălbatică,
siguri de ei, să ştie ce-au mîine de făcut.
Mica fugă de realitate
Ah, mica fugă de realitate şi păcatele nedovedite
cum s-au înfrăţit să dea naturii una peste bot,
să nu se mai fandosească în turnul raţiunii
cu păsări beligenrante, gata prostituate şi harpisite.
De-aceea sintagmele nu-l mai ajută pe scrib
să-şi întreţină gloria, cît el nepăsător
în casa visului stă ca într-o fortăreaţă.
Urmărind izmeneala şchioapelor amintiri
ce luptă să-şi apere existenţa ameninţată de uitare.
În timp ce pînă şi morţii din cimitire strigă
că vor galoane, stipendii graase din visteria naţiunii.
Lăbărţându-şi faţa pe ecranele TV încă din zori
Pînă ce miezul nopţii-şi sărută discursul moştenit pe gură.
Chiar pînă şi pruncii se vor născuţi direct magnaţi,
părinţii să şi-i smulgă din ierarhii inferioare.
Minunatele oracole
Vine încetişor spre pieptul meu o femeie.
O mică Evă precoce cu strategeme bine însuşite.
Cu o mie de ochi, cu o mie de braţe,
cu o mie de sîni, cu pîntecul un azil de copii.
Ca să depind de cercul involt al rochiei ce-o poartă.
De dungile părului răvăşit ademenitor,
de buzele eclatante, încărcate cu eufemisme.
5
Aş zice, o dimineaţă normală, după micul dejun.
O voluptate ce-n destinu-mi ar vrea să triumfe.
Să lase urme durabile exact cum se cuvine.
Dar minunatele oracole, paznicii apartamentului meu,
se tot socotesc: Dacă gura Evei, vorbind
e pe măsura gurii lor, cu flacăra deplină,
şi povestea se va depăna cu toate trofeele la vedere.
Portrait d’une femme
Lumina a amuţit pe trupul precoce al Evei.
Lucrurile trecătoare, rătăcite prin oraş,
şi-au pus microfoanele la gură, pentru că
au şi ele ceva de spus, închipuidu-se veşnice.
Au şi ele cămări subpămîntene cu uşi secrete.
Lumina a amuţit privind umerii dezgoliţi
(ca nişte scoici de aur), părul tăiat scurt pe frunte,
strîmtorile rîului ce trec printre picioarele ei
ca nişte juvaiere albe, de fac străzile geloase.
Pomii de deasupra noastră sînt apucaţi de ameţeala beţiei.
Lumina a amuţit pe trupul precoce al Evei
aruncînd-l pe raze, în sus, către nori.
O scrisoare expediată de primăvară? Vom vedea!
Că nu ştiu dacă e cazul să-ngenunchez la picioarele ei.
Că nu ştiu dacă e cazul să cobor spre corabie.
2
Tiresias, de ce m-ai adus la acest ţărm de-ntuneric?
Să-mi spui c-aici au fost sfîrtecaţi mulţi bărbaţi
cu lănci de bronz în turnituri? Cadavre pentru mirese?
În cumpăna mea se resfiră muşchii firmelor de aluminiu.
Din spatele unui tufiş, Trotuşul ne judecă scena la rece.
3
Fără ca nimeni să i-o ceară, un val nelămurit
a smuls nimfa din nori, aducînd-o iar pe pămînt:
ghinion ne-ntîrziat?
«Oricum, Oneştiul are de-acum o fiinţă în plus
de care trebuie să ţin seama», zice convins tebanul.
Strădania mea însă e alta acum: să văd cum umblă
ceva nemişcat, un zid sau o statuie chiar.
Dar fără să fie rudă cu cei aleşi din Olimp,
mai degrabă cu cineva care seamănă cu oricine.
6 carmen saeculare
4 În culcuşurile vii
“Da, o iluzie venită să te pîndească, zice şi zefirul,
dar fii atent să nu-ţi taie mîna cu care scrii”.
«Chiar aşa? Hohotea mica Evă, chiar aşa? Ca la drumul mare?
Am doar două săptămîni de vacanţă şi vrei să ne certăm?»
Şi-şi ţinea strîns fusta cu palma să nu i-o sufle vîntul,
ca pe-o velă.
Corabia să nu pornească val-vîrtej, pe Trutuş, în jos.
Depărtare de bronz
Pajiştea asta nu e ce-ţi închipui, altfel
Mîţa Sara n-ar fi venit aici să se joace
cu lanterna ta, mică Evă, chiar
e o prostie să-ţi închipui aşa ceva.
Pajiştea asta e centru paharului cu vin
cu care faci zilnic, în apartamentul meu,
trafic de conştiinţă, mică Evă.
Meditînd întunecat; cum să te lupţi
cu propriile-mi gînduri,
cu părţile lui plastice şi străine
ce stau între noi ca o depărtare de bronz.
Somnul oraşului
Doarme în mine oraşul cu somn trainic, doarme.
Şi paloarea viciată i-o aud uneori
tropotindu-şi prin mine copitele incendiate
să-mi uit viaţa: o zi, un an sau pentru totdeauna.
Doarme oraşul şi mă tem să-l trezesc
deşi cîte-o fereastră deschisă
poate mi-ar aduce o oarecare mîngîiere.
Sau chiar rîsul copilului drag al iubirii.
Care nu mi-ar împietri voinţa şi miracolul
mi-ar tresări în braţe, fără perucă şi mască.
Desigur, dac-ai fi aici cu mine, mică Evă,
şi nu în vacanţă la bunici, m-ai sprijini
cu intuiţia ta şi două lumi aliate ar fi o garanţie.
Iar ţipătul n-ar mai rămîne din nou descumpănit.
1
Poate m-am abandonat şi eu prea mult iubirilor, poate
am încercat experienţe erotice nu din vanitate.
Căci cunoscîndu-le anatomia, îmi ziceam, jugla
demonilor din mine-ar fi mai evidentă ca s-o vindec.
Ciudat însă, nu carnea a hălăduit în valea de aur
cu zvelt şi încordat chip de un verde aprins.
Ci clovnii minţii, conturul lor ferm,
Pe care Eva precoce ca o bibliotecară scandalizată
i-a clasat în sertăraşe, plină de represalii.
Încît mă mir şi eu că, deşi zeiţele s-au dus,
trupul lor în mine e zidit mai cu temeinicie
în culcuşurile vii, unite-n tunet.
De-aceea-n pieptu-mi furtuna e ca la ea acasă.
2
Dar topită de căldură, cu îmbrăcămintea
aruncată pe fotolii, Eva precoce e geloasă
în soarele de iulie şi-mi interzice
să mai calc prin amintiri, cu fălci înspumate.
Încuindu-mi sertăraşele cu zgomot înfundat.
Şi-acum toarce lăuntric cu pisica Sara în braţe,
amîndouă, leneşe, cu părul negru şi lung,
ca o colină siberiană intrată-n timp pe totdeauna.
Sub bolta dormitorului gîndindu-se
că, totuşi, iubirea ei casnică pentru mine
e mai presus decît, în pieptu-mi furtuna.
(Din volumul în pregătire «Arhivele de duminică»)
 vieþi paralele
Mircea IORGULESCU
Anonimul elveţian
Plecarea lui Panait Istrati în Elveţia, în primăvara
anului 1916, are un aspect precipitat. Poate fi o fugă, o
trîntire exasperată a uşilor sau prinderea unei ocazii
neaşteptat ivite. Poate fi şi o misiune cu caracter urgent,
primită peste noapte.
La 2 martie, el îi scria lui C.Dobrogeanu-Gherea
spre a-i cere, nu era de altfel pentru prima dată, un ajutor
bănesc (« fac din nou apel la filantropia d-tale»). Apelul
era motivat prin lipsa de mijloace necesare întreţinerii
fermei de porci înfiinţate cu un an înainte. Voia, explică
Istrati, să iasă « la ţară, lîngă Brăila, cu nişte rîmători, al
căror număr, deşi redus astăzi, totuşi ar mai putea forma
un oarecare mijloc de trai, dacă aş avea ce trebuie ». Şi îi
trebuiau bani. Cererea lui Istrati nu era deplasată, în epocă
Gherea avea şi rolul unei bănci de credite nerambursabile
pentru mulţi socialişti şi nu puţini scriitori aflaţi la
ananghie. Fostul imigrant evreu venit din Rusia cu ce-
avea pe el şi devenit patriarh al socialismului românesc şi
totodată una dintre marile figuri ale criticii literare din ţara
de adopţie era şi un foarte prosper patron de mare restau-
rant. In tradiţia şi în condiţia obişnuite literatului autohton,
mereu înclinat să-şi plîngă singur de milă şi să smulgă de
la oricine un pic de compasiune, Istrati se vaită, fireşte, de
boală şi sărăcie (« Sînt bolnav, tuberculos – aşa cum o
ştiam de mult – şi în neputinţă de a începe campania de
lucru a sezonului ce vine »), ceea ce nu-l împiedică să
destăinuie, în aceeaşi scrisoare, că ar fi avut la un moment
dat intenţia să plece în Elveţia. Ar fi fost însă sfătuit să
renunţe la proiect1 . Se răzgîndise într-adevăr la 2 martie
sau doar îşi amînase planul, nu se poate şti. Fapt este că
totuşi foarte curînd, la 22 martie, aşadar după numai
douăzeci de zile, Ministerul de Interne îi eliberează lui
« Gherasim Istrati Panait » un paşaport cu valabilitate de
un an2 . O zi mai tîrziu, la 23 martie3 , Istrati obţinea de la
Consulatul Austro-Ungariei la Bucureşti o dublă viză de
tranzit, valabilă pentru două rute, una prin sudul Imperiului,
cealaltă prin Viena şi Praga. O zi după aceea lua şi de la
Consulatul Germaniei o viză de tranzit, precum şi una de
călătorie (« Bun pentru călătorie în Elveţia ») de la cel
elveţian: pe atunci, deşi Europa se găsea în plin război de
aproape doi ani, formalităţile de obţinere a unui paşaport
şi a vizelor încă erau simple şi lesnicioase, chiar şi pentru
un opozant al regimului, cum era Istrati, ziarist şi militant
socialist cu activitate notorie, tracasat de poliţie, chiar şi
arestat de cîteva ori.
La 30 martie/12 aprilie, Istrati iese din ţară, pe la
punctul de frontieră Predeal, fiind de presupus că îşi
lichidase repede crescătoria de porci de la Brăila şi se
despărţise în grabă de familie (mamă, nevastă), de prieteni
şi de cunoscuţi. Intră în Germania (alesese, prin urmare,
ruta nordică) la 16 aprilie, ia o viză de la Direcţia Poliţiei
din Dresda la 18 aprilie, aici făcînd probabil o întrerupere,
cine poate şti de ce, iar la 19 trece graniţa elveţiană la
Rorschach, un orăşel pitoresc aflat pe malul lacului
Konstanz, îndreptîndu-se, cum i se notează pe paşaport
de către funcţionarii de la frontieră, spre Zürich. Nu se
ştie dacă s-a mai oprit undeva în drum; oricum, a traversat
Elveţia de la extremitatea estică pînă aproape de cea
7
vestică: satul Leysin, unde avea să se stabilească pentru
un an, astăzi o localitate avînd aproximativ 3000 de
locuitori, este aşezat nu departe de oraşul Montreux, la
nici douăzeci de kilometri de şosea de coada răsăriteană a
lacului Leman. Distanţa de spectaculoasa privelişte a văii
Rhonului înainte de absorbirea în lac a apelor fluviului
este încă şi mai mică.
Motivul oficial invocat al călătoriei lui Istrati fusese
de bună seamă starea precară a sănătăţii lui, cel puţin
pentru obţinerea vizelor, de vreme ce, spre exemplu, aceea
de la Consulatul Austro-Ungar era însoţită de menţiunea
« Krankheitshalber – Schweiz » (pe motiv de boală –
Elveţia). In prima lui scrisoare către Romain Rolland, din
august 1919, Istrati mărturiseşte însă că plecase din
România ca pacifist, de teamă să nu fie mobilizat, poate,
dar sigur pentru a nu fi acolo la intrarea ţării sale în război:
« Iată însă că ţara mea se pregăteşte să intre în horă.
Cu toate că nu
eram militar, îmi iau şi eu
măsuri: la 31 martie îmi părăsesc mama
lăsînd-o cu ochii în lacrimi …
de data asta, pentru a nu o mai
revedea ! … şi ajung în
Elveţia, la Leysin »4 .
Intr-o altă scrisoare către Rolland, din 1923, unde
la cererea explicită a acestuia îşi prezintă biografia într-un
mod mai sistematic şi mai precis, Istrati înmulţeşte
explicaţiile plecării din România. Şi-ar fi luat lumea-n cap,
povesteşte el acum, din cauza neînţelegerilor conjugale,
dar a dat voiajului (vacanţei?!) şi un scop medical:
« … fac o asociaţie de
zugravi, pe urmă o crescătorie de porci.
Izbucneşte Marele Război.
Mă cert cu Centrul socialist, situîndu-mă
prea la stînga. Mă căsătoresc
legal în 1915 cu Janeta Maltus,o evreică
inteligentă şi orator socialist
de mitinguri, dar nu şi prea capabilă să
să crească porci. Căsnicie
infernală, şi nu numai din cauza ei. Şi iată
venită ziua grozavă de 30
martie 1916, cînd îmi îmbrăţişez mama
pentru ultima oară, îmi
abandonez nevasta şi peste două zile plec în
Elveţia! Cobor la Leysin
pentru a-mi îngriji pieptul, serios atins»
(prima dată se întîmplase în
1911)5 .
Cîţiva ani mai tîrziu, în 1927, cînd Panait Istrati fusese
aureolat de publicitarul mit al « vagabondului » din
născare, de nimic legat şi gata oricînd să-şi ia tălpăşiţa, el
oferă într-un interviu, marcat vizibil de încercarea de a se
conforma simpaticei legende, o versiune mai voioasă,
săltăreţ-haiducească, a desprinderii de oraşul natal şi a
plecării spre necunoscuta Elveţie. De această dată, la
plecare l-ar fi împins eventuala tristă soartă a porcilor:
« Martie 1916! Războiul e la apogeu. Imi privesc
cireada: patruzeci
de porci riscînd să fie înhăţaţi de români sau de
nemţi. Prefer să-i
mănînc eu însumi. Ii pun pe cîntar: un franc kilul în
viu. Am o mie
cinci sute de lei la buzunar şi la 30 martie, la frontiera
elveţiană,
8 vieþi paralele
primesc în schimb o mie două sute de franci elveţieni.
(…) Mă duc
direct la Leysin, unde trăgea să moară unul din
prietenii mei. Tocmai
salutasem prima ciocîrlie înălţată peste pămînturile
negre ale
întinselor cîmpii brăilene şi iată că eram primit, în
acest început de
aprilie, cu impunătoarele zăpezi de la Leysin-Vil-
lage »6 .
In martie 1916 încă nu se ştia, totuşi, cînd şi de partea
cui va intra România în război, nemţii ar fi putut fi şi aliaţi,
nu neapărat inamici (cum aveau să fie, de fapt, peste cinci
luni, cînd România declară război Puterilor Centrale).
Intr-o altă evocare, din 1933, a evenimentului care
avea să-i schimbe viaţa, Istrati va înlătura însă cu totul
justificarea plecării prin nevoia de a-şi trata boala de piept.
Fugise din România, afirmă el acum, de război, şi se bizuia
pe o cunoştinţă, un « prieten » din Brăila, bolnav cu
adevărat acela, care se afla pe atunci la Leysin:
« Prin martie 1916, simţind că se apropie şi <ceasul
intrării noastre în
acţiune>, cum se scria pe atunci, părăseam ţara, cu
destinaţia Elveţia.
(…) Am ales deci Elveţia, ca insulă cruţată de
Oceanul în flăcări. Şi
am coborît direct într-un sat, de a cărui existenţă
nici nu bănuiam şi
nu e cunoscut în lume decît de medici şi ofticoşi:
Leysin. Eu nu eram
pe-atunci un ofticos care inspiră serioase îngrijorări,
dar aveam la
Leysin un brăilean, bun prieten, om de mare
destoinicie şi greu
îngenuncheat de boală, Pincu Schwartz, depozitarul
Adevărului.
M-am hotărît să mă duc să-i ţin de urît atîta vreme
cît m-or ţine
şi gologanii ce-i aveam »7 .
Această din urmă variantă pare şi cea mai plauzbilă,
în orice caz este de departe cea mai potrivită cu spiritul
obişnuit al plecărilor şi al călătoriilor lui Panait Istrati. Nu-
şi mai găsea, este de imaginat, nici un rost la Brăila,
crescătoria de porci, întreprindere bizară pentru un om cu
firea lui, va fi ajuns repede să-l plictisească la culme. Porcii,
totuşi, îi plăceau, mai mult decît oamenii, cel puţin în acel
moment. « Porcul este un animal mai bine crescut decît
omul, din multe puncte de vedere », îşi va aduce el aminte
de această experienţă în 1927, e curat şi, mai ales, are o
încredere « naivă şi emoţionantă » în om8 . Ca să poată
asigura hrana voracelor patrupede guiţătoare, lucrează
de altfel ca zugrav şi ajunge chiar să ceară bani … din
Franţa, de la parizianul Ionescu9 . Proaspăt căsătorit, cu
Janeta nu se-mpăca defel, dar nu fiindcă mariajul era în
rodaj – odată ajunsă acasă, uneori după lungi turnee
agitatorice prin ţară, de pe la mitingurile unde ţinuse
inflamate cuvîntări, oratoarea socialistă îşi făcea meditativă
unghiile şi refuza cu o îndărătnicie de citadină
neînduplecată să se ocupe şi ea de « rîmători », motiv
pentru cîteodată exasperatul de mofturi şi fasoane soţ să-
i administreze o conjugală chelfăneală. In casă atmosfera
trebuie să fi fost crispată, fiindcă buna mamă Joiţa nu era
şi o bună soacră, ea nu fusese deloc fericită de căsătoria
mult, excesiv iubitului ei fiu cu o evreică10 . Uitase,
pesemne, că ea însăşi îl avea pe Panait de la un grec. In
fine, de « fraţii » socialişti Istrati se îndepărtase, dezamăgit,
iar mişcarea din România fusese adînc zguduită şi ea, ca
peste tot în Europa, de cutremurul războiului. Iar în jur se
vorbea numai şi numai despre iminenţa intrării României
în hora marelui măcel, cu o inconştienţă şi o frivolitate ce
aveau să fie plătite scump11 . Ce altă soluţie mai bună
decît s-o ia din loc avea?! S-o ia din loc, să fugă cît mai
departe, să plece-n lumea largă, să se tot ducă, să scape,
să uite de porci, de nevastă, de mama devenită soacră
poamă acră, de vrajbele « tovarăşilor » de luptă, de lipsa
de bani, să iasă din mizeria banalităţii şi din banalitatea
asfixiantă a mizeriei suportabile, din stereotipiile mereu
atroce ale obişnuitului… Călătoria, orice călătorie,
înseamnă pentru Istrati o promiţătoare alternativă spaţială
opusă înăbuşitorului prezent. E un « mîine » realizabil.
Incotro? In Elveţia!
Fiindcă exista undeva în lume, o ţară liniştită şi
primitoare, « refugiu al tuturor persecutaţilor, de secole
leagăn al păcii şi libertăţii, adăpost ospitalier al libertăţii
de opinie, păstrîndu-şi cu sfinţenie felul său deosebit de
a fi »12 . O ţară devenită în anii primului război mondial
azilul Europei. Pacifişti, revoluţionari, artişti, dezertori,
bolşevici, dadaişti, ftizici, escroci, haimanale, celebrităţi
trecute, prezente şi viitoare, aventurieri, spioni, afacerişti,
urmăriţi şi urmăritori se adunaseră de pretutindeni în
Elveţia acelui timp. « In restaurante, în cafenele, în
tramvaie, pe stradă auzeai vorbindu-se în toate limbile »13 .
De aici pleacă Lenin spre Rusia în enigmaticul vagon
plumbuit, aici, la cabaretul Voltaire din Zürich, inventează
dadaismul poetul român Tristan Tzara, împreună cu un
neamţ şi un alsacian, pe aici trec, fără să ştie întotdeauna
unii de alţii, Troţki, James Joyce, Romain Rolland, Roza
Luxemburg, Marinetti şi atîţia alţii ale căror nume,
deocamdată unele ignorate, se vor încrusta adînc în
viitoarea istorie a continentului şi chiar a întregii lumi.
Aici, în această colcăială, ajunge şi Istrati,
parcă purtat de ciudatul lui destin, care îl face să fie de
faţă oriunde ceva important se petrece.
Fiindcă el ajunge în Elveţia, curioasă coincidenţă!,
exact în zilele premergătoare ţinerii Conferinţei socialiste
internaţionale de la Kienthal (24-30 aprilie 1916), la care
delegaţii socialiştilor români nu au putut participa, din mo-
tive rămase obscure. Sigur este că autorităţile elveţiene îi
interziseseră lui Cristian Racovski, reprezentantul român,
intrarea în ţară. Şi asta deşi principalul iniţiator şi organizator
al conferinţei anterioare, de la Zimmerwald (octombrie 1915),
fusese chiar el, Racovski. Deşi sau pentru că?!
Istoricii consideră că la Conferinţa de la Zimmerwald
au apărut « germenii Internaţionalei a III-a, Internaţionala
comunistă »14 , cunoscută sub numele de Comintern, iar
cea de la Kienthal a consolidat această orientare. Pentru
viitoarea evoluţie a mişcării socialiste şi comuniste
internaţionale, cele două reuniuni din Elveţia au avut rolul
de placă turnantă.
Panait Istrati se va referi şi el la cele două Conferinţe,
ca la repere istorice ale propriei evoluţii. O face la 13 ani după
călătoria care îl adusese la Leysin, şi anume în cartea scrisă
după o altă călătorie, cea în URSS, care va consacra ruptura
dintre el şi bolşevism (sau, mai degrabă, stalinism):
« … apariţia bolşevismului, după Zimmerwald şi
Kienthal, m-a
cucerit prin fermitatea, precizia şi curajul său. Am
aderat prompt,
a doua zi după revoluţia din Octombrie, fără să ţin
seama că mă
 vieþi paralele
găseam pe atunci în Elveţia şi că puteam plăti scump
gestul. Această
adeziune publică se poate citi în dispăruta La Feuille
a viteazului
Jean Debritt, din Geneva »15 .
Şi în această rememorare, ca mai întotdeauna la
Panait Istrati de altfel, exactitatea şi precizia indicaţiilor
cronologice, invocate cu mult aplomb, par mai curînd să
aibă rolul de a conferi o necesară plauzibilitate unei ficţiuni
memorialistice. Conferinţa de la Zimmerwald s-a ţinut în
1915, cea de la Kienthal în 1916, « revoluţia din
Octombrie » a avut loc în 1917, articolul din La Feuille, al
cărui titlu nu este menţionat, este desigur unul din cele
trei publicate acolo în1919 – convertirea lui Istrati la
bolşevism s-a făcut aşadar pe durata a patru ani, n-a fost
chiar o « promptă » adeziune. Dar citarea celor două
reuniuni din Elveţia în contextul explicării unei timpurii
adeziuni personale la bolşevism vădeşte cel puţin o bună
cunoaştere (din interior?!) a însemnătăţii lor istorice. Chiar
dacă venirea lui Istrati în Elveţia, « pe motiv de boală »,
cu doar cîteva zile înainte de conferinţa de la Kienthal, va
fi fiind o pură întîmplare, coincidenţa rămîne măcar
tulburătoare, de nu şi enigmatică.
Fiindcă prezenţa lui Panait Istrati în Elveţia are un
dublu, absenţa lui Cristian Racovski la conferinţa de la
Kienthal.
Intre cei doi existau vechi legături, iar în cronica
relaţiilor dintre ei figurează şi un episod oarecum mai spe-
cial.
In 1910, cînd Racovski, expulzat de guvernul român,
se găsea în exil în Bulgaria, Panait Istrati, pe atunci ardent
militant şi publicist socialist, trecuse clandestin graniţa,
pentru a-i duce « cîteva scrisori confidenţiale » din partea
celorlalţi lideri socialişti români şi a aduce, la întoarcere,
altele, de la Racovski către cei din ţară. Traseul biografiei
lui Panait Istrati se mai încrucişează de altfel de cîteva ori
cu destinul cunoscutului revoluţionar internaţional, ce
avea să fie executat de NKVD cîteva decenii mai tîrziu, din
ordinul lui Stalin16 . Şi de fiecare dată cu mari consecinţe.
« Soarta lui Racovski m-a tras aici »17 , va spune Panait
Istrati, de pildă, despre o altă plecare ce avea să-i
răvăşească şi răsucească viaţa, plecarea în Uniunea
Sovietică din 1927.
Atunci, în 1915 –1916, Cristian Racovski era una
dintre marile figuri ale stîngii radicale europene. Cetăţean
român, profita din plin de avantajele neutralităţii României
în războiul ce incendiase Europa din vara lui 1914. La
Bucureşti, între 8 şi 21 iulie 1915, se ţinuse o reuniune a
partidelor socialiste din Balcani (sîrb, grec, bulgar şi
român). S-a hotărît, atunci, crearea unei federaţii a
partidelor social-democrate balcanice, avînd ca obiectiv
lupta pentru o Republică federală a Balcanilor, cu un
« regim democratic integral ». Federaţia dispunea de un
Birou, un Comitet Executiv şi un buletin18 . In partea mai
umbroasă a existenţei sale de revoluţionar, Cristian
Racovski comunica printr-un « curier secret » cu Lenin,
aflat pe atunci la adăpost în Elveţia. Acest « curier se-
cret » era un aproape copil, de 16 ani, Valeriu Marcu. Fiu
al reprezentantului în România al societăţii germane AEG,
prieten cu Willi Münzenburg, viitorul întreprinzător agent
de influenţă al lui Stalin printre intelectualii din Europa
Occidentală, foarte tînărul Valeriu Marcu voiajează liber,
era doar cetăţeanul unei ţări neutre!, între Bucureşti, Paris,
Berlin şi chiar Moscova, fiind cunoscut şi sub numele de
9
« curierul lui Lenin »19 . Devenit după război « un fel de
ministru al culturii » în Ungaria20 , în timpul Republicii
Sovietelor conduse de Bela Kun, ajuns pe urmă publi-
cist, istoric şi scriitor german, Valeriu Marcu (1899-1942)
avea să scoată în 1930 o carte de biografii contemporane21 ,
Oameni şi forţe ale prezentului, în cuprinsul căreia, alături
de Clemenceau, Lenin, Kemal Paşa, Benedetto Croce,
mareşalul Foch ş.a., figura şi Panait Istrati. Pe care Valeriu
Marcu îl cunoscuse încă la Bucureşti, în 191522 , şi pe care
îl va vizita, la Nisa, în 1933! Şi ar mai fi, poate, de adăugat
că fostul revoluţionar rus radical Alexander Helphand,
mai cunoscut sub numele de Parvus, emigrat după 1905
în Germania, mare bogătaş, dar şi spion al Imperiului Ger-
man, omul care a pus la cale întoarcerea lui Lenin din
Elveţia în Rusia cu vagonul plumbuit şi a făcut posibilă,
după unii istorici, victoria bolşevicilor, trecuse şi el prin
Bucureşti, unde îl întîlnise pe Racovski23 . Ambianţă…
Să fi plecat oare Panait Istrati în Elveţia cu o
misiune politică, să fi fost şi el (cum mai fusese, n-ar fi fost
prima dată ) un « curier secret » al lui Racovski ?
Să spunem, doar, că hazardul potriveşte uneori
lucrurile într-un chip uluitor. Dar nu stă oare viaţa lui Panait
Istrati sub semnul unui « extraordinar hazard »? Expresia
îi aparţine chiar lui.
Odată ajuns în Elveţia şi stabilit provizoriu la
Leysin, Panait Istrati nu se prezintă la un medic, nu se
internează într-un sanatoriu şi nici nu începe vreun
tratament pentru a-şi îngriji « boala de piept ».
Comportamentul lui, cel puţin în primele trei sau patru
luni după sosire, este al unui vilegiaturist ori al unui mic
rentier. Ori al unui evadat ajuns la adăpost. Avea, cum va
mărturisi în prima scrisoare către Romain Rolland, cîteva
parale puse deoparte24 . Proveneau banii din lichidarea
crescătoriei de porci, din împrumutul probabil de la Gherea,
din altă parte? Şi nu s-ar fi cuvenit oare să lase ceva şi
familiei, îndureratei mame şi nevestei abandonate, ambele
lipsite de sprijinul unicului bărbat din cămin? Aparent,
grija celor două femei rămase în îndepărtata Brăilă nu-l
frămîntă cîtuşi de puţin pe Istrati, altele sînt preocupările
lui odată venit la Leysin. Nevestei hiper-active şi hiper-
activiste (la două luni după ce se căsătorise cu Janeta,
aceasta era condamnată, pentru activităţi socialiste, la o
lună de închisoare25 ) îi păstra, poate, o anumită ranchiună,
dar şi mult-iubitei mame?! Iar gîndul unei eventuale
întoarceri în România nu-l va încerca niciodată, nici în cei
peste trei ani şi jumătate petrecuţi în Elveţia, nici mai tîrziu,
după 1920, cînd trece în Franţa.
La Leysin, Istrati îşi procură un pian, începe să
ia lecţii, foarte probabil nu gratuit, dar mai ales, cel puţin
după confesiunile lui, se apucă să înveţe în asalt limba
franceză. N-ar fi ştiut-o deloc la venirea în Elveţia, abia cît
să poată cere o pîine. « Nu ştiam limba decît pentru a cere
pîine şi a stîrni ilaritate; iau Telemac26 şi un dicţionar şi
încep să descifrez. Aşa am învăţat franceza, în urmă cu
trei ani şi jumătate », îi scrie lui Romain Rolland la 20 au-
gust 191927 . Impresionat, desigur, de performanţa lui
Istrati, dar şi avînd un bun fler publicitar, Rolland îşi va
încheia răsunătoarea prefaţă la Chira Chiralina, prin care
vestea lumii apariţia unui « Gorki balcanic », apăsînd cu
eficientă elocvenţă asupra acestui episod. Era un final cu
mare şi sigur efect: «Şi va trebui să ne amintim că omul
care a scris aceste pagini aşa de vii a învăţat singur
franţuzeşte, acum şapte ani, citind pe clasicii noştri ».
Spectaculoasa cucerire a limbii franceze constituie o piesă
esenţială a mitului Istrati şi va fi evocată în fel şi chip ori
10 vieþi paralele
de cîte ori se va scrie despre biografia, personalitatea şi
literatura fostului zugrav brăilean. Panait Istrati însuşi
relatează marea aventură, pe larg şi cu vervă, în ritmul
unei irezistibile corride, în convorbirea din 1927 cu Frédéric
Lefčvre:
« … iau taurul de coarne: limba franceză fusese, nu
v-am spus-o
destul, marea nostalgie a adolescenţei mele…
Asta se poate constata citind Mihail, unde îmi evoc
adînca admiraţie
şi în acelaşi timp surpriza de a-l vedea pe acest tînăr
zdrenţăros
devorînd Jack în original, într-un fund de mahala
amărîtă a unui
mic oraş dunărean.
Cîte încercări zadarnice n-am făcut de-a lungul
acestor nouă ani
de prietenie fierbinte cu Mihail pentru a mă avînta
pe urmele lui către
cucerirea frumoasei limbi internaţionale…
Cu ce emoţie îmi place să-mi amintesc, şi astăzi
încă, de minutele de
dinainte de-a adormi, cînd îmi spunea cu vocea lui
gravă şi tandră:
<Panait, repetă după mine: je dors, tu dors, il dort…>
Dar asta se scria altfel! Cu jumătăţi de măsură, n-am
obţinut nimic
niciodată. Singura modalitate care li se potriveşte
pasionaţilor şi le
asigură veritabilele cuceriri este să se dăruiască sau
integral, sau
deloc.
Inchis în cămăruţa unei vile de lemn, pe care o
străbăteam ca un
apucat de călduri, înarmat cu un dicţionar şi cu
voinţa mea sălbatică,
deschid Telemac: Calypso-ne-pouvait-se-consoler-
du-départ …
Nu pricep decît cuvîntul consoler care este ca în
română…
Dicţionarul este singurul meu instrument. N-am
deschis vreodată o
gramatică. Nu contează, din pagină în pagină, din
carte în carte,
fără nici un ghid, devor treizeci de clasici – Voltaire,
Rousseau,
Montaigne, Montesquieu, Mme de Staël etc.
Febra a durat patru luni. O dublă bucurie, în care se
îmbinau două
cuceriri, a limbii şi a frumoaselor idei frumos
exprimate.
Patru luni de sihăstrie! Cînd m-am trezit la realitate,
în jurul meu
pereţii erau găuriţi şi acoperiţi de fişe de sus pînă
jos, dicţionarul
făcut zob, şi nu mai aveam
decît un singur franc elveţian »28 .
Dar nu fusese un sihastru perfect, un pustnic
ireductibil, un solitar claustrat de bunăvoie în cămăruţa
unde avea să se petreacă şi desăvîrşească frenetica,
pasionala luare în posesie a limbii franceze. Pasionala
cucerire a « frumoasei limbi » e însoţită, poate şi
intensificată, dar poate şi concurată, de alte pasiuni
devorante. Una, am văzut, este tot artistică – a pianului.
De ce însă, ne putem întreba, dacă a luat lecţii de pian, nu
va fi luat şi lecţii de franceză ?! Alta e pasiunea amoroasă.
In general, Istrati suferă teribil din amor, dar se şi
consolează repede, uneori chiar fulgerător, viaţa lui
sentimentală e o nesfîrşită succesiune de sfîşieri şi
incandescenţe. Episodul elveţian nu face excepţie de la
această regulă. Cele trei sau patru luni de înaripată şi
îmbătătoare schimnicie întru deprinderea limbii franceze
sînt nimbate şi de o devastatoare pasiune amoroasă, în
seama căreia, cu alt prilej, Istrati va pune chiar şi epuizarea
resurselor lui financiare. O «dezlănţuire de pasiune
amoroasă, care mă aruncă în mizerie », menţionează el,
sobru şi telegrafic, în prezentarea autobiografiei întocmite
la cererea lui Romain Rolland29 . Mai guraliv e Istrati cînd
îşi povesteşte aventurile prietenului său parizian, cizmarul
Ionescu. După cum îşi va aminti acesta, Istrati căzuse mai
întîi în mrejele unei cîntăreţe. Se dusese la un cafe-con-
cert, i-a plăcut o actriţă, se va fi uitat la ea languros orien-
tal, cu privirea lui « de catifea », menţionată de acelaşi
memorialist, ea i-a cîntat Quand est jolie, jolie comme
vous, au petrecut împreună pînă tîrziu. Cînd Istrati şi-a
cheltuit toţi banii, fermecătoarea creatură l-ar fi părăsit30 .
Tot după Ionescu, Istrati s-ar fi încurcat în Elveţia şi cu o
nemţoaică încăpăţînată, căreia îi aplica, scos din sărite
pesemne, tratamentul clasic folosit şi la Brăila cu Janeta:
o bătea. In autobiografia trimisă lui Romain Rolland, unde
îşi evocă viaţa de nomad în Elveţia după ce rămăsese fără
un sfanţ, Istrati face el însuşi această listă de prezenţe
indispensabile: cărţi, o femeie, pianul (« car pretutindeni
cu mine cărţi, cîteodată şi un pian şi întotdeauna o femeie
frumoasă »31 . O bănuială că interlocutorul său nu va fi
fiind chiar un sfînt avusese şi Frédéric Lefčvre
(consemnată sub titlul de rubrică « O oră cu Panait Istrati »,
convorbirea începuse într-o sîmbătă după amiază la ora
patru şi se încheiase duminică noaptea, pe la unsprezece
şi jumătate – farmecul poveştilor balcanice îi ţinuse treji
peste 30 de ore!), el îl întrebase dacă în Elveţia trăise « ca
un singuratic, ca un ascet ». « Nu », răspunde însufleţit
Istrati, acum, în 1927, devenit scriitor de succes, « Nu, am
avut nenumărate ibovnice. Dar ca să trăieşti în Elveţia cu
o prietenă trebuie să fii un erou! Patru cantoane m-au
socotit indezirabil. Aşa încît atunci cînd la Geneva un
agent care ne verifica hîrtiile ne-a zis <totul e-n regulă !>,
amica mea şi cu mine am ţopăit de bucurie, strigînd
<Bravo ! Aici se simte Franţa ! »32 .
Dacă nu există însă nici un fel de informaţii mai
precise despre însoţitoarele feminine din Elveţia ale
viitorului scriitor de limbă franceză, avem în schimb o listă,
fie ea şi incompletă, a cărţilor şi autorilor pe care i-a citit.
Sînt cei « treizeci de clasici », celor menţionaţi deja li se
mai adaugă, după alte confesiuni, Pascal şi Malherbe:
curioasă lipsă de interes nu numai pentru actualitatea
imediată, dar şi pentru întreaga literatură a secolului al
XIX-lea, dublată de o nu mai puţin curioasă preferinţă
pentru autori aşa-zicînd de idei, eseişti, moralişti, filosofi.
Se opresc oare înţelegerea şi gustul lui Istrati la epoca
luminilor? E, poate, mai degrabă altceva: între gînditori şi
artişti, Istrati pare să-i aleagă întotdeauna pe cei dintîi. In
această direcţie merg constant înclinaţiile şi opţiunile lui.
E întotdeauna infinit mai sensibil la idei şi atitudini decît
la artă. De aceea, probabil, va fi violent atras de literatura
lui Romain Rolland, cînd o va descoperi. Istrati tînjeşte
necontenit după valorile înalte, îl atrage, cu o forţă magică,
 vieþi paralele
tot ce se află sus, deasupra. « Aventurierul » nu e deloc
disponibil ori înclinat spre aventura artistică, ba chiar îi
este, uneori declarat, de-a dreptul ostil. Răspunzînd unor
impulsuri profunde, pasiunea lui pentru « clasici » îl
exprimă, deşi fără a-l structura.
Inălţării spirituale obţinute prin deprinderea limbii
franceze şi asimilarea « clasicilor » i-a urmat, în viziunea
rememorărilor ulterioare, o prăbuşire în cea mai cruntă
materialitate. Istrati rămîne « lefter de franci » tocmai cînd
ajunsese « tobă de carte » (« … neştiind o boabă
franţuzeşte, m-am pus pe ros clasici francezi, timp de trei
luni fără preget, la capătul cărora mă aflai tobă de carte şi
lefter de franci »33 ). Nu are încotro şi începe să muncească,
pe apucate şi de ici-colo, trecînd de la o îndeletnicire la
alta şi ducînd « o existenţă cenuşie şi de luptă îndîrjită »34 .
Dar compensată din plin şi chiar iluminată de marea izbîndă
a cuceririi limbii franceze în doar cîteva luni!
Limbă pe care, totuşi, nu în Elveţia a învăţat-o.
Există mărturii că Panait Istrati nu era complet străin de ea
încă din perioada primei lui călătorii în Occident, cînd a
stat la Paris vreme de patru luni (alte patru luni !), din
decembrie 1913 pînă în aprilie 1914. N-ar fi vorbit, pe atunci,
franţuzeşte, « dar înţelegea puţin cînd citea » - şi citea cu
nesaţ, oriunde, « în tramvai, în metro », îşi aminteşte
cizmarul Gheorghe Ionescu, de la care, tot cu acel prilej, ar
fi împrumutat Paul et Virginie, Atala, Une vie de
Maupassant, « ceva Zola »35 . Că avea unele cunoştinţe
de franceză se poate de altfel deduce şi din materia celor
trei corespondenţe trimise de la Paris gazetei România
Muncitoare: în aceste articole Istrati relatează despre
înmormîntările, la care asistă, ale unor fruntaşi socialişti
francezi, rezumînd şi reproducînd fragmentar cuvîntările
ţinute la ceremoniile funerare, dar şi adăugînd impresii
proprii. Prinsese oare gustul Parisului? A muncit şi aici,
după obicei, ici-colo, s-a îndrăgostit de o oarecare Renée,
care l-ar fi abandonat cînd i-a vazut salopeta de lucrător
(îl luase drept altceva), a vizitat muzee, a fost la Versailles…
Tot socialistul cizmar de lux relatează că Istrati « nu voia
să părăsească Parisul pentru totdeauna: spunea că o să
înveţe franţuzeşte mai bine (subl. mea) şi că va reveni
peste un an ».
Şi este absolut sigur că odată întors la Brăila, în a
doua jumătate a lunii aprilie 1914, Istrati s-a străduit, şi nu
zadarnic, să-şi însuşească limba franceză. Intr-o scrisoare
din 23 decembrie 1924, inedită pînă acum, către Vasile
Goraş, profesor din Brăila şi, rezultă din text, cunoştinţă
apropiată din perioada anterioară plecării în Elveţia, Panait
Istrati îşi aminteşte de vremea cînd acesta îi corija
franţuzeasca:
« Dragă Vasilică,
Lasă-mă să te numesc aşa cum îşi permitea s-o facă
Janeta, fata bună
cu care m-am purtat aşa de rău. Altfel nu mi-ar fi cu
putinţă să-mi
reamintesc de nişte vremuri ce mi-au rămas scumpe
cu toate tristeţile
ce le învăluie.
Iţi mulţumesc pentru rîndurile calde pe cari mi le-ai
trimis la Nisa.
Constantinescu bărbieru36 îmi scria în acelaş timp
felul mişcător în
care ai primit cartea mea. Din ambele scrisori am
văzut pe
11
<Vasilică> al Janetei, pe amicul bun, rămas bun, din
vremea cînd
îmi corija franţuzeasca: <nu se zice ‘ŕ quelque chose
le malheur est
bon’ , ci ‘malheur est bon’>.
De atunci şi pînă astăzi nu s-a schimbat nimic în
mine, decît că
acum sînt mai bun, mai iertător. Chiar şi în ce priveşte
franceza,
tot D-ta ai putea să mă corijezi, căci ceea ce D-ta ştii
cu precizie, eu
nu ştiu decît pe ghicite, deşi scriu şi public în
franţuzeşte, la Paris37 .
De la o franceză defectuoasă şi pînă la a nu şti « o
boabă franţuzeşte » ori a nu înţelege decît cuvîntul « con-
soler » pentru că se aseamănă cu corespondentul său
românesc este, orice s-ar spune, o distanţă destul de lungă.
E foarte probabil, e chiar ca şi sigur, că de fapt în Elveţia
Panait Istrati îşi va fi ameliorat, consolidat şi îmbogăţit
cunoştinţele de franceză, poate modeste la sosirea în
Leysin, dar nu inexistente şi în orice caz nu atît de precare
cum îi făcea lui plăcere să susţină odată devenit celebru.
Le avea încă de la Brăila, deprinse probabil pe calea
lecturilor, poate şi a unor încercări de a o învăţa (singur?
cu un profesor?), de vreme ce « Vasilică » îl « corija », nu
mai puţin şi din conversaţii. Tînărul, boemul zugrav Istrati
era în relaţii bune cu mulţi intelectuali din oraş, atît în
virtutea activităţii lui de militant şi publicist socialist şi a
preocupărilor literare, cît şi, este de presupus, prin
apropierea de mediile evreieşti cultivate, facilitată de
căsătoria cu Janeta38 , ea însăşi o persoană instruită. Iar în
acele timpuri « intelighenţia » românească folosea în mod
curent limba franceză, veritabil indiciu de apartenenţă şi
de identitate socială şi culturală. De aceea, probabil, şi
fusese « marea pasiune nostalgică a adolescenţei » lui
Istrati. Franceza, ca şi pianul, echivala cu un blazon. Istrati
prindea iute limbile străine, avea ureche bună şi o memorie
acustică depăşind obişnuitul, poate că şi de aceea, mai
tîrziu, cînd îl va întilni pe Maxim Gorki, va rămîne foarte
surprins, neplăcut surprins, că viitorul patron literar al
« realismului socialist » nu ştia decît ruseşte, deşi trăise
mult şi călătorise deseori în Europa, iar mijloacele băneşti
nu-i lipsiseră. In cei aproape patru ani de şedere în Elveţia,
Panait Istrati nu va ieşi din perimetrul cantoanelor
francofone: doar aici putea comunica, doar aici « străinul »
se putea simţi, cît de cît, la largul său. Şi venise, de altfel,
oarecum pregătit pentru continuarea familiarizării cu limba
franceză: dicţionarul făcut « zob », pe care îl pomeneşte,
fusese de bună seamă adus de la Brăila39 , fiind greu, chiar
imposibil de crezut că la Leysin putea fi procurat un lexi-
con francez-român.
Nu cu necunoaşterea limbii franceze, nici cu
imposibilitatea de a învăţa să cînte la pian şi nici cu
dificultăţile şi încurcăturile din amor se confruntă însă cu
adevărat Panait Istrati în Elveţia, ci cu solitudinea, cu
precaritatea şi cu anonimatul. Se oprise la Leysin, o spune
oarecum în treacăt în evocările ulterioare despre această
perioadă a vieţii lui, din întîmplare, pentru că se găsea
acolo un om pe care-l cunoştea, brăileanul Pincu Schwartz:
prezenţa unuia sau a mai multor cunoscuţi în locurile spre
care se îndreaptă reprezintă, mai e oare nevoie de
reamintit?!, o constantă a plecărilor şi călătoriilor lui Panait
Istrati. Pretutindeni, în Egipt, în Liban, în Siria (pe atunci
12 vieþi paralele
ţinuturi ale Imperiului Otoman), în Grecia sau la Paris, în
1913-1914, Istrati are pe cineva, nu este niciodată cu
desăvîrşire singur. Nu porneşte în necunoscut şi la
întîmplare. Rareori, cînd totuşi încearcă să se lase în voia
hazardului, va fi constrîns să renunţe – ca atunci, spre
exemplu, cînd porneşte haihui spre Napoli, unde nu avea
pe nimeni. Aceste cunoştinţe, presărate peste tot, sînt
oameni de condiţie modestă, chiar umilă, fugari,
persecutaţi, inadaptaţi, suferinzi, marginali, vagabonzi. O
internaţională a amărîţilor, foarte solidară şi generoasă,
pe care Istrati se bizuie întotdeauna. Sînt fraţii lui,
disponibili sufleteşte tocmai pentru că nu sînt fixaţi,
încrustaţi, integraţi pînă la alienare într-o ordine alienantă.
Pentru a se apropia de ei, pentru a-i cuceri, Istrati foloseşte
o artă a seducţiei constînd esenţial în stîrnirea sau
dezmorţirea elanurilor care îi risipiseră în lume. Prima
întîlnire dintre Istrati şi cizmarul Gheorghe Ionescu
(Georges Ionesco), român stabilit la Paris şi devenit
patronul unui atelier-magazin de încălţăminte de lux, este
un caz aproape didactic de aplicare a acestei strategii:
« In anul 1913, pe 26 decembrie – îmi amintesc data
pentru că era a
doua zi de Crăciun – în prăvălia mea din strada Clichy
a intrat un tip
mare, slab, a zis <Istrati !> şi mi-a înşfăcat amîndouă
mîinile.
<Sînt aici de cîteva zile, a zis, adresa ta mi-a dat-o
prietenul nostru
A., dar nu voiam să vin, pentru că ai ajuns un
comerciant, un patron;
nu mai eşti un frate socialist. Numai că, vezi, azi nu
mai am decît
douăzeci de centime> » povesteşte, după două
decenii, cizmarul40 .
Bineînţeles că « patronului » i s-a trezit fibra de fost
« frate socialist » şi l-a primit cu necesara generozitate,
nu cu acreală de « comerciant » . Dar nici nu avea altă
soluţie: dacă l-ar fi dat pe intrus afară, n-ar fi făcut decît să
confirme că dintr-un cald « frate socialist » s-a prefăcut
într-un cîinos « patron ». Iar pe deasupra Istrati era un
om fermecător, povestea cu însufleţire, ştia tot felul de
istorii, făcea proiecte fabuloase, trezea năzuinţe, înaripa
imaginaţia, smulgea din moleşeală, răsplătindu-şi
apropiaţii cu verva şi fantezia lui inepuizabile. Era un
amărît, ca şi ei, dar şi altfel decît ei.
Note:
1 Scrisoare din 2 martie 1916, publicată de Augustin
Z.N.Pop, în Tînărul scriitor, nr. 12, 1956.
2 George Macovescu – Paşapoarte şi scrisori ale lui
Panait Istrati, în Contemporanul, nr. 10, 8 martie 1968.
3 Viza poartă data de 5 aprilie: în România încă nu se
trecuse la calendarul iulian (stil nou), acesta fiind însă folosit,
cum se vede, la consulatele din Bucureşti ale ţărilor care îl
adoptaseră.
4 Correspondance Panait Istrati-Romain Rolland, în
Cahiers Panait Istrati, nr. 2-3-4, 1987, p.28
5 Idem, p.139
6 Un paysan de Danube : Une heure avec Panaďt Istrati,
conteur roumain, écrivain français par Frédéric Lefčvre, in Les
Nouvelles Littéraires, nr. 259, 10 oct. 1927.
7 Civilizaţie, în România literară, nr. 74, 13 iulie 1933.
8 Interviul dat lui Frédéric Lefčvre, loc.cit.
9 Il cunoscuse şi-l fermecase, aiurindu-l cu extravaganţe
şi poveşti, cu ocazia călătoriei la Paris din 1913-1914, cf.
amintirile lui Ionescu publicate sub titlul Le gnaf d’en face în
revista Europe, sept. 1952.
10 Toate aceste detalii sînt scoase din amintirile lui
Gheorghe Ionescu, loc . cit.
11 Intrarea României în primul război mondial a însemnat
un dezastru militar.
12 Stefan Zweig – Lumea de ieri, traducere de Ion
Nastasia, Editura Univers, 1988, p.254.
13 Idem, p.263.
14 Pierre Broué – Rakovsky ou la Révolution dans tous
les pays, Fayard, 1996, p.111.
15 Panait Istrati – Vers l’autre flamme, Gallimard, 1987,
p. 20.
16 Cristian Racovski a fost împuşcat la 11 septembrie
1941, la Orel, împreună cu alţi 160 de deţinuţi politici. După
execuţie, cadavrul lui Racovski a fost tăiat în mai multe bucăţi,
ce au fost dispersate pentru a se împiedica eventuala reculegere
la rămăşiţele lui pămînteşti – cf. Pierre Broué, op. cit., p.384.
17 Panait Istrati – Notes et reportages d’un vagabond
du monde, în Monde, nr. 2, 16 iunie 1928, p.3.
18 Cf. Pierre Broué, op . cit., p. 110-111.
19 Idem, p.113.
20 Andrei Corbea – Ego, Alter, Alter ego, Editura Omnia,
Iaşi, 1993, p. 203.
21 Valeriu Marcu – Männer und Mächte der Gegenwart ,
Gustav Kiepenheuer , Berlin, 1930. Cartea, dedicată de autor
fostului spartakist Paul Levi, pe care Valeriu Marcu îl cunoscuse
în clandestinitate la Berlin în 1916, este o raritate bibliografică:
autorul fiind evreu şi comunist, ediţia a fost pusă la index de
nazişti şi în bună parte distrusă.
22 Andrei Corbea – (Valeriu Marcu) Repere bio-
bibliografice, în Secolul 20, nr. 284-285-286/1984, p.156.
23 Cf. Pierre Broué, op. cit., p. 113-116.
24 Correspondance, ed. cit., p. 28
25 Condamnarea Janetei Maltus-Istrati este anunţată de
gazeta socialistă România Muncitoare în numărul 186, din 11
august 1915. Căsătoria avusese loc la 13 iunie 1915.
26 Les Aventures de Télémaque , romanul lui Fénélon.
27 Correspondance, ed. cit., p.28.
28 Interviul dat lui Frédéric Lefčvre, loc. cit.
29 Correspondance, ed. cit.m p.139.
30 Le gnaf d’en face, loc.cit.
31 Correspondance, loc. cit.
32 Interviul dat lui Frédéric Lefčvre, loc. cit.
33 Civilizaţie, loc. cit.
34 Interviu cu Frederic Lefevre, loc. cit.
35 Le gnaf d’en face, loc. cit., p. 6.
36 Nicu Constantinescu, frizer din Brăila, fost socialist,
vechi prieten cu Istrati.
37 Scrisoare către Vasile Goraş. Documentul se afla în
anii ’80 în arhiva I.S.I.S.P., fond XIII. Vasile Goraş era în anii
’30 un cunoscut şi stimat profesor de latină la Liceul « Nicolae
Bălcescu » din Brăila.
38 Cf. David Seidmann – L’Existence juive dans l’śuvre
de Panait Istrati, Librairie A.G.Nizet, Paris, 1984, p.15.
39 Era probabil Dictionnaire français-roumain de
Constantin Şăineanu, apărut în 1914 în ediţia a III-a (primele
fuseseră publicate în 1896 şi, respectiv, în 1907), într-un tiraj de
5 200 de exemplare.
40 Le gnaf d’en face, loc. cit., p.3.
 vatra - dialog
cu Mihai COMAN
“Presa română fabrică mituri şi
vinde minciuni”
De curînd, a apărut în Franţa o carte dedicată presei
româneşti: „Pour une anthropologie des medias”. Autorul,
profesorul Mihai Coman, trebuie felicitat cu toată căldura,
fiind primul român care a reuşit să publice la editura
„Presse Universitaire de Grenoble”, în cea mai prestigioasă
colecţie de comunicare, alături de mari nume academice:
Miège, Flichy, Mattelart. Contează mai puţin faptul că, în
zarva noastră politic mediatică, un asemenea eveniment
editorial a trecut aproape neobservat. Dincolo de
neatenţia şi indiferenţa unora, rămîne cartea şi drumul
deschis de profesorul Coman – o lectură precisă şi
curajoasă a discursului presei române post-decembrise,
cu toate miturile şi locurile ei comune, cu ezitările şi
naivităţii inerente oricărui început de libertate.
- Să spunem din capul locului că această carte
este extrem de importantă. Ea acoperă la noi un mare
gol teoretic şi, în plus, analizează fenomenul Piaţa
Universităţii, aşa cum a fost el reflectat în presa vremii.
De unde a pornit ideea acestei analize? Ce provocare
te-a îndemnat să oferi francezilor o carte despre media
românească?
- Viaţa m-a adus într-o postură inedită – aceea de
antopolog şi de profesor de jurnalism. Am depăşit
inconfortul acestei coabitări, încercînd să aplic în jurnalism
metodele folosite în analiza fondului mitologic românesc.
Rezultatele m-au uimit şi pe mine. Ulterior, publicînd cîteva
studii în reviste din străinătate (Franţa, Canada etc.),
aveam să descopăr că, apropiind antropologia de media,
mă înscriam într-o nouă tendinţă a şcolii americane, care
căuta un concept teoretic capabil să explice prezenţa
miturilor în discursul de presă.
- Mai concret, ce mituri ai descoperit în media
românească actuală?
- Spre surprinderea mea, am constatat că discursul
presei stă sub semnul gîndirii simbolice şi nu sub cel al
pozitivismului, al gîndirii tehnice, cum ar fi normal. Aceeaşi
raţionalitate simbolică, luată parcă din epocile arhaice, se
regăseşte acolo unde te aştepţi cel mai puţin: la clasa
politică, la manageri. Revenind la presă, am constatat o
mistică a jurnalismului autodidact, o mitologizare a
talentului. Ştiinţa de carte se înlocuieşte cu hoţia (meseria
se fură). Cu mici excepţii, jurnalistul refuză să se supună
unor norme intelectuale (diplome, examene, specializări),
uitînd că profesionalismul (ca în medicină) se dobîndeşte,
nu se fură din zbor. În realitate, avem de-a face nu cu
discursul ziariştilor, ci a unei pelicule de şefi, care vor să-
13
şi apere poziţia dominantă. Astfel, aceşti şefi cultivă
incompetenţa cu bună ştiinţă, refuză criterii clare de
promovare (concurs, norme etc.) sau introduc arbitrarul
în alegerea subiectelor şi în orientarea lor politică, în funcţie
de simpatii şi interese. Asta demonstrez în carte, spre
enervarea unora, aşa cum demonstrez existenţa unui
discurs de presă dominant, care fabrică mituri şi vinde
minciuni, utilizează soluţii jurnalistice facile, promovînd
scandalul, exagerările de tip isteroid, acuzaţiile
defăimătoare, insinuările etc. Eludarea responsabilităţii
profesionale este o consecinţă directă a structurii
clientelare ce domină breasla ziariştilor. Nu întîmplător,
mulţi jurnalişti sunt lipsiţi de drepturi elementare. Nu au
clauză de conştiinţă, nu au contract de muncă individual
sau colectiv, nu au sindicate, cîte vreme cele existente s-
au transformat în asociaţii de patroni. În multe redacţii,
şefii au impus tinerilor ziarişti o adevărată neoiobăgie,
întreţinută de lipsa de autonomie a profesiei, de corupţie
şi interese personale. De fapt, totul pleacă de sus. Neavînd
o bază economică a independenţei, presa se află într-o
continuă tîrguială cu putere politică, oricare ar fi ea. Aşa
se explică reacţia agresivă a presei împotriva facultăţilor
de jurnalism. Aşa se explică de ce nu avem cărţi despre
noi înşine. E bine, şi în interesul multora, ca adevărul să
fie ocultat. La asta, se adaugă o anume trufie a baronilor
presei care consideră că ei au privilegiul de a analiza pe
alţii, fără ca ei să fie analizaţi.
- Suntem, ca de obicei, unici sau aceeaşi situaţie a
regăsim şi în ţările foste comuniste?
- În Ungaria, Cehia şi, mai ales, Polonia se simte
intrarea capitalului străin. Asta se reflectă în tiraj, în
calitatea şi dinamismul textelor, în aplicarea principiilor
deontologice. La noi, se observă doar mimetismul şi
imitarea superficială. Semănăm tot mai mult cu o presă
occidentală (mai ales în TV), dar fără a ne apropia de ea.
Imităm tot ceea ce credem că aduce succes imediat: scan-
dal, divertisment, vedete. Rezultatul este tabloizarea presei
române, sărăcia şi monotonia ei. Pentru a ieşi din acest
impas trebuie să avem răbdare. Totul se va schimba încet,
prin corecţii mici şi constante. Fără program şi fără modele
viabile, doar timpul va repara neajunsurile şi beteşugurile
presei române de azi.
Interviu realizat de Sorin Preda
14 epica magna
Marius ROBESCU
Inedit
Trupe germane propriu-zise nu intrară în Valea
Negrului. Locuitorii, cei rămaşi acasă, nu le văzură cum
arată la faţă. Numai primarul – Florea Dumitru – primi ordin
să se prezinte la Piteşti, la dispoziţia autorităţilor de
ocupaţie. Nu părea prea speriat cînd se întoarse. Scrise
cu mîna lui o ordonanţă prin care-şi avertiza consătenii că
acei care-i vor ameninţa pe membrii armatelor imperiale cu
gestul sau cu vorba, sau care nu le vor pune la dispoziţie
tot ce vor cere, vor fi pedepsiţi cu împuşcarea. Afişă
ordonanţa la primărie şi îşi văzu de treabă. Cîţiva bătrîni
proptiţi în toiege o citiră chiar în seara respectivă. Începură
apoi să vorbească între ei cu glas scăzut, neîndurîndu-se
să plece. „Ei, aţi luat act? Îi întrebă primarul ieşind şi
încuind singur uşile să se ducă acasă. „Vin nemţii, Florică
taică?” îndrăzni unul dintre bătrîni: „Vin pe dracu, nea
Miule, acum sunt la Bucureşti”. „Va să zică ne-au
ocupatără…”, „Pînă la Moldova”. „Şi noi de ai noştri cum
aflăm?” „E interzis.” Într-adevăr, pînă după terminarea
războiului nu se mai auzi nimic despre acei care trăiau.
Celor care apucaseră să moară li se întocmeau însă acte în
regulă, ca în vremuri normale. Pentru soţul ei Ilie, Ecaterina
Dragomir primi următorul Extract:
„Primăria Comunei Valea Negrului Jud. Argeş Plasa
Cotmeana Proces Verbal nr. 58 din anul una mie nouă sute
şatpeseprezece luna februarie ziua douăzeci şi două. Pe
temeiul adresei cu nr. 165/1917 a primăriei Comunei Bălăria
şi în conformitate cu dispoziţiunile codului civil Noi Florea
Dumitru Primar şi ofiţer a starei civile al Comunei Valea
Negrului Jud. Argeş dispunem transcrierea actului următor
Act de Moarte din anul una mie nouă sute şaptesprezece
luna februarie ziua paisprezece stil nou la orele trei
dupăamiază. În ziua de azi a prezentei luni la orele două
înainte de amiază a încetat din viaţă în lazaretul de prizonieri
Români luaţi de armata germană Dragomir Ilie în vîrsta de
ani treizeci şi nouă de profesie militar făcînd parte din
Regimentul 12 Dorobanţi Compania IV-a născut şi
domiciliat în comuna Valea Negrului jud. Argeş şi
provizoriu în această comună stare civilă cum şi părinţi
necunoscuţi Moartea a fost verificată de Dl. Doctor Dan-
iel Ionescu care a ordonat înmormîntarea de urgenţă fiind
bolnav contagios. Această declaraţiune a fost făcută de
următorii martori Marin Zîmbeşteanu în vîrstă de ani
patruzeci şi patru şi Andronic I. Dragnea de ani treizeci şi
unu ambii de profesie militari şi cunoscuţi cu decedatul.”
Femeia robotea pe lîngă vatră cînd în poartă bătu
careva cu ciomagul. Auzind că e chemată la primărie avu
un fel de presimţire. Gleznele i se făcură moi ca lîna şi o
palmă întunecoasă îi acoperii o clipă ochii. Nu mai ştiu
dacă să lase totul baltă şi să alerge ca să-şi stăpînească
mai întîi sufletul. În tindă pe un pat hodorogit zăcea moş
Mincă bolnav. Picioarele sfrijite şi galbene îi ieşeau de
sub ţol. Costică, băiatul cel mare, plecase de-un ceas cu
vadra la fîntînă şi nu se mai întorcea. Pesemne căsca gura
ca găliganii care se dădeau pe gheaţă. Caterina ieşi în
curte mustrîndu-l şi ocărîndu-l în gura mare. O mirare
înfricoşată le cuprinse pe fete prinzînd agitaţia mamei lor.
Angela începu deodată să plîngă. „of, mîncate-ar focul de
piază rea” nu se mai putu stăpîni femeia auzind-o. Dar nu
fu chip s-o lase acasă. Zmucind-o de mînă o luă cu ea.
Primăria era pustie. Numai Florea Dumitru şedea la o masă
cu cojocul pe el. Caterina apucă petecul de hîrtie dintre
degetele lui boante, şi-l apropie de ochi dar nu putu să
citească nimic. După formă îl cunoştea, mai primiseră şi
alte neveste. Porni încet înapoi spre casă cu hîrtia
despăturită în mînă. Străbătu drumul ca în vis, neştiind pe
unde merge, uitînd şi de Angela cu care venise. Aceasta
tăcuse din plîns, simţind că se petrecuse o nenorocire mai
mare decît ar fi putut să înţeleagă ea, un copil. Alerga
repede repejor în urma maică-si reuşind din cînd în cînd s-
o apuce de fustă. Intrînd în casă Caterina se lăsă de un
scăunel, obosită de parcă tocmai ar fi aruncat un sac din
spinare. Mincă sări cu întrebări, sîcîind-o bătrîneşte. Ei
însă îi vîjîiau urechile şi nu-l auzea. Apropiindu-se, Costică
îi ridică puţin braţul care-i atîrna din umăr ca mort. Luă
hîrtia şi se duse lîngă fereastră. După ce o silabisi se făcu
galben la faţă. Din ochi îi ţişniră două rînduri de lacrimi. Îi
spuse lui unchiu-său: „A murit alde taica”. Bătrînul
încremeni şi el, întors pe o rînă în pat.
Vestea că Ilie murise o primi Oneaţă de la unul din
fraţii lu mai mari, care scăpase de la mobilizare. O luă
numaidecît din loc spre casa prietenului său. Ori că se
înbrăcase altfel decît de obicei, ori că se schimbase ceva
la el, cîinii nu-l mai recunoscură şi săriră să-l muşte.
Biruindu-i cu înjurături şi lovituri de bocanc, Oneaţă intră
în odaia unde se adunaseră toţi. Nevasta şi copii se
prefăcuseră parcă în stane de piatră. Pe masă ardeau două
lumînări subţiri de ceară. Apucîndu-l de gît, Costică îi zise
scurt, de teamă să nu-l bufnească plînsul în timp ce
vorbeşte: „nea Oneaţă, a murit taica”. Acesta nu ştiu să
facă altceva decît să se arate neîncrezător, uimit şi
consternat nu atît de comunicarea în sine cît de naivitatea
celor de faţă: „Cum, bă? Vă spune vouă cineva? Aţi primit
voi în scris?” Ipocrizia lui nu mîngîie însă pe nimeni. Nimeni
nu se obosi să-i răspundă.
Aceea şi următoarea au fost ierni grele, cu viscole
şi geruri năpraznice. Tifosul bîntuia pretutindeni, atît în
ţinuturile ocupate cît şi în mica provincie care mai
reprezenta încă statul român. Oamenii mureau de foame
aici din cauza jafului şi a răzleţirii, dincolo din pricina
înghesuielii şi a nevoilor armatei. Frontul se stabilizase
pe Siret. De acolo veneau zvonuri contradictorii. Unele
vesteau că nemţii i-au măcelărit pe ai noştri şi că au
ocupat şi Moldova. Altele că românii îi bat şi că nemţii
fug de le sfîrîe călcîiele. În realitate, deşi nu încetaseră o
clipă, luptele se dădeau pe porţiuni mici şi succes împărţit.
Zilnic soldaţii aduceau jertfe de sînge fără să poată să
zică nimeni că a biruit. Abia după ce Makensen luă
hătorîrea unei ofensive decisive (ca mai taote ofensivele
germane) începu să se întrezărească un rezultat. În bătălia
de la Mărăşeşti românii învinseră: în cămăşi şi izmene,
cum avea să se povestească, lovind ca ciobanii cu patul
armei. Dar învinseră. Deveni limpede că puterile centrale
pierdeau partida în România. Curînd aveau să piardă şi
războiul. Imensul front pe care se întinseră căzu la apus
şi la răsărit aproape în acelaşi timp. Germania capitulă.
Austria se prefăcu în ţăndări, iar din acestea răsăriră
state noi. Întrucît i se cuvenea, România redobîndi
Transilvania. Graniţa se mută departe dincolo de munţi,
cuprinzînd în cercul ei aproape perfect teritoriile locuite
de veacuri de români. La 1 Decembrie 1918 se desăvîrşi
şi se consfinţi Unirea.
 epica magna
Pe om numai munca în trezeşte din durere şi pe
muiere tot munca şi marea ei supunere la legile firii.
Caterina abia găsi timp să-l plîngă pe Ilie, încolţită de griji,
cu patru copii pe lîngă ea. Dintre cei patru numai unul îi
putea fi de ajutor. Costică împărtăşi de tînăr, întîmplîndu-
se aşa, răspunderea capului familiei. Dacă pe judecata lui
nu se putea pune mare bază (s-ar fi lăsat uşor păcălit de
natură şi de oameni) era în schimb robust şi trăgea brazdă
tot atît de adînc ca şi răposatul taică-său. E drept, mumă
neînduplecată, Caterina îl împungea din urmă cu vorba.
Ea se oţelise acum deabinelea, după doi ani de război şi
după ce-şi pierduse bărbatul. Cu greu îi mai putea intra
cineva în voie, fie străin sau rudă. Peste pielea ei
îmbrăcase un strai aspru, chiar grosolan. Aşa cum se
apucase deodată de muncile casnice, uluind-o pe maică-
sa care n-o credea în stare, tot aşa le şi părăsi angajînd
oameni la lucru. Găsea vreme să alerge pe cîmp sau la
primărie să se certe cu vecinii. Era totuşi tînără, dar cînd
se mai gîndea la asta? Mai mult din proprie voinţă şi
îmboldită de întîmplare i se trezise în vine sîngele popii,
părintele său. Trebuia să se apere mai înainte de orice
chiar de cumnatul şi de fraţii ei. Întorşi din război aceştia
sărăciseră, îi făceau ei acum război. Îi căutau acum tot
felul de pricini ca să-i mai ia din pămînt. În special
Gheorghe, bărbatul Irinei şi cu Vasile, frate-său îşi amintiră
că zestrea Caterinei fusese luată din partea care li se
cuvenea lor. Crezînd-o femeie slabă, se şi repeziră să-i
ceară cîte ceva înapoi. Dar ea nu se lăsă, îi trase pe la
judecăţi şi cîştigă. Îi obligă pentru moment să rămînă
păgubaşi, dar nu le scoase din cap ideea că reprezenta
totuşi o pradă uşoară pentru lăcomia lor ţărănească. De
Costică nici nu le păsa: un mucos! Mai de la distanţă, mai
apropiindu-se ei ori nevestele lor, sub diferite pretexte, o
ţineau în supraveghere. Oricînd se putea întîmpla ceva
care să le aducă apă la moară. În această luptă familială
tocmai, pe Caterina o văzu un văr de-al ei de la Capul
Luncii, unul Ion. Înainte de război fusese un flăcău
neisprăvit şi cam zurliu la minte. Marea lui plăcere erau
bătăile. Se făcea vestit la horă, toţi îi ştiau de frică. Prindea
pică pe cîte cineva, chiar om mai în vîrstă, şi nu se lăsa
pînă nu-l cotonogea. Serile umbla pe uliţă înarmat cu un
”box”, o bucată de fier în care-şi băga pumnul. Căciula şi-
o împingea pe frunte, în aşa fel încît să nu i se vadă decît
tăietura îngustă a ochilor. Aştepta, cînd întîlnea lume, să
fie recunoscut şi să i se facă favoruri. Cum nu se întîmpla
astfel, cum sărea cu pumnii. Era capabil să se încaiere,
singur, cu o ceată întreagă. Războiul însă îl lecuise. El nu
fusese decît un biet pui de lup care se juca dîndu-şi semenii
de-a-dura. Dar cînd văzuse cu ochii lui oamenii cu maţele
vărsate, spintecaţi de obuze numai căcat şi sînge, morţii
rînjiţi, răsturnaţi unul peste altul grămadă în tranşee, parcă
în creier îi pleznise o aţişoară şi mila se revărsase deodată.
Se putea spune că îmbătrînise, chiar şi la faţă. Pielea întinsă
şi lucioasă (un luciu cam straniu) se întunecase parcă
presărată cu cenuşă iar în ea se săpaseră cute. Mai înainte
nici nu ştiuse de verişoara asta a lui de-a doua. Era mai
mare ca el cu şapte ani. Cum o văzu se şi îndrăgosti.
Caterina era prima femeie pe care o iubea şi după ea îşi
pierdea firea de tot. Începu să coboare de la Capu Luncii
s-o vadă de două trei ori pe săptămînă. Femeia,
bineîneţeles, nu observă mult timp nimic. Ce putea el să
reuşească după ore întregi de aşteptare era s-o zărească.
Cîteodată nici atît. Mai tîrziu ea intră la oarecare bănuieli.
15
Întîlnindu-i privirea aprinsă în cele mai neaşteptate locuri
pricepu c-o urmăreşte. Dar un asemenea gînd nu avea
dreptul să prindă rădăcină, aşa că-l alunga numaidecît
ce-i venea. Văzînd că nu se mai vindecă de toana lui,
nemaiputînd răbda, Ion se hotărî să-i vorbească. Îşi făcu
socoteala într-o anumită dimineaţă, că trebuie s-o
întîlnească şi-i ieşi în cale. Dădură ochii, lui însă îi pieri
îndrăzneala şi putu s-o întrebe doar ce mai face, cum o
mai duce de cînd n-a mai văzut-o el, Ion, care-i venea văr
de-al doilea fiind băiatul unui văr de-al preotesei, dacă-şi
mai amintea ea, unul Maftei… Că ultima oară, la Costeşti,
o lăsase cam supărată cu Gheorghe (îi spunea acestuia
„neica”) şi că ce se făcuse cu neînţelegerea aia a lor.
Caterina îi răspunse senină la toate, simţind încredere în
el. Dar apoi îl lăsă în drum ca pe oricare, şi se îndepărtă.
Zicîndu-şi că acum ea ştie mai bine cu cine are de-a face,
Ion mai prinse astfel curaj. Iar dragostea i se înteţi şi mai
mult. Pînă la urmă, într-o duminică, pe cînd se întorcea
singură de la cimitir, îi spunse şi restul. Femeia îl ascultă
fără să zică nimic, nu-l goni. Lucru şi mai curios, de care
se mira apoi ea însăşi, cele auzite nu i se părură nici lipsite
de ruşine nici nebuneşti. Simţi cum se leapădă deodată
de pielea pe care moartea lui Ilie o silise s-o îmbrace.
Numai cu faptul că Ion era atît de tînăr nu se împăca deşi
dacă şi-ar fi pus mintea cu altul mai în vîrstă la fel ar fi
judecat-o satul. Un timp mai încercă să se ferească de
ceea ce o pîndea, dar fără convingere. Singură îşi dădea
seama de asta. Apoi se întîmplă ce trebuia să se întîmple.
Flăcăul găsi prilejul să o surprindă, o luă în braţe şi-şi lipi
capul de sînii ei cu ochii aproape în lacrimi. N-avu putere
să se desfacă şi căzură amîndoi la o parte de drum, sub
nişte platani. Se iubiră în iarbă şi el parcă înnebuni. Simţi
şi ea cît de tare îi trebuie şi că-l stăpîneşte cu totul în aşa
fel încît nici cu forţa n-ar fi dorit pe alta. Lucrul acesta îi
plăcu – se potrivea cu egoismul ei din ultimul timp. Cu Ilie
altfel se petrecuse. Nici nu-i trecuse vreodată prin minte
că l-ar putea ţine legat prin taine femeieşti. Fusese bărbatul
ei şi se împreunaseră ca apa cu pămîntul. Pe Ion însă
putea să-l schimbe după voinţă, de aceea dragostea pe
care i-o purta semăna mai de grabă cu o milostivire. Uneori
era crudă cu el şi-l lăsa să se tîrască şi să se chinuie
înainte să i se dea. Chiar cu bună ştiinţă nu făcea toate
astea ci mai mult dintr-un instinct de răzbunare a soiului.
Căci în realitate cum nu l-ar fi iubit? Din partea lui era
firesc să nu-i pese de nimeni Din partea lui era firesc să
nu-i pese de nimeni şi să uite de prevedere. Însă nici ea,
cu firea ei liberă, nu ţinu seama de lume. Ion pleca de
acasă din Capu Luncii şi rămînea la ea zile întregi, nu ca
bărbat drept, se înţelege, nici ca un ţiitor sfruntat ci mai
mult ca slugă. Lumea observă totuşi ceva neobişnuit şi
începu să-şi bată gura. Costică, băiat mare, se uita
chindorîş la străin deşi altminteri n-avea nimic cu el.
Oneaţă de asemenea se arătă mîhnit căci îşi închipuise
pînă atunci, în naiva lui bună-credinţă că el o ocroteşte
pe Caterina rămasă văduvă. Acesta se vedea iarăşi fără
nici un rost prin bătătură, pierzînd vremea de florile
mărului. Toate se strînseră cheag şi păru că de ele cel mai
mult le păsa rudelor, aceloraşi Gheorghe şi Vasile. Se
temeau de Ion c-o s-o ia de nevastă, luîndu-le astfel şi lor
orice speranţă de la pămînt. Veniră la ea chipurile să-i
descihdă ochii, s-o certe, dar fură ocărîţi şi daţi afară.
Trecură atunci la ameninţări şi chiar puseră la cale o
ticăloşie. De vreme ce nu le mersese cu muierea aveau de
16 epica magna
gînd să-l pedepsească pe Ion, dar în aşa fel încît să se
răsfrîngă şi asupra ei. Ar fi vrut să-i surprindă dormind
împreună. Intr-o seară tîrziu, înarmaţi cu ciomege, se
strecurară prin grădină şi năvăliră în coşar unde se aşteptau
să-i găsească pe cei doi unul în braţele celuilalt. Însă din
întîmplare în seara aceea Oneaţă îşi prelungise vizita (de
mult nu se mai pomenise una ca asta, pur şi simplu îi fusese
lene să plece şi ceruse voie să se întindă pe fîn) aşa că
dădură peste el în locul Caterinei, sforăind lîngă Ion pe
acelaşi căpătîi. Urmă o încăierare groaznică, Gheorghe şi
Vasile voiau să-şi descarce mînia doar asupra flăcăului dar
se văzură nevoiţi să-l lovească şi pe Oneaţă. Acesta opuse
şi cea mai straşnică rezistenţă căci lui Ion îi era silă să mai
dea în oameni de cînd fusese pe front, mai bine răbda s-o
încaseze el. Şi într-adevăr primi cu vîrf şi îndesat, sîngele
lui din nas şi din gură împroşcă pereţii de scînduri pînă
cînd betegit căzu în nesimţire. Nimerind a doua oară fără
nici o vină să fie bătut pentru Caterina, cu vreo două coaste
rupte, Oneaţă reuşi pînă la urmă să puie mîna pe o furcă de
fier. Urlînd se repezi afară în noapte după agresori. Îl trezi
astfel pe Costică, săriră şi vecinii, dar cu toţii văzînd că cei
urmăriţi nu erau hoţi ci rudele Caterinei renunţară să se mai
bage. De altfel Gheorghe şi Vasile îşi atingeau chiar mai
bine scopul aşa, aduşi la lumină şi recunoscuţi, arătînd că
se răzbunaseră pentru ruşinea pe care le-o făcea Ion. Cu
toate că minţeau, satul era de partea lor.
Scandalul din noaptea aceea avu urmări mult mai
grave decît ar fi dorit şi ar fi prorocit înseşi duşmancele
Caterinei, muieri înăcrite, fete urîte sau babe cu trupul
sleit, cărora numai răutatea le rămăsese. Prin el se împlini
chiar destinul femeii, adeverindu-se presimţirea popii
Chiriţă din ultimele zile de viaţă. Trezită din somn de
strigăte se pomenise deodată cu copilele roi împrejurul
ei, plîngînd speriate. Năucite Maria, Ioana şi Angela se
agăţau de ea pe întuneric, după ce fugiseră din patul lor
căutînd ocrotire. Abia reuşise să le liniştească, simţind
spaima cum îi intră pe sub cămaşă şi-i cuprinde ca o gheară
trupul încălzit. Cu mîinile tremurînd aprinsese lampa, apoi
fugise afară să vadă ce s-a întîmplat. În bătătură mai multe
umbre gîfîiau încleştate. De aproape îi recunoscu pe
Oneaţă, pe Gheorghe şi pe Vasile ţinuţi strîns de oameni.
Toţi trei aveau feţele mînjite şi hainele sfîşiate. Pe Ion,
zăcînd cu faţa în jos leşinat, îl găsi în coşar. Ajutată de
vecinii care o priveau sumbru, osîndind-o, îl aduse în
casă şi-l întinse pe pat. Singură îi îndepărtă zdrenţele ca
să-i descopere rănile şi-i spălă sîngele de pe corp. În timp
ce-l oblojea o trecu o sudoare de gheaţă pricinuită sau de
şocul primit sau de aerul umed al nopţii. Începură să-i
clănţăne dinţii şi, scuturată de friguri, trebui să se întindă
şi ea în odaia de alături. Constantin, fiu-său, îi veghe pe
amîndoi pînă la ziuă. Atunci, primind veste, veniră părinţii
lui Ion să-l ia cu brişca. Pe cînd acesta, revenit în simţiri
gemea uşurel, îl încărcară pe un braţ de fn şi plecară fără
să zică o vorbă. La ea, care de asemenea nu se putea da
jos din pat fără ajutor, nici nu se uitară. N-avea să-l mai
vadă pe Ion, ca de altfel nimeni altcineva din Săpata.
Mult mai trziu, după ce femeia murise, se răspîndi zvonul
că el se înzdrăvenise pînă la urmă, plecînd apoi într-o
comună din alt judeţ, să uite şi să-şi găsească acolo rostul.
Mai mult decît atît nu ştiau să spună nici rudele apropiate.
O săptămînă Caterina zăcu. O lua cînd cu
fierbinţeală cînd cu frig, căzînd uneori în inconştienţă şi
aiurare. După o săptămînă acel rău îi trecu. Părea vindecată
cel puţin trupeşte, crezîndu-se şi ea astfel, dar într-o
dimineaţă, voind să se schimbe, îşi descoperi pe sîn o
pată vînătă, rotundă, cam de mărimea unui ban. Semăna
cu sîngele închegat sub piele. Îşi închipui că, fără să simtă,
se lovise atunci, în noaptea cu pricina, dacă nu cumva mai
tîrziu, cînd sălta în vîrful patului apucată de tremurici. Se
încheie la cămaşă aşteptînd să treacă de la sine şi asta.
Vînătaia însă nu trecu ci deveni şi mai mare şi mai întunecată.
Începu s-o doară. Pipăind-o între degete o simţi tare, înfiptă
în carnea ei ca un rac. Chemă o babă s-o doftoricească.
Aceasta numai ce văzu locul şi o sfătui să puie pe piept
frunză de patlagină. Caterina făcu întocmai şi, treburile
copleşind-o, nu se mai gîndi cîteva zile. Între timp îndură
chinurile remuşcării. Ion îi apărea mereu înaintea ochilor,
zdrobit şi însîngerat; socotindu-se vinovată, ar fi vrut să
ştie măcar cum îi merge, dar cine avea inimă s-ajute
strecurîndu-i un cuvinţel? Chipul vecinilor i se arăta mereu
întunecat iar cîte o femeie îi ieşea înainte anume ca să-şi
descarce limba veninoasă. Hrănită de sîngele rău pe care
şi-l făcuse, buba de la sîn creştea. Se întinse cît palma,
uscîndu-i pielea şi făcuse să semene cu iasca. Durerile o
cuprindeau zilnic. Nu se scurseră două luni, că iarăşi căzu
la pat. Vînătaia lucra şi pe dinăuntru, sugrumîndu-i
răsuflarea. Cu fruntea galbenă şi năduşită, cu părul atîrnînd
laţe pe perna soioasă (nu mai era nimeni să spele în casă),
îşi dădu sufletul disperată de soarta fetelor. Acestea o
priveau cu ochi rotunzi, goi de pricepere, înecaţi încă în
prostia copilăriei. Rămîneau singure subt mîna lui
Constantin, băiat de numai cincisprezece ani.
Înmormîntarea se făcu în sărăcie. Fiul răposatei
nu cunoştea datinile şi nu ştia ce să aleagă din sfaturile
repezite cu care babele îi împuiau urechile. Făcu şi el cum
îl tăia capul, dovedindu-se destul de tare în durere, ţinîndu-
şi adică firea ca un bărbat. Mai mult spre a-l cerceta pe el,
să vadă ce-i poate pielea, la cimitir se înfiinţară şi neamurile
răpitoare din Valea Negrului. Pentru ele chiar că venise
momentul să profite. Măcar de ochii lumii trebuiau totuşi
să mai aştepte. Decît că aşteptarea le fu zadarnică.
Văzîndu-se stăpînul casei şi al pămîntului, primul gînd al
lui Costică fu să se însoare. Nu-l îndemna la asta decît
gărgăunele din capul lui necopt. Nici n-apucase cel puţin
să iubească vreo fată, să ştie, cu alte cuvinte, ce vrea. Nu
era decît ambiţia tîmpă a puberului, sortit prea de timpuriu,
înainte de a le simţi gustul şi a le pătrunde sensul, să aibă
de a face cu relaţiile esenţiale dintre oameni. Doar că
această ambiţie fără miez, pe care taică-său, dacă ar fi
trăit, ar fi stins-o repede cu un ciomag, se dovedi în situaţia
lui hotărîrea cea mai înţeleaptă. De ales oricum n-ar fi stat
să aleagă. Întîmplarea îl ajută cu Tita care, de aceeaşi
vîrstă fiind, primi să-l ia de bărbat. Lacom de averea
ginerelui neisprăvit, tatăl acesteia convinse fata înceată
şi nesărată. Tita mai avea acasă patru fraţi. Economisindu-
i zestrea taică-său la ei se gîndea, căci dacă era înstărit nu
era totuşi bogat. E drept, Costică ducea şi el în cîrcă trei
surori. Dar erau încă mici şi cine ştie ce soartă fericită le
aştepta mai tîrziu? Poate că vor fi frumoase cînd o să le
vie vremea, iar viitorii soţi se vor mulţumi să le ia numai
cu atît. Oricum între timp el, socrul, va avea un cuvînt
greu de spus. La început hotărî să se arate generos, cu
atît mai mult cu cît ştia că în comună are faimă de neam
prost. El puse la cale nunta, îi dădu zor închizînd ochii la
cei cîţiva gologani care i se scurgeau din pungă, sigur că-
i va recupera cu vîrf şi îndesat. În chiar aceeaşi toamnă
 epica magna
(voia lui!) Costică se trezi însurat. Alde Gheorghe şi Vasile,
unchii de la Valea Negrului, văzură prada scăpîndu-le de
sub nas. Nu mai avură nimic de zis.
Nici nu-şi petrecuseră bine mama la groapă surorile
cele mici, că şi văzură intrînd în casă, în locul ei, o femeie
străină. Era mai degrabă o fetişcană cu cozile lungi şi
aproape la fel de deşirată ca fratele lor. Avea un aer blînd
şi stîngaci care-i ascundea tocmai bine răutatea şi gîndul
real, întotdeauna realizabil. Se aşteptau, după privirea
vagă şi duioasă cu care le învăluia, că fata aceasta cu
palmele mari şi de pe acum crăpate o să le ocrotească şi o
să le poarte de grijă. Dar înţeleseră foarte curînd că se
înşelau. Cuvintele care-i ieşeau Titei din gură nu se
potriveau deloc cu privirea care le însoţea, nici chiar cu
tonul pe care erau rostite. Tonul era leneş şi tărăgănat,
înţelesul era însă aspru, aproape duşmănos. Tita avea
două feluri de a se purta care la ea păreau la fel de normale.
Cu bărbatul era supusă şi ascultătoare, nu-i ieşea niciodată
din cuvînt. În schimb cu ele era rea şi prigonitoare. Nu-şi
lua aceste două chipuri după cum era cazul, nu se arăta
adică duşmănoasă cu copilele în lipsa lui Constantin ca
să se prefacă bună cînd era el de faţă. Ipocrizia ei era mult
mai rafinată: se purta în ambele feluri în una şi aceeaşi
împrejurare. Dacă de pildă stăteau cu toţii la masă,
bărbatului îi punea bucatele cele mai bune şi, sub ochii
lui, îşi lăsa cumnatele să flămînzească. Pe cînd Constantin
sta lungit pe pat, gestîndu-şi bunăstarea, răsucea pentru
el chiar şi ţigări. Lor însă nu le venea niciodată în ajutor,
lăsîndu-le cu zilele nespălate şi neprimenite. În acelaşi
timp, dorind parcă să le crească bine, le mustra şi le
boscorodea făcîndu-le mofturoase şi rîzgîiate. Ciudat era
că fratele lor îi da ei dreptate, nu vedea cum i se bagă
nevasta pe sub piele numai şi numai pentru a avea mînă
liberă. Îşi zicea că el, ca şef al familiei, se cuvine oricum să
se bucure de altă consideraţie. Îl orbeau egoismul tinereţii
şi plăcerea de a se şti stăpîn. Aşa că cele trei, părăsite,
neîngrijite şi flămînde, începură să semene cu puii de
sălbăticiune. Ostilitatea surdă pe care o ghiceau din partea
cumnatei le înrăi, urîndu-se totodată între ele. Mai înainte
o chinuiau pe sora lor mai mică, pe Angela, bucurîndu-se
de păcălelile pline de cruzime copilărească pe care le
puneau la cale contra ei. Acum atitudinea lor se schimbă,
simţind că ea are cea mai mare nevoie de ocrotire. Tot mai
închise şi mai neîncrezătoare faţă de străini, constituiseră
între ele un mic clan, apărîndu-se astfel. Vara se pierdeau
prin fundul grădinii sau se ascundeau prin odăi sau colţuri
de coşare, nu răspundeau la chemări, fiind asigurate că
nu le aşteaptă nimic bun. Hrana care le trebuia o furau din
gospodăriile vecinilor, Maria şi Ioana, cele mari,
pricepîndu-se bine la aceasta. Apăreau spre seară, ca
nişte oiţe rătăcite de turmă şi se strecurau una cîte una în
tindă. Se culcau în acelaşi pat, acoperindu-se toate trei
cu un singur ţol. Aveau picioarele murdare, pline de bube
şi de zgîrieturi. Cîteodată nu puteau să evite mustrarea
Titei, pe care o ascultau cu ochii în pămînt, surde şi
încăpăţînate. Refuzau să se lase chinuite. Nu uitau să se
joace, cu toată starea lor nenorocită. Jocul preferat era
de-a întoarcerea tatei. El repeta o întîmplare ce avusese
loc în urmă cu doi ani. Ilie Dragomir căpătase atunci o
permisie de-o zi, după întoarcerea regimentului său da la
Olteniţa la Piteşti. Numai Maria şi Ioana şi-l mai aminteau,
Angela îl uitase. Intrase în curte cu pas încet, cu spinarea
îndoită sub raniţă. Purta capelă şi o manta lungă, verzuie.
17
După un moment de ezitare cele mari îl recunoscură.
Fugeau amîndouă în întîmpinarea lui şi, în timp ce
srăbăteau curtea lungă, el scosese din buzunar o jucărie,
un fel de lampă de sticlă colorată. Maria, mai iute de picior,
ajunsese prima, în timp ce Ioana, crezînd că va pierde
obiectul rîvnit, se trîntise disperată pe pămînt. Tatăl venise
la ea, o ridicase de jos, îi netezise şi scuturase de praf
cămeşoaia, dîndu-i ei lampa aceea de sticlă fermecată ca
să-i oprească lacrimile. Acum Maria juca rolul tatălui,
arătîndu-le de departe Ioanei şi Angelei un ciob. Mezinele
se repezeau spre ea, Ioana ajungea fireşte prima, totuşi
bucăţica de sticlă care figura în mintea ei ca o minunată
jucărie era dăruită Angelei. Dar de fapt ea revenea tuturor
cu drepturi egale, aşa cum primiseră povaţă de la tatăl lor.
Strînse în jurul ei, aşezate în praf, o admirau care mai de
care, maimuţărind cu naivitate încîntarea şi surpriza.
Pentru Maria cel puţin, vremea se făcuse să meargă
la şcoală. Dar potrivit indolenţei lui în ceea ce le privea pe
surori, Constantin trecu pe lîngă termen amînîndu-l pentru
toamna viitoare. Directoarea şcolii primare, Doamna Şuiu,
începu să se intereseze special de orfana care, în ciuda
somaţiilor, nu se prezentase în clasa întîi. Cuprinse de o
frenezie maternă care, doar în parte compensa pierderea
soţului, ea era hotărîtă să-şi dea şi ultima picătură de
energie pentru copiii „eroilor”, adică ai ţăranilor care se
jertfiseră pe front. Devenise, la nici treizeci de ani, ceea ce
se cheamă o femeie energică. Trupul i se îngroşase în
văduvie şi ori de cîte ori vorbea, indiferent cu cine, prefera
tonurile înalte. Dăruia orfanilor abecedare şi caiete, din
care pricină voinicii chiaburi ai comunei, ţărani mai
autentici decît ea, începuseră s-o socotească puţin
nebună. Ca să nu mai vorbim de faptul că era abonată la
un jurnal. Se înfiinţă personal acasă la tinerii soţi Tita şi
Constantin, arătîndu-se consternată de felul cum îşi
înţelegeau răspunderea de tutori. Îi mustra amarnic,
vorbindu-le de recunoştinţa pe care o datorau memoriei
unui om care pierise pentru reîntregirea neamului. Asta
era oare răsplata hărăzită odraslelor lui? La sfîrşit îl
ameninţase pe Constantin că dacă nu-şi va trimite grabnic
sora la şcoală îi va întocmi proces-verbal de amendă. Fără
s-o ia prea în serios, el se hotărî totuşi s-o asculte. Dar
întîmpină opoziţia deschisă a nevesti-si. De unde banii
necesari? Hai să zicem că pentru Maria, pentru ea numai,
vor face sacrificii, îşi vor rupe de la gură. Însă nebuna de
învăţătoare le voia eleve pe toate trei surorile, în privinţa
asta nu încăpea îndoială cum se vor descurca? Lui
Constantin nu i se părea că sunt chiar atît de săraci. Ca să
facă, acolo, fetele cîteva clase nu trebuia cine ştie ce
cheltuială, de taxe nu era nevoie, îmbrăcămintea şi-o vor
trece una alteia. Tita însă nici nu voia să audă, agitîndu-
se de parcă ar fi ameninţat-o sărăcia cea mai neagră şi
însăşi moartea prin foame. Pentru prima oară soţul îi
cunoştea împotrivirea. Energia ei îl descumpănea. Ca să
arbitreze conflictul se adresă lui socru-său. Bătrînul îl
ascultă clipind, frecîndu-şi cu palma neagră obrazul boţit
şi ţepos. Era fireşte de partea fiicei sale, fiindcă gîndea la
fel. Dar era, totodată, prea şiret ca s-o mărturisească. Pe
la ureche îi trecuse ştirea că statul înfiinţase pentru copiii
rămaşi pe drumuri în vremea războiului orfelinate unde
aceştia primeau hrană şi învăţătură pe gratis. Ştirea trebuia
însă confirmată, deocamdată se feri s-o împărtăşească
ginerelui. Pe de altă parte Constantin trebuia luat oricum
cu binişorul căci altfel – mai ştii? – poate ar fi refuzat să se
18 epica magna
despartă de neamurile lui. Tuşind, îi dădu pentru început
un răspuns în doi peri, că da, sigur, nu se cuvine ca fetele
să rămînă fără şcoală dar că totuşi erau trei şi aveau să
coste destul de scump. Că şi el şi Tita sunt tineri, încă nu
cunosc viaţa. Orice se poate întîmpla, de aceea nu e bine
să risipească. „Avem timp pînă la anul să ne gîndim cu
toţii, de ce să ne spargem capul de pe acum”, încheiase el
convins că tot singur o să găsească clenciul şi-o să puie
viitorul la cale. Cu furia împotriva nevestei domolită (aflase
dreptate la socru) şi mai liniştit datorită sprijinului promis,
Constantin nu mai reluă discuţia în casă. Se mulţumi să
aştepte ca lucrurile să se aranjeze de la sine mai înainte să
fie nevoie să dea iar piept cu ele. Dar în timp ce el îşi luase
orice grijă, socru-său nu stătu degeaba. Se duse pe la
primar, pe la notar, să mai întrebe, să mai vorbească
„încercînd marea cu degetul”. Ceea ce află nu i se păru
suficient. Ajuns odată cu treburi la Piteşti, opri căruţa pe
o stradă care ducea în curtea, în faţa unei case arătoase.
Casa avea firmă bătută pe zidul din faţă. Birou de
advocatură Matei Golumbeanu. Cu biciul într-o mînă şi
căciula într-alta, pătrunse înăuntru prin uşa dublă cu
geamuri multe de la intrare. În tinda mare, curată, văzu un
tinerel într-un costum cam subţire dar cu cravată la gît.
Căsca plictisit în spatele unui birou. Deşi n-avea treabă,
tinerelul îl pofti să aştepte vizavi de el, pe o bancă lungă.
Pe semne nu era decît ucenicul. Domnul Matei însuşi
apărea ceva mai tîrziu din dosul unei uşi capitonate.
Conduse pînă la uşă un ţăran mătăhălos, încălţat cu cizme
bune de bizon, apoi îi făcu lui semn să-l urmeze. Rămaşi
numai ei doi, clientul şi avocatul, acesta din urmă întrebă
cu glas secret: „Spune neică, ai necazuri?” „Ba să mă
ferească dumnezeu domnule Matei…” îl asigură, de la
început Dediu, hotărît să nu-l lase pe avocat să se întindă
prea tare la banii lui. „…Doar pentru o consultaţie am
venit.” Matei Golumbeanu îl asculta impenetrabil. La sfîrşit
zise scurt: „Ce vrei matale se poate. Îmi aduci mie cutare
şi cutare acte. Eu aranjez dosarul, îl înaintez, ung pe cine
trebuie. Dacă vrei să lucrezi cu mine.” Dediu îşi făcu
socoteala pe loc. Decît să umble pe la mai mulţi, să piardă
cine ştie cît timp ori chiar să încurce lucrurile printr-o
purtare proastă, mai bine se tocmea cu avocatul. Asigurat
despre partea aceasta, îi mai rămînea să găsească metoda
prin care să-l convingă pe Constantin. Dumnezeu îl lumină
şi în privinţa asta. Se gîndi să-i propuie să-şi ducă surorile
la orfelinat prin intermediul învăţătoarei. Astfel se chema
că ea garantează, bănuielile asupră-i fiind risipite. Hărtănit
şi plîngînd îi spuse doamnei tot păsul. Îi arătă sărăcia în
care trăiau cu toţii, departe totuşi de a fi evidentă. Dacă
învăţătoarea n-ar fi fost o „exaltată” desigur că nu i-ar fi
dat ascultare. Prin capul ei însă vuiau tot felul de idei
despre recunoştinţa neamului. De ce să nu capete
fetele”educaţie” pe socoteala statului, de ce să nu se
„emancipeze” la oraş în loc să-şi mănînce tinereţea la ţară?
Găsi propunerea bună şi la rugămintea lui Dediu se hotărî
s-o supună chiar ea tutorelui, făcînd uz la o adică de
consideraţia pe care acesta i-o arătase. În faţa
poruncitoarelor ei sfaturi, Constantin se dădu repede
bătut. Dacă cineva l-ar fi momit pe un ton mieros, s-ar fi
trezit în el conştiinţa de frate şi oricîtă înlesnire i-ar fi adus
înstrăinarea fetelor s-ar fi împotrivit. Aşa însă orice
rezistenţă părea împotriva fericirii lor. În apele lui totuşi
nu era cînd îşi dădu consimţămîntul. Viclean, Dediu o
rugă pe învăţătoare să-l însoţească şi la următoarea vizită
pe care i-o făcu la Piteşti avocatului. Nevrînd să scape o
faptă bună, doamna Şuiu merse cu plăcere. Golumbeanu
îşi muşca mustaţa să nu rîdă la auzul frazelor pe care această
soţie de erou le învăţase pe dinafară din ziarul iorghist. Se
strădui însă să-i lase impresia că tonul ei ritos pur şi simplu
l-a intimidat şi că deşi avocat mercantil (una ca asta nu
trebuia să nege) sufletul lui era cutremurat în faţa unui
asemenea exemplu de abnegaţie şi totală dezinteresare.
Demersul fu încununat de succes. Graţie dovezilor înaintate
obţinură rezoluţia favorabilă a ministerului. Viitorul Mariei,
al Ioanei şi Angelei era acum hotărît.
Era, pe la jumătatea lui septembrie, un început de
toamnă timpuriu. Oamenii se grăbeau să-şi culeagă viile mai
înainte să cadă prima brumă. Satul era cu porţile de la curţi
larg deschise, dar de pe dealuri se-auzea rumoarea şi chiuitul
culegătorilor. Vîntul mirosea a hoştină şi a doagă opărită.
Îmbrăcate şi înfofolite, copilele lui Ilie Dragomir aşteptau în
căruţa lui Dediu. Tita le croise la toate şorţuri la fel, după
modelul dat de învăţătoare, bucuroasă că scapă de ele. În
dimineaţa aceea le hrănise chiar ea şi le dăduse pentru drum
pîine cu brînză şi nuci. De emoţie se foiau în fîn, privind în
toate părţile cu ochii lor mari, încă şi mai crescuţi peste noapte.
Prea bine nu înţelegeau ce are să li se întîmple deşi în ajun
fuseseră îndeaproape povăţuite chiar de fratele lor. Inima le
bătea în piept repede repede, luînd-le şi graiul şi oprindu-le
în gît pornirea lacrimilor. După ce băuse în casă cu gineri-
său o ceaşcă de ţuică, plin de voie bună, roşu la faţă, Dediu
sări pe capră şi atinse caii cu biciul. Constantin veni în urma
căruţei, cu paşi domoli, pînă la poartă. Nu prea ştia ce să
zică! Tot socrul îl scoase din încurcătură, cu un bătrînesc
dar de data aceasta plin de încredere „să ne ajute dumnezeu”.
Roţile porniră să hurduce, cu zgomot sec, peste glodul întărit
de pe uliţă. În capul satului le ieşi înainte cu sufletul la gură
doamna Şuiu. Plîngea de i se scutura pieptul mare. Le
îmbrăţişă pe fete una cîte una, în timp ce ele stăteau ca de
lemn, cu obrajii albi şi speriaţi. Adăogă la puţinul lor bagaj o
legătură în care se afla strîns înfăşurată o iconiţă, cîteva
abecedare şi împărţi fiecăreia cîte un gologan. Mult timp le
petrecu cu ochii, iar ele se întoarseră pe rînd, de cîteva ori,
mai mult curioase, să răspundă la semnul de adio pe care
ea îl făcea fără să obosească. Nu mai ieşiseră din satul lor
niciodată. Acum, încremenite, priveau scurgerea drumului
mărginit de o parte şi de alta cu şanţuri înţesate de iarbă. Pe
la prînz, cînd le pătrunse căldura dulce a soarelui, urcară
dealul Mateiaşu. Dincolo răsări o pădure. Ulmii şi stejarii
erau nemăsurat de înalţi pentru ştiinţa lor. În coroanele
bogate dăduse roşul toamnei. Angela văzuse o nălucă
fumurie zburînd prin crengi şi ţipă arătînd-o şi celorlalte.
„Veveriţă-riţă” le linişti Dediu care, după tot ce făcuse,
simţea ca un fel de duioşie pentru fete. Dar de întors înapoi
nu le-ar fi întors, se înţelege, nici să-l pici cu ceară. Cerul
era albastru, transparent, te puteai uita adînc prin straturile
lui. Din tufişuri fluierau mierlele răcorind parcă şi mai tare
aerul. La marginea şleaului apărea din cînd în cînd spinarea
pestriţă a unei bufniţe sau forfecau urechi de iepure. Apoi
pădurea se deschise şi veniră la rînd miriştile arse. Era cam
cinci spre seară cînd, de pe culmea unui deal, se văzu culcat
leneş Piteştiul ca un aluat într-un copăiel. Dediu nu se
grăbise, împăcîndu-se astfel cu inima lui. Sub bătaia
clopotelor de la biserici fetele pătrunseră în oraş
transfigurate de teamă şi de uimire. Nu s-ar fi mirat dacă
vreunul din trecători ar fi dat semn că vrea să le mănînce.
Dar acestora puţin le păsa.
 epica magna
Dumitru UNGUREANU
Amanta anului 2000
De cînd am adus iMac-ul pe masă, mai cu plăcere
prelucrez imagini video decît scriu texte. Ca să fiu
profesionist, mi-ar trebui ceva hardware inaccesibil
utilizatorului de rînd. N-am bani, nici ambiţia să-l întrec pe
Spielberg. Ce am, este doar pasiunea de a diseca secvenţe
filmate, extrăgînd scene reprezentative, peste care aplic
vreun efect. Obţin o viziune distractivă a realităţii. Pasiune
şi distracţie: aşa am ajuns la nişte rezultate cu care m-am
lăudat prietenilor. Consecinţa? M-am pomenit cu tot soiul
de benzi video, să le curăţ zgura, să fac filmuleţe mpeg, să
le ataşez muzică de fundal etc. Pentru aşa ceva m-a vizitat
Viorel. Îl cunoşteam. Oraşul e mic, figurile deosebite ies
în evidenţă. Şi el mă cunoştea. Nu doar fiindcă sînt mai
vîrstnic; într-o perioadă eram un fel de fi! gură publică.
Ne-mai-amintind cărţile mele...
Unic fiu al părinţilor săi, care se despărţiseră, Viorel
crescuse, într-un apartament, lîngă mama lui, lucrătoare
în fabrică. Tatăl, după divorţ, plecase aiurea. Băiatul
termina liceul în ’89 şi se afla în armată la Revoluţie. M-am
nimerit în preajmă, pe terasa unui bar, cînd povestea cum
a luptat cu teroriştii-fantomă. De atunci l-am reţinut, ca
figură; de cîteva ori am băut împreună. Oarecare simpatie,
ceva milă pentru situaţia sa familială, uşoară admiraţie
pentru ce-a realizat singur, sînt sentimentele cu care l-am
primit. Aducea o casetă video VHS, copiată de pe altă
casetă VHS, copiată la rîndul ei după una filmată cu o
cameră mică, probabil handycam sau palmcorder.
- Calitatea e cam slabă! - i-am zis, după ce-am văzut
primele secvenţe. - Dacă toată e astfel, nu prea pot scoate
mare lucru de-aici!
- Plătesc! - a zis, cu siguranţa celui care ştie ce vrea.
- Nu merită atîţia bani! Şi cred că n-ai vrea să plăteşti
cît necesită!
- Cît? - a întrebat.
- N-am idee! Dar ca să iasă o treabă perfectă, banda
asta trebuie prelucrată cadru-cu-cadru. Ştii cîte cadre sînt?
Fă socoteala: 60 minute x 60 secunde x 25 cadre pe
secundă. Aproximativ 90.000. De-aş lucra 1000 pe zi, tot
mi-ar lua trei luni. Dar eu nu sînt studiourile Pinewood,
nici măcar Buftea! Nici nu pot sta zilnic de treaba asta.
Sau poate vrei să mă plăteşti tu vreun an, ca să lucrez
pentru tine?
- A, nu, nici chiar aşa! Scoate ce se poate, nu sînt
absurd să vreau ce nu iese! M-aş bucura să păstrez
filmarea asta, e o chestie la care ţin!
- Văd că e o petrecere, parcă un revelion, sunetul
nu-i prea clar, muzica pe care o ascultaţi vă acoperă vocile.
Vrei să rămînă aşa? Sau evidenţiez dialogurile voastre?
19
- Poţi să faci asta?
- E migălos, dar se poate!
- E un moment acolo, mai spre sfîrşit, cînd nu se
aude ce vorbeşte cineva. Aş vrea să înţeleg ce spune,
cred că e ceva important.
- Dar unde eraţi?
- Eram la o cabană ce-o are gagiul cu ochelari, Tilică.
Îl ştii? Ăla cu terasa TAHOE, lîngă Curtea-din-dos. E
destul de tare tipul, magazinele TILI tot ale lui sînt. L-a
dus mintea repede - marfă ieftină şi proastă, să ia tot
românul! E combinat cu tip-asta blondă, Vali, cam naşpa,
cam multă, dar e gustul omului, n-ai ce face!
- Tu ce cine făceai pereche?
- Plecasem cu asta, de-o vezi dansînd aici într-un
picior. O cheamă Zina, e fata unui popă din Foiţa, care o
alintă Zîna. Dar acolo m-am combinat cu asta de stă pe
scaun şi parcă nici nu mă vede. O cheamă Irina!
- Ce petrecere e asta? E revelion, nu?
- Revelionul 2000, Millenium! Am vrut să iasă ca la
carte, şi-a ieşit! Cel puţin pentru mine, mai ceva ca la
carte! Am pus-o cu Irina asta, de nu poţi să crezi! Nu mi-
e ruşine să povestesc, deşi nu-mi stă-n obicei publicitatea.
Tu, care ai habar de multe alea, poate vei înţelege! Şi
dacă-nţelegi, să-mi spui şi mie ce crezi, ca să mă trezesc,
fiindcă nici azi, după doi ani, nu mi-am revenit! Uite-o
cum stă cuminte ca o fată de liceu ce-a călcat prima dată
în discotecă! Nu-i dai 37 de ani! Pe lîngă faţa de puştoaică,
este şi subţire la corp. Dar numai fibră! Cînd am pus mîna
pe ea prima dată, am crezut că e de lemn! Venise cu tipu’
de colo, ăla care bea mereu, îl ştii? E băiatul procurorului
Dinilescu. Face afaceri cu maşini, are un service la ieşire
din Crîngaşi. Cam bolovan tipu’, ta! c-su îl ţine din spate,
el uite ce moacă de prost are!
- Ce căuta între voi, fiindcă văd aici figuri spălate?!
Pe ăsta îl ştiu bine, e tipul cu calculatoare şi Internet-
Cafe-ul din blocul 16.
- Da, băiatul judecătoarei Bughi! Altu-mpins de
părinţi! Îl duce mintea, nimic de zis, dar dacă n-o avea pe
mamă-sa, o lua-n mînă de urgenţă... Cum a luat-o cu
magazinul de blugi Rifflea! Auzi, Rifflea! La marc-aia
cunoscută, a mai pus un a, de la el, şi-a adus marfă
turcească la preţuri de lux! Te doare capul! Îi merge cu
calculatoarele, că nu are concurenţă deocamdată! A venit
cu tip-asta vioaie, uite-o cum se mişcă! O ştii? E avocată,
Lelia Budescu. Şi-asta e cam naşpa pentru gustul meu, a
mai şi stat toată noaptea mînjită pe faţă cu frişcă. Să o
lingă Bughi, da’ s-a-mbătat şi-ăla pulbere...
O văd pe Lelia într-o secvenţă prim-plan. Poartă
rochie maro, cu pete albe ce imită pălăria de floarea
soarelui, scurtă pînă la genunchi, decoltată decent la piept,
lăsînd la vedere un lănţişor de aur, cu o literă în chip de
breloc. Stop-cadru: e un D caligrafiat în peniţă. Costase
vreo 1.500 de lei, prin ’85, cît trei povestiri în SLAST.
Părul frumos, de culoare castanie, cade lejer pe umerii
osoşi. Play: o piruetă cam otova. Schimb viteza secvenţei
la 50%. Corecţie poster-time, înlătură marginile zimţate ce
strică relieful gîtului încordat. Ochii lucesc, gura strînsă
nu se pungeşte în zîmbetul reţinut, pomeţii joacă ironic.
Da, Lelia şi sarcasmul ei necruţător, cu care mă alungase
din preajmă-i... Cum să-mi reprim sentimentele? În anul
acela debutasem într-un volum colectiv şi mă lăuda cine
nu gîndeam. Iar cînd mi-au prezentat-o pe Lelia, studintă-
n drept, dar nu şi publicistă, am zărit în ochii de culoarea
20 epica magna
murei - şi cînd scriu culoarea murei, am în minte nuanţa
exactă ce pigmentează cu albastru broboanele fructei de
pădure - am zărit, deci, un licăr de ironie.
- Ce este în neregulă? - am întrebat-o.
- Suficienţa cu care tratezi eroinele. O faci doar în
scris? Sau şi-n viaţă?
- N-ai decît să cauţi răspunsul singură! - am făcut
pe vedeta, fără să-mi dau seama că tocmai dădeam o probă
de suficienţă. Şi Lelia nu m-a iertat. Atîta doar că luase
îngîmfarea mea ca afront personal.
Irina stă pe scaun şi fumează. Poartă haină de blană,
pantaloni, unghii lungi, inele ieftine, şi e rujată cam prea
mult. Zoom pe faţa luminată difuz. Un pic de strălucire şi
contrast, plus shift-color ce atenuează stridenţa. Îi arăt
lui Viorel preview, la rezoluţie intermediară. El priveşte un
timp fără comentariu, după care apreciază:
- Să mor eu dacă nu e mai mişto cu ruj mov şi părul
roşu! Vezi? I-am spus de cîteva ori să-şi schimbe look-ul,
dar nu m-a ascultat! Eram odată într-un bar din Sinaia, la
vreo trei luni după ce-o pusesem. Mie nu-mi plac
aglomeraţiile, da’-n sear-aia încercam să ne simţim bine.
Cam trecuse mirajul începutului, şi afară de acrobaţiile
din pat nu prea vedeam ce să aleg. Ori nu mă interesa pe
mine ce oferea tipa, ori n-o interesa ce vream eu, treaba
nu era în regulă. Eu încă nu-mi făceam griji. Luasem ceva
doar să nu stăm pe uscat, aveam cameră sus la 1400,
plănuisem vreo două zile de răsfăţ, mai era zăpadă pe
vîrfuri, nu să schiez, dar să respir alt aer decît aici. Şi cum
o priveam pe Irina la masă, puţin oblic faţă de mine, cu
spoturile barului jucînd în părul ei de culoare ce eu nu şti!
u cum se numeşte, mi s-a părut că i-ar sta mai bine roşcată
şi i-am spus. Deodată s-a întors jignită şi capsată: «Auzi,
dacă nu-ţi place cum arăt, de ce nu agăţi alta? Uite colo
una cum vrei tu, hai, ia-o, şi dă-mi papucii!» Pînă atunci
nu făcuse nici o scenă de-asta. Nu se ferise de figuri, nu
refuzase nici o petrecere, nu mă obligase la vreo nasulie,
nimic! Deodată, poc! Am crezut că e prost-dispusă şi-am
uitat. Dar cele două zile cît am stat acolo n-au mai avut
gust. Atunci am vrut s-o las. N-am putut sau mi-a fost
lene, cine ştie?!
iMac-ul rulează secvenţa cînd Irina vine din
bucătărie cu vasul în care a fiert cafeaua. În lumina
multiplă a încăperii (sînt patru aplice şi o lustră cu şase
braţe, ceea ce face ca filmarea să aibă tentă pronunţată de
artefact; setez diferite grade de blur să o înlătur), faţa
străluceşte. Şi-a lepădat blana (Viorel: “Nu era autentică,
era o imitaţie de ceva, nu ştiu ce anume!”). Poartă un fel
de taior, croit cam dubios, cu nişte striaţii ce par cusături.
Îi văd trupul întreg, lejer mişcîndu-se pînă la masa încărcată
de farfurii şi pahare. Nu-i găsesc multe calităţi senzuale.
Pare tăiată din topor, cu umerii prea largi, bazinul prea
îngust şi fundul ţuguiat. Părul bogat revărsat pe spate
(prea curbat spatele, de femeie ce lucrează îndelung!
aplecată la masă) e tot ce-mi reţine atenţia. Nu împărtăşesc
lui Viorel aprecierile mele.
- Vezi, aici aduce cafeaua făcută de ea - vorbeşte
oaspetele. - Ţin minte şi azi: era bună de aruncat! Eu sînt
cu camera, o filmam pe Irina fără să vreau, îmi apăruse din
stînga şi am sucit obiectivul după ea. O vezi? Uite, îmi
întinde ceaşca! Am oprit filmarea şi-am vorbit prima dată
cu tipa!
- Bei? - întreabă Irina.
- Păi dacă mi-o dai, cum să te refuz? - spune Viorel.
- Mă, nu umbla cu aluzii de-astea!
- Da’ ce-am zis, mînca-ţi-aş ochii tăi de kiwi?!
- Te-ai uitat tu în ochii mei, să vezi ce culoare au?
- Mă uit acum!
Viorel îi studiază ochii. O apucă de obraji, priveşte
serios, de-aproape, şi deodată o sărută drept pe gură.
Irina se depărtează, un pic surprinsă, mimînd neplăcerea.
El pricepe jocul, dar nu plusează. Lasă ceaşca, ia camera
şi filmează alături. Secvenţa începe cu un gros-plan pe
blonda Vali, apoi trece pe Tilică. «Să-mi zică la mulţi ani»
- spune Tilică spre cameraman, continuînd un dialog an-
terior. Vali are coamă de păr ondulat, faţa lată, sprîncenele
ridicate din machiaj, gura largă, pieptul generos. Rîde.
Aici nu am ce să rectific. Sînt 135 de secunde fără nici un
scratch. Marchez în timeline, tai, salvez modificarea.
Lentila camerei se întoarce aproximativ 150( şi se apropie
de Zina. Stă pe bancheta tapiţată, într-un colţ, lîngă măsuţa
cu - în echilibru precar - combina muzicală! . Fata poartă
taior negru, descheiat, flanel alb, guler întors, fustă scurtă,
de nici 25 cm lungime, ciorapi transparenţi şi cizme roşii,
bine întinse pe gambă. Frumuseţea picioarelor mă face
cumva invidios, pentru că - poftind la ce merită poftit - nu
pot uita picioarele strîmbe ascunse de Lelia sub rochia de
modă veche. Urmează, ceva mai departe, o secvenţă unde
Lelia şi Zina dansează împreună, prima cu telefonul mobil
în mîna dreaptă. Figuri de femei sortite părăsirii, eternele
însoţitoare, dame de consum închiriate cu ora sau cu ziua,
prestînd servicii complete. Lelia e avocată, ea prestează
prin definiţie, desigur, asta îi este profesiunea!
- Zina nu-i de lepădat - spune Viorel. - O vezi, e
muiere ţapănă, are tot ce vrei la corp, da-i lipseşte ceva la
cap! Sau are ceva în plus, că a ghicit lipeala cu Irina înainte
să-mi dau eu seama că vreau s-o pun cu aia!
Undeva, camera filmează un plan apropiat cu Zina,
Lelia şi Vali sorcovind. Pe faţa Zinei se citeşte atîta
disperare, încît ai crede că e plătită să joace sentimentul
ăsta. Viorel nu face nici un comentariu. Tai şi salvez
secvenţa pentru colecţia proprie. Zina înăbuşă greu
plînsul interior, pe care ochii migdalaţi şi buzele generoase
nu-l ascund. Agită un fel de sorcovă făcută din fîşii lungi,
 epica magna
divers colorate, spune versurile cunoscute, mai bine zis
le ţipă, e dezorientată. Probabil că «trădarea» lui Viorel
era de nesuportat pentru ea. Reiau secvenţa de mai multe
ori. Microbul ratării mi se transmite şi mie, strident, aproape
ireal! Ciudat! În planul doi, Lelia pare surprinsă de reacţia
Zinei, sprîncenele se ridică a neîncredere, ca în clipa de-
acum 18 ani, cînd i-am spus direct ce vr! eau - nimic altceva
decît să o fut, cu acest cuvînt brutal.
- Nu crezi că eşti prea îndrăzneţ? - a replicat.
- Nu cred - spune Viorel. - La ce să mă dau după
deget? Ştii cine sînt, ştii că n-am obiceiul să fac promisiuni
goale. Dacă te interesează, OK, dacă nu - nici o supărare!
Aşa sînt eu, sincer şi la obiect. Cine mă place, mă place
aşa.
- Şi bunătatea de soţia ta? - întrebase Lelia.
- Dacă eu mă simt bine cu tine, şi tu te simţi bine cu
mine, crezi că are vreo importanţă orice altceva?
Viorel mută camera dintr-o mînă într-alta şi-o fixează
pe Irina. Ea ţine farfuria cu tort lîngă bărbie şi rupe o
bucăţică. Ştiindu-se filmată, joacă, exagerează. Prezintă
farfuria către obiectiv, înfige lent furculiţa de plastic,
deschide ochii, cască gura şi răsuceşte limba fără echivoc,
gest care - mi-e şi jenă să recunosc! - penetrează pînă la
fund rezervorul tox-erotic!...
- Aici m-a dat pe spate, cu limba asta! - spune Viorel.
- O vezi? Pune-o înc-odată, uite cum face!
Decupez scena, o export ca fişier separat, reîncarc
acest clip şi încerc diferite efecte. Reversul mişcării,
suprapus pe clipul iniţial, cu o transparenţă de 50%, dă
ceva interesant. Aleg combinaţie chroma, cu extract de
culoare din perete şi dau preview. Şi asta e interesant.
Încerc o diferenţiere RGB, cu extract din galbenul taiorului
lucios, adaug zoom blur cu ray-light în background.
Rezultatul este de-a dreptul spooky. Viorel se agită:
- Fantastic! E ca-n noaptea cînd ne-am plimbat la
Neptun, şi marea lumina ciudat, nu ştiu de unde se
reflectau raze ca astea scoase de tine aici! Irina se tunsese,
credea că o întinereşte. Nu ştiu de ce vroia să pară mai
tînără, fiindcă aşa cum era - corect zis: cum fusese înainte!
- îi şedea mai bine, mie îmi plăcea! Mi-a spus că, dintre
cunoştinţele ei, doar eu spuneam că prin tunsoare a
pierdut mult din feminitate! Că, în loc să o laud, afirmam
că şi-a bătut joc de sine! Şi că asta înseamnă că nu mai
avem mult de stat împreună!
Mă tenta propunerea Leliei să evadăm la Constanţa
două-trei zile. Dar pentru mine marea se conjuga altfel,
trăisem clipe frumoase acolo, şi mi-era imposibil să distrug
bucuria datorată altcuiva, indiferent ce-aş fi obţinut.
- Indiferent cît aş fi în stare să ofer eu? - întrebase
Lelia.
- Nici o împlinire nu poate înlocui altă împlinire,
precum nici o supărare nu poate fi ştearsă de altă supărare!
- Fals! Fals complet! E tocmai pe dos! - spune Irina.
Viorel vrea un stop-cadru cînd fata vîră altă bucată
în gura larg deschisă, cu pleoapele strînse, ca şi cum refuză
amintiri puţin plăcute. Dau full-screen şi tăcem. Oaspetele
mă priveşte întrebător. Gestul filmat e suficient de sugestiv
ca să nu necesite comentariu. Totuşi, acesta vine:
- Ştia meserie! Cum de n-am bunghit din prima? Şi
ce m-o fi apucat să o sărut direct pe gură, eu, care nu fac
asta nici cu...?
Sărutul determinase capitularea fără condiţii.
Nicidecum virtualităţile mele creatoare. Pentru că nu ştia
21
că eu nu ştiu, ea îşi închipuise că am intenţia să o scot din
ce se zbătea să iasă. E dificil de înţeles ce vor alţii de la
noi, mai ales cînd nu ştim ce vrem noi înşine... După ce
înghite bucata de tort, Irina se răsuceşte şi pleacă. Cadrul
următor îl are iarăşi pe Tilică în prim-plan, lăsîndu-se
îndopat de Vali ca un copil mic. Bărbatul se preface încîntat,
femeia pare convinsă de rolul ei de mamă. Tendoanele
mîinii ies în relief, cînd furculiţa umblă în farfurie. Tilică
leagănă căpăţîna şi soarbe din pahar. Shift color, şi scena
e roz, ca visul gospodinelor din reclame.
- Băi, cît au putut să bea atunci! - face Viorel. - Uite,
ai crede că ăsta soarbe apă minerală sau suc, dar e vodcă!
În colţul ei, Zina priveşte intrarea în cameră a lui
Bughi. Alături stă Dinilescu, înfundat în haina Irinei.
Cineva cere: «Dă-i, bă, drumu’ la muzică!» Primele acorduri
o ridică pe Zina de pe banchetă. «Sînt singur şi cîîîîînt!» -
îngînă ea melodia, şi ridică un braţ spre tavan, fără să-i
pese că fustiţa dezveleşte picioarele pînă sub şold.
- Dacă n-avea ceva la cap, n-o părăseam! - spune
Viorel.
Performanţa erotică a Leliei nu era într-atît de bună,
încît să doresc prezenţa ei permanentă lîngă mine. M-ar fi
reţinut cu performanţa cerebrală. O minte lucidă, perfect
organizată, ştiind să calculeze riscurile oricărei acţiuni,
să-şi urmărească ţelurile, şi multe altele...
- Cred că Irina vroia să mă cupleze pentru totdeauna!
- presupune Viorel. - Şi o înţeleg: avea 37 de ani, deşi nu-
i arăta deloc! Or, la vîrsta asta, cam tre’ să fi prins ceva
cheag, că altfel ajungi o cîrpă la cheremul cui se nimereşte!
Am mirosit vrerea muierii abia prin toamnă, cînd veneam
de la Dunăre, unde pescuisem pe balta unui tovarăş al
meu!
- Te-ai gîndit vreodată la noi? La ce-ar trebui să
facem împreună?
- Da, m-am gîndit! Un copil, asta tre’ să facem!
- Mă vezi pe mine în postură de mamă, ţinînd un
bebeluş în poală?
- Mă străduiesc să te văd! Copilul leagă cuplul cum
leagă orezul sarmaua şi maioneza salata de boeuf!
- Acesta e liantul dintre tine şi soţia ta? Nu ţi se pare
jalnic?
- Fato, nu sînt atît de zevzec să-mi iau asemenea
responsabilitate!
Cu mîna dreaptă ridicată, Zina scoate un fel de ţipăt-
geamăt, şi-şi apasă palma stîngă pe interiorul coapsei,
lîngă triunghiul goniometrat şi de Viorel, şi de mine.
Dispare apoi din cadru, camera filmînd pe Bughi şi
Dinilescu într-o dispută amicală. Irina, rămasă pe scaun,
în umbră, saltă mîna cu ţigara, ca şi cum vrea să se ferească
de iminenta prăbuşire a lui Bughi peste ea. Gestul pare, la
fel de bine, participare la petrecere, figura afişează un
zîmbet înţelegător, fruntea zvîcneşte pe spate, producînd
o vălurire a părului. Se ridică şi pleacă, plictisită de prezenţa
masculilor.
- Mi-a trezit pofta s-o pun cînd şi-a-nfipt în rădăcina
ochilor mei ochii ei ca fructul de kiwi! Nu m-a surprins, am
mai avut faze d-astea, e drept că rar! Cînd te-ai băgat în
chestie, nu te opreşti să te întrebi ce faci şi de ce. Dar
dacă nu eşti cu totul aiurea, după ce trece vîjul, e musai să
te uiţi în oglindă şi să zici «Prietenul meu, ce vrea asta,
băi?»
La 22 de ani, Lelia era deja o femeie care ştia ce vrea;
dacă aş fi vrut să vrem împreună, sacrifica orice să obţină
22 epica magna
maximul posibil. Cînd Irina i-a spus lui Viorel că ea nu
doreşte decît să se distreze, trecuse vreo lună de întîlniri
focoase. El nu aflase încă vîrsta ei, nu-l interesa, şi nu
bănuia că simulează orgasmul. Semnele timpului pe corpul
dur amplificau senzaţia unei cuceriri, o ascensiune pe-un
munte unde nu mai urcase. Şi Irina se întreţinea bine, se
ducea zilnic la fitness, la saună, la piscină. Nu exagera cu
mîncarea, nici nu se abţinea, ca altele. Se cunoştea
îndeajuns şi se controla permanent.
Camera este acum pe masă, filmînd ringul de dans
improvizat. Toate cuplurile ţopăie pe melodia «Cu a mea
mîndră cu tot». Irina joacă în prim plan, cu Dinilescu în
braţe. Acesta nu se ţine bine pe tălpi. Ea îl sprijină folosind
picioarele ca pe-o furcă, între cracii căreia se freacă sexul
bărbatului. Trunchiul femeii este lăsat pe spate, ca şi cum
ar face gestul fără plăcere, din obligaţie. Dansul e căznit,
femeia evident agasată, vrea să scape de laba masculină
lipită pe fund. La o întoarcere se vede cum degetele se
înfig între fese. Decupez secvenţa, o dublez, suprapun
fişierele, cu transparenţă 60%, pe primul pun efect black
& white, pe al doilea tint color, revin la transparenţă, aleg
chroma şi mut pipeta pînă obţin insularizarea mîinii.
- E bestial! - izbucneşte Viorel. - Băi, meriţi toată
admiraţia!
- Nu eu, computerul!
Aş fi dorit ca Lelia să-şi exprime admiraţia pentru
cele scrise de mine. Un scepticism ucigător a minat
progresiv relaţia nostră. La început l-am luat cochetărie
sau reţinere. Să cedeze prea repede, nu dădea bine, nu?
Cînd am întrebat-o direct dacă m-a citit, ea s-a eschivat că
are multe lucrări de făcut, nici nu se poate concentra la
seminarii, la examene, sesiunea e grea etc. Mai tîrziu a
detectat reţinerea mea. Şi cauza. Nu ştiu dacă mi-a parcurs
textele, însă a început să vorbească despre ele, judecînd
unele personaje ca şi cum acestea ar fi fost reale. Verdict
n-a dat. Poate n-aş fi primit bine unul negativ; însă îl
preferam incertitudinii.
- Cînd o întrebam ce vrea, bătea cîmpii: vrea luna de
pe cer, vrea să plece în Japonia, vrea să se călugărească şi
să îngrijească negrii ăia scheletici pe care îi vezi la televizor.
Bazaconii! Jumătate din anul ăla 2000 m-a frecat cu de-
astea! Mă gîndeam că se fereşte să dea impresia uneia
care vînează banii mei. Dacă asta urmărea, n-o condamnam.
La vîrsta ei, te miră că nu s-a potolit! Dar niciodată n-a
spus ceva să mă facă să fiu sigur. Şi mă perpeleam - deşi
nu e felul meu - că poate femeia ţine la mine, iar eu o tratez
ca pe altele! M-a făcut să mă simt vinovat fără să ştiu de
ce! Nu că era meseriaşă? Ce zici?
- Nu e treaba mea!
- Bine, dar poate fi în joc viitorul tău! - a zis Lelia.
- O fi, dar treaba asta nu eu trebuie să o fac!
Încă mai ştiu despre ce ne contraziceam. Subiectul
chestiunii mi se părea secundar. Nu şi ei. Probabil că a
fost ceva suficient de relevant, ca să se depărteze de mine.
Definitiv. După atîţia ani, iat-o ajunsă într-o cabană, la un
chef ordinar, cu manele şi gesturi licenţioase. Idealuri &
destine, deh...
- Anturajul filmat aici era cel obişnuit ei - spune
Viorel. - Pe Dinilescu îl culesese în ultimele zile, mi se pare
că îi dăduse una flit! Nu mă mira să fie combinaţi pe bune,
dar aşa s-a nimerit. Am picat eu ca balega? Nu-mi pare
rău, a fost mişto şi nu regret nici un leu din ăia cheltuiţi cu
Irina, amanta anului 2000, ca să-i zic şi eu cumva!
Pentru că nu-l ştiu pe Viorel cititor de reviste literare,
îmi închipui că îşi etichetează amantele după anul cînd le-
a avut... Camera filmează dansul blondei Vali. Femeia se
mişcă bine, are corpul evidenţiat de-o rochie mulată,
decoltată şi subţire, poartă cizme negre, înalte pînă sub
genunchi, o bentiţă cu sclipici, ca o diademă. Nu se
sinchiseşte de indiscreţia lentilei, se răsuceşte în ritmul
unei manele, iar Tilică o priveşte din lateral, cu ochelarii
sticlind: «Aoleu, ia te uită cu cine dorm eu la noapte!»
- Numai că n-a dormit nimeni noapte-aia, pînă a doua
zi spre prînz, cînd ne-a prins oboseala! - zice Viorel. - Eu aş
fi plecat imediat. Zina se drojdise şi nu putea nimeni să o
mai stăpînească, vrea să-mi taie beregata cu o furculiţă,
cu care umbla mereu în mînă. O vezi? Era din plastic, dar
ce conta! Cu aia vroia Zina să-mi taie beregata!
Într-o secvenţă filmată de altcineva, nu de Viorel,
Zina se învîrteşte în faţa acestuia, lent şi răspicat. Fata
ştie că are corp şi picioare frumoase, le etalează cu plăcere,
îşi ridică mîinile ca dansatoarele profesioniste - cu furculiţa
în dreapta -, îşi împinge pieptul cu ţîţe tari şi-şi zvîrle spre
partener bucile ideal rotunjite. Degetele mîngîie prohabul
bărbatului, care - privind acum scena - oftează:
- E mişto, da’ nu e-ntreagă la cap!
În joacă, fără jenă faţă de camera ce filmează,
dansatoarea pune mîna pe Viorel, îi strînge direct şi incit-
ant organele din pantaloni, spre amuzamentul uimit al
posesorului care, văzîndu-se pe display, nu reacţionează.
Pentru el, faza nu mai are importanţă. Pentru film, este
picantă. Marchez, decupez şi măresc pînă am în ramă numai
mîna elegantă, cu inele, unghii lungi şi piele albă. Dublez
viteza. Obţin o secvenţă de videoclip, la care adaug un
sunet de geam spart, să sublinieze poanta.
Camera baleiază şi surprinde conversaţia Leliei cu
Irina, aceasta zîmbind satisfăcută. Din cauza muzicii, vocile
nu se disting. Undeva în spate, privindu-le, e Zina, sobră,
lipsită de dulceaţa obişnuită. Stop cadru. Melancolia şi
tristeţea se combină într-o dezolare sinceră. Zina ştie că a
pierdut partida pentru Viorel şi nu-şi poate reprima invidia
faţă de reuşita Irinei. Dar în sine parcă îşi spune că «asta
e, şi eu aş fi făcut la fel...»
- Vezi, aici e scen-aia pe care vreau să mi-o descîlceşti.
Ce i-a zis Lelia Irinei, de-a plecat Zina borşită? Poţi?
- Să încercăm!
Selectez secvenţa, tai, export fişierul fără imagine,
doar coloana sonoră. Salvez, închid programul de prelucrat
imagini şi deschid forja de sunete. Import fişierul, am
sinusoida sub formă de grafic, execut o analiză a spectrului,
găsesc frecvenţa care interesează. Filtre low-pass, high-
pass, band-notch, urmate de o îndelungă tatonare cu fre-
quency-shelf, pînă rămîn vocile femeilor. Şi iată dialogul:
- Fato, dacă ai de gînd s-o pui cu el, vezi că-i parşiv.
- Dacă ştie să mintă frumos, e OK!
- Nu ştiu dacă ştie să mintă, dar tu nu trebuie să te
mai minţi! În situaţia ta, n-ar trebui să te încurci!
- Şi ce vrei să fac? S-o frec la rece cu poponaru’ ăla?
- Dar nu te gîndeşti la Zina? Cum o să...?
- Tu-mi ţii lecţii? Tu, care de cînd te ştiu, te dai la
bărbaţi însuraţi?
Restul se pierde, neclar. Viorel face o figură prea
puţin expresivă. Indiferent nu e, dar nici atins de revelaţie.
- Ce mă uimeşte, este calculatorul ăsta! - spune el. -
O să-mi cumpăr şi eu unul, dar de-ăla portabil, că mie îmi
place să umblu de colo-colo...
 epica magna
- Nu te-a lămurit dialogul, nu?
- Ce? Mai dă-le-ncolo de curve! Îţi pui mintea cu
ele?!
Am înlăturat resturile, am comprimat fişierul şi-am
fixat valoarea de egalizare, să iasă unitar. I-am adăugat
explicaţii umoristice, am pus titlul ce l-aţi citit deja la
începutul acestei naraţiuni, am ales rezoluţia finală. Am
salvat încă o dată, am închis programul, am restartat
computerul. I-am explicat oaspetelui nedumerit că
operaţiunea eliberează memoria şi programul poate rula
cu eficienţă maximă. Şi-am încărcat iarăşi proiectul, i-am
dat export to video, după care mi-am invitat musafirul să
bem ceva. Timpul necesar construirii materialului de
exportat a fost cam de-o oră. După asta am trecut placa
video pe TV, am conectat videorecorderul şi-am imprimat
filmul pe o bandă nouă. Urma să-l pun pe CD cînd am
timp, nu era grabă. Viorel a plecat cu videocaseta, eu am
rămas în poartă! , privind zăpada în care se reflectau razele
orbitoare ale soarelui de ianuarie. Nu fusese nimic altceva
decît o zi de lucru la un film, o muncă mai plăcută decît
redactarea textului ce se isprăveşte aici...
De ce, totuşi, seara aceea m-am certat violent cu
soţia?
Paul TUMANIAN
Fluturi de noapte
Sosit cu o cursă internă în aceeaşi dimineaţă,
Alexandru îşi făcu socoteala că mai avea de aşteptat vreo
trei ore pe aeroportul Bucureşti-Băneasa până la
îmbarcarea pentru Viena. De fapt două, fiindcă în jur de o
oră durau, i se spusese, formalităţile vamale şi tot restul.
„Să nu răsufli uşurat la gândul că ai plecat din ţară decât
în clipa când te vezi aşezat în scaunul din avion, uşile
s-au închis şi motoarele au fost turate pentru decolare”
— cam aşa glumise Rohan cu vreo două zile în urmă. O
glumă destul de cretină. „Îţi spun toate astea ca unuia
care iese pentru prima oară în Vest. Oricând te poţi trezi cu
un anunţ la difuzoare, ceva în genul Pasagerul Danciu
Alexandru este rugat să se prezinte de urgenţă la biroul
de informaţii. Sigur, tu, auzind un asemenea anunţ, poţi
încă să-ţi mai faci iluzii că a fost omisă cine ştie ce
formalitate măruntă. În realitate însă, lângă biroul de
informaţii te aşteaptă o persoană necunoscută, cu alură
sportivă, cu ochelari negri, îmbrăcată într-un trenci de
culoare deschisă, care îţi spune: Danciu Alexandru? A
intervenit ceva neprevăzut, aşa că vă rog să veniţi cu
mine. Şi cu asta, poţi să fii sigur, voiajul tău s-a dus
dracului! Ce urmează nici nu vreau să-mi imaginez! Iar
dacă ai trecut de poarta aerogării şi tu împreună cu grupul
tău de pasageri vă îndreptaţi deja spre avion, nici atuncea
să nu fii sigur că, gata, ai plecat. Fiindcă persoana de care
spuneam poate să te aştepte la piciorul scării de la avion.
Şi să-ţi înfigă o mână în piept tocmai în clipa când dădeai
să pui piciorul pe prima treaptă. Şi să-ţi mai spun ceva. Să
nu-ţi storci creierii să descoperi cu ce-ai greşit, fiindcă în
chestiile astea niciodată nu poţi să ghiceşti despre ce-i
vorba de fapt.”
Aşadar avea de ales între a-şi petrece cele două
ore în aerogară sau a da o raită prin cartierul Băneasa. În
23
cartierul Băneasa însă nu era mare lucru de văzut, aşa că
Alexandru hotărî să rămână în aerogară.
În centrul sălii rotunde, exact sub cupolă, se afla
un chioşc de ziare. Alexandru îşi cără valizele, trecând
prin dreptul chioşcului, şi le lăsă jos lângă braţul unuia
din fotoliile aliniate cu faţa către peretele de sticlă ce da
spre pistă. Se aşeză în fotoliu şi îşi aprinse o ţigară.
Konrad Neitzke se îngrijise să-i dea toate
informaţiile necesare într-o scrisoare, însoţită de un
formular, pe care Alexandru o primise cu vreo două
săptămâni în urmă. În schimb îl lăsa să se descurce singur
în ziua sosirii la Viena. De la Aeroportul Schwechat aveţi
curse de autobuz speciale din 20 în 20 de minute până
la Hotelul Intercontinental din centru. După o anumită
oră, seara, cursele sunt mai rare, îl avertiza Neitzke. Aveţi
de asemenea la dispoziţie un tren până în centru, care
circulă la intervale de o oră. Trenul are staţie la Wien
Mitte, chiar la Hotelul Intercontinental. Biletul costă
30 Schillings la şofer, şi 10 Schillings pe peronul gării.
Un taxi vă costă circa 250 Schillings; şoferii se aşteaptă
la un bacşiş de 10 la sută din costul călătoriei. Neitzke
nu scăpa din vedere nici condiţiile climatice: Vremea e
schimbătoare la Viena; temperatura medie pentru luna
iunie este de 17,5oC, iar circa 9 zile sunt ploioase, cu un
total de 67 de litri pe metru pătrat, în medie. Putea deci
să plouă oricând peste Neue Rathaus şi peste Schloss
Schönbrunn.
La Bucureşti însă nu era nici un semn de ploaie.
Prin peretele de sticlă, ca pe un ecran panoramic, se vedea
întinzându-se, la o depărtare de vreo doi kilometri, paralelă
cu pista aeroportului, liziera de un verde întunecat a pădurii
Băneasa. Pe peronul aerogării un cărucior electric încărcat
cu bagaje se îndepărta, îndreptându-se spre unul din
avioanele de la capătul peronului de beton alb-cenuşiu,
în timp ce un altul se întorcea gol dintr-acolo.
Pe toată înălţimea, de câţiva metri, a ferestrei
panoramice, de o parte şi de alta, stăteau pliate la margine
două draperii legate cu şnur. Ai fi zis că sunt jumătăţile
unei cortine de scenă dacă n-ar fi fost făcute dintr-un
material mult mai subţire şi, în plus, de culoare închisă,
ceva între negru şi indigo. Alexandru se întrebă în ce
împrejurări ar fi putut să fie trasă draperia peste fereastra
panoramică. Singurul răspuns posibil era că rămăseseră
de pe vremea războiului, când serviseră drept camuflaj;
deşi era greu de crezut că ar fi putut obtura îndeajuns
lumina dinăuntru. Îi veni să râdă la gândul că Neitzke, în
meticulozitatea lui austriacă, îi vorbise în scrisoare de
ambele tarife la autobuz, cel practicat la cumpărare de la
şofer şi cel de pe peron. Diferenţa era enormă. Te pomeneşti
că totuşi călătorul austriac îl preferă, nepăsător, pe cel de
la şofer pentru simplul motiv că nu trebuie să mai facă un
număr de paşi în plus pe peron, până la casa de bilete.
Trebuia să fii plin de bani ca să-ţi permiţi să fii atât de
comod. Negreşit, la Viena îl aşteptau surprize mari... Un
bărbat tânăr stătea în picioare, cu umărul rezemat de
draperia pliată şi întindea alene mâna scuturând scrumul
de la ţigară într-o scrumieră de aluminiu cu picior înalt.
Purta ochelari de soare şi se uita, foarte concentrat, într-un
pliant. Draperia făcea o uşoară cută deasupra umărului
său rezemat. Alexandru îşi întoarse privirea de la el.
Un IL–14 tocmai aterizase şi se apropia pe pistă,
cu luciri de soare în cercurile metalice ale elicelor. La câţiva
paşi de fotoliul în care şedea Alexandru, doi copii de vreo
24 epica magna
patru-cinci ani, un băiat şi o fetiţă, împingeau pe
pardoseală, zvăpăiaţi, o sacoşă şi din când în când îşi
întorceau feţele îmbujorate şi râzătoare spre părinţii rămaşi
în fotoliu, să vadă până unde li se îngăduie să-şi ducă
aventura.
Aşteptam cu nerăbdare clipa culcării, seara. Dar
nu fiindcă picam de oboseală. Dimpotrivă, cu cât eram
mai treaz şi cu mintea mai vioaie, cu atât savuram mai mult
clipele ce urmau. Fiindcă aveam la dispoziţie mai mult timp,
până la momentul trecerii în somn, pentru fantasme, şi le
trăiam cu mai multă intensitate. Închideam ochii, cu capul
vârât sub plapumă şi reluam de la capăt, dacă nu cumva le
mai adăugam câte ceva, fantasmele din seara trecută. Nu
mă visam ci eram un fel de pirat al mărilor. Dar nu ca să
jefuiesc. Eram cavaler al dreptăţii şi campion al
tehnologiilor subacvatice. Într-un loc nu foarte exact
localizat din adâncul mărilor Nordului dispuneam de un
întreg oraş subacvatic, inexpugnabil, trăind în tot confortul
imaginabil. Era o bază navală... Flotilele mele de vehicule
subacvatice porneau din adâncuri către cele patru zări, la
ordinul meu, stârnind, cu puterea colosală a motoarelor,
învolburări verzui-albastre şi bolboroseli surde în apa mării,
să se războiască cu Răul şi să împartă Dreptatea. Uneori îi
pedepseam pe cei ce în urmă cu puţin timp mă umiliseră.
Dar asta se chema tot a împărţi dreptatea... Nimeni nu
trebuia să ştie pe unde îmi hălăduiesc gândurile seară de
seară. Dar într-o zi tata m-a luat pe de departe.
— De obicei tu adormi repede, Alexandru? m-a
întrebat, în aparenţă din pură curiozitate.
N-avea de unde să ştie ce se întâmpla cu mine. Dar
punându-mi întrebarea aceea, în ciuda tonului său
indiferent, am bănuit atunci numaidecât că are în vedere o
anumită ţintă a discuţiei. Oricum, am fost sigur că mă
observase după ce mă băgam în pat, fără ca eu să-mi dau
seama, şi că ştia că îmi petrec o vreme cu capul sub
plapumă, treaz. Şi, cum aveam grijă să-mi las acolo
dedesubt o rezervă de aer, trebuie că era vizibilă gâlma pe
care o făcea plapuma în dreptul capului meu. I-am răspuns
că nu adormeam prea repede şi că mă gândeam.
— Aş fi curios să ştiu dacă s-a schimbat ceva de
la o generaţie la alta, a spus el zâmbind. Fiindcă, la fel ca şi
ţie, îmi treceau şi mie fel de fel de gânduri prin minte,
seara, înainte de a adormi. Mi-aduc aminte că era o
adevărată desfătare. O, Dumnezeule, pe unde nu-mi
zburau gândurile! Erau momentele mele de libertate totală.
Şi atunci i-am mărturisit la ce mă gândeam. Fără
să-i dau prea multe amănunte, i-am vorbit despre Dreptatea
pe care trebuia s-o împart. Şi despre plăcerea mea — ziceam
— de a fi un Cavaler al Dreptăţii...
— Dar spune-mi, Alexandru, cine hotărăşte ce-i
drept şi ce nu e? Te-ai întrebat vreodată? Fiindcă dacă
n-avem nişte reguli precise după care să judecăm, ne putem
foarte uşor înşela. De multe ori, atunci când oamenii au
păreri diferite, dreptatea se stabileşte la tribunal. Oricum,
cu sau fără tribunal, e clar că un singur om se poate înşela.
Cu cât sunt mai multe minţi cu atât judecata e mai dreaptă.
Tata nu mi-a spus însă dacă, în urma celor
povestite de mine, ajunsese la concluzia că se schimbase
ceva de la o generaţie la alta. Şi nici când încetase el să
se lase în voia visării. Fantasmele mele de Cavaler al
Dreptăţii însă au intrat în declin şi au sfârşit prin a fi
înlocuite de fantasme erotice.
Beldeanu se lăuda că fusese nevoie să i se elibereze
un paşaport nou pentru că pe cel vechi nu mai rămăsese
nici un loc pentru vize.
— Crede-mă, Alexandru, cunosc Occidentul,
spunea el c-un zâmbet îngăduitor şi obosit. Nu-i ceea ce
cred cei mai mulţi dintre noi. Dar nici ceea ce cred ei despre
ei înşişi. În privinţa României, şi probabil şi a celorlalte
ţări est-europene, cei mai mulţi dintre occidentali n-au
nici o idee despre sistemul de funcţionare a instituţiilor.
Nu cunosc canalele de informaţii, nu cunosc ierarhii, nu
cunosc nimic. Poate doar serviciile lor secrete să fie la
curent. Dar cu astea n-avem noi de a face. Ei sunt convinşi
că nici o persoană particulară din România nu-i interesată
în investiţii. Şi într-adevăr, nu e. În mod direct, să fim bine
înţeleşi. Ei sunt obişnuiţi să lucreze doar cu firmele de
import-export de la noi. Dar tu, Alexandru, să pui mâna pe
orice prospect îţi cad ochii, înţelegi? Orice fel de informaţie.
Vedem noi cum le valorificăm până la urmă aici în ţară. Nu
strică să se ştie la nivel înalt că institutul nostru e interesat
de prosperitatea Patriei! Şi nu mă gândesc numai la mine,
ca şef de secţie. Mâine mi se eliberează un paşaport nou
şi poate că nu mai văd în el nici o viză nouă, mă-nţelegi?
Lucrurile se schimbă peste noapte. Dar dacă institutul e
văzut bine, toţi suntem văzuţi bine!
Cei doi copii sfârşiseră prin a aduce sacoşa târâş
înapoi la matcă, iar acum, ca două animăluţe durdulii,
blonde şi răsfăţate, se hârjoneau cu mama lor, în jurul
fotoliului, sub privirea îngăduitoare a tatălui.
Ştiam un singur magazin în oraş unde, când şi când,
la noroc, puteai să găseşti abţibilduri — în centru, pe
strada Alecu Russo, colţ cu Delavrancea. Coliţele erau în
formă de bandă sau dreptunghiulare, cât o jumătate de
foaie de caiet. Stăteau jos în vitrină, uşor curbate de căldură
şi de lumină, alături de rechizite şcolare, şi arătau atât de
palide, bietele de ele, că niciodată nu te-ar fi îndemnat
inima să intri şi să i le ceri vânzătorului dacă n-ai fi ştiut ce
splendori colorate ascund. Şi apoi se cerea destulă
îndemânare şi îndeosebi răbdare, pe care de obicei n-o
aveam, să le scoţi la iveală de sub foiţa protectoare de
deasupra, alburie precum pleoapa unui ochi de pasăre.
Aplecat peste caietul de desen, aşezam pe foaie abţibildul
decupat din coliţă, udat bine. Apoi începeam să frec uşurel
cu degetul, în cerculeţe, abia atingând foiţa, şi din când în
când îmi muiam degetul într-o căniţă cu apă. Foiţa de
deasupra începea să se subţieze dar în nici un caz nu
trebuia să se perforeze. Şi deodată un tremur necontrolat
al degetului o deplasa infim, atât doar cât să constaţi că
într-o margine a ieşit la iveală culoarea dureros de vie a
abţibildului. Foiţa de deasupra, udată, devenise pe
negândite mobilă şi se lăsa îndepărtată. Era momentul s-o
trag, târâş şi egal, pe patul ei ud fără să slăbesc
concentrarea până ce ultimul colţişor de imagine ieşea la
lumină. Dar era de-ajuns un singur zvâcnet al mâinii
nerăbdătoare pentru ca abţibildul ud să plesnească şi toată
munca să fi fost în zadar. Suportul imaginii, ud fiind încă,
era atât de fragil încât nu mâna era aceea care săvârşea
greşeala, ci gândul.
Dar o dată uscate, abţibildurile rămâneau lipite pe
foaia de desen pentru totdeauna. Puteai să le revezi, cu
tresărire în suflet, zile de-a rândul. Poate chiar ani de-a
rândul. Nici un roşu din lume nu era mai roşu decât acela
ce-i servea drept fundal băiatului-coşar, păşind voios şi
zâmbăreţ ca într-o zi de Paşti, pe cap c-un joben negru,
 epica magna
ducând pe-un umăr o scăriţă, iar pe celălalt colacul de
sârmă, cu bilă ţepoasă la capăt. Nici un verde nu era mai
verde decât acela al fundalului celor doi instrumentişti de
circ, unul gras şi scund cântând la saxofon, iar celălalt,
lung şi slab, lovind talgerele... Tata se uita peste umărul
meu şi zâmbea.
Rohan îl sâcâise cu gluma lui idioată contând, de
bună seamă, pe miza mare pe care o călătorie la Viena ar fi
avut-o pentru oricare intelectual din România. Stând în
faţa standului de ziare şi reviste, Alexandru îşi mută privirea
spre locul de lângă draperie unde cu puţin timp înainte îl
văzuse pe tipul cu ochelari de soare uitându-se în pliant în
timp ce fuma. Tipul nu mai era acolo. Şi nicăieri în altă
parte...
I se întâmpla acelaşi lucru de fiecare dată când
trebuia să plece într-o călătorie, indiferent unde: în ajunul
plecării, descurajat de puzderia de obstacole noi care
urmau să i se aşeze în cale, îi venea să renunţe brusc la
toate şi să rămână acasă. Cu cât se apropia clipa plecării,
cu atât tentaţia abandonului devenea mai acută. Alexandru
se uita la panoul cu ziare şi vedea titlurile ca prin ceaţă.
Dincolo de sticla ghişeului, ofiţerul de la „Control
paşapoarte” se apleca peste paşaportul său cu o atenţie
subită şi îl cerceta îndelung. Îşi înălţa apoi spre el faţa
contrariată: Ştiaţi că paşaportul dumneavoastră a
expirat? I-l pasa colegului său de la ghişeul alăturat, care
îl examina cu şi mai multă atenţie, folosindu-se de o lupă,
şi declara: Acest document conţine date falsificate!...
Acum câteva zile Rohan nu făcuse decât să exprime
incertitudinea care plutea în aer.
— Cât costă Paris Match? o întrebă pe vânzătoare.
Femeia îşi întoarse spre el privirea rece, aproape
ostilă.
— Douăzeci de lei, dar nu-l vindem decât cetăţenilor
străini.
— De unde ştiţi că nu sunt cetăţean străin?
Un tip de lângă el ceruse un ziar şi, cu banii în
mâna întinsă, aştepta să plătească. Vânzătoarea îi luă
moneda din mână şi îi dădu ziarul împăturit.
— Românii au un aer inconfundabil, îi răspunse
lui Alexandru, cu o ironie neascunsă, îndată după plecarea
bărbatului.
Îi cercetă fără curiozitate faţa distantă şi rafinată,
exceptând buzele subţiri, date cu roşu-corai, menite să
atenueze oboseala celor patruzeci de ani şi mai bine pe
care negreşit îi avea.
— Puteţi să-mi spuneţi şi de ce?
— De ce au românii un aer inconfundabil?
— Nu, de ce vindeţi Paris Match numai cetăţenilor
străini.
— Aş putea să vă răspund că aşa am primit
dispoziţie. Dar fiindcă văd că vă interesează chestiunea,
am să vă răspund că trebuie să le oferim străinilor ceva
pentru valuta pe care sunt obligaţi s-o cheltuiască la noi
în ţară. Şi nu-i vorba doar de Paris Match. E vorba de toate
publicaţiile occidentale.
— Chiar şi l’Humanité?
Vânzătoarea îl aţinti c-un zâmbet ironic.
— Dacă ţineţi neapărat, am să fac pentru
dumneavoastră o excepţie. Doriţi l’Humanité?
Alexandru ezită o clipă.
— Dacă tot sunteţi pusă pe excepţii, daţi-mi mai
bine Les lettres françaises. E tot comunist, ca şi l’Humanité.
25
La sfârşitul unui meci de fotbal ieşeam în mijlocul
mulţimii pe poarta stadionului Olimpia, sub un cer
zdrenţuit-cenuşiu, şi vedeam ploaia dând iama, la o
oarecare distanţă, în spectatorii ieşiţi cu puţin timp înainte,
în timp ce în imediata mea vecinătate, în chip miraculos,
nu cădea nici un strop. Ploaia avea o graniţă ca o perdea
şi perdeaua aceea venea grăbită şi vizibilă dinspre strada
Fraţii Buzeşti, se repezea fluturând şi răpăind în draci
peste linia de tramvai care făcea acolo bucla de capăt de
linie, şi mai departe în sus către poarta stadionului.
Vedeam, jos, picurii pedestraşi ai perdelei, câţiva paşi mai
încolo, cucerind iute pământul încă uscat din care se
ridicau norişori de praf, şi panica zglobie din mulţime mă
molipsea. Cineva mă striga de departe: — Alexandru!
Recunoşteam vocea lui Nini, pătrunsă de nelinişte, vrând
parcă să mă prevină că mă paşte un mare pericol. Şi atunci,
cu răsunetul acelui strigăt în urechi, călcând în picioare
orice logică, în dorinţa de a mă salva, mă repezeam tocmai
în direcţia din care venea ploaia. În câteva clipe cămaşa
udă leoarcă mi se lipea de piept şi pieptul mi se umplea de
bucurie: lumea nu se prăbuşea, nimic nu era pierdut şi o
viaţă întreagă îmi stătea înainte.
Alexandru îl întrebă pe barman dacă anunţurile
pentru zboruri se auzeau şi aici în sala restaurantului şi i
se răspunse că da. Se căţără pe unul din scaunele înalte,
cu picioare nichelate. Ceru un pahar de cinzano şi, în
aşteptare, despături ziarul. Era atât de mare că îndărătul
lui dispărură rafturi întregi de sticle de băuturi, cu etichete
viu colorate. Henri Barbusse et ses amis, stătea scris cu
litere mari sub frontispiciul verde închis. De “Clarté” ŕ
“Jésus”. Pe pagina a doua Stefan Zweig îi scria lui
Barbusse. A mon avis, nul, excepté Romain Rolland qui,
depuis une vingtaine d’années, inconnu mais inlassable,
défendait l’idée de la plus grande patrie, n’a montré
avec tant de lucidité logique et artistique le but, qui
doit ętre et qui devra ętre celui de toutes les âmes libres,
la fusion républicaine de tous les peulples du monde...
— Aveţi aici paharul cu cinzano, îl auzi pe barman
îndărătul gazetei deschise. Atenţie la ziar, să nu răsturnaţi
paharul.
Alexandru dădu la o parte marginea foii uriaşe şi,
înainte să vadă paharul, privirea îi căzu surprinsă pe
propria-i faţă reflectată în oglindă. Era o oglindă întinsă
pe toată înălţimea etajerei cu băuturi. Nimeni altcineva nu
se vedea acolo, decât faţa lui surprinzător de străină în
decorul acela public având drept fundal perdelele de la
ferestre. Timorată, intimitatea lui îşi găsise refugiu într-un
colţişor umbrit şi abia vizibil în baia de lumină a zilei.
Întinse mâna după pahar urmărindu-şi gestul în oglindă.
Cineva străin întindea mâna după pahar. Dar nu era numai
lipsa intimităţii. Era un fel de repulsie la vederea propriei
imagini, amintindu-i de ziua când picase la examenul de
Tehnica tensiunilor înalte. Seara, la cămin, stând în faţa
unei chiuvete din spălător, sub lumina chioară ce venea
sus, îşi ridicase încet privirea spre oglindă. Pentru prima
oară în viaţa-i încă atât de scurtă un străin pătrunsese în
lăuntrul său fără măcar un strop de compasiune. Şi îl
doborâse cu o singură lovitură parşivă. Era mult mai fragil
decât crezuse până arunci. Din oglinda de deasupra
chiuvetei murdare îl privea un învins.
Fluturi de noapte feluriţi au intrat pe fereastră,
aproape seară de seară, atraşi de lumină, în toţi anii cât
am locuit cu chirie pe strada Kogălniceanu. Mulţi aveau
26 epica magna
în ei ceva malefic, mi se părea mie. Aduceau în casă
fantasmele nechemate ale nopţii, ne violau intimitatea cu
rotirea lor zgomotoasă în jurul lămpii din tavan, cu
încrâncenarea disperată cu care se agăţau cu picioruşele
de perdea atunci când voiai să-i arunci afară. Dar unii
dintre ei mi-au stârnit dacă nu simpatia, măcar curiozitatea.
Pe alţii i-am studiat în treacăt a doua zi dimineaţa, înainte
de a pleca la şcoală, atunci când, suferind în casă vreo
vătămare, nu mai puteau să-şi ia zborul către noaptea
orbită de zi, numai de ei ştiută. Descopeream în adâncul
ochilor lor luciri de sidef, vizibile doar dintr-un anumit
unghi, împrumutate cu câteva ore înainte de la stelele
cerului nopţii, luciri care atenuau un pic din aerul lor ostil.
Dacă a doua zi aş fi descoperit vreun astfel de fluture de
noapte, ascuns îndărătul unei grinzi, printr-un cotlon
întunecat al podului casei, unde mă căţăram uneori, aş fi
fost tare decepţionat: cum, biet fluture de noapte, cu asta
te amăgeşti tu? Noaptea ta din zi nu-i noapte adevărată?
Cu centura de siguranţă legată peste mijloc,
Alexandru îşi lipi apăsat spinarea de speteaza scaunului
şi închise ochii, cu capul dat pe spate în timp ce motoarele
avionului îşi înteţeau vuietul peste ceea ce el crezuse că
ar fi o limită în firea lucrurilor. O piedică dispăru din cale şi
o putere uriaşă îl purtă înainte pe roţile care se scuturau
gonind pe pistă. Apoi scuturăturile încetară deodată şi
vuietul rămase undeva în urmă şi un vânt ca de iarnă se
porni să şuiere dincolo de hublouri şi chiar şi înăuntru
venind din tavan, rezonabil şi în firea lucrurilor.
Surprinzător, alergarea bezmetică a pătratelor de beton
de la marginea pistei încetini aproape brusc iar aripa
avionului se legănă uşor. Pâlcuri de copaci se iviră
dedesubt, apoi un lac, o şosea, parcele de semănături
colorate în diferite nuanţe de verde şi de galben,
acoperişurile roşii ale unor ferme şi pete albicioase de o
formă neregulată, despre care Alexandru îşi dădu seama
că erau de fapt norişori străvezii.
O căţea cu blana galben-spălăcită, cu peri scurţi,
se pripăşise şi îşi ducea viaţa de o bucată de vreme
împreună cu noi. Niciodată până atunci nu mai întâlnisem
un animal atât de umil şi de bleg. Nu umbla ci se târa de
colo până colo prin curte, cu supuşenie în privire şi coada
între picioarele slăbănoage. Era de-ajuns să te prefaci că
vrei s-o loveşti că se şi pornea să chelălăie, neîndrăznind
măcar s-o rupă la fugă. Mi-amintesc că pe timpul unei
furtuni, speriată de moarte după un tunet teribil prăvălit
chiar de deasupra capului, şi-a găsit refugiul în casă, sub
pat, ea care, altminteri, nici nu se apropia de casă. Şi atunci,
cu un gest neaşteptat, tata s-a aplecat şi a înşfăcat-o
furios, cu o mână ceafă şi cu cealaltă de blana de pe
spinare, aruncând-o de pe terasă afară în curte. Bietul
animal a planat câţiva metri prin aer, mi s-a părut mie, şi a
căzut pe labe slobozind o cascadă de chelălăituri mai
amarnice ca niciodată. Nu ştiu ce l-a înfuriat pe tata atât
de tare, fiindcă în toată viaţa aproape că nu-l văzusem
să-şi iasă cu adevărat din fire.
Într-o duminică geroasă, strecurându-mă în
magazia plină de vechituri din apropierea casei, am
descoperit căţeaua cea galben-spălăcită, care nu avusese
niciodată un nume, zăcând moartă într-un hârb de coteţ.
În gerul cumplit, zăcea înţepenită, cu blana acoperită de
brumă. Un biet animal, pe care Dumnezeu ştie de ce nu
l-am iubit.
Dan LUNGU
Marea împăcare sau Micile aventuri
ale domnului Silvian Chiorescu şi ale
blândei (dar îndărătnicei) Tantilili
- în trei episoade
Episodul 1 (în care domnul Silvian Chiorescu
găseşte un pix, ceea ce-i mai alină suferinţele)
Singurul eveniment care reuşi să-l mai scoată din
pasa proastă survenită cu o zi în urmă fu găsirea unui pix.
Îl zări cam cu zece metri înainte de ajunge în dreptul lui,
nu departe de bordură, dispus aproape perpendicular pe
aceasta. Se aplecă, îl culese cu vârful degetelor şi se opri
în loc pentru a-l cerceta amănunţit; în acest scop îşi scoase
ochelarii. Îi încercă pe dosul palmei virtuţile şi se bucură:
era un pix adevărat, un pix care scrie. Duse către nas
mâzgălitura de pe spatele palmei şi inspiră: mirosea a pastă,
a pastă adevărată, cu izul chimic binecunoscut lui. Vântul
îi umflă sacoşa goală de plastic ca pe o pânză de corabie,
grăbindu-l spre piaţa către care de fapt pornise. S-ar fi
lăsat împins uşurel din spate de suflul domol dacă nu l-ar
fi ţinut în loc pixul, cu forma lui pătrăţoasă, culoarea lui
galbenă şi, cine ar fi bănuit, pasta lui verde.
- Mmda, totuşi e o chestie să găseşti un pix, mormăi
pentru sine, cuprins de o mulţumire reconfortantă. Abia
acum îşi dădu seama că într-o viaţă de cadru didactic,
desfăşurată înainte de revoluţie, la una din cele mai bune
şcoli generale din oraş, nu găsise niciodată nici un pix.
Fusese profesor de geografie şi într-o vreme chiar direc-
tor, dar nu-şi amintea să se fi căpătuit din întâmplare cu
vreun pix. E drept, pe vremea aceea pixurile erau mai rare,
puteau fi cumpărate numai la raioanele de papetărie, nu
în toate chioşcurile din staţia de tramvai. Achiziţionarea
unui pix nou era, totuşi, un mic eveniment. De obicei, îi
schimba cu grijă pasta celui vechi, cam o dată la două
luni. Bucuria îi fu cu atât mai mare cu cât micul cadou al
sorţii era la fel cu cel de pe vremuri şi nu unul de unică
folosinţă. Era deja spre pensie când a ţinut pentru prima
dată în mâini un pix a cărei mină pur şi simplu nu putea fi
înlocuită. Îl adusese un coleg în cancelarie pentru a se
distra. Îi îndemna, ca test de perspicacitate, să ghicească
cum i se putea schimba tubuleţul de plastic din interior.
In zadar s-au străduit minţile cele mai luminate ale şcolii,
de la profesorul de sport la cel de matematică, pauză de
pauză, nu i-au dat de capăt. Atunci au apelat la el,
directorul şcolii. L-a sucit şi l-a răsucit, l-a întors pe toate
părţile şi în cele din urmă a fost obligat să-şi recunoască
neputinţa, consolat de faptul că nimeni dinaintea lui nu
reuşise să dezlege misterul. Când, victorios, proprietarul
instrumentului de scris, devenit persoană interesantă în
ochii tuturor, le-a dezvăluit că pixul, atunci când dă semne
de oboseală, întrerupând linia, sau se epuizează, zgâriind
hârtia, este pur şi simplu aruncat la coş, pasta neputând
fi înlocuită, surpriza a fost la fel de mare ca şi dezamăgirea.
Lui, şi nu numai lui, i s-a părut de-a dreptul absurd: la ce
bun un pix a cărui mină nu poate fi detaşată? De ce să
arunci bunătate de carcasă de plastic şi de arculeţ doar
pentru că tubuleţul dinăuntru s-a golit? Nu se numeşte
asta risipă? Cum mai obturezi capătul minei cu bucăţele
 epica magna
de hârtie răsucite sau cu beţe de chibrit atunci când,
încălzit în buzunarul de la piept, conţinutul vâscos se
lichefiază şi se scurge în căptuşeală? Cum mai resuscitezi
mina, frecând-o zdravăn între palme şi suflându-i în capăt,
atunci când în sălile de clasă frigul îi înţepeneşte
conţinutul? Blocând din fabricaţie accesul în interiorul
pixului, nu-ţi refuzi din start posibilitatea de a verifica din
când în când nivelul pastei? Or, asta nu înseamnă că poţi
rămâne oricând în pană? Toate aceste nedumeriri,
nerostite de vreunul din cei prezenţi însă comune aproape
tuturor, l-au condus la cea mai probabilă concluzie:
occidentalii s-au tâmpit cu totul. Intre timp, revolta i se
mai potolise. Pe lângă aberaţiile ce-i fusese dat să le vadă
în ultimii ani, pixurile de unică folosinţă păliseră. Ele doar
anunţaseră o lume din care, pe zi ce trece, înţelegea tot
mai puţin: un haos infestat de corupţie, egoism şi proastă
creştere.
- Cine îţi dă în ziua de astăzi măcar un pix? Nimeni!-
sintetiză mormăind situaţia lumii care îl înconjura,
bucurându-se indirect de norocul de a găsi acest pix,
dacă tot nu era dispus nimeni să i-l ofere. Il cântări în
palmă bine dispus ca prin farmec, cu sentimentul că îl
merită, că venise ca o recompensă modestă, dar concretă.
Gândul că cineva, oricine ar fi fost, îşi manifestase în
acest mod neaşteptat grija faţă de el, îi mai estompă
nemulţumirea legată de micile neînţelegeri cu Tantilili.
Căci, într-adevăr, se ciondănise cu ea; nu-i părea rău,
fiindcă era convins că dreptatea era de partea lui, însă, cu
toate acestea, un disconfort subtil, ca o umbră, îl urmărea
pretutindeni. Strecură pixul în sacoşa goală şi îşi continuă
drumul. Tantilili - aşa îi spuneau toţi vecinii de scară,
cunoştinţele şi chiar colegii de serviciu pe vremea când
era angajată - era o doamnă vioaie, mereu binevoitoare şi
respectuoasă; tot timpul îl salutase cu tovarăşe profesor
sau tovarăşe director, când devenise director, până într-o
zi, cam la un an după moartea soţului, când el însuşi îi
permisese să i se adreseze pe numele mic:
- Vă rog să-mi spuneţi Silvian, doamnă Săcăleanu,
suntem totuşi vecini. Ea l-a privit fâstâcită, şi-a strâns
stingheră cheile în palmă, vădit emoţionată, i-a zâmbit
altfel decât până atunci şi a zis:
- Numai dacă îmi veţi spune Tantilili, ca toată lumea.
In acelaşi timp Tantilili era o gospodină desăvârşită.
Faima mâncării ei de castraveţi muraţi, pe cât de bizară
auzului pe atât de delicioasă, depăşise de mult graniţele
scării lor de bloc străjuită de interfon, răspândindu-se ca
un miros ispititor în tot cartierul. Zacusca ei de toamnă şi
compoturile pentru iarnă nici nu intrau în vreo competiţie
pe rază de câteva sute de metri: Tantilili era mai degrabă
solicitată în calitate de consilier sau arbitru în chestiuni
culinare. Pe pipăite, extrase pixul din sacoşă; nu, nu acolo
era locul lui. Ii cântări din nou silueta severă, galbenul
solar şi îi probă arcul de două-trei ori. Ii plăcea ţăcănitul
acela scurt şi disciplinat, plin de vitalitate. Avea un efect
tonic asupra sa. Chiar procedă la câţiva paşi mai vioi,
cadenţaţi, în ritmul ţăcănitului de pix, însufleţit brusc, ca
un veteran care mai simte în piept bubuitul tobei care
punctează ritmul marşului. Tot timpul îi plăcuse curăţenia,
ordinea şi disciplina. In timpul liceului, la internat fusese
un fel de şef de cameră tocmai din această pricină. Nu
suporta haosul, adică acea situaţie în care oamenii nu-şi
ştiu exact locul, se plimbă de colo-colo fără căpătâi, puşi
pe gâlceavă şi furtişaguri. Scoala lui fusese ca o floare,
27
cum se spunea pe vremuri; fusese recompensată cu un
premiu chiar la nivel de judeţ. Pe vremea directoratului
său, planul economic era plan economic. Asta tocmai
fiindcă îi plăcea ca fiecare lucru să fie la locul său. Borcanele
goale erau borcane goale; maculatura, maculatură; fierul
vechi, fier vechi. Iar plantele medicinale, nici vorbă, erau
plante medicinale. Potbalul, socul, măceşele, muşeţelul
sau ce-or fi fost, trebuia să fie bine uscate, prin întindere
pe hârtie de ziar, în podul casei sau pe balcon, căci avea
atât elevi care locuiau la case cât şi din cei de la bloc; apoi
mai trebuia să fie fără corpuri străine, să corespundă
cantităţii prevăzute pe cap de elev şi să fie îngrijit
împachetate. O singură condiţie dacă nu era respectată,
la luat comanda. Cadrele didactice şi elevii îi spuneau pe
ascuns “bursucul”, nu dădeau dovada de prea multă
imaginaţie. Dacă a fi corect şi a-ţi îndeplini exemplar
sarcinile înseamnă să fii bursuc, atunci da, era de acord,
toată viaţa lui fusese un bursuc, fără prea multe regrete.
Un bursuc, da, oameni buni, dar nu un bursuc de rând, ci
unul care nu lipsise de la panourile de onoare şi care
fusese decorat, atât înainte cât şi la revoluţie. Deşi nu
purta cele două decoraţii simultan, “să nu se certe între
ele”, nu le găsea cu totul incompatibile, căci nu le
considera decât semnul seriozităţii în ceea ce faci, al
disciplinei şi responsabilităţii, acolo unde te afli, în timpul
pe care-l trăieşti. Profesorul de istorie, după ce au ieşit la
pensie, i-a spus într-o împrejurare oarecare: “Domnule
director, dacă toţi românii ar fi fost ca dumneata în perioada
interbelică, probabil că în România nu s-ar fi instalat
niciodată comunismul; dar dacă, Doamne fereşte!, ar fi
fost cu toţii aşa după ’45, comunismul n-ar mai fi căzut
niciodată.” Nu se supărase pe el, înţelegea prea bine că
un om care făcuse puşcărie politică pe vremea puterii
populare avea destule sechele. Tac-ţac!, ţac-ţac!, ţac-ţac!
Introduse pixul galben în buzunarul de la piept al sacoului
şare-şi-piper, cum se purta pe vremea directoratului său.
Se simţea bine în el, atât din cauza croielii cât şi a
amintirilor; pe atunci, se făceau lucruri trainice, să te ţină
o viaţă, nu să le arunci la coş după o singură folosinţă.
Sacoul parcă mai păstra pe la cusături şi în căptuşeală
mirosul inconfundabil de cancelarie, de cretă, de holuri
proaspăt văruite şi de scări lustruite temeinic, de elevi
tunşi regulamentar şi de numere matricole. Unii îi mai
salutau şi acum, pe el şi pe sacoul lui, pătrunşi de respect
şi găsi că se potriveşte foarte bine capătul galben al pixului,
ca o decoraţie discretă, de profesor. La urma urmei o merita,
nu se ivise întâmplător la vârful pantofului, într-un mo-
ment tensionat al relaţiei lui cu Tantilili. La urma urmei,
servise patria timp de treizecişiopt de ani cu creta şi
catalogul, iniţiase treizecişiopt de generaţii în sfintele taine
ale geografiei patriei. Simţi că nu-i deplasat să lase să-i
înmugurească în colţul ochilor o pereche de lacrimi. Oricât
de îndărătnică şi de blând-necuviinciasă se dovedea
Tantilili, meritele trecutului său nu puteau fi şterse cu
buretele, iar pixul acela galben, cu arc şi cu mină detaşabilă
îl întări în convingerea sa. Graţie lui sute de elevi învăţaseră
unde se află cutare sau cutare oraş şi toate formele de
relief, care sunt bogăţiile solului şi subsolului sau centrele
industriei constructoare de maşini ori ale extracţiei
cărbunelui. El le împărtăşise cunoştinţe despre râuri, deltă
şi mare, despre zonele de cultivare a grâului, porumbului,
soii şi sfeclei de zahăr. Toate acestea nu puteau fi
îndepărtate ca şi cum ai şterge cu buretele o tablă. E drept,
28 epica magna
şi el avusese norocul să-şi plimbe arătătorul pe harta unei
ţări frumoase şi bogate, cu toate formele de relief. Simţi
nevoia să se aşeze câteva minute pe o bancă. Mai avea o
oră până să ia medicamentele.
Publicitate
(Cu părul încâlcit şi nespălat, un copil stă pe vine,
concentrat asupra zemii groase, ca un rest de cafea,
acumulată în spărtura din asfaltul trotuarului. Pare un
băieţel de şapte, opt ani, cu coastele lunecând, sub pielea
tuciurie, la fiecare mişcare, acoperit cu o pereche de
pantaloni scurţi, fără încălţări. Cu degetele răşchirate
greblează fundul bălţii înconjurate de fiorduri de bitum,
acompaniindu-şi mişcările sincopate, mecanice cu un
bârâit modulat cu îndemânare de buzele crăpate. La cinci
paşi în spatele său, bărbaţi şi femei întind gâturile, pe
deasupra spinării lui, în direcţia tramvaiului. La doi paşi
în stânga, un bărbat destul de copt sărută mâna ce iese
prin deschizătura îngustă a unui chioşc de ziare, iar trei
paşi la dreapta bâzâie maşinile, una după alta, printr-un
tunel molatic de praf, lăsând în urmă mirosuri, aşchii de
melodie şi mai rar câte un scuipat, fluturând nehotărât
înainte de a plescăi. Plin de seriozitate, copilul, cu călcâiele
uşor ridicate, balansează înainte şi înapoi, pieptănând cu
nădejde fundul ochiului de apă împuţită. Captura este
ţinută un timp pe buza spărturii, în mreaja degetelor, până
picăturile cafenii se răresc, după care este ordonată cu
meticulozitate: pietricelele la pietricele, chibriturile arse la
chibrituri, chiştoacele la chiştoace, biletele de tramvai la
bilete iar ce se află în cantitate nesemnificativă sau e lipsit
de importanţă pentru a face obiectul unei clase separate
este trecut la o grămăjoară de diverse (o monedă, două
pene, un beţigaş, un căpăcel de plastic, o brichetă spartă).
Mâlul este dispus de-a lungul malului neregulat, în chip
de dig. Soseşte tramvaiul. Oamenii îşi retrag gâturile ca
pe nişte pistoane care intră în lăcaşul lor, acţionează asupra
picioarelor, care descriu mişcări compuse, şi asupra
degetelor de la mâini, care-şi efectuează mişcările compli-
cate la adăpostul buzunarelor. Bărbatul relativ copt
priveşte cu aer încurcat spre tramvai, capul ar lua-o într-
acolo, dar trupul îi rămâne nemişcat. Mângâie mâna ce
pare să crească din chioşcul de ziare, o masează, şuşoteşte
conspirativ, o frământă delicat, ca pe un aluat de prăjitură.
Mâna reacţionează cu toate cele cinci degete, ca un ani-
mal fericit. Copilul decolmatează cu scrupulozitate,
abstras. De chioşcul de ziare se apropie un bărbat sobru,
ras până i s-a făcut pielea transparentă, încheiat la toţi
nasturii. Bărbatul relativ copt face un pas lateral, mâna se
retrage rapid dar cu graţie, ca un corn de melc, până la
cot. Bărbatul sobru se apleacă direct din şale, frânt şi se
adresează palmei ca si cum ar vorbi unei urechi. Palma îi
răspunde ceva cu degetul mare, bărbatul sobru insistă,
în unghi drept. Bărbatul relativ copt scoate un pachet de
Carpaţi şi îşi aprinde o ţigară. Mâna extrage sacadat un
ziar dintr-un suport metalic exterior, ca o pasăre care îşi
smulge o pană. Bărbatul relativ copt atrage atenţia
copilului, atingându-i spatele cu vârful piciorului şi
întinzându-i pachetul cu ţigări. Copilul îşi întoarce faţa
somnoroasă către el şi întinde mâna. Copilul e o fetiţă, în
cealaltă ureche are un cercel. Bărbatul relativ copt o
plesneşte peste mână şi zâmbeşte cu toţi dinţii pe care-i
mai are. Copilul zâmbeşte la rândul lui. Bărbatul sobru s-
a îndepărtat, fluturând ziarul ca pe o aripă de hârtie. Mâna
se lungeşte precaută şi umedă, ca un corn de melc.
Bărbatul relativ copt, cu ţigara în colţul gurii, îi împleteşte
degetele. Fetiţa s-a aşezat în fund, ostenită. Cu arătătorul
ia mâl din zidul de apărare şi îl întinde cu migală pe unghiile
degetelor de la picioare. Când termină un picior, îl întinde,
îşi dă capul uşor înapoi şi apreciază de la distanţă cum îi
stă. Pare mulţumită.)
Episodul 2 (în care domnul Silvian Chiorescu este
apostrofat în piaţă, ceea ce nu-l împiedică să
rememoreze)
Se ridică şi porni mai departe. Amintindu-şi de
isprăvile tinereţii sale, îl cuprinse o nostalgie molicică şi
călduţă ca un halat de baie, care-i dădu un sentiment
plăcut de plutire, ca şi când sângele i-ar fi devenit mai
uşor. De când nu mai avea atâtea treburi pe cap, ca
odinioară, nu-şi refuza clipe de reverie cu ochii deschişi,
în care scene de viaţă - reale, rememorate sau posibile - se
desfăşurau nestingherite, în virtutea unor legi
întortocheate. Ca director nu şi-ar fi îngăduit nici în ruptul
capului asemenea derapaje, n-ar fi fost deloc potrivit ca
un elev, adus cu urechile înroşite de profesorul de sport
fiindcă spărsese un geam, să-l găsească cu privirea
imponderabilă, alunecând peste inventarul biroului; dar
acum, ca pensionar, după o viaţă de muncă, odată ce
responsabilităţile se restrânseseră simţitor, considera că
se poate înfrupta din hrana poeţilor. Chiar dacă uneori îi
treceau prin faţa ochilor fapte neverosimile, atâta timp
cât făceau să treacă timpul mai uşor şi nu-l lăsau captiv
singurătăţii erau binevenite. Decât să urmărească
telenovele, pe care Tantilili le sorbea din ochi, prefera să-
şi deruleze momente şi aspecte din propria lui viaţă, mai
adevărate şi mai instructive, mai pline de miez. I le-ar fi
povestit şi ei, măcar unele dintre ele, ca pe un film, dacă
nu ar fi fost atât de îndărătnică. Aşa se face că uneori, în
timp ce, tolăniţi în fotolii, îi ţine companie în faţa
televizorului, el priveşte la alt film, al lui, iar ea comentează
degeaba, îl întreabă zadarnic ce crede că se va întâmpla şi
în cele din urmă se înfurie când realizează că el nu e atent.
Alteori, el e cel care povesteşte întâmplări, care-i vin în
minte cu lux de amănunte, sau despre curiozităţi
geografice, în timp ce ea trebăluieşte la inegalabilul borş
de sfeclă roşie, învăluită în abur ca într-o gogoaşă de
mătase, fără să se întrerupă şi fără să se mire de ceea ce-
i spune, ca şi cum ar fi cu gândul în altă parte. In astfel de
momente izbucneau replici nepotrivite, de o parte sau de
cealaltă, care necesitau, după aceea, o serie de gesturi
diplomatice, atent cântărite, pentru a restabili armonia.
Intr-un anume fel, tot despre asta era vorba şi atunci
când discutau, în contradictoriu, despre soarta
televizorului. El era de părere că ar putea renunţa la
posturile prin cablu, canalul public era suficient pentru
doi bătrâni al căror viitor abia depăşea graniţele cartierului,
în vreme ce Tantilili nu numai că refuza îndărătnică
suspendarea cablului, dar preconiza şi o investiţie într-
un televizor color, singura - şi acest “singura” îi zgâria
auzul - bucurie a bătrâneţii ei.
Cu sângele mai uşor, nu se putu stăpâni să-şi
închipuie - poate uşor hazardat, dar unui pensionar, cu
responsabilităţi restrânse, i se permite acest lux - că pixul
galben, cu arc, este simbolul recunoştinţei a sute de elevi,
 epica magna
poate mii, pe care îi purtase cu arătătorul, de-a lungul şi
de-a latul României, în călătorii iniţiatice. Fără îndoială,
un obiect mic, un flecuşteţ la prima vedere, nu un serviciu
de cafea sau un set de tacâmuri, cum primea pe vremuri,
numai la ocazii, însă plin de semnificaţie. Cu atât mai
valoros cu cât nu era un cadou oferit de un elev, un grup
sau o clasă, ci, prin mâna nevăzută a sorţii, de generaţii
întregi. Ar fi putut foarte bine să nu-i fi ieşit în cale, să
păşească furat de gânduri peste el sau să-l fi strivit pur
şi simplu sub talpa pantofului. Ar fi putut foarte bine să-
l găsească un alt cetăţean înaintea sa, poate chiar tinerelul
care îl depăşise fluierând anapoda; ori ar fi putut să aibă
pasta consumată. Dar nu, el era întreg-întreguţ, funcţional
şi de modă veche, aşa cum îi plăcea lui. Iar ca să-i spulbere
orice dubii că n-ar fi fost un semn, mai ales lui Tantilili,
culoarea pe care o lăsa în urmă nu era albastră, cum se
întâmplă în mod obişnuit, ci verde, o culoare rară pentru
un pix, dar atât de dragă geografilor. Il desprinse din
buzunarul de la piept şi îi mai încercă o dată cromatica, de
această dată în podul palmei. Verdele intens, previzibil, îi
întări mai mult retoric raţionamentul.
- Dom’le, cumperi ceva sau nu? Ce tot te foieşti pe-
aici? Om bătrân şi umbli să dai cu şmangla…E-he-heee,
las’ că vă ştiu eu!
Două doamne îi aruncară priviri zburlite,
strângându-şi convulsiv poşetele. Abia atunci realiză că
vocea îl vizase pe el şi pentru moment îşi pierdu cumpătul,
însă reacţionă destul de prompt:
-Vă rog!…Aveţi grijă cum vorbiţi! Nu vă permit!,
însă o oarecare nesiguranţă, datorată cuplării prea rapide
la realitate, persistase.
- Las’ că vă ştiu io pe ăştia pensionarii - interveni o
femeie zdravănă, în halat de doc, încinsă cu borsetă, de
după un vraf de cartofi. N-aveţi parale, vă târguiţi şi tot
nu luaţi nimic până la urmă…N-aveţi ce face acasă şi vă
omorâţi timpul prin piaţă.
- Ba iau o cireaşă de ici, o prună de acolo, o felioară
de ceva de dincolo şi pleacă acasă cu burta plină…Se
îmbracă la mâna a doua şi crezi că-s domni, da’ ei numai
după gratis umblă…
- Nu vă permit!
- Lăsaţi-i, bă, că-s necăjiţi!, zise împăciuitor un
bărbat spătos, cu mustaţa dreaptă ca firele de mătură. Ia,
tataie, de-aici un pătrunjel, că n-oi sărăci dintr-atâta. Ia
de-un borş!
Domnul Silvian Chiorescu încremeni; atât acuzaţiile
cât şi apărarea îl lăsară fără replică. E adevărat, nu fusese
de ani de zile în piaţă - o vreme avusese menajeră, apoi
gătise Tantilili şi pentru el -, nu-i mai ştia pulsul şi
obiceiurile, dar la o asemenea situaţie nu se aşteptase.
Mârlănie, îi stărui în minte. Apoi, ca un fulger, îi trecu
gândul că, de fapt, i se confirmă imaginea pesimistă despre
lumea care se instalează: un haos infestat de corupţie,
egoism şi proastă creştere.
- E-he, tataie, da’ matele eşti şi fudul, nu-ţi place
pătrunjelul meu! Cu fudulia mori de foame în ziua de azi,
îţi spun eu, adăugă bărbatul spătos, fugărindu-şi fără
astâmpăr mâinile printre morcovi, ceapă şi legături de
mărar şi pătrunjel.
Domnul Silvian Chiorescu consideră că cel mai
potrivit ar fi să tacă superior, să nu cumpere nimic de la
asemenea specimene şi să părăsească senin, cu fruntea
sus acest loc al lipsei de respect. Se îndreptă din spate şi
29
se orientă cu paşi ostentativ calmi către ieşire. Hotărî să
nu mai calce niciodată acolo; chiar dacă va fi nevoit să-şi
scoată abonament la tramvai, pentru a ajunge în pieţe mai
îndepărtate. Pe trotuar, abandonă ideea de a găsi în acel
moment o piaţă şi îşi lăsă paşii în voia unei plimbări fără
scop. Ouăle umplute cu maioneză, clătitele cu dulceaţă
de afine, plăcintele cu mărar, dar mai ales borşul cu sfeclă
roşie făcut de Tantilili i se îngrămădiră în minte, sâcâindu-
l. Chiar în momentul în care se certaseră, aveau în mâini
câte o farfurie cu budincă delicioasă, după o reţetă
chibzuită chiar de ea. Nu era ceea ce se numeşte un
mâncău, însă o slăbiciune pentru specialităţile culinare
avea. Chiar budincii pe care o înghiţise cu noduri îi
enumerase în gând calităţile, ceea ce în altă circumstanţă
ar fi făcut cu voce tare, de la frăgezimea miezului şi aroma
echilibrată de vanilie, până la marginea crocantă, fără
excese în grăsimi vegetale. In fond, de la ce pornise
ciondăneala? Punctul culminant fusese probabil obsesia
televizorului color, deşi o oarecare tensiune se instaurase
de mai mult timp. Stăteau cufundaţi în fotolii, savurând
budinca, iar el îi vorbea despre înflorirea industriei
metalurgice în România; ajunsese, dacă nu se înşela, la
lovitura plină de şiretenie pe care o dăduse Gheorghe
Gheorghiu Dej sovieticilor prin construcţia combinatului
de la Galaţi, când Tantilili îl întrerupsese fără tact, să-i
comunice bucuroasă chiar în acel moment, de parcă zilele
intraseră în sac, că primise mărci de la băiat şi că visul ei
de a-şi cumpăra un televizor color se putea realiza în câteva
zile. Voia neapărat un Samsung. Vestea l-a lovit ca un
trăsnet. Pe lângă faptul că, ştiindu-i opinia sa în privinţa
acestei achiziţii, o ignorase, nu recursese nici măcar la o
consultare finală formală, în plus, alesese cu exactitate şi
marca televizorului, fără a se trăda vreodată că se gândeşte
la asta, fapt care l-a supărat cel mai mult. Precizia cu care
indicase «Samsung» l-a scos din sărite:
- Si de ce, mă rog, Samsung? a întrebat-o pe ton
înţepat.
- Păăăi… de ce nu? Nu sună bine? Sam-sung, Sam-
sung…Ce zici?
- Si de ce, mă rog, color? Stiinţa ne spune că e mai
nociv decât cel alb-negru.
- Iaca, vax! Eu vreau să văd mărul măr şi calul cal.
-Si cu alb-negru nu vezi mărul măr şi calul cal? a
chestionat-o intrigat, mai cu seamă că era de acord că
mărul trebuie văzut ca un măr şi calul ca un cal, altminteri
nici un lucru n-ar mai fi fost la locul lui, iar lumea ar fi luat-
o razna.
Atunci Tantilili i-a explicat cum lucrurile şi fiinţele
alb-negru îşi pierd din prospeţime, la fel cum se întâmplă
cu verdeţurile şi legumele, iar filmele îşi pierd gustul, ex-
act ca un borş făcut cu zarzavaturi veştede. Or, ea voia sa
vadă perdelele, tacâmurile, stofele, rochiile şi pantofii pline
de viaţă, adevărate. Fântânile arteziene, peluzele, pălăriile
şi maşinile cât mai apropiate de realitate, nu prostii alb-
negru. El i-a replicat că oricum nu va avea vreodată aşa
ceva, că şi-ar face mai degrabă sânge rău să le vadă în
toată splendoarea lor. Tocmai fiindcă nu va trăi niciodată
în asemenea bogăţie îşi dorea s-o urmărească în fiecare
zi, în culori, i-a replicat, «măcar să nu mor proastă».
- Aşa să ştii, i-a mai spus. Cuvinte care l-au înfuriat
şi mai mult, prin tonul lor sfidător.
In acel moment a reacţionat cum nici el însuşi nu se
aşteptase: a lăsat budinca pe jumătate în farfurie în semn
30 epica magna
de dispreţ şi a ieşit cu următoarele cuvinte, de care nu se
ştiuse capabil:
- Dacă îţi iei color, eu nu mai calc pe aici!
Deşi clocotea de nervi, nu a ameninţat, nu a înjurat,
nu a trântit uşa, doar atât a spus:
- Dacă îţi iei color, eu nu mai calc pe aici!
Cuvinte care l-au urmărit pe hol, pe scări, până în
casă ca un stol agresiv de grauri. Deşi păreau spuse de
gura altcuiva, revolta din ele şi-o recunoştea. Revoltă la
adresa slăbiciunii ei: filmele braziliene. Putea să moară
preşedintele Statelor Unite, să plouă cu broaşte sau să
anunţe cutremur, ea din faţa televizorului nu s-ar fi dezlipit
nici în ruptul capului atât timp cât era un film brazilian.
Poate dacă ar fi ars mâncarea pe foc, ar fi şovăit.
Se lăsă pe bancă, uşor ostenit. Işi pipăi buzunarul
de la piept în căutarea pixului şi se gândi că va trebui,
totuşi, să-i mărturisească despre acest semn incredibil.
Publicitate
(Zăpuşeala amiezii este ţinută sub presiune de norii
grei şi plaţi ca nişte folii de tablă. Praful înalt, invazie de
minuscule lăcuste de piatră abătută asupra oraşului, nu
cruţă nici ochii şi nici laringele locuitorilor. Steagurile flasce
îşi preling culorile în adânciturile cutelor, la răcoare,
anesteziind elanurile patriotice. Maşina cu braţ mobil,
destinată întreţinerii reţelei electrice, se deplasează lent,
ca şi cum s-ar afla în fruntea unui convoi funerar, către
stâlpul de alături. In ţarcul din capătul braţului telescopic,
ca într-un ring de box la scară redusă, un adolescent în
tricou şi pantaloni de trening protejează snopul de
steaguri cu pânza înfăşurată în jurul beţelor. Stâlpii de
iluminat public emană raze scurte, decolorate de
strălucirea soarelui, dând parcă, atât cât pot, o mână de
ajutor la fixarea drapelelor. Hardughia se opreşte silenţios.
Un cap se iţeşte pe fereastra maşinii, se răsuceşte pentru
a privi în sus, tendoanele gâtului se încordează.
Adolescentul îi face semn cu braţul să dea înapoi. Capul
se retrage în cabină, maşina tremură, rafale de fum negru
deviază traiectoria celor de pe trotuar. Adolescentul ridică
palma, ca un arbitru, spre oglinda retrovizoare. Hardughia
icneşte şi rămâne neclintită. Proprietarul capului se aruncă
vesel din cabina înaltă. Se dă doi paşi înapoi, evaluează
poziţia maşinii în raport cu stâlpul şi, pentru a pecetlui
manevra impecabilă, îşi sărută vârful degetelor adunate
laolaltă. Adolescentul îi răspunde cu acelaşi gest. Un
bărbat în salopetă, desprins din fluxul trecătorilor, se
apropie vioi de şofer. Işi dau mâna. Schimbă câteva replici
şi se amuză. Bărbatul în salopetă îşi pipăie hainele, scoate
un pachet de ţigări şi printr-o scuturătură a mâinii îl
îmboldeşte pe celălalt să se servească. Amândoi îşi aprind
câte o ţigară. Soferul se sprijină cu spatele de roata înaltă
a maşinii. Bărbatul în salopetă sugerează cu braţele, în
aer, un cerc mai mare decât l-ar putea el cuprinde. Soferul
îşi face cruce. Adolescentul stă pe vine, cu braţele şi
bărbia sprijinite de marginea ringului. Se ridică, scutură
picioarele unul câte unul, îşi întinde mâinile în laterale,
într-un simulacru de exerciţiu fizic. Se apleacă peste ţarc
pentru a-i vedea mai bine pe cei doi de la poala maşinii. Se
retrage. Alege un steag şi îi desfăşoară meticulos pânza.
Işi îndepărtează picioarele pentru a căpăta stabilitate şi,
cu mişcări ample, flutură drapelul, cu ochii pironiţi pe
umbra de pe asfalt. Prinde capătul pânzei cu mâna şi o
orientează după soare până găurii din drapel îi corespunde
pe asfalt un disc de lumină. Ingustează şi lăţeşte de mai
multe ori spotul luminos prin mişcări dibace ale pânzei.
Işi lipeşte steagul de faţă, cu decupajul în dreptul nasului
şi al gurii. Pata luminoasă a dispărut. Işi potriveşte apoi
gaura în dreptul ochilor şi roteşte capul în stânga şi în
dreapta, curios cum se vede lumea din această
perspectivă. Incearcă să-şi tragă pânza steagului pe cap,
cum ai îmbrăca un pulover, însă diametrul deschizăturii
se dovedeşte insuficient. După două încercări,
abandonează ideea. Cu genunchiul fixează băţul steagului
în colţul ringului, cu stânga îi încordează materialul textil,
iar dreapta o introduce prin decupaj. Vesel, face
trecătorilor din mână. Nu-i răspunde nimeni. Roteşte
palma către sine, o saltă mai sus şi îşi face sieşi din mână.
Acum nu mai fumează decât bărbatul în salopetă. Soferul
s-a lăsat pe vine, rezemat de cauciucul din faţă al maşinii;
e fix cât roata.)
Episodul 3 (în care Tantilili îşi divulgă
slăbiciunile)
Işi şterse mâinile de un prosop şi îşi roti mulţumită
privirea prin bucătărie: ai fi putut alege mac în ea. Nu
arăta ca în filme, dar măcar era curată. Oala clocotea pe
aragaz, aburul se bulucea pe fereastră. Dacă ar fi fost mai
tânără, s-ar fi dus şi ea să muncească prin Israel sau Italia,
cum auzise că fac unele femei, poate chiar în Brazilia. La
ce bunătăţuri gătea ea, nici nu se gândea să nu-şi găsească
urgent ceva de lucru. Numai la mirosul borşului ei de
sfeclă roşie, le-ar fi lăsat brazilienilor gura apă. Insă la
vârsta sa n-o mai angaja nimeni şi nici ei parcă nu-i mai
ardea să se ducă de nebună prin lume. Cum nu putea da
timpul înapoi, nu-i rămânea decât să se mulţumească cu
ce are, oricum mai mult decât alţii. Ca de obicei, în
chestiuni care nu mai puteau fi schimbate, se resemnă
constatând că asta era soarta celor care, asemenea ei,
crescuseră odată cu comunismul. Ceea ce nu însemna ca
uneori nu-l regretă. Nu, nu avusese funcţii în partid, nu
avusese privilegii, dar nu o dusese rău. Cu excepţia
filmelor braziliene. Numai că despre ele nu aflase decât
după moartea lui Ceauşescu, aşa că abia acum o ducea
rău în comunism, după ce comunismul trecuse şi ea aflase
cum ar fi putut s-o ducă. Aşa că uneori se gândea ca ar fi
fost mai bine să nu afle niciodată ce pierduse atâţia ani,
căci n-ar mai fi avut ce regreta, aşa cum cei care muriseră
înainte n-aveau de ce să le fie necaz că, de exemplu, nu
băuseră niciodată Coca-Cola. Ridică prudentă capacul
de pe oală, cu un prosop. Cu o lingură de lemn, gustă
borşul. Mai adăugă un praf de sare şi mestecă. Alteori îşi
spunea că Ceauşescu ar fi trăit mult şi bine dacă ar fi dat
filme braziliene. Lumea ar fi stat mulţumită în faţa
televizorului şi nici prin gând nu i-ar fi dat sa iasă în stradă;
ar fi avut ce povesti la serviciu şi nu ar mai fi spus bancuri,
să râdă toţi de el. De ce să nu recunoască, îi era ciudă că
pierduse atâtea episoade pe care ar fi putut să le vadă
până în ’89. O înţelegea bine pe acea telespectatoare,
grav bolnavă, care trimisese o scrisoare la televiziune în
care îi ruga să difuzeze mai multe episoade odată, poate
prinde şi ea sfârşitul filmului. Toată viaţa făcuse serviciu,
călcase rufe, crescuse copii, gătise şi spălase, fără nici o
altă bucurie; acum, după revoluţie, ca şi ea, descoperise
filmele braziliene, însă doctorii spuneau că nu mai are
 epica magna
mult de trăit. Nu merita, oare, să afle cum se sfârşeşte
filmul? Privi pe fereastră, nici urmă de Silvian. Poate se
rătăcise în piaţă. Chicoti. Plecase îmbufnat ca văcarul pe
sat, nici măcar budinca n-o terminase. Ea una nu putea
înţelege cum un om aşa deştept, ca Silvian, doar fusese
director de şcoală, se putea supăra fiindcă îţi cumperi
televizor color; şi nici măcar nu era pe banii lui. Ii primise
de la derbedeul ei fiu, din Germania. Silvian nu-i lăudase
absolut deloc budinca, ceea ce-o mâhnise mai mult decât
cuvintele lui: “Dacă îţi iei color, eu nu mai calc pe aici.” In
definitiv, asta îi plăcea cel mai mult la Silvian: ştia să-i
aprecieze mâncarea. Găsea cuvinte măgulitoare pentru
fiecare miros, pentru fiecare gust, plescăia din limbă,
mesteca încet, amuşina farfuria, se lingea pe degete. De
ce să nu recunoască, în astfel de momente, pieptul i se
umfla ca un balon, gata să o ia pe sus. Pentru o gospodină
ca ea, cuvintele lui, din care unele abia ştia ce înseamnă,
erau cea mai bună răsplată. Răposatul bărbat-său înfuleca
de prin oale, chiar mâncăruri reci şi sleite, era rău la foame,
înghiţea cartofii întregi şi carnea nemestecată, fără să le
simtă gustul. Sorbea borşul din farfurie, îl trăgea cu viteză,
ca un aspirator nou-nouţ, zarzavaturile şi tăiţeii din lingură
parcă prindeau aripi, indiferent dacă era fierbinte sau rece,
şi o ştergea la treabă. Tot timpul era pe fugă, alerga dintr-
o parte în alta după un ciubuc, niciodată nu avusese timp
să plescăie de plăcere. Băiatul, şi el mâncase pe apucate,
mereu avea ceva de rezolvat cu băieţii din cartier, până a
pleca în Germania. Băga ceva în fizic, cum spunea el, mai
mult după miezul nopţii, frânt de oboseală sau duhnind a
băutură. Privi ocrotitor oala de pe aragaz. Capacul sălta
puţin, ba într-o parte ba în alta, lăsând să ţâşnească jerbe
de abur cu miros de sfeclă, parcă gata să-şi ia zborul,
asemenea navetelor spaţiale despre care văzuse un
documentar cu două zile în urmă. Numai Silvian mânca cu
delicateţe, atent cu fiecare fel în parte, comentând întruna
ca un crainic sportiv. Lăsă oala bolborosind, mai înălţă o
dată capul în dreptul ferestrei, scrutând strada, şi se
îndreptă spre sufragerie, căutând din ochi telecomanda.
Se lăsă indecisă pe fotoliu, aprinse televizorul şi, în poală,
mângâie telecomanda ca pe un animal de casă înţesat de
butoane. Nimeri în mijlocul unei reclame la chiloţi
absorbanţi, în timp ce o mamă îşi lipea obrazul trandafiriu
de fundul rotofei al unui bebeluş, întrecând-se care dintre
ei e mai catifelat. Zâmbi în sine, unei amintiri. Prima dată
când văzuse reclame la televizor, după ’89, căci înainte nu
exista aşa ceva, crezuse că s-a defectat televizorul, că se
suprapun canalele, cumva. După metoda veche, însuşită
de la răposatul, se năpustise asupra televizorului, mai
ales că-i întrerupsese filmul ei preferat, pregătită cu doi
pumni pentru deasupra şi o palmă pe laterală, noroc că o
potolise băiatul, stai mamă, nu-l nenoroci că nu-i vinovat.
A priceput cu greu ce căutau acele doamne frumos
îmbrăcate, ca de oraş, cu cutii de detergent în braţe, de
parcă s-ar fi dus în centru să-şi spele rufele, taman în
mijlocul filmului ei, când era acţiunea mai palpitantă, şi o
vreme fusese foarte supărată pe ele, le ocăra cum îi venea
la gură; până a rămas singură. După aceea, încetul cu
încetul a început să se obişnuiască cu ele, sa stea la taifas
până continuă filmul, să se împrietenească. Işi spunea că
publicitatea e tot un film brazilian, un film care repetă de
nenumărate ori acelaşi episod, ca să apuce să-l vadă toată
lumea. Incepuse să îndrăgească personajele, chiar dacă
ştia pe de rost ce vor face. Când era bine dispusă şi de
31
faţă se găsea vreo vecină, cu Silvian nu îndrăznea
asemenea jocuri, se amuza poruncindu-le personajelor
următoarele gesturi.
- Acum hai, fii fetiţă cuminte şi dă-i un pupic băiatului
de pe motocicletă, îi spunea fetei blonde, şi fata se ex-
ecuta, iar vecina se prăpădea de râs.
- Eu zic că ar fi bine să ţii ca lumea dopul în mână,
altfel îl scapi şi-o să-l cauţi de-o să-ţi vină acru…Băiatul
cu părul vâlvoi scăpa dopul de la răcoritoare, dop care se
rostogolea printre picioarele trecătorilor, îl căuta disperat,
vecina leşina în hohote.
- Acum te duci şi scuturi antena!- şi bărbatul se
ridică din fotoliu, urcă pe bloc şi scutură antena. Era
distractiv; în plus, se simţea bine, era singura dată în
viaţă când cineva o asculta întru totul, fără să cârtească.
Cu Silvian păţise altceva. Ca să nu se simtă singură,
ea mai obişnuia să dea nume fetelor din reclame, aşa cum
punea nume păpuşilor când fusese mică.
- Uite-o pe Bibi, i-a prezentat cu degetul într-o după
amiază o fetişcană călare pe motocicletă, cu o Coca-Cola
la gură.
- De unde ştii cum o cheamă? a tresărit surprins
Silvian, care era obişnuit să-şi cunoască toţi elevii după
nume.
- Păăii, nu ştiu cum o cheamă, aşa am botezat-o eu,
s-a fâstâcit un pic, oarecum ruşinată. E noră-mea, a trecut
ea pe glumă. Glumă şi nu prea, căci îi trecuse prin gând
că, în Germania, băiatul ei poate se va însura cu o fată
asemănătoare, să lase tot blocul cu gura căscată.
- Termină cu prostiile! a curmat el discuţia, fără simţul
umorului.
Din primele mărci primite din Germania şi-a cumpărat
şi ea, de curiozitate, o sticlă de Coca-Cola. Să fie în ton cu
Bibi, cu noră-sa, cum îi plăcea să glumească. Ar minţi
dacă ar pretinde că nu i s-a părut bună, pişca la limbă
grozav şi, după câte se vorbea, era preparată după o reţetă
secretă şi nu din zahăr ars, cum părea când o vedeai doar
în sticlă. Cine gusta măcar o dată era lămurit pe deplin că
nu este din zahăr ars; doar cei care nu puseseră nici un
strop pe limbă puteau să scornească aşa ceva sau să
întindă vorba mai departe. Apoi a achiziţionat o răzătoare,
comandând-o prin poştă, deşi mai avea una în dulap, dar
nu o răzătoare oarecare, ci una complexă, cu set de lame,
de inox, multifuncţională, cum fusese prezentată. O
gospodină ca ea, măcar la bătrâneţe merita asemenea
minunăţie, mai ales că nu costa decât câteva mărci. N-a
răbdat-o inima să nu comande şi un set de cuţite, deşi,
cinstit vorbind, mai avea două, dar s-a lăsat ademenită de
preţul incredibil de mic. Si-a zis că în cele din urmă nu
avea ce pierde, putea fi făcut cadou cu o ocazie oarecare
sau putea fi dat de pomană când va muri, «doar nu cere
de mâncare». In ultima vreme obişnuia să-şi cumpere una
sau alta, schimbând câteva mărcuţe, numai dacă le vedea
la televizor, ca să ştie exact pe ce dă banii, căci era imposibil
să încerci toate felurile unui produs să vezi care-i mai
bun. După părerea ei, înainte era mai bine; nu se găsea
decât «Dero», aşa că asta trebuia să cumperi, atunci când
găseai, nu-ţi umbla capul ca girofarul în magazin, până să
te hotărăşti. Inainte, când luai o cutie de «Dero», te
bucurai ca un copil; acum, indiferent ce detergent ai
cumpăra, chiar dacă-i pe alese, tot îţi pare rău, te gândeşti
mereu că poate te-ai păcălit, poate altul era mai bun sau la
fel de bun dar mai ieftin. Acum niciodată nu eşti mulţumit,
32 epica magna
pe când înainte tot timpul erai vesel. Ea, ca să-şi ia de o
grijă, dădea banii pe ce se prezenta pe parcursul filmelor
braziliene sau se consulta cu vecinele, în timp ce-şi
povesteau serialul. Aşa se hotărâse pentru un Samsung.
Chiar dacă Silvian fusese neaşteptat de ţâfnos în ultima
discuţie, ba chiar îi lăsase şi budinca pe jumătate în
farfurie, ea nu se va lăsa înduplecată, voia să vadă pantofi,
rochii şi pălării pline de prospeţime, canapele, perdele şi
candelabre neofilite, cu gustul intact, voia un televizor
color. Nu înţelegea cum un om aşa deştept ca Silvian,
doar fusese director de şcoală, putea fi uneori aşa de încuiat;
ba mai mult, cum putea sta în casa cu un televizor alb-
negru, care de o bucată de vreme nici măcar n-avea sonor.
Oala sfârâi cadenţat, ca o locomotivă cu abur care îşi anunţă
sosirea în gară. Capacul juca pe crestele borşului, aproape
fără a atinge buza de metal. Dădu flacăra ochiului la mic.
Găsind uşa deschisă, mirosul de mâncare năvăli în restul
apartamentului. Tantilili suflă în lingura de lemn, stârnind
valuri învolburate cu zarzavat. După ce gustă, stinse flacăra,
adăugă mărar proaspăt şi puse din nou capacul. Deschise
mai larg ferestrele, lăsând aburul să se înşurubeze în aerul
de afară. Dădu cu ochii de Silvian. Stătea pe bancă, cu
ochii ca două monede de aluminiu. Cu constituţia lui
măruntă, uşor aplecat în faţă şi cu mâinile pe genunchi
părea o notă de patru. Sacoşa era goală, înfăşurată în jurul
mâinii. Tantilili nu se putu stăpâni să nu se gândească la
bunătatea de miros de borş de sfeclă care se răspândise în
casă fără a gâdila nările nimănui, la culoarea de mărgean
îngropată sub lespedea capacului fără a încânta nici o
privire, şi îi flutură din mână cu blândeţe.
Sorin STOICA
Sarmaua*
Justificare
Ar trebui să-mi aduc aminte prima mea întâmplare
legată de sarma, dar voi începe cu altceva.
Eu sunt inventatorul permutărilor. Eu le-am
inventat. Pe cuvântul meu. În şcoala generală, jucam
foarte mult tenis de masă. Patru inşi la o masă eram. Şi
problema care se punea era cum să facem să ne întâlnim/
confruntăm fiecare cu fiecare. Cum să facem un campionat.
Şi aşa am inventat un sistem care să ne combine imparţial.
Vorba vine imparţial. În liceu am învăţat că, înaintea mea,
unul mai deştept deja brevetase permutările astea. Atunci
am regretat prima dată că m-am născut prea târziu.
Aşadar. Ceea ce voi spune e posibil să mai existe pe
undeva scris, dar eu n-am citit înainte să mă apuc de acest
eseu. Sunt un ignorant. Ignoranţa e însăşi condiţia noastră
într-o lume de specializări înguste. Dacă am citit, promit că
voi cita.
Ce am de gând să fac e să compar sarmaua cu o
fiinţă. Iova spunea că trăirea e sinonimă înfăşurării.
Fiecare experienţă trăită înfăşoară fiinţa cu un strat. La fel
ca şi sarmaua. Fiecare strat înseamnă o experienţă în plus.
Fiecare strat apropie fiinţa de ceea ce se cheamă civilizaţie.
Ca şi foile de varză.
Sarmaua e, cum ar veni, o mâncare mai educată,
mai fandosită. Friptura de exemplu e mult mai spontană.
În sânge când e, aproape avem de-a face cu un act de
barbarie. O mâncare barbară. Analfabetă.
Norbert Elias era de părere că toată civilizaţia
europeană se bazează pe fuga faţă de corp, ascunderea
corpului, în straturi de civilizaţie. Frica de corp. Civilizaţia
vrea să te facă să uiţi după cum spunea Benjamin originea
reală a produselor. Şi corpul e tot un produs până la urmă.
Un artefact.
Civilizaţia camuflează. Trebuie să uiţi că a fost
sacrificat un porc pentru ca tu să poţi mânca o sarma. Pare
că acea carne de porc ar creşte undeva pe nişte crengi în
Metro. Nu provine de la un animal, ci se fabrică prin sinteză.
Şi ca să uiţi originea reală o înfăşori în foi de varză. O
ascunzi. Parcă ţi-e ruşine că ai sacrificat un animal.
Iniţiativa eufemistic spus idioată a UE care vrea
ca porcul să nu sufere, să nu fie stresat poate fi
interpretată tot din această perspectivă ca fiind vorba
despre neînţelegerea materiei.
În proza de azi există o adevărată obsesie a
explorării corpului. Ceea ce nu mai ai devine interesant.
Abia atunci poţi studia. Înveţi ce e vederea abia când
orbeşti. Atunci înţelegi ce înseamnă să “vezi”.
Devine obiect de muzeu corpul. Începe să pută a
naftalină. Când ceva dispare, abia atunci poate fi
tezaurizat. Când există, debordează de viaţă încă nu e
abordabil. Nu e potrivitpentru un studiu. Nu şi-a epuizat
toate semnificaţiile. Studiind obţii doar un instantaneu, o
fotografie mişcată.
Baudrillard spune că până şi pornografia mai mult
acoperă decât arată. Încă o dovadă că nu ne mai aparţine
corpul nostru. A se vedea şi cazul vedetelor. Despre rege,
care era şi el o vedetă divină, se spunea că are două
corpuri. Fizic şi simbolic. La fel şi cu vedetele de azi.
*Pentru proza de faţă, autorul acestor rânduri a obţinut
la examenul de “Istoria ideilor antropologice” nota 7
Mititeii
Micii sunt nişte sarmale în pielea goală. Sarmale
nudiste. Despuiate. Mititeii se mănâncă la botul calului.
În picioare, la 1 Mai, la iarbă şi zăpadă verde, în parcări, la
cârciumile de pe marginea şoselei. Au o funcţie strict
alimentară. O sarma e mult mai simbolică decât un mititel.
O sarma e mai educată. O sarma nu se mănâncă aşa pur şi
simplu. O sarma se consumă împreună cu alţi oameni. Cu
alţi comeseni.
O sarma se comunică.
Mâncare care presupune un ritual. Micii se
consumă direct de pe acel carton grosolan de unică
folosinţă. Sarmaua se mănâncă din farfurii de porţelan.
Trebuie ţinut cont că e o mâncare mai fandosită. Şi aşa,
totul devine explicabil.
Micii sunt nişte rude sărace ale sarmalelor. Nişte
sarmale mai de la ţară. Cu o extracţie puţin flatantă.
 epica magna
Sarmaua cu “s” mare
Foarte interesant e că putem vorbi despre sarma
la singural. La fel cum Kipling vorbeşte despre Lup,
despre Tigru. E vorba despre animalul primordial. Tatăl
animalelor. La noi, e vorba despre mâncarea primordială.
Ideea de mâncare, de sarma. Esenţa.
Complicitate pe bază de sarma
De fapt, masa e cea mai avansată formă de alianţă
între două sau mai multe persoane cu înclinaţii
heterosexuale. Un mod de a fi împreună. La masă. După
ce ai mâncat împreună cu cineva, îi devii complice. A se
vedea tactica directorilor de şcoli care au inspecţie şi
învită inspectorul la masă. După asta, inspectorul devine
alt om. Ai mâncat cu el, ai devenit frate de cruce. }i-l faci
complice. Co-mesean. Ai participat împreună la ceva. La
un proces.
Violatorii de sarmale
Există persoane care au un mod original de a mânca
sarmaua. O jupoaie, o desfac de varză. O violează aproape,
o desfăşează. Mănâncă separat carnea tocată, apoi varza..
Raţa e un animal inteligent pentru că amestecă
mâncărurile. Şi le înmoaie în apă. Persoanele care mănâncă
separat, nu vor să murdărească carnea cu varză sunt
inevitabil rudimentare.
Bunică-mea care are 88 de ani şi e un element de
comparaţie extrem de util gândirii mele antropologice nu
pune smântână în ciorbă ca să nu o murdărească. Nu
mănâncă pâine cu unt şi salam, ci doar separat. Sau pâine
cu unt, sau pâine cu salam. Am putea specula că e vorba
de combinaţii incompatibile şi asta să cheme o semnificaţie
extrem de subtilă, dar cred că explicaţia e mult mai simplă.
În felul acesta, mănâncă mult mai multă pâine şi se umple
maţul mai repede. Criteriul economiei.
În satul meu, un al element al tradiţiei e pervertit şi
bănuiesc că la bază se află tot un criterii şi calcule strict
meschine, economice. Nu se colindă în seara de Ajun, ci
cu o seară înainte, pe 23. De ce? Pentru că suntem încă în
post şi poţi să le oferi colindătorilor o mâncare mai puţin
costisitoare. O nouă tradiţie inventată: colindul de post.
Sarmaua de cantină.
Aici, varza murată e destul de tare la pipăit. În caz
că dinţilor nu le e străină funcţia tactilă. Ca o pelerină
trainică din foaie de cort. Analogia cu halatul chelneriţei
e evidentă. N-are funcţie estetică halatul. Doar protejează
fiinţa. La fel varza. Nu mai e aliment, ci ambalaj.
Sarmaua de la cantină nu e indicat s-o mănânci.
Tocătura în general trebuie evitată. Dacă vrem să
continuăm analogia sarma-fiinţă, rezultă că sarmaua de
cantină e nefrecventabilă pentru că nu e bine să te încrezi
în străini. În persoane străine. Să te fereşti de omul spân!
Sarmaua de cantină are o genealogie incontrolabilă şI
imprevizibilă.
33
Sarmaua la masa de Crăciun.
Se serveşte undeva după aperitiv, după măsline şi
înainte de friptură. Statut intermediar. Mâncare de trecere.
Nu e protagonistă sarmaua. Interesant. Atunci cum de
mai e mâncare naţională? Dacă nu e prinţesa mesei de
Crăciun.
Şi, dacă ar fi să luăm după cantitatea consumată,
mâncare naţională ar trebui declarat cartoful prăjit. Dacă
ţinem cont de popularitate.
Sarmaua mumie
Analogia cu mumia e mai mult decât evidentă.
Facilă. Mumia era tot o fiinţă. Nu era un mort.
Sarmaua de la pomană.
Întotdeauna mâncarea de la pomană e mai bună.
Nu doar că e gratis, dar e altfel. E o variaţie. Prin pomană,
românul descoperă alteritatea. Vede că sunt persoane care
mănâncă mai sărat, mai pipărat, că nu suntem toţi din
acelaşi aluat. Suntem diferiţi şi prin asta devenim şi mai
interesanţi.
Felul cum găteşte cineva spune ceva esenţial
despre psihologia, despre sufletul acelei persoane.
Gazda mea din cartierul Militari punea în sarmale
un ardei usturat. Făcea nişte sarmale mai iuţi cum era şi
temperamentul ei. Sarmale iuţi ca Gabi Szabo. Ardeiul cu
funcţie cosmetică dacă zicem că o sarma evocă o fiinţă
umană
-”Sunt, bre, ardeii iuţi?” “-Iuţi? Inter-city, nu
altceva!” . Aşa decurgea dialogul gazdei mele cu ţăranii
din piaţă.
Apropo de temperament. Vecinele mele făceau o
mâncare leşioasă, grasă, stătută, nişte prăjituri siropoase,
însiropate la maxim care îţi făceau greaţă.
Ceva era bun dacă avea zahăr în exces. Probabil o
reminiscenţă a interdicţiilor din copilărie răzbunată aici.
Îşi aduc aminte cum scăpau în oalele din cămară.
De unde ştiu io cum găteau? De la pomană, nu v-
am spus!?
O idee
Bun înseamnă exces. A se vedea şi expresia “cu
lux de amănunte” care nu face deloc cinste poporului
român. Asta înseamnă cu multe amănunte. Lux adică
abundenţă, exces, până la saturaţie, ostentaţie. Asta e
definiţia involuntară pe care troglodiţii poporului român
o dau luxului.
Să mănânci până vomiţi. Să bei până verşi. Aşa se
exprimă abundenţa. Asta e expresia prosperităţii. Apropo
de abundenţă.
Revenind la vecine
M-am întâlnit odată cu una din vecinele mele care
era însărcinată.
“Cum e copilul?” am încercat să o întreb. Cum e să
ai o fiinţă umană în tine.”Ei, ălălalt pă care l-am avut să
zvârcolea, nu stătea locului, ăsta e calm, parcă aş avea
în burtă o băşină!”
34 epica magna
Cea mai bună expresie a ceea ce înseamnă vecinele
mele. Să compari cu o nesimţire candidă o fiinţă umană cu
o boare. Mâncarea lor păstra exact aceste caracteristici.
Ei bine, pentru că aici trebuia să ajung, toate aceste
trăsături de caracter rămân impalpabile, nu avem dovezi
materiale care să corporalizeze aceste trăsături.
Grafologii pretind că dau un răspuns, poate cei
care caută o filozofie în limbaj să depisteze ceva, dar într-
o lume cvasi-analfabetă, singura dovadă, probă rămâne
mâncarea, felul în care găteşte cineva. Sunt nişte urme,
nişte semne lăsate de acel om. Creaţiile sale, ctitoriile sale.
Manifestările. Există un nivel observabil şi unul
neobservabil al culturii. Sarmaua se încadrează la nivelul
observabil. Şi, de aici plecând putem deduce nivelul
neobservabil, normele, valorile acelor oameni.
Există oameni care cumpără toate astea de la magazin.
Oameni care nu se pricep să facă nimic. Ce facem cu ei? La
Metro, sarmale în casolete. Tot farmecul se duce de râpă.
Ei au o personalitate impusă. Norme interşanjabile
fixate de alticneva. Indivizi incapabil să se manifestă
culinar. Doar în calitate de consumatori. Şi asta poate fi o
sărăcire a personalităţii lor. Chiar e.
Moda la sarmale
Dacă acceptăm că foaia ce acoperă tocătura joacă
rolul de vestimentaţie, atunci avem diferite colecţii de
toamnă-iarnă la sarmale. În foaie de spanac, primăvara, în
foaie de sfeclă. Colecţii diferite. Îmbrăcăminte mai subţire
şi mai groasă. De la plovăr de lână la tricou.
Coafura sarmalei
Sarmale prinse cu sfoară, cu scobitori, cu tot felul
de beţe ascuţite. Aproape o coafură. Aproape arhitectură.
Simbolistica cifrei trei
Cam trei sarmale mănâncă românii. Dar e posibil
ca asta să nu însemne neapărat ceva. Să nu aibă trimiteri
magice la basmele populare cu fiul mare mijlociu şi mezinul.
Sau la bancurile cu un american, un rus şi-un român. Doar
o potriveală.
Totuşi, românii mănâncă trei sarmale indiferent de
dimensiunea lor. Şi dacă sunt cât pumnul şi dacă sunt cât
unghia. Dar nu e nimic grav aici.
O familie de sarmale
Bucovinenii gătesc şi un tip de sarma mai special.
Patru sarmale fiecare având o altă umplutură, toate acestea
învelite într-o altă foaie mai mare. Un micro-univers. O
familie. O lume în mic căreia trebuie să i se respecte
diversitatea.
Sarmale organizate, socializate. Un trib de sarmale.
Când eram mic, maică-mea îmi tăia cubuleţe mici
de pâine pe care punea unt. Şi acele cubuleţe se numeau
“soldăţei”. Căpătau personalitate. Unul era sergent, altul
colonel, alte cuburi, la grămadă-soldaţi proşti. Un regi-
ment dintr-o felie de pâine.
Adică lumea are o structură, o gramatică şi omul
încearcă să o împrumute oricărei alte alcătuiri. Încearcă
să umanizeze mediul.
Sarmaua ca sărbătoare
Sarmaua e asociată ideii de sărbătoare, de bucurie.
Nu se mănâncă decât la ocazii. Atunci când bărbatul îi
ordonă nevestii, fă, ia toarnă tu o oală de sarmale, atunci
putem spune că el vrea să reactualizeze solitar acel mo-
ment de euforie colectivă. În lipsa sărbătorii să simtă
aceeaşi bucurie de atunci.
Sigur că e vorba de un fel de sărbătoare cu
înlocuitori. Un surogat. E o simulare a sărbătorii. Ca şi
cum.
Supliment cu ciorbă de burtă.
Acum, rămânând în acelaşi registru gastronomic,
vom vorbi despre o rudă a sarmalei. Ciorba de burtă.
Sarmaua e o mâncare socializantă, pe când ciorba de burtă
o mâncare polemică.
Ciorba asta nu se mănâncă oricum. Ciorba de burtă
se mănâncă neapărat ostentativ. În semn de protest pentru
scarandivi. Pentru snobilime. Pentru sclifosiţii cărora nu
li se excită sucurile gastrice decât la homar şi alte prostii.
Foarte mult timp am crezut că homarii sunt nişte
peşti graşi. Că au mustăţi răsucite de grof. La asta mă
ducea pe mine gândul cu sonoritatea lui numele ăsta. Iar
fructele de mare, nişte buruieni, nişte răgălii care cresc pe
fundul Pacificului. Tot aşa cred că au stat (şi poate chiar
mai stau) lucrurile şi cu pomenita snobilime. Doar că
indivizii care formează pătura asta nu mai recunosc.
Când spui “cârciumă“, următorul cuvânt care îţi
vine pe buze e “ciorbă de burtă“. Tot aşa cum, pentru
microbişti, după Duckadam venea Iovan. După Stelea,
Dan Petrescu. După Hiroshima, Nagasaky. După Stan,
Bran. După Lolek, Bolek. Ajunge!
Încă nu i s-au închinat ode ciorbei de burtă, sau
eu nu am auzit de aşa ceva, dar merită pe deplin. E pe
nedrept discriminată. (Parcă ar fi cineva discriminat pe
drept!). Când e amintit specificul naţional în materie de
gastronomie, lângă mămligă, sarmale, ciorba de burtă e
şuntată. Lipsă la apel. De ce nene Anghelache? De ce?
 epica magna
Orice om întreg la cap, atunci când ajunge într-un
oraş necunoscut caută neapărat o bombă, o “plimbă-tava”
din aia unde se serveşte ciorbă de burtă. Mănânci ciorbă
de burtă şi asta îţi dă un sentiment de siguranţă. Te
împlineşte spiritual. E ceva familiar, universal. Chiar dacă
în unele regiuni i se spune “şorbă di burtî.” Sau cu ac-
cent macaronar. “ciorba della burta”.
La Praga mergi să bei o bere, iar la Milano să
mânănci spaghete. În orice oraş din România ai merge, te
înfrupţi din ciorba de burtă. La munte şi la mare în orice-
mprejurare. E un obiectiv turistic ce nu poate fi ignorat. O
instituţie e ciorba de burtă. Oraşul Buhuşi e păstrat în
memorie comprimat sub chipul bodegii în care, cu maţele
ghiorăinde, ai găsit o ciorbă de burtă de nota zece.
Toţi mahării se dau rotunzi că mănâncă tot felul de
cascove şi mirodenii, dar, uitaţi-vă bine la ei, pun pariu că
majoritatea ar face pe dracu-n patru pentru o ciorbă de
burtă ca la mama-acasă. Şi doi-trei mititei tăvăliţi prin
muştar. Ca la “Căţeaua leşinată“. Sau “Geamuri multe”.
Există poveşti asociate ciorbei de burtă. Poveşti
rituale. De Crăciun se cântă colinde şi se povesteşte
naşterea lui Isus. De 1 Decembrie se povesteşte Unirea.
Cu ocazia devorării unei porţii de ciorbă de burtă se
istorisesc chestii de genul: “Când eram io tânăr, doar
ţiganii o mâncau. O aruncau ăia de la abator pe gârlă
şi ieşeau magraonii cu ea în cap.”. Acestea sunt mituri
fondatoare ale comunităţii de “ciorbari”.
Cotletul, ceafa, muşchiul, spune Sahlins, au o mai
mare valoare socială în raport cu limba sau cu burta. Deşi
nu sunt mai bune din punct de vedere nutritiv. Diferitele
părţi ale corpului animalului sacrificat capătă prestigiu în
funcţie de semnificaţiile pe care i le acordă oamenii. E
vorba despre un totemism modern.
De-asta, “ciorbarii” se simt puţin nonconformişti.
Sfidează. Comunitatea lor s-a format prin reconsiderarea
unei părţi a corpului ignorată. până la ei.
În plus, un “ciorbar” autentic nu mănâncă burtă
d-aia ţinută în vid, spălată cu detergent, imaculată. Ciorba
de burtă veritabilă trebuie să păstreze o aromă
inconfundabilă de grajd. Ciorba de burtă e rezervată
bărbaţilor adevăraţi, iar nu sclifosiţilor crescuţi în eprubetă.
Ca să fie clar!
Ciorba de burtă se opune convenţionalismului. E
echivalentul neaoş al Mc. Donald’s. Echivalent mai
bărbătesc, masculin. Cum spunea domnul Vintilă
Mihăilescu mai demult într-un articol din “Dilema”, nici
într-o parte nici în alta nu te simţi obligat să te “porţi
frumos”. Ciorba de burtă înseamnă libertate, domnule.
Iar sarmaua înseamnă solidaritate. Naţiunea
română a fost clădită şi cu ajutorul sarmalei.
Gata!
Şi, uite, că prima mea amintire legată de sarmale
nu-mi mai vine în minte. Aş putea inventa una numai că
nu vreau. Punct.
35
Lorena ARMULESCU
Ultima scrisoare către Ana
I
Ana, pentru prima dată în această iarnă istovitoare
ies fără fular, cu toţi nasturii hainei deschişi, silesc această
călduţă seară de ianuarie să-mi dea câteva semne de
primăvară – aerul, pământul, gărduţul veşnic verde,
neverosimil, din faţa hotelului, ceva trebuie să-mi spună
despre apropierea ei, despre sfârşitul cenuşiului.
Şi, pentru prima dată astăzi, fără să am vreo
destinaţie şi cu toate astea preocupată de a părea că am
una şi încă destul de precisă, intru, fără fular şi cu toţi
nasturii deschişi, acolo unde am tot intrat de-a lungul
acestor ultime săptămâni, la loterie, la farmacie, la
magazinul de cafea, cumpăr aceleaşi nimicuri ale fiecărei
zile. Este sentimentul familiarităţii pe care ni-l oferă locurile
cu totul străine, după o vreme în care le locuim. La Paris,
poţi foarte bine să te simţi veşnic străin, veşnic liber, în
fond nu vei fi niciodată decupat din mulţimea celorlalţi
pentru a fi identificat în vreun caz; aşa cum eşti la
Bucureşti, fireşte: vorbeşti aceeaşi limbă, locuieşti acelaşi
spaţiu, eşti de-al lor! De aceea, nu trebuie să-i surprinzi
cu nimic.
Din nou urmăresc atenţia farmacistei în timp ce
silabisesc numele vitaminelor şi îi aştept cumva surâsul
că înţelege şi, fireşte, că ştie. De câteva săptămâni îmi
împărtăşesc teribilul secret cu această farmacistă
seducătoare în discreţia ei dezinteresată şi liniştitoare, în
fiecare zi când mă îndrept spre chei, silabisesc cu aceeaşi
mină şi cu acelaşi accent stâlcit, sunetele din numele
vitaminelor.
Micile nave aproape artizanale plutesc astăzi cu
motoarele oprite, cu motoraşele lor ridicole, care scot
scâncetele acelea ascuţite şi pretenţioase, îndepărtându-
se uşor de chei şi revenind la frânghiile lor, unul câte
unul, ca piesele vreunui joc alunecând încolo şi încoace
pe vreo podea lucioasă şi umedă.
Mă uit la mâinile mele lipite de balustrada neagră,
sunt un pic umflate, sunt îngrozitor de urâte, Doamne, şi
îmi întorc privirea la vaporaşele albe şi albastre de pe
chei, încercând, ca şi ieri, să-mi imaginez poveştile celor
dinăuntru. Funcţionare plictisite şi bătrâne, boite cu
aceleaşi culori noapte de noapte, amestecându-şi
sudoarea cu deodorante respingătoare, refuzându-şi
tristeţea şi mimând fericirea violentă, strigată celorlalte,
aceleaşi, bărbaţii lor mizerabili, peste tot, în tocul uşii, pe
36 epica magna
punte, în subsol, ciupindu-le sau lovindu-le drăgălaş
peste popou, bărbaţii tineri, marinari rataţi, trăindu-şi
aventurile maritime pe aceste jucărioare demne de milă,
tânjind după furtună, cum tinerii soldaţi ai lui Roth sau ai
lui Broch după război, burlaci şi hămesiţi, beţi seară de
seară în camerele lor comune, jilave, gândindu-se, în
momentele de însingurare niciodată recunoscute, la
rândunica ciugulindu-şi paiul de pe punte, la splendoarea
războinicilor americani din golful Persic, la ochii mici ai
tătarilor, care, în ciuda supleţii neobişnuite, răzbat pe caii
lor tătăreşti de la un capăt la altul înspăimântătorul Gobi,
la sensul vieţii lor pe lume, la sinucidere, cine ştie. Unul
dintre ei îşi desprinde privirile din harta vechii Persii şi mă
priveşte, aş putea să mă mărit cu el şi să-i salvez viaţa, îmi
spun cu un surâs, şi adaug dacă aş trăi într-o carte.
Acasă florile mele miros neobişnuit de puternic în
toată casa, le ador, n-aş putea să trăiesc fără ele; ziua mea
se îndreaptă încet spre final, precum puntea albastră a
micilor navete, de ţărm, compar în timp ce, în intimitatea
întunecată a garderobei, îmi adulmec singură hainele, mă
înnebuneşte acest miros – al cămăşilor mele, al gulerelor
şi al manşetelor, al gulerelor mai ales! Amestecul de
parfumuri, de creme exfoliante şi hidratante, amestecul
de sudoare, de sebum, de fixative şi de şampon – aş vrea,
pentru o clipă, să fiu el şi să simt cu nasul, cu limba
intimitatea acestor unghiuri ale urechilor şi ale cefei mele
– acest miros cu totul diferit decât cel pe care îl simt după
baie, ieşind din piele, de peste tot, uniform şi ameţitor. Şi
am aceeaşi uimire teatrală pe care o mimez faţă de mine
însămi, doar faţă de mine, când îmi ating buzele cu limba,
dinţii, când simt gustul acrişor al ceaiului îngrăşat de
vitamine dimineaţă cu dimineaţă, când, pe sub cearceaf,
îmi ating sânii. O, sunt divini! Cu atât mai mult cu cât în
curând se vor umfla şi sfârcurile vor pocni dureros,
scoarţa foarte subţire de salivă care îmi dau iluzia că-i
acoperă de la ultima noastră întâlnire, va plesni încet,
încet peste tot, ca o inflorescenţă umedă şi roşiatică.
De această imagine a mea, goală, într-un hotel din
Paris, adulmecându-mi hainele şi scriindu-ţi această
scrisoare, îmi voi aminti peste câteva zile aşteptând,
împietrită de groază, la Denfert Rochereau, metroul.
II
Mă priveşte fix de câteva secunde şi fac eforturi de
negândit să nu cedez cumva şi să întorc oarecum
stânjenită privirea spre lucruri cu atât mai terne, îmi spun
că e un bun prilej să recapitulez ce-mi place la ea – buzele,
părul, agrafele şi inelele, ceasul, cum i-o fi venit cu acea
brăţară de piele roşie pentru ceas?, cămaşa, ochii – dacă
m-aş apropia, mi-ar simţi parfumul, mi-e teamă însă că va
conchide în aceeaşi clipă că am sânii prea mari, că ceasul
meu rusesc şi aproape funcţionăresc nu mi se potriveşte
câtuşi de puţin, că am pielea iritată şi mâinile un pic
umflate. Îşi dă oare seama de erotismul pe care îl emană,
simte încordarea pe care mi-o creează privirea aceasta,
magnetismul teribil care doar în prezenţa lui îmi mai
întăreşte coapsele şi fesele, care îmi stârneşte dorinţa de
a-l simţi înăuntru imediat? Sigur nu e franţuzoaică,
franţuzoaicele nu se sinchisesc de aşa ceva, ele sunt
fericite cu frivolitatea lor de femei ordinare şi drăgălaşe şi
veşnic neliniştite de a părea cât mai sofisticate, o, da, cât
mai sofisticate, le lipseşte frumuseţea aceea imaterială a
privirii, încordarea aceea a buzelor, surâsul acela niciodată
până la capăt. Cred că trebuie să fie slavă...
„Duminică, 12 ianuarie.
[...] În plus e un bun prilej să fiu atentă şi la altceva
decât la el, mă îndreptam acum aproape o oră spre acest
subsol al „întâlnirilor României Literare” şi al întâlnirilor
noastre clandestine, cu fusta mea cea mai nouă, machiată
ostentativ şi cu bărbia iritată de sărutările noastre şi l-am
văzut de la intrare. E superb.
Fiecare bărbat al meu îmi va aminti de acum de el. Îi
simţeam privirea înspăimântată atrasă ca un magnet de
locul în care eram şi eforturile lui disperate de a rezista.
Vin cu fiul tău! Sărută-mă să-i simţi gustul şi mirosul,
umezeala aglomerării de celule, în care s-au amestecat
bucăţelele de carne ale corpurilor noastre splendide! [...]
Joi, 16 ianuarie.
Nu-mi pot reprezenta încă viaţa fără el, aşa cum nu-
mi pot aminti cu aceeaşi linişte trecutul meu fără el. Este
acelaşi sentiment al absurdului pe care îl trăiam citind
absurdele scene edenice dinaintea căderii. Aşa cum nu
înţeleg morfologia corpului lui Adam în absenţa Evei, aşa
nu înţeleg morfologia mea în absenţa lui – cum am avut
acelaşi corp şi înainte?”
III
Surâd privind-o, poate că am acest privilegiu, poate
că, în această necesară tăcere, suntem bune prietene, o
văd zi de zi – aceiaşi ochelari, acelaşi halat, aceleaşi degete
delicate împing pilulele, doar eu din ce în ce mai
monstruoasă – azi cu cearcăne uriaşe, mâine cu ochii
umflaţi, chinuită de insomnii interminabile, de rinichi, cu
spatele îndoit, lovită de lordoză...
(Stau aplecată deasupra râului, paralizată de spaimă.
Dacă s-ar putea o minune, să nu doară, să nu doară mai
ales. Caut încă liniştea de netulburat a marinarului care
ştie că „pentru asta ne vor scufunda!” Dar acum mă îneacă
plânsul pe chei, mă răsucesc spre strada brusc înceţoşată
şi, cu gâtul înecat, îmi strâng lacrimile în spatele pleoapelor
şi mă întorc acasă.
Tânărul persan de pe naveta legată cu frânghii de
ţărm mă priveşte spunându-şi, de bună seamă, că aş putea
să mă mărit cu el şi să-i salvez viaţa.)
„Vineri, 17 ianuarie.
Începând cu prima zi a celei de-a treia luni, mă voi
duce zi de zi la medic – în fiecare zi îi voi căuta formele –
rotundul capului, arcuirea chinuită a spatelui, picioruşele
adunate, citesc ce am scris acum câteva zile într-o
însemnare din jurnal, decupez fragmentul şi îl lipesc de
perete pentru câteva ore, iar sub el adaug: jalnic!
Gândul că, într-o zi, mă va găsi lăţită pe pat, abia
respirând sau prăbuşită deasupra veceului mă speria ca
nimic altceva.
IV
Sâmbătă, 18 ianuarie, încercare de proză:
Îl privesc scurt, cu răutate, goală pe scaunul din
bucătărie, fumând – imaginea clasică a secvenţelor dedi-
cate încordării acestei relaţii de putere care se instaurează
acum între ei, ştiu că îi pot cere orice acum, ştiu că această
prezenţă care este acum atât de puţin a mea îl stăpâneşte
complet, această poză de ridicolul căreia nu-şi dă seama îi
redă siguranţa de care are nevoie – aceea de a fi oricând
la dispoziţie, aceea că am puterea absolută de a-l părăsi
oricând voi vrea, fără urmă de regret. Caută stăpânirea şi
nepăsarea care-i lipsesc, la mine, le aşteaptă ca pe ultimul
 epica magna
sprijin al controlului pierdut aproape de tot. Nu va
recunoaşte niciodată că şi eu am pierdut la fel de periculos
acest control!
– Te ador!
Ştiu. Acum nu mai pot trăi fără tine, fără grija ta
minuţioasă şi permanentă, fără adoraţia ta.
„Joi, 20 februarie.
Mă iubeşte. Dar ce crede cu adevărat despre această
ciudată iubire a lui, ce crede, părăsind-o pe Ana, casa lui,
liftul, maşina, intrând în acest spaţiu bizar care este casa
amantei lui, mirosind întotdeauna la fel, dominată perma-
nent de parfumul aceloraşi flori, unde probabil de fiecare
dată ar trebui să aştepte o fetiţă, aşa cum vedem prin
scenariile de duzină, una deseori jucăuşă, cum citim prin
cărţile de doi bani, aşa cum îi stă, poate, bine unei tinere
într-o astfel de iubire – teatral prostuţă şi întotdeauna
frivolă, dar de o inteligenţă nativă izbitoare. Amantul meu
îmbrăţişează trupul de o paloare albă al amantei sale, cu
surâsuri zgârcite şi cu priviri din ce în ce mai scurte şi mai
răutăcioase, de reproş? Aş vrea să înceteze odată toanele
astea pentru că nu am ce să-i reproşez!”
Ana, ai să vezi într-o zi copilul bărbatului tău şi poate
ai să-l recunoşti – ai să găseşti în el urme atât de cunoscute
şi ţie şi mie, dunga sprâncenelor, zâmbetul, părul sârmos,
arcuirea urechii, linia gurii tăind obrajii severi.
V
Aş putea coborî pe nava lui artizanală să-l sărut sau
m-aş putea arunca pur şi simplu în râu, grea, scufundându-
mă repede, lăsându-i pe mâini o mâzgă de carne umflată,
pe care s-o atingă disperat, fără să înţeleagă. Ar fi mai
puţin dureros, dar poate mai îndelungat, decât retezarea
de la Denfert Rochereau. Ce imagine! De-a lungul şinelor,
capul strivit de fierul lung şi lucios, braţele neatinse, lipite
de corp, sânii fermi şi umflaţi, abdomenul dilatat, tare,
învineţit, picioarele de sânge şi cioburile de oase
împrăştiate, sexul umed, pulpele înlemnite, inelul de la
Bucureşti şi pantofii cu şireturi de piele...
„Vineri, 21 Februarie.
Mi-a cerut să-i strig numele. De mai multe ori. Şi am
strigat te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc până am
izbucnit într-un plâns atât de disperat, încât, terifiat, s-a
îndepărtat câţiva paşi. Nu înţelegeam şi nu mă puteam
opri.
Îţi voi vorbi odată despre tatăl tău şi el va apărea
în mintea ta lipsită de facultăţile fireşti de reprezentare a
tatălui, un bărbat atât de banal, corpul lui, care te va
ocupa o vreme sau, Doamne, toată viaţa!, va fi corpul
unui bărbat cu totul şters, cu rotunjimile acelea severe
ale bărbaţilor cu totul şterşi, cu fese ferme şi cu picioare
zvelte, seamănă cu tine, îţi voi spune privindu-ne pe
amândoi în această oglindă în care acum îmi vopsesc
pleoapele, ai buzele lui, ochii lui, degetele lui, ai mirosul
lui cu acea nuanţă adăugată de pielea mea, pe care o
aveau corpurile noastre sudate, între coastele tale, inima
ta are forma inimii lui şi a inimii mele şi, iubitul meu, mai
ai frumuseţea, splendoarea tatălui tău – acea privire atât
de incorporală şi arcuirea aceasta a buzelor atât de
incoporală, pe care, oricât vei încerca în faţa oglinzii, nu
le vei putea decupa şi lipi pe acel corp banal desenat
îndelung de-a lungul emisferelor tale!”
37
VI
Mă priveşte coborând din pat şi îndoindu-mi spatele
până ating genunchii, simt acea încordare plăcută a
muşchilor care se întind doar uneori pentru un organism
care şi-a jurat sedentarism, cei de la pulpe, de la fese, de la
spate, fără să spună nimic, fără să clipească şi fără să
zâmbească, poate nici nu mă vede, poate regretă, ies fără
să-i adresez un cuvânt şi mă întorc cu o cană de cafea,
eşti foarte frumoasă, îi spun şi trebuie din nou să-i înfrunt
privirea aspră. Mă gândesc să-i spun că sunt însărcinată
şi să-i vânez reacţia, dar inutilitatea unui astfel de gest mă
opreşte: în fond, n-am s-o mai văd niciodată. Şi dintr-o
dată am simţit senzaţia aceea de plutire şi de
imponderabilitate pe care răul şi ameţeala ţi-o produc şi
un val de apă înecându-mi limba. M-am repezit la baie şi s-
a speriat, nu-mi vine să cred că, pentru prima dată, s-a
putut întâmpla nenorocirea când era ea acolo, în unica
dimineaţă din viaţa noastră... tandreţea ei a fost
dumnezeiască, n-a existat atâta plăcere pe lume cât am
simţit eu sub mâinile Mariei Ramalho. N-aş mai fi vrut să
plece – îşi dichisea, întinzându-le cu dosul palmei, hainele,
poşeta, şi-a tras ciorapul cu o mişcare precisă pe care n-
aş reuşi-o niciodată şi s-a aplecat asupra mea cu privirea
ei gravă şi m-a sărutat şi am auzit un scâncet gâtuit, al
meu, şi uşa închizându-se în urma ei. Aş fi vrut să rămână.
Aş fi vrut...1
Aseară, ieşind din club, m-a văzut aşteptând-o, chiar
la uşă, mi s-a alăturat fără să spună un cuvânt, fără măcar
să-mi răspundă la salut, abia în taxi mi-a întors acea privire
teribilă, ochii foarte aproape, magnifici, gura, respiraţia,
parfumul, am desluşit o urmă de surâs şi de interes în
expresia ei şi am simţit cum vreau s-o sărut atunci, să-i
sărut gura şi gâtul şi i-am atins ceafa strânsă de agrafe cu
degetele, într-o apăsare bolnavă, apoi umărul şi braţul
încărcat de brăţări şi încolăcit de cureaua roşie a ceasului
şi, în holul hotelului, femeia aceasta splendidă, privindu-
mă cu privirea aceasta splendidă, şi-a strecurat mâna sub
fustă şi mi-a întins apoi degetele umede să le gust şi să le
sărut şi, slavă domnului, le-am simţit gustul toată noaptea.
E portugheză şi e perfectă. Şi e, probabil, foarte importantă
în viaţa cuiva, e dintre aceia pe care îi vezi pe stradă şi
simţi dintr-o dată că ar putea fi foarte importanţi în viaţa ta
şi care chiar devin şi care nu reuşesc să te dezamăgească
niciodată pentru că nu-ţi promit nimic niciodată, ci te silesc
să accepţi că sunt cei mai imprevizibili din lume, cei pe
care nu poţi conta niciodată şi în care ar fi o neghiobie să
ai încredere.
Soţul tău e unul dintre ei.
38 epica magna
Ana, îţi scriu această scrisoare fragmentată de
însemnări de jurnal din vremea în care ne întâlneam, cu
minţile pierdute aproape de tot, o scrisoare căreia n-ai să-
i răspunzi niciodată, pentru că n-o vei citi niciodată. Deşi
nu te-am văzut încă şi nu te voi mai vedea, te-am visat,
din nou, te-am visat: eşti nespus de frumoasă în visele
mele. Dincolo de un prag cu vitralii, o linie de lumină
galbenă împărţea lumea în două, de dincoace eu îţi strigam
am să te învăţ într-o zi ce e fericirea, n-am să-ţi ascund
nimic, despărţite de pragul cu vitralii, tu ascultai senină şi
tăcută, iar eu continuam, şi distincţia între enunţurile
intensionale şi extensionale pentru că uite: tu, aici, în
locul meu, aceeaşi valoare de adevăr, tu, în locul oricărei
alte femei, aceeaşi valoare de adevăr, în toate lumile
posibile, îţi spuneam.
Ana, am plecat la Paris cu acel sentiment al
marinarului care ştie că nava se va scufunda, eu şi copilul
despre care nu ştii nimic, dar care ţi-ar fi, să zicem, apropiat;
A ta,
Lorena
(© foto Cristian Crisbăşan)
1 În plicul acesta de hârtie foarte bună, capitonat cu o
foiţă subţire purtând filigranul de argint al firmei de papetărie
G. Lalo se găseşte şi poza Mariei, singura, făcută cu aparatul ei
digital şi tipărită la imprimanta recepţiei hotelului, azi-dimineaţă,
după plecarea ei. O poză teribilă!
Dorin DAVID
Deşertul
Soarele deşertului puternic îl lovea cu sete în
moalele capului. În primul rînd nu-şi mai aducea aminte
cum a ajuns şi de ce, în deşert. Poate era excursia aceea în
care trebuia să viziteze piramidele? Şi totuşi, de acolo,
unde era în grupul bine organizat, cu ghid, cu tot ce
trebuie, iată-l tîrîndu-se abia, cu puterile pe sfîrşite, de
unul singur, respirînd şi mestecînd nisipul care pătrundea
peste tot... Ceea ce-i aducea aminte că nici nu-şi mai
amintea cînd mîncase ultima oară.
Se opri o clipă, conştientizînd situaţia limită în care
se afla. Ar fi vrut să-şi spună, cu voce tare, măi să fie, dar
nu-şi putu urni buzele arse de soare şi praf. Setea îşi
făcea simţită prezenţa; probabil că o avea de multă vreme,
însă abia acum o afla din nou, mai veninoasă. Privi înainte:
nisip peste tot, supraîncins. În toate părţile, la fel. În sus,
nici un fir de nor. Măcar mintea îmi mai funcţionează,
gîndi, însă pînă şi această certitudine se spulberă: pentru
cîtă vreme, oare?
Încet, încet, încercă să mai facă cîţiva paşi, dar
picioarele nu-l mai ascultau. Se prăbuşi. O să merg de-a
buşilea, îşi spuse, şi începu să înainteze în patru labe.
Nisipul îşi făcea acum de cap, lovindu-l peste faţă, în
ochi, în gură, în nări. Dar măcar mă mişc, se încurajă. Şi
undeva trebuie să ajung. Undeva, măcar la spital. Desigur,
o oază ar fi mai potrivită.
Îşi privi ceasul: nu mai funcţiona. Privi pieziş
soarele: nu putea fi mai mult de 1-2, după amiaza. Pînă
seara, am multe şanse. Doar nu mai sîntem ca acum cîteva
sute de ani, cînd mureai în deşert. Trebuie să mă caute,
sigur s-au întrebat unde am dispărut. E drept, dacă m-aş
fi împrietenit mai repede cu ceilalţi turişti. Însă cu nici
unul nu am putut iniţia o discuţie cît de cît care să ne lege,
sau măcar să ne apropie. E drept că era tînăra aceea şi
dacă n-ar fi fost timiditatea, cum se numea, Maria...
Maria se auzi strigată. Întoarse capul: Irina îi făcea
semn să stea. O aşteptă: am uitat să-şi dau asta: e
talismanul meu. Să-ţi poarte noroc! Era un lănţişor cu
cruciuliţă. Mulţumesc, o să ţi-l aduc înapoi întreg. O mai
îmbrăţişă o dată, apoi se grăbi să urce în autocar, alături
de ceilalţi. Ghidul le prezentă sumar orarul: la ora cutare
ajungem la aeroport, atîta facem cu avionul, la Cairo
ajungem atunci, o să stăm prima noapte la hotelul... Maria
nu mai asculta, ştia toate acestea din broşura primită cu
biletul. Închise ochii, încercînd să adoarmă. Nu era
obosită, dar se simţea mai bine aşa. Pe scaunul din spate,
o pereche făcea planuri. Lîngă ea, o tînără răsfoia o revistă.
O auzea foşnind discret paginile. O stare de plăcută
moleşeală o cuprinse, stare pe care numai concediul mult
aşteptat i-l dădea. În ciuda faptului că nu-şi propuse,
adormi. Un somn în care conştientiza tot ce se întîmpla în
jur, dar în acelaşi timp visa, iar realitatea era mai degrabă
integrată visului, decît invers. Văzu cum o priveşte un
bărbat, tînăr, suficient de frumos ca să-l ia în seamă, cu
coada ochiului, de pe scaunul din partea cealaltă a
autocarului. Ştia că o priveşte pe ea, şi nu pe colegă, iar
acest fapt o binedispunea. Acum. În alte condiţii, ar fi deranjat-
o. Nu era genul care să se lase abordată de necunoscuţi şi
de cele mai multe ori nici celor pe care-i ştia nu le accepta
avansurile. Aştepta persoana potrivită, convinsă că o s-o
recunoască cînd o să se întîlnească. De fapt, mai bine lămurea
de la început lucrurile. Deschise ochii şi-l fixă pe tînăr, care-
şi plecă repede privirile. Maria zîmbi...
Ce zîmbet fermecător are, gîndi, şi cu privirile plecate,
cu ochii mai mult închişi, se tîrî mai departe. Mai tare decît
durerea din întreg corpul, simţea acum o durere în cap,
imposibil de reperat exact. Puse mîna la frunte şi o simţi udă.
Transpiraţie, îşi spuse. Privindu-şi mîna mai bine, sudoarea
era amestecată cu nisip roşu, ce putea fi mai degrabă sînge
închegat. Era bine că nu curgea, asta îmi mai lipsea, îşi spuse,
să pierd sînge. De parcă n-aş fi destul de slăbit.
Abia în avion şi-au vorbit. Maria se îndrepta spre
toaletă, iar el aştepta în faţa uşii. Puteţi intra înainte, i-a
spus, la mine nu e o urgenţă. Mulţumesc, i-a zîmbit Maria,
şi după ce s-a eliberat cabina, a intrat. Nu a stat mult, deşi
o dorinţă ascunsă de a-l pune pe jar pe tînăr o îndemna să
o mai lungească. Raţiunea însă a învins, şi a ieşit imediat
ce a terminat. I-a mai mulţumit încă o dată pentru
amabilitate, apoi s-a întors la locul ei. Deja zburau de
cîteva ore şi plictiseala începea să ia locul extazului
primului zbor. Desprinderea de pămînt i s-a părut
nemaipomenită, momentul în care gravitaţia era înfrîntă
de uriaşa maşină construită de oameni în perpetua lor
nevoie de a învinge spaţiul şi timpul.
Uşa de la toaletă se deschise şi Maria îl văzu
ieşind, căutînd-o cu privirea. Îi zimbi şi porni spre scaun.
Ar fi vrut să se apropie de ea, să încerce să intre în vorbă,
 epica magna
dar nu o făcu. Îi zîmbi şi ea, însă rezultatul a fost doar
întoarcerea zîmbetului. Atunci îşi căută cartea şi se
resemnă să citească. Cine ştie, poate mai încolo va avea
parte de ceva aventură.
La un moment dat se opri. Nu mai putea face nici
un metru, nici de-a buşilea, nici tîrîş ca în armată. Îşi lăsă
capul pe-o parte pe nisipul fierbinte. Se găsea în momentul
în care renunţi la luptă iar instinctul de supravieţuire este
mai slab decît oboseala. Deşi sfîrşeală este un cuvînt mai
potrivit. Se gîndi o clipă că s-ar putea să moară aici, dar
gîndul acesta în loc să-l sperie parcă îl reconforta. Tot ce
vreau este să mă odihnesc. Şi se abandonă plăcerii.
Închise ochii complet. Deşi soarele era puternic, putea
să-şi odihnească în sfîrşit ochii care-l usturau
insuportabil. În starea care-l cuprinse, începu să-şi
amintească. O vedea pe Maria zîmbindu-i după ce a ieşit
de la toaletă. Ar fi vrut să fie puţin, numai puţin mai
îndrăzneţ şi să se aşeze lîngă ea. Ce putea să i se întîmple?
Se gîndi însă că o va face după ce ajung la hotel.
O vreme mintea i se opri în loc. Soarele dogorea,
însă el nu mai simţea nimic. Apoi, ca într-un film, o serie
de flash-uri, vocea pilotului care-i anunţa că sînt la o
anumită distanţă de Cairo, şi că vor începe coborîrea,
apoi furtuna de nisip, incredibil de înaltă, blocarea
motoarelor, ţipetele pasagerilor, privirea disperată a
Mariei.
Deschise brusc ochii. Asta se întîmplase. Doamne-
fereşte, îşi spuse. Ridică capul, privind în jur. Au murit cu
toţii, poate nici eu nu mai sînt viu. Încercă să se pişte de
braţ, aşa cum citise în cărţi, să vadă dacă e treaz. Din
păcate, sînt! Dar Maria? Poate a supravieţuit, poate au
mai scăpat şi alţii, aşa cum am scăpat eu... Îşi amintea că
pilotul a încercat o aterizare în deşert, dar avionul nu mai
putea fi controlat. Izbitura a fost teribilă, numai zgomotul
fiarelor îndoite şi ţipetele oamenilor l-ar fi putut ucide. Nu
mai ştia dacă a căutat supravieţuitori, sau a pornit-o pur
şi simplu înainte, fără a conştientiza ce se întîmplă, ce
face.
Nu pot ceda acum, că am scăpat din dezastrul
ăsta, îşi spuse. Încercă să se ridice, dar se prăbuşi imediat
la loc. Asta e, îşi mai spuse, înainte de a-şi piede
cunoştinţa.
Maria îl privea, apărîndu-l de soare. Trebuie să te
trezeşti, îi repeta. Îi picură puţină apă pe buze. Reuşi să o
audă şi să se întoarcă din drumul pe care o pornise.
Deschise ochii. Maria! Ai scăpat şi tu... Da, îi răspunse.
Dar acum trebuie să te ridici. Nu poţi ceda acum, după ce
ai trecut prin atîtea. Eşti atît de aproape! Nu departe de
aici este o oază. Trebuie să ajungem acolo, înainte să se
lase seara! Dacă soarele nu te-a ucis, frigul o va face cu
siguranţă.
Încurajat de vorbele ei şi sprijinindu-se pe braţul
ei, reuşi să se ridice. O porni încet, alături de ea. E un
miracol, îi repeta. Fără tine aş fi murit aici... Iartă-mă că nu
ţi-am vorbit în avion, aveam de gînd să o fac. Se însufleţea,
parcă şi oboseala îi dispăruse. Păstrează-ţi forţele, îi
spunea Maria. Nu mai spune nimic acum. Nu trebuie să
spui nimic! Doar să te concentrezi, la fiecare pas. Nu-ţi
poţi permite să mai cazi, pentru că nici eu nu mai am putere
să te ridic. Ai dreptate, îi spunea el. Ai dreptate.
39
Nu ştia de cît timp mergeau aşa, se simţea la fel de
epuizat ca la început. Cînd văzu oaza căzu în genunchi.
Nu mai pot, spuse. Trebuie să mai poţi, îl încurajă Maria.
Măcar pînă te vor vedea! Nici eu nu mai pot... Nu poţi să
te dai bătut, acum cînd mai e atît de puţin. Fă-o pentru
noi! Încurajat încă o dată, cu ultimele puteri se îndreptă
spre oază, sprijinit pe cît putea, de Maria.
Dormi atît de mult, încît nici nu mai ştia de cînd.
Cînd se trezi, se uită uimit în jur. Nu recunoştea pe nimeni,
nu-şi mai amintea nimic. Unde sînt, întrebă? Pentru că ceilalţi
se uitau la el curioşi, îşi spuse că probabil nu ştiau româna,
aşa că încercă în engleză. I se răspunse. Încetul cu încetul
memoria îi reveni. Îşi amintea prăbuşirea avionului, rătăcirea
prin deşert, graniţa dintre viaţă şi moarte. Apoi, brusc: unde
e Maria? Care Maria? fu răspunsul. Maria, domnişoara
aceea drăguţă care era cu mine, care m-a ajutat să ajung
aici, care m-a salvat!
După ce se uitară la el un moment, schimbară între
ei priviri pline de înţeles, tăcuţi. Ce e, ce s-a întîmplat?
întrebă. Îşi muta privirile de la unul la altul, disperat. Nu a
murit, nu-i aşa? Nu e posibil să fi murit... Era mai puternică
decît mine, mai rezistentă, mai odihnită... Spuneţi-mi că
nu a murit! Oamenii clătinau din cap, fără să spună nimic.
Pînă cînd aproape strigă la ei: dar vorbiţi odată! Unul
dintre ei, mai în vîrstă, îi spuse rar: cînd te-a zărit cineva,
te tîrai în patru labe, aproape mort. Am ajuns la tine imediat
şi te-am adus aici. Ai luptat cu moartea mai multe zile, am
crezut că o să mori, însă se pare că Dumnezeu a hotărît
altfel. Bine, bine, spuse, dar ce s-a întîmplat cu Maria? Nu
ştim, spuse bătrînul. Cînd te-am găsit, erai singur.
Îl privi încruntat; ar mai fi vrut să spun ceva, însă
privirile lui şi ale celorlalţi îi spuneau clar că nu glumesc.
Povestirile
Stătea în faţa mea numai într-un maieu subţire şi
transparent, prin care i se puteau vedea sînii. Încercam să
nu-i privesc, concentrîndu-mi ochii la prietenul ei, care-
mi vorbea cuprins de patimă. Pentru el era ceva foarte
important, puteam să-mi dau seama de asta, însă nici cum
nu puteam să-l ascult. Mă gîndeam doar ce ciudată
situaţie, prietena lui e aproape goală în faţa mea, iar el îmi
vorbeşte probabil tot despre povestirile sale, pe care speră
să i le public. De fapt, totul a început de la aceste povestiri.
Bună ziua, d-le David, mă numesc Iulian Eutropie.
Am un manuscris pe care aş dori să vi-l prezint. Sînt vreo
cîteva povestiri, dar nu pentru copii, ci pentru copiii din
noi… Văd că mă priviţi încruntat, dar vă asigur că dacă o
să vă faceţi timp să le citiţi, o să vă daţi seama că…
Aşa l-am cunoscut. Sincer să fiu, aveam mult mai
multe manuscrise decît puteam publica. Însă unele dintre
ele erau fără nici o valoare, şi era datoria mea să le comunic
autonumiţilor autori să se apuce de altceva. Tocmai la
modul în care s-o fac mă gîndeam în clipele acelea, cînd
soarta a făcut să dea buzna peste mine Iulian Eutropie.
Pentru că, dacă unui scriitor talentat, adevărat, poţi să-i
spui fără frică ce e bun şi ce nu, ceilalţi nu acceptă nici o
critică. Cu atît mai greu vor primi vestea că nu au nimic în
comun cu literatura.
40 epica magna
Bine. Puteţi lăsa manuscrisul la… era să-i zic la
secretară, dar dacă tot era în faţa mea… puteţi să-l lăsaţi
aici. Să-mi notez un număr de telefon… Am inclus un CV,
să vă fie mai uşor. Acolo am şi numărul de telefon, şi
adresa. De fapt, chiar doream să vă invit la masă, prietena
mea, Maxima, găteşte excelent şi întotdeauna doreşte, de
fapt dorim, să avem invitaţi… Mulţumesc, nu ştiu dacă
am timp… Dar nu astăzi neapărat, poate fi oricînd doriţi
dumneavoastră.
I-am mulţumit şi l-am asigurat că-l voi suna după
ce voi parcurge manuscrisul. Apoi l-am pus deoparte, şi
m-am ocupat de cele grabnice, care nu puteau aştepta.
Zile întregi au trecut, iar eu am fost atît de ocupat încît nu
am apucat nici măcar să-l răsfoiesc.
După nici o săptămînă, pe stradă mă abordează un
necunoscut. Abia privindu-l mai bine, văd cine este
Iulian Eutropie, vă mai amintiţi? V-am lăsat un
manuscris… Dar ce coincidenţă fericită, să ne întîlnim
chiar acum… Aţi reuşit să-l citiţi? Încă nu, dar oricum îl
aveam în plan pentru săptămîna viitoare. Apoi o să vă
sun… Dar nu se poate, dacă tot ne-am întîlnit. De ce nu
acceptaţi o invitaţie la masă, eu locuiesc în apropiere, iar
prietena mea abia aşteaptă să vă cunoască, i-am povestit
întîlnirea pe care am avut-o şi a fost încîntată…
Mulţumesc, însă…
Nu ştiu cum de m-a convins pînă la urmă. Astfel,
iată-mă în garsoniera lor, chinuindu-mă să nu mă holbez la
sînii prietenei lui, Maxima, rotunzi şi obraznici, aşa cum se
văd pe sub maieul acela lung, care-i ajunge aproape pînă
la genunchi, în timp ce Iulian Eutropie vorbeşte, gîndesc
că e probabil un maieu de plajă, de aceea e atît de lung, şi
că nu are pe sub el decît chiloţii, uneori piciorul i se
dezveleşte pînă la coapsă, e clar că nu are pantaloni scurţi,
fustă ar fi fost absurd, picioarele-i sunt lungi şi bronzate,
iar ea nu e urîtă de loc, de fapt, dacă ar fi să spun drept,
chiar dacă nu e o frumuseţe ca-n reviste, are un sex-ap-
peal care o recomandă acestora.
Nu vă supăraţi, mă aud vorbind, sînteţi cumva model,
fotomodel… Iulian Eutropie se opreşte brusc, şocat de
întrerupere. Maxima zîmbeşte larg, arătîndu-mi dinţii de un
alb strălucitor, şi declină din cap. Mă întorc imediat spre
Iulian şi îl rog să continue. De aceea, mă înţelegeţi, povestirile
nu sînt simple poveşti. Ce părere aveţi? Mi se pare extrem de
interesant, însă doar din ceea ce mi-aţi povestit nu pot trage
o concluzie. Mă înţelegeţi, n-aş vrea să mă pripesc… Desigur!
Maxima, mai umple paharul d-lui David.
Maxima se ridică rapid şi îmi umple paharul cu
coniac. Cînd se aşează, pentru o clipă, o clipă de neatenţie
din partea ei, sau dimpotrivă, voită, maieul se umflă ca
luat de vînt, descoperindu-i arcuirea feselor. A fost doar o
fracţiune de secundă, însă pot jura că nu avea nimic pe
sub maieu. Inima începe să-mi bată puternic, ca de emoţia
unei descoperiri uimitoare. Iau repede paharul în mînă, şi
beau cu sete din el, ca dintr-o bere. Iulian Eutropie se uită
puţin mirat la mine, dar nu spune nimic. Nu cred că a
observat incidentul, sau poate ba da? Mă ridic şi mă scuz.
De-abia aştept să ies afară, la aer. Îmi dau seama că m-am
lăsat manipulat, că m-am înroşit ca un adolescent, că am
fost încins ca un cîine ţinut prea mult în lanţ. Parcă n-ai
mai fi văzut femeie, îmi reproşez supărat. Dar totuşi, chiar
aşa… Încerc să mă gîndesc la altceva, însă nu-mi pot
scoate din minte zîmbetul ei larg, sînii plini şi fesele
voluptoase. Îmi abat gîndurile de la Maxima la prietena
mea, pe care o iubesc şi cu care am petrecut aseară momente
intime de neuitat. Reuşesc un moment, apoi imaginea ei
pune stăpînire complet pe mine. În timp ce intru în biroul
meu, nu mă pot abţine să nu fantazez erotic. O văd cum
îmi zîmbeşte, îmbrăcată tot în maieul ei de plajă, transpar-
ent. Stă în picioare, în lumină văd că într-adevăr nu are
lenjerie intimă de nici un fel. Vorbim. Ar trebui să-ţi iei
măcar lenjerie de dantelă. Te-ar excita mai mult? Poate…
Să înţeleg că aşa nu eşti destul de încins? Îi zîmbesc,
tocmai cînd intră Iulian Eutropie. Bună ziua, spune sec.
Aş dori să punem capăt aici colaborării noastre. Am
impresia că nu sunteţi serios, că nu m-aţi ascultat şi că nu
aţi făcut altceva decît să o dezbrăcaţi din priviri pe Maxima.
Îmi pare rău, îi răspund în timp ce-i întind manuscrisul, dar
nu mai aveam ce dezbrăca… Se enervează, îmi smulge
dosarul din mînă şi pleacă, trîntind uşa. O să vă pară rău,
mai apucă să-mi spună.
După o săptămînă am reuşit să uit întîmplarea, şi
pe Maxima. Prietena mea era însă la ţară, urma să ne vedem
abia peste alte două săptămîni, să mergem la munte; căldura
verii mă lovea în cap cu putere. Stăteam pe o terasă,
sorbeam dintr-o bere rece, cînd apare brusc în faţa mea.
Ar trebui să bei ceai fierbinte. Berea nu face altceva decît
să-ţi sporească setea. Ridic ochii şi o privesc. E îmbrăcată
într-o fustiţă şi o cămaşă înflorată, descheiată sus la mai
mulţi nasturi, iar jos înnodată deasupra buricului. Acum
văd că are aici un mic cerceluş. Ia loc, te rog. Mulţumesc,
dar nu pot sta. Însă mi-ar prinde bine compania ta. Merg
la piscină… Aş veni cu plăcere, însă nu am costum de
baie. Nu-ţi trebuie, mergem la o piscină privată… Nici eu
nu am… Ce zici, vii? Ar trebui să spun nu, însă nu pot
rezista. Încerc totuşi: şi Iulian? Nu mai sîntem împreună.
Dacă vii, îţi povestesc tot. Plătesc berea şi plecăm. Mă ia
de braţ, familiar. Sînt puţin încurcat, însă privirile pe care
le atrage Maxima de data asta mă încîntă. Cînd sînt cu
prietena mea, cu cea din prezent sau cu cea dinainte, nu
contează, gelozia mă făcea să le cer să se îmbrace cît mai
decent. Nu suportam să le admire altcineva. Acum, însă,
eram mîndru să am la braţ o frumoasă, magnet al privirilor,
şi ce era mai important că nu doar al bărbaţilor!
Am ajuns la o poartă. Un zid înalt ascunde clădirea.
Maxima sună. Un bărbat impunător, încruntat, deschide.
Zîmbeşte, însă, cînd dă cu ochii de Maxima. E cu mine, îi
spune ea, arătînd spre mine. Matahala ne face loc să
trecem. Înainte de a intra, trebuie să-mi promiţi că nu o să
spui nimănui această adresă… Promit. Ocolim casa,
zugrăvită într-un albastru deschis, modernă pe dinafară.
În spatele ei, înconjurată de pomi, o piscină, mai degrabă
un bazin de înot, poate nu chiar de dimensiunile unui
olimpic, dar nici departe. O mulţime de tineri şi tinere stau
la soare sau înoată. Sînt toţi goi, toţi frumoşi. Încerc să nu
par impresionat, dar simt că se vede. E în regulă, îmi
şopteşte, luîndu-mă de mînă. Şi eu am păţit la fel, prima
oară. Vino. Mergem la o cabină, suficient de mare încît să
încăpem amîndoi fără probleme. Îşi desface cămaşa, lăsînd
liberi sînii perfecţi. Apoi, cu aceeaşi naturaleţe îşi dă jos
fustiţa, rămînînd în chiloţii de dantelă. O privesc mut, fără
 epica magna
să mă mişc. Ai nevoie de ajutor? Nu, mulţumesc. Mă
dezbrac şi eu, fericit că de uimit ce sînt, nu am o erecţie.
Ieşim. Să înotăm, îmi strigă, alergînd, şi sare în apă. O
urmez, rîzînd. Înotăm, cred, vreo douăzeci de minute, poate
mai bine. Soarele e încă puternic, şi cînd ieşim, ne uscă şi
ne încălzeşte trupurile. Al meu e alb, încă neatins de soare.
Al ei e bronzat peste tot. Sclipeşte maroniu în bătaia
soarelui. Ar trebui să te dai şi tu, să nu te arzi… Stai aşa, te
ajut eu. Cum stau întins pe burtă, mă acoperă pe spate, pe
fese, pe picioare, cu ulei de plajă, abia atingîndu-mă.
Mîinile ei îmi par petale de vînt. Îi spun cît îi sînt de fine
atingerile. Ştiu, pun mare preţ pe astfel de atingeri. Îmi
place să ofer ce am pretenţia să primesc!
Nu ştiu cît am stat întinşi la soare. Poate că toată
după-amiaza, poate că nu destul. Oricum, ne-a prins seara
acolo, şi am plecat printre ultimii. Nu am vorbit cu nimeni
altcineva, nu am fost prezentat nimănui. Am plecat la fel
de simplu cum am intrat, cu paznicul vilei salutînd-o
prieteneşte pe Maxima. Ne-am despărţit chiar acolo, în
faţa porţii, după ce mi-a promis că o mă caute la editură.
Cred că am aşteptat-o două sau trei săptămîni. Mi
s-a părut o eternitate. Pentru că n-a venit, am plecat la
ţară, să o iau pe prietena mea, să mergem la munte. Anul
acesta, în Bucegi. Am încercat să par cît mai calm,
neschimbat, însă nu cred că am convins-o deplin. E drept
că numai o singură dată m-a întrebat ce e, pe cînd eram cu
gîndul dus, însă i-am răspuns că am în lucru un volum de
povestiri ale unui tip, care sînt foarte interesante, şi mă
preocupă. Am fost destul de convingător, probabil, pentru
că nu m-a mai întrebat niciodată pe parcursul celor cinci
zile cît am stat în concediu. Apoi eu am plecat, iar ea a mai
rămas. O invidiam, însă mi-era şi puţin dor de muncă şi,
mai ales, speram mult să o reîntîlnesc pe Maxima.
Aşa că, iată-mă întors în biroul în care unii au intrat
circumspecţi şi au ieşit veseli, dar alţii au intrat veseli şi
au ieşit supăraţi. Mai sînt unii, foarte puţini, care au ieşit
triumfători, cei ale căror volume nu numai că au fost
acceptate, ci mai ales au fost premiate, discutate, apreciate.
Maxima a sosit într-o zi, pe neaşteptate, fără să se anunţe.
Mirosea delicat a lăcrămioare, şi iradia puternic sexualitate,
prin gesturi, priviri, buze, îmbrăcăminte, prin tot. Nu cred
ca în întreaga mea viaţă să mai fii întîlnit vreodată o
asemenea femeie încărcată de feminitate. Am încercat să-
mi ascund emoţia, şi i-am zîmbit. Ia loc, te rog. Ce surpriză
plăcută… nu mă aşteptam să te mai văd… Am fost plecată.
Însă acum m-am întors, şi nimic nu ne mai poate despărţi!
M-a luat de mînă şi m-a dus afară. Am alergat pe
dealuri, am dansat în discoteci, am băut în baruri, am văzut
filme, am ascultat muzică şi am înotat goi, în acel bazin. Au
trecut zile şi nopţi de o intensitate atît de mare, încît mi-au
părut luni. Timpul s-a condensat la maxim, fiecare clipă a
fost exploatată. Nu am mai trecut pe la editură, profitînd şi
că e vară şi toţi erau în vacanţă. Am retrăit momente ale
adolescenţei mele romantice, cînd am încercat timid primul
sărut după o săptămînă nebună. A rîs şi m-a oprit, punîndu-
mi degetul pe buze. Am crezut că vrea doar să mă întărîte,
să se joace, aşa că am rîs şi eu, şi am mai încercat o dată.
S-a retras şi de data aceasta, serioasă. Nu putem face
asta! De ce? Noapte bună… A plecat lăsîndu-mă năuc în
mijlocul străzii, cu luna rînjind batjocoritoare la mine.
41
Nu ne-am mai văzut de atunci. M-am despărţit şi
de prietena mea, fireşte, nu puteam s-o mai mint. M-am
închis în casă şi m-am izolat în muncă, n-am mai ieşit cu
prietenii, am devenit sarcastic, acum mi-e mult mai uşor
să le spun multor pretendenţi că porţile literaturii le
sînt închise, nu mi-a păsat nici de domnişoara aceea,
altfel drăguţă, care se voia poetă, poeziile nu erau chiar
proaste, dar i-am spus sînt banale, iar editura mea, prin
asta a devenit apreciată, nu publică banalităţi, nici dacă
te culci cu mine, a ieşit plîngînd şi nu mi-a păsat, a fost
o răutate din partea mea, puteam să i-o spun mai el-
egant, cred că sînt sau pe cale să devin un monstru sau
să-mi pierd minţile, şi nu ştiu dacă îmi doresc să redevin
cel care am fost sau începe să-mi placă, sînt o victimă
călău, niciodată nu m-am simţit atît de mizerabil, şi totuşi
atît de bine.
Azi dimineaţă mă pregăteam să ies, cînd în birou a
intrat Maxima. O privesc încruntat, fără să spun nimic.
Numai faptul că o priveam mă durea, însă nu voiam să i-o
arăt. Cred că m-am îndrăgostit de tine. Şi nu planificasem
asta… Mă privea cu nişte ochi care mă duceau cu gîndul
la o căprioară, dar pentru că nu erau deloc trişti, şi la o
tigroaică. Era în privirea ei un amestec de blîndeţe şi
ferocitate. Mă fixa şi eram parcă hipnotizat. Eram deja
gata să o iert, de fapt o iertasem din clipa în care intrase
din nou în biroul meu. Nu mai puteam sta serios, cînd
inima îmi sălta de bucurie: Maxima se întorsese la mine!
Totuşi, nu am sărit să o strîng în braţe, cum mă îndemnau
instinctele, ci i-am oferit raţional un scaun. Aş vrea să
ştiu care îţi sînt intenţiile! După ce m-a privit cîteva clipe,
a scos din rucsacul atîrnat ştrengăreşte pe umăr, un
dosar. L-am recunoscut imediat. Am privit-o. Ai dreptate,
e acelaşi dosar. Sînt povestirile mele, însă l-am rugat pe
Iulian să ţi le aducă, să-ţi spui părerea. O apreciez enorm,
şi eu n-am avut curaj… Însă tu nu le-ai citit, iar Iulian a
plecat… Trebuie să ţi le dau, nu mai pot să mă ascund. O
să le citeşti? Mi-a întins dosarul, cu mîna ei dragă. I-aş fi
sărutat numai gestul, înainte să ajung la mînă. N-am făcut
altceva decît să iau dosarul. Cu foarte mare atenţie. Şi o
să fiu absolut sincer cu tine, după aceea. O să accepţi
verdictul, oricare ar fi? Privirea ei s-a transformat din
nou, de data asta blînd-ispititoare. Sper să fie unul pozitiv,
totuşi… S-a ridicat de pe scaun şi a venit spre mine, pe
neaşteptate. M-a înlănţuit şi m-a sărutat. Apăsat.
Ameţitor.
A fost un sărut de vis, la care m-am gîndit mult după
ce a plecat, şi din ce în ce mai intens, în timp ce citeam
povestirile. Un gînd îşi făcea simţită prezenţa tot mai acut în
mintea mea: pînă am terminat dosarul, am realizat că niciodată
nu o să pot face dragoste cu Maxima, deşi aş fi făcut orice
pentru asta. Mai puţin asta. Povestirile erau banale.
42 epica magna
Dan MATEESCU
Omul cu maceta
Omul cu maceta se trezi cu puţin înainte de răsăritul
soarelui. Prin acoperişul din scânduri uscate, ce încă
păstrau aburii ploii din acea noapte, simţea cum pătrunde
foşnetul pădurii din apropiere. Era un foşnet urcând din
adâncul monolitului verde ce veghea asupra micul grui
pe care Omul cu maceta îşi înălţase casa, un foşnet născut
de nenumăratele baricade naturale, din trunchiuri
prăbuşite printre care trecea vântul, suflând dinspre ocean.
Auzea porumbul, foşnind în spatele zidului de piatră, auzea
mici şopârle alergând printre ierburile aspre şi pe acoperiş,
auzea păsările tropicale trezindu-se şi curăţându-şi aripile.
Omul cu maceta nu se sculă imediat ci aşteptă,
ascultând vântul şi jungla fără încordare, liniştit. Razele
soarelui cădeau acum peste tot aşa că se ridică şi se îmbrăcă
fără zgomot.
O privi câteva clipe pe Blanca, îi privi părul şi ochii
negrii pe care-i ştia sub pleoape. Întodeauna o privea pe
soţia lui înainte de a pleca. Era un ritual izvorât nu din
superstiţie sau din teama că s-ar putea să nu se mai
întoarcă ci pur şi simplu din faptul că o iubea.
Îşi încălţă sandalele cu talpă de plută, ridică maceta,
după care luă un fruct de pe masă şi ieşi din casa de piatră.
Existau clipe când îşi dădea seama că este fericit,
clipe de iluminare. Privi casa şi lanul de porumb înalt şi
pădurea tropicală care se înălţa ca o palisadă antică,
undeva în spate.
Porni pe cărarea ce ieşea din cătunul apărut în junglă
ca o fisură neînsemnată în craterul unui vulcan. Omul cu
maceta era fericit pentru că avea destul. Nu avea nevoie
de mai mult pentru a fi fericit. Zâmbi, după care trase în
piept briza ce încă dăinuia. Zâmbea pentru că mult timp
crezuse că fericirea nu există.
Nu se trăgea din acel ţinut, se născuse într-un mare
oraş din sudul ţării, însă plecase de acolo când îşi dăduse
seama că toate zbaterile sale, în loc să-i aducă fericirea pe
care-o căuta, îl afundau tot mai adânc într-un pământ
otrăvit de poluare. Tot ce-şi amintea, un lung şir de
resemnări, schiţate în cărbune. Nimeni nu mai credea într-
un râu lat, cu unde ascuţite, care să poarte durerea agăţată
în ele cât mai departe, nimeni nu mai credea că undeva,
sub tot asfaltul înnebunitor se poate afla o aşchie de
gheaţă albastră, o aşchie de artă polară.
Nimeni nu le mai căuta cu adevărat, căci o anumită
doză de suferinţă făcea acum parte din existenţa lor. Şi
astfel, rămâneau numai vise, din alte timpuri.
Cât despre el, Omul cu maceta nu reuşea să se
adapteze la acea viaţă tristă. Avea nevoie de o cale de
scăpare, de un tunel pe sub zidul prea înalt pentru a fi
sărit. Aşa că făcuse pace cu sufletul său şi venise în nord,
în junglă. Nu greşise. Totul era mai simplu, totul se găsea
în stare elementară.
Pentru el, adevăratele bucurii erau în stare brută,
nealterată, acelea fiind singurele care puteau să-i ofere un
real sentiment de bine, odată cu rafinarea pierzându-se
acea clipă de bucurie iniţială. Învăţase să se bucure de
lucrurile simple în loc să caute senzaţii din ce în ce mai
complexe, sublimate până la extrem.
Acum era fericit, îşi urma sufletul fără să-i pese dacă
câştiga sau pierdea. Muşcă din fructul pe care-l ţinea în
mână, după care coborî spre râul care-şi avea malul foarte
aproape de potecă.
Apa era surprinzător de curată pentru un râu cald.
Omul cu maceta se spălă pe faţă şi pe gât apoi începu să
meargă pe lângă cursul de apă până ajunse la o altă potecă
ce ducea spre locul unde avea să muncească, împreună
cu ceilalţi, în acea zi.
Acest an îi adusese multe bucurii. Îşi ridicase o casă
nouă, pe pământul lui, într-un loc ferit de inundaţii, toate
culturile creşteau înalte. Vara era pe sfârşite, iar dacă vara
se termina cu bine atunci toamna şi iarna aveau să treacă
şi ele cu bine, iar el şi Blanca puteau să se odihnească
cum te odihneşti după ce-ai terminat tot ce aveai de făcut.
Avea s-o ţină pe Blanca în braţe şi să adoarmă zâmbind.
Între timp, ajunse în locul de unde plecau camioanele
spre junglă. Se sui într-unul, după care aşteptă numai
câteva minute până când acesta porni. Ceilalţi erau
taciturni, chiar ursuzi. Şi el fusese ca ei la început, până
când găsise un sens şi o semnificaţie superioară muncii
sale.
Se simţea puternic, aproape ca un războinic. Ştia că
sutele de mii de arbori nu pot fi înfrânte. Oamenii ca el
tăiau o potecă lungă şi subţire, luau ce aveau nevoie apoi
se retrăgeau, iar poteca tăiată cu atât de multă trudă
dispărea în câteva luni. Se lupta cu un titan. Era un senti-
ment de mândrie, să lupţi cu ceva invincibil şi să scapi cu
viaţă.
Oricum, deşi era o muncă grea, i se potrivea. Nu
avea nici şef, nici subalterni.
Camionul se opri în cele din urmă şi Omul cu maceta
coborî, gata de lucru. Nu ştia cu ce se ocupau oamenii
care-l angajaseră, dar bănuia că vroiau să redeschidă mina
de smaralde. Pentru el nu conta.
Se aşezară în evantai şi începură să taie drumul mai
departe. În timp ce mânuia aproape instinctiv maceta,
privea miile de sclipiri verzi ale junglei. Nu era sigur, dar i
se părea că în cei patru ani de când muncea în junglă nu
fusese o zi în care să nu descopere o plantă, un melc sau
o pasăre necunoscută lui. Tot privind pădurea tropicală,
timpul trecea foarte repede.
Când se uită întâmplător printre trunchiurile uriaşe
văzu ceva care semăna cu o statuie de piatră. Abia după
ce ajunse mai aproape înţelese că era un idol antic. Un
idol urât, ce-i amintea într-un mod extrem de neplăcut de
peşteri şi de mlaştini, aşa că după ce-l privi câteva clipe
vru să treacă mai departe.
-Nu trece mai departe! îl avertiză unul dintre
muncitori.
-Să nu trec mai departe?
-Da, trebuie să ocolim pe departe idolul!
Nu-i venea să creadă cât de superstiţioşi mai erau
încă aceşti oameni. În ciuda faptului că trecuseră la
creştinism de atâta timp, sufereau în continuare de un fel
de febră mistică.
-Nu-l putem ocoli pentru că am pierde prea mult
timp, încercă să explice Omul cu maceta.
 epica magna
-Atunci trebuie să-i aducem drept ofrandă un mic
animal din junglă, pe care să-l sacrificăm.
În mod ciudat, toţi muncitorii începură să caute prin
tufişurile din apropiere şi în cele din urmă, unul dintre ei
aduse o mică şopârlă Gecko, pe care i-o puse în mână.
Omului cu maceta încă nu-i venea să creadă. Puse
şopârla pe un trunchi de copac iar aceasta dispăru în
câteva secunde printre crengile imense.
-Este doar o statuie urâtă, fără nici o putere asupra
mea sau a voastră! spuse el calm apoi îşi continuă munca.
-Ai făcut foarte rău! îl avertiză cineva.
Totuşi, reluară lucrul, iar Omul cu maceta trase
concluzia că eventualul blestem se referea acum numai la
el.
Pe drumul de întoarcere, nimeni nu se aşeză lângă
el şi nici un cuvânt nu-i fu adresat.
Nu-i păsa de ostracizare pentru că oricum trăia destul
de izolat. Nu înţelegea însă cum în secolul 20, în 1930 mai
existau încă astfel de oameni care se îngrozeau în faţa unor
idoli roşi de miile de ani care trecuseră peste ei.
Abia aştepta să ajungă la casa lui însorită, bătută
de vânt şi de ploi, s-o ia pe Blanca în braţe şi să o sărute,
apoi să stea împreună cu ea, să bea cacao, crescută de ei
lângă casă.
O porni pe aceeaşi cărare pe care venise. Ajunse la
râu şi ca în fiecare seară, intră în el şi începu să înoate.
Apa se mai răcise, iar el simţea cum fiecare undă pe care
braţele sale o iscau, ştergea un fragment din acea zi,
îndepărtând amintirea de el, fixând-o în mâlul de sub râu,
alături de celelalte tristeţi pe care le uitase aici. Înotă
jumătate de oră apoi se îmbrăcă ud cum era, iar când ajunse
în apropierea dealului vântul îi uscase deja hainele.
Satul părea agitat, de la depărtare i se părea că o
mulţime de oameni aleargă în toate părţile, dar cum motivul
agitaţiei nu-l interesa, ocoli ca de obicei satul şi urcă dealul,
spre casă.
Cum intră, Blanca i se aruncă în braţe, strângându-
l foarte tare. Abia după câteva clipe Omul cu maceta
observă bandajul alb ce înfăşura umărul drept al soţiei
sale.
-Ce s-a întâmplat?
-Ceva absurd, absurd şi groaznic! îi răspunse
Blanca, parcă nedumerită de propriile cuvinte. Am fost
atacată de o pumă.
-De o pumă? Dar pumele nu trăiesc în junglă…
-Ştiu, răspunse Blanca. Eram lângă râu când s-a
aruncat asupra mea şi m-a zgâriat. Cred c-a greşit săritura
pentru c-a alunecat iar eu am reuşit să scap. S-a luat după
mine însă am reuşit să ajung acasă şi să mă încui înăuntru.
Apoi s-a întors în junglă…
Omul cu maceta se sperie, nu din cauza idolului, ci
pentru că nu ştia cum va reacţiona Blanca în faţa unei
coincidenţe atât de stranii. Îi povesti totuşi ce se
întâmplase în ziua aceea.
-Ce coincidenţă ciudată…spuse Omul cu maceta,
încercând să pară încrezător. Probabil a fost gonită în
junglă de vreun incendiu sau…
-Nu, nu cred c-a fost o coincidenţă!
-Doar nu crezi că un duh al pădurii a trimis puma ca
să se răzbune!
43
-Nu, cred că puma este un duh al pădurii.
-Blanca! Nu este nici un duh.
-Ba da, tu nu ştii, tu nu te-ai născut aici, n-ai vrut să
asculţi ce povestesc oamenii! Nu e vina ta, tu nu ştiai, n-
aveai cum să ştii. O să mă omoare ca să răzbune insulta pe
care i-ai adus-o când ai hotărât că o şopârlă este mai
importantă decât un duh al pădurii. N-o să uite şi-o să
încerce din nou să mă omoare iar dacă-am să scap, va
încerca din nou.
-Blanca, n-o să păţeşti nimic! Nu-ţi dai seama că
probabil caută sau a găsit altă pradă şi a plecat? întrebă
el, căutând să dea glasului său o nuanţă liniştitoare, lucru
care nu-i reuşi însă prea bine.
-Nu, tu n-ai cum să ştii, n-ai cum să ştii…
În acea clipă, Omul cu maceta simţi cum îl cuprinde
o furie nebună, o furie pe care de când trăia în junglă nu o
mai simţise. Era atât de furios pentru că o vedea pe Blanca
intrând într-un fel de transă din care nu o putea trezi, n-
avea puterea de a întări suficient realitatea, nu o putea
apăra de o superstiţie, de ceva care nu există.
Un duh al pădurii, pe dracu! Nu există nici un duh al
pădurii, există aceeaşi inoculare blestemată, în junglă, în
marile oraşe şi oriunde trăiesc câţiva oameni, acelaşi drog
strecurat în aerul respirat de întreaga planetă, adoptând
culoarea epocii în care se află, drept camuflaj, urlând
uneori, şoptind uneori că există legi care nu pot fi
schimbate, fortăreţe inexpugnabile ce dăinuie de când
lumea, că orice încercare de a lupta este în zadar. Îşi dădu
seama că nu conta dacă puma plecase. Blanca avea să
rămână cu această spaimă în suflet.
-Am să omor puma! Dacă omor puma atunci nu-ţi
mai poate face nici un rău.
Câteva clipe Blanca îl privi ca pe un nebun.
-Nu poţi omorî un duh al pădurii! Acesta mi-e
destinul şi destinul nu poate fi schimbat!
-Orice poate fi schimbat!
-Nu te duce! Te rog, nu pleca, vreau să fii lângă
mine când va veni.
Însă Omul cu maceta nu o mai asculta. Îşi luă maceta
şi o porni spre sat.
Aici, amândouă evenimentele erau deja cunoscute.
Sătenii aşteptau lângă biserică. Nu schiţară nici un gest
în timp ce Omul cu maceta se apropie.
-O pumă vânează prin împrejurimi, începu el, aşa că
trebuie să luăm nişte torţe şi câţiva câini şi s-o omorâm
sau s-o gonim! Continuă, văzând că nu capătă nici un
răspuns:
-Copiii şi animalele voastre ar putea fi în primejdie
dacă n-o gonim.
-Copiii şi animalele noastre nu sunt în primejdie! îi
răspunse tărăgănat o voce din mulţime. Numai tu şi soţia
ta sunteţi în primejdie din cauza aroganţei tale prosteşti.
În pădure sunt milioane de şopârle, însă tu ai batjocorit o
forţă căreia nu-i poţi sta înainte.
-Aţi înnebunit? Dacă puma nu găseşte o pradă
îndestulătoare în pădure va ataca satul.
-Puma este un duh al pădurii, n-are nevoie de
mâncare sau de odihnă.
Vorbele rostite de săteni erau atât de absurde încât
Omul cu maceta cu greu îşi mai păstra calmul.
44 epica magna
-Foarte bine, atunci da-ţi-mi o puşcă şi o voi ucide
eu însumi.
-Un duh al pădurii nu poate fi ucis de un muritor.
Blanca va muri şi nimeni nu poate împiedica acest lucru,
aşa că nu are nici un rost să moară şi alţi oameni, iar dacă
vei încerca să te lupţi cu duhul, vei muri oricum, aşa că n-
ai nevoie de o puşcă.
-Adunătură jalnică de laşi! Am să vânez singur puma!
Mulţi rostiră cuvinte ameninţătoare, blesteme, dar
Omul cu maceta se întoarse şi plecă spre pădurea,
întunecată acum.
-Chiar dacă nu-i decât o pumă obişnuită tot n-o vei
putea ucide cu maceta!
Omul cu maceta intră în junglă. Abia acum îşi dădu
seama că nu intrase niciodată în pădurea tropicală noaptea.
Un tremur îi trecu prin tot corpu, însă Omul cu maceta se
scutură de el.
Jungla era minunată ziua, dar noaptea era cu adevărat
înfricoşătoare, mai ales pentru că ierburile foşneau într-
una, iar Omul cu maceta bănuia că printre ele se târau cu
o viteză uluitoare şerpi verzi, veninoşi.
Spera ca puma să fie înfometată şi să vină la râu, să-
l atace. Nu-şi putea scoate din cap acea ultimă frază ce
fusese aruncată în spatele lui, pentru că era adevărată
sau cel puţin foarte aproape de adevăr. Era foarte greu să
omori o pumă cu o macetă, însă în acele clipe nu-i păsa de
şansa lui, aproape stinsă acum, ştia că aici nu există stânci
de care să se poată sprijini, că poate era ultima oară când
privea râul lat, cu surprinzătoarea lui claritate, ştia însă că
trebuie să fie îndeajuns de puternic, ştia că trebuie să
doboare puma cu orice preţ. N-avea să accepte alt
deznodământ.
Cu toate acestea, Omul cu maceta nădăjduia că
soarta va fi de partea lui, că îl va ajuta, cum ajutase
atâţia luptători care se apărau în acea bătălie sălbatică,
dusă chiar înaintea oraşelor lipsite de ziduri de apărare
din magmă stinsă şi porţi grele din bronz, când
tensiunea unei vieţi ce-ar fi putut urma, îi păta ca
cenuşa, acea bătălie a cărei esenţă rămăsese naturală,
precum moartea, soarele sau uraganul. Ştia c-ar fi
încercat să oprească orice ar fi ameninţat gruiul ce-i
adăpostea întreaga viaţă, acel grui dându-i curajul unui
kamikaze.
Ajunse lângă râu şi se aşeză liniştit, ascunzând
maceta, cu toate că n-avea nici un rost. Încercă să se
liniştească dar nu reuşi, aşa că se ridică şi căută să
privească printre copacii ce se aflau la mai puţin de
douăzeci de metri. Într-o clipă, o mare durere îi cuprinse
amândoi umerii. Se scutură instinctiv şi lovi cu maceta în
acea direcţie, însă puma sărise deja într-o parte. Făcuse
o mare greşeală. Pe malul râului era un copac, cu
rădăcinile mai mult în apă. De acolo sărise puma, pentru
că Omul cu maceta, la fel ca oricare alt animal, fusese
atent spre pădure şi nicidecum spre râu. Totuşi, îşi dădu
seama că avusese un noroc imens că puma alunecase
de pe umerii săi, căci, în cele mai multe cazuri, îşi muşca
victima la baza gâtului înainte ca aceasta să reacţioneze.
Puma făcu un nou salt. Maceta îi rupse laba din dreapta,
însă animalul nu căzu, ci îl lovi drept în piept, mişcare cu
totul neaşteptată, care-l făcu pe om să scape maceta,
amândoi căzând în mâlul din apropierea râului întunecat.
Omul cu maceta se alese cu zgârieturi serioase pe piept
înainte să arunce puma de pe el.
Era fie un duh al pădurii înnebunit de furie fie o
puma extrem de înfometată. Omul cu maceta ştia că trebuie
s-o ucidă, altfel, dacă puma scăpa sau îl omora, orice se
putea întâmpla cu Blanca si tot ce construise s-ar fi risipit.
Reuşi să găsească maceta şi tocmai încerca să se
ridice când puma atacă din nou, fără a scoate vreun sunet.
Alerga în zigzag iar Omul cu maceta lovi mai mult în
disperare dar norocul il ajuta si acum, iar lovitura nimeri în
plin. Puma căzu şi nu se mai ridică din mâlul alunecos.
După câteva secunde, Omul cu maceta se prăbuşi
la rândul lui în acelaşi pământ umed, plin rădăcini şi fire de
iarbă, cuprins de oboseală. Stătu astfel până apăru soarele.
Între timp, pământul acţionase ca un bandaj iar sângele
ce curgea din rănile sale se coagulase.
Omul cu maceta se duse până la râu, se curăţă de
noroi, de sângele său şi de sângele pumei. Ar fi vrut să
înoate dar nu se simţea în stare. Apoi, ridică trupul pumei
şi-i spălă blana de sânge şi de ţărâna uscată. După ce luă
puma în spate, o porni spre casă pe aceeaşi cărare pe care
se întorcea de patru ani.
În timp ce păşea cu greutate, căutând să nu se
împiedice de rădăcini şi hopuri, o sclipire de un verde
închis ţâşni pentru o clipă din ierburile de pe marginea
potecii. Se întoarse spre acel loc şi dând firele de iarbă la
o parte, ridică un mic smarald, pe jumătate îngropat în
pământul negru. Crezu că provenea din mina cea nouă,
însă smaraldul acesta era şlefuit.
Omul cu maceta era însă prea obosit pentru a se
gândi la el, aşa că îşi continuă drumul. Ocoli şi de această
dată satul, ajungând în puţin timp lângă casa lui. O strigă
pe Blanca iar în glasul său era o nuanţă de încredere atât
de puternică încât soţia sa ieşi imediat din casă.
-L-ai învins! Şopti ea, iar în ochii şi în glasul ei se
putea simţi bucuria sinceră pe care o aduce graţierea.
Omul cu maceta depuse corpul pumei pe o rogojină
după care aduse multe lemne pe care le aşeză sub forma
unui pat, un pat din vreascuri verzi şi uscate pe care aşeză
puma moartă. Apoi le dădu foc. Când totul se termină,
întră în cabana lui de piatră şi aceasta mirosea a lemn, un
miros în care se simţea gustul ploii tropicale din anii mulţi,
când lemnul stătuse în pădure. Şi mai simţea mirosul
pământului şi-al vântului sărat, suflând dinspre ocean. Şi
mai era o aromă de cacao de casă proaspătă.
Omul cu maceta se aşeză, sprijinindu-se de perete,
iar Blanca aduse o ceaşcă mare de cacao, apoi se aşeză
lângă el şi-l luă în braţe. Omul cu maceta o strânse cu
putere deşi braţele îi tremurau încă, apoi îi strecură micul
smarald în palmă şi c-un zâmbet numai pe jumătate
conştient, luă o gură din ceaşca pe care o puse apoi lângă
el pe podea. Simţi cum lichidul îl vindecă şi adormi în clipa
în care vântul începu se sufle cu putere.
Şi undeva, în junglă, un arbore bătrân se frângea,
prăbuşind în căderea sa un idol antic care, doborât de pe
soclul său, se afunda încet în stratul de pământ, mustind
de ploaie, printre frunzele moarte.
 epica magna
Ioan VEZA
Fiica risipitoare
Din vechiul colectiv nu am rămas decât eu. Într-un
laborator ruginit, strâns în două camere tip vagon, cu
faianţa zgâriată şi instinctele zâmbitoare ale celor care au
fost. Raportată la acest tip de sentimentaloid îmi vine să
râd. Toţi saşii, mari cercetători care, în imaginaţia lor, au
trecut pe la fundul meu au ajuns departe. Şi câţiva
ingineraşi autohtoni, azi în posturi importante din regii şi
bănci. Dick, Radu,... La majoritatea nu am descoperit nimic
deosebit deşi mă manifestam timid, stângaci, anume să le
stârnesc curiozitatea. Azi mă enervez numai la gândul că
am pierdut. Nepăsarea mea traumatizantă. Am ajuns o
paria. Izolată între aceste ziduri de beton, cu caloriferul
trosnind iarna de frig încep să mă manifest ciudat. Dar
niciodată nu am vorbit decât despre lucruri mărunte, ceea
ce se întâmplă când urmezi un traseu previzibil. În oraşul
cel mai umflat de gogomăniile demagogiei, cel mai provin-
cial dacă iei în seamă “parfumurile” chimice. De câte ori
îmi privesc în oglindă chipul, şi vă asigur că de multe,
multiplic la nesfârşit proiecţiile memoriei. Nu sunt eu
tocmai personajul pe care mi-l doresc să umple spaţiile
goale din text. Dacă mă încadrez în eul social şi nu-mi
dispreţuiesc propria indiferenţă? “Creierul e un biliard elec-
tric dement”. Unde am citit asta? O referinţă, asta caut!
De pildă în ziua aceasta de vineri: nu mă interesează că
totul este doar o diversiune a minţii. Cele patru geamuri
rabatabile, cu rame din metal sunt semideschise. Gazele
arse se strecoară din turnul de evacuare, discret, printre
perdelele coapte de soare şi pervazul îngust de lăţimea
unei cărămizi. Dimineaţa, aerul este insuportabil cu miros
de metale şi gust dulceag. Spre surprinderea mea, toată
mascarada cu inspecţia de la centru mă amuză. Vocea mea
cu timbru suav, melancolic, pesemne i-a plăcut “noului”
director. Spun “nou” fiindcă vocea lui o cunosc foarte
bine. Nu s-a schimbat atât de mult în ultimii douăzeci de
ani. Drama timidităţii încă se regăseşte în mine ca o
exprimare totală. Nu este zi în care să nu mă atragă. O
privesc până când zgomotul excesiv al gestului de
inutilitate prinde formele, ţese firele pierdute, învinsă şi
totuşi mândră că reuşesc să conving măcar sporadic, liniile
tremurătoare să înalţe furtuni. Omagiu dinozaurilor nu se
poate aduce decât travesti. La angajare când m-am admirat
în uriaşa oglindă veneţiană din biroul lui, al proaspătului
secretar de partid al colectivului, netezându-mi buclele
rebele, mi-am dat seama că pot deveni, cândva, judecătorul
întârziat al acestor uriaşe monumente ale inutilităţii. Să fie
însă foarte clar: mă refer doar la dinozaurii adoptaţi şi
adaptaţi de pe drumurile parcurse de mine, ca fiică
risipitoare. Dacă sunt o hologramă drăguţă nu îmi cereţi
nici o socotelală fiindcă lucrătorii târzii încă îşi fac planuri
cum să-şi mărească hambarele. Misiunea mea,
convulsionată de visurile grăbite să părăsească textul nu
este aceea de a evidenţia fleacurile despre un segment
important al societăţii care îmi provoacă un sentiment de-
abia aţipit. Dar nici acela de a fi un declanşator întrebuinţat
45
ca mijloc de contemplare şi atât. Delirul naţional al acestei
specii nu merită cred, o atenţie deosebită. M-a privit lung,
apetisant: “În ce meserie te-ai pregătit, dragă?” “Sunt
bordatoare, domnu inginer.” “Vei lucra în laboratorul de
încercări. Acolo am nevoie de cadre tinere.” Amintindu-
mi aceste frânturi de dialog aud cum se caţără în mine o
slăbiciune de care nu mă pot izbăvi. Şuşotind între păcatele
adunate de ani buni nu mi se arată nici măcar luminiţa
aceea prin care Dumnezeu te mai anunţă că eşti pe drumul
cel bun. “Ai luat-o pe ulei, de bună seamă. Cum adică,
Dumnezeu n-are acolo o lanternă, un bec, să te lumineze?
Oare în bisericile noastre moderne şi ortodoxe nu s-a
înlocuit mult din Lumină cu instalaţii luminofore?” “Bun,
şi atunci de ce încerci să minimalizezi rolul spovedaniei?
Să nu te mai prindem că gândeşti aşa. Precis, nu te-am
învăţat noi.” Şi aşa depindeam de ceea ce spun lucrurile.
Eu eram doamna lor de societate. Iarna aceea, prima mea
iarnă ca angajată, lunecoasă, leşinată. Lucram în
schimburi. Când îmi era prea frig îmi sprijineam genunchii
de caloriferul electric cu ulei. Pentru o clipă simţeam că
trupul meu reacţionează, intră într-o stare de disociere.
Genunchii şi pulpele au început să se dezgheţe, să devină
calde, plăcute. Încerc să mă sustrag mărturisirii, dramei
solitudinii, cercetându-mi îndeaproape experienţele,
extincţia lentă care reuşeşte să fragmenteze o structură
interesantă. Căldura electrică mă mângâia tot mai insist-
ent, ca o provocare. Pentru omul simplu, ca mine, lucrurile
nu produc numai o banală senzaţie, un sentiment al
amărăciunii melancolizate. Într-una din acele zile, Draicu,
noul meu şef, era de serviciu din partea conducerii. Draicu
este “o fiinţă de interval.” Contemporaneitatea lui
reprezentată în acest text îmbină spasmele activistului cu
agresiunile resentimentare. El însuşi nu e decât un
ansamblu de nedeterminări. Tipul de coordonator euristic,
mimetic. Azi când analizez retrospectiv regruparea liniară
a ceea ce a fost, constituită în planul unui sistem de
referinţă exterior, pare referenţială. S-a dat la mine ca un
animal. Bineînţeles că l-am respins îngrozită. “Bă, curvă,
ştiinţa este putere. Nu te pune tu cu mine. Eu sunt un
păstor al firii, fi-ţi-ar mutra ta de ordinară. Comand, dacă
vreau, toate lucrurile, fă! Înţeţepciunea mea se detaşează
de a tuturor de aici. Eu aplic, fă, uite aşa”, şi apropiindu-
se de mine mi-a prins între palmele uriaşe fesele şi m-a tras
cu putere spre el. Halatul umed era mulat pe trupul încins,
obosit. Nasturele de jos era descheiat. Tocmai mă
pregătisem să merg la duş. Alipirea de trupul lui mi-a stârnit
ceva neclar. M-am zbătut de formă, curioasă să văd până
unde poate ajunge. Dorisem să-i dau o replică pe măsură.
În colţul buzelor îmi apăruse un zâmbet ironic şi îl privii
aproape hipnotizată, fără un cuvânt. Transpiraţia şiroia
pe trupul meu caldă, lipicioasă. Extazul lui nu mi-a creat
nici pe departe o revelaţie. Îmi datoram, în străfundurile
memoriei o explicaţie. Lumea în care trăiam reacoperea
proiecţia din interior, proteja goliciunea lăsată de
Dumnezeu în noi ca formă nepercepută. Vocea prin care
receptam, combinate, plictiselile şi pasiunile, neglijentele
adieri translatate într-o partitură fulgerătoare de notaţii.
Aşa că, am renunţat la serviciu şi am început să învăţ. Mi-
am făcut şcoala privind cu scârbă tabloul cu portretul lui
Ceauşescu aşezat deasupra tablelor, în amfiteatru. M-am
46 epica magna
strecurat printre discursurile lozincarde şi viaţa mea a
început să se schimbe. Nu mai eram aşa cum voiau ei.
Zgomotele vehiculelor fac imposibilă concentrarea. Piaţa
este prea aproape şi micii întreprinzători cară de zor lăzi
cu fructe, legume, carne. Am de studiat un standard nou,
european, cu privire la criteriile generale de asigurare a
calităţii, elaborat în scopul promovării încrederii în acele
laboratoare care i se conformează. Bla, bla, bla...Brusc
repet ultima parte: care i se conformează. Sunt o persoană
plină de ezitări. Îmi privesc ceasul: mai sunt două ore
până la sosirea trenului. Tradiţia îmi impune să-mi aştept
şeful la gară. Mâinile răsfoiesc cu migală filele
standardului. Eul birocratizat, docil, propagandistic.
Niciodată nu-i ghicesc intenţia. Îmbrăcată într-un
costumaş deschis, aproape roz, buzele răsfrânte, sâni
impozanţi, naturali. Exersez studiat în oglindă un zâmbet
profesional pentru întâmpinarea şefului. Ce ar fi mai bine
pentru mine? Starea de spirit este difuză. Subconştientul,
un depozit de stări, controlate la rece, păstrate între
limitele bunului simţ. Pe sub fustă îmi mângâi pielea
catifelată a picioarelor. Înclin oglinda şi privesc
satisfăcută culoarea uşor bronzată, pielea netedă fără
pic de grăsime. În ochii mei teama se topeşte şi umbra
întunecată este brusc alungată, rămânând doar negrul
pur. Ies din clădire cu gândul să opresc această eliberare
nemiloasă care diseacă uşoara fascinaţie şi lasă un fel
de adeziv imaginar, nerăbdător să mediatizeze ca un liant
secvenţele. Pietrele cubice umezite de ploaia din zori,
gara cenuşie, diformă şi liniile neutre, de-abia sclipind,
respiraţia precipitată făceau parte dintr-o curgere
nestăpânită la care nu m-am gândit niciodată. Privirea
scotoceşte după chipul tânăr cu păr castaniu, cu obrajii
subţiaţi ( prinsă în flagrant se mută pe dealul din jur,
înconjurat de alei complicate, mărunte, labirintice ) şi iar
se întoarce să umple spaţiile memoriei cu eşantioanele
colorate de ruj şi fard. Obrajii, carnea lucie, sticloasă,
apetisantă, în acest loc neînsemnat, simetric, faţă de o
existenţă luminatoare, magică a cărei hologramă
proiectată pe ecranul minţii se strâmba, în joacă, asemeni
unui copil. Cele două corpuri, cu ochii închişi nu le pot
deosebi. Primul perceput concret ca un traseu erotic
prevestit de avalanşa iminentă, îşi înfinge nerăbdător
buzele între sânii aproape perfecţi admiţând că această
senzaţie îmi descoperă şi fragmentează spaţiul intim
păstrat cu atâta pudoare. Celălalt adăposteşte un
mănunchi imaginar de falii neliniştite, ecluzate de aripile
uriaşe ale atâtor nopţi de trecere, dincolo. Acesta pare
chiar fantomatic, dacă o reflecţie cunoscută nu îmi aduce
aminte că nimeni nu mă obligă să-l apropii atât de mult.
Este prea uşor să mă dezmeticesc şi să renunţ. Mâinile
îmi ating obrajii, mângâie, îndepărtează gândurile care s-
ar putea împotrivi. Aşteptarea desprinderii de această
mască solemnă se prelungea într-un evantai de dialoguri
pe care îl fluturam în dreptul buzelor, dezamorsând
mecanismul retuşat cu febrilitate şi importanţă. Ce m-a
apucat, ce m-a îndemnat să ascult de psihologia
resentimentului? Toată această excitare colerică
îndreptată spre răzbunare nu-mi este îndeajuns. Aţâţată,
dezlănţuită, încerc să multiplic stările ofensatoare. Dar
cine nu ştie că nu poate exista mare iubire fără a trage cu
ochiul spre poarta întredeschisă a celulei izolării? Există
dorinţa sfâşietoare de a păstra, lustruite, porţile. În
aşteptarea deschiderii ne baricadăm în memorie şi trăim
paralel cu o umbră care mereu încearcă să ne facă să
eşuăm. Ideea de a construi, de a experimenta un refugiu
apelând la serviciile lucidităţii şi ale reflecţiei intelectuale
pentru a putea privi detaşat în grădina derizoriului.
Reacţiile, senzaţiile se contopesc într-un gol uriaş, în
neantul de început. Şi mai mult de atât, începutul galopa
ca o mânză. Simţeam că mă arunc în acest gol nesfârşit,
dar eram fericită. Şi eu m-am schimbat. De fapt aşa cred.
Din mers. Cu siguranţă sunt intrigată de ceea ce cred
despre mine. Dar cu cât mă ascult mai mult, cu atât devin
mai obsedată. Lumea statornică pe care o visam cândva
se năruie. “Trenul accelerat Bucureşti-Satu-Mare soşeşte
în staţie la linia trei! Numerotarea vagoanelor....”
 chintã la damã 47

Gheorghe GRIGURCU Oare pot coexista?

Oare pot coexista

revolta şi împăcarea?

cred că da cu condiţia
să nu atingă nimeni
nici focul jucăuş al gheţii
nici gheaţa focului încremenit.

Spaimele

Cum se caţără pe perete

Spaimele aidoma unor umbre diforme

Autumnală spaimele avînd acelaşi grai cum fiinţa ta

aceeaşi inimă de jăratic
Cu câtă grijă rad vidanjorii
stratul de soare închegat pe asfaltul aleilor dar fără să te mai caute
satisfăcute de ele însele aidoma artei pure.
e amiază şi-n lumina ei rece viaţa şi moartea
aşezate una peste alta cum apa şi uleiul Semn de carte

viaţa şi moartea ce abia se ating Calul de lemn

cum degetele îndrăgostiţilor. sărmanul
paşte iarbă şi el.
Şi nici toamna
Paradox
Şi nici toamna nu s-a oprit
nici ziua nici ora nici clipa Lucrurile mici se-ascund
în cele mari
toate se luptă să-şi urmeze
adîncul proscris lucrurile mari se-ascund
în podul palmei tale. în cele mici

Despre ironie fiecare tremurînd

Aşadar ironia face parte
din fiinţa textului
cum şi din textul fiinţei
suspectîndu-te uneori
că nu eşti destul înăuntrul tău
alteori că nu eşti în afara ta
nici nu ştii cum să-i placi năzuroasei.
Un minicastel
La marginea Parcului brâncuşian
se înalţă un minicastel
cu încăperile atît de-nnegurate
încît albul puternic al zidurilor
pe dinafară proaspăt văruite
pare-un sărut depus pe chipul unui mort.
de spaima celorlalte.
Contempli şi nu te mai saturi
Contempli şi nu te mai saturi
aceste cristaluri pline de peşti
aceste ziduri pline de privighetori
aceste cărţi pline de cîrtiţe
ce se străduiesc laolaltă
peşti privighetori şi cîrtiţe
să ajungă pînă la tine.
Şi încă n-am fost niciodată acolo
Şi încă n-am fost niciodată acolo
n-am stat
în bătaia puştii întunericului
ţintă capricioasă a lui
sprijiniţi doar de cei cărora le suntem indiferenţi
şi care prin laborioase tertipuri ne-amînă
din aproape-n aproape plecarea

cei are ne iubesc ne-aşteaptă deja dincolo

chiar dacă sunt încă vii.
48 chintã la damã
Letiţia ILEA
o moarte care nu spune nimic
poemul şi-a dat duhul
el a pocnit sec ca o pungă cu aer strivită cu piciorul
şi ce fericiţi vom fi
el nu ne va mai trezi noaptea
nu ne vom chinui notând versurile geniale de dinainte de
somn
poemul şi-a dat duhul fără spovedanie
blestemat să fie
el era fiara care ne mânca din palmă
era ruda săracă de care nimeni nu voia să ştie
în sfârşit vom învăţa alfabetul liniştiţi
vom privi în jur fără să scriem despre ce vedem
lumea e acum în alb-negru
ca fotografiile scorojite din cutia de bomboane a bunicii
nu suntem mai fericiţi doar caraghioşi
ca actorii din filmele mute
poemul şi-a dat duhul
am trimis ferpare tuturor
îl vom înmormânta fără glorie
el nu se va duce la ceruri
va bântui îmbrăcat într-un cearşaf alb
hai să-l străpungem cu fierul în inimă
să nu se mai întoarcă
nimeni să nu-şi mai compare iubita cu o roză
poemul şi-a dat duhul
am păstrat un moment de reculegere
şi am plecat mai departe cu privirea-n pământ
nu ni se vedea umbra
ştiri despre Rontzo (I)
Rontzo e mic. Rontzo se-ntristează uşor.
dacă nu plouă. dacă se termină îngheţata.
dacă prietenii lui nu îl vizitează multă vreme.
când Rontzo se supără noi îl ademenim cu povestioare
despre animăluţe care vorbesc din ţări care cu greu
ar putea fi găsite pe hartă. dimineaţa Rontzo
soarbe un ibric mare de cafea ca să poată dormi
până la amiază. Rontzo fumează tot pachetul în cinci minute
ca să-l certăm doar o dată pe zi. Rontzo e mic.
Rontzo urmăreşte ştirile de pe toate posturile
şi trage concluzii. noi ştim că el se gândeşte
la ciocolată şi bomboane Chupa-Chups. când Rontzo
vrea să fie mare îşi pune costumul cravata ochelarii.
ar vrea el să fie sobru. apoi se uită în oglindă
şi începe să se strâmbe. Rontzo primeşte mereu premii
de fidelitate de la taximetrişti tutungerii pizzerii
şi chioşcuri de ziare. Atunci el e foarte fericit.
Rontzo e mic. când râde vecinii aplică măsurile
prevăzute în caz de cutremur. Rontzo citeşte tot-tot
şi pune întrebări. noi nu ştim să-i răspundem. atunci Rontzo
se necăjeşte şi nu se mai joacă cu noi. ne iartă totuşi
dacă dansăm dansuri prietenoase şi dacă ştim
care e capitala Cubei. pe planeta lui Rontzo e vrăjitor
şaman taumaturg. Aici Rontzo e mic. de aceea noi îl trimitem
la culcare cu hipopotamul Hipo şi căţeluşul Rubik.
Rontzo visează marea visează mingi galbene de tenis şi
întâmplări neîntâmplate. Apoi ne povesteşte şi nouă.
noi nu înţelegem întotdeauna. Rontzo e mic.
noi îl iubim pe Rontzo.
ştiri despre Rontzo (II)
el se îmbracă în verde mauve gri
culorile reci se contractă până la fum
aşa că s-ar putea să nu-l vedeţi
dacă nu răspunde la niciunul din zecile sale de nume
înseamnă că e plecat după lapte mure tabac la non-stop
el locuieşte într-o coajă de nucă într-un coşuleţ
sau pe un acoperiş tolănit pe reviste literare
ca şomerii din ţările dezvoltate
nu e uşor să-l faceţi să vorbească
trebuie să ştiţi o strofă din clasici cu intonaţie
două glume plus ce înseamnă papastratos granini
king edward’s atunci el coboară de pe acoperiş
sau din coşuleţ în tricou verde mauve gri
întreabă dacă e zi sau noapte iarnă sau vară
îşi acordează meticulos antenuţele pe frecvenţa
dumneavoastră
şi nu vă mai lasă să plecaţi
până se termină cafeaua
până ies urşii din bârlog
până vă dedică un poem
până la sfârşitul lumii de lapte mure tabac
puzzle
cei din jur îmi spun
„doamnă. domnişoară. iubito. băiete. bătrâne.”
aşa cum fiecare citeşte altceva în zaţul aceleiaşi cafele
- o pată albă poate fi un dragon o întâlnire
sau o cumplită pierdere de bani –
eu îmi schimb culoarea în ochii fiecăruia
sunt neputincioasă ca o mână de litere
din care fiecare alcătuieşte un alt cuvânt
cu un punctaj mai mic sau mai mare
dacă nu iese nimic mai dau deoparte două-trei litere
tot nu contează pentru imaginea de ansamblu
„doamnă. domnişoară. iubito. băiete. bătrâne.” înregistrez
şi mă străduiesc să fiu la înălţime
stau cuminte ca o mobilă incomodă de care te loveşti
indiferent unde o aşezi
şi de altfel cum să-mi spună ce să vadă ei
irişii lor au culori şi dioptrii diferite
aşa cum stau aşezată pe lamela microscopului
aş putea fi o gânganie sau un dinozaur
privitul se învaţă greu
şi dacă mi-aş atârna de picior o etichetă ce aş scrie pe ea
ce e dincolo de „doamnă. domnişoară. iubito. băiete.
bătrâne.”
tot eu un film pe care unii l-au văzut alb-negru şi alţii color
despre care toţi şi-au dat cu părerea
din care nimeni nu a urmărit mai mult de câteva secvenţe
un film siropos poliţist comic un film de doi bani
despre care nici nu ştiu când s-a terminat
 chintã la damã 49

trei rechini despre statui

lumea se încăpăţâna tremura în costumele de baie dacă ajuţi un orb să treacă strada
ultimul răcnet stătea să plouă el se va teme că i-ai furat portmoneul
doi bărbaţi care nu semănau deloc cu pescarii din filme
au trântit trei rechini pe ţărm dacă hrăneşti un câine vagabond
argintii lucioşi ca nişte maşini decapotabile nimeni nu va mai da mâna cu tine
fără urme de sânge moartea le dăduse un aer cumsecade să nu ia purici
asta nu înseamnă nimic
dacă vrei să mori pentru patrie
(n-am să termin acest poem toţi vor crede că vrei să ajungi preşedinte
fiindcă alături un bărbat şi o femeie se ceartă
un tată îşi urechează copilul hai stai la locul tău
„poa’ să fie şi balenă că nu te duci acolo” vezi-ţi de treabă
cinci beri cinci bărbaţi care înjură s-au pus nume pe soclurile tuturor statuilor
plus chelnerul aşteptând să eliberăm masa
noi doi aduşi de flux ocupaţi cu cafeaua şi îngheţata
era o plajă ca toate celelalte
ploaia avea să o cureţe) Ion DUMBRAVĂ
trei rechini nu înseamnă nimic mahalaua existenţială
cele mai mari dureri imagini în mişcare continuă
violentare a simţului
cele mai mari dureri viu în vibrare
sunt peşti muţi ascunşi sub pietre sentimentul caută
doar când ne-au otrăvit destul încep să plutească murmurul ţipătul
prin sângele nostru care să îl poată numi
cu burţile lor hidoase răsucite în sus
2.
despre trecut veşnicul joc cu astrele
oglinzi. ispitire
noi ne despărţim de trecut măturându-l sub pat a clipei la
de acolo el scoate colţii dă în foc colţuri de străzi.
sapă tunele în care vor cădea şi aceste rânduri bijuterie ieftină
rana se cicatrizează deşi nu vrem diamant fals
lumina pe degetul
noi ne despărţim de trecut măturându-l sub pat de prostituată a zilei.
îl aranjăm în clasoare
româneşti străine rare filate coliţe 3.
apoi facem schimb regret nespus
trotineta ta pentru patinele mele că nu îţi pot oferi
discul cu Beatles pentru bricheta cu benzină nici un loc
cărţi fotografii obiecte dedicaţii comparaţii neatins tocmai ţie
care-mi promiţi
noi ne despărţim de trecut măturându-l sub pat rana cea mai frumoasă
între ceea ce a fost şi ceea ce va fi stăm pe loc
încremeniţi nehotărâţi 4.
în căutarea ploii din anul naşterii noastre ninge şi plouă în zona
în căutarea ursuleţului primit în dar la cinci ani secretă
(ce contează că nu mai are ochi şi urechi) a gîndurilor. aceşti
în căutarea zilelor pe care le-am crezut fericite diavoli monştri. dacă aţi bănui
ce îmi trece prin
noi ne aruncăm în trecut atât de puternic minte în
încât el devine viitor clipa aceasta
strânsoarea degetelor noastre slăbeşte aţi rămîne perplecşi.
vrem să înţelegem ne înverşunăm măturăm
între „ieri” şi „mâine” doar această insulă pustiită de noi 5.
dimineaţă spumoasă ca un detergent
de reclamă televizată
50
pentru creierele slinoase
pentru suflete neclăite
riscul ca poezia să-şi piardă
sensul şi tu
cu utopiile tale
ritmate cu muzele
tale prostituîndu-se
prin cartierele periferice
zi ca o spălătorie în care zac
mormane de existenţe murdare
după o noapte în care
gîndul a fost drogat
în care steaua ta
a fost violată
în care cuvîntul
şi-a supus la perversiuni înţelesul
6.
rochii vaporoase umflate de vînt
dezvelesc irestibile dedesupturile.
un beţiv înjură de mamă.
o ţigancă se scarpinăn-n fund.
cum să zideşti
o duminică şi cum să găseşti
o ană în risipa de eve.
cui să înalţi osanale
şi cum să explodeze ca un balon
de săpun. ca o femeie gonflabilă.
chintã la damã
Tudor CREŢU
***
fumează mult
scrie pâna târziu
cu litere mici ca nişte boabe de mac
încinse şi aşezate cu atâta grijă
dupa vechi şabloane
pe hârtia prin care se vede culoarea mesei
băiatul înalt
despre care spuneau ca
îşi cerea scuze pentru greutatea geamantanelor
cu mânere lucioase si înălţimea arborilor
că se întindea pe sofaua din antecamera notarului
şi-i ruga pe ceilalţi
să decupeze pietrele din tabloul de pe perete
şi să i le aşeze pe piept sau să pronunţe
în ordinea înălţimii numele fetei care-i netezea cu dalta
culorile de pe haine
nu-l lăsa sa zâmbească decât când nu mai avea încotro
şi îl punea să-i topeasca tocurile cu bricheta
să adune picăturile pe o farfurioară
să le numere in faţa ei şi să tacă
când nopţile erau prea senine se furişa în sala de marmură
a muzeului
să asculte cum se sparge o ceaşcă
sau pipăia cu degetul crăpăturile ferestrei
din camera lui
în care mai intra din când în când
câinele
***
perdelele sunt trase
lumina veiozei
ca o sângerare
de animal domestic
nici cărţile de pe masă
nici filmul care aştept să înceapă
nici aşteptarea în sine nimic
doar ţigările si unghiile
care au mai rămas de ros
 chintã la damã 51

şi Domnul nostru cântă când e beat

singur asurzit de propria-mi respiraţie din oameni făcându-şi coteţ.
Când a auzit a venit
ore anonime
ca un val stârnit de coada unui peşte Lumea asta intră în mine şi
se destramă
nu mai lipseşte decât zgomotul unei scânduri
care se crapă când baţi cuie în ea au avut ceva şi n-am obţinut
şi vor ieşi toţi din mine
***
dar n-am ieşit din
şi sângele mi-e mai cald decât ce-am avut
cafeaua de dimineaţă
pot să-i aud globulele ciocnindu-se voi rămâne singură
să confund clinchetul lor cu zarurile amestecate a venit când a auzit
în pahare şi mâna când mi-o trec prin păr
îmi pare că aud sălbaticii dar a greşit
apropiindu-se printre desişuri aşa face lumea şi

mă privesc în oglindă nu mai pot de oboseală

– e ca şi cum aş privi stropi de apă ionele
sclipind de-a lungul liniei vieţii –
aşa mi-a spus el.
sunt tânăr şi poate c-o să ţină
atât cât să-ţi treci palma O baltă de sânge
peste plopii înalţi
Văzusem când nasc
una murise şi după ea alta

Ionel CIUPUREANU flori albe şi trandafiri

deasupra încă două

aveam şi crini
podelele în locul lor

mă credeau frumoasă şi
leşinau

în trandafiri şi-n flori albe

în câine şi-n căţel găini găinaţi

câteva trupuri mă
credeau frumoasă
Deasupra urechilor
flori albe şi trandafiri
Nemaifiind să moară în apa dintr-un spital
se văzu singură
în trupul lor babe
în lumea moartă mâine plecau repede mă părăseau
vându ceva să reziste
unul şi unul şi după ei alţii
un substitut pentru morţi guri şi bretele o viaţă-ntreagă
scânduri pisate şi ce mai era
am plâns apoi am dansat
până vorbesc hai să mergem aş fi vrut să mănânc
mi-am adus aminte
născutul din mine se umflă şi desumflă
va fi un paradis din nimic globuri cu vene pe-o stradă
n-are pe nimeni şi cântă prin toţi
ca un burghiu
52 chintã la damã
în câinele ce plânge din venele şiroaie îmi dictase
ceva.
l-am auzit suferind
îşi cumpărase gâturi să cânte Am râs n-am încotro

nu era teatru Cu mine-n braţe

nu mint. sub aerul din el

Recunosc n-am încotro citesc până mâine să nu mă doară

când mor mă doare puţin capul
Ceilalţi de-acolo şi aceştia de-aici
sunt negri în negrul din casă vorbeam cu-o mamă-n vis
se vindecase golul de-aici
i-am abandonat
necunoscând nimic neavând pe nimeni mereu striga
dar se plictisi
nu ştiam dinainte
ai auzit plecasem în somn
în lumea de-acolo
aici sunt aici
recunosc n-am încotro sub demoni şi-apoi
în mine
mâncasem şi-a fost
o baltă dansez şi cânt visându-mă copil
visând se vede prin mine
visam în vama când arde
cântam fără aer stăteam ce stăteam dar mă plictisi
neîncetat după moarte.
şi-apoi
o tonă de sânge.

Acolo sus înlăuntru

Am îndurat n-a zis nimic

atârnam de cojile mamei

acolo sus înlăuntru

un nod de îngeri prin ei

cuiele mă visară în trup

focul şi apa din rană

din obişnuinţă mi-ai arătat

cum se moare.

Venisem în cel care scrie

Din odaia prea des folosită

mă prăbuşesc fii tare

erai normală dar mă priveai în ochi

venisem în cel care scrie

îndură-te
încetişor te-am uitat

mâncase Domnul din El

îi fu rău şi muri
 cãrþile miniºtrilor noºtri 53

Introducere la cărţile marilor oameni

Se-nţelege că o experienţă de ministru face să fie scrisă. N-o fi ea chiar o experienţă revelatoare, după
criteriile prea riguroase ale lui Virgil Podoabă, de-o pildă, dar o experienţă relevantă tot rămîne. Un om de stat, mai
ales după ce s-a retras şi şi-a recăpătat liniştea cuvenită şi favorabilă reflecţiei, are ce spune. Dar şi în plină frenezie,
dacă prinde un răgaz (cum ar veni, bunăoară, o perioadă de opoziţie; căci opoziţia la români e un timp care îndeamnă
fatalmente - dar literal fatalmente - la scris), n-are cum evita acest impact creativ. Pe de-o parte, trag de el editorii –
iar interesele editorilor găsesc întotdeauna o retorică admirabil flatantă şi infailibil persuasivă. Cu atît mai eficientă
cu cît rar om politic – şi asta nu numai la români – care să nu fie convins dinainte că flatările sînt, în cazul său,
lucruri adevărate şi cuvenite. Ba încă prea modest exprimate. Pe de altă parte, succesul unei cărţi ministeriale e
dinainte asigurat de interesul public pentru culisele puterii. Şi amplificat, apoi, de speranţa cititorilor că plăcerea lor
de a-i vedea făcuţi cu ou şi cu oţet pe mai-marii zilei va fi saturată. Pe de-a treia latură, oricum ar fi fost executat
mandatul, pînă cînd istoria se calmează şi vede lucrurile cu detaşare, criticile exced recunoaşterile. Un om căzut de la
putere are de-a face numai cu ingraţi care, în loc să-l căineze pentru cădere, să-l admire pentru fapte şi să-l beatifice
pentru sacrificiu, îl sancţionează pentru tot felul de fleacuri, nevăzînd marile realizări. Vine peste toate – şi asta
regulat – că noua putere (care şi-a scris cărţile în legislatura dinainte, cînd se odihnea în opoziţie) nu aduce
precedentei decît reproşuri din cele mai grave şi mai nedrepte, punîndu-i în cîrcă tot ce ea nu poate sau nu vrea să
facă. Cine, aşadar, s-ar putea ocupa de restabilirea unei imagini corecte, dacă nu tocmai memorialistica foştilor
protagonişti? În fine, nici pe a patra latură lucrurile nu sînt nemotivate: un om politic lasă mulţi duşmani, atît în
viaţă, cît şi în activitate. Lasă, chiar dacă mai puţini, şi destui foşti prieteni sau colaboratori care nu l-au sprijinit cum
trebuia, cum ar fi dorit el însuşi ori, chiar din contră, l-au săpat. Cine va spune adevărul despre aceşti poltroni – pe
sfert, pe jumătate sau integral? Şi care om, fie el cum o fi, tras din toate patru părţile deodată, poate rezista? Aşa
ceva nu-i omeneşte posibil. Ba e chiar imposibil.
Dar apoi precedentele ilustre? Cezar, Churchill? Ori nu chiar atît de ilustre, dar totuşi îndestul de
îndemnătoare, cum sînt memorialiştii noştri? Memorialistica puterii a devenit de mult o specie aparte. Prima grijă a
cuiva care simte că începe să urce treptele puterii este să-şi cumpere destule caiete pentru a-i adăposti multele
însemnări de jurnal, fie că acestea sînt făcute pe larg şi vor fi apoi date ca jurnale propriu-zice, fie că sînt făcute pe
scurt şi ţinute pentru a reîmprospăta memoria în cazul al doilea, al memoriilor – propriu-zise şi ele sau cumva pe-
aproape. Oamenii se bat pentru putere, din cîte ne rezultă, anume pentru a putea scrie apoi o carte. (Nu toţi, fireşte,
dar cine ştie cît de frustraţi vor fi fiind cei care nu se încred destul în propriul talent sau în talentul vreunui prieten,
care să-i rafistoleze însemnările?! Trag nădejde că nici un politician nu se mai încurcă în asemenea mărunţişuri şi că
toţi iau ca o obligaţie elementară şi urgent patriotică scrisul de memorii şi jurnale. O editură isteaţă ar şi arvuni, de-o
pildă, memoriile dlui Cozmîncă, nu numai pe cele ale dlui Iliescu). Asta e marea revanşă a literaturii asupra politicii:
că, la urmă, politicianul tot ca scriitor va sfîrşi. Pentru că aşa şi vrea să sfîrşească. Mi se pare, de altminteri, şi foarte
onorabil.
Există deja o bibliotecă (de mărimea uneia comunale de pe vremuri, să zicem) cu cărţile de miniştri ieşite în
aceşti ani. Şi cînd zicem “cărţi de miniştri” nu includem în concept cărţile care ţin de profesiunea laică a ministrului
respectiv, cărţi, adică, de contabilitate, de drept naţional şi internaţional, de un fel de sociologie sau de geologie. Ne
referim cu stricteţe la cărţile “puterii”, la literatura acesteia. Şi, chiar dacă s-ar supăra, nu vom include în conceptul
de ministru oameni de felul lui Andrei Pleşu, Andrei Marga sau Răzvan Theodorescu. Nu pentru că n-ar fi fost, n-ar
fi sau nu vor mai fi miniştri. Dar ei erau scriitori (în sens larg, desigur) dinainte şi calitatea de ministru nu i-a prea
ridicat. Cel puţin din această perspectivă. Deşi aparent restrictiv, folosim însă conceptul de ministru într-un sens
destul de relativ şi de larg, oarecum după Evanghelie: ministrul ca servitor; iar cel mai mare ministru nu e decît cel
dintîi servitor al celorlalţi. Aşa pot încăpea în acest concept şi preşedinţii şi regii şi consoartele.
Din păcate însă, pe cît sînt de multe, pe atît sînt de negăsit cărţile miniştrilor. Am încercat, de cîteva luni
bune, să ne strîngem, cum se zice, materialul necesar pentru acest număr. N-am avut, fireşte, bani să ne cumpărăm
aceste cărţi. (N-avem noi pentru altele, mai trebuitoare, darmite pentru acestea…). Şi nici de atîta respect din partea
miniştrilor nu ne bucurăm încît să ne trimită ei cărţile. O editură cu colecţii specializate în cărţi de miniştri ne-a tot
promis un colet substanţial, dar n-a mai ajuns la noi. Le mulţumim celor cîtorva care, cu gentileţe, ne-au ajutat. Dar
şi mai grav şi mai de mirare e faptul că nici în bibliotecile din preajma noastră nu se află aceste cărţi. Deşi nu-i de
crezut să nu găseşti măcar cărţile dlui Ion Iliescu şi ale dlui Adrian Năstase în aceste biblioteci, ele totuşi nu se află.
(Numai dacă nu vor fi ţinute, alături de Biblii şi de incunabule, în fişiere aparte şi în rafturi aurite, ferite de profani).
Acuma, fie că ele s-au topit de pe piaţă, pe criteriul unui succes strămeritat, fie că stau pe noptierele membrilor de
partid şi sînt citite seară de seară, cu încîntare şi religiozitate, fapt e că nu-s. Chiar prin sediile partidelor, ce-i drept,
n-am controlat. Tristeţea e că ne-am ales cu puţine şi că, din această cauză, am ezitat dacă să facem acest număr ori
să mai aşteptăm, spre a ne documenta mai bine. În plus, cărţile la care am ajuns sînt, aproape toate, ale oamenilor
din fosta guvernare. Va părea, cu siguranţă, o discriminare. (De fapt, ce să mai pară, că e deja!). Ba mai rău – curat
oportunism! Nu m-ar mira să pătimim şi noi vreo diatribă şi să ni se arate că facem parte dintr-un complot denigrator.
Ne luăm, deocamdată, aceste riscuri necuvenite; sau, oricum, riscuri ce nu rezultă dintr-o premeditare. Cu
promisiunea că vom reveni asupra acestei literaturi a puterii, cu atît mai mult cu cît cea scrisă de actualii guvernanţi
trebuie să fie şi mai picantă. Numai să fie de găsit! Că de existat ştim că există. Dacă şi inexistenţa este, baremi
cîteodată, ele cum să nu fie?! (Al. C.)
54 cãrþile miniºtrilor noºtri
Nicolae COANDE spune adevărul, oricât de incomod ar fi acesta».
Intransigentul Roman vorbeşte de funie în casa
spânzuratului şi caută prin buzunarul costumului Armani
Miniştri-scriitori cu aceeaşi mână - după săpunul «Cheia» cu care s-o facă mai mătăsoasă.
cu care mănâncă Gâtul său scurt pare a scăpa de laţul pus manu propria
cu aerul că se leagă la brăcinari, dar nu şi limba care,
poporul dixit, bate poponeaţa. Aceeaşi limbă care, mai
lungă şi mai vizibilă decât soarele interior al encefalului
În aşteptarea memoriilor lui Băsescu, corectate de
său, se poate spânzura în public şi chiar o face cu succes
Anca Boagiu, şi a confesiunilor lui Adrian Năstase, smulse
esopic. «Sentimentul răspunderii» atât de invocat de
de Octav Cozmâncă, am lecturat cutremurat până la umeri
fostul premier ar trebui, vorba cuiva, să se abată pe la
- de râs - trei din cărţile miniştrilor «noştri», cum crede Al
dânsul «de vreo două ori pe an» măcar, şi atunci presa ar
Cistelecan. Eu cred, ca altădată Bălcescu sau Dimitrie
avea de ce să fie ruşinată. Multe din actele de corupţie
Drăghicescu, că aristocraţii sau miniştri sunt ai «lor», chiar
sau de injustiţie socială semnalate în timpul «epocii» Ro-
dacă, filosofic glăsuind, ei nu-şi mai aparţin: din Nirvana
man de către «iresponsabila» presă l-au trezit din letargie
constructului politic patentat pe Dâmboviţa (chirpici şi
pe favoritul fetelor de la APACA. Ce-ar fi vrut dl. Roman?
var tricolor) unii au semnat contract cu edituri de prestij
Să fie legănat pe braţele lui Vadim şi Barbu care cereau
româneşti şi au coborât, între două coperţi, printre noi.
stipendierea unei reviste prin care să pună Opoziţia
Biete aripi boante: nu scrii cu aceeaşi mână cu care mănânci
incipientă cu botul pe labe sau să se trezească în braţele
sau faci abluţiuni anuale...
de Morfeu pseudopodic ale presei pre-decembriste, o
«Scânteia tineretului» acolo? Ridicolul la care se expune
Roman se lasă provocat doar de femei
făcând asemenea afirmaţii este de focalizat într-o pagină a
cărţii lui Răsvan Popescu, «Purtătorul de cuvânt», unde
Mai degrabă va intra România în UE anul acesta
şeful Senatului ce se găsea atunci, instigat (sic!) de ziarist,
decât ziaristul român în graţiile politicianului autohton în
iese «la bătaie» când cu greva foamei din faţa propriului
veacul ce abia-ncepu. Mult visatul - şi recomandatul -
birou a muncitorilor evacuaţi din căminele de la uzinele
dialog care trebuie să domnească între clasa politică şi
«Turbomecanica», conştient că dă bine la ten şi la imag-
clasa presei româneşti este la ora actuală doar un coşmar,
ine. Vom cita pasajul cu pricina pentru a nu fi acuzaţi de
cu posibile tentaţii în zona a ceea ce galii numesc me-
lipsă de «responsabilitate» şi de provocări tam-nesam:
nage-a-trois. Despre un astfel de «menaj» aş vrea să
«Vreo o sută de oameni dorm sub cerul liber în faţa
sprechuiesc în cele ce urmează, deşi urmările sunt greu de
Senatului. Nici o treime nu încap în corturi. Îl sun pe Ro-
măsurat, cântărit, împărţit. Trei politicieni «recenţi»,
man şi îi dau de înţeles ce benefică imagine îi pot aduce
relegaţi ai perioadei post-decembriste şi-au luat, în cărţi
amărâţii de sub geamul lui. Pricepe repede, îi cheamă în
de factură memorialistică, revanşa asupra presei «turbate»
audienţă, caută o soluţie. Mă sună pe mobil, zice: o să
care le-a făcut zile amare şi fripte în timp ce deţineau
vin. Trei săptămâni n-a avut ochi pentru ei. Acum are. În
onorurile cu care patria i-a recompensat. În ordinea apariţiei
direct, la o oră de vârf.»
editoriale, Radu Vasile, Emil Constantinescu şi Petre Ro-
Aşa e presa în România: manipulează preşedinţi de
man s-au răfuit cu ceea ce ei numesc «creatorii de scan-
Senat pentru a-i face de râs în faţa celor fără casă şi fără
dal», incapabili să susţină democraţia, «prelungiri
loc de muncă. Aşa, de sanchi, verifică potenţialul politic
pseudopodice al structurilor pe care stau» şi care, mai
şi I.Q.-ul celor votaţi pentru a se lăsa «provocaţi».
rău, «fac trotuarul» pe scena vieţii politice. Proxeneţii
vorbesc... Multe îi dezbină şi-i vor dezbina pe cei trei magi
micuţi ai beznei politice naţionale din această ultimă duzină
Radu Vasile - fost premier al României,
de ani de când se făcu Revoluţia română, dar liantul care-
actualmente paparazzo
i uneşte este ura şi dispreţul faţă de ceea ce capete mai
luminoase decât ale lor numesc «câinele de pază al
democraţiei».
Nici Radu Vasile, premierul destituit scurt de Emil
Proaspăt autor al cărţii «Mărturisiri provocate» -
Constantinescu la 13 decembrie 1999, nu face excepţie de
iertaţi-mi cinismul, de parcă ar fi vorba de un avort! - Petre
la regula generală a resentimentului politicianului mioritic.
Roman, actual raportor ONU (după ce a deţinut şi funcţii
De parcă presa i-ar fi intrat în casă şi nu pe culoarele
mai importante) redus la tăcere în partid de Băsescu cel
guvernului pe care l-a condus atât de efemer, fostul
Rău, crede că «presa a contribuit la invenţia, simularea
ţărănist, actualmente îndrăgostit de Casa Băsescu, se
sau adâncirea unor asemenea focare de conflict» Mai
plânge, la rându-i, de tratamentul pe care aceasta i l-a
crede, evocându-mi figura fiului rispitor, că aceeaşi presă
aplicat: unul lipsit de delicateţe, se înţelege: «... ştiind
s-a băgat între el şi Ion Iliescu provocând divorţul la care
despre toţi cine sunt şi de unde vin îi luasem uneori în
o naţie întreagă a lăcrimat: al doilea cuplu interesant al
zeflemea. Numai că eu le aruncasem în faţă zeflemeaua, ei
epocii postbelice dezintegrat de vitregia istoriei! Doctorul
însă mi-o aruncau în ochii lumii sub forma paginilor unui
de Toulouse, emancipat pe taburile Armatei Române la 22
ziar.» Această frază prolixă (mi-o aruncau în ochii... lumii)
decembrie 1989, ţine o lecţie de etică întregii trupe de
emanată de la cel care semnează ca scriitor Mischiu,
gazetari contemporani cu fruntea şi gâtul său, acuzându-
reprezintă altitudinea scripturală şi morală a unui politi-
i de faptul că «nu au nici o răspundere faţă de ceea ce au
cian care tratat presa ca pe o «curvă»: nu spune chiar el în
declanşat sau declarat cu o zi înainte... fără să aibă vreun
«Cursă pe contrasens» că aceasta «face trotuarul» în viaţa
sentiment al răspunderii, fără a merge până la capăt şi a
politică? Felul colorat de a gândi şi vorbi al fostului pre-
 cãrþile miniºtrilor noºtri
mier dă seama despre candoarea cu care îşi închipuie aceşti
oameni că se poate face politică. Cel ce se amăgeşte că a
fost «conducătorul» României timp de un an şi nouă luni
reprezintă cazul clinic al epidemiei care bântuie în
subteranele politicii naţionale: acel individ care vede peste
tot conspiraţii împotriva sa, în special montate prin presă
în timp ce pe aceasta din urmă o consideră ceva între Irina
Loghin şi Mata-Hari, adică o guristă dublată de o spioană
pe care inamicii vor să i-o vâre sub aşternut.
Insidios şi gargaragiu, omul cu ghiul şi sforicică
roşie la încheietura mâinii - contra deochiului -, deoache
tot ce mişcă în memoriile lui cu sentimentul că şi adversarii
îl înjură în acelaşi timp şi îi vor capul. Ce-o fi în capul
acestui poet de doi bani ajuns premier, ba mai mult: primit
în Uniunea Scriitorilor! nimeni nu ştie chiar dacă el ne-a
invitat scriindu-şi cărţile să-i vizităm cortexul dotat cu
sensibilitate artistică şi expus celofanat între coperţile unor
edituri ca «Polirom», «Cartea Românească» şi
«Humanitas»! Pe când «Gallimard»? Limbajul de Corso
în care evoluează atunci când îşi aminteşte de «presari»
ne face să credem că omul a ratat o carieră solidă de
paparazzo care stă la pândă în tufişuri şi apasă pe blitzul
buclucaş surprinzându-şi propria mutră speriată: iaca,
poz(n)ă!
Silit să reîncălzească nişte amintiri şi să ni le
servească pe post de memorii («cartea aceasta îi poate
ajuta - e vorba de cititorii inteligenţi, n.m. N. B. - să-şi
facă o imagine vie despre ce înseamnă politica
românească»), Radu Vasile ratează memorabil, ca orice
scriitor făcut, şi nu-şi dă seama că op-ul său ne ajută mai
degrabă să ne facem o imagine, vie se-nţelege, despre un
mort interior, fireşte. Acuzând cu insistenţă stupoarea zilei
de 13, vineri pe deasupra, Vasile devine un Svejk al lumii
noastre pestriţe, fără inocenţa şi umorul formidabil al
aceluia. Păpuşarul care îi conduce mâna pe ciornele
textului de el scris, nu este totuşi Hasek: aşa se face că
veselul personaj al propriei sale cărţi emite banalităţi cu
aerul că i-au trecut prin carne şi duhul a suflat asupra lor
mai dihai decât asupra lui Rivarol, Nietzsche sau Cioran.
Lecturaţi câteva mostre de «vasiliade» (un calc după
ieremiade): «istoria nu este o înşiruire fadă de evenimente,
ci înlănţuirea unor întâmplări vii (ţine să ne asigure tot
timpul că nu vorbeşte despre mortăciuni!), când atroce
şi recuzabile, când sublime şi atinse de aripa nobleţei
umane...» Sau: «Vechiul Testament este o istorie a evreilor
în cursul căreia regii şi cârmuitorii sunt judecaţi invariabil
în funcţie de relaţia lor cu Dumnezeu.» E scris-adânc, ce
mai! Dar ce e mai tare acum urmează. Omul îşi pune
problema dacă Dumnezeu n-a avut un plan cu el
propunându-l, cu gura lui moş Ion Diaconescu, la
conducerea guvernului României: «Iar acum, după ce eu
am fost pentru doi ani de zile unul din cârmuitorii României,
de ce să nu mă întreb cum ar arăta istoria Europei din
perspectiva planului lui Dumnezeu?» Aţi priceput?
Dubitaţia prelungă a lui Radu nu este în legătură cu istoria
României, nu, ci cu aceea a... Europei! Omul se simţea de
talie europeană şi dacă l-ar mai fi lăsat Constantinescu
încă trei luni s-ar fi gândit la sine din perspectivă planetară:
aşa şi-au ridicat faraonii propriile piramide, uluiţi de faptul
că sunt asemenea zeilor şi dorind să ajungă la ei. În sus
sau în jos? Mai la vale, modestia îl face să avanseze o
ipoteză şi mai îndrăzneaţă. După ce ne explică faptul că
Biserica Catolică din Polonia a rezistat anatemei
55
comuniste, el păşeşte maiestuos pe covorul roşu al
oamenilor care au făcut istorie la greu şi ne-o zice de la
obraz, autointitulându-se asemenea lui Ion Antonescu şi
N. Ceauşescu conducător: «Şi dacă tot am fost aproape
doi ani de zile conducătorul acestei ţări, de ce să nu împing
întrebarea de mai sus şi mai departe? De ce să nu mă
întreb de ce a trebuit să fie eu prim-ministru?» Şi noi ne-
am întrebat, şi încă în timpul mandatului său: de ce a trebuit
să ne pricopsim cu Radu Vasile? Ne-am întrebat, dar n-am
putut răspunde până astăzi. De ce, nene Anghelache? De
ce să suferim noi că te-ai dus matale? Mă gândesc cu
melancolie la bătrânul premier - de şapte ori! - Giulio
Andreotti: ce de întrebări de tipul «de ce a trebuit să fiu
eu prim-ministru» pe bieţii săi umeri, şi-aşa prăbuşiţi. Şi-
acum, ingrata justiţie italiană l-a cadorisit cu 24 de ani de
închisoare fiindcă ar fi comandat uciderea unui ziarist.
Nu, Radu de la Drăgăşani nu va păţi aşa ceva: el doar i-a
zeflemisit...
Citatele de mai sus sunt din primul capitol al cărţii
care-l are pe copertă pe însuşi Radu Vasile jucând cu
negrele în faţa unui adversar imaginar. Acel adversar poate
fi oricare român, dar eu cred că e vorba chiar de poporul
român pe care l-a făcut mat, după care s-a cărat. Acest
prim capitol are un titlu demn de antologia GÂGĂ şi ar fi
trebuit în fapt să fie al întregii cărţi în care ex-ul se
autopsiază ipseizându-se la maximum şi ne face şi pe noi
părtaşi la interiorul său: «O privire în mine însumi.» Eu nu
mai pot deja. Hohotesc.
Un toboşar care s-a crezut general
În momentul în care a fost desemnat candidat la
Preşedinţia ţării de CDR, Emil Constantinescu licărea palid
pe firmamentul politic românesc, iar în spaţiul civic făcea
mai degrabă figură de campestru intelectual cu preocupări
pentru minerale. Pe cărări de munte părea a fi lectura, dar
şi orizontul efectiv hogaşian în care se mişca fără Pisicuţa
personalitatea-i încă ne-fondată. A trebuit să vină Corneliu
Coposu şi să ne scoată din cap că Nicolae Manolescu
este mai bun decât urmaşul copilului de ţăran din Motoci:
la acea oră cuvântul lui Coposu în CDR era echivalent cu
al lui Ignaţiu de Loyola în tribunalul Inchiziţiei, aşa că am
tăcut, cu toţii, mâlc. Sigur, scriitorii n-au acceptat
propunerea Seniorului şi ca orice cârcotaşi de profesie au
respins-o, unii epidermic, alţii cu argumente. Nu mai ţin
minte care a fost atunci reacţia lui Octavian Paler sau a
Ilenei Mălăncioiu, doi dintre susţinătorii critici ai
candidatului şi apoi preşedintelui în exerciţiu E.
Constantinescu. Astăzi, fostul preşedinte este supărat
pe intelectualul public O. Paler şi-l denigrează în «Timpul
dărâmării...», cu frenezie de demolator care fluierând din
deşte a doborât mult(e) şi după Teba. Pentru a înţelege
mai bine reflexele urii (inclusiv de sine) care-l îndârjesc pe
gonflatul memorialist, îi rog pe cititori să re-lectureze
excelentele articole ale lui O. Paler («Timpul ticăloşiei»,
Cotidianul pe luna octombrie) unde ex-ului i se face un
memorabil portret, măcar dintr-un singur punct de vedere
nemeritat: este singurul mod autentic prin care istoria îl
va prezerva într-o nişă a ei pe E.Constantinescu, ziditorul
de dărâmături.
Nu i-a fost lui Constantinescu de nici un folos faptul
că l-a sfătuit o specialistă în istoria Greciei antice, eminenta
56 cãrþile miniºtrilor noºtri
profesoară Zoe Petre, după cum n-a înţeles nimic din
mentalităţile intelectualilor români, deşi l-a consiliat spre
sfârşitul mandatului său un profesor de talia lui Sorin
Alexandrescu, nepot al marelui Mircea Eliade. Emil
Constantinescu a ieşit urât de pe scena de cămin cultural
de ţară a politicii dâmboviţene şi şi-a aşternut pe hârtie
multă - of, Letea, Letea ce făcuşi! - păsurile, îngrijorările şi
multele resentimente: masca aulică, olimpiană, de Cuza
caricat, a căzut şi adevărul întrupat de vocea, altminteri
piţigăită, a fostului înalt demnitar s-a auzit răsunând
aidoma trompetei care a demolat Ierihonul. Sau Babilonul?
Nu contează, căci despre Babilonul românesc a depus
mărturie Constantinescu, cel care a văzut ceva oameni la
viaţa lui, chiar şi pe Havel. Îmi amintesc şi acum de o
discuţie în trei prezentată de o televiziune românească şi
care îi avea ca protagonişti pe Havel, Manolescu şi
Constantinescu. Ordinea era chiar aceasta sau cel puţin
aşa mi s-a părut mie. Constantinescu îl adusese acolo,
vorba vine, pe Manolescu fiindcă singur nu i-ar fi făcut
faţă. Desigur, N. Manolescu juca şi rolul de moderator,
dar de ce mi s-a părut că se străduia enorm să-l ridice pe
preşedintele de atunci al ţării noastre la înălţimea
preşedintelui Republicii Cehe? Una peste alta, emisiunea
ne-a dovedit încă o dată că regretul de a nu-l avea pe
Manolescu preşedinte era mai îndreptăţit decât am fi
crezut.
Trecut-au anii şi dl. Constantinescu a intrat în conul
de umbră al celor ce pregătesc ceva. Ţara a putut afla că
domnia sa este şi memorialist în viaţă şi a citit în ştirea
aflată semnul că preşedintele este acel intelectual după
care va trebui să oftăm, de vreme ce nu l-am ştiut preţui la
timp. Aşa este întotdeauna cu comoara de după sobă. O
căutăm aiurea, la palatul Hradcany, de exemplu, în loc s-o
dibuim la Cotroceni. Multe din cele scrise de năvalnicul
memorialist pot da de gândit, dar diatriba sa împotriva
presei în genere este de minorat al stilului care dă, nu-i
aşa, seama de omul care este Constantinescu: «Nu greşelile
reale v-au deranjat, ci greşelile pe care nu le-am făcut şi pe
care mintea voastră pervertită aştepta să le fac.» Să scrii
aşa ceva, după ce ani de zile «o anumită parte a presei»
era sistematic înfierată de Ion Iliescu fiindcă se afla de
partea fostului geolog înseamnă să ai memoria mai scurtă
decât covorul prezidenţial pe care au păşit augustele-ţi
picioare. Atacul cu grenade de mână - citeşte peniţe boante
- lansat de Constantinescu după lăsarea la vatră (omul
ştia că la alegerile din 2000 nici dracu’ nu l-ar mai fi votat!)
e caraghios şi-mi evocă asalturile pe care le dădeam atunci
când eram copil, împreună cu prietenii, asupra glugilor de
coceni din grădina de la ţară, înarmaţi cu trestii cu care îi
zdrobeam pe «feţele palide» ascunse şi care tremurau,
ajutaţi şi de bruma lunii octombrie. Zdrobind cu sabia de
lemn şi câţiva dovleci care nu apucaseră să fugă din calea
iureşului nostru armat câştigam o bătălie magnifică pentru
care Scipio Africanul ne-ar fi invidiat, de-ar mai fi trăit, iar
Von Clausewitz şi-ar fi revizuit faimosul său manual de
tactică militară.
Aşijderea şi E. Constantinescu: înfrânge ceva ce n-a
priceput, animat cum e de dorinţa de a câştiga într-o bătălie
în care s-a crezut general şi nu va şti niciodată că a fost
doar un biet toboşar al cărui braţ era racordat la o priză
oarecare. Într-o zi, cineva l-a tras din priză. Asta e tot.
Radu MAREŞ
De ce a plîns Adrian Severin?
Fost ministru în primele noastre două guverne din
anii 90, dar şi om politic de primă linie, Adrian Severin a
scris o carte imitînd prompt şi fidel modelul propus de
Iliescu şi Roman. Multe s-au schimbat între timp: am în
vedere evaluările actuale ale acestei funcţii de precursor
care, altădată, merita să fie revendicată. Deşi tot
preşedinte, Ion Iliescu nu mai are pare-se vanitatea de a fi
considerat autor de cărţi. Motivul? Expunerea, cumva în
pielea goală, la critici şi sarcasme, textul tipărit fiind eternul
călcîi al lui Achile pentru omul nostru politic; apoi, se
citeşte foarte puţin iar o apariţie la televizor face cît un raft
de bibliotecă. În ce-l priveşte pe Petre Roman, e limpede
pentru toţi că el nu mai e ce-a fost. Cît despre Adrian
Severin, retras în obscuritatea culiselor şi aproape invizibil,
cine îşi mai aduce aminte de cartea sa?
Despre Revoluţie şi reformă, mult pomenita carte a
celui dintîi, mărturisesc că, deşi a existat o perioadă cînd
am întrebat insistent în stînga şi-n dreapta, n-am descoperit
nici o persoană care s-o fi citit serios, de la un cap la altul
şi cu creionul în mînă; la o lansare a acestei cărţi, în cea
mai mare librărie din centrul oraşului Botoşani, unde au
participat tot high life-ul PSD-ist local dar şi parte din elita
intelectuală a tîrgului, s-au vîndut - şi autorul a dat
autografe pe ele - trei exemplare! (Informaţia, cu titlu de
curiozitate extravagantă, mi-a fost oferită - de faţă cu
martori - de însăşi persoana care a organizat lansarea cu
pricina.) La cartea celui de-al doilea, tipărită la Editura
Dacia, am fost implicat doar în vînzarea ultimelor exemplare
din stoc, ocazie cu care am şi răsfoit-o în grabă. Această
carte destul de voluminoasă se înscrie într-un demers stra-
tegic demonstrativ la care s-a aliniat, în pasul al doilea, şi
Valentin Tismăneanu, între alţii: comuniştii din «prima
gardă», cei despre care «reacţiunea» spune că au venit
«pe tancurile ruseşti», ilegaliştii, foştii voluntari din
Spania, locatarii din Primăverii, ei şi familiile lor, rudele lor
din vecini, au fost în realitate nişte intelectuali subţiri,
idealişti, umanişti etc. care şi-au pus pielea la bătaie pentru
binele României (şi au sfîrşit prin a fi veritabile victime ale
naţional-comunismului românesc) - cam aşa sună teza
pentru care se va mai combate mult şi bine şi-n viitor.
Roman şi-a iubit tatăl, pe colonelul Valter Roman, ceea ce
e normal şi frumos; demonstraţia sa că acesta a fost un
erou şi o victimă şi nu un agent al KGB - ca mulţi alţii - e
însă falsă: s-o punem lîngă cartea Svetlanei Aliluieva şi
efectul de contrast va fi imposibil de recuzat. Ambele
aceste cărţi spun măcar un lucru foarte limpede: sunt
inutile, ca document, istoria le-a şi evacuat la reciclare; în
subspecia prozei politice sunt nule, pentru că n-au
strălucire, substanţa umană din discursul expozitiv e per-
fect sterilizată, ca trecută prin flacără, n-au farmec, n-au
nimic; peste cîţiva ani nu le va pomeni nimeni, nici măcar
ca bizarerii. Şi totuşi, paradoxal, prin simpla lor existenţă
au biciuit vanităţile atîtor politicieni care le-au luat imediat
ca model şi exemplu şi s-au aşternut pe umplut pagini
după pagini.
În fond, de ce scrie cărţi un om politic? Motivul e
clar în ce-l priveşte pe Gorbaciov: a cîştigat un sac de
bani; la fel, Golda Meir, M. Thatcher ş.a.m.d., pentru
 cãrþile miniºtrilor noºtri
manuscrisele cărora se bat mari case de editură şi se
plătesc sume uriaşe. Proza lui De Gaulle se studiază ca şi
cea a lui Cicero. Malraux (ministrul) e Malraux: nu
drepturile de autor încasate sunt ceea ce contează. Mao,
Hitler sau Lenin au întemeiat religiile păgîne ale secolului
trecut şi textele lor doctrinare din cărţi răspundeau unei
necesităţi, fără ele nu se putea nici începe şi nici continua
o lucrare numită revoluţie. Conced, ca să-i dau satisfacţie
lui S. Damian, că proza lui Trotzki e de citit şi azi şi nu fără
folos. Dar proza lui Ulm Spineanu? Dar cea a lui Adrian
Severin? Ca şi cei de mai sus, şi ei au avut demnităţi
publice, funcţii politice înalte, consemnabile în istorie. În
esenţă, demersul şi al unora şi al celorlaţi e identic: o dare
de seamă, nu «despre orbi», ca la Sabato, ci despre un
poiect politic transpus în fapt, cu angajarea a milioane de
persoane vii. Responsabilitatea asupra unei asemenea
lucrări vizează condiţia umană însăşi şi e uriaşă. Motivele
pentru care devin subiect de carte toate astea diferă,
desigur, de la Hruşciov la Nehru. Interesul pe care îl
suscită, atunci cînd se întîmplă aşa ceva, e în schimb
datorat valorii de întrebuinţare pentru spirit pe care o
conţine mărturia celui care conduce popoare şi face istorie.
Definiţia lui Adrian Severin, lîngă aceste nume mari
care n-ar trebui să inhibe pe nimeni, e mai simplă: el ignoră
senin marile idei, sau măcar una în slujba căreia să spună
şi să convingă că s-a pus. El e, cum s-a convenit, un
tehnocrat - ceea ce nici nu-i foarte rău, dimpotrivă. Din
darea sa de seamă lipseşte orice reper al transcendenţei la
care, chiar şi din raţiuni de tactică politică, să se refere
(cum o face P. Roman, cu ostentaţie); laborul său reflectat
în proza pe care o scrie consta - la vremea lui - în inventarea
de soluţii practice fie pentru «reformă», ca temă mai mare,
fie pentru chestiuni punctuale de economie aplicată de
tip «privatizare». Ceea ce oferă el, pînă la urmă, e un
«dosar», cu probe care explică şi apără de detractori
«guvernarea Roman» din primii ani 90. Şi totuşi, tipul de
proză politică din Lacrimile dimineţii. Slăbiciunile
Guvernului Roman de Adrian Severin, apărută la Editura
Scripta în 1995, e dificil de situat cu precizie. Nu e studiu
doct de politologie, pentru care trebuie şi vocaţie
speculativă şi bibliografie specială. Nu e nici analiză a
unei secvenţe istorice date. Dar nici spovedanie sau jurnal
cu inima pusă pe masă, la vedere. Curios, în pofida a ceea
ce s-ar fi aşteptat de la o persoană insistent prezentată ca
o eminenţă în domeniul economiei, nu e nici exegeză
savantă, cu cifre, grafice, formule. (De altfel, unui bărbat
politic nici nu-i stă bine la noi postura de superspecialist
într-un domeniu; cîştig de cauză are, în orice înfruntare,
tribunul semidoct cu gura spurcată sau gladiatorul care
bea sîngele adversarilor răpuşi.) În fine, pentru postura
stavroghiniană e nevoie de vocaţie tragică, de care
Severin, tip exoftalmic şi durduliu, picnic, e vădit străin.
Asta, fie dintr-o carenţă de structură, fie pentru că şi-a
asumat, ca o a doua natură, deformaţia profesională şi
decalogul politicianului, ale cărui unelte sunt ipocrizia,
prudenţa tactică, exerciţiul compromisului, limbajul de lemn
etc. Impresia mea e că Severin a scontat totuşi - cu un
mare orgoliu, cu o candoare simpatică de diletant în materie
- succesul, o vîlvă imediată şi de amploare. Pentru asta,
cartea sa trebuia să fie, înainte de orice, accesibilă şi
atracţioasă la lectură, polemică, demascatoare, captivantă;
să aibă totuşi şi glazura de efect pretinsă de cititorii mai
rafinaţi din elita intelectuală. Inginerii gîndesc în general
57
aşa: dacă proiectul e bun şi e şi un pic de ambiţie, rezultă
exact, după desenul pe calc, ceea ce a fost imaginat.
Calitatea de fost ministru trebuia să fie şi ea un fel de
licenţă de funcţionare, cum era pentru unii demnitari ai
vechiului regim carnetul de membru al Uniunii scriitorilor,
foarte jinduit. Finalmente, formula rezultată e însă una
hibridă, un mixtum compositum de soluţii retorice, unde
se împacă articolul de ziar de partid cu expunerea
profesorală din sala de curs, dar şi cu proza de cenaclu
literar (de la un institut de proiectări).
Semnul sub care scria Severin în primii ani 90, atipici
în toate, era cel al «terorii» limbajului de lemn. Instalată
imediat după decembrie 89, această insidioasă «teroare»
acţiona pe linia evitării cu orice preţ a vechilor clişee de
limbaj, cele care - cum anunţa P. Roman - «sună ca dracu»
şi deveniseră insuportabile. De pe o zi pe alta şi sub
presiunea străzii, care pretindea schimbarea, a rezultat o
nouă retorică, cu accentul pe expresivitate, pe metafora
percutantă. O nouă frazare s-a ivit, în care contau surpriza
şi forţa de şoc. De unde puteau să vină ele, dacă nu
dintr-un nou lexic, dar şi din varii artificii stilistice. În
pofida amiguităţii ce rezultă din orice figură de stil, într-
o proză unde ar trebui să prevaleze accesibilitatea
imediată şi limpiditatea enunţului, noua proză politică a
triumfat, cu succes mai ales la generaţiile încă
neîmbătrînite în rele. A fost - vedem azi - un triumf efemer,
de care s-a şi uitat. Important e că în prima jumătate a
anilor 90, Severin şi mulţi alţii au acreditat preţiozitatea
limbajului, pe alocuri scrîşnitoare, cu noi cuvinte de tipul:
afluire, disipare, a antama, achiesare etc., etc. A împăna
un text scris sau vorbit cu asemenea sclifoseli lexicale
care îl lasă cu gura căscată pe omul simplu devenea un
drept intelectual cîştigat de revoluţie, folosit ostentativ
şi cu emfază.
Ce vrea să spună, de pildă, titlul: «lacrimile
dimineţii»? Dimineaţa, ca în Dimineaţa poeţilor de E.
Simion, ca în Dimineaţa magicienilor de L.Pauwels şi J.
Bergier etc. semnifică «început» (de etapă), «moment
auroral» ş.a.m.d. Dincoace, acelaşi cuvînt sugerează mai
degrabă, pare-se, «momentul trezirii», timpul cosmic
(obiectiv) fiind coborît la condiţionarea «lacrimilor».
Aceleaşi lacrimi pot fi însă şi consecinţă şi, oricum, sunt
consecutive deşteptării. Din «somnul cel de moarte»? Sau
de după o aţipire oarecare, după o suspendare a veghei, a
vigilenţei? Se poate spune însă şi altfel: după o lungă
noapte de insomie, dimineaţa instalează o altă stare. Dar
ce caută aici «lacrimile»? Ca expresie a tristeţii, decepţiei,
suferinţei, aceste lacrimi nominative sunt însă, fără dubiu,
ceva neviril, efect pe care nu cred că autorul şi l-a dorit.
Oricum am răsuci cele două cuvinte din titlu, ele nu duc
nicăieri; sunt o etichetă lipită pe marfă la nimereală, dacă
nu din plăcerea pură, gratuită a jocului cu nonsemnificaţia.
Două pagini mai departe, prefaţatorul Octavian
Ştireanu, fost echinoxist, dacă nu mă înşel, şi consilierul
prezidenţial de azi, vine cu alt titlu năzdrăvan: Despărţirea
de Pigaffeta. Cum se ştie, în echipa lui Magellan, Pigafetta
a ţinut jurnalul de bord al celebrei expediţii de înconjurare
a pămîntului. «Cronica lucidă pe care A.S. o face propriei
incursiuni interioare - zice prefaţatorul - printr-o experienţă
politică şi statală de cel mai înalt nivel, semnifică o
despărţire de Pigafetta.» Trec iute peste enormitatea
comparaţiei, căci o lovitură de stat într-un amărît stat
balcanic vine totuşi, la scara istoriei, ca un fapt de serie
58 cãrþile miniºtrilor noºtri
mare. Trec şi peste «experienţă statală» care e rău spus. O
activitate birocratică, funcţionărescă, plus convulsiile a
tot felul de intrigi de culise sunt orice dar nu «incursiune
interioară». Vine însă şi întrebarea obligatorie: cine e acest
Pigafetta, naiba să-l ia, dacă se desparte Severin de el? Şi
de ce se desparte? Dacă nu cumva mi-a scăpat ceva
esenţial, mesajul cărţii fiind tocmai unul de solidarizare, şi
a membrilor echipei Roman între ei, şi a tuturor împreună
cu faptele (realizările) guvernului, cuvîntul «despărţire» e
complet aiurea în această propoziţie, de unde s-a tras titlul
prefeţei, şi el o jucăreauă care sună din coadă, fără nici o
noimă.
În pofida sau dincolo de aceste observaţii
preliminare, care pot deruta, trăsătura cea mai izbitoare a
cărţii e coerenţa polemică: proiectul ingineresc tocmai asta
viza. A fost concepută după ce Guvernul Roman e obligat
să demisioneze (septembrie 1991) şi vrea să facă lumină,
să stabilească adevărul într-o poveste cu deznodămînt
abrupt şi violent. În instanţă, ceea ce vrea să zică în faţa
istoriei, invocată adesea, autorul combate şi respinge
acuzaţiile aduse acestei guvernări care promitea reforma
şi bunăstarea, dar - cum se repetă şi azi - «n-a fost lăsată
să lucreze»; sunt reconstituite situaţiile în litigiu tocmai
pentru a proba cine sunt adevăraţii vinovaţi. Altfel zis,
Severin îşi asumă rolul de avocat pledant şi nu se descurcă
rău. Numai că, în «cauză», el e şi parte, ceea ce face ca
discursul său să se structureze ca o pledoarie pro domo
cu toate inconvenientele de credibilitate care apar
fatalmente într-o asemenea situaţie. Cine sunt, aşadar,
vinovaţii de clamorosul eşec al echipei Roman? Nu voi
risca aici păreri personale, care nici nu interesează.
Judecăţile lui Severin din primii ani 90 au însă importanţă
tocmai pentru că descriu anume stereotipuri de gîndire
ale politicii noastre. El spune: toţi sunt vinovaţi. Adică: în
primul rînd, preşedintele de atunci (Ion Iliescu) şi cei
apropiaţi lui; presa şi ziariştii, care se lasă manipulaţi;
opoziţia, adeptă a permanentelor obstrucţii, în parlament,
mai ales, şi inaptă pentru ceva, orice, care să fie constructiv
etc. Reiese, prin contrast, calitatea cu totul ieşită din
comun a «echipei Roman» şi asta din primele 50 de pagini.
Deznodămîntul e simetric: căderea guvernului (Iliescu
spunea «demisia») e un cataclism (aproape) cosmic. Mai
apare aici o eroare de autosituare, păcat aproape cronic la
noi. Nu-mi dau seama de ce A. Severin, care e altfel decît
colegii săi de evidentă proastă condiţie, nu numai
intelectuală, simte nevoia să exagereze într-o emfază
păguboasă. Victima tragică, erou sau nu, pretinde condiţii
limită; de obicei, un înfrînt, ca la fotbal, aşteaptă ocazia
să-şi ia revanşa, se pregăteşte pentru asta, fie şi strîngînd
din dinţi. Aceste condiţii banale ţin totuşi de demnitatea
competitorului, de seriozitate, de profesionalism. Autorul
crede însă altfel. Strategia sa textuală deplasează toate
accentele. Efectul e de infatuare insuportabilă. El
recuperează aventura măreţiei şi decăderii Guvernului
Roman în termeni absoluţi, de Orestie postmodernă. De
acord că, dacă, pentru mine, cititor, darea sa de seamă
narează un banal accident de parcurs - pică un guvern,
vine altul - celui impicat, epica eşecului, simţită pe piele
proprie, o să-i apară în culori mai tari. A expune în public
aceste convulsii, a le mai şi hiperboliza ţine de melodramă
ieftină; a le da amploare de cataclism e, simplu spus,
neinteligenţă. În treacăt fie zis, la lectura de azi, efectul e
ridicat la putere, întrucît ştim şi ce a fost după ultima filă a
cărţii. Lipsa de măsură în autoevaluare şi tot patosul
cheltuit au devenit între timp lamentabile.
Cîteva precizări sunt necesare aici. Ce-l mînă în luptă
pe un om politic e un proiect: crede în el şi aderă, se
angajează să pună umărul, să se înhame la o treabă care
nu e pentru oricine; uneori, în cazuri speciale, ca în
povestea tragică a lui Anton Golopenţia, din istoria
noastră recentă, îl elaborează el însuşi (proiectul). Deşi
se spune că politica bună e cea nepierzătoare, nu cred
că, obligatoriu, eşecul devine tragic. Dintr-un motiv sau
altul, în pofida bunei credinţe, a abnegaţiei, a sacrificiilor
care s-au investit în el, un demers politic eşuează. Într-o
asemenea situaţie, dacă tot consideri că aventura ta
pierzătoare trebuie făcută publică, trebuie să-ţi asumi
bărbăteşte curajul adevărului. Pînă la urmă, miza cea mare
a unor asemenea cărţi e de a convinge în deplină
onestitate, chiar şi cu recunoaşterea erorilor săvîrşite.
Pierzătorul Mircea Vulcănescu, de pildă, cu Ultimul
cuvînt, carte extraordinară, tipărită la Humanitas în 1992,
reuşeşte chiar asta: convinge - e de sperat - chiar şi pe
cei de rea credinţă că pe durata mandatului său de putere
a făcut pentru ţară maximum din ce i-a stat în putinţă. În
«cuvîntul» său, redactat dintr-o postură incomparabil
mai confortabilă, pe mult mai multe pagini, tot cu cifre,
Severin vrea, esenţialmente, acelaşi lucru. Procedurile
sunt însă diverse. Iată, spre exemplu, problema
adevărului. Din numeroase considerente de oportunitate,
atenţionează pe cititor Severin, unele adevăruri trebuie
să rămînă secrete «de stat». Înţeleaptă ar fi fost - putem
zice noi - opţiunea pentru tăcere, dacă lucrurile stau
astfel. N-a fost să fie, astfel că datele problemei expuse
sunt ici, colo, nu se ştie precis unde, un pic trucate, sau
poate omise, dacă nu cumva totul e o ficţiune. Curajul
adevărului, aşadar... Autorul îşi ia elan, îşi face curaj ca
să pună degetul pe rană şi să afirme ceea ce, de atunci, a
devenit un loc comun: vinovaţi de aducerea minerilor şi
de forţarea guvernului să demisioneze sunt «bătrînii»
rinoceros, în frunte cu Bârlădeanu şi Iliescu, speriaţi că
le scapă din mînă frîiele. Dar dacă această formulare ar fi
sunat chiar astfel, Severin s-ar fi plasat de aceeaşi parte
a baricadei cu anticomuniştii din stradă şi şi-ar fi asumat
fatalmente discursul lor radical, «demascările» lor, ceea
ce era - ca gest public - imposibil dintr-un milion de
motive pentru un membru în două guverne, chiar după
ce a fost debarcat.
Oricum, măcar unele lucruri se puteau spune simplu,
clar şi direct. Prudent, autorul foloseşte însă aluzia,
ambiguizarea, ocolul - nu atinge nicăieri zonele într-adevăr
fierbinţi, explozive ale problemei, subterfugiu retoric
devenit azi desuet şi apt să producă zîmbete compasive.
Toată această carte, ca şi multe altele de acelaşi tip, e un
fel de demonstraţie in vitro de «înjumătăţire» a curajului
din pornire, apoi de diluare a lui pînă la dispariţia completă.
Nu-mi dau seama de ce A. Severin s-a expus masochist,
fără să-l oblige nimeni cu pistolul, să zicem, într-o lumină
care nu-l avantajează deloc.
Autorul nu uită apoi că guvernul din care a făcut
parte are totuşi, şi el, păcatele sale; nu uită, ba chiar
atenţionează asupra acestui fapt, consemnat în subtitlul
cărţii: modalitate subtilă de a forţa recunoaşterea unei
calităţi (aici obiectivitatea) care altminteri poate rămîne
neobservată. Păcatele sau «slăbiciunile» astfel
recunoscute sunt în număr de două: 1. nedibăcia
 cãrþile miniºtrilor noºtri
promovării imaginii proprii (hibă recunoscută şi de alţii
ulterior, cu un suspin de uşurare, pentru că nu e
ucigătoare, în tot cazul nu în aceeaşi măsură cu
incompetenţa sau furtul şi frauda; dovadă că din 2000
partidul de guvernămînt a înfiinţat un minister special care
să-i fabrice «imaginea» şi s-o promoveze...!); 2. A.S.
numeşte «mentalitate de premiant» un defect care de fapt
era infatuarea insuportabilă, fudulia băţoasă de parveniţi,
afişată şi de Roman şi de cei din jurul său, şi de care azi s-
a uitat. Diagnosticul e just, corespunde realităţii.
Formularea lui însă e proastă - inutil să reamintim celor
care nu mai ştiu că autorul ei e «domnul profesor» Brucan,
marele gînditor politic al României postdecembriste fără
diplomă de bacalaureat. Conştiinţa de «premiant», a celui
care adică excelază într-un domeniu, la clasă, universitate,
olimpiadă etc. devine însă ceva infamant doar într-o
fantezie detracată. Deloc subtilă, manipularea de sens şi
de semn e nu se poate mai grosolană. Găsim aici, în banala
sintagmă, tot ce vrei, sub formă de esenţă concentrată:
mentalitate de repetent, resentimente cît încape şi
complexe antice de frustrare, necunoaşterea limbii române,
dar şi distilat de prostie eternă şi fără leac care, pentru că
poartă marca «Brucan», văd că nu mai miră şi deranjează
pe nimeni...
Pentru că, aşa cum ziceam, multe s-au schimbat de
la apariţia cărţii, consider că o întrebare mai e de pus: cine
e, în definitiv, Adrian Severin?
O fotografie publicată în presă în a doua jumătate a
deceniului trecut, cînd acesta devenise subiectul unei
distrugătoare campanii de presă, îl prezenta ca elev-pionier,
în costum naţional (evident recuzită) înmînînd un buchet
de flori cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu. Despre
procedurile din atari ceremonii pregătite discret dar
milimetric se ştie cam totul. Copilul (cu flori) trebuia să fie
perfect sănătos, îl pureca o comisie de doctori. Trebuia să
fie bun la carte. Familia sa trebuia, şi ea, să fie ceea ce se
numea «de încredere». (Deşi premiant, elev strălucit, Luca
Piţu - de pildă - nici în vis n-ar fi ajuns vreodată faţă în faţă
şi la un metru distanţă de Ceauşescu.) În fine, faptul se
consuma; numele copilului rămînea undeva într-o listă
(«evidenţă»). (Interesant, peste toate astea, e că cineva a
pus la păstrare poza cu pricina şi n-a folosit-o două
decenii...!)
Adrian Severin apare brusc în prim-plan în ianuarie-
februarie 90. Orice carieră, nu numai politică, se desenează
ca un parcurs suitor de etape, mai mult sau mai puţin
vizibile, controlabile. Au nevoie de asta mai ales cei care
ocupă poziţiile din vîrful piramidei puterii. Despre Severin
nu se ştia exact ce hram poartă. El vine, pentru opinia
publică, din neant - e un produs, ca în basmele cu
alchimişti, al neantului, un android al Revoluţiei căruia i
se dă România pe mînă să facă ce crede de cuviinţă cu ea.
Ceea ce, s-o recunoaştem, e straniu! Dar, oricum, a sunat
gongul, cortina s-a dat la o parte şi “personajul” Adrian
Severin se află în faţa noastră. Îl urmărim curioşi se vedem
ce se întîmplă mai departe. Pentru un bărbat sub 40 de ani,
în plină putere şi sănătos, cu voinţa de a se afirma şi
impune, asemenea situaţii sunt maximumul din ce poţi
spera într-o viaţă de om, chiar şi în situaţii de cataclism,
revoluţii, război. Impresia mea iniţială mi-am verificat-o cu
mulţi: acest tip mereu în răspăr, dar şcolit, citit, excelent
orator, plăcea! Te puteai aştepta să prefigureze un personaj
camilpetrescian care vede jocul ielelor.
59
Tot el, la un moment dat, - nu ştiu cîţi mai ţin minte
- e şi cel care a desenat “reforma economică” cu carioca
pe coli albe mari puse pe planşetă special în faţa camerelor
de luat vederi de la TVR. Intenţia trebuie să fi fost foarte
bună, scopul ei era educativ. Schemele desenate conţineau
mai multe cercuri şi patrate legate între ele cu săgeţi. Cred
că e singurul nostru ministru care a simţit vreodată nevoia
să ţină o lecţie naţiei întregi despre domeniul său de
competenţă.
În fine, Adrian Severin e unicul om politic român
care a plîns într-o emisiune tv de la Antena 1, transmisă în
direct şi la o oră de vîrf. Pentru toţi privitorii, oricît de
blazaţi, spectacolul - căci un spectacol era! - trebuia să fie
şocant. Chiar dacă ambiguu, momentul de cedare psihică
la agresiune spune ceva despre om, ceva care nu se vede
în situaţii normale. Aş zice că doar atunci Adrian Severin
şi-a exprimat sinele, fără trucaje şi cu sinceritate. Dar
sinceritate adevărată? Şi care e linia trasă cu rigla care
separă iluzia (ficţiunea) de această “realitate” mereu
invocată de-a surda şi tot mai neconvingătoare?
Despre faimosul ghiul al lui Radu Vasile - ca să dau
un exemplu dintre o mie -, despre unghia sa de la degetul
mic, manichiurată savant, nu s-a aflat întîmplător, cum
se crede. Nu exista nimic senzaţional în acest detaliu de
recuzită care să merite focalizarea pe el. Ghiul masiv, tot
pe degetul mic, cu o piatră enormă, poartă şi Ghiorghi
Prisăcaru, căruia i-a făcut mai demult un portret colosal
Mircea Iorgulescu. Fiul violonistului Voicu, lider politic
de vază, afişează şi el cu nonşalanţă un ghiul impozant.
Important e că într-o secvenţă a unui story scris doar
pentru Radu Vasile trebuia să figureze un cadru «cu
ghiul», prim-plan cu mîna stîngă, eventual cu indicaţia
de a fi reluat întrucît ochiul distrat al telespectatorului ar
fi putut să nu remarce de prima dată ceea ce trebuia
neapărat să vadă. Cameramanul a executat ce i s-a cerut
din regie, fără să ştie de ce o face. În conştiinţa sa n-a
existat nici o clipă revelaţia că tocmai inventează o
«realitate». Mai mult ca sigur nici regizorul nu va şti
niciodată semnificaţia contextuală a secvenţei de
«legendă», cum ar spune Ristea Priboi, la care a contribuit
executînd indicaţia din scenariu. Nici subiectul Radu
Vasile nu va putea zice că ţine în mînă capătul firului,
deşi acel ghiul trebuie să-i fi provocat destule coşmaruri.
Pe scurt, discursul, text-imagine, are puterea formidabilă
de a crea realităţi (secunde, virtuale, fictive, trucate, false
de-a fir a păr etc.); ficţiunile sunt ulterior inserate per-
fect, ca într-un joc de puzzle, între realităţile congruente.
Negaţia, care vine apoi, uneori cu disperare, se dovedeşte
zadarnică, aşa cum arată şi istoria secolului trecut; iluzia
(ficţiunea) bine blindată e mai puternică decît logica,
bunul simţ, chiar decît proba materială contrarie şi care
e, în fond, adevărul-adevărat, dacă pot spune astfel. Am
recapitulat toate astea, la sugestia unui simplu cuvînt,
«lacrimi», de pe coperta cărţii din 1995 a lui Adrian
Severin, şi care s-au dovedit brusc, într-o bună zi,
premonitorii. Deşi, la fel de bine, s-ar putea să fie
întîmplarea şi jocurile ei. Sau, de ce nu, o ficţiune.
60 cãrþile miniºtrilor noºtri
Al. Cistelecan
Un eseist middle class
Ironiile – şi cu atît mai mult răutăţile – făcute pe
seama dimensiunii celor patru tomuri ale lui Emil
Constantinescu sînt, dacă nu neapărat nemeritate, baremi
excesive. Pentru că din toate cele patru, numai unul – cel
dintîi - cuprinde propriu-zis partea memorialistică; celelalte
trei cărămizi din Timpul dărîmării, timpul zidirii (Editura
Universalia, 2002) sînt făcute din alocuţiuni, studii, di-
verse intervenţii, conspecte, note etc. Sînt, de fapt,
documentele restituite ale unei cariere politice, oricum am
lua-o, cu drag sau cu oroare, fulminante. Nu-i vorbă că şi
ele sînt interesante, poate chiar utile analiştilor,
politologilor şi psihologilor puterii; cu atît mai mult
sociologilor şi istoricilor; dar nici nu se pot compara cu
primul volum (şi care, tocmai de aceea, ar fi fost poate mai
bine să fie tras aparte, spre a nu băga lumea în sperieţi
degeaba). Dacă socotim că intră aici nu numai cam tot
ceea ce Constantinescu a rostit-scris ca preşedinte vreme
de patru ani, dar şi multe intervenţii publice de dinainte
(şi cîteva din urma mandatului), nu e mult. S-ar prea putea
ca, la caz de comparaţie, Constantinescu să rezulte un
preşedinte laconic.
Partea palpitantă o reprezintă, însă, memorialistica
propriu-zisă; atît în sine şi prin sine, cît şi pentru că poate
fi pusă în confruntare cu alte mărturii, nici ele mai puţin
îndreptăţite să aspire la credibilitate. Oricît de parţială ar fi
această credibilitate, şi a unuia şi a celorlalţi. Există cel
puţin două alte jurnale-memorii care pot servi de oglindă
(de control) celui al lui Emil Constantinescu. În primul
rînd, cel al lui Radu Vasile; dar şi Purtătorul de cuvînt al
lui Răsvan Popescu. Dintre toate trei, literar vorbind, cel
din urmă nu suferă comparaţii cu celelalte. Dar asta nu e
ceva nelalocul lui. Răsvan Popescu e scriitor şi jurnalul
lui e scris cu mînă de scriitor: notaţii pregnante, iuţi,
sintetice, scene refăcute din fragmente, psihologii
sugerate prin amănunt şi prin gesturi, o faună prinsă din
zbor – şi o compoziţie dramatică şi rotundă în acelaşi timp
a peripeţiilor. Răsvan Popescu ţine ascuns sub hainele
oficialului un spion, care e scriitorul din el. Trece prin
toate parcă anume pentru a le putea consemna. Finalitatea
politică a propriilor gesturi e mereu declasată – poate doar
retoric – de finalitatea lor literară. Răsvan Popescu urcă în
ierarhie cu gîndul de a vedea cît mai mult din culise. Nu
sînt scrise deloc rău nici memoriile lui Radu Vasile. Cursa
lui pe contrasens e, dincolo de irepresibile emfaze, una în
viteză, fără îndoială premeditată, în calitatea ei de
compoziţie literară, ca act tragic: eroul urcă pe merit şi
cade, brusc, pe nedrept. Reconstrucţia evenimentelor e,
însă, un film în alertă; cugetările sînt cum sînt, analizele
pot fi de demnitatea oricărui alt analist, observaţiile
comportamentale au destulă maliţie şi destul umor. Greu
de primit e sentimentul predestinării care umflă rîndurile
pînă la caricatură. Dar cum să scoţi sentimentul
predestinării din sufletul unui politician? Probabil că orice
politician se crede, cîtuşi de cît, Mesia. Cu sfială sau fără
jenă, discret sau pe faţă, grotesc sau mai elegant acest
sentiment figurează fatal în dotarea psihologică a unui
om politic. Altminteri cum i-ar putea trece cuiva prin cap
că poate conduce destinele unei ţări? Socrate pretindea
că un om în toate minţile – ori cîtă vreme nu şi le-a pierdut
cumva - nu poate scrise poezie; cu siguranţă că nici un
om cu bun simţ – sau cîtă vreme nu şi l-a pierdut cumva –
nu poate pretinde să conducă un popor. Dar exaltarea de
sine se produce ea oarecum şi aşa avem noroc să nu
rămînem fără lideri. Încît îi priveşte pe cei trei autori de
jurnale-memorii, în grade diferite, desigur, fiecare nutreşte
oarece convingere în propria predestinare. Poate mai puţin
Răsvan Popescu – dacă n-o fi fost din pricină că, de fapt,
el nu era decît în preajma puterii, nu şi la cîrma ei. Dar
conştiinţa fermă a lui Răsvan Popescu e că, în mai toate
împrejurările, el e cel care drege oalele sparte de
amatorismul celorlalţi. Toţi ceilalţi se ţin de gafe sau moţăie
în siestă politică, iar Răsvan trebuie să le repare imaginea.
Măcar Radu Vasile o ia de-a dreptul spre propria-i
providenţialitate, din care nu face deloc un secret. Iar faţă
cu un om providenţial care, în pofida acestei misiuni de
sus, totuşi cade, nu pot exista decît ingraţi şi invidioşi.
Devine de la sine că un astfel de destin e pe jumătate
tragic iar pe jumătate cristic (dar asta numai întrucît
jumătatea cristică nu poate fi, prin condiţie şi definiţie, nu
prin lipsa pătimirilor, tragică). Emil Constantinescu nu-şi
joacă providenţialitatea atît de imprudent. Dar nici din
însemnările sale gustul acesteia nu lipseşte, deşi el e
contrastat cu reprize de modestie. “Am avut parte – zice
el pe la p. 105 – de mai multă prietenie şi dragoste decît
meritam”. Dar cînd modestia – sau, altădată, cînd e mai
colorată, umilinţa – e grefată pe sentimentul propriei
providenţialităţi, e greu să nu dea îndată în reversul ei –
megalomania. Nu numai că, în acelaşi loc, Emil
Constantinescu a alergat toată viaţa “în urma speranţelor
pe care părinţii, profesorii, colegii, prietenii şi tot mai mulţi
cunoscuţi şi necunoscuţi” şi le puneau, cu rîndul şi de-a
valma, în el, strîngînd “mai multe datorii decît dorinţe”, ca
orice om în jurul căruia se creează un cîmp de aşteptări
mesianice, dar tocmai cînd ajunge să poată împlini aceste
presiuni îşi dă seama că nu i s-a repartizat bine poporul şi
se întreabă, dramatic şi retoric deodată, la p. 55, “ce poate
face un om de stat cu un popor de speranţe care a pus
uneltele acţiunii în cui?”. Păi fără îndoială că rămîne cam
descumpănit în prima clipă, dar în a doua ar putea cere un
popor mai apt pentru misiunea încredinţată. Să zicem, dacă
altă soluţie nu se vede. Doamne, cît mai încurcă şi
popoarele astea destinele ursiţilor!
Cum ziceam mai sus, nu numai conştiinţa
providenţialităţii – ori baremi excepţionalităţii – îi uneşte
pe cei trei memorialişti, ci şi calităţile literare. Şi acestea,
fireşte, în grade diferite. Radu Vasile măcar, dacă nu era, a
devenit scriitor cîtă vreme a fost prim-ministru. Cum-
necum, e în regulă cu această calitate. Amintirile lui au
vivacitate, aparte cugetările – altă pacoste pe capul
politicienilor, nu mai mică decît popoarele. Dar nici Emil
Constantinescu nu se lasă, literar, mai prejos. E drept că
“materialul” era de la sine generos, dar el e bine pus în
pagină, cu trăsături energice, cu fraze drepte, fără căderi
şi ezitări. N-ar trebui să fie o surpriză, din partea unui
 cãrþile miniºtrilor noºtri
intelectual de prestigiu fie şi într-un domeniu mai
“ştiinţific” şi, deci, mai discret în calităţi stilistice. Dar ce
vreau să subliniez e că e o surpriză plăcută şi că Emil
Constantinescu scrie o proză rezonabilă în acurateţea ei.
Ba chiar o scrie în mai multe registre stilistice, de la
detaşarea rememorării la precipitarea unui scenariu de film
şi de la imprecaţie la lucruri mai fine, trase spre metaforă.
Atitudinile lui nu greşesc registrul. Diatriba e bine ţintită,
cu tirul concentrat (iar execuţia lui Octavian Paler, de pildă,
e, fără îndoială, dincolo sau dincoace de dreptate, un model
de precizie atitudinală) iar starea interioară nu-şi greşeşte
niciodată cadenţele, fie că e vorba de mînie, fie că e vorba
de reculegere. Dacă redactorul cărţii ar fi fost ceva mai
atent l-ar fi scăpat şi de unele stîngăcii care pătează – deşi
nu foarte des – rectitudinea unui scris energic. N-am fi
citit, astfel, la p. 78, că uzurparea “meritelor celorlalţi
ascunde în străfunduri, şi adeseori chiar la suprafaţă”
ceva invidie; ar fi fost evitate unele cacofonii (“Politica,
ca …”, p. 80, “tragică, care”, p. 92 ş.a.) sau neatenţii (de
genul “se pare că se pare”, de pildă, p. 339). Sînt lucruri de
care e cu atît mai păcat cu cît Emil Constantinescu nu e
scutit de oarece ispită literară şi nu se fereşte de retorică.
Din contră, îi place să literaturizeze, să declame în simetrii
sau să alunece în simboluri. Iar asta se vede de cum
deschizi cartea. Emil Constantinescu se duce, în prima
secvenţă a montajului, spre “Oraşul îngerilor”. E un
pelerinaj de bun augur, ba chiar mişcător pentru un incipit.
Şi nu se duce cu mîna goală, ci cu ea plină de simboluri
(pe care să le închine preşedintelui Reagan): “un steag
tricolor pe care-l primisem, cu un an în urmă, de la o tînără
infirmă din Timişoara, care în 17 decembrie 1989 ţinuse
strîns la piept drapelul naţional”. Nu e mult, dar e ceva
concret. Însă pe lîngă simbolurile palpabile din geamantan,
Emil Constantinescu mai duce şi altele – dar acestea,
fireşte, numai în suflet: “Mai duceam cu mine în Oraşul
Îngerilor imaginea copiilor strînşi pe treptele Catedralei
… şi răpăitul puştilor automate…”. Această modalitate
de a impresiona e a omului (presupun) şi a stilului
deopotrivă, şi acesta din urmă pornit să supraliciteze
emoţional pînă la melodramatic. Tot de la retori a deprins
Emil Constantinescu simetriile antagonice, declamate spec-
tacular şi dramatic şi care apar şi ele pe loc. Şi cum să nu
apară cînd şi a doua secvenţă e mînată tot într-un pelerinaj
simbolic – numai că, de această dată, la zidul Berlinului,
unde “de o parte” erau “tineri ce desenau cu pastă colorată
pe zid, dansau şi cîntau”, pe cînd “de cealaltă parte” erau
“gardieni, patrule înarmate şi un cîmp pustiu” (p. 14).
Montarea acestor secvenţe (sînt, de fapt, trei secvenţe în
capitolul inaugural; dar nu mai insistăm de ce-s trei şi de
ce a treia îşi are locaţia la Cotroceni; din păcate, e prea
transparent tot modul ăsta de montare, e – cum să zic -
excesiv de semnificativ) arată un concept simbolic şi literar
despre realitate sau despre organizarea ei literară. Ca şi,
nu mai puţin, o preferinţă pentru contraste, pentru
opoziţiile dramatice, pentru irezolvabil. Un sens, aşadar,
patetic al realului. Iar cine vede realul ca pathos e sau
autor tragic sau ceva contrar. Oricum, teatralul e ceea ce-
l impresionează pe Emil Constantinescu, gesturile
solemne, hieratice. Acolo simte el că realitatea trece
întocmai într-o stare simbolică. Aşa cum i s-a întîmplat la
61
Salonic, într-un conclav ecumenic de congresmeni
americani: “Ne-am prins de mînă, ortodocşi, baptişti,
catolici, şi ne-am rugat pentru pace, libertate şi democraţie.
Soarele tocmai apunea în mare şi poate de aceea, pentru o
clipă, feţele noastre păreau luminate”. Da, asta trebuie să
fi fost. (Deşi nu-i, totuşi, sigur: dacă cumva Sfîntul Duh
tocmai bătea acolo, în salonaş?! Atunci cu siguranţă că
de altă lumină e vorba. Ah, literatura, cîte minuni nu face
ea!).
Mai slab (decît ceilalţi memorialişti) e Emil
Constantinescu la portretistică. Şi atunci cînd o face cu
migală, şi atunci cînd o face doar en passant. În aceste
din urmă cazuri, destul de frecvente, prin forţa lucrurilor,
expresivitatea, mai cu seamă cînd se spun lucruri de bine,
capătă un profund ton de lemn, inclement superficial:
“excepţionalul poet” cutare, “cunoscutul cardiolog”
cutare, “excepţionalul volum” cutare, “excepţionala
traducere” cutare, cutare “personalitate cu totul deosebită
prin valoare”, “finul analist” cutare etc. etc. Dacă Emil
Constantinescu le-ar fi spus pur şi simplu pe nume ar fi
fost mai “excepţionali” decît aşa, decoraţi cu superlative
de lemn.
În fine, tot redactorul sau sfătuitorul cărţii i-ar fi
putut atrage atenţia asupra unor repetiţii/reluări fără rost
(căci sînt şi din cele cu oarece rost. Poate nu atît de mare
pe cît va fi scontat autorul, dar trebuind la impresia de
autentic). Emil Constantinescu nu scrie un jurnal sau un
memorial după legea cronologiei, aşa încît să meargă de la
cap la coadă. El face, din contră, o compoziţie savantă de
cioburi dislocate. Firul cursiv e rupt, secvenţele împrăştiate
iar la urmă autorul le strînge ca pe nişte bucăţi de puzzle,
potrivindu-le după linii tematice. Cartea nu e un jurnal,
dar nici un memorial (dar are, fireşte, capitole şi de un fel
şi de altul). Ea e, după cum zice chiar autorul, “mai degrabă
un mozaic de amintiri şi reflecţii” (p. 389). Emil
Constantinescu trebuie să fi auzit de Şotronul lui Cortazar
şi trebuie să-i fi plăcut ce-a auzit despre compoziţia şi
structura acestei cărţi. Cam acelaşi lucru se poate face şi
cu memorialul lui. Poţi să-l citeşti în ordinea dată de autor
sau poţi să-i refaci cronologia. Savantlîcurile de structură
comportă însă riscuri. Căci multe pasaje se repetă. Să zicem
că unele sînt montate în două feluri: odată ca însemnări
de jurnal şi apoi, mai încolo, procesate ca elemente de
memorial. Dar altele sînt cu totul identice şi se vede că
cineva nu şi-a făcut treaba: pagina 166 nu e decît pagina
160 reluată. La o asemenea distanţă, lucrurile s-ar fi cuvenit
sesizate. Mai treacă meargă cu însemnarea despre vizita
Papei, care apare mai întîi la p. 208 şi mai apare o dată la
pp. 537-538. Numai că în astfel de cazuri e şi mai rău, căci
nu mai e vorba de simple inabilităţi redacţionale, ci de
răscroieli auctoriale. Mie mi-e totuna dacă Emil
Constantinescu a invitat, cu acest prilej, la p. 208,
“reprezentanţi ai societăţii civile din sud-estul Europei”,
sau, dimpotrivă, la p. 537, “lideri politici din Serbia, Croaţia”
etc. E important că s-au simţit bine, oricine vor fi fost, iar
Emil Constantinescu a regăsit, cu această ocazie,
“sentimentul rar al meselor de duminică ce reunesc fa-
milia risipită” (p. 538). (E atîta discreţie în memorialul lui
Emil Constantinescu în jurul acestei vizite încît acesta
pare singurul cîştig. Prin comparaţie, în Cursa… lui Radu
62 cãrþile miniºtrilor noºtri
Vasile, evenimentul e mult mai reliefat; poate şi meritele
lui Radu Vasile în realizarea lui sînt mai mari, fiind poate
chiar cele spuse de el, dar, oricum, premierul pare mult mai
conştient de semnificaţia şi greutatea raporturilor
diplomatice dintre Vatican şi România; preşedintele e mai
marcat de invitaţiile primite de el personal pe la universităţi
decît de acest moment ce părea să spiritualizeze întreaga
ţară; sau poate că ţine totul în el?! Chiar şi Răsvan
Popescu, decis să ţină un stil mai cinic, e mai emoţionat.
Concurenţa ar fi trebuit, oricum, să-l stîrnească şi pe Emil
Constantinescu. Mai e un capitol palpitant în care Emil
Constantinescu pierde în faţa amîndurora: cel al
mineriadelor. Fireşte, Răsvan Popescu nu scapă ocazia
de a face un scenariu eclatant, pe două fronturi. Dar şi
“varianta” lui Radu Vasile e mult mai frenetică, mai reală şi
mai plină de viaţă. E drept că a fost momentul său de
apoteoză şi că l-a valorificat, în memorial, la maximum.
Dar, prin comparaţie, preşedintele pare se juca, în această
vreme, cu păpuşi, punînd la cale scene incredibile de film.
E drept că şi reconstituirea lui, pe zile şi ore, are un ritm
vertiginos. Şi ea poate folosi drept scenariu. Dar în vreme
ce preşedintele pregătea “trăgători de elită /…/ pentru a
perfora cauciucurile maşinilor cu care se deplasau minerii”
- făcînd, probabil, o eroică, dar de înţeles, confuzie între
trupele noastre şi oarece eroi de filme – şi mobiliza armata,
Radu Vasile e, şi la propriu, şi la figurat, mai cu picioarele
pe pămînt. Permanenta nonşalanţă de care-l acuză
preşedintele i-a folosit măcar uneori.)
Dar nu literatură şi-a propus, desigur, să ne ofere
Emil Constantinescu. Ci o spovedanie de combatant,
spovedania “unui luptător care a pierdut şi a cîştigat
bătălii” şi care “nu va înceta niciodată să lupte” (p. 659).
El zice a fi ales “o soluţie radicală”, “ori tot, ori deloc” (p.
81) – şi se-nţelege că “tot” – în a spune adevărul. Sînt în
acest volum capitole pentru care Emil Constantinescu nu
va fi iertat niciodată, nici de presă, nici de soacietatea
civilă, nici de politicieni. Dacă memorialul a fost un prilej
de a-şi face rost de duşmani temeinici, Emil Constantinescu
a dat lovitura. E partea explozivă a cărţii, partea ei de
provocare, partea ei de diatribă. Partea ei de neiertat. Poate
acum excesivă, devreme ce Emil Constantinescu a revenit
la sentimente mai bune faţă de politică. Partea “literară” e
ultima care poate interesa. Tocmai de aceea am stăruit
anume asupra ei.
Fireşte, Emil Constantinescu nu putea scăpa nici
el prilejul de a alterna confesiunea cu analizele şi cu
reflecţiile personale. Sînt trase aici destule fişe de lectură,
sînt citate nume cu rezonanţă în mai multe sfere. Analizele
personale, ca şi interpretările, pot trece drept bune
colaborări la reviste. Un ziarist de cabinet zace şi în Emil
Constantinescu. Aforismele lui, ca şi cugetările mai lăţite,
sînt ale unui eseist de clasă mijlocie. De regulă sună
apodictic şi cam aşa: “Într-un fel e să priveşti înainte, şi
altfel să priveşti înapoi”. Rezon!
Alexandru VLAD
Fapte şi cuvinte
Răzvan Popescu – Purtătorul de cuvânt, ed.II.
(Ed. Universalia, Bucureşti, 2002)
Jurnalul este pentru Răsvan Popescu o formă la
îndemână pentru a cuprinde etajele „existenţei sale”, ca
să ne exprimăm astfel. Jurnalul acesta pare de la bun
început sortit tipăririi, şi chiar uneia imediate. Există fraze
adresate cititorului (unde e vechea formulare consacrată,
„dragă jurnalule”?), se discută chiar cu editorul Liiceanu,
demers notat în text. Mai sunt şi paginile de scenariu la
„Nono” şi nu numai, toate preconizate pentru a face un
cockteil, un jurnal asortat.
Ştiind că mediile pe care le parcurge ( televiziunea –
o instituţie pe care toată lumea stă cu ochii, mediul politic
şi mai ales culisele politice) prezintă interes, autorul se
hotărăşte să ţină un jurnal în care să înregistreze
evenimente politice şi personale precum şi trăiri proprii.
N-or să strice aceste note la momentul potrivit.
Răsvan Popescu este de fapt un răsfăţat al zilelor
noastre: încercând reportaje încă de pe când era în mină,
ajunge reporter la Expres, apoi ziarist pentru BBC, îşi
publică volumele, transformă unele piese în scenarii care-
i atrag atenţia lui Pintilie, se fac şi filme după ele, autorul
se mută la Bucureşti, are o carieră ascendentă ca realizator
de televiziune, purtător de cuvânt al guvernului, apoi al
preşedintelui, apoi membru al CNA. Cu alte cuvinte face
parte din generaţia care ia lucrurile din mers şi realizează
în zece ani cât au putut face zece scriitori în zece ani. În
jurnalul care a cunoscut până acum două ediţii se vede
tocmai această viaţă accelerată, care-l face martor (discret
la început, şi indiscret după cum se va vedea mai târziu) la
evenimente răsunătoare, îl poartă prin mai multe capitale
europene în intervalul aceleiaşi săptămâni, şi îl trece prin
cele mai diferite stări de spirit în intervale şi mai scurte,
punându-i la încercare tăria de caracter şi rezistenţa
nervoasă uneori. „Lumea aceasta e nebună, dacă nu merg
cu ea mă scuipă la margine...” mărturiseşte autorul. Care
nu vrea să fie scuipat la margine, desigur. Jurnalul devine
martorul tuturor acestor lucruri, uneori chiar miza autorului,
care ne lasă să credem că îşi asumă un rol istoric, de
cronicar în vechea tradiţie românească. La un moment dat
face chiar trimiteri la Cantemir, Costin, Ureche, Goga şi
Florin Costiniu. Astfel, când i se oferă să fie purtătorul de
cuvânt al primului ministru acceptă scriind: „Poate că am
făcut-o şi pentru Jurnal. Să fiu acolo unde se decide soarta
sau se lălăie.” Acelaşi sentiment al datoriei cronicăreşti îl
are şi la TVR, o instituţie misterioasă şi cam bramburită în
care mereu se întâmplă câte ceva scandalos, şi unde este
redactor-şef. Creionările scurte, electrice, prin care îşi
zugrăveşte şefii şi colegii, sau unele situaţii, sunt extrem
de eficiente. Stere Gulea, Alina Mungiu, „analiştii
neamului” (Cristoiu şi C.T. Popescu), toată lumea care a
putut fi văzută „pe sticlă” în acea perioadă beneficiază de
portrete rapide şi nemiloase în albumul lui Răsvan. După
ce va ajunge purtător de cuvânt prada va fi şi mai
consistentă şi va fixa în insectarul său mostre şi mai
 cãrþile miniºtrilor noºtri
consistente. Nimeni nu va scăpa. Dacă purtătorii de cuvânt
s-ar fi purtat astfel, de când există ei pe scena politică,
sunt sigur că funcţia sau meseria aceasta ar fi fost
desfiinţată demult. Tot ce se putea doar ghici că se
întâmplă în culisele televiziunii şi pe coridoarele palatului
Victoria e descris aici cu pană subţire. O lume bizară, situaţii
care ţi-ar stârni râsul dacă nu te-ar şi deprima concomitent,
lumea noastră politică e descrisă aşa cum ai descrie un
covor privit din spate, acolo unde sunt aţele, nodurile şi
viciile. De altfel autorul exclamă la un moment dat: „Istorie!
Îţi vine să crezi? Tot circul acesta se va chema într-o zi
istorie. Poate chiar se va preda la şcoală. Şi eu, undeva în
tribună, chibiţ la un meci de pitici...” După cum se vede
scriitorul nu are prea multă consideraţie pentru cei al căror
cuvânt îl poartă. De altfel aceştia au vaga bănuială că
purtătorul de cuvânt e şi purtător de vorbe. „Tu ne scrii
pe toţi”, îi va spune la un moment dat un şef „albinos” de
partid, prin bunăvoinţa căruia a ajuns autorul în acest
post important. Dacă despre personajele sale de ficţiune
spune că dacă nu le-ar iubi „ar înnebuni”, personajele de
pe scena politică, reale fiind, nu merită mila. Uneori nici
măcar respectul uzual. Toţi par a fi săraci cu duhul. Spune
fără menajamente că uneori îi este rău de la stomac. De
exemplu la vizita Papei la Bucureşti. Ceea ce am văzut eu
acolo mi s-a părut înălţător, un moment fast, un oraş vrăjit
de eveniment, cu ţărănci năsăudence care îşi schimbau
straiele ca să fie curate cum se cuvine la un asemenea
prilej. Ceea ce am aflat în calitate de cititor al lui Răsvan,
despre târgul care a stat în spatele acestei vizite (faptul că
ÎPS Teoctist a fost de acord să semneze o invitaţie doar
cu condiţia ca plata preoţilor să se efectueze integral de la
buget) a avut darul de-a mă aduce cu picioarele pe
pământul tern al târguielilor prozaice şi puţin greţoase.
Pe un asemenea fond căinează şi el sărmana
naţiune, crede că asupra poporului pluteşte un blestem.
Uneori ai impresia că e singurul care mai face câte-un
bine: face presiuni pe cont propriu printr-un clip TV pentru
a grăbi privatizarea, şi altele. Textele despre sine, despre
proiectele cinematografice şi literare, despre copilărie, se
amestecă cu paragrafele politice, şi se contaminează de la
acestea. Autorul începe să se privească şi pe sine sastisit.
Uneori, Răzvan, epuizat, doarme cu capul pe birou, între
drapele ce ornează tribuna cu însemnele patriei ( pg. 75).
Iar părerea bună despre sine pare a creşte în paralel
cu părerea proastă despre ceilalţi. Pe lângă politicienii
aceştia proşti, cinici şi cupizi Răsvan pare un clarvăzător,
încât aproape că regreţi că destinele ţării au căzut pe
asemenea mâini şi nu în cele ale lui Răsvan însuşi. Aşa că,
până la urmă se creează efectul că Răsvan Popescu face
totuşi parte integrantă din această lume, nu este nici pe
departe judecătorul ei din exterior. Intrările, deşi zilnice
(poartă data în care au fost scrise), au ceva retrospectiv,
de parcă judecăţile ar fi fost ulterior revizuite cu
înţelepciunea de pe urmă.
Condeiul lui Răsvan Popescu se înviorează şi ochiul
devine mai atent în vizitele în străinătate. Sunt frumoase
paginile care descriu marile oraşe din China, Londra şi
mai ales Ierusalimul cu Zidul Plângerii, vizita la Muzeului
Holocaustului de acolo. De fapt poate are şi o premoniţie
– Ierusalimul nu-i poartă noroc şi scurtă vreme după aceea
e schimbat de un Radu Vasile nemulţumit şi, desigur,
63
nedrept. Radu Vasile însuşi va pomeni episodul în propriile
memorii, cu totul altfel. Lucru la care ne-am şi aşteptat.
Venit de de la Ierusalim, şedinţe de guvern de importanţă
maximă, plecat la Geneva pentru premiera filmului, toate
una după alta. Aceasta e viaţa lui Răsvan Popescu. Şi
într-un fel sau altul aceasta va rămâne. Va scrie, probabil,
ca un scenarist. Singura coborâre în profunzimi va rămâne,
poate, cei doi ani şi ceva petrecuţi în mină, de unde a ieşit.
Acelaşi lucru va face cronicarul şi când va fi
purtătorul de cuvânt al preşedintelui Constantinescu. Din
cartea lui R.Popescu se desprinde ferm imaginea că
politicienii noştrii, imediat ce ajung la putere nu mai au
decât o singură grijă: cea de-a se menţine acolo. Şi pentru
asta ei cred că lucrul cel mai bun e să nu facă nimic, pentru
că făcând ceva ar putea gafa şi şi-ar putea pierde locul.
Preşedintele prin pierderea electoratului, prim-ministrul
prin pierderea sprijinului preşedintelui, miniştrii prin
pierderea sprijinului prim-ministrului, şi tot aşa – ca într-o
piramidă de nisip. Pe fiundalul catastrofelor
guvernamentale în derulare sau în perspectivă, căderea
guvernului Ciorbea, expediţia minerilor asupra
Bucureştilor şi oprirea acestora la Costeşti, se înalţă din
când în când curcubeul succeselor personale
(cinematografice) ale autorului. Doar acestea ne scapă de
infarct. La sfârşit lumea politică a lui Răsvan Popescu
pare a se dărâma ca un castel din cărţi de joc.
Talentul lui Răsvan este unul reportericesc, asta fără
îndoială. Vizualizează eficient şi repede, fapt din care
scenaristul a avut numai de câştigat. Mai degrabă vrea
filme decât cărţi. Asta l-a terminat ca scriitor şi pe Titus
Popovici, care beneficia de un talent mai robust. Amestecul
dintre scenariile de film (proprii) şi cele politice provoacă
la un moment dat un fel de suprarealism, gramatica e uneori
nesigură, dar în ce priveşte portretele, face crochiuri
sugestive şi probabil justificate. Capacitatea lui Răsvan
Popescu de-a ilustra situaţii şi persoane (transformându-
le în personaje) e remarcabilă. Pentru acestea de fapt se
citeşte cartea, şi pentru scenele anecdotice şi revelatoare
în ce priveşte unele acte politice deconspirate.
Pe alocuri face eforturi de profunzime, face paralelisme
între jurnalul său şi cel al lui Witold Gombrowicz, îl resimte
ca pe „o cocoaşă”. Dar, culmea, Răsvan cel de la Filipeşti
va fi cel mai puţin convingător (bovaric şi lipsit de
profunzime, chiar şi obsesiile par a fi mimate). El e cel care
s-a pierdut pe sine. Până şi concepţia despre ce e acela
scriitor pare jurnalistică la R. Popescu. Scrisul pentru el e
compensator în politică (aici toţii ştiu că el e scriitor), iar
politica şi funcţia sunt cele care îi dau prilejul lamentărilor
că nu poate scrie, că existenţa sa alunecă pe o coajă.
Radu Vasile – Cursă pe contrasens. Amintirile
unui prim-ministru (Ed. Humanitas, Buc., 2002)
Radu Vasile, fost prim-ministru în perioada
Convenţiei Democratice, pare convins că omul politic
trebuie să fie neapărat un om de vocaţie. „El trebuie să
acţioneze acolo unde teoreticienii şi analiştii sînt
neputincioşi, el trebuie să aibă îndrăzneala faptei acolo
unde ceilalţi au doar curajul opiniei. Pe scurt, el trebuie să
facă ceva acolo unde toţi se mulţumesc să discute.”
64 cãrþile miniºtrilor noºtri
Cuvântul morală nu este decât praf aruncat în ochii
electoratului. În politică nu există o morală în sensul etic
al cuvântului, ci eventual nişte legi nescrise ale politicii,
care acţionează ca un câmp electromagnetic, indiferent în
ce colţ al globului ne-am afla. Politica ţine de instinct, de
fler psihologic (spune Radu Vasile), de voinţa de dominare
şi de fondul de agresivitate îmbrăcat în straiele unei politeţi
mondene cuceritoare. Componenta voliţională e musai
necesară. Dacă ai aceste însuşiri poţi face politică, dacă
nu le ai e mai bine să te faci politolog. Sau, în cel mai rău
caz, să rămâi simplu analist. Pentru că, pus să iei decizii, n-
ai fi decât un spectru deprimant al neputinţei. El nu iubeşte
teoreticienii, nici comentatorii. Aceştia sunt simpli chibiţi.
Are antipatie pentru ei, îi dispreţuieşte chiar, preferând
animalul politic, adică practicianul. „Cursa pe contrasens.
Amintirile unui prim-ministru” are un cuvânt înainte scris
parcă de Michiavelli. Un Machivelli mai micuţ, la nivelul
nostru, al românilor din aceste vremuri.
În politică sunt reprezentate doar interesele, spune
el. De aceea teoreticienii sunt neaveniţi. Dacă aceasta e
adevărat atunci politica ce se face azi la noi e cea a unor
interese. Cine sunt cei care au în sistemul politic oameni
care să le susţină interesele? Se pare că în nici un caz
oamenii cei mai de jos. Ei au doar voturile. Pentru ei există
un discurs separat ce se amplifică în perioadele
preelectorale. După ce se fac cinice şi dure negocieri, se
iese la rampă şi aici se glăsuieşte într-un limbaj al valorilor
(morale, politice etc.). Nimic mai simplu.
Mai suntem avertizaţi, fără nici un fel de echivoc,
că în România postdecembristă nu se poate vorbi nici
măcar despre ideologii, indiferent câte partide se
înregistrază la Tribunal. Ba de fapt România de azi este
ţara unui partid unic, anume Partidul Structurilor, prin
acestea înţelegându-se „matricele sociale alcătuite din
foştii securişti şi cadrele aparatului comunist de partid».
Radu Vasile ne avertizează că aceste matrice, veritabile
pârghii de putere în organismul societăţii, au pătruns peste
tot, în mass-media, în lumea afacerilor, în reţeaua bancară
privată sau de stat şi fireşte în toate partidele, luând
cameleonic culoarea acestora. Peisajul e de coşmar, şi
probabil justificat, amintind de avertismentele lui Vladimir
Bukovski. Orice efort pare futil, şi destinul prim-ministrului
numit într-o Vinere Mare şi destituit după mai puţin de doi
ani, tot într-o fatidică zi de vineri, pare o dovadă. În politica
românească nu faci decât să joci un şah, sport drag lui
Radu Vasile, contra cronometru cu ascunsele şi
arghirotropicele structuri.
Există în această carte lucruri care vor interesa pe
toţi cei cărora politica acestei perioade nu le este străină.
Se face anatomia, sau mai degrabă necropsia, unui partid
(PNŢ) pe care autorul îl consideră definitiv scos de pe
scena politică în urma propriilor greşeli şi luptelor intes-
tine. În paginile în care se vorbeşte despre presă vom
găsi şi un portret al purtătorului de cuvânt, Răsvan
Popescu, „cu o mină blazată şi veşnic obosită, asemenea
unui sceptic căzut definitiv şi fără scăpare pe gânduri”,
care prezenta punctul de vedere al guvernului de parcă ar
fi fost înafara acestuia, „vădit neîncrezător în comunicatele
pe care le citea parcă cu de-a sila, sub ameninţarea unei
primejdii numai de el ştiute”. Citite în paralel, fragmentele
în care cei doi autori se privesc unul pe celălalt în oglindă
sunt relevante în ce priveşte atmosfera şi relaţiile din lumea
politică. Despre televiziune şi presa scrisă părerea este
cea a unui om dezamăgit. Le consideră vinovate de
atmosfera în care trăieşe românul astăzi. Cu mintea
politicianului cea de pe urmă, ne atrage atenţia că acestea
nu sunt altceva decât nişte departamente de imagine,
afiliate Structurilor, şi nici pe departe o arenă de idei sau
imparţiale agenţii de ştiri.
Dezamăgirea faţă de serviciile secrete şi motivele
întemeiate pentru aceasta ar trebui să fie ca un duş rece
pentru românul secretoman, vajnic apărător al bisericii
ortodoxe şi serviciilor secrete. Politizate şi ineficiente,
ahtiate după fonduri, acestea trebuie că prezintă varianta
românească a ineficienţei lor de pretutindeni şi
dintotdeauna. Ele sunt mai degrabă o sperietoare şi un
mit costisitor. Nu trebuie să pomenim nimic altceva decât
faptul că SIE era condus de un fost şofer al Fundaţiei
Soroş, dat afară pentru incompetenţă şi plasat apoi în
anturajul fostului preşedinte Constantinescu.
Pagini interesante sunt şi cele despre sindicate şi
liderii marilor federaţii sindicale, cei care au supravieţuit
atât de bine într-o perioadă frământată şi mare
consumatoare de destine politice. Iar mineriada, cu toate
aspectele ei ciudate, paradoxale sau spectaculoase, ne
este relatată de sursa cea mai autorizată. Paginile despre
celebra pace de la Cozia sunt extrem de vii, cu tensiuni,
strategii, tactici şi personaje relevante. Trebuie să
recunoaştem în fostul prim-ministru un portretist
înzestrat, care din câteva trăsături de creion îţi aduce în
faţă un chip viu, fie acesta al lui Miron Cozma, al
preşedintelui Putin, Netanyahu, Arafat, al Papei sau al
d-nei Leni Fisher. Este nemilos cu cei pe care-i consideră
vinovaţi pentru neîmpliniri, chiar caustic şi dispreţuitor
uneori.
Nu sunt nişte memorii politice clasice, de genul Anii
mei la Palatul Victoria, ci o carte frustrată a aceluia care
are motive să-şi mărturisească frustrările. Greşelile pe care
şi le recunoaşte, şi reproşează, sunt toate din categoria
„erorilor umane”, momente în care omul a prevalat asupra
politicianului: de exemplu când s-a lăsat înmuiat de
aparenţa de bătrânel fragil şi neajutorat a lui I. Diaconescu:
„O greşeală fatală, o greşeală de sentimentalism omenesc,
o greşeală care în politică nu se iartă”.
Radu Vasile pare un fel de Pytheas mai grăbit şi
cartea lui a fost, trebuie să recunoaştem, o surpriză relativ
agreabilă, cum, fără îndoială, agreabil trebuie să le fi fost
şi omul multora din cei cu care s-a întâlnit în exerciţiul
înaltei funcţiuni. Poate cu excepţia rivalilor direcţi şi a
preşedintelui Constantinescu, cel care l-a schimbat fără
să ezite prea mult. În orice caz, Vasile vorbeşte despre
despre noroc şi humor în politică, despre rolul glumei şi al
replicii hazoase în detensionarea situaţiilor sau în
instaurarea unor legături personale cu oameni politici
sufocaţi şi amorţiţi de protocol. Face elogiul
pragmatismului, dar trage singur uneori concluzii aproape
aforistice.
Ce nu ne spune el, totuşi, este de ce purta într-o
vreme ghiul şi o unghie atât de mare la degetul mic.
 cãrþile miniºtrilor noºtri
Andreia MORARU
Cui îi e frică de publicitate?
Avem un produs, dorim să-l promovăm unui grup
ţintă de consumatori. Scopul este de a convinge
consumatorul să cumpere produsul. Mijlocul îl constituie
promovarea acestuia către grupul ţintă. Iată relaţionarea
între cele patru concepte prozaice, dar fundamentale în
marketing. Finalitatea procesului este bussiness-ul, adică
afacerea şi profitul – fenomene într-atât de spectaculoase
din punct de vedere social, încât au devenit caracteristica
definitorie pentru societatea noastre la sfârşit de secol
XX şi început de secol XXI. În mod paradoxal, tot acest
proces se bazează pe magie controlată (dacă am vrea să
fim maliţioşi, am putea spune chiar magie tehnică), adică
inducerea acelei stări de trecere de la un plan al realului -
a ceea ce crezi că este, la un alt nivel, cel al posibilului şi
transformarea lui în realul - din păcate - banal, dar
confortabil - a ceea ce poate fi dacă răspunzi
impulsului…. Schemă disperant de simplă, regăsibilă într-
o infinitate de forme şi conţinuturi nu neapărat negative
şi nu neapărat pozitive. Schemă care replicată cu
obstinaţie, ca o reţetă sigură a succesului, ne-a îndepărtat
fără drept de apel de vechiul sens al magiei (necontrolate)
şi a mai pus o piatră la temelia raţionalităţii noastre laice şi
a efectelor perverse născute din această opţiune.
Ceea ce în această scurtă introducere am denumit
drept magie, furată fiind de capacitatea de relaţionare a
termenilor universali şi nespecifici şi referindu-mă la un
fenomen global, dl. Vasile Sebastian Dâncu,
particularizează strict la fenomenul publicitar pe care îl
denumeşte încă din titlul cărţii ca fiind comunicare
simbolică, enunţând apoi intenţia de tratare obiectivă a
procesului prin analiza arhitecturii acestui tip de discurs.
Cartea la care facem referinţă, Comunicarea
simbolică. Arhitectura discursului publicitar, apărută la
Editura Dacia în 1999, debutează greoi în sensul
pretenţiilor de exhaustivitate ale lucrărilor academice şi a
eternelor justificări (de neînţeles pentru mine) ale
demersului sociologic. Nu este “vina” d-lui Dâncu pentru
acest început de carte încercând doar să respecte
exigenţele academice ale disciplinei şi pierzând astfel din
vedere cunoaşterea în beneficiul informaţiei. Oricum, este
un prim capitol de marcare a registrului conceptual prin
care se va face legătura între fenomenul publicitar şi
nivelele superioare, intelectuale de interpretare a
problematicii prin intermediul analizei simbolului ca “pact
social” în procesul de “mediere a acţiunii prin simboluri
culturale ce fundamentează structura inconştientă a
comunităţii sociale” şi care se realizează printr-o “serie de
practici de reprezentare organizate prin limbaje specifice
şi instituţii”. De asemenea, apare aici conturată ceva mai
pe larg poziţia autorului care consideră discursul publicitar
ca o comunicare simbolică, constituit adică dintr-o serie
de elemente şi structuri mitice, arhetipale bazate pe cele
mai ascunse aspiraţii şi imbolduri umane.
Interesant, dar cu aceleaşi rezerve privind inutilitatea
tratării cu pretenţii de exhaustivitate a fenomenului, este
capitolul intitulat Critica publicităţii, structurat inteligent
în scurte subcapitole nelegate în mod necesar între ele,
abordare care permite autorului ca din puzzle-ul
65
demersurilor şi teoriilor provenite dintr-o diversitate de
discipline distincte de sociologie să ne ofere o imagine
asupra abordărilor şi interpretărilor demersului publicitar.
Capitolul debutează cu teoria redundantă în opinia mea,
dar încă la modă în anumite medii intelectuale, referitoar la
publicitate ca formă totalitară de manipulare cu efecte
nocive asupra personalităţii umane şi se încheie cu
demonstraţia, într-o pagină, de ce publicitatea nu este
manipulare, chiar în ciuda exceselor, unele practicate pe
scară largă (cum sunt publi-reportajele), iar altele interzise
(mesajele publicitare subliminale). Argumentarea se face
pe baza analizei sociologice a comportamentului de
cumpărare a consumatorului: în procesul de alegere a
produsului, se dovedesc a fi mai importanţi familia şi
prietenii, experienţa directă a consumatorului cu marca
respectivă, precum şi preţul produsului. De asemenea,
mesajul publicitar se dovedeşte adeseori a fi sau greşit
înţeles sau respins complet sau chiar ignorat ca nefiind
de interes pentru consumator. Un exemplu statistic aproape
anecdotic în sprijinul acestei demonstraţii este dat de
faptul că cca. 85% din cele 85.000 de tipuri de produse noi
cărora li s-a făcut în S.U.A. publicitate în decursul anilor
’80 nu au rezistat până la sfârşitul anului 1990. Mai mult,
ultimul paragraf al capitolului ne prezintă creatorul de
publicitate condiţionat nu numai de produs şi de
producător, ci de înseşi înclinaţiile şi dorinţele mai mult
implicite, decât explicite ale consumatorului. Cu alte
cuvinte, publicitatea transformată din stăpân omnipotent
în biet sclav pentru divertisment şi obţinere de profit.
Şi dacă tot am făcut referire la opiniile din mediile
intelectuale asupra fenomenului publicitar, mi se pare de
interes menţionarea duplicităţii intelectualilor în raport cu
publicitatea. Pe de o parte, au o atitudine discursivă ostilă
faţă de publicitate, considerând-o comunicare parazit, care
invadează spaţiile sociale şi manipulează indivizii, iar, pe
de altă parte, se dovedesc în comportament a fi mult mai
tenace consumatori de discurs publicitar decât alte
categorii sociale. În acest context, consider seducătoare
ipoteza sociologului francez G. Lagneau: “aceşti maeştri
ai gândirii resping publicitatea pentru că le face concurenţă
neloială” - şi am să adaug - în producerea de discursuri şi
valori de relevanţă socială.
Publicitatea ca factor de democraţie, ca mijloc de
comunicare, publicitatea din perspectivă psiho-
comunicaţională, a acţiunii culturale sau simbolice, sunt
câteva dintre abordările specifice care ne împing către
concluzii similare: publicitatea pendulează permanent între
două nivele antagonice – constrângere şi libertate de
alegere, semnificaţie majoră şi non-sens, mesaj manifest
şi mesaj latent, comercial şi ritual. Ce este cert este că
discursul publicitar a fost instrumentul perfect pentru
standardizarea dorinţelor indivizilor, pentru explozia
culturii de masă şi pentru dezvoltarea societăţii de
consum, şi mai mult, s-a dovedit, în opinia autorului,
“suportul simbolic pentru conturarea unor obsesii
colective” pe tot parcursul secolului XX.. Deşi, în acest
ultim aspect doar enunţat, nu şi demonstrat ar mai fi de
discutat, virulenţa morbidă a ideologiilor politice ale
secolului XX o consider în mai mare măsură definitorie
pentru conturarea unor obsesii colective, decât spiritul
ludic insinuant al publicităţii.
Demersul teoretic al autorului, punctat cu
exemplificări practice, continuă prin tratarea extinsă a
66 cãrþile miniºtrilor noºtri
teoriei proceselor comunicaţionale (A. Mucchielli -
psihosociolog), contribuţia majoră a acestei teorii fiind
lărgirea conceptului de comunicare (“cvasitotalitatea
expresiilor umane”) şi redefinirea procesului de
comunicare ca şi construct care primeşte un anumit sens
într-un anumit context ce poate fi circumscris voluntar. În
perspectiva aceste teorii, comunicarea este văzută în
schimbare de sens în context spaţial – spre exemplu,
dispunerea spaţială a birourilor în cadrul instituţiilor
publice schimbă substanţa comunicării; în context fizic
sau senzorial – manipularea politică în cadrul unor adunări
publice prin folosirea unor contexte senzoriale puternic
contrastante pentru a slăbi vigilenţa senzorială a
participanţilor; în context temporal – în cadrul programelor
de ştiri informaţia este în cantitate atât de mare, încât
publicul nu are timp să refacă contextul social real al ştirilor,
astfel se construieşte un fundal abstract în care
informaţiile primesc doar valoare de curiozitate; în con-
text cultural-normativ; ca structurare a interacţiunilor
sociale; sau ca expresie identitară.
Pornind din acest punct teoretic considerat
revoluţionar şi asumat cu entuziasm de către autor,
aventurându-ne pe următoarele o sută de pagini ale cărţii
cu convingerea că în “orice consumator este un poet care
doarme; publicitatea trebuie să-l trezească” (J. Seguela –
creator de publicitate) şi trecând cu răbdare epistemologică
prin toate teoriile şi abordările disciplinelor particulare:
sociologie, psihologie socială, antropologie, semiotică şi
semiologie, filosofie, istoria religiilor, aflăm totul despre
analiza imaginii şi retorica argumentării publicitare, despre
repertoriul arhetipologic al publicităţii. O carte tehnică,
punctată de exemple şi studii de caz care cu greu îi conferă
atractivitate, o carte construită din citate în care autorul
cade până la urmă în capcana întinsă de subiectul abordat.
La sfârşitul cărţii tot nu ştim prea multe despre puterea
publicităţii şi ce semnifică aceasta, dacă este un fenomen
social benign sau malign, o problematică simplistă uşor
de abordat sau fenomen complex pentru a cărui decelare
avem nevoie de toate resursele teoretice ale ştiinţelor
sociale. Pentru specialişti o lectură interesantă, deşi aridă,
aflată sub semnul informaţiei şi nu al cunoaşterii, pentru
nespecialişti: răbdare, nu aşteptaţi să înţelegeţi de la prima
lectură, e mai greu să vorbeşti despre publicitate decât să
o consumi!
Nicoleta SĂLCUDEANU
Politicieni vechi şi noui
Cum pot deveni nesinceritatea şi vanitatea virtuţi,
o demonstrează politicienii. Un diplomat sincer şi modest
ca o fătucă de la ţară, cu mâinile aşezate cuminte în poală,
arată - vorba ceea - “ca dracu”, caraghios adică. Poate de-
aici pleacă şi spunerea “prost de sincer”. Aşadar un poli-
tician sincer e unul prost. În schimb, între minciună şi
sinceritate se aştern diferite grade de nesinceritate.
Deşteptăciunea stă în a le doza, pe acestea, cu măiestrie.
Politicianul deştept, despre evenimentele inconfortabile
în care a fost implicat, musai că se va face că nu şi le mai
aminteşte sau, fireşte, că n-a cunoscut adevărul acelor
evenimente. El este nesincer prin omisiune. Apoi modestia
e filtrul perfect pentru razele ce compun mult dorita “im-
agine”. O opacizează. Nu poţi face politică eficientă dacă
nu tragi între lume şi tine o draperie de histrionism. Cine
alege să fie persoană publică, VIP cum ar veni, trebuie să-
şi tăbăcească obrazul sub multe straturi de obrăzare şi, de
ce nu, neobrăzare. Există o percepţie idilică asupra unora
din trecut: patrioţi exemplari, dezinteresaţi şi aserviţi total
intereselor obştii, făcători de istorie (Titu Maiorescu,
Brătienii, Maniu). Şi aici ar trebui folosită scala ce străbate
drumul de la sinceritate la minciună. Ca politicieni buni nu
aveau cum să întruchipeze ideea de patriotism purificat de
compromisuri, că ar fi fost luaţi de proşti. Dar au ştiut şi ei
cum să-şi facă un locşor în memoria colectivă. Prin discursuri
şi documente. Din păcate nu le-a fost la îndemână o formă
nouă şi deosebit de robace în construirea de imagine: cartea
dialog, istoria orală de tip “convorbiri cu...” Despre
credibilitatea unor astfel de scrieri n-are rost să vorbim. Ea
lipseşte cu desăvârşire, dar aduce în plus o imagine mai
domestică, mai detaliată, a tribunului. El are astfel încă o
posibilitate să se explice, să se sulemenească şi, nu în ultimul
rând, să tragă ochiade cochete către posteritate. Fireşte, ei
sunt de diferite calibre. Cei mai importanţi sunt şi cei mai
zgârciti cu intimităţile, iar mărturisirile pe care le fac sunt
extrem de drămuite şi bine ţintite.
Subiectivism cartezian
Nici Corneliu Mănescu, fost ministru de Externe al
României, între anii-cheie 1961-1972 şi primul reprezentant
comunist, ca preşedinte, la a XXII-a sesiune ONU, nu
face figură de fecioară costelivă când, provocat de Lavinia
Betea, acceptă participarea la un astfel de dialog. Extrem
de parcimonios cu picanteriile, trecut printr-un exerciţiu
diplomatic îndelung exersat, el îşi edifică o imagine aproape
curăţată de fisuri. Parcurgând cartea (Convorbiri
neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia
Betea, Edit. Polirom, col. Duplex, Iaşi, 2001) rămâi cu
impresia unui politician nevinovat ca un prunc. Se vede
cât de colo agilitatea cu care a ştiut să gliseze pe scara de
griuri dintre adevăr şi minciună. Uimirile şi inocenţele lui
sunt cât pe ce să convingă. Îţi vine să-l aşezi, cu inima
uşoară, în descendenţa lui Nicolae Milescu sau Nicolae
Titulescu. Doar când îţi aminteşti ce regim a slujit te
încearcă un fior şi te întrebi dacă ele sunt chiar autentice.
Comunistul din el, cu o memorie de invidiat altfel, cade în
consternată mirare la aflarea ororilor petrecute în
închisorile partidului. Nu era «la curent».
 cãrþile miniºtrilor noºtri
În ce o priveşte pe iniţiatoarea dialogului, în pofida
savantelor detalii pe care le oferă în prefaţă, legate de
«tehnica de bază a istoriei orale», de adevărul factual şi
de cel narativ, probabil prea obedientă acestora, lasă de
multe ori mijiri de informaţie inedită să-i scape printre
degete. Un exemplu ar fi uşurinţa cu care ignoră un indiciu
oferit pe tavă: acela că Mănescu primise o scrisoare de la
Bush. Când, în ce conjunctură, de ce, cum, sunt întrebări
pe care Lavinia Betea nu e interesată să le pună. Pluteşte
pur şi simplu peste ele. Tot un semn de neprofesionalism
este calificarea altor mărturii de felul acesta drept autentice
sau mincinoase: «Am încercat să recitesc scrierea
autobiografică a lui Brucan. Sigur că atunci când a apărut,
declaraţiile sale puteau fi considerate ca fiind reale. După
lecturile din ultimii ani, constat flagrante neadevăruri. După
primele pagini, am abandonat cartea cu convingerea că
nu merită să mai pierd vremea» (p. 239). Păi, pentru un
restitutor de istorie orală, este o obligaţie capitală să trateze
toate mărturiile drept document (n-are importanţă cât de
credibil) şi să-l parcurgă până la capăt. Şi-apoi îmi pare de
un prost gust monumental să te răfuieşti cu confraţii
luându-ţi ca martor obiectul cercetării; e ceva de
parvenitism intelectual în asta: «Şi mie mi s-a părut ciudat
cum istorici români - cu o reputaţie serioasă - care au scris
despre invazia Cehoslovaciei omit analiza cauzelor acestui
eveniment. De fapt, istoricii noştri n-au fost pregătiţi să
folosească în analizele lor metodele consacrate în ştiinţele
socio-umane. Metoda biografică şi a studiului de caz
multiplu se impun în astfel de situaţii» (p. 198). De bună
seamă că Mănescu a fost convins şi impresionat
deopotrivă de faptul că Lavinia Betea stăpâneşte
«metodele consacrate în ştiinţele socio-umane». Şi aşa o
fi. Dar atunci de ce n-o fi folosit «metoda biografică» şi
«studiul de caz multiplu» şi în privinţa lui Brucan? Probabil
şi metodologia asta e subiectivă, cu toane. Când e doar
discurs asupra ei, când e brişcă înfiptă în carnea cercetării.
Minciuna are picioare lungi
Elena Ştefoi, în schimb, nici că dă o para chioară
pe obiectivitate. Pentru ea cartea-dialog e taifas, cenaclu,
şuetă. Mimează, ce-i drept, detaşarea şi intransigenţa, dar
astă agerime se consumă între chingile politice ale
aceluiaşi clan politic. Cartea (Transformări, inerţii,
dezordini. 22 de luni după decembrie 1989. Andrei Pleşu
şi Petre Roman în dialog cu Elena Ştefoi, Edit. Polirom,
col. Duplex, Iaşi, 2002) e un fel de comandă de partid. Cei
doi se gândesc că n-ar fi rău, în astă clipă de odihnă, să-şi
aştearnă amintirile politice şi să-şi depene demnităţile
avute la gura sobei, alegând-o, ca vajnică preopinentă,
pe o colegă de guvernare (consilier al ministrului Afacerilor
Externe, consul general al României la Montréal). Taifasul
politic e definit, în binecunoscutu-i stil rafinat, de Andrei
Pleşu: «În momentul când a avut loc convorbirea de faţă,
ne aflam amândoi - şi continuăm să ne aflăm - într-o situaţie
optimă pentru anamneză: Petre Roman, într-o anumită
«suspensie» politică, eu, într-o constantă şi probabil
ireversibilă îndepărtare de perimetrul confruntărilor
politice» (p. 11). Doi pe-un balansoar suspendat între doi
piloni existenţiali. De la cap la coadă, chiar când întrebările
par mai abrazive, cei trei se menajează reciproc, tolăniţi la
umbra conţinutului ce repetă, amplificate, aceleaşi justificări
răsauzite despre mineriade şi alte peripeţii. După principiul
67
că un adevăr pe jumătate este minciună, profilul lui Roman
se procopseşte cu un nas lung, tot mai lung, iar al lui Pleşu,
profitând de omisiuni prompte, se păstrează la aceleaşi
dimensiuni, poate doar ceva mai cârn. Un fel de a trage
timpul de păr. Probabil de prea multă relaxare, Petre Roman
prestează şi o gafă, pe care o peticeşte rapid. În vâltoarea
revoluţiei, aflaţi la M.A.P.N., Iliescu şi Roman (întâlnindu-
se «absolut întâmplător» în punctele cheie unde se fabrica
noua putere) sunt sfătuiţi de «stat-majorişti» folosindu-se
de apelativul: «Domnule preşedinte» (acesta era Iliescu,
încă, bietul, ultimul pe listă); dar Roman, printr-o piruetă
retorică, repară imediat gafa continuînd: «lui Iliescu îi
spuneau «domnul preşedinte», pentru că el era preşedintele
CFSN, ad-hoc, al puterii constituite în seara respectivă» (p.
38). Dar de ce-o fi simţit Roman nevoia unei explicaţii la
porumbelul scăpat pe gură?
Nici Pleşu nu se arată mai prudent. Deşi amândoi
se căinează pe tot parcursul cărţii de relaţia neputincioasă
cu televiziunea, care - pasămite - făcea ce-o tăia capul,
neţinând cont de comenzi politice din partea guvernanţilor,
iată ce se întâmpla în intervalul 13-15 iunie în culisele
televiziunii: «...mie mi s-a părut că Răzvan (Theodorescu,
n.m.) a procedat prea prompt în a te informa...» sau: «Fapt
este că respectivul comunicat s-a citit până la urmă - tu n-ai
insistat să nu se citească... (s.m.)». Cât despre mineriade în
sine, ar fi atât de multe lucruri cusute cu aţă albă încât nu
merită osteneala. Reproduc doar un dialog edificant: «Andrei
Pleşu: «Ce se poate spune, schematic, e totuşi următorul
lucru: că, într-un fel, guvernul respectiv a legitimat prin
comportamentul lui mineriada din iunie 1990.» Petre Roman:
«Aşa s-a văzut din exterior...» Andrei Pleşu: «...şi că opoziţia
a legitimat, în septembrie 1991, cealaltă mineriadă.» Petre
Roman: «Asta e o realitate»». No comment.
Umbra lui Remeş. La Cozia
Tot în jurul unei mineriade se învârte şi destinul
politic al lui Decebal Traian Remeş. Mineriada de la Cozia,
unde făcu dreptate. Om mare de stat şi nu degrabă
vărsătoriu de sânge nevinovat, curtat de o ziaristă
iscoditoare, se lasă şi el întrebat, doar-doar, după apariţia
cărţii (Ioana Vlad, Dialog cu Decebal Traian Remeş, Edit.
Dacia, Cluj-Napoca, col. Charisma, 2002), i se va învârtoşa
charisma. Fostul vistiernic nu se fandoseşte în dosul unei
exagerate modestii. El merge ţintă la inima cititorului. Om
dintr-o bucată. Nu-i de mirare că purtătoarea de dialog îi
face, pe coperta a IV-a, un laudatio ce înfioară
sensibilitatea, aidoma paginilor de cronici înstelate în
pulbere de aur, de ţi se răsuceşte mintea pe spirala ipac şi
za: “Povestea maramureşeanului Decebal Traian Remeş
pendulează sacadat între durere, ironie şi autoironie. (...)
Decebal Traian Remeş poate fi suspectat, în egală măsură
cu hula, de sensibilitate şi romantism. Prin sertare, alături
de cifre sterpe, se aştern nişte poezii care aşteaptă lumina
zilei. În ciuda rimei însă, el nu va renunţa niciodată să-şi
croiască stofa de învingător astfel încît să nu-i rămână
scurtă la mâneci”. Am făcut scurtă la mână citând cu
pioşenie. La asemnenea cuvinte, ce-l prind în cleştarul lor
pe descălecătorul maramureşean, e greu să mai adaugi
ceva. Mai înţelept e să laşi idila să “penduleze sacadat
între durere, ironie şi autoironie” şi să te retragi discret, să
n-o tulburi cumva. Şi să aştepţi, înfiorat, să ningă
poemele din sertar.
68 cãrþile miniºtrilor noºtri
Cornel MORARU
Amintirile unui fost premier
Expeditiv, cum îl ştim încă din timpul scurtei sale
guvernări, Radu Vasile ne surprinde cu un incitant volum
de memorii, Cursă pe contrasens. Amintirile unui prim-
ministru (Humanitas, 2002), la numai câţiva ani după
încheierea unui mandat care a lăsat tuturor un gust amar.
În primul rând, autorului însuşi, simţindu-se, cumva,
frustrat şi nedreptăţit de ecourile imediate în presă, dar şi
de aprecierile analiştilor politici. Nu e greu de observat,
încă de la primele pagini, că intenţia fostului prim-ministru
e de a încerca să-şi facă el însuşi dreptate, să lase în urma
sa imaginea cea mai convenabilă despre sine (pe care,
fireşte, el o consideră cea mai exactă). De aici, cred, şi
suspiciunea cu care sunt primite din start astfel de memorii
prea ostentativ pro domo sua. E dificil să convingi întru
totul, când la tot pasul te răfuieşti cu adversarii, reali sau
imaginari, şi dai impresia că încerci să vii cu o versiune
proprie asupra faptelor, uneori chiar împotriva simplei
evidenţe. Cititorul e foarte sensibil la asemena nuanţe. Or,
memoriile lui Radu Vasile sunt scrise, nu încape îndoială,
într-o vădită notă polemică, de la început până la sfârşit.
Se războieşte cu toată lumea şi, în primul rând, cu cei din
propriul partid sau cu preşedintele Constantinescu. Ca
premier, ajunge ca până la urmă să nu mai aibă încredere
în nimeni, decât în câţiva dintre consilierii săi cei mai
apropiaţi sau în alţi câţiva amici politici. Întreaga
încrengătură a puterii (în fruntea căreia se află!) pare să-i
fie potrivnică, ceea ce e destul de trist pentru un prim-
ministru, oricât de subiectiv ar privi el lucrurile, conştient
că se află mereu “pe contrasens”, cum ne avertizează încă
din titlu. Într-un fel, această lungă şi alunecoasă – uneori
- confesiune, se constituie într-o puternică mărturie despre
singurătatea omului politic, oricât de bine intenţionat ar fi
acesta şi mai ales dacă are puţină conştiinţă, nevrând să
treacă drept un simplu politician mediocru. Nu întâmplător,
încă din prefaţă Radu Vasile construieşte o mică teorie
bazată pe distincţia între omul politic, omul de stat şi
politicianul obişnuit. Sigur că el aspiră la o treaptă cât mai
înaltă în această ierarhie, în fruntea căreia îl vede pe
Corneliu Coposu (“singurul om politic de rasă pe care l-a
avut România după 1989 şi totodată singurul om despre
care se poate spune fără reţinere că avea înzestrarea
necesară pentru a deveni un adevărat bărbat de stat”).
Crescut ca politician “recent” (cu termenul lui
Patapievici) în umbra şi cultul lui Coposu, fostul prim-
ministru se consideră, într-un fel, urmaşul acestuia: la
cârma partidului, dar şi ca exponent (legitim - crede el) şi
apărător al doctrinei creştin-democrate (deşi iniţial –
mărturiseşte – înclina spre liberali). De aici însă începe
drama sa, adică inadecvarea uneor astfel de ambiţii la
realităţi şi posibilităţi. Nu are anvergura morală şi politică
a lui Coposu şi nici calităţile de lider ale acestuia. Mai
ales dă impresia că nu are deloc răbdare, nu ştie să aştepte
şi să asculte. Vrea să fie neapărat spontan, iar în deciziile
importante se bazează cu prioritate pe fler şi intuiţie. Nimic
rău, în fond, în această mobilitate a spiritului, dublată de
umor, ce pare să-l caracterizeze pe autorul memoriilor.
Numai că această uşurinţă de a improviza poate avea şi
un revers neplăcut, mai puţin scontat. În politică este
foarte important să iei hotărâri cu rapiditate în orice mo-
ment – şi mai ales în momentele critice -, dar nu e destul.
Marile succese presupun, totuşi, coerenţa unui program
ferm de guvernare, cu alte cuvinte capacitatea de a face
previziuni pe termen cât mai lung şi de a le pune în practică.
Din păcate, politicianul român e prin excelenţă un
descurcăreţ, iar Radu Vasile nu face nici el excepţie de la
această regulă. Datorită modului său imprevizibil de a fi,
nu e acceptat ca lider decât de un grup foarte restrâns,
văzându-se contestat chiar de la început în ambiţiile sale,
mai mult sau mai puţin îndreptăţite (aşa cum şi el îi contestă
pe toţi ceilalţi). Sigur e că toată aventura sa politică
seamănă cu o “cursă pe contrasens”, aşa cum el însuşi o
defineşte. Descoperă peste tot adversari şi duşmani de
moarte, dar chiar dacă aceştia n-ar exista, şi i-ar fi inventat
singur. În asemenea condiţii nu poţi face carieră politică
la vârf. În democraţie nu funcţionează principiul “dacă
voi nu mă vreţi, eu vă vreau”. Deşi nu pare o fire autoritară
sau exclusivistă, cu greu ni-l putem imagina lucrând efectiv
în echipă. Probabil că orgoliul personal întunecă într-atât
luciditatea omului politic, încât îl împiedică să aibă o
comunicare normală, mai ales cu egalii sau superiorii lui în
ierarhie. Aşa se face că în loc să încerce o apropiere de
Constantinescu, dincolo de aprehensiunile reciproce
(ceea ce ar fi fost în interesul guvernării), el se simte mai
bine în compania “pediştilor”, care au profitat cel mai mult
de pe urma lui (şi invers) sau a cvasianonimilor din “grupul
de la Braşov”. Îi simte pe toţi ceilalţi din partid împotriva
sa, dar şi el, la rându-i, le face viaţa grea sau se izolează
pur şi simplu. În momentele de mare singurătate se retrăgea
în birou şi juca de unul singur şah la computer (aflăm din
jurnalul lui Răsvan Popescu, purtătorul său de cuvânt ).
Destul de ciudat un asemenea tip de “refugiu” la un prim-
ministru, altfel debordând de energie şi afişând o vervă
ce părera inepuizabilă.
Altă ciudăţenie: deşi aştepta funcţia de prim-
ministru ca şi cuvenită de la sine, când o primeşte, pare cu
totul excedat de situaţie. Are nişte reacţii care surprind şi
uimesc de-a binelea. Merge în mare taină să obţină
binecuvântarea de la un înalt prelat bisericesc, tocmai la
Ciuc, apoi trece pe la mormântul tatălui, din cimitirul de la
Drăgăşani, într-un gest de prosternare şi reculegere, care
ne trezeşte mai degrabă un uşor zâmbet. Nu gesturile în
sine (relatate cu acurateţe şi destul de inspirat în memorii)
contrariază, ci modul exaltat de reacţie, aproape
superstiţios, nepotrivit unui politician. Într-un fel, lasă
impresia că îşi pierde prea uşor capul în faţa înaltei funcţii
dobândite. Mai e puţin şi se poate considera nu doar
alesul lui Coposu, dar chiar al divinităţii (dacă nu e aici
mai degrabă un semn de slăbiciune şi nesiguranţă). Ca să
nu mai vorbim de modul în care, după numirea oficială,
mergând cu alaiul de limuzine luxoase, este “uns”, precum
domnitorii odinioară, de Patriarhul însuşi (un moment
kitsch, catalogat de acelaşi Răsvan Popescu). Asemenea
derapaje spectaculoase sunt compromiţătoare totuşi
pentru un om politic modern. Politica nu trebuie
 cãrþile miniºtrilor noºtri
amestecată niciodată cu morala, susţine cu un cinism amar
fostul prim-ministru – şi are dreptate în bună măsură. Dar
trebuie evitată orice confuzie şi cu alte valori, în special
cu religia şi biserica. Poate că “Pacea de la Cozia”, în
prezenţa a doi episcopi, a consituit un bun moment de
inspiraţie al politicianului. Un mitoman ca Miron Cozma
putea fi mai uşor impresionat şi, apoi, manipulat într-un
astfel de cadru. Fiindcă manipulare rămâne, oricât fostul
premier se străduie să dea o altă semnificaţie
evenimentului. Dovadă că nu peste mult timp a fost nevoie
de o intervenţie hotărâtă a forţelor de ordine pentru a-l
anihila pe acest nefast personaj, care a produs atâta rău
pe scena societăţii româneşti postdecembriste. Şi în alte
împrejurări autorul memoriilor face caz de credinţa sa
profundă, care este autentică, nu încape îndoială. Dar
exhibarea acesteia poate avea un efect cel puţin derutant,
când e deturnată în capital politic. Măcar din respect
pentru acest sentiment autentic religios, pe care mulţi
dintre moderni l-au pierdut, ar trebui să fie mai discret
sau, mă rog, mai smerit. Cred că lui Radu Vasile îi scapă cu
totul, în materie de credinţă, una din poruncile
fundamentale ale decalogului: să nu iei numele Domnului
în deşert.
Adevărul e că de la bun început fostul prim-
ministru a trebuit să se lupte cu o anumită imagine despre
sine, care circula în presă: aceea de ins neserios, “şuetist
de bodegă” ori zeflemist uşuratic etc. Nici nu îşi luase
bine în primire funcţia şi eticheta fusese deja pusă. Din
păcate, nu reuşeşte s-o infirme în cei aproape doi ani de
guvernare, cât a stat la Palatul Victoria. Până şi purtătorul
său de cuvânt se consideră “interfaţa serioasă a unui
premier neserios”. Iar unul dintre miniştri, Ilie Şerbănescu,
spunea undeva că “Radu Vasile e tipul inconştientului
perfect”. În general, tocmai abilitatea de “a improviza
continuu” a dus la concluzia că “expresia perfectă a acestui
fel naţional de-a fi e Radu Vasile” (Răsvan Popescu). Iată
şi un portret al premierului, destul de comprehensiv după
opinia noastră, extras tot din jurnalui purtătorului său de
cuvânt: “Nu-i deloc simplu să-l descriu pe Radu Vasile.
Rar am văzut aşa un cocktail: băiat bun şi în acelaşi timp
neam prost, hotărât să facă ceva, să nu pierdem trenul
Europei… şi-n acelaşi timp şovăielnic la prima scuturătură
sindicală. Debordând de energie până la prânz, când se
culcă în camera din spatele biroului. Capabil să-şi înfrunte
contestatarii, i-a băgat sub masă pe marii perdanţi ai
încleştării cu PD-ul, Opriş şi Ciumara. După care iese prin
curtea din spate să nu dea ochii cu ziariştii. Răsfăţat al
ziariştilor cât a fost chalanger-ul lui Ciorbea, are un şoc
atât de mare când se vede luat în furci de aceiaşi, încât
refuză revista presei. E apropiat cu ziariştii de la Palat, per
tu cu fetele, dar zău dacă citeşte vreun ziar.” În sfârşit,
încă o observaţie pătrunzătoare: “Şi-a aprins un Kent, cu
aerul lui Coposu. Îi stă ca un frac închiriat.” Cred că acesta
este adevăratul Radu Vasile şi mai puţin acela din capitolul
O privire spre mine însumi sau din “cuvântul înainte”
care deschide cartea amintirilor. În general, amintirile
fostului prim-ministru nu conving, fiindcă memorialistul,
când nu e prea părtinitor, se pierde în generalităţi şi
comentarii de tip eseistic. Aşa se face că îşi vede trecutul
ca o existenţă exemplară şi mereu dă sfaturi sau face
69
aprecieri destul de riscante asupra evenimentelor. Nu le
lasă să vorbească de la sine E drept că se pot învăţa multe
de aici, dacă amintirile vor fi citite cu atenţie. Şi merită să
fie citite, odată depăşit handicapul lipsei de credibilitate.
Cartea este surprinzător de bine scrisă. Ştim că
Radu Vasile a mai publicat un roman şi două volume de
versuri (din păcate, de negăsit). Înseamnă că are în
oarecare măsură experienţa scrisului, deşi forma finală a
textului memoriilor se datorează lui Sorin Lavric,
“redactorul acestor pagini” (dacă am înţeles bine din nota
introductivă). Ceea ce deranjează efectiv este însă extrema
subiectivitate în evaluarea de sine, dar şi a colegilor de
partid: Ciorbea – un “venetic” în PNŢCD (dar care, totuşi,
vrea acum să-l reconstruiască!), Conbstantinescu (cu care
împărtăşeşte însă aceeaşi convingere privind
atotputernicia Structurilor criptocomuniste de tip mafiot
în societatea românească), dar mai ales Opriş, Ionescu-
Galbeni şi Dudu Ionescu. Evident că succesele guvernării
sale sunt, în schimb, supraevaluate. Următoarele capitole
din carte insistă cu precădere asupra acestora: Pacea de
la Cozia (capitol special, poate cel mai dens), câteva vizite
în străinătate (în Franţa, în Rusia şi Israel), invitarea pentru
începerea negocierilor de aderare la UE, vizita Papei la
Bucureşti, achitarea datoriei externe. Toate sunt rupte însă
din context şi prezentate drept nişte reuşite personale.
Chiar şi pericolul invaziei minerilor pare a fi
supradimensionat, pentru a mări astfel meritele premierului
pacificator, care se consideră în sinea lui un fel de fiinţă
providenţială. Nu ne miră că până şi eşecul guvernării, în
ansamblu, e privit ca o “încercare divină”. Asupra tuturor
acestor evenimente se vor pronunţa cu obiectivitate
istoricii şi analiştii politici (pe care fostul premier îi
dispreţuieşte cu înverşunare). Sigur e însă de pe-acum că
politicianul Radu Vasile va rămâne în istorie (cât va rămâne)
mai mult prin erorile sale, oricât încearcă să le atenueze
într-o confesiune incitantă, nelipsită de fluenţă epică, ritm
şi patos justiţiar. Numai că, la scara istoriei, nimeni nu-şi
poate face singur dreptate. Radu Vasile rămâne
deocamdată, în conştiinţa publică, un fost premier eşuat
în traseist politic.
70 prim - plan mariana codruþ
Dialog cu Mariana Codruţ
“pentru ca lumea să fie completă”
- Stimată Mariana Codruţ, nu vă e ruşine să scrieţi,
azi, A.D.2003, poezie?
- Stimate domnule Cistelecan, după cîte ştiu eu,
pînă acum poezia – ea, în sine - n-a omorît pe nimeni, n-a
ţepuit pe nimeni, n-a lăsat pe drumuri pe nimeni, cu excepţia
– eventual - a unora dintre autorii înşişi ! Apoi, poate n-
aţi băgat de seamă dar, vrem-nu vrem, face parte din viaţa
noastră, e prezentă de-a pururi şi în toate, ne « priveşte »
pe toţi. Cu distincţii, e drept : cea de calitate stă mai mult
prin biblioteci şi librării şi are un public foarte restrîns, un
grup de « ţicniţi » ca şi, să zicem, muzica simfonică, şahul
sau… biftecul tartar ; cea de toată mîna, de la texte de
muzică actuală precum : « fata mea este model/ e fiică de
colonel », la anunţuri publicitare ori sloganuri
propagandistice gen « URSS/bastionul păcii e » are (a
avut ?) un public-ţintă mult mai larg şi se întîlneşte, după
cum spuneam, « în toate cele ce sînt/ şi-n cele ce mîine
vor rîde (plînge) la soare » !
Apoi, poezia nu e impusă prin decrete prezidenţiale.
Mai mult, nici stingherită deşi eu una, dacă aş fi preşedinte,
aş da un decret să facă salahorie în folos public măcar
cîţiva ani autorul unor versuri ca « (Burebista) vino printre
noi/ şi ne scapă de nevoi », că doar Burebista nu e
vidanjorul nimănui !
Dacă poezia pe care o scriu vi s-ar părea o agresiune
asupra minţii cuiva, la adresa limbii române ori a istoriei
etc. etc., aş înţelege întrebarea dv. Altminteri, nu-mi rămîne
decît să vă întreb la rîndul meu, parafrazînd/imitînd un
celebru titlu arghezian : « de ce mi-ar fi ruşine ? »
- Eu admir felul în care vreţi să evitaţi întrebarea.
Dar însă totuşi, cînd faceţi cunoştinţă cu cineva (nu cu
vreun literat), nu vi se strînge inima să vă recomandaţi
« poet » ?
- A, despre asta era vorba ! O să vă dezamăgesc,
nu mă prezint nimănui şi niciodată drept poetă sau, în
fine, scriitoare. Spun doar că lucrez la cutare sau cutare
instituţie ori că meseria mea de bază e profesor de limbă
română şi numai dacă devine cazul adaug, eventual, că
scriu. Şi numai dacă sînt întrebată spun şi ce scriu, şi
nu, nu mi s-a strîns niciodată inima să « deconspir » că
scriu poezie… Însă, da… da, aveţi dreptate, totuşi, e o
nuanţă... Îmi dau seama acum că eu nu pronunţ,
referindu-mă la mine, cuvîntul « poetă », ci doar că « am
cărţi de poezie » sau că « scriu poezie ». Dar nu de
ruşinea că o scriu, doamne, nu mi-e ruşine că scriu
poezie într-un timp plin de etc.etc.etc., să ne-
nţelegem… Nu ştiu de ce nu pronunţ cuvîntul « poetă »,
care însă nu mă deranjează cînd îl aud folosit de alţii
despre mine… Poate pentru că îi atribui poetului aura
extraordinară, mitică, aceeaşi pe care i-o atribuiam şi în
copilărie sau adolescenţă…
- Bine, dar din cîte faceţi dvs., nu tocmai poezia e
lucrul cu care vă mîndriţi mai mult, care vă reprezintă
cel mai mult? De unde vine sfiala de a vă prezenta, pur
şi simplu, „poet”?
- O să spuneţi că ţin cu tot dinadinsul să vă contrazic,
să vă contrariez, şi nu e adevărat. A te mîndri e una, a fi
reprezentat de ceva e alta. Nu mă „mîndresc” cu calitatea
mea de poetă faţă de nimeni. Cînd totuşi am o reacţie
exterioară în relaţie cu ea, e una mai degrabă de orgoliu,
dar asta numai atunci cînd sînt contestată, negată sau
cînd mi se ignoră cu desăvîrşire preocuparea, atributul,
structura de poetă. Şi dacă mă „mîndresc” cu ceva, totuşi,
din ce-i al meu, e că pot scrie (cînd pot)...
Cît despre a mă simţi reprezentată de poezie – just,
mă reprezintă, total. Dar la ce bun să spun acest lucru,
tam-nisam, unora care nu au legătură cu scrisul? Dacă m-
aş nimeri printre nişte mahări politruci şi hoţi, mai mult ca
sigur aş spune, cu trufie chiar, „sînt poetă!”, probabil
pentru a sugera că n-am nimic de-a face cu lumea lor.
Altminteri, n-are nici un rost. Să impresionez pe adminis-
trator? Pe instalator? Pe electrician? Pe vînzătoarele de la
magazine? N-am făcut proba să văd dacă, într-adevăr, i-aş
impresiona... Probabil, nu...
- Dar pe cine credeţi că ar trebui să impresioneze
un poet?
- Pomenind de administrator, instalator, electrician,
n-am vrut deloc să fac o judecată discriminatorie, ci pur şi
simplu am vrut să spun că viaţa mea socială e destul de
restrînsă, deci nu prea am cui să mă prezint, şi, pe de altă
parte, că mi s-ar părea ridicol să-mi declin identitatea în
faţa unor oameni aflaţi „în exerciţiul funcţiunii”...
Dar să revin la întrebarea dv.. Cred că poetul - n-am
spus un poet! - ar trebui să impresioneze pe toată lumea.
Eu fac din poezie un test de umanitate. Nu întîmplător
mama mea, deşi ţărancă, deşi cu o minimă instrucţie, iubea
enorm, dar enorm poezia: era un om de o rară nobleţe
sufletească.
E drept că eu am predilecţie pentru un anume gen
de poezie, aşa că poate în mintea mea la acea poezie mă
refer, cu deosebire, cînd o numesc „test de umanitate”.
Dar nu sînt chiar fundamentalistă. Nu are prea multă
importanţă pentru mine dacă pe un ins îl impresionează
versuri ca „ Mereu şi mereu revii, tu, melancolie,/ O,
blîndeţe a sufletului singuratec.”, pe altul - „Cică nişte
cronicari/duceau lipsă de şalvari...”, pe un al treilea - „Pe
drumul de costişă ce duce la Vaslui” etc.. Important e că
omul îşi face răgaz şi pentru acest joc al minţii şi nu doar
al minţii, că se lasă „catifelat”, că este receptiv la gratuitate,
la copilărire, la gramul de dumnezeire, de miracol, de „lux”
care se ascunde în orice formă de artă. Poezia e, pentru
mine, nu doar o armă – ei, fireşte, măcar pentru moment, şi
nu infailibilă- împotriva singurătăţii şi morţii, dar şi
împotriva umplerii noastre cu pămînt, în viaţă fiind...
Însă eu sînt conştientă de faptul că poetul, poezia
nu impresionează pe prea mulţi. Şi nici nu cred că va fi
fost vreodată altfel. În plus, se vede cu ochiul liber că El si
Ea sînt în pierdere de trecere...
-Şi cum vă explicaţi această „pierdere”? Pe ce se
bazează?
 prim - plan mariana codruþ
-Cred că la noi sînt „vinovaţi” toţi, şi cei care fac
poezia, şi cei cărora le este destinată, şi cei care
intermediază relaţia poezie-consumator, adică
profesioniştii criticii literare şi şcoala. Vă şi văd ricanînd:
„aha, ştiam eu, criticii sînt de vină, desigur, desigur!” Dar,
domnule Cistelecan, nu spun decît un truism: şi poezia e
un „produs” şi doar ştim că orice produs are nevoie de
publicitate. Şi mai ştim şi că o publicitate bună şi intensă
vinde şi ce nu merită să fie vîndut! Poezia din România de
acum e la fel de bună/proastă ca şi pe vremea comuniştilor,
cînd avea mare trecere, dar mulţi critici, care atunci şi-au
construit carierele pe comentariul ei, azi au abandonat-o.
Vă asigur că nu-i judec, e numai o constatare - frustrantă,
e drept - că de fapt n-au iubit poezia, ci doar... n-au avut
încotro... Ştiu, s-a schimbat contextul, „priorităţile
momentului” sînt altele, alte genuri literare au căpătat
drept la viaţă şi e firesc să fie luate în seamă – dar oare de
ce vedem noi, românii, lucrurile doar atît cît intră în raza
ochilor noştri plecaţi? Iar dacă au abandonat-o pentru
că... e proastă, îi plictiseşte etc., nu înţeleg ce-i împiedică
să facă tabula rasa în zona asta...
Apoi: vorbind din proprie experienţă: eu n-am întîlnit
în toată viaţa/ şcoala mea un profesor care să fi iubit de-
adevăratelea poezia. S-o fi priceput şi înţeles, în aşa
măsură, încît să ştie s-o facă pricepută şi iubită de elevi
sau studenţi. (Admit că zona în care îmi duc eu viaţa va fi
fiind o excepţie...) Comentariul poeziei, cînd nu se reducea
la imbecilizantul „învăţaţi poezia pe de rost”, era fie ceva
de genul : „în această poezie este vorba despre un sergent/
meşter/piţigoi/sentiment etc. care face şi drege”, urmat
de o plicticoasă, mecanică, inutilă numărătoare sau trecere
în revistă a tropilor ; fie o năucitoare „analiză” plină de
cuvinte revoltător de mari, „abisale”, dispuse în nişte
propoziţii atît de sofisticate, de „ezoterice”, încît speriat,
intimidat şi cu senzaţia propriei tale nimicnicii, ignoranţe
şi nevolnicii, renunţai la orice tentativă de-a te mai apropia
de produsul cultural cu pricina. În gura unor asemenea
dascăli, chiar şi cea mai simplă, caldă şi umană poezie
devenea ceva extrem de complicat. Indigest, de-a dreptul!
Nu-i mai puţin adevărat că şi manualele erau pline de poezii
idioate. N-am să uit niciodată chinul meu de profesor cînd
mi-a venit rîndul să predau o poezie din manualul de clasa
a VII-a, cred, scrisă de Ion Brad şi intitulată „Fiul patriei”.
Era o poezie atît de cîlţoasă şi de confuză, încît nici eu nu
ştiam să le spun copiilor „ce face şi ce drege” suszisul fiu
(care probabil era Ceauşescu). Poezia debuta cu un vers
sunînd cam aşa: „El vine din (sau în?) istorie călare”!
Doamne, cum să vină cineva din sau în istorie călare? îmi
spuneam şi visam cu ură să-i dau lui Ion Brad pedeapsa
pe care a primit-o frate-meu în armată: să cureţe cu un băţ
de chibrit o sobă de teracotă! Ce una, una era prea puţin,
douăzeci şi cinci mi se părea numărul cel mai potrivit! Ca
să nu mai spun că, din cauza aceleiaşi poezii, cînd eram
elevă, pentru că am uitat-o chiar cînd trebuia s-o recit pe
scenă, la serbarea de sfîrşit de an, diriginta m-a pedepsit
luîndu-mi coroniţa de flori care mi se cuvenea ca premiantă
I ! Anul acela a fost singura dată cînd s-au dat, pe vremea
mea, coroniţe de flori la premiu, şi eu n-am uitat nici azi
suferinţa asta...
Pe de altă parte, cred că şi fatala îndepărtare a poeziei
de formula ei originară – mizînd pe simplitate, recurenţă,
incantatoriu - rafinarea expresiei sale ( prin rafinat nu
înţeleg neapărat mai bun, superior) a făcut ca acest gen
71
literar să-şi piardă mulţi degustători. Nu mă gîndesc,
spunînd asta, la cei care, în frisonul galopant de
mahalagizare care a lovit ţara de cîţiva ani buni, s-au lăsat
seduşi la sînge de farmecele manelelor şi „lovelelor” – de
la love! - sau cum naiba să denumesc însăilările de cuvinte
mustind de pornografie, cabotinaj şi bancuri proaste, care
trec drept poezie de amor!? Deci nu la ei mă refer, ci la
ceilalţi, marea masă de fani modeşti, anonimi şi calzi, cum
era mama, de pildă. Ei bine, aceştia, îngroziţi de amintirea
unui – să zicem - Nichita Stănescu „foarte filozofic”,
încifrat, abscons (sau „predat”, livrat cu desăvîrşire
confuziei şi ceţii de către profii susamintiţi) şi ajungînd la
concluzia că musai aşa o fi toată „poezia modernă”, au
dat pur şi simplu bir cu fugiţii din faţa poeziei. Iată, tot din
proprie experienţă, nu mai departe de sora mea, care e,
totuşi, învăţătoare : mi-a zis că ea nu-mi „înţelege” poezia,
dar eu am bănuiala secretă că nici nu a citit-o, victimă a
prejudecăţilor de acest ultim soi fiind...
Sînt convinsă că abia o dată cu poeţii din generaţia
mea, mulţi deveniţi profesori, poezia va ajunge altfel la
cei tineri. Că nu va mai fi percepută ca un lucru fără nici o
relaţie cu viaţa vie, un lucru greu, „filozofic” şi, pe lîngă
toate, şi... de învăţat obligatoriu pe de rost! Dar nici o
şuşanea sau un loc de desfătare pentru tot soiul de cuvinte
prin care cei cu, probabil, probleme de ordin sexual sau
mentalo-...sexual se defulează – ca să nu spun altfel -
public.
-Şi eu cred că primul – şi cel mai important -
aliat al scriitorului (şi poetului îndeosebi) e profesorul.
Dar alianţa asta nu merge chiar bine. Nu ştiu dacă aţi
fost vreodată invitată la un liceu să staţi de vorbă cu
viitorii dv. cititori, să le spuneţi ce vreţi, de fapt, iar ei să
vă spună ce-ar vrea. Poate că lucrurile nu-s cu totul
pierdute. Cum aţi vedea dv. funcţionînd această alianţă?
-Nu, după evenimentele din decembrie 1989, n-am
fost niciodată invitată într-un liceu sau în vreo şcoală
generală. Înainte da, dar ştiţi bine că atunci nimeni nu
dialoga cu nimeni. Copii erau... adunaţi, poetul îşi citea
sau recita poemele, apoi pleca nestingherit şi, eventual,
confuz, întrebîndu-se „ce-a fost asta?”. Ce să fie, doar o
„manifestare culturală”, pe care UTC-ul judeţean sau cel
din şcoala cu pricina sau Comitetele de cultură locale o
bifau în agendele lor, mulţumite că pot raporta sus că au
avut activitate ! Din punctul ăsta de vedere, într-adevăr,
noi, scriitorii, am fost nişte... privilegiaţi: ne vedeau la faţă
copiii şi „oamenii muncii” mai des. (Aşa am văzut şi eu
pentru prima dată la faţă un poet, cînd eram prin clasa a V
a, la şcoala din satul meu. Şi chiar dacă era unul din acei
barzi fără de moarte pe plaiurile noastre, în opera cărora,
în timp şi prin magia lirei lor, Ilenuţa-tractorista a luat chipul
lui... Epiphanie, pe mine întîlnirea m-a emoţionat în cel mai
înalt grad cu putinţă pentru un copil.)
Nu sînt prea optimistă gîndindu-mă la o atît de
necesară totuşi alianţă scriitor- profesor. E drept, nu
cunosc mediul profesorilor de liceu. Însă, întîmplător, ştiu
destule şi... neîmbucurătoare despre mediul universitar.
La cel ieşean, mă refer. Cu excepţii, fireşte, universitarii –
nici chiar cei de la Litere – nu citesc revistele literare şi au
o vagă orientare în mişcarea literară contemporană. Au
rămas cu lecturile, în cel mai bun caz, la generaţia 60, adică
Stănescu, Sorescu, Blandiana, Păunescu... Şi un alt lucru
72 prim - plan mariana codruþ
care mi se pare foarte trist: cei mai mulţi nu au curiozitatea
măcar să-şi citească, să-şi invite şi să-şi popularizeze în
sălile de seminar proprii ex-studenţi, deveniţi scriitori, cum
am aflat că fac universitarii bucureşteni şi poate şi alţii, nu
ştiu.... Nimeni din generaţia mea sau din cea a
nouăzeciştilor nu a fost invitat într-o sală de seminar la o
oră de întîlnire cu studenţii, cei de la Litere măcar. E posibil
ca din alte generaţii să fi fost invitaţi, dar în mod sigur
foarte rar şi doar accidental.
Apoi, cel puţin pe lîngă Literele ieşene, nu există
cursuri de creative writing, ţinute de scriitori – cum există
în alte ţări – unde studenţii s-ar putea apropia nemediat
de genul ăsta de vieţuitoare bipede. Cred că ar fi un lucru
bun să existe şi pe lîngă universităţi, şi pe lîngă licee
asemenea cursuri... Am mai putea vorbi şi despre cenacluri,
şi despre revistele studenţeşti şi şcolare sau, ştiu eu?,
despre şcoli sau tabere de vară organizate în comun de
USR şi Inspectorate... dar... dar, din păcate, nimeni şi nimic
nu-l poate înlocui pe animatorul literar autentic, pe
profesorul de literatură îndrăgostit de obiectul muncii lui.
Sau, cine ştie, poate doar agentul literar, nume care însă,
pare-mi-se, încă nu există în nomenclatorul profesiilor din
România.
-Poate că la universităţi lucrurile nu sînt – cel
puţin nu peste tot – atît de grave. Literatura
contemporană ocupă, totuşi, destul loc. Dar şi ce spuneţi
dv. e adevărat. Ceea ce înseamnă că divorţul e mult mai
grav, înseamnă că literatura contemporană trebuie să
moară pentru a ajunge la şcoală. Cum vă explicaţi
această ruptură? Totuşi, scriitorii au o grămadă de
colegi care sînt pe diverse trepte ale învăţămîntului...
De ce nu mai există comunicare între şcoală şi scriitori?
Nu cumva şi voi, scriitorii, aveţi o parte de vină? Nu
cumva vă ţineţi nasul prea sus, în loc să vedeţi în bietul
profesor un adevărat coleg?
-Da, sigur, ce-am spus eu despre învăţămîntul
universitar se referea numai la mediul ieşean, unde, repet,
există - slavă Domnului! - şi destui oameni şi cărturari
minunaţi; de altminteri, cu unii comunic destul de bine,
în particular şi ca redactor la editura universitară, deci nu
se pune problema că nu aş avea suficientă consideraţie
pentru meseria asta şi pentru acei profesori care-şi
respectă obrazul... Însă doar ştiţi că universităţile noastre
sînt încă pline de caracudă. De inşi intraţi cîndva pe bază
de dosar, ca să „ţină totul sub control” şi ca să le facă
viaţa amară celorlaţi, intraţi pe bune. Şi care acum îşi aduc
discipoli după chipul şi asemănarea lor!...
Aveţi dreptate, literatura română de azi e bine
reprezentată în învăţămîntul universitar. Adică în programă.
Însă o universitate nu e făcută doar din secţia/secţiile
„Limbă şi literatură română-”. Iar profesori de literatură
română, „perioada contemporană”, cîţi pot fi? Şi 10 să fie
în una şi aceeaşi instituţie : pot ei singuri să dea piept cu
uraganul stării de semianalfabetism literar cu care intră
destui la Universitate? Ce să facă un profesor universitar
cînd găseşte în tezele unor studenţi de la română, în loc
de Din ceas dedus (I.Barbu), „Din ce-aţi dedus?” Nu
poate face nimic, bietul de el, decît un infarct...
Şi aveţi dreptate şi cînd spuneţi că divorţul prof-
literatură/scriitori e mult mai adînc. Nu cred însă că se
datorează în mod semnificativ infatuării scriitoriceşti (
care există, cum să nu, cine-a mai văzut vreun artist
neîncrezut?). După mine, cauza unei asemenea neaderenţe,
sau, ştiu eu cum să spun, a unui asemenea... vid de
receptare vine, ca să-l citez pe poetul suspomenit, călare
din şi în istorie. Adică e şi străveche, şi nouă, pentru că
după 89 lucrurile nu s-au schimbat decît în rău. Şi anume,
mă refer la admiterea la Litere. Facultatea asta nu e (şi n-
a fost nici pe vremea cînd eram eu studentă) tratată de
către „foruri” ca o facultate... vocaţională, cum sînt cele
de muzică, pictură, sport etc. Candidatului nu i se testează,
la început, minuţios, calităţile de filolog, pe care trebuie
să le aibă nu doar un scriitor... Ce profesor/curs/lege ar
putea să facă, ulterior, din cineva fără organ pentru cuvînt
un ins sensibil la virtuţile acestuia? Am găsit în traduceri
şi cărţi de-ale filologilor, apărute după 89, perle
monstruoase, ca: „pansează-l tu, că ai manualitate”, în loc
de „că te pricepi „ ; „Doamne, iartă incredulităţii mele”, în
loc de „Doamne, iartă necredinţei mele”; „prima notă
informativă despre Lamartine...”, în loc de „prima referinţă
bibliografică...” (gura păcătosului!...) !!! Şi pot înşira zeci,
sute de exemple de soiul ăsta. Pot fi suplinite bunul simţ
lingvistic înnăscut, „nasul” bun, „urechea” fină de
conştiinciozitate şi toceală? Nu, eu nu cred că pot. Şi nici
un prof, cît de strălucit ar fi el, nu poate face bici de mătase
din ştiţi dv. ce...
Or, poezia nu se face - îmi cer iertare pentru truism-
cu idei, ci cu... cuvinte. Un ins, intrat la Litere în anii 80 cu
toceala pînă la demenţă a comentariilor prefabricate şi a
gramaticii, iar azi doar cu notele din timpul liceului, în
cazul cel mai bun, şi cu... taxă, în cele mai multe şi sinistre
cazuri - un asemenea ins, ajuns prof, nu poate pricepe
nimic din literatura de azi, cea plină de aluzii, jocuri de
cuvinte, intertextualisme, polisemantisme, ironie,
construcţii lingvistice de tot soiul etc. etc. etc. E posibil
să ştie să predea corect şi convingător „predicatul nomi-
nal”, dar o fi destul?
-Înţeleg că nu vă puneţi mari speranţe în acest
public, totuşi, cel mai recomandat. Dar atunci pentru
cine credeţi că se va mai scrie poezia? Şi încotro ar
trebui s-o ia, pentru a-şi găsi un public? Care din
formulele poetice de azi a agravat această ruptură? Care
credeţi că ar putea-o repara?
-Dacă nu-mi pun mari speranţe în acest public, nu
înseamnă că-l neg total. Ştiţi cum se spune, rău e cu rău,
dar mai rău fără rău... Fireşte că tot pentru el se va scrie,
însă mie îmi place să sper că, schimbîndu-se la nivel de
minister modul de-a concepe învăţămîntul, publicul
literaturii se va filtra, se va distila, se va schimba şi el în
mai bine. Nu văd de ce s-ar schimba poezia, nu poezia –
vorbesc, desigur, despre aceea care-şi merită numele -
trebuie neapărat să „coboare” spre cititori, ci cititorii
trebuie ajutaţi să meargă în întîmpinarea ei, pentru a o
înţelege. Şi, mai ales, pentru a distinge şi singuri poezia
bună de făcătură. Pentru că la ora actuală, A.D. 2003, în
România este multă harababură şi confuzie: avem zeci de
rimbauzi, sute de baudelairşi, mii de stăneşti şi de soreşti
etc.! Tot felul de „trubaduri”, îngrozitori de activi, care au
privilegiul neaşteptat şi nesperat de a fi şefi de reviste,
de cenacluri şi de concursuri, se desfăşoară nestingheriţi
şi se autopropun drept poeţi, ba şi înaintemergători în
domeniu, compromiţînd însăşi ideea de poezie. „Ei, şi ce?
 prim - plan mariana codruþ
veţi spune. Cine-i ia în seama?” Asta întrebaţi-i pe miile
de tineri şi tinere care trec prin mîinile/revistele/cenaclurile
lor şi se uită la ei ca la Mesia...
Fireşte, suszişii barzi profită tocmai de faptul că mulţi
dintre criticii consacraţi de poezie s-au retras, iar cîţiva
din cei rămaşi joacă, stupefiant, după cum li se cîntă...
Însă, cel puţin aici, sînt mai optimistă : îndrăznesc să sper
că starea asta de lucruri nu va mai dura mult. Noua
generaţie de critici e în plină ebuliţie şi are nu puţine nume
deja recunoscute. E clar că ei sînt cei care, într-un viitor
mai mult sau mai puţin apropiat, vor despărţi hotărît apele.
Şi vor deveni şi „translatorii” poeziei actuale pentru cititori.
Şi, cine ştie, poate şi intermediatorii în relaţia scriitorilor
cu profii, nu doar cu cititorii obişnuiţi...
-Dar dv. nu vă simţiţi ameninţată/eliminată de noua
poezie?
- Eliminată din ce? De unde? Nu apar în dicţionarele
făcute de... centru, cu excepţia celui coordonat de
I.B.Lefter. Nu sînt inclusă în manuale şi nici în vederile,
jocurile sau planurile cuiva. Constatarea asta mi-a creat
o anume frustrare şi amărăciune şi revoltă interioară
pînă acum cîţiva ani. Între timp, mi-am mai revenit şi
văd mai ales partea bună a lucrurilor : şi anume, că sînt
cu desăvîrşire liberă să scriu ce vreau, fără să ţin cont
de nimeni şi de nimic şi chiar fără să-mi pese de nimeni
şi de nimic. Ameninţată? Ei nu, chiar nu... Eu sînt scor-
pion şi, întîmplător, pot confirma că e adevărat ce se
spune despre acest semn zodiacal : mă simt ameninţată
continuu, cu asupra de măsură, de „agresori” cu mult
mai pregnanţi şi mai persistenţi... Şi nu, poezia nouă
nu face parte din ameninţările exterioare care ar putea
rivaliza, concura cu ei...
-Nu staţi rău cu moralul. Dar ce rost i-aţi mai
încredinţa poeziei, azi? Aţi auzit, fireşte, că ne facem de
rîs în ochii lumii continuînd să scriem poezie şi dovedind
c-am rămas nişte retardaţi...
- Nici aurolacii nu stau rău cu moralul, domnule
Cistelecan... Ce rost i-aş mai încredinţa azi poeziei? Rostul
ei, unul la fel de important ca şi cel al medicinei sau
cizmăriei, al cascadelor şi al livezilor de meri, al creşterii
albinelor şi al construirii caselor... Adică acela de a face ca
lumea să fie completă. Mai mult, cred că aşa cum oamenii
se nasc, se îndrăgostesc, fac amor şi copii chiar şi în vreme
de război sau de ciumă şi nimeni nu se miră şi nu găseşte
nelalocul lor asemenea lucruri, aşa nu poate fi nelalocul ei
nici poezia, în nici o epocă, în nici un peisaj, în absolut
vorbind. Ea e a oamenilor la fel de intim ca şi sentimentele,
chiar dacă în forme uneori nemanifeste, discrete, voalate...
Spuneţi că unii se miră totuşi, ba ne şi consideră
retardaţi mintal că mai scriem încă poezie... Am auzit şi eu.
Am mai auzit şi că poezie multă se scrie fie în societăţile
evoluate, fie în cele primitive. Ei bine, nu e adevărat. Noi
nu sîntem nici o societate evoluată, nici una primitivă şi,
totuşi, scriem multă poezie. Mie mi se pare un lucru bun.
Cum am mai ilustra vorba că românul s-a născut poet?!...
Dar, ştiţi, nu numai românul s-a născut poet, ci şi...
spaniolul. Dintr-o statistică, întîmplător ajunsă sub ochii
mei, am aflat că acum vreo doi ani în Spania s-au editat
nici mai mult, nici mai puţin decît trei mii de volume de
73
poezie! Şi numai faptul că eu nu am găsit alte statistici,
din alte ţări, nu e un argument hotărîtor că francezul sau
americanul sau italianul nu s-ar fi născut, şi ei, poeţi!
Am absoluta convingere că toţi cei care afirmă că
sîntem caraghioşi că scriem poezie au idiosincraziile,
resentimentele, motivele lor personale. Că adică nu spun
lucrul ăsta din senin şi obiectivi. Noica zicea, pare-mi-se,
şi el, aşa ceva: însă nu doar că era într-un fel de conflict
cu lumea literară, în anii aceia chiar că dominată de poezie,
dar se ştie că ar fi vrut – şi e de înţeles din partea unui
filozof – să se scrie pe aici mai multă filozofie. Alţii, tot pe
atunci, şi-ar fi dorit probabil să scriem manifeste, şi iar e
de înţeles. Acum, cei care acuză poezia e posibil să fie
nemulţumiţi că nu se scrie mai mult eseu sau dramaturgie
sau sociologie sau alte genuri scriptice, mai văduvite la
noi. E oare vinovat poetul că nu apar mai multe cărţi
„serioase” în România?
Pe de altă parte, eu nu mă îndoiesc de faptul că
mulţi din denigratori au ajuns denigratori pentru că sînt
sastisiţi de tonele de maculatură lirică deversate anual
pe pămînturile patriei şi trecînd drept poezie. ( După cum
vedeţi, iar ajungem la rolul extrem de important al
criticului...) În plus, noi, cu toţii din ţara asta - care
sîntem pur şi simplu torturaţi zilnic de tot felul de griji
materiale, de cele mai aberante forme de birocraţie şi de
cele mai aberante neplăceri legate de transportul în
comun, apă, lumină, căldură etc.- ne întoarcem faţa cu
greaţă cînd auzim că ditai Prim-ministrul, ministrul sau
primarul de municipiu ( ba chiar şi un prezident al
Republicii!), în loc să arate galbeni ca ceara şi să-şi
îngusteze mereu cureaua ca dovadă că nu mai pot de
grija ţării sau a contribuabilului, aruncă pe piaţă, mă-
nţelegi?, poeme şi proze şi memorii scrise în chiar timpul
mandatului lor. În chiar timpul cînd în spitale trebuie să
te duci cu antibioticele şi anesteziantele tale şi trebuie
să dormi cu ochii în patru să nu fii surprins cînd îţi cade
tavanul în cap; cînd părinţii fac infarct la uşa liceelor
unde copiii lor au picat bacalaureatul pentru că... s-au
greşit de la minister grilele de examen; cînd românul e în
stare să sape şi un tunel pe sub pămînt, ca Monte-Cristo,
numai să poată fugi din ţară, să-şi caute de lucru aiurea;
cînd în cele mai multe case apa la WC nu se trage decît
după ce merge toată familia, ca să se facă economie;
cînd mor pe capete sute de mii de inşi din cauza
hipertensiunii, accidentelor cerebrale, bolilor de rinichi
şi de plămîni, medicamentele avînd preţuri astronomice...
Da, dumnealor, primarii şi miniştrii şi prim-miniştrii
României actuale scriu, în nopţile albe ale românilor,
poezie! Asta da, e o dovadă de retard mintal. Dar de
ridicolul şi de bătaia asta de joc nu poezia e vinovată. Ci
Garda financiară, sau Comisia de etică, sau partidul
dumnealor, sau guvernul şi şeful dumnealor, că doar nu
le putem cere chiar dumnealor bun-simţ şi ruşine şi
măsură! Şi... lecturi elementare. Nu mai departe, din...
Creangă, cel care spunea că fiecare trebuie să-şi ştie
rolul, rostul său pe pămînt: dacă-i cal, să tragă; dacă-i,
popă, să cetească; dacă-i copil, să se joace.
Interviu realizat de Al. Cistelecan
74 prim - plan mariana codruþ
Mariana CODRUŢ
Rubrica DE-ALE VIEŢII:
„DE JUR-ÎMPREJURUL” UNEI CERERI DE
DIVORŢ
Ieri ne-a vizitat la redacţie dl. Butan Dumitru,
tinichigiu şi „poet în timpul liber”, care ne-a împărtăşit din
durerea pricinuită de proaspătul domniei sale divorţ, în
urma căruia au rămas singure soţia, Margareta, şi cele
două fiice, Iulia şi Radiana.
Veţi spune că nu e nimic interesant într-un asemenea
subiect, doar zilnic se înregistrează pe mapamond milioane
de divorţuri. Nouă însă ni s-a părut vrednic de toată atenţia
modul în care a răspuns vizitatorul nostru cererii de divorţ
a soţiei: a completat-o, oriunde spaţiul rămas liber pe coala
de hîrtie ministerială i-a permis, cu versuri. Ce-a rezultat,
multiplicat la xerox, a ajuns şi la familie, dar şi la noi.
Vă înfăţişăm şi dumneavostră, dragi cititori, această
poveste, exact aşa cum am primit-o.
MARGARETA IULIANA RADIANA
OBSERV CITAŢIA ŞI FĂRĂ SĂ CITESC VRE-
UN RÂND
NU MĂ MAI GÂNDESC DE SE VA-NTÂMPLA
ACUM SAU CÂND,
DORINŢA VOASTRĂ SUFLETEASCĂ SĂ N-O
RĂNESC NICI CÂND,
ACCEPTUL DESPĂRŢIRII SUNT NEVOIT SĂ-L
DAU RAPID PLÂNGÂND.
CU OCHI-N LACRIMI, CU INIMA ZDROBITĂ, CU
CORPUL TREMURÂND
SEMNEZ A VOASTRĂ LINIŞTE ŞI BINELE CE VI-
L DORESC URGENT VENIND.
DORITĂ ŞI IMENSĂ ÎMI ESTE ŞI ÎMI VA FI ÎN
GÂND,
BUCURIA DE A VĂ ŞTI MEREU DIN INIMĂ
RÂZÂND.
Domnule Preşedinte,
Subsemnata Butan Margareta, domiciliată în Iaşi,
str.Lungă, nr. 24, sc.A, et.II, ap. 9, chem în judecată civilă
pe soţul meu Butan Dumitru, domiciliat în str. Lungă,
nr.24, sc. A, et.II, ap.9, pentru ca în contradictor şi în urma
probelor ce se vor administra să dispuneţi:
a) desfacerea căsătoriei înregistrată în registrul stării
civile a Consiliului Popular al Municipiului Iaşi la nr. 260
din 1 XI 1982;
b) să-mi păstrez numele din căsătorie de Butan;
c) să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată şi a
onorariului de avocat.
Motivele acţiunii
Ne-am căsătorit la data de 1 XI 1982 şi din căsătorie
au rezultat doi copii, Iuliana şi Radiana, ambele eleve de
liceu.
Cu toţii locuim în acelaşi apartament.
Relaţiile de familie s-au degradat exclusiv
comportării pârâtului care are trăsături de caracter şi de
fire imposibile cu desfăşurarea unei vieţi normale.
De mulţi ani sunt terorizată psihic şi fizic: pe fondul
avariţiei exagerate a pârâtului şi a provocării de scandaluri
de la lucruri mărunte, apelativul meu este numai „proastă
şi tâmpită”. Loviturile au ajuns un fapt frecvent.
Pentru a nu cheltui nici un ban, îmi interzice să mă
tund, să mă coafez, să cumpăr haine, carne pentru mîncare
şi ca atare îşi găteşte singur legume, spunând că nu are
nevoie de serviciile mele şi că „eu nu mănânc de la ea”.
Pentru a nu cheltui, am fost nevoită să merg singură
la nunţi, unde aveam obligaţie, refuză să ieşim în societate,
iar umilinţele şi denigrările sunt publice.
Fetele noastre sunt caracterizate „proaste ca măta”.
SĂ ŞTIU DOAR OFUL VOSTRU DISPĂRUT, DE
FERICIRE VOI ZILNIC RADIIND
SĂ ŞTIU AL VOSTRU ZÂMBET GINGAŞ PE BUZE
REVENIND
SĂ ŞTIU O CASĂ VESELĂ, LA NESFÂRŞIT DE
RÂSETE EXPLODÂND
AŞA CUM MI-AMINTESC DE VREMURI
ÎNAINTE CA NOI MEREU CERTÂND.
De mulţi ani între noi nu mai există nimic afectiv, mi-
a declarat de nenumărate ori că doreşte divorţul pentru că
se poate descurca mai bine singur, iar eu sunt aceea care
îl obstrucţionez în realizările sale materiale.
Suntem separaţi în fapt, nu mai avem nimic comun
de esenţa căsătoriei şi ca atare solicit admiterea acţiunii
aşa cum este formulată.
În drept art. 38 cod familiei cu modificări.
Depun taxă de timbru de 300 000 lei şi timbru judiciar
de 3 ooo lei.
Reclamantă,
Butan Margareta/ss indes.
 prim - plan mariana codruþ
ÎMI ESTE GREU S-ACCEPT, SĂ ŞTIU, SĂ CRED
CĂ PENTRU CINE ÎN VIAŢĂ EU MUNCIND
„DE TOATE TREI” DEPARTE PURUREA VOI FI,
CONTINUU SUSPINÂND.
NU SUNT CUVINTE MULTE CA SOARTA
NOASTRĂ MOTIVÂND
E IMPORTANT CA FERICIREA VOASTRĂ PE
CULMI MĂREŢE SĂ URCE ORICÂND.
O COAJĂ DE PÂINE PE ZI DE-AR FI S-O AM
ATÂT DE MULT MUNCIND
ÎN VECI NU VOI UITA DE VOI ŞI-AL MEU
CUVÂNT CE PENTRU VOI TRĂIESC ŢINÂND
REŢINEŢI ROG, DIN AL MEU SUFLET DE
ACUMA RĂTĂCIND
CUVINTELE „FIŢI TARI CA PIATRA” CUM M-
AŢI AUZIT MEREU VORBIND.
NU-I TIMP DE STAT PE GÂNDURI, VISE ASTFEL
SPULBERÂND
LA LUCRU CU SUCCES GÂNDIŢI-VĂ CUM V-A
DORIT ŞI VĂ DOREŞTE NATUB URTIMUD
CEL PENTRU CARE MUNCA FĂRĂ PREGET
„FERICIRE-I” DEVENIND,
CEL PE CARE NIMENI NU L-A PUTUT OPRI
LUCRÂND ADESEORI FLĂMÂND.
DIN SCLAV AL CASEI UMILIT, AVAR PÂRÂT EL
AJUNGÂND
RĂSPLATA MUNCII? UN GEAMANTAN CU
HAINE RUPTE ŞI OBLIGAT DE VOI SĂ PLEC FIIND.
PRIVESC NEDUMERIT ÎN JUR, APOI LA VOI,
ZDROBIT VĂ LAS IEŞIND
A MEA INIMĂ CHIRCITĂ ŞI BĂTRÂNĂ O SIMT
ÎN PIEPT MAI GREU BĂTÂND.
GÂNDINDU-MĂ, „IERTATE VEŞNIC FIŢI” LA
DOMNUL ŞED RUGÂND
DE AŢI AVUT VREODAT-ASUPRA MEA CUVÂNT
GREŞIT, DE NECAZ NEMAIPUTÂND
IAR EU, NU VOI CERŞI IERTAREA NICI LA
MOARTE-MI UMILIND
CI, PÂNĂ LA SFÎRŞITUL VIEŢII ŞI APOI, IETERN
PLĂTIND.
NU VOI VOI CA DOMNUL DREPTATEA MEA
DINTOTDEAUNA, ACUM VĂZÂND
SĂ O ÎNTOARCĂ CA PATIMĂ ASUPRA
VOASTRĂ REVĂRSÂND
CI-L VOI RUGA, GREŞELILE CE MI LE-AŢI ADUS
VOIT, HULIND
SĂ VI LE PREIAU TOT EU, SCHINGIUIT PE RUG
ÎN VECI ARZÂND.
SEMNEAZĂ: NATUB URTIMUD
75
Love (short) story
Doamna Tom crede că are o poveste de iubire cu
domnul Gal; ea e încă tînără şi divorţată, el e din alt oraş,
încă tînăr şi însurat.
Ei s-au întîmplat amîndoi în delegaţie în capitală în
aceeaşi zi şi în acelaşi hotel. Nu se cunoşteau. Stătea
fiecare în camera lui, cu gîndurile lui. Ale ei sunau aşa :
”În asemenea cazuri, se trimite mai întîi o telegramă: ’fiica
dv.grav bolnavă’. Într-o zi, pînă la următoarea telegramă,
cu anunţul morţii, se mai obişnuiesc cu gîndul. Deci e mai
bine s-o fac aici, departe de casă”.
S-a urcat pe geam, cu cordonul de la halatul flauşat
de baie în mînă.Taman atunci, domnul Gal a deschis
fereastra de la camera lui, situată în unghi drept cu a ei, s-
a uitat lung la cordon şi a exclamat: ”Ce mîini fine ai,
floricica mea!”
Vorbele astea au fermecat-o în mod total pe doamna
Tom: nimeni nu-i mai spusese de mult un atît de dulce
”floricica mea”, prilej cu care a acceptat ca domnul Gal să
vină în camera ei. El a citit dintr-o ochire biletul de pe
masă, pe care scria: ”Dragii mei dragi, vă rog, iertaţi-mă,
nu mai puteam suporta singurătatea şi lipsa de sens a
vieţii. Cheia de la apartamentul meu e la ap.7“, după care
i-a mărturisit că-i place tare mult de ea. Apoi i-a mai zis
repede că el şi nevasta lui iubesc florile roşii şi au multe
ghivece acasă, pe care le udă amîndoi, cu mult drag, pe
rînd. Astfel, doamna Tom a aflat că şi el iubea florile roşii
şi s-a bucurat, pentru că aveau ceva în comun. Şi a
acceptat să înceapă o poveste de iubire cu domnul Gal.
Sărăcia – căci erau amîndoi săraci - îi împiedica să se
întîlnească mai mult de două-trei ori pe an, dar (se gîndi
doamna Tom) scrisorile lui îi vor ţine loc de îmbrăţişări, iar
speranţa întîlnirilor – de pîine şi lapte. Şi, astfel hrănită, va
putea să trăiască mai departe!
Pentru că era răcit, la această primă întîlnire domnul
Gal s-a ţinut departe de ea şi s-au despărţit cu promisiunea
de a se revedea. Doamna Tom, salvată de la moarte, a
plecat cu acceleratul de noapte acasă, după ce a rupt
biletul…


Cam peste o lună, copleşită de frig, de liniştea din
casă şi de facturile care se adunau în teanc pe măsuţa din
hol, ea i-a telefonat domnului Gal şi i-a spus curajoasă:
”Dacă aş fi acum în braţele tale, aş uita de toate!” El a rîs,
i-a recomandat un pahar de vin fiert şi a închis. Doamna
Tom a rămas cu privirea pierdută pe fereastră…
Spre plăcuta ei surpriză, după cîteva ore de la această
scurtă conversaţie, a primit un telefon de la domnul Gal:
“Ce faci?a întrebat-o el. Dă-mi adresa ta”. “Vrei să-mi trimiţi
un ghiveci cu flori roşii?” a întrebat ea tristă.“Pe dracu’!a
răspuns el vesel, vreau să mă trimit pe mine colet! Sînt în
accelerat, la o oră de tine!”
Pînă să ajungă domnul Gal, doamna Tom a avut timp
să ardă două rînduri de cartofi.Totuşi, domnul Gal a iubit-
o cu patimă (i-a şi spus, de altfel, la un moment dat: ”Te
76 prim - plan mariana codruþ
iubesc cu sentiment. Vezi ce mult de iubesc?Vezi?”) , dar
a anunţat-o că el nu e prea comunicativ, adică nu-i place
să scrie scrisori. Dar să nu se îndoiască de dragostea lui,
el obişnuieşte să fie fidel. Ea a îndrăznit, în şoaptă
rugătoare: ”Totuşi, un telefon din cînd în cînd dacă mi-ai
da…”. Domnul Gal s-a întors atunci supărat spre ea: ”Ceri
prea mult şi înţelegi prea puţin… Ai văzut doar ce mult te-
am iubit şi ţi-am zis că sînt fidel! Ce naiba!”
Şi-a plecat cu acceleratul următor.
- Meseriaşul! Schopenhauer!
Afară începu să fulgere din senin. Un tunet clătină
sala cu oglinzi din sediul Ordinului Cepei de argint.
-Nu v-am spus eu că plouă? O să se facă porumbul
lui taica! se auzi vocea lui prîslea al Ordinului, de sub o
căciulă enormă de miel. Mînca tobă de pe un ziar şi bea
bere în fundul sălii cu oglinzi.
Prietenele

Eu, Pitac Doamna Lili e blondă şi vorbăreaţă. Asta n-o

împiedică să fie prietenă cu doamna Dori, din alt cartier,
- Aş vrea prin a arăta că Stol mi-a dat această care nu e blondă şi nu e vorbăreaţă. Tichetele pentru
convingere pe care de mult o aveam, dar nu am îndrăznit mijloacele de transport în comun şi telefonul fiind cum nu
să mi-o exprim mai cert. Ne dispreţuieşte şi se ţine deoparte. se poate mai scumpe, ele îşi scriu bileţele prin e- mail;
De ce, dom’le, vă întreb eu, Pitac? astfel întreţin aproape săptămînă de săptămînă la cote
- Că cică e scriitor bun, chipurile. înalte prietenia lor, născută în primăvară, la un miting elec-
- Da’ ce are el şi noi nu avem? Nu folosim şi noi toral, organizat de domnul Vasile, pentru realegerea marelui
metafore, epitete şi comparaţii? Coiot. Aici ele au strigat cît le-a ţinut gura “huo!”, pentru
- Că cică poezia lui e născută, nu făcută, şi e de o că marele Coiot dusese deja Sumbria de rîpă (dovadă –
mare gravitate… tichetele de transport şi telefonul prohibitive). În replică,
- Da? Eu, Pitac, am numărat azi toată dimineaţa: în domnul Vasile le-a făcut ciumăfăi şi fufe pe cele două
cele 25 de cărţi ale mele, am de o mie de ori cuvîntul grav, doamne.
de 34 ori gravitate şi atenţie, de 80 mii ori cuvîntul moarte.
Şi încă nici n-am numărat frig, tristeţe etc. Toamna, pe la sfîrşitul lui octombrie să fi fost,
- Că cică el e valoros ! doamna Dori primi într-o noapte de luni spre marţi un e-
- Valoros? Ce e aia valoare? A fost el trimis de Ordinul mail de la doamna Lili. Cum că e foarte mulţumită că a
cepiştilor în Noua Zelandă? În China? Este el prieten cu terminat de pus murăturile, ba a apucat să scrie şi o poezie,
marea poetă, cum sînt eu, Pitac? A fost el nominalizat la deşi ziua de duminică a petrecut-o la o nuntă a unui văr al
premiul Sentimentul de aur, cum am fost eu, Pitac? domnului Vasile.
- El scrie şi roman… Doamna Dori, şocată, a întrebat-o scurt în e-mailul
- Păi da, pentru că are timp: nu-l interesează viaţa de răspuns: ”A fost bun vinul băut cu domnul care-l
comunităţii. Am terminat cu dictatura, dom’lor, care te lăsa susţine pe marele Coiot şi care ne-a făcut astă primăvară
să-ţi vezi de ale tale. Sîntem în democraţie, dom’lor, trebuie ciumăfăi şi fufe?”
să ne implicăm în construirea unei noi lumi, de asta am În noaptea de miercuri spre joi, doamna Dori găsi în
făcut o revoluţie, dînd jos comunismul. Vremea turnului mail box-ul ei un bileţel indignat de la doamna Lili, prietena
de fildeş a apus … Vă întreb: a înghiţit el zeci de litri de vin
prost stînd nopţi întregi la discuţii cot la cot cu colegii ca
să-i ajute, să-i susţină moral?
- E un ELITIST!
- Ce, dom’le? E un STUPID!
- Ba un EGOIST!
- Da, dom’lor, e şi stupid, şi egoist, şi elitist, da’ mai
cu seamă e un prost, un om incapabil să se gîndească şi
la binele celorlalţi, de asta se şi ţine deoparte. Nu înţelege
că democraţia înseamnă să munceşti pentru binele
comunităţii… Eu, Pitac, atîta am vrut pentru ca să spun.
- Să-l excludem din Ordin…
- S-a şi exclus singur prin neparticipare la viaţa lui
de zi cu zi... Totuşi, propunerea e bună. S-o supunem la
vot.
-Nu-l putem judeca în lipsă. O să iasă scandal! Se va
spune că nu sîntem democraţi!
- Fii serios, dom’le! Cum nu sîntem democraţi? Doar
supunem la vot excluderea lui! Şi apoi, n-o să bage nimeni
de seamă. Doar nu e Schopenhauer !
- Dom’le, şi ăla era pesimist.!
- Dom’le, ia să fi avut ăsta nevastă şi vreo trei-patru
copii de hrănit, ar mai fi fost el pesimist?
- Cine, dom’le?
 prim - plan mariana codruþ
sa, cu următorul conţinut: ”Care vin?!! Eu n-am băut vin,
că mă durea stomacul. Am dat-o pe ceai de sunătoare.
Cum ai putut să te îndoieşti de mine? De prietenia mea!?”
Doamna Dori închise computerul şi lumina şi se duse
la culcare. Dintotdeauna şi-a găsit liniştea în contemplarea
peisajelor din vis.
Solidaritate
Domnul Ilie e cavaler de rang II al Ordinului Cepei
de Argint (OCA). Diferenţa dintre rangul domniei sale şi
primul rang e de 20 ceka, sumă cu care privilegiaţii pot să-
şi plătească la zi întreţinerea. Fiind un om de modă veche
şi un bun cetăţean, faptul că el nu-şi poate plăti la zi
întreţinerea îl face pe domnul Ilie să se simtă umilit şi să
aspire îndelung la rangul I al OCA. Aspiră şi ziua, şi
noaptea, dar puţinele forţe fizice şi artistice nu-l susţin.
Într-o zi, după primirea onorariului, domnul Ilie şi-a
făcut, ca întotdeauna, socotelile: 5o ceka - telefonul, 5o -
lumina, 5o - cablul Tv, 35 - medicamentele lunare pentru
tensiune şi 50 - economii în vederea plăţii întreţinerii. Dacă
îşi mai făcea şi ochelari noi, îi mai rămîneau exact 45 de
ceka pînă la chenzină, bani din care îşi putea cumpăra
pîine, lapte şi ţigări pentru 5 zile…
Domnul Ilie tocmai ofta îngrijat cînd, pe neaşteptate,
primi un telefon de la domnul Gelu, prietenul lui. Tare s-a
bucurat domnul Ilie: îl crezuse mort pe prietenul lui, pentru
că nu-i mai dăduse nici un semn de viaţă de mai bine de
zece ani!… Da’ de unde, domnul Gelu era sănătos, mai
mult, făcuse în străinătate, unde fugise pitit pe şasiul unui
TIR, o avere frumuşică. Se întorsese de curînd în ţară,
pentru două luni, « în scop de afaceri » - dl.Ilie n-a îndrăznit
să-l întrebe ce afaceri făcea prietenul lui - şi aflase cu
tristeţe cît de vitregiţi de soartă erau cavalerii OCA din
Sumbria. Asta l-a înduioşat atît de mult, încît a ţinut să-l
sune pe unicul lui prieten ca să-l îmbărbăteze.
Faptul i s-a părut cu atît mai nobil domnului Ilie, cu
cît constată pe loc, în timpul conversaţiei, că averea nu-l
transformase pe domnul Gelu într-o fiară. Ba dimpotrivă:
“Am de gînd să trăiesc în aceste două luni cît stau în ţară
cu exact tot atîţia bani cu cît trăiţi voi, cavalerii OCA. Aş
putea, fireşte, să schimb ceva valută şi să mă respect,
cum zice nevastă-mea, supărată pe ascetismul pe care mi-
l impun. Dar ţin să mă solidarizez cu voi, cepiştii ţării mele
de baştină.”, îi spuse la telefon domnul Gelu domnului
Ilie, cu acelaşi, binecunoscut, patetism.
Domnului Ilie îi dădură lacrimile: asemenea vorbe
sînt o reală bucurie spirituală, or pe el bucuriile spirituale
dintotdeauna l-au întărit. Astfel că, după ce conversaţia
se încheie cu felicitări călduroase din partea domnului
Gelu pentru eroismul cotidian al cepiştilor din Sumbria,
domnul Ilie hotărî să renunţe la raţia de lapte şi pîine pentru
ziua de miercuri şi să o trimită mamei lui.
77
Podul Înalt al sexelor
Terminată de stresul vieţii oăşeneşti de zi cu zi,
doamna Teo a tras în octombrie o fugă pînă în satul natal,
să-şi încarce bateriile alături de părinţi, care ţineau la ea ca
la ochii din cap…
Era a patra zi de hramul bisericii; gîndindu-se că
mîncarea se terminase deja, a cumpărat măsline şi hamsii
şi halva care le plăceau tare mult părinţilor ei, Radu tatăl
şi Radu mama.
Dar mîncarea nu se terminase, nici vorbă, părinţii, la
vîrsta lor înaintată, abia de ciuguliseră din ea. Totuşi,
darurile fiicei i-au bucurat. Teo îi privea cu duioşie cum
gustau din bunătăţi şi cum se mişcau prin casă: erau atît
de cuminţi!…
Strînsă ghem pe pat, picotea fără griji: o aripă albă şi
bogată se întinsese deaasupra ei, făcîndu-i faţa să
strălucească aidoma trupului unui prunc bine hrănit. Din
radioul cu carcasa albă îngălbenită de vreme picura o
muzică populară greu de clasat: turcească? arăbească?
sumbriască? Nu mai conta: era linişte şi pace! Nimic rău
nu se putea întîmpla cît mama şi tata erau în preajmă!
Crezînd că a adormit, Radu tatăl o mîngîie uşor cu
mîna lui aspră pe păr, spunînd admirativ către nevastă:
deştept copil! Cu aşa un tată, nici nu te mai miri!
Teo deschise ochii şi rîse, mama Radu rîse şi ea, iar
tata Radu se înfurie şi se răţoi la ele din senin : el are tot
atîta glagorie cît şi Preşedintele, a fost premiant I cu
coroniţă toate cele patru clase primare, dar dacă taică-său
nu l-a dat mai departe la şcoală… !
Mama Radu :
- Ba numai la matematică ai fost deştept, încolo… la
nimic.
Tatei Radu i se subţie vînăt gura, i se înjumătăţiră
ochii, ghearele scoaseră un uruit înfundat ieşind din teci.
Se cambră tot şi sări la ea:
-Daaa?… Ia spune mata, dacă eşti aşa deşteaptă,
care-i capitala Norvegiei?
Mama Radu se încruntă concentrîndu-se, nu-i ieşi
pasienţa şi o dădu cotită: avea ceva treabă prin dulapul
de vase!
Fiica se gîndi că nu-i fair, dar, la o adică...
Dumnealui, foc cu foc:
- Da’ a Finlandei?
Tăcere. Tata pufni în rîs. Superior, fireşte! Ei bine,
nu se poate ca Teo să-şi lase surata singură în faţa focului
inamic:
- Dar a Bulgariei? o întrebă şi ea, ştiind că Bulgaria,
colo, la o azvîrlitură de băţ de Sumbria, e mai la îndemîna
ţinerii de minte…
Mama prinse rapid pasa:
- Sofia!
- Dar a Ungariei? Continuă fiica, hotărîtă să parafeze
definitiv resurecţia FEMEII.
- Budapesta! punctă prompt mama Radu.
ASTA-I! AU ÎNVINS!
Că nu.
- Cînd a avut loc bătălia de la Podul Înalt? schimbă
inamicul mamei Radu tactica, hotărît şi el să nu ierte nimic :
78 prim - plan mariana codruþ
să le taie celor două ticăloase solidare retragerea, mai ceva
decît ruşii la cotul Donului, de unde el, tatăl Radu, s-a
întors paradit rău. (Cîştigase războiul, dar pierduse pacea
şi partea de est a Sumbriei. Aşa se întîmplă cu toate ţările
care au vecini puternici: ei nu suportă ca ţările mici să aibă
pace şi partea de est…)
Teo tuşi, mama Radu începu repede:
- ”Pe o stîncă neagră/ într-un vechi castel/ unde
curge-n vale/ un rîu mititel…” şi duse în forţă pînă la
capăt – oare pentru a cîta oară?- poezia, învăţată de la
domnul învăţător Holban. (Pentru cine nu ştie, domnul
învăţător Holban, mort în al doilea război, fusese un
“barbat tînăr, frumos, cuminte şi cînta la vioară de stătea
lumea în loc!”. Îi acompania şi pe copii cu vioara la toate
lecţiile de citire şi religie. Şi era iubit de toţi. Da, dar nu
numai atît: mama Radu şi ceilalţi copii din satul Mare,
leatul una mie nouă sute douăzeci şi unu după Christos,
ar fi luat drept o ticăloasă calomnie ideea că domnul
învăţător Holban ar merge şi el, ca toţi muritorii de rînd, la
closet!). Acum nu e acompaniată de vioara domnului
învăţător, dar asta nu înseamnă că mama Radu nu recită
poezia de parcă ar fi. Tata Radu e knock-out. Zîmbeşte
cam îngrozitor de blînd. Ştie că în faţa unui atac teroristic
de asemenea calibru e complet lipsit de apărare: el, cu cele
cîteva versuri din cîntecele “M-a făcut mama oltean” şi
“În sat la Aninoasa” – că atîta ştie şi ticăloasele solidare
ştiu că atîta ştie -, nici nu mişcă în front în faţa mamei
Radu care poate spune pe de rost cîteva mii de versuri
învăţate în cei patru ani de clasă primară, ca şi cîteva sute
de cimilituri, parabole şi cîntece, de-ţi trebuie multe luni
bune de vacanţă şi, dacă se poate, mîncare şi băutură tot
pe atîta, ca să le asculţi pe toate...
“Şi pacea se reinstală în cămin… “ Aşa ar putea
suna finalul unei povestiri idilice cu părinţi bătrîni şi
neştiutori de carte.
Ţi-ai găsit. Piară lumea, numai prestigiul bărbătesc
să nu fie veştejit! Aşa că, numai peste cîteva minute, tatăl
va proceda nu ca un oltean, ci asemenea vecinilor de la
est: va trece la măsluirea adevărului, cîştigînd, la naiba!,
pacea, deşi a pierdut războiul.Va da dovadă de ţinere de
minte scurtă, va trage la modul neruşinat spuza pe turta
lui, cu dreptul inalienabil şi indivizibil al celui mai tare şi
mai hiclean.
Mişcîndu-se energic de colo–colo prin ogradă şi
hudrubăi, cu piciorul lui mai scurt, se va răţoi mai abitir la
mama Radu:
- Unde-i, femeie, tesla (sau sapa, ciocanul, măturoiul
etc., după anotimp şi împrejurare)?
Asta ca să fie clar pentru toată lumea cine duce
greul şi cine e adevăratul cap limpede acasă. În nici un caz
un… oarecine care nu ştie să pună la locul lor tesla, sapa,
ciocanul, măturoiul ş.c.l.!
De fiecare dată cînd se ajunge aici, doamna Teo
speră că nu se va ajunge. Sau, dacă totuşi se va ajunge,
speră ca mama Radu să fie “raţională”, adică să-i răspundă
calm bărbatului unde e tesla-sapa-ciocanul-măturoiul ş.c.l..
Ei bine, mama Radu - nu şi nu! Ea nu înghite nedreptatea:
l-a învins cinstit, prin merite personale şi concurenţă loială,
da’ Iuda, poftim, şi-l ia de aliat pe Naiba! Devine o leoaică
pe care regele junglei tocmai şi-a permis s-o păgubească,
la modul neruşinat, de vînat. Şi, pentru că îi e clar că n-o
mai poate avea pe fiică în mica antantă femeiască - ştie că
aşteaptă ca ea să fie “raţională”!-, mama Radu joacă ul-
tima carte: o invocă drept aliată pe nimeni alta decît pe…
Femeia supremă:
- MĂICULIŢA DOMNULUI, uită-te la bărbatu’-
meu, cum stă mintea lui după gard şi rîde de el!!! Da’ eu
am umblat, omule, cu tesla (sapa, ciocanul, măturoiul ş.c.l.,
după împrejurări şi anotimp)???
Aoleu! Atins la ce are el mai scump – mintea, cu alte
cuvinte glagoria cea dumnezeiască, pentru care el are un
respect mistic!- , tata Radu se transformă pe dată în rachetă
cu încărcătură atomică: invocă şi el tot felul de obiecte şi
obiceiuri sfinte, e drept, cu un protocol al umilinţei creştine
foarte personal (:”crucea mă-sii, Doamne iartă-mă”) , ca şi
numele mai multor sfinţi, aleşi la întîmplare din calendar;
acoperişul odăii dispare în tării şi toţi trei se trezesc pe un
cîmp negru; fumul şi flăcările albe şi roşii şi albastre se
ridică deasupra casei într-o ciupercă atît de grasă, că
soarele nu se mai zăreşte deloc de după franjurii ei. Bruma
de instinct de conservare al Teodorei se trezeşte: îşi
reaminteşte, dar numai pe jumătate, lecţia învăţată în
armata ei de studentă, privitoare la prima reacţie de apărare
într-un război atomic: să te trînteşti la pămînt cu capul
ascuns sub braţe. Îi scapă numai detaliul că trebuie să te
întorci cu picioarele spre ciupercă, dar în rest e bine…
Într-un tîrziu, combatanţii obosiţi îi observă lipsa de
la spectacolul dat anume pentru ea şi se potolesc pe dată;
cu coada între picioare, o ridică de jos, o bagă în casă şi-
i oblojesc arsurile...
Toţi stau vii şi îngînduraţi : Duhul casei a murit din
nou !
Ba nu, mama Radu are metode de resuscitare
verificate; de data asta, alege un cîntecel deşucheat pe
care-l cîntau fraţii ei, morţi amîndoi la nici 25 de ani pe
frontul de Est, şi pe care şi l-a amintit, ca prin farmec, abia
de curînd, într-una din lungile ei nopţi: ”Bun-îi sfîntu’
Neculai/ c-o deschis o crîşmă-n rai.//Dumnezeu, care-i mai
mare,/ stă pe un butoi călare./ Iară sfînta Paraschivă / s-o
făcut şi ea beţivă”…
Bărbatu’ său, privind-o ca fermecat, rîde. Mai bine
mai tîrziu decît niciodată, îşi zice Teo şi zîmbeşte şi ea
ofilit.
Moartea Cosînzenei
Lola a intrat în curtea mătuşii. Curtea încă nu avea
nici urmă de iarbă, iar nucul se pleca sumbru şi negru
peste bucătăria de vară, plină de femei, trebăluind în aburi
de mîncare.
Cîţiva bărbaţi fumau tăcuţi afară, privind în
răstimpuri cerul înnorat: o să ningă? O să plouă?
Totuşi, au măsurat-o pe Lola din capul acoperit cu
un basc şi sprijinit de gulerul pardesiului, pînă la picioarele
subţiri, în pantofi negri cu tocuri: era clar că nici bascul,
nici gulerul, nici pantofii negri cu tocuri înalte nu-i ţineau
deloc de cald...
 prim - plan mariana codruþ
Din bucătăria de vară ţîşni mama Lolei, ştergîndu-şi
mîinile de şorţul albastru de diftină. O luă de cot şi trecu
prin faţa bărbaţilor dreaptă, cu o licărire de mîndrie în
ochi: FATA EI!
Aşa a dus-o pe Lola prin curte, peste pragul casei,
prin tinda din care se scoseseră ţoalele, spre odaia de
ţinut.
Cînd să intre acolo, Lola s-a oprit.” De ce-a murit?”,
a întrebat-o ea. Mama a dat din umeri şi a început brusc să
bocească melodios: „Frumoaaaasa mătuuuuşii,
Cosînzeană, ne-ai lăsaaaaat şi te-ai duuus!” Lola s-a uitat
la ea nervoasă, dar ochii albaştri, înroşiţi de plîns sau
poate de oboseală, au oprit săgeţile din ochii ei.
Ileana-Cosînzeana-în-cosiţă-foarea-i-cîntă-trei-
împărăţii-ascultă era pusă pe o masă, la fereastră.
Muşamaua, nouă şi mirosind a plastic, abia reuşea să
acopere pe jumătate balia cu gheaţă adusă de la crîşmă,
de pe chingile mesei. Într-unul din cuburile enorme de
gheaţă se vedeau cîteva paie de grîu, încă aurii.
Puştiul Cosînzenei apăru de undeva şi se lipi de
Lola.
Lola se oprise la cîţiva paşi de masă, într-o parte, şi-
şi făcea cruce. Mama o împinse din spate, aşa că ea s-a
apropiat şi-a sărutat-o pe cosînzeană pe frunte, după care
n-a mai ştiut ce să facă. În schimb, mama şi-a găsit de
lucru cu narcisele albe şi crengile de mîţişori de pe trupul
moartei, care, învelită strîns de la sîni pîn’la picioare într-
un tul alb, părea o rachetă: păi, da, cum altfel să ajungă
unde a pornit?!
Lola s-a dat doi paşi înapoi. Nepotul s-a dat şi el doi
paşi înapoi. Stăteau drepţi smirnă şi se uitau amîndoi la
lumînarea ca un şarpe încolăcit, cu capul ridicat şi aprins,
dintr-o farfurie pusă pe un scaun. Mama plîngea înghiţind
noduri: ”Te roog !”, spuse cam aspru fiica şi mama s-a
supus, şi-a şters nasul cu şorţul şi a ieşit din odaie.
De unde stăteau Lola şi puştiul, se vedeau din sicriul
adînc doar profilul, cu o expresie de seriozitate calmă, şi
vîrful picioarelor Cosînzenei. Şi icoana de la cap, din care
Maica Domnului privea cu ochi înlăcrimaţi de după umărul
pruncului ei...
Cei doi îşi mutau mecanic privirile de la un capăt la
celălalt al rachetei albe, cu icoană şi flori, fără să scoată o
vorbă. Era aşa o linişte, că se auzea lumînarea arzînd. De
aceea, foşnetul viu apărut din senin i-a făcut să tresară
violent pe amîndoi. Lola şi-a reprimat pe dată tresărirea,
dar puştiul a strîns-o tare de mînă, pironindu-şi ochii în
lumina ochilor ei căprui. Cînd zgomorul s-a repetat, mai
puternic, amîndoi şi-au furişat privirile sub masă şi în jur,
trăgîndu-se în acelaşi timp, precauţi, încă doi paşi înapoi.
Copilul a întrebat, peltic: ”ce-i asta, mătuşă?” Ea a dat
uşor din cap, ca să-l liniştească, tocmai cînd foşnetul
răbufni pentru a treia oară, scurt şi strident ; dintr-un salt,
femeia ajunse la uşă, o deschise şi năvăli, cu mînuţa
puştiului strînsă în mîna ei, în tindă.
Au dat nas în nas cu mama Cosînzenei:”acolo se
mişcă ceva!”, spuse Lola galbenă la faţă. Mătuşă o privi
uşor ironic, dar surîse blînd; intrînd în odaie şi sprijinindu-
se cu mîna de picioarele învelite în tul alb sclipitor ale fetei
79
ei, îndreptă şi ea florile, apoi trase storul din geam,
descoperind o gaură în sticlă, îndopată cu ziar. Afară, vîntul
întorcea silnic ramurile nucului apăsat de norii foarte joşi.
Foşnetele bucăţii de ziar răbufneau acum cu o cadenţă
de-a dreptul veselă...
„Ai văzut-o?”, întrebă mătuşă, arătînd-o pe Ileana.
„Am văzut-o!”, răspunse Lola, stînd la doi metri de
masă. Abia acum observă ceva:
„Dar n-are mîna dreaptă!”
„Cum n-are?” răspunse mătuşa şi-şi băgă degetele
ei groase şi aspre la subţiorile cosînzenei, de parcă s-ar fi
pregătit s-o scoată din scăldătoarea ei înspumată de tul,
s-o ridice hopa şi s-o şteargă, aşa, moale şi dulce, ca pe
un prunc. ”Uite dreapta, uite stînga!” îşi puse ea, pe rînd,
mîinile pe mîinile moarte, cu un zîmbet blajin...
Abia acum sărută Lola mîna mătuşii, care, şi ea, o
sărută apăsat pe obraji, privind-o lung şi direct în luminile
ochilor. Mătuşa avea o privire senină, dar obrajii ei pătraţi,
străbătuţi în cruciş şi în curmeziş de cute tăioase, erau
roşii ca focul. Luă nişte lumînări dintr-un dulap, în trecere
curăţă cu un gest expert capul aprins al şarpelui de ceară
de pe scaun, privi scurt şi aspru undeva spre colţul de
răsărit al odăii şi... brusc, se repezi la Cosînzeană, începînd
să zbiere năprasnic, ca un porc înjunghiat sau ca un taur
lovit cu maiul în fruntea acoperită cu o cîrpă: ”und’ţi-i
părul, faaa-ta mamii?...PĂĂ-RUL!!!.... PĂĂ-RUL!... PĂĂ-
RUL!...”
Şi lacrimile ei picurară pe obrajii Ilenei, pe nas şi
spre tîmple, strecurîndu-se şi între pleoapele uşor
întredeschise, de parcă ar fi vrut să-i încălzească luminile
ochilor morţi...


Stînd rezemată de nucul din spatele bucătăriei de
vară, Lola îşi aprinse o ţigară, ascunzînd-o în pumnii vineţi
de frig, să n-o vadă femeile venite după vreascuri. Puştiul
Cosînzenei se ghemuise în fusta ei... „Biata de ea, vecina,
s-a urcat în tren a doua zi de Paşti să-i ducă mîncare fetei
şi n-a găsit-o acasă... A bodogănit-o şi-a dormit în gară.
Dimineaţa a căutat-o la fabrică, unde ăia, după ce au
îndopat-o cu cafea şi coniace, i-au spus. Apoi au dus-o
ca s-o vadă. Era deja spălată, îmbrăcată din cap pînă-n
picioare cu haine noi, date de Sindicat. „-Na, a murit de
inimă, mătuşă!”, i-au spus ăia. Au urcat-o, cu fată cu tot,
într-un camion, i-au dat ceva bani, cîrpe şi alimente pentru
pomeni şi-au trimis-o acasă. N-ai ce spune, au scăpat-o
de griji. Cu ce să-şi îngroape, biata femeie, copilu’? Trebuie
atîtea, şi carne, şi orez, şi ulei, şi zahăr, şi prosoape, şi bani
pentru popă!...”, auzi Lola nişte voci şoptite.”No, n-a
murit biata fată de inimă, s-o omorît...” „Ba bărbatu-său o
omorît-o!” „... da’ vecina nu spune, că n-ar mai fi vrut
popa s-o îngroape creştineşte”. „Dă-l încolo de popă! N-
ai văzut ce-i cîntă la cap? Cică cine moare în zilele Paştelui,
e fericit... Păi ce fericire e asta? Nu mai bine cu un pahar de
vin şi-un copan de pui sub nas?”
80 prim - plan mariana codruþ
Lola o luă la goană prin vie cu puştiul, ca un mînz,
după ea. Pămîntul era tare şi negru: ce s-o mai fi chinuit
cei cu săpatul gropii!...
Din via mătuşii, indiferent de anotimp, cerul pare
nesfîrşit de mare şi de liber, pentru că începe imediat după
gardul de spini. Aici, chiar în capăt, ascunse printre tufele
de viţă, într-o vară, fumase cu Ileana. Părul ei roşu, lung
pînă la coapse, era ca o cădere de apă peste lăstarii graşi
de care se agăţase, ca o pălălaie veselă izbucnită dintr-un
foc de vreascuri uscate peste care s-a turnat un pumn de
sare. Era ca un foc de tabără, părul Cosînzenei! Lola îl
mîngîiase, îşi lăsase mîna să alunece lin peste roşul aprins:
era cald şi aspru şi mirosea a soare. Doamne, şi cum mai
ştia Ileana să-l poarte, cum îl dădea, cu o mişcare smucită,
înaltă, peste cap şi rîdea! Rîsul ei! Care îi alarma pistruii,
alungîndu-i, înghesuindu-i spre ochi, ca un ciopor de
căprioare spre apă. Rîsul ei ştrengăresc... Dar ţipătul de
mică jivină vînată pe care l-a scos în copilărie, într-o
duminică aprinsă de august, cînd o femeie s-a repezit din
senin la părul ei, trăgînd-o brusc de palele lungi şi grele
de-i aplecau capul pe spate, să vadă de nu cumva ”sînt
falşe”!
Ce-ar mai fi vrut să-i mai audă o dată rîsul!
...Dar nu rîsul Cosînzenei se grăbi să vină în vie. Ci
ţipătul acela de fetiţă, răsucit subţire şi dureros prin
ochiurile luminii lui august: mai întîi se roti în jurul casei în
care zăcea o femeie învelită în tul, cu două şomoioage de
păr, decolorate şi păscute, de-o parte şi de alta a gîtului;
abia apoi se repezi pînă în via neagră, încolăcindu-se în
jurul gîtului ascuns sub guler al Lolei. „Nu!”, ţipă şi ea, cu
mîinile la gît, şi lacrimile îi ţîşniră pe neaşteptate, mari şi
grele şi fierbinţi.
Puştiul, care bîntuia pe aproape cu ochii la cer, se
apropie în grabă, măturînd cu palmele lăstarii tăiaţi scurt:
”M-ai chemat, mătuşă?”, întrebă. Se uita la ea cu nişte
ochi mari şi negri, cu puncte catifelate în jurul irisului. „Ce
cuminte mai eşti! zîmbi femeia printre lacrimi. Nici nu-mi
vine să cred!” Băiatul se însufleţi imediat, smucind-o de
mînă şi arătîndu-i cu degetul cerul: ”Uite-o rachetă!” „Una
cu coamă roşie?” întrebă mătuşa. „Nu, nu, una cu o coadă
lungă, lungă şi albă!
... Şi solzoasă ca o coadă de balaur..
Femeia din zid
(fragmente)
motto:
„Este înfricoşător să cazi în mîinile
Dumnezeului celui viu”
Evrei, 10:22
prefaţă
scriu poezie pentru că tot ce văd
şi tot ce-mi rămîne ascuns vederii
îşi depune ouăle în craniul meu
şi atunci cînd dorm
şi atunci cînd veghez
şi mereu craniul meu naşte pui
mai mari decît el şi mai mari decît mine.
nu vă daţi seama ce chinuri am la naştere.
ce teamă de nimeni vegheată
că voi muri.
ce nelinişte aşteptînd să văd cum arată fătul...
şi de fiecare dată fătul arată altfel:
ca un păianjen negru cu multele lui picioare
înfipte într-un clin al casei,
pîndindu-mă nemişcat zile şi zile,
în timp ce eu îl pîndesc nemişcată zile şi zile;
ca un turn înalt cît Empire State Building
văzut de mine pe viu în 1998,
un turn însă cu solzi argintii de peşte,
pe care mă caţăr cu efort şi de pe care
alunec mereu; ca un bărbat întotdeauna
cu două capete – unul cu o gură zîmbitoare,
celălalt cu un bot de lup;
ca un sicriu cu perdele albe la ferestre în care
albă stă o femeie care-mi seamănă
izbitor şi care, imediat ieşită din mine,
îşi aprinde mereu o nouă ţigară
în timp ce pielea i se desprinde fîşii-fîşii de pe ea;
ca o carte cu poze, un Larousse din ’67, ironic
şi tandru; ca un ibric roşu, de pe care urmele
de cafea nu mai pot fi spălate; ca o fată virgină,
care se ţine de proaspăt răposata ei copilărie
cu ghearele, dar vorbeşte, cu vorbele ei,
„ca o hoaşcă bătrînă”
despre bărbaţi, de zici că nu mai au nici
un secret pentru ea; ca o mamă care s-a
lăsat să moară, privîndu-mă de iubire;
ca o femeie de 24 de ani
care şi-a abandonat gemenele într-un tufiş
imediat după ce-a ieşit din maternitate,
fugind apoi la amorezul ei într-un sat
fără televizor şi ziare; ca un cadavru calcinat
într-un accident de maşină;
ca o cabană în munţi în grădina căreia citesc
veşnic singură în timp ce vulpea
dă iama-n găinile gazdei,
iar un bărbat citeşte şi el singur, sus,
pe priciul de lemn; ca o baltă de sînge
curgînd dintr-o ţeavă care mi s-a spart în burtă;
ca un tanc strălucind precum o dantură
din reclama Colgate;
ca un cuvînt cu o agilitate de gîndac de bucătărie
şi o labă de cîrtiţă cu care sapă şi sapă galerii
 prim - plan mariana codruþ
prin creierul meu, ieşindu-mi veşnic înainte –
dau nas în nas cu el cînd nu mă aştept
şi mereu nu mă aştept...
***
scriu poezie în draci pentru că toate mă dor:
Dumnezeu m-a zidit şi pe mine între pietrele
mănăstirii lui, jos, la bază,
cu tot cu creierul meu gravid.
iată, El a venit la mine, fără să ştiu,
nu ca o ploaie de aur,
nu ca un taur, nu ca o lebădă, nu ca o rază,
ci sub forma unui bărbat ca şi necunoscut,
care trece, eteric şi impetuos, direct la fapte.
ispitirea
cu degete negre îmi întinde la gură frăguţe,
din ochi negri îmi înfige în ochi
două lumini ascuţite şi sumbre,
cu coapsele negre se lipeşte de coapsele mele
şi cu răsuflarea neagră îmi acoperă răsuflarea…
vorbeşte de funie în casa spînzuratului,
de ploaie cu gheaţă din cer senin
şi de cer senin după ploaie cu gheaţă.
mă ţintuieşte cu coatele la zid
şi mă asmute împotriva mea,
se învîrte împrejurul meu cu călcătura grea…
„văd – zice – după spaima din ochii tăi
că parcă ai crede că sînt moartea
sau diavolul. cum să fiu moartea,
nu vezi ce vigoare am? cum să fiu diavolul,
are diavolul identitate? or, eu – eu am un nume
şi locuiesc într-un loc anume; chiar dacă
posed certificat de deces pentru
cele lumeşti, nu sînt o aparenţă numai, vezi bine.
nu te teme, hai,vreau
să te sfîşii puţin, să te învelesc în răcoare,
să te perpelesc la foc mare şi mic. nu te teme,
eu sînt copilul poeziei!” zice şi eu rîd:
cum să fie el un copil, fie şi al poeziei,
cînd e mare cît casa, cît un deal,
îmi acoperă orizontul, îmi întunecă soarele,
umbra lui îmi sfărîmă oasele,
mă despică în două
şi apoi fiecare jumătate în două
şi apoi fiecare sfert în două
şi apoi fiecare jumătate de sfert în două
şi apoi totul în pulbere atît de fină,
de se străvede prin mine lumina dintîi,
hialină în verdele fără moarte al Grădinii?!
zbier din rărunchii mei şi ai mamei mele
şi ai mamei mamei mele la un loc
şi mă podidesc lacrimile
şi inima e gata să sară din coşul pieptului
(ca nasul lui Gogol – care nas
şi-a luat nasul la purtare într-o zi).
nici n-ar fi de mirare să sară, biata,
din coşul acela şi s-o ia la goană
ca un iepure vînat, ca un cal arăbesc.
ar fi şi dreptul ei, s-a săturat de lăcaşul ăsta
sumbru şi umed în care soarele
nu pătrunde de atîta carne trandafirie
81
şi albă şi neagră, de atîta carne
moştenită şi dobîndită şi ţinută în frig.
geniul vieţii mele s-a ascuns acolo,
a intrat în iepurele acela, în calul acela
arăbesc şi vrea să fugă, de parcă-i turbat…
„hei, zice bărbatul fără nume,
hai, lasă filozofia” şi-mi întinde cu degete
negre frăguţe la gură şi din ochi negri
îmi înfige în ochi două lumini ascuţite
şi sumbre şi cu etericele coapse negre
îmi îngroapă coapsele în zid şi cu pieptul
îmi încastrează sînii în zid
şi umerii cu umerii lui mi-i ferecă în zid şi:
„hai, lasă-mă,
fă-mi loc sus, cît de sus s-o putea!
eu înalţ catedrale, eu sînt vulturul pleşuv,
ultimul mohican
al construcţiei monumentale şi idealiste
şi vreau să-mi depun oul în piept la tine,
să-l eclozezi tu aici,
în tăcere şi întuneric, printre cărămizi.
te-am cercetat înainte, nu-ţi fă griji,
eşti cea potrivită. ai nişte plămîni atît de
puternici, că pot duce nu unul, ci trei
ouă gravide.
şi scheletul ţi-e atît de robust,
că poate ţine o navă de piatră pe umeri…”
zice.şi-şi face loc în mine,undeva sub stern,
între plămîni, între sîni. şi eu zbier
din rărunchii mei şi ai mamei mele
şi ai mamei mamei mele la un loc şi rîd
şi mă umflă plînsul: „poţi tu să te cerţi
cu întunericul, să pui pe fugă frigul,
să scoţi din minţi spaima?
poţi tu să-l linguşeşti pe Dumnezeu,
să curtezi moartea pentru mine?”
nu răspunde nimic şi îşi urcă schelele în mine,
undeva sub stern, între plămîni, între sîni.
şi toarnă mortar şi înalţă zidul
în jurul iepurelui sau al armăsarului arăbesc,
în care s-a pitit geniul vieţii mele.
şi îşi pune schelele în jurul meu
şi înalţă zidul şi împrejur.
în zid
în zid – printre măslini cu guri arse de sete,
trupul meu petrecut peste scheletul subţire,
trupul meu mie încă necunoscut
deşi sînt o femeie în plină putere.
capul stă în pumnul lui Dumnezeu poate,
pahar transparent
plin de miere amară.
picioarele – prinse în piatră, în lut, în mortar,
şi astfel rămîn în aşteptare.
aşteptarea e starea de veghe,
e ţipătul de groază blocat în laringe.
sîngele oprit din ţîşnirea explozivă
spre zonele vitale e aşteptarea.
limbile ei de şarpe biblic
îmi ling mîinile,
limbile ei de căprioară ling drobul de sare
al creierului meu,
limbile ei de taur cu suliţa-n greabăn
82 prim - plan mariana codruþ
îmi încălzesc miezul magnetic, interfaţă I
îmi sculptează creierul cu drumuri-drumuri –
absurde şi tragice labirinturi cu oglinzi astfel
întodeauna înşelătoare,
şi totuşi întotdeauna salvatoare… trăiesc la periferia vieţii mele
ca un copil mort
iar el, care – cu un trandafir
apărînd din senin crescîndu-i în piept.
şi dîndu-mi moartea cea mică –
a născut ziua mea de mîine, dar
el, cavaler al morţii în armură de solzi vineţii, cînd şi cînd
ştiu că tot mîine va veni la mine bărbatul fără nume
mlădiu şi precis ca un păstrăv vine din răchitişul negru
capul zilei aceste să-l sfarme. atras de propria mea spaimă şi de
trandafirul împungîndu-mă
singurătatea sub coaste.(de mirare cum vieţuieşte
floarea asta acolo,
stau în propriul trup. în zid. burta chitului fără aer şi fără soare).
mă înfăşoară cu letală tandreţe. îşi bagă mîinile în pieptul meu
am în fine tandreţea pe care – cu mîinile la tîmple – ca într-un coş de rufe
veşnic o cer făpturile mele şi fără trandafir mă lasă.
ieşind an de an din uterul clipei ce mi-a fost dată…
în cerul de carne porumbeii sălbatici fără trandafir
uguie drumuri arborescente şi moi –
nouveau style al vieţii în moarte. trupul meu un copil bolnav e.
trupul meu alb-rotunjor în plasă, parcă alerg cu el în braţe
mică sirenă se leagănă, leagăne-se! în peisajul de carne.
Dumnezeu va veni poate din nou – nu ostenesc, parcă nu mai ostenesc
să-şi înfigă botul şi chelicerele să fug pe mal cu propriul trup
în sîngele meu cald şi dulce – eu aştept. prins de febră: se ţine disperat cu braţele
de gîtul meu şi ţipă, de parcă i-aş fi spus
şi: c-o să-l abandonez ca pe-un aurolac…

tot mi se pare c-ar trebui nu sînt porturi. doar poduri şi case cu lumini
să fiu altundeva. pîlpîitoare,
cu faţa în coama sîngelui cu un Dumnezeu-iubit înfăşat complet în mare
mă hrănesc din carnea mea. nemila lui: nu aude, nu vede şi nimic nu spune.
un Dumnezeu mut sau care poate-mi vorbeşte
apele cerului de piatră cad prin chiar cum alerg şi caut
peste mine şi nu ştiu de ce alerg şi ce caut cu propriul trup
din toate părţile grele – agăţat de gît – un copil handicapat
în uterul ăsta mă ţin căruia la răstimpuri îi arăt ceaţa întinsă peste iaşi
doar de mîinile mele. ca sufletul de o mie de kilometri pătraţi
al morţilor neştiuţi şi îi spun:
lume salină şi roşie – numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
în care veşnic stau trează – dar eu nu am nevoie de tine. al naibii
sufletul cine mi-l sfîşie ce doldora eşti încă de viaţă, ca Saskia
c-o împietrită amiază? lui Rembrandt de carne zbîrlită de dorinţă,
ca un cireş sălbatic molipsit de cireşe mărunte,
tot mi se pare c-ar trebui în iunie, aşteptînd soarele să le împingă
să fiu altundeva. în negrul-dulce galop final.
lumina nu germinează în negru-dulcele sînge final.
în patria asta a mea. îi spun:
– baby-lumină de lună în care
vie, nevie – nu ştiu – supurez de iubire-animal de prerie-clovn mitic-
stau într-un uter oval. ciupercă atomică-terorist cu cagula ca un
şi soarele – soarele, prezervativ al creierului-lichid seminal al morţii,
nici el nu-i real? însămînţîndu-mă cu o lume străină,
unde ne ducem?
 prim - plan mariana codruþ
trupul
trupul e zidul meu şi patria mea.
o patrie sumbră şi diafană e zidul ţesut
de iubitul meu ca şi necunoscut,
o patrie la purtător.
am, în fine, o patrie. eu sînt
unicul ei cetăţean, unicul ei soldat,
unicul ei legiuitor. de seara
pînă a-doua-zi-noaptea-şi-iar,
strîns înfăşată în patria asta strîmtă,
îmi repet ca o nebună jurămîntul de credinţă,
castitate şi supunere faţă de moarte:
„sînt spiritul adîncurilor. al umbrei şi al tăcerii.
împiedicată şi utopică,
aştept ca din inimă să ţîşnească
armăsarul arăbesc, să mă prindă
cu dinţii de guler şi să mă urce pînă la cer,
pe deasupra zidurilor şi a copacilor.
pînă atunci, visez să dau cu propria
mînă sîngele negru şi dulce al patriei
pentru mine. pînă atunci, visez
să-ţi pun, iubite, capul meu
pe masă, înaintea ta, şi să-ţi spun:
iată, acesta este trupul meu.
mănîncă-mi fantasmele şi te hrăneşte.
bea-mi gîndurile şi te veseleşte
în casa ta cea necunoscută.
îţi pun pe masă capul meu,
cel ca o stea necartografiată încă. în el,
în pămîntul propriului meu cap,
într-o zi
cînd n-am mai putut fugi
am semănat cu propriile mele mîini
grîu şi Floarea-soarelui-negru.
pentru cine?
cîntec de iubire trimis celui care m-a zidit
feţele tale mereu mi-au ascuns lumina din geamuri
(: moartea prin zid întindea veşnic tinere ramuri).
boleam de viaţa din mine fără măsură,
c-o creangă trecîndu-mi prin tîmpla scobită şi pură.
trimise prin tine scrisorile mele în cer n-au ajuns –
un sigiliu de praf sînt feţele tale, pe ele depus.
confruntarea
scriu poezie fiindcă într-un cerc mă-nvîrt
şi cercul rău mă strînge.
miile tale de feţe mă înconjoară:
un cristal prin care faţa mea nu mai are
nimic omenesc.
cu sexul în creştet desfoliat ca un lotus
cu o mie de petale
plutesc în carnea ochilor tăi
în carnea roşie a ochilor tăi.
moartea cea mică ne dă tîrcoale, plină de pofte
ca un june coiot. unde miroase a sînge
83
hop şi ea
(şi carnea miroase a sînge, drăguţule).
hop şi ea, crăboaica mea greoaie,
colosala gravidă, să-şi depună ouăle,
pe plaja cărnii, sub lumină de lună…
şi tu nimic nu poţi face împotriva ei, nimic,
dar nimic…
drăguţule!
Iulian BOLDEA
Gravitatea calofiliei
Poezia Marianei Codruţ (Măceşul din magazia de
lemne, Schiţă de autoportret, Tabieturile nopţii de vară,
Existenţă acută, Blanc) pare a sta, în liniile ei definitorii,
sub semnul calofiliei. Mai toate poemele sale sunt expresii
ale unei voinţe ferme de a trasa formele lumii în volutele
graţioase şi fragile ale stilizării metaforice. Trăirea imediată
e înlocuită, s-ar zice, de expresia ei scripturală, iar elanul
vital capătă irizări ale meditaţiei austere. Sentimentele poetei
îşi asumă geometrizarea ca pe adevărata lor stare de
agregare afectivă, iar inserţia metaforei retractile şi a
rafinamentului livresc impun unele reflexe manieriste unei
astfel de formule lirice, ca în Geometrie: „într-o zi/ din
octombrie auriu/ sufletul universului/ coboară în mine.//
înviate, celulele mele/ clădesc/ o melancolie perfectă.// o,
sufletul meu/ înveninat de sfârşit/ totdeauna”.
Abolirea limitelor dintre real şi ficţional pare să fie
aşezată sub spectrul spiritualizării, al elanului fantezist, al
rescrierii realului din perspectiva ochiului magic, împovărat de
semne şi sensuri, al poetei: „va veni iarna. Curând./ mă voi
trezi din anestezia visului/ sub o lumină de vis obsesiv/
purificând odaia./ în faţa geamului, voi avea înfiorat/ gânduri
care, desigur, îşi au rădăcina/ cu mult mai departe de mine - /
gânduri ca raza stelei moarte de mult./ gestul cu care voi scrie
pe aburul sticlei/ e rezultatul unor necunoscute,/ independente
de mine voinţe./ - finalitatea unor mişcări/ venind din trecut./ îi
simt adierea în trecerea lui/ pe lângă mine, spre a se naşte/
atunci, într-o zi când va veni iarna./ când voi trăi cu inocenţă şi
orgoliu/ sentimentul nemaitrăitului/ (cine râde acolo?) – când,/
cu picioarele îngheţate,/ în faţa ferestrei/, voi număra cuiburile
de păsări,/ pline de zăpadă,/ căzând împovărate la pământ”
(va veni iarna).
O astfel de asumare a lumii prin retina refrigerentă
a delirului geometrizant nu este însă nici abandon al
angoaselor ce se insinuează în străfundurile conştiinţei,
dar nici refuz al unei dinamici a fanteziei care să inducă
imaginarului vitalitate, nerv, culoare. Un poem precum
noapte de iunie este extrem de ilustrativ pentru o astfel
de tensiune, niciodată destinsă, între abisalitatea fiinţei,
cu angoasele, elanurile sale vizionare, spaimele de nefiinţă,
renunţările şi retractilităţile ei, şi tendinţa spre geometrie,
spre rafinarea expresiei, spre renunţarea la abundenţa
referenţialităţii în favoarea unei anume simplităţi discur-
sive, e drept, o simplitate elaborată, condusă cu fermitate,
rezultat al unei fervori imaginative constrânsă la rigoare:
„nu strig, nu, nu strig;/ strigătul e o rădăcină pe care/ încă
nu îndrăznesc s-o scot la vedere,/ e camera magică
interzisă-n poveşti./ nu strig – numai şoptesc, mormăi,
gâfâi, constat/ în poemele mele scrise şi încă nescrise -/
(prin ultimul, traversează biruitori/ şoimii patriei,/ portocalii
şi albaştri, cu pălărioarele/ şi gentuţele lor cu sandviciuri)./
acum am hotărât că e timpul/ să-ncep cu uciderea
parabolei,/ această surdină/ a mâniei şi dispreţului,/ a
84 prim - plan mariana codruþ
durerii şi bucuriei:/ la urma urmei, nimeni nu apreciază/ o
moarte subtilă, mai perfidă, mai... decât/ împuşcătura sau
despărţirea capului de trunchi/ sau ştiu eu ce alte metode/
sănătoase, curat omeneşti./ în poemul meu încă nescris
vreau să fac loc/ metodic, aşa, ca într-o cămară bine pusă
la punct/ razei de lumină orbindu-te/ din dopul unei sticle,/
mătăsii porumbului împletite-n codiţe,/ sângelul
scurgându-ţi-se din trup/ într-un dulce abandon,/ şi
convingerii că nimic nu se poate/ în afara iubirii. Şi
anxietăţii mele/ pentru care nu port nici o vină./ şi ruşinii
că am învăţat să trădez/ doar zâmbind (...)”.
Concentrat, imaginarul poetic al Marianei Codruţ
îşi divulgă tectonica din câteva obsesii capitale, reluate,
nuanţate, rescrise mereu, în noi tonalităţi, în dimensiuni
expresive inedite. Punerea în scenă a viziunilor lirice este,
evident, controlată de reflecţie, iar senzualitatea pare
stilizată manierist, astfel încât crizele de identitate ori de
cunoaştere sunt rezolvate prin recursul la reveriile livreşti,
la delicateţile himerice ale ascezei expresive. Trăirea se
sublimează astfel, capătă un halou de mister, ecourile
gesturilor şi ale gândurilor poetei se încarcă de o
solemnitate fantezistă ce nu exclude, în tăietura fermă
a versului, sondajul interiorităţii, ca şi o anume gravitate
a dicţiunii rafinat-melancolice: „spiritul unei vieţi/
încheiate la toţi nasturii./ sclipete asurzitoare de argint/
între care/ căderea până la ultimele consecinţe/ ori saltul
ieşit de sub controlul/ bunului simţ al gravitaţiei
terestre/ sînt imposibile/ sînt vrednice de consemnat/
de condamnat/ ca o dovadă de încălcare/ a celor mai
elementare/ reguli de bună purtare.// ce tot vorbim/ de
după subtilele instrumente/ cu care ne secţionăm/
reciproc şi cumsecade?// numai în vis visezi în gura
mare/ (nu e nici o primejdie pentru vecini)/ şi,
împrospătat, a doua zi/ o iei de la capăt/ cu prudenţa şi
bunul simţ” sau „dintr-un anume unghi privite/
cuvintele mele/ sînt pietrele lui David.// strîngeţi
unghiul ajustaţi-l/ lipiţi-i laturile de zid -/ liniştea voastră
e mai presus.// iar eu – pînă într-o zi/ cînd voi înflori
flori de sînge/ cînd voi deveni curcubeu vestitor/ peste
lanuri/ cînd voi dezlipi trîmbiţele/ de la gura îngerilor -
/ îmi adun mîinile/ cu o graţie benignă”.
Dedusă dintr-un rafinament ce nu exclude
vitalizarea, produs al unui imaginar retranşat în ceremonii
textuale, poezia Marianei Codruţ celebrează o formă mediată
a trăirii, predispoziţia sa cea mai fermă fiind pentru alegoria
cu iz metafizic, ce nu refuză riscul subtilităţii, dar nici
ritualizarea gesticii, fără a cădea însă în decorativ, în
ceremoniosul fără de substanţă: „întoarce-te să vezi steaua
de-acolo -/ frunzişul clipeşte mărunt/ peste faţa ei./ îndată/
frigul ne va curpinde inimile/ se va scurge prin micile lor
canale/ până în creier.// şi va veni timpul nesfârşit/ în care
vom visa lumea” (întoarce-te) sau „ei vin cu o ramură de tei/
în mână, iluminaţi./ (faţa lor îmblânzită,/ în ziua a şaptea)./
astfel,/ mâinile tivite cu pământ/ îşi întregesc legenda.// merg
încet, îmbrăcaţi în negru./ (toate gesturile lor/ sînt ştiute de
mult).// întrebaţi ce-au văzut, îşi pleacă ochii” (părinţii).
Nu de tot programatice, dar cu o undă de
convenţionalitate ascunsă în fibra lor, sunt poemele ce
susţin o alegorie a poeziei şi a poetului, în fiinţa căruia
autoarea bănuieşte o criză a comunicării, o damnare
mereu reînnoită a celui care crede în cuvânt dar îi
bănuieşte şi cabotinismul, doza de iluzie şi de abulie pe
care o adăposteşte în conturul său fragil, părelnic: „ei
sunt crispaţi/ şi cabotini şi tragici./ (până la mâner/ îşi
bagă floreta cuvântului/ pe gât,/ arătând-o apoi
triumfători:/ priviţi, e sânge-adevărat!// ei sînt translatori/
ai vieţii, ai iubirii/ şi-ai misterului/ bâlbâit al morţii.// da,
se îngăduie bine cu moartea.../ dar, nopţile,/ pornesc
asaltul asupră-i,/ în maşinile lor de scris,/ tancuri
nemiloase.// ah, ciuruite stindarde!” (poeţii) dar şi
„poezia/ ca şi dragostea/ zboară/ la mare înălţime.// ca
pe un spectacol/ privesc/ viaţa mea/ de la înălţime.//
acolo,/ plină e bucuria,/ suferinţa rotundă/ nu seamănă
cu nimic:/ o, nu, nu cu teama măruntă,/ cu hăţişul
îndepărtat.// dar cât mă uit/ la păsările/ ciugulind în
zăpadp,/ mi se face inima/ cât o sămânţă de mac” (poezia
ca şi dragostea).
Disponibilităţile epice ale Marianei Codruţ sunt
de găsit în Casa cu storuri galbene, un roman fragmentar,
scris în formula jurnalului, în care pactul autobiografic
mizează pe trăirea intensă, pe detaliul focalizat cu minuţie
şi pe autenticitate ca expresie a unei trăiri integrale,
necontrafăcute. Viaţa ca spectacol, cu o regie inadecvată,
cu un scenariu neconvenabil e un laitmotiv al acestui mic
roman ce transcrie câteva destine care trăiesc în cenuşiul
abulic şi absurd al zodiei comuniste, spionându-se,
urându-se, dar, în acelaşi timp, resimţindu-şi cu o doză
însemnată de luciditate precaritatea, lipsa de întemeiere
ontologică, într-un timp marcat de anomie, aberant.
Personajul-narator îşi divulgă, chiar, la un moment dat,
propria poetică, mărturisindu-şi în termeni limpezi aderenţa
la o proză a autenticităţii: „Nu pot să scriu poveşti. Nici
nu mă interesează. Vreau să scriu despre adolescenţii
«mei», despre mine, despre tine, despre Dinu, despre
starea care mă cuprinde în unele după-amiezi, când brusc
toate lucrurile din casă mi se par urâte, străine şi
duşmănoase. Aş vrea să înţeleg de ce nu pot vorbi despre
mine nici chiar cu cei foarte apropiaţi, de ce am impresia
că trăiesc în vîrful picioarelor, că nu mă pot «aşeza», de
parcă din clipă în clipă ar urma să-mi fac bagajul şi să plec
în altă parte; de ce nu mai pot reacţiona normal – să mă
bucur când trebuie să mă bucur, să mă întristez când trebuie
să mă întristez. Totul mi se pare fără scăpare, fără soluţie,
fără Dumnezeu... (...). Vitalitatea noastră e făcută praf. Ne
agităm, ţipăm, mîncăm, facem amor, slujbă – dar sîntem
nişte fantome. Nişte actori care nu cred în rolurile lor,
pentru că sînt prost scrise. Un spectacol prost regizat, în
care nimic nu se leagă, pentru că personajele sînt moarte,
fără destin, fără posibilitatea de-a comunica de-
adevăratelea între ele. Nişte stafii, nişte umbre, nişte
nepersonaje! Care-au fost lipsite de şansa veridicităţii,
neavînd drept la opţiune...”.
Proză de analiză, cu notaţii febrile ale crizelor
interiorităţii, dar, în acelaşi timp, şi cu un desen lămurit al
profilurilor epice, Casa cu storuri galbene vădeşte
concizie şi expresivitate a desenului narativ, simţul
amănuntului revelator, tensiunea observaţiei acute,
inserată într-o structură vie, dinamică.
Şi în poezie şi în paginile ei de proză, Mariana
Codruţ dă expresie aceloraşi obsesii, într-o scriitură ce
are nerv şi delicateţe, culoare şi suavitate livrescă. Sau,
cum scria cândva Mircea Mihăieş, „subsumate unor
categorii mai degrabă estetice decît tematice, bucolicele
şi tragicele, poeziile Marianei Codruţ alcătuiesc, prin
însăşi absenţa unui antecalcul teoretic, o spectaculoasă
imagine a lumii. Cele dintâi sondează misterele vieţii sim-
ple, naturale, celelalte misterul adânc al fiinţei”.
Viziunea epifanică şi notaţia de intensă pregnanţă
perceptivă, discursivitatea şi alegoria transpusă în dicţiune
stilizată metaforic, conferă expresiei o anume ambiguitate
în care iluminarea ontică pare să se travestească într-un
ritual al jubilaţiei ceremoniale în faţa lumii.
 memento
Radu BĂLAŞ
KOCSIS Francisko
370 de zile de teroare
HOLOCAUSTUL ÎN JUDEŢUL
MUREŞ
TABELUL NOMINAL AL PERSOANELOR DE
ETNIE EVREIASCĂ DEPORTATE DIN TÂRGU-MUREŞ
(continuare din numărul trecut)
151. Bruckenstein Róza, n. 1891, str. Kossuth L., nr. 117.
152. Bannyanka Hermanné, născută Auerhann Sarolta,
n. 1896, str. Kossuth L., nr. 17.
153. Basch Dóra, n. 1927, str. Arany János, nr. 4.
154. Basch Eszter, n. 1930, str. Arany János, nr. 4.
155. Basch Lázár, n. 1893, str. Arany János, nr. 4.
156. Basch Lázárné, n. 1890, str. Arany János, nr. 4.
157. Basch Rezsin, n. 1925, str. Arany János, nr. 4.
158. Bernáth Endre, n. 1891, str. Arany János, nr. 4.
159. Bernáth Frida, n. 1941, str. Arany János, nr. 18.
160. Bernáth József, str. Arany János, nr. 18.
161. Berkovits Józsefné, n. 1928, str. Arany János, nr. 4.
162. Berkovits Mihály, n. 1940, str. Arany János, nr. 4.
163. Bernstein Ernőné, născută Ganz Irén, n. 1914, str.
Arany János, nr. 2.
164. Bernstein Éva, n. 1941, str. Arany János, nr. 2.
165. Bernstein Miklós, n. 1943, str. Arany János, nr. 2.
166. Blattschein Helén, n. 1925, str. Arany János, nr. 24.
167. Blattschein Herman, n. 1892, str. Arany János, nr. 24.
168. Blattschein Hermanné, născută Pollák Róza, n. 1897,
str. Arany János, nr. 24.
169. Blattschein Médi, n. 1928, str. Arany János, nr. 24.
170. Brecher Ibolya, n. 1925, str. Arany János, nr. 4.
171. Brecher József, n. 1920, str. Arany János, nr. 4.
172. Brecher Márkusné, n. 1896, str. Arany János, nr. 4.
173. Brecher Mendel, n. 1928, str. Arany János, nr. 4.
174. Berger Ignácz, n. 1865, str. Vörösmarty, nr. 7.
175. Berger Salamon, n. 1886, str. Vörösmarty, nr. 7.
176. Berger Salamonné, născută Markovits Pepi, n. 1883,
str. Vörösmarty, nr. 7.
177. Bernstein Mária, n. 1911, str. Vörösmarty, nr. 37.
178. Biener Józsefné, n. 1918, str. Vörösmarty, nr. 7.
179. Biener Móric, n. 1939, str. Vörösmarty, nr. 7.
180. Blau Andor, n. 1928, str. Vörösmarty, nr. 27.
181. Blau Ágnes, n. 1926, str. Vörösmarty, nr. 27.
182. Blau Elek, n. 1899, str. Vörösmarty, nr. 27.
183. Braun Izor, n. 1891, str. Vörösmarty, nr. 4.
184. Braun Izorné, născută Goldstein Ella, n. 1898, str.
Vörösmarty, nr. 4.
185. Braun Karmel, n. 1927, str. Vörösmarty, nr. 4.
186. Braun Sándorné, n. 1920, str. Vörösmarty, nr. 30.
187. Brecher Dávidné, născută Révész Ilona, n. 1893, str.
Vörösmarty, nr. 12.
188. Baruch Teréz, n. 1913, str. Sándor János, nr. 42.
85
189. Bréger Márton, n. 1893, str. Sándor János, nr. 50.
190. Bréger Mártonné, născută Laib Lotti, n. 1893, str.
Sándor János, nr. 50.
191. Braun Edit, n. 1942, str. Zrinyi Miklós, nr 11.
192. Braun Hermann, n. 1910, str. Zrinyi Miklós, nr 11.
193. Braun Hermanné, născută Friedmann, n. 1910, str.
Zrinyi Miklós, nr 11.
194. Bermann Ella, n. 1914, str. Pasajul Korzo (Korzóköz),
nr. 1.
195. Baruch Józsefné, născută Citrom Lenke, n. 1902, str.
Baross Gábor, nr. 19.
196. Berkó Berta, n. 1929, str. Baross Gábor, nr. 22.
197. Buck Magda, n. 1917, str. Gecse Dániel, nr 41.
198. vv. Braun Izidorné, născută Markel, n. 1882, str. Bólyai
Farkas, nr. 9.
199. Braun Rózsi, n. 1908, str. Bólyai Farkas, nr. 9.
200. vv. Braun Farkasné, n. 1900, P-ţa Széchenyi, nr. 76.
201. Benedek Miklósné, născută Markovits, n. 1921, P-ţa
Széchenyi, nr. 7.
202. Benedek Mór, n. 1883, P-ţa Széchenyi, nr. 7.
203. Benedek Mórné, născută Jónász Gizella, n. 1896, P-
ţa Széchenyi, nr. 7.
204. Benjámin Mária, n. 1883, P-ţa Széchenyi, nr. 21.
205. Bernáth Károly, n. 1896, P-ţa Széchenyi, nr. 64.
206. Bernáth Károlyné, născută Kohu Hermin, n. 1897, P-
ţa Széchenyi, nr. 64.
207. Boár Tódorné, născută Kinély, n. 1900, P-ţa
Széchenyi, nr. 56.
208. Brambir Dezsőné, n. 1911, P-ţa Széchenyi, nr. 76.
209. Brambir Erika, n. 1935, P-ţa Széchenyi, nr. 76.
210. Brambir Herman, n. 1877, P-ţa Széchenyi, nr. 25.
211. Brambir Hermanné, născută Frei Hermin, n. 1885, P-
ţa Széchenyi, nr. 25.
212. Baumzveig Erzsébet, n. 1940, Pasajul Stelelor
(Csillagköz), nr. 21.
213. Berkovits Edit, n. 1938, Pasajul Stelelor, nr. 5.
214. Berkovits Izraelné, născută Malik Sarolta, n. 1915,
Pasajul Stelelor, nr. 5.
215. Bernáth Izrael, n. 1885, Pasajul Stelelor, nr. 7.
216. Bernáth Izraelné, născută Rosenberg Gizella, n. 1892,
Pasajul Stelelor, nr. 7.
217. Benedek István, n. 1900, str. Muşcatei (Muskátli),
nr. 10.
218. Benedek Iván, n. 1938, str. Muşcatei, nr. 10.
219. Benedek Lajos, n. 1944, str. Muşcatei, nr. 10.
220. Benedek Miklósné, născută Sipos Aliz, n. 1910, str.
Muşcatei, nr. 10.
221. Bleier Endre István, str. Thököly, nr. 17.
222. Bleier Imréné, născută Swartz Irén, n. 1907, str.
Thököly, nr. 17.
223. Bleier Julia, str. Thököly, nr. 17.
224. Berger Ábrahám, n. 1937, str. Fabricii de bere
(Sörház), nr. 7.
225. Berger Antal, n. 1912, str. Fabricii de bere, nr. 7.
226. Berger Antalné, născută Berger Sári, n. 1911, str.
Fabricii de bere, nr. 7.
227. Berger Áva, n. 1935, str. Fabricii de bere, nr. 7.
228. Berger Izsák, n. 1938, str. Fabricii de bere, nr. 7.
229. Berger Jakab, n. 1933, str. Fabricii de bere, nr. 7.
230. Berger Margit, n. 1940, str. Fabricii de bere, nr. 7.
86 memento
231. Bergel Simon, n. 1877, str. Dezseffy, nr. 6.
232. Blum Emil, n. 1891, str. Dezseffy, nr. 2.
233. Blum Emilné, născută Ábrahám Etelka, n. 1897, str.
Dezseffy, nr. 2.
234. Blum Leo, n. 1924, str. Dezseffy, nr. 2.
235. Bayer Emma, n. 1924, str. Lenkey J., nr. 18.
236. Blum Lázár Gyula, n. 1891, str. Fântânii (Külső Kutas),
nr. 9.
237. Blum Lázár Gyuláné, născută Kandel Netti, n. 1896,
str. Fântânii, nr. 9.
238. Blum Vilma, n. 1926, str. Fântânii, nr. 9.
239. Becher Ilona, n. 1940, str. Regele Ludovic (Lajos
király), nr. 88.
240. Becher Klára, n. 1936, str. Regele Ludovic, nr. 88.
241. Becher Lenke, n. 1942, str. Regele Ludovic, nr. 88.
242. Becher Margit, n. 1934, str. Regele Ludovic, nr. 88.
243. Becher Márton, n. 1909, str. Regele Ludovic, nr. 88.
244. Becher Mártonné, născută Lővi Szerén, n. 1912, str.
Regele Ludovic, nr. 88.
245. Berkovits Albert, n. 1901, str. Regele Ludovic, nr. 82.
246. Berkovits Róza, n. 1898, str. Regele Ludovic, nr. 82.
247. Bernáth Dávidné, născută Becher Róza, n. 1901, str.
Regele Ludovic, nr. 86.
248. Bernáth Lili, n. 1925, str. Regele Ludovic, nr. 86.
249. Baum Mórné, născută Mendel Margit, n. 1907, str.
Regele Ludovic, nr. 68.
250. Braun Nándor, n. 1894, str. Regele Ludovic, nr. 55.
251. Braun Nándorné, născută Lővinger Regina, n. 1894,
str. Regele Ludovic, nr. 55.
252. BergidaAnna, n. 1907, str. Katona József, nr. 7.
253. Bergida Ilona, n. 1906, str. Katona József, nr. 7.
254. Biedermann Győri Viktor, n. 1879, str. Apaffy, nr. 10.
255. Blun Adolfné, născută Farkas Mária, n. 1905, str.
Tisza Kálmán, nr. 16.
256. Blun Andor, n. 1892, str. Strada de Jos (Alsó), nr. 3.
257. Blun Andorné, născută Grünfeld Róza, n. 1905, str.
Strada de Jos, nr. 3.
258. Blun Róbert, n. 1943, str. Strada de Jos, nr. 3.
259. Blun Aranka, n. 1898, str. Strada de Jos, nr. 17.
260. Blun Mina, n. 1900, str. Strada de Jos, nr. 17.
261. Blun Rózália, n. 1909, str. Strada de Jos, nr. 17.
262. Blun Sarolta, n. 1903, str. Strada de Jos, nr. 17.
263. Blun Andorné, născută Giezelstein, n. 1892, str. Pâinii
(Kenyér), nr. 16.
264. Bermann Zsuzsánna, n. 1934, str. Morii (Malom),
nr. 25.
265. Blun Záli, n. 1895, str. Morii, nr. 3.
266. vv. Breuer Salamonné, str. Câmpului, nr. 17.
267. vv. Bokor Farkasné, n. 1879, P-ţa Deák Ferenc, nr. 15.
268. Bretter Tibor, n. 1897, P-ţa Deák Ferenc, nr. 11.
269. Bretter Tiborné, născută Goldstein Irén, n. 1896, P-ţa
Deák Ferenc, nr. 11.
270. vv. Bokor Ernőné, născută Rosenblatt, n. 1914, str.
Szánthó, nr. 10.
271. Bodiaán Lajos, n. 1884, str. Leiningen K., nr. 3.
272. Bodiaán Lajosné, născută Brecher Izabella, n. 1887,
str. Leiningen K., nr. 3.
273. vv. Berkovits Albertné, n. 1876, str. Kemény Zs.,
nr. 75.
274. Berkovits Jolán, n. 1915, str. Kemény Zs., nr. 75.
275. Bihály Ferenc, n. 1890, str. Kemény Zs., nr. 25.
276. Bihály Ferencné, n. 1910, str. Kemény Zs., nr. 25.
277. Burger Péter, n. 1934, str. Kiss Ernő, nr. 3.
278. Berkovits Bernátné, n. 1874, str. Szondy Gy., nr. 6.
279. Blumberger Sámuel, n. 1893, str. Szondy Gy., nr. 2/ A.
280. Berkovits Mór, n. 1892, str. Kinizsi P., nr. 1.
281. Bernáth Mihály, n. 1890, str. Verii (Nyár), nr. 1.
282. Bernáth Mihályné, născută Ripp Natalia, n. 1892,
str. Verii, nr. 1.
283. Bernáth Tibor, n. 1924, str. Verii, nr. 64.
284. Berger Mózes, n. 1920, str. Regele Béla (Béla király),
nr. 14.
285. Berger Mózesné, născută Berger Johanna, n. 1920,
str. Regele Béla, nr. 14.
286. Büchler Samu, n. 1899, str. Regele Béla, nr. 42.
287. Büchler Samuné, născută Kohn Irén, n. 1912, str.
Regele Béla, nr. 42.
288. vv. Berkovits Lajosné, născută Mandl Berta, n. 1882,
str. Horthy M., nr. 12.
289. Berkovits Magda, n. 1921, str. Horthy M., nr. 12.
290. Berkovits Samu, n. 1919, str. Horthy M., nr. 12.
291. Berner Helga, n. 1935, str. Horthy M., nr. 36.
292. Dr. Berner Mór, n. 1902, str. Horthy M., nr. 36.
293. Dr. Berner Mórné, născută Salamon Zseni, n. 1906,
str. Horthy M., nr. 36.
294. Berner Nóra, n. 1935, str. Horthy M., nr. 36.
295. Berner Zsuzsa, n. 1932, str. Horthy M., nr. 36.
296. Blüttner Izsák, n. 1894, str. Horthy M., nr. 30.
297. Blüttner Izsákné, născută Károly Ida, str. Horthy
M., nr. 30.
298. Dr, Bretter Rudolf, n. 1890, str. Horthy M., nr. 37.
299. Berger Dávid, n. 1936, str. Damjanich, nr. 2.
300. Berger Dezső, n. 1942, str. Damjanich, nr. 2.
301. Berger Izrael, n. 1938, str. Damjanich, nr. 2.
302. Berger Manó, n. 1909, str. Damjanich, nr. 2.
303. Berger Manóné, născută Lővi Margit, n. 1917, str.
Damjanich, nr. 2.
304. Berger Edit, n. 1933, str. Budiului (Bodoni), nr. 78.
305. Berger Emilné, născută Fischer Róza Mária, n. 1908,
str. Budiului, nr. 78.
306. vv. Berger Ernőné, născută Glück Irén, n. 1881, str.
Honved, nr. 8.
307. Berkovits Józsefné, născută Hirsch Debóra, n. 1886,
str. Honved, nr. 13.
 memento
308. vv. Berkovits Lajosné, născută Ritter, n. 1884, str.
Honved, nr. 13.
309. Berkovits József, n. 1888, str. Honved, nr. 13.
310. Brenner Antal, n. 1926, str. Petőfi, nr. 14.
311. Brenner Ábrahám, n. 1910, str. Petőfi, nr. 14.
312. Brenner Dóra, n. 1922, str. Petőfi, nr. 14.
313. Brenner Fáni, n. 1925, str. Petőfi, nr. 14.
314. Brenner Gizella, n. 1919, str. Petőfi, nr. 14.
315. Brenner Károly, n. 1930, str. Petőfi, nr. 14.
316. Brenner Klára, n. 1923, str. Petőfi, nr. 14.
317. Brenner Rózsi, n. 1917, str. Petőfi, nr. 14.
318. Brenner Sámuel, n. 1874, str. Petőfi, nr. 14.
319. Boskovits Gábor, n. 1936, str. Bajza, nr. 1.
320. Boskovits Éva, n. 1940, str. Bajza, nr. 1.
321. Boskovits Ferenc, n. 1905, str. Bajza, nr. 1.
322. Boskovits Ferencné, născută Lebovits Ilona, n. 1908,
str. Bajza, nr. 1.
323. Berger Chaim, n. 1924, str. Morii, nr. 32.
324. Berger Sámuel, n. 1883, str. Morii, nr. 32.
325. Berger Sámuelné, născută Wieder Pepi, n. 1885, str.
Morii, nr. 32.
326. Bermann Albertné, n. 1912, str. Morii, nr. 25.
327. Bermann Wolf, n. 1880, str. Morii, nr. 25.
328. Bermann Wolfné, născută Singer Szerén, n. 1885,
str. Morii, nr. 25.
329. Berger Éva, n. 1934, str. Jókai Mór, nr. 48.
330. Berger Judit, n. 1939, str. Jókai Mór, nr. 48.
331. Berger Leopoldné, născută Neumann Erzsi, n. 1914,
str. Jókai Mór, nr. 48.
332. Berger Viktor, n. 1935, str. Jókai Mór, nr. 48.
333. Berkovits Bella, n. 1898, str. Jókai Mór, nr. 1.
334. Bernáth József, n. 1897, str. Jókai Mór, nr. 39.
335. Bernáth Józsefné, n. 1902, str. Jókai Mór, nr. 39.
336. Bernáth Bella, n. 1926, str. Jókai Mór, nr. 39.
337. Bernáth Éva, n. 1943, str. Jókai Mór, nr. 39.
338. Bernáth Piroska, n. 1936, str. Jókai Mór, nr. 39.
339. Bernáth Szidónia, n. 1929, str. Jókai Mór, nr. 39.
340. Blau Imre, n. 1932, str. Jókai Mór, nr. 36.
341. Blau kató, n. 1934, str. Jókai Mór, nr. 36.
342. Blau Károly, n. 1894, str. Jókai Mór, nr. 36.
343. Blau Károlyné, născută Baum Frida, n. 1905, str. Jókai
Mór, nr. 36.
344. Blatt Eszter, str. Jókai Mór, nr. 40.
345. Blatt Franciska, str. Jókai Mór, nr. 40.
346. Blatt Jakab, n. 1861, str. Jókai Mór, nr. 40.
347. dr. Czitrom Béla, n. 1898, str. Şcolii (Iskola), nr. 28.
348. dr. Czitrom Béláné, n. 1899, str. Şcolii, nr. 28.
349. Czitrom Sára, n. 1918, str. Regele Ludovic, nr. 76.
350. Czitrom Vilmos, n. 1885, str. Regele Ludovic, nr. 76.
351. Czitrom Vilmosné, n. 1882, str. Regele Ludovic, nr.
76.
352. Czitrom Endre, n. 1932, str. Zrinyi M., nr. 26.
353. Czitrom Márton, n. 1889, str. Zrinyi M., nr. 16.
354. Czitrom Mártonné, str. Zrinyi M., nr. 16.
355. dr. Czitrom Lázár, n. 1887, str. Kiss Ernő, nr. 8.
356. dr. Czitrom Lázárné, n. 1900, str. Kiss Ernő, nr. 8.
357. Czitrom Éva, n. 1923, str. Kiss Ernő, nr. 8.
358. Czitrom Ernő, str. Gecse Dániel, nr. 25.
359. Czitrom Éva, str. Gecse Dániel, nr. 25.
360. Czitrom Jenő, n. 1899, str. Gecse Dániel, nr. 25.
87
361. Czitrom Jenőné, n. 1905, str. Gecse Dániel, nr. 25.
362. Czitrom Lajos, str. Gecse Dániel, nr. 25.
363.vv. Czitrom Izsákné, n. 1864, str. Honved, nr. 21.
364. Czitrom József, n. 1884, str, Horthy M., nr. 18.
365. Czitrom József, n. 1927, P-ţa Zrinyi M., nr. 16.
366. Czitrom Lajos, n. 1924, P-ţa Zrinyi M., nr. 16.
367. Czitrom Katalin, n. 1932, P-ţa Zrinyi M., nr. 16.
368. vv. Czitrom Lázárné, n. 1864, P-ţa Zrinyi M., nr. 16.
369. Czitrom Magda, n. 1926, P-ţa Zrinyi M., nr. 16.
370. Czitrom Juliánna, n. 1942, str. Kemény Zs., nr. 64.
371. Czitrom Vilmos, n. 1902, str. Kemény Zs., nr. 64.
372. Czitrom Vilmosné, n. 1902, str. Kemény Zs., nr. 64.
373. Czitrom Kató, n. 1920, str. Sándor János, nr. 25.
374. Czitrom Lajos, n. 1894, str. Sándor János, nr. 25.
375. Czitrom Lajosné, n. 1911, str. Sándor János, nr. 25.
376. Csuka Györgyné, n. 1890, P-ţa Széchenyi, nr. 23.
377. Czitrom Klára, n. 1886, str. Abatorului (Vágóhíd),
nr. 5.
378. Czitrom Márton, n. 1928, str. Luncii de Jos
(Alsóberek), nr. 6.
379. Czodik Andor, n. 1918, str. Arany János, nr. 18.
380. Czodik Elemér, n. 1913, str. Arany János, nr. 18.
381. Czodik Gabriella, n. 1927, str. Arany János, nr. 18.
382. Czodik Ibolya, n. 1924, str. Arany János, nr. 18.
383. Czodik Oszkár, n. 1885, str. Arany János, nr. 18.
384. Czodik Oszkárné, n. 1886, str. Arany János, nr. 18.
385. dr. Charap Béla, n. 1912, str. Baross G., nr. 1.
386. Czitrom Izabella, n. 1911, str. Baross G., nr. 19.
387. vv. Czitrom Salamonné, n. 1877, str. Baross G., nr. 19.
388. Czitrom Albert, n. 1881, str. Regele Béla, nr. 28.
389. Czitrom Albertné, n. 1879, str. Regele Béla, nr. 28.
390. Csermovich Béla, n. 1892, str. Mureş mort (Holtmaros),
nr. 22.
391. Csermovich Béláné, n. 1898, str. Mureş mort, nr. 22.
392. Czitrom Ágnes, n. 1933, str. Fabricii, nr. 22.
393. Czitrom Erzsébet, n. 1942, str. Fabricii, nr. 22.
394. Czitrom Sándorné, n. 1913, str. Fabricii, nr. 22.
395. Csernivich Samu, n. 1925, str. Wesselényi, nr. 32.
396. vv. Czitrom Albertné, n. 1876, str. Voinicenilor
(Szabadi), nr. 80.
397. Czitrom rózsi, n. 1935, str. Voinicenilor, nr. 8.
398. Czitrom Andor, n. 1938, str. Batthányi, nr. 13.
399. Czitrom Izsák, n. 1920, str. Batthányi, nr. 13.
400. Czitrom Rezsin, n. 1901, str. Batthányi, nr. 13.
401. Czitrom Aranka, n. 1914, str. Tabăra de corturi
(Sátortábor), nr. 5.
402. Czitrom Mór, n. 1885, str. Tabăra de corturi, nr. 5.
403. Czitrom Mórné, n. 1891, str. Tabăra de corturi, nr. 5.
404. Czitrom Izidorné, n. 1909, str. Birău (Biró), nr.7.
405. Czitrom Anna, n. 1925, str. Kossuth L., nr. 20.
406. Czitrom Dezsőné, n. 1895, str. Kossuth L., nr. 49.
407. Czitrom Éva, n. 1936, str. Kossuth L., nr. 49.
408. Czitrom Jakab, n. 1898, str. Kossuth L., nr. 28.
409. Czitrom Jakabné, n. 1910, str. Kossuth L., nr. 28.
410. Czitrom Sári, n. 1931, str. Kossuth L., nr. 28.
411. Czitrom József, n. 1888, str. Kossuth L., nr. 20.
412. Czitrom Józsefné, n. 1902, str. Kossuth L., nr. 20.
413. Czitrom Péter, n. 1939, str. Kossuth L., nr. 36.
414. Czitrom Samu, n. 1885, str. Kossuth L., nr. 36.
415. Czitrom Sándorné, n. 1918, str. Kossuth L., nr. 36.
88 memento
416. vv. Csulyok Ábrahámné, n. 1882, str. Kossuth L.,
nr. 16.
417. vv. dr. Csuta Jakabné, n. 1898, str. Kossuth L., nr. 15.
418. Czitrom Eszter, n. 1913, str. Kossuth L., nr. 39.
419. Czitrom Hermanné, n. 1883, str. Kossuth L., nr. 39.
420. Czitrom Jakabné, Pasajul Rozelor (Rózsaköz), nr. 10.
421. Édelstein Antalné, n. 1912, str. Rákoczi, nr. 11.
422. Édelstein László. n. 1943, str. Rákoczi, nr. 11.
423. Édelstein Márton, n. 1940, str. Rákoczi, nr. 11.
424. Eliász Sarolta, n. 1908, str. Morii, nr. 2.
425. Erdélyi Hajnalka, n. 1920, str. Knöpfler Vilmos, nr. 6.
426. Erdélyi József, n. 1924, str. Knöpfler Vilmos, nr. 6.
427. Erdélyi Julia, n. 1928, str. Knöpfler Vilmos, nr. 6.
428. Erdélyi Mór, n. 1895, str. Knöpfler Vilmos, nr. 6.
429. Erdélyi Mórné, născută Goldstein Szerén, n. 1896,
str. Knöpfler Vilmos, nr. 6.
430. Erdélyi Rachel, n. 1922, str. Knöpfler Vilmos, nr. 6.
431. vv. Edelstein Mihályné, născută Pollák Háni, n. 1887,
str. Şcolii, nr. 14.
432. Eilander Béla, n. 1930, str. Pasajul Stelelor, nr. 11.
433. Eilander Manó, n. 1898, str. Pasajul Stelelor, nr. 11.
434. Eilander Manóné, născută Junger Hani, n. 1898, str.
Pasajul Stelelor, nr. 11.
435. Eilander Mihály, n. 1927, str. Pasajul Stelelor, nr. 11.
436. Eilander Regina, n. 1932, str. Pasajul Stelelor, nr. 11.
437. Eilander Sándor, n. 1924, str. Pasajul Stelelor, nr. 11.
438. vv. Eidelstein Hermanné, n. 1889, P-ţa Matei Corvin
(Mátyás király tér), nr. 4.
439. Eichenstein Chaim, n. 1926, P-ţa Matei Corvin, nr. 3.
440. Eichenstein Herman, n. 1935, P-ţa Matei Corvin,
nr. 3.
441. Eichenstein Hermina, n. 1925, P-ţa Matei Corvin,
nr. 3.
442. Eichenstein Ilona, n. 1939, P-ţa Matei Corvin, nr. 3.
443. Eichenstein Jolán, n. 1927, P-ţa Matei Corvin, nr. 3.
444. Eichenstein Mendel, n. 1923, P-ţa Matei Corvin,
nr. 3.
445. Eichenstein Mendelné, născută Zeifer Éva, n. 1901,
P-ţa Matei Corvin, nr. 3.
446. Eichenstein Mihály, n. 1927, P-ţa Matei Corvin, nr. 3.
447. Eichenstein Rebeka, n. 1937, P-ţa Matei Corvin, nr. 3.
448. Eichenstein Sára, n. 1933, P-ţa Matei Corvin, nr. 3.
449. Efraim Bernátné, n. 1909, str. Kossuth L., nr. 35.
450. Efraim Frigyes, n. 1943, str. Kossuth L., nr. 35.
451. Efraim Károly, n. 1943, str. Kossuth L., nr. 35.
452. Efraim Sára, n. 1939, str. Kossuth L., nr. 35.
453. Eliász Márton, n. 1900, str. Kossuth L., nr. 14.
454. Eliász Mártonné, n. 1901, str. Kossuth L., nr. 14.
455. Engel Imre, n. 1899, str. Kossuth L., nr. 62.
456. Engel Imréné, n. 1904, str. Kossuth L., nr. 62.
457. Engel Miklós, n. 1930, str. Kossuth L., nr. 62.
458, Engel Tamás, n. 1935, str. Kossuth L., nr. 62.
459. Erdős Etelka, n. 1882, str. Kossuth L., nr. 55.
460. Efraim József, n. 1868, str. Pârâului (Pataksor), nr. 2.
461. Efraim Józsefné, născută Jakabovits Blanka, n. 1888,
str. Pârâului, nr. 2.
462. Egri Erzsébet, n. 1941, str. Arany János, nr. 25.
463. Egrei Éva, n. 1939, str. Arany János, nr. 25.
464. Egri Sándorné, str. Arany János, nr. 25.
465. Elekes Lászlóné, n. 1904, str. Arany János, nr. 43.
466. Eliász Ignác, n. 1875, str. Arany János, nr. 21.
467. Engelmann Fülöpné, n. 1907, str. Baross G., nr. 23.
468. Engelmann Jolán, n. 1931, str. Baross G., nr. 23.
469. Engelmann József, n. 1934, str. Baross G., nr. 23.
470. Engelmann Rezsin, n. 1935, str. Baross G., nr. 23.
471. Eifermann Mária, n. 1891, str. Vörösmarty, nr. 5.
472. Elek Béla, n. 1909, str. Sándor J., nr. 42.
473. vv. Elek Jakabné, născută Rozenfeld Záli, n. 1879,
str. Sándor J., nr. 28.
474. Elek Netty, n. 1898, str. Sándor J., nr. 21.
475. Elek Regina, n. 1902, str. Sándor J., nr. 21.
476. Elekes József, n. 1877, str. Kiss Ernő, nr. 3.
477. Elekes Józsefné, născută Sámuel Ilona, n. 1879, str.
Kiss Ernő, nr. 3.
478. Eliász Mór, n. 1887, str. Kiss Ernő, nr. 13.
479. Eliász Mórné, n. 1890, str. Kiss Ernő, nr. 13.
480. vv. Elekes Mórné, n. 1876, str. Bernády György,
nr. 15.
481. vv. Eliász Jakabné, str. Ugron G., nr. 28.
482. dr. Erdélyi Emil, n. 1892, str. Pasajul Rozelor, nr. 4.
483. dr. Erdélyi Emilné, născută Heller Ilona, str. Pasajul
Rozelor, nr. 4.
484. Erdélyi Julia, n. 1932, str. Pasajul Rozelor, nr. 4.
485. Erdélyi Lajos, n. 1929, str. Pasajul Rozelor, nr. 4.
486. Dand Lajos, n. 1912, str. Kossuth L., nr. 99.
487. Dávid Mózes, n. 1872, str. Kossuth L., nr. 99.
488. Dávid Mózesné, născută Spielmann Róza, str.
Kossuth L., nr. 11.
489. Dávid Regina, n. 1923, str. Kossuth L., nr. 99.
490. Dávid Teréz, n. 1918, str. Kossuth L., nr. 99.
491. Deutsch Erzsébet, n. 1895, str. Kossuth L., nr. 31.
492. Diamántstein Jakab, n. 1873, str. Kossuth L., nr. 43.
493. Diamántstein Miklós, n. 1906, str. Kossuth L., nr. 43.
494. Dávid Ervin, n. 1939, str. Bethlen Gábor, nr. 30.
495. Dávid Lórándt, n. 1935, str. Bethlen Gábor, nr. 30.
496. Dávid Miksa, n. 1907, str. Bethlen Gábor, nr. 30.
497. Dávidovits Ferenc, n. 1866, str. Bethlen Gábor, nr. 24.
498. Dávidovits Ferencné, născută Mendel Jozefa, n. 1867,
str. Bethlen Gábor, nr. 24.
499. Dávidovits Laura, n. 1892, str. Bethlen Gábor, nr. 24.
500. Diamantstein József, n. 1929, P-ţa Mussolini, nr. 21.
(Lista, pusă la dispoziţia autorilor de către responsabili ai
comunităţii din Tg-Mureş, în grija cărora se află, împreună
cu alte documente, cuprinde 4552 de poziţii. Ea este, din
păcate, lacunară, dar o completare a ei, astăzi, a devenit o
întreprindere irealizabilă. Lista integrală va fi publicată în
lucrarea “370 de zile de teroare”, în curs de apariţie, şi va
putea fi consultată de toţi cei interesaţi şi, în special, de
către descendenţii celor pe care destinul i-a sacrificat în
acel moment tragic al istoriei.)
 restituiri
Ioan MICLEA
Inedit
Glas de zimbru
Pare de prisos a mai adăuga ceva din puţina noastră
ştiinţă şi experienţă paginilor care vor urma. Singurul gând
care l-am avut atunci când am încredinţat redacţiei revistei
“Vatra” spre publicare aceste rânduri a fost acela de prezenta
ideile unui gânditor blăjean într-o perioadă marcată de
dominaţia regimului socialisto-comunist aflat la putere în
România celei de-a doua jumătăţi a secolului XX.
Gânduri ale unui spirit liber, imposibil de oprit din
drumul cugetării; gânduri frământate pentru mai bine de
trei decenii şi aşternute pe hârtie ca o mărturie despre
situaţia unei Biserici “inexistente” şi totuşi prigonite;
pagini “scăpate” de cenzura comunistă a vremurilor în
care au fost scrise şi care apar astăzi la lumină prin
bunăvoinţa doamnei Dorina Miclea, soţia părintelui
profesor filosof Ioan Miclea de la Blaj, autorul lor.
Analiza situaţiei Bisericii Române Unite cu Roma în
jurul anilor 80’ ai veacului trecut, l-a determinat pe Ioan
Miclea să-şi intituleze scurtul articol Oameni în rezervaţii.
Pornind de la teoria evoluţiei adoptată de ştiinţa
modernă pe baza unor legi mai mult sau mai puţin demon-
strate, autorul face comparaţia între rezervaţiile naturale
instituite de autorităţile omeneşti cu scopul protejării unor
specii de plante şi animale rare, pe cale de dispariţie, şi
rezervaţiile create de oameni pentru semenii lor, pe
considerente de natură politică, psihologică sau religioasă;
rezervaţii în care au fost siliţi să-şi ducă existenţa şi
credincioşii Bisericii Române Unite începând cu anul 1948,
în urma Decretului abuziv de desfiinţare a acestei Biserici,
emis de statul comunist român la 1 Decembrie.
Lăsând cititorului bucuria delectării intelectuale
izvorâtă din rândurile de manuscris care urmează, ne
mărginim la a spune doar atât: Oameni în rezervaţii este
o poveste adevărată a unei Biserici pusă de vie în mormânt
ca să nu mai vorbească, dar care nu s-a lăsat redusă la
tăcere; un punct de reper în istoria acestei Biserici şi în
istoria netrucată a României aproape de sfârşitul veacului
trecut (credem noi, încă insuficient luată în considerare de
către istoricii noştri); o descriere realistă, obiectivă, raţională,
fără părtinire sau ură politică ori confesională a modului de
viaţă impus unor fii ai acestui neam între graniţele invizibile
şi totuşi atât de sensibile ale rezervaţiilor politicii socialisto-
comuniste româneşti; o căutare a răspunsului la o mare
întrebare care sfidează legea de bază a teoriei evoluţiei:
cum şi de ce, în virtutea cărui principiu existenţial, indivizii
minoritari aparţinând unei specii ajung să fie devoraţi de
cei majoritari ai aceleiaşi specii?
Este strigătul “tăcut” al zimbrului de la Haţeg, care
deşi silit să trăiască între limitele unui teritoriu circumscris
de legi şi forme de relief, se impune prin maiestate, forţă şi
frumuseţe sălbatică.
Strigătul atâta vreme înnăbuşit al zimbrului de la
Blaj care începe să se audă acum cu tot mai mare
intensitate, impresionând prin credinţă, claritatea vocii,
prin verticalitate şi ascuţime a minţii.
Blaj, 1 iulie 2003 (pr.) Marin-Victor Lupu
89
Oameni în rezervaţii
Şi evoluţia, ca fenomen biologic, îşi are istoria ei şi
ca orice istorie şi aceasta îşi are momentele sale dramatice,
de răscruce, de înălţare şi decădere.
Ar fi interesant să se poată preciza punctul ei de
plecare, care trebuie să fi fost foarte jos; ai fi înclinat să-i
spui o scânteiere de viaţă, care, bineînţeles nici datele
actuale ale biologiei nu o pot explica din materia
anorganică, nici prin aşa numita generaţie spontană, teză
infirmată prin experienţa celebrului Pasteur. Concluzia sa
omne vivum ex vivo, omnis celula ex celula confirmă
spusele Bibliei, după care viaţa izvorăşte din viaţă.
Evoluţia, cum spuneam, cunoaşte momente de
ascensiune şi momente de decadenţă. Punctul culminant
a fost atins cu apariţia omului, fiinţă inteligentă şi creatoare
de valori culturale, artistice şi sociale. Momentele de
decadenţă sunt marcate prin dispariţia unor specii, con-
siderate ca mult superioare celor ce le-au urmat. Dovada
o fac fosilele care formează ştiinţele geologiei paleologiei,
antropologiei şi poate a etnologiei. Aceste ştiinţe ne
învaţă despre existenţa dinozaurilor, pleziozaurilor1 ,
ictiozaurilor, şi a cimpanzeilor, etc.
Căror cauze se datorează dispariţia acestor specii
gigantice, monumentale, colosale? Se vorbeşte despre
catastrofa climaterică, schimbări bruşte de temperaturi,
calamităţi, inundaţii, cutremure de pământ, deplasări de
terenuri, iar Darwin mai adaugă şi lupta pentru existenţă
din care au ieşit biruitoare doar exemplarele superior
organizate, şi mai puternice. Evoluţia naturală a încheiat
apoi ciclul evolutiv.
Cercetătorii naturii, savanţii, observând deoparte
ritmul accelerat al dispariţiei unor specii de plante şi
animale din alte epoci, de altă parte persistenţa sau
supravieţuirea unora până în zilele noastre, pe care le
numesc exemplare rare, de acord cu autorităţile
cârmuitoare, în interesul superior al ştiinţei, au decis
protejarea, prin lege, a acestor specii pe cale de dispariţie.
Această preocupare a dat naştere aşa numitelor
REZERVAŢII. “Dicţ. L. R. contemporane”, Buc. Ed. Şt.
1980 iată ce spune despre rezervaţie: “1. Teritoriu ocrotit
prin lege, în care se găsesc plante, animale, minerale,
etc. importante din p. d. v. ştiinţific; 2. Terit. limitate în
unele state, în care sunt obligate să trăiască anumite
specii de băştinaşi” (p. 513, col. I)
Legile privitoare la păstrarea şi protejarea acestor
exemplare rare sunt destul de severe; aşa este oprită
vânarea anumitor păsări şi animale, în anumite perioade
ale anului; iar altele care sunt cuprinse în rezervaţie la nici
un caz nu pot fi ucise. La noi cică există şi plante şi animale
care nu pot fi stârpite în nici un caz. Aşa sunt fazanii,
cocoşii de munte, zimbrii din rezervaţia de la Haţeg, etc.
Dar pe noi, aci, nu ne interesează rezervaţiile
privitoare la plante, animale şi minerale rare, ci acele
rezervaţii privitoare la fiinţele omeneşti, dar despre care
nu se face pomenire, deşi sunt mai actuale decât în trecut.
Istoria ne spune că după cucerirea Americii,
băştinaşii, indienii, pieile roşii, incaşii, câţi au mai rămas,
au fost obligaţi să trăiască pe un anumit teritoriu, sub
90 restituiri
aspre pedepse. Acelaşi tratament l-au avut maurii în
Spania; evreii în Polonia, în aşa numitele ghetouri; iar în
vremea hitlerismului, deşi nu erau închişi în rezervaţii erau
obligaţi să poarte pe piept steaua galbenă a lui David, ca
să se deosebească de rasa superioară ariană. Erau
despoiaţi de drepturile omului şi cetăţeneşti, iar căsătoria
cu o ariană era pedepsită cu moartea.
Aceste tipuri de rezervaţii le numim politice, sau
discriminatorii, care pot fi de natură ideologică, socială,
economică, politică, şi religioasă.
Citind istoria acestora, te cuprinde o imensă tristeţe,
văzând despoierile omului de umanitatea lui şi reducerea
lui la starea de animalitate.
Veacul XX, înafară de imensul progres ştiinţific şi
tehnic, ne-a adus pe cap forme de opresiune atât de
progresiste, atât de rafinate, atât de eficace, încât a întrecut
toate tipurile de sclavie pe care le-a cunoscut istoria. Căci,
în vreme ce robiile trecute s-au mărginit mai cu seamă la
înrobirile şi schingiuirile trupului, aceea pe care o practică
potentaţii acestui veac, se referă mai cu seamă la robia,
opresiunea, şi prigoana sufletului.
Aceste opresiuni merg până la extirparea, până la
ştergerea din viaţă a adversarilor, fie reali, fie închipuiţi.
Străduinţele regimurilor se îndreaptă, pentru a se
menţine la putere, spre omogenizarea populaţiilor atât din
punct de vedere rasial, naţional, biologic, cât şi spiritual.
Drept urmare, acele grupuri care rezistă acestor tendinţe,
înţelegând să-şi păstreze fiinţa proprie, sunt menite
dispariţiei.
Aceste fenomene, care echivalează cu crimele geno-
cide, se petrec în regimurile totalitare, fie de dreapta, fie
de stânga. Sub aceste regimuri este destul să nu accepţi
concepţia unică, oficială, propusă şi impusă, pentru ca să
fii susceptibil de eliminare din sânul colectivităţii.
Discriminarea, de obicei este de natură rasială, adică de
alt neam, de clasă socială, de credinţă religioasă sau de
convingere politică.
Exemplele sunt cunoscute. Pe la mijlocul acestui
veac, Turcia a nimicit întreg poporul armean din cuprinsul
ei. Motivul? Rezistenţa la asimilare: rasa, credinţa, istoria
şi tradiţia, aspiraţii deosebite.
În vremea mai apropiată de noi: hitlerismul a stârpit
în crematoriile sale peste 6 milioane de evrei, consideraţi
ca rasă inferioară.
Regimul sovietic şi sucursalele lui, nici până azi n-a
încetat să nimicească nu numai boierimea şi moşierimea
capitalistă, ci pe toţi adversarii lor politici, şi pe toţi aceia
care au aparţinut unor organizaţii religioase sau care aceste
regimuri nu le agreează fiindcă nu le poate reduce la acelaşi
numitor. În acest chip au dispărut nu numai clase sociale
şi profesionale, ci şi comunităţi religioase întregi. Canalul
“Volga” în U. R. S. S. şi “Dunăre – Marea Neagră” la noi,
lagărele din Siberia şi temniţele româneşti, sunt povestea
acestor eperaţii.
În Uniunea Sovietică ţările baltice şi Ucraina au
fost supuse la cea mai sângeroasă discriminare religioasă.
Rusia actuală nu tolerează, nu se împacă decât cu o singură
formă religioasă: ortodoxia, care a înţeles să se adapteze
şi să adopte marxism-leninismul, sau, cel puţin, să-l
sprijinească. Celelalte culte, neavând drept de existenţă
socială, sunt prigonite.
Victime prime ale acestei politici au fost catolicismul
roman şi cel de rit bizantin, adică greco-catolicii ruteni din
Rusia, care au fost scoşi din lege şi constrânşi să
primească ortodoxia-marxistă. Ceilalţi, unii au luat drumul
exilului, alţii trăiesc în clandestinitate.
Exemplul “Surorii mai mari” l-a luat şi regimul
comunist din România. La 1 dec. 1948, printr-un Decret,
anticonstituţional, Biserica greco-catolică română a fost
suprimată. Episcopii, credincioşii şi preoţii ei, care n-au
primit aşa numita “unificaţie” cu ortodoxia, au fost arestaţi,
judecaţi, condamnaţi, întemniţaţi, oprimaţi, puşi înafara
legii.
Deşi la început numărul celor care s-au lepădat de
credinţă a fost mic, în decursul celor 34 de ani de teroare
şi maltratare a crescut, aşa încât astăzi cei ce au rămas
credincioşi Bisericii lor, sunt o mică minoritate: patru
episcopi, vreo 200 de preoţi care îşi duc viaţa de
catacombe, suspectaţi, urmăriţi, hăituiţi.
După părerea noastră, această castă de români a
căror existenţă în Istoria Românilor a marcat cele mai înalte
momente culturale, sociale, politice şi religioase, ar trebui
să pună o mare problemă guvernanţilor actuali: o problemă
de natură istorică, biologică, arheologică, etc. Fiindcă
această specie de români este pe cale de dispariţie, s-ar
cuveni, din punct de vedere ştiinţific şi istoric, să se ia
măsuri pentru conservarea şi protecţia lor. Ne gândim la
instaurarea unei Rezervaţii, aşa cum se face pentru
celelalte specii de plante şi animale. Căci, din punct de
vedere istoric, ar fi important să se poată studia, şi în
prezent şi în viitor, această specie de Români care au
supravieţuit unui adevărat cataclism istoric.
Fără îndoială, arheologii, antropologii, şi istoricii
României viitoare îşi vor pune întrebarea privitoare la
dispariţia catastrofică a Românilor greco-catolici, dacă nu
se vor lua curând măsuri legale, adică dacă nu se va
inaugura pentru ei, o Rezervaţie, care să protejeze specia.
Căci, din punct de vedere ştiinţific ar fi o pierdere
ireparabilă.
În cele ce urmează sugerăm câteva indicaţii în
această privinţă.
Prima problemă care se pune este privitoare la
teritoriul pe care urma să-l ocupe acest gen de Români,
scoşi din lege, şi chiar înainte de această problemă va fi
necesar să se emită un Decret care să-l anuleze pe cel de
la 1 Dec. 1948, care îi ştergea din existenţa legală. Acest
nou Decret va trebui să specifice anume că Românii uniţi
– pe cale de dispariţie - să fie protejaţi prin lege, ca nu
cumva să le dispară urma din Istoria Românilor.
Privitor la raza pe care să dăinuiască acesta, credem
că ar putea să aibă ca centru Blajul, iar limitele să fie Alba-
Iulia, Aiudul, Târnăveni, Mediaş şi Sibiul, fiindcă numărul
lor pe aici este mai mare. Aceia însă care se găsesc înafara
acestor frontiere, vor trebui să fie colonizaţi în interiorul
acestui teritoriu.
În ce priveşte populaţiile care nu aparţin acestei
specii, ele, ca nu cumva să se molipsească de modul lor
de viaţă, de credinţă, concepţie religioasă, socială şi
politică, vor trebui să fie transmutate înafara teritoriului
rezervaţiei.
 restituiri
Autorităţile vor trebui să se îngrijească de condiţiile
de viaţă, hrană, îmbrăcăminte, adăpost împotriva
intemperiilor, acordându-le dreptul să-şi ducă viaţa potrivit
cu exigenţele lor spirituale –aceasta pentru ca să
supravieţuiască conform firii lor. Aşa cum se procedează
şi cu rezervaţiile de plante şi animale. Căci, dacă la 1948 s-
au luat măsuri de stârpire, acum va trebui să se ia
contramăsuri pentru supravieţuire. Afară de cazul în care
autorităţile ar avea de gând ca să dispară din istorie fără
urme, ceea ce ar constitui, cum am spus, o crimă împotriva
Istoriei şi a ştiinţei.
Ne gândim ce servicii imense va aduce acest tip de
rezervaţie României, cercetătorilor viitori. Ceva mai mult,
această rezervaţie ar putea să fie nu numai obiect de
cercetare ştiinţifică, ci şi de curiozitate distractivă,
turistică, muzeistică, care ar putea să constituie chiar un
izvor de venituri, cu bilete de intrare, cum se face la
grădinile botanice şi zoologice.
Savanţii viitorului ar avea soluţionată enigma
persistenţei acestei specii de oameni. Răspunsuri la
întrebările despre originea lor le-ar găsi în Istoria Românilor
din Transilvania, de la 1700, când Românii de aici au
îmbrăţişat credinţa străveche a Romei. Apoi, întorcând
filele istoriei, ar descoperi rolul pe care l-a avut Biserica
lor, cu reşedinţa la Blaj, în viaţa culturală, şcolară, luptele
sociale, politice şi religioase. Prin faţa lor s-ar perinda
sutele de dascăli, cărturari, istorici, monahi, preoţi,
episcopi şi mitropoliţi, care au gândit, simţit, aspirat, suferit
şi murit pentru înălţarea acestui neam.
De bună seamă că aceşti cercetători se vor întreba:
cum s-a întâmplat totuşi că această Biserică, cu instituţiile
ei binefăcătoare, cu milioanele ei de Români credincioşi, a
dispărut, şi n-au rămas decât nişte biete fiinţe păstrate ca
piese de muzeu de antichităţi? Răspunsul îl vor găsi tot în
istoria acestui veac, care le va povesti modul în care
autorităţile acestei vremi, de conivenţă cu cealaltă specie
de români, de nuanţă orientală, ortodoxă, au pus capăt
existenţei lor legale. Ce vor spune aceştia? Vor putea ei
înţelege enigma? Nu credem. Căci, în lumea animală, şi
chiar în cea umană, nu se întâmplă ca indivizi din aceeaşi
specie, din acelaşi clan, să se anihileze reciproc. Cei ce
au numărul mai mare de partea lor, să devoreze pe cei mai
puţini ca număr.
Deosebirea de credinţă? Un pretext. Fiindcă acelaşi
regim politic care tolerează oficial credinţa catolică romană
şi ortodoxia, e de neînţeles de ce nu tolerează o religie
care este şi catolică în credinţă şi ortodoxă în ritual, în
forme de manifestare. Deci, cauza trebuie să fie alta.
Cei din rezervaţii, dacă vor mai fi existând, le vor
putea satisface curiozitatea. În orice caz, vor fi
recunoscători regimului care a inventat rezervaţia, arătând
lumii o specie de Români care nicicând nu vor spune Da,
când conştiinţa le porunceşte să spună Nu!
Notă:
1 Termenul ne este dificil de descifrat în manuscris;
de aceea îl redăm aşa cum credem de cuviinţă
91
Radu SĂPLĂCAN
Inedit
Dragă Basil,
Regruparea de toamnă îmi dictează aceste rînduri,
uşor melancolizate – despre ce s-a întîmplat la Dej n-am
mare lucru de zis, nu cred că mai merită; reţin însă concluzia
episodului: nu face oricui onoarea intransigenţei tale, mai
ales „prietenilor”…
Că D.D. „programează” au ba texte de R.S. îl priveşte,
important ar fi să aibă ce programa, chestie care nu
depinde decît de mine; iar la capitolul acesta mai am de
reflectorizat!
Evident, nu mă puteam supăra (mai mult, s-o mai şi
fac publică) pe faptul că nu mi-ai fi trimis cartea; n-am
scris din motivele pe care le bănuieşti, oricum extrinseci
persoanei d-tale – per total opt ferestre sunt închise, iar
vreo cinci (Gligan!!) sunt chiar bătute în cuie – rămîn în
discuţie Sabău (uşor inegal dar talent de rupe), Jucan
(somnambulic, dar precis în detalii), Vl. Munteanu (sus-
pect de inteligent la nivel artizanal). Şi, cu o clasă peste
„zidul ferestrelor”, Vasile Gogea – am regăsit în textele din
carte aceeaşi pulsaţie imposibilă care-ţi particularizează
scrisul, atmosfera care-ţi poartă numele, simbolistica
majoră, ciudăţenia alcătuirilor – eşti, de pe acum cu acte
(publicate!) în regulă, alături de Vlad şi Groşan în prima
linie a falangăi ardeleneşti, şi asta e clar pentru mai mulţi –
am dezbătut chestiunea cu Liviu Petrescu (va scrie în
Steaua şi ai să vezi) şi Cornel Ungureanu, care mi-a promis
o cronică exclusivă la… Gogea, asta după ce la Valea
Vinului a citit antologia.
În rest, după cum poţi deduce, eu rămîn ferm pentru
maxima moralia, care sănătate ţi-o doresc şi ţie…
Superb textul tău despre piramida (vedea-o-aş
răsturnată!) autocraţiei, construită la noi de (vai!) oamenii
liberi – trăiască sclavagismul „ou Margot á pleuręe”…
cu opere cu tot, al tău.
Radu
Ecce homo!
Lui Vasile Gogea
Printre mătăsuri proteice,
îndreptîndu-şi oasele
forcepsul
se pregăteşte de viaţă…
92 ars legendi
Robert LAZU
Remember: J. R. R. Tolkien
(1892 – 1973)
I. Repere cronologice
1850 – S-a născut Arthur Reuel Tolkien.
1870 – S-a născut Mabel Suffield.
1891 – Cunoscându-se în Africa de Sud, Arthur şi
Mabel decid să-şi unească vieţile. În data de 16 aprilie are
loc căsătoria lor în Catedrala anglicană din Bloemfontein.
1892 – Se naşte John Ronald Reuel Tolkien, la data
de 3 ianuarie. În 31 ianuarie primeşte botezul anglican în
aceeaşi catedrală unde s-au căsătorit părinţii săi, în
Bloemfontein.
1894 – Se naşte, la 17 februarie, Hilary Arthur Reuel
Tolkien, fratele lui J. R. R. Acest eveniment grăbeşte
întoarcerea familiei în Anglia.
1895 – În luna aprilie Mabel Tolkien şi cei doi copii
se reîntorc la Birmingham. Tatăl, Arthur, funcţionar în
domeniul bancar, îşi amână întoarcerea pentru o scurtă
perioadă, cu scopul de a-şi rotunji venitul necesar
deschiderii unei afaceri proprii în Anglia.
1896 – Arthur Reuel Tolkien se îmbolnăveşte grav;
după o suferinţă scurtă dar intensă, moare la
Bloemfontein, în data de 15 februarie. Pentru a micşora
cheltuielile familiei, Mabel şi cei doi copii se mută de la
Birmingham într-un cătun din Sarehole. Persoană cu o
educaţie aleasă, tânăra mamă îi învaţă pe copii limbile
latină, franceză, germană, învăţându-i, de asemenea, să
scrie, să deseneze şi să picteze.
1899 – J. R. R. încearcă să intre în rândurile elevilor
de la „King Edwards School”. Este respins.
1900 – Mabel Tolkien împreună cu sora sa, May
Incledon, sunt primite în Biserica Romano-Catolică, fapt
cu profunde implicaţii asupra lui J. R. R. care va beneficia,
începând din acest an, de o solidă educaţie catolică.
Opoziţia celorlaţi membrii ai familiei este categorică, cele
două surori pierzând orice sprijin din partea acestora. În
luna septembrie micul John este admis la „King Edwards
School”. Aici învaţă engleza medievală şi greaca veche.
1902 – Repudiată de familie datorită opţiunii sale
catolice ferme, Mabel împreună cu copiii săi cunosc o
perioadă de apăsătoare sărăcie. Schimbându-şi de mai
multe ori domiciliul, în cele din urmă se stabilesc într-o
casă situată alături de Oratoriul din Birmingham întemeiat
de Cardinalul John Henry Newman. J. R. R. este mutat de
la „King Edwards School” la şcoala de litere pusă sub
patronajul Sfântului Filip Neri.
1903 – Pentru meritele sale şcolare, J. R. R. primeşte
o bursă care-i permite întoarcerea la şcoala regală.
1904 – Grav afectată de lipsurile şi suferinţele
datorate sărăciei – preţul plătit pentru fidelitatea sa faţă
de Biserica Romei - , Mabel Tolkien moare la vârsta de
numai 34 de ani, în data de 14 noiembrie, după şase zile de
comă diabetică. Rămaşi orfani, Ronald şi Hilary se mută la
mătuşa Beatrice Suffield, intrând sub tutela părintelui iezuit
Francis Xavier Morgan – preot paroh la Oratoriul din Bir-
mingham, numit mai târziu de J. R. R. „al doilea tată”.
1906-1911 – În această perioadă Tolkien îşi
îmbogăţeşte bagajul filologic, învăţând vechile limbi ale
Nordului (islandeză, finlandeză, norvegiană etc.), gotica
şi aprofundând engleza veche. Inspirat de aceste surse
începe să inventeze limbi, în care scrie poezii numeroase.
1908 – J. R. R. Tolkien îşi începe studiile la
Universitatea din Oxford.
1909 – Datorită relaţiei romantice cu Edith Bratt, -
prietena sa din copilărie, cu care, în cele din urmă se va
căsători -, J. R. R. pierde o bursă la Oxford.
1910 – Intervenind ferm, părintele Morgan decide
amânarea căsătoriei lui John cu Edith până la împlinirea
de către cel dintâi a vârstei de 21 de ani. J. R. R. obţine o
bursă pentru a studia limbile clasice la Exeter College.
1911 – Sub conducerea profesorului Joseph Wright
începe studii de filologie comparată, în acelaşi timp citind
cu pasiune Kalevala, epopeea mitologică finlandeză.
1913 – Se transferă la secţia de engleză veche,
studiind cu insistenţă limbile nordice.
1914 – Marcată de infleunţa lui John, Edith se
converteşte la catolicism.
1915 – J. R. R. trece cu rezultate excelente examenele
de absolvire intrând totdată în rândurile armatei.
1916 – În 22 martie John Ronald Reuel Tolkien îşi
uneşte viaţa cu cea a prietenei sale din copilărie, Edith
Bratt. Pleacă pe front, însă din motive de sănătate se va
reîntoarce în Anglia.
1917 – În convalescenţă îşi petrece timpul scriind o
carte, The Book of Lost Tales (Cartea poveştilor
pierdute), care, mai târziu, va primi un alt titlu:
Silmarillion. Se naşte primul copil al soţilor Tolkien, John.
1919 – 1920 – J. R. R. colaborează la Oxford Eng-
lish Dictionary.
1920 – Se naşte Michael, al doilea copil al tinerei
familii. Începe să scrie mici epistole ocazionate de
sărbătoarea Crăciunului, cunoscute cititorilor de azi, prin
grija copiilor săi care le-au editat, sub titlul de The Father
Christmas Letters.
1921 – În acest an începe cariera didactică a lui J. R.
R. Tolkien, ca profesor de Limbă Engleză la Universitatea
din Leeds.
1924 – Se naşte Christopher, al treilea băiat al
familiei Tolkien, care va continua opera tatălui
finalizând şi publicând în 1977 romanul mitologic
Silmarillion.
 ars legendi
1925 – Recunoscându-i-se valoarea, Tolkien este chemat
la Oxford, unde va fi profesor de anglo-saxonă la Pembroke
College timp de 24 de ani. Traduce şi publică, împreună cu E. V.
Gordon, unul dintre basmele engleze care i-au influenţat simţitor
opera: Sir Gawain and the Greene Knight.
1926 – Îl întâlneşte pe Clive Staples Lewis, autorul
Cronicilor din Narnia, de care îl va lega pentru tot restul
vieţii o durabilă prietenie.
1929 – Vede lumina zilei ultimul vlăstar al soţilor
Tolkien: Priscilla, unica lor fată.
1933 – Prins între obligaţiile academice şi cele
familiare, John Ronald Reuel Tolkien găseşte timp să le
spună copiilor săi poveşti. În acest an se pare că le
povesteşte pentru prima dată peripeţiile unui personaj ce
avea să devină unul dintre cei mai vestiţi eroi din literatura
modernă: hobbitul Bilbo Baggins.
1936 – Încurajat de copii şi prieteni, J. R. R.
finalizează primul său roman-poveste, The Hobbit or there
and back again. Susţine, în faţa Academiei Britanice, o
celebră conferinţă referitoare la unul dintre textele clasice
ale literaturii engleze, Beowulf, conferinţă intitulată The
Monster and the Critics.
1937 – Apare The Hobbit. Succesul poveştii întrece
chiar şi cele mai optimiste aşteptări ale autorului.
1937 – 1948 – Stimulat de receptarea favorabilă a
poveştii sale, J. R. R. construieşte cu migală o naraţiune
amplă, desfăşurată într-un univers mitologic cunoscut sub
numele de „Middle Earth” („Pământul de mijloc”). Este
vorba de masivul său roman, The Lord of the Rings
(Stăpânul inelelor). Mai multe fragmente ale epopeii au
fost scrise pentru fiul său mai mic, Christopher, înrolat în
rândurile aviaţiei militare.
1945 - Devine „Merton Professor of English Lan-
guage and Literature”, poziţie pe care o va deţine până la
retragerea din Universitatea oxoniană, în 1959.
1950 – Tolkien negociază, cu un editor londonez,
condiţiile publicării romanului Silmarillion a cărui apariţie
va avea loc abia peste… 27 de ani.
1954 – Vitregia condiţiilor datorate celui de-al II-lea
război mondial împiedică apariţia epopeii The Lord of the
Rings (Stăpânul inelelor). Abia la câţiva ani după
încheierea marii conflagraţii, primele două volume, I. The
Fellowship of the Ring (Frăţia inelului) şi II. The Two
Towers (Cele două turnuri), văd lumina tiparului,
inaugurând un nou gen literar: fantasy.
1955 – Apare ultimul volum al trilogiei The Lord of
the Rings: The Return of the King (Întoarcerea Regelui).
1957 - 1959 – După un turneu la diferite universităţi
americane (Marquette, Harvard etc.), J. R. R. Tolkien se
retrage din activitatea didactică, spre a se dedica literaturii.
1960 – Este cooptat colaborator pentru traducerea
Bibliei de la Ierusalim.
1962 – Publică The Adventures of Tom Bombadil.
1964 – Două poveşti mai vechi – Leaf by Niggle şi
On Fairy Stories – sunt editate într-o singură ediţie, sub
titlul Tree and Leaf.
1965 – În U. S. A. apare ediţia populară a Stăpânului
inelelor.
1968 – Întreaga familie Tolkien se mută lângă
Bournemouth.
1970 – Din acest an Oxford English Dictionary
cuprinde între paginile sale un articol dedicat celui mai
îndrăgit personaj tolkienian: „the hobbit”.
93
1971 – În data de 29 noiembrie încetează din viaţa
soţia scriitorului, Edith, în vârstă de 82 de ani.
1972 – J. R. R. se reîntoarce la Oxford unde îşi va
trăi ultimul an al vieţii. Primeşte din partea Reginei Angliei
titlul de „Commander of British Empire”.
1973 – În vârstă de 81 de ani, John Ronald Reuel
Tolkien trece la cele veşnice, în data de 2 septembrie, într-
un spital particular din Bournemouth.
1977 – După studii şi cercetări laborioase,
Christopher Tolkien editează romanul mito-istoric
Silmarillion, încununare a întregii creaţii semnate de tatăl
său.
1983 - 1996 - Acelaşi neobosit Christopher Tolkien
inaugurează publicarea unei opere monumentale, The
History of Middle Earth, unde sunt prezentate, pe baza
tuturor manuscriselor şi surselor rămase de la J.R.R.,
geneza mitologiei creştine creată de acesta. În anul 1996 a
apărut cel de-al XII-lea volum al lucrării, oferind
cerectătorilor un material inepuizabil de studiu.
II. Vocaţia esenţială
Deloc întâmplător, Catehismul Bisericii Catolice
exprimă încă din primele sale pagini adevărul fundamen-
tal al condiţiei umane:
„Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima
omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru
Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre
sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi
fericirea pe care nu încetează să le caute” (cf. Catehismul
Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de
Bucureşti, 1993, articolul 27, p. 21).
În spiritul principiului teonomiei, viaţa fiecărui om
din trecut, prezent sau viitor capătă un sens aparte privită
din unghiul vocaţiei sale esenţiale. A-l căuta şi a-l
descoperi pe Dumnezeu. Cu accente proprii, întreaga viaţă
a lui John Ronald Reuel Tolkien este o mărturie a acestui
adevăr uitat adesea de mulţi dintre noi, mărturie constituită
atât din operele, cât şi din faptele sale. O biografie poate
fi scrisă din multe perspective, mai mult sau mai puţin
potrivite, luminând diversele aspecte ale unei vieţi de om
trăită sub semnul excepţionalului. Însă cea mai legitimă
perspectivă, de fapt singura care poate ridica pretenţii de
„obiectivitate”, e tocmai aceea întreprinsă din unghiul
„vocaţiei esenţiale” a celui prezentat. Iată premisa
hermeneutică a rândurilor care vor urma.
*
**
J.R.R. Tolkien s-a născut la 3 ianuarie 1892 în
Bloemfontein, localitate din Africa de Sud unde lucra tatăl
său, Arthur, dornic să-şi consolideze averea cu gândul de
a se întoarce în Anglia spre a-şi deschide propria afacere.
În cursul aceluiaşi an, în data de 31 ianuarie, J.R.R. primeşte
botezul anglican. Doi ani mai târziu se naşte fratele său,
Hillary Arthur, fapt ce-i va determina pe tinerii părinţi să
decidă reîntoarcerea grabnică în ţară. În luna aprilia a
anului 1895, Mabel Tolkien (mama scriitorului) şi cei doi
copii ajung în portul din Birmingham, urmând ca tatăl să
revină după ce îşi va fi încheiat afacerile „africane”. Spre
deznădejedea familiei Arthur nu va mai reveni niciodată
pe meleagurile natale. O boală necruţătoare îl doboară,
fapt ce va zgudui starea socială a soţiei şi a celor doi
orfani. Doar sprijinul rudelor apropiate este în măsură să
94 ars legendi
contribuie la acoperirea lipsurilor. Totul se cutremură în
momentul în care un eveniment aparte iscă tensiuni aprige:
în luna iunie a anului 1900, Mabel Tolkien şi sora sa, May
Incledon, sunt primite în comuniune deplină cu Biserica
Romano-Catolică. Într-o epocă în care relaţiile dintre
anglicani şi catolici erau extrem de tensionate, o adevărată
furtună se dezlănţuie când cele două femei fac cunoscută
familiilor opţiunea lor religioasă, radicală şi ireversibilă. În
cele din urmă, după polemici şi certuri aspre, ele sunt
repudiate fiind pur şi simplu aruncate în stradă. Pe deplin
devotate credinţei catolice, vor primi sprijinul,
providenţial, al celebrei congregaţii engleze „Birmingham
Oratory”. Pentru a nu spune mai mult, amintim că
respectiva congregaţie a fost întemeiată de unul dintre
cei mai luminoşi teologi catolici ai secolului XIX, om de
aleasă cultură cu reputaţia de sfânt: John Henry Cardinal
Newman (declarat Venerabil – la 22 ianuarie 1991 – de
către Papa Ioan Paul al II-lea). Călăuzirea spirituală primită
de mama micilor John şi Hillary, care se va răsfrânge ben-
efic asupra întregii vieţi a viitorului scriitor, a fost asigurată
de un preot iezuit aflat la înălţimea ilustrelor nume pe care
le purta: Francis Xavier Morgan. După moartea mamei,
trecută la cele veşnice în cursul anului 1904, John şi fratele
său intră sub tutela deplină a părintelui Francis Xavier. Cu
o adevărată grijă părintească, cel supranumit de însuşi J.R.R.
Tolkien „al doilea tată” le va asigura orfanilor educaţia cea
mai înaltă, plătindu-le taxele necesare spre a urma cursurile
şcolilor de referinţă ale epocii. Astfel, în 1910, pe când avea
18 ani, John Ronald Reuel Tolkien păşeşte pragul
Universităţii din Oxford. Înzestrat cu geniu lingvistic,
parcurge cu succes toate treptele universitare, până în 1925,
când, după o perioadă de profesorat la Universitatea din
Leeds, fostul student este primit ca profesor de literatură
engleză veche în „Oxford University”.
La 22 martie 1916 un eveniment crucial se desfăşoară:
J.R.R. se căsătoreşte cu Edith Bratt (convertită şi ea la
catolicism). Cei doi soţi se vor bucura din plin de roadele
căsniciei lor, binecuvântată cu patru copii: John (născut
în 1917), Michael (născut în 1920), Christopher (născut în
1924) şi Priscilla (născută în 1929). Pus în situaţia fericită
de a le transmite copiilor focul credinţei creştine însoţit
de valorile umanismului clasic, J.R.R. se foloseşte din plin
de cultura sa incredibilă în materie de mitologie, lingvistică,
folclor şi teologie pentru a inventa… poveşti. Aşa se face
că, începând de prin anul 1933, copiii săi află pentru prima
dată de existenţa unei fiinţe pe cât de micuţe pe atât de
minunate, de o dârzenie fără seamăn, al cărei nume va
deveni legendar. Bilbo Baggins, eroul primei poveşti
scrise de J.R.R. Tolkien: The Hobbit or There or Back
Again (publicată în 1936). Călăuziţi pe cărările acelei lumi
fabuloase numită Faerie, încântarea copiilor nu cunoaşte
limite, fermecându-i, deopotrivă, pe ai lor părinţi. Cu toţii
sunt fascinaţi de isprăvile lui Bilbo, povestite cu un umor
dublat de o solemnitate cavalerească rar întâlnită, demnă
de străluciţii regi din vremuri apuse. Încurajat de prieteni,
dar şi de critică, în sufletul autorului se naşte dorinţa de
a scrie un basm de mare întindere, prin care să-şi
împlinească visul: acela de a oferi nefericitei lumi moderne
un ţinut de basm, unde, călătorind pe aripile imaginaţiei,
cititorii să-şi poată vindeca bolile sufletului şi să
redescopere virtuţile creştine ale compasiunii, bunătăţii
şi curajului. Geniul lui Tolkien şi-a găsit un ideal pe
măsură.
O întreagă lume mitologică – Middle Earth - e
construită cu multă răbdare; sunt „inventate” limbi com-
plete şi complexe (cum este limba elfă) bazate pe întinsele
cercetări lingvistice ale profesorului Tolkien, personaje
de neuitat sunt create sub influenţa epopeilor nordului.
Aşa se naşte The Lord of the Rings, monumental roman
al căror volume vor vedea lumina tiparului succesiv, între
anii 1954 şi 1955. Impactul asupra publicului a depăşit
orice aşteptări. În scurt timp, fără să dorească vreodată
un asemenea lucru, Tolkien s-a văzut în postura de crea-
tor al unui nou gen literar, prolific până la exasperare,
fantasy. Din păcate, puţini sunt cei care au înţeles mesajul
profund al naraţiunilor sale, unde lupta dintre bine şi rău
e zugrăvită în spiritul Apocalipsei sfântului Ioan teologul.
Spre a evita, deocamdată, discuţiile detaliate asupra
acestui subiect, e suficient să cităm textul unei scrisori
din 1953 trimisă de Tolkien unui prieten apropiat, Robert
Murray, unde afirmă următoarele: „Bineînţeles că Stăpânul
inelelor este în mod fundamental o operă religioasă şi
catolică” (Humphrey Carpenter, Ed., The Letters of JRR
Tolkien, London, Harper Collins Publisher, p. 172).
Asemenea afirmaţii neechivoce au determinat exegeţi ca
Donald Swann să remarce „legătura strânsă între
credinţele catolice ale lui Tolkien (…) şi lumea feudală dar
cavalerească în care vieţuiesc creaturile din Pământul de
Mijloc” (în Faërie, 10/18, no. 1243). În ce ne priveşte,
vom reţine solidaritarea subliniată de autor între operă şi
convingerile sale religioase, convingeri fără de care nu e
posibilă corecta înţelegere a creaţiilor sale.
Alte două evenimente remarcabile ale vieţii lui J.R.R.
Tolkien se cuvin amintite. Mai întâi, întâlnirea epocală cu
un alt scriitor englez ce nu mai are nevoie de prezentare:
Clive Staples Lewis. Întâmplată în cursul anului 1926,
întâlnirea celor doi va da roade preţioase. Convertirea lui
C.S. Lewis, act sufletesc de care Tolkien nu a fost deloc
străin, apoi participarea – alături de Charles Williams,
Dorothy Sawyers şi Owen Barfield - la întemeierea
grupului literar „The Inklings”. Ucenici declaraţi ai
Mântuitorului Iisus Christos, toţi aceştia şi-au pus harul
scriitoricesc în slujba valorilor creştine. Înscrişi în
strălucita descendenţă a lui G.K. Chesterton, ei au înţeles
că orice gen literar poate deveni, sub pana scriitorului
iscusit, vehicul al Evangheliei. În fine, un al doilea
eveniment evidenţiază discret profilul creştin al
scriitorului. Remarcat datorită meritelor sale ştiinţifice, în
anul 1960, J.R.R. este cooptat ca şi colaborator în colectivul
traducătorilor Bibilei de la Ierusalim.
După retragerea sa din învăţământul universitar,
petrecută în 1959, Tolkien se dedică literaturii, petrecându-
 ars legendi
şi ultima parte a vieţii în tihna amurgului unei existenţe
împlinite. Nu încetează nicicând să se bucure alături de
copiii şi nepoţii săi, însoţit de milioanele de admiratori şi
prieteni din lumea întreagă, de aventurile personajelor
cărora geniul său le-a dat viaţă. Doi ani după moartea
soţiei sale (29 noiembrie 1971) , în data de 2 septembrie
1973, într-un spital din Bournemouth John Ronald Reuel
Tolkien închide ochii spre a-i deschide în lumina Splendorii
veşnice.
Ne-au rămas romanele sale mirifice, pe care le putem
citi şi reciti reamintindu-ne extraordinarul portret al
cavalerului – un „leu” – pe care Nicolae Steinhardt îl
creionează reunind laolaltă virtuţile hobbiţilor, ale gnomilor
sau ale cavalerilor lui Tolkien: „Un asemenea om (precum
un erou tolkinian – n.n.) îţi dă, puternic, nostalgia evul
mediu şi te apucă, în prezenţa unuia ca el, o crâncenă
vrăjmăşie faţă de vremurile de azi şi împotriva democraţiei
din tramvai la orele de vârf. (…) Uite că-i un leu, uite că
există şi lei!” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, îngrijirea
ediţiei şi postfaţă de Virgil Ciomoş, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 19922, p. 32). Sub chipul „leului” – simbol al
curajului, al îndrăznelii mântuitoare - , eroii lui Tolkien ne
transmit un adevăr al moralei creştine pentru care niciodată
nu vom fi făcut destul: nobleţea izvorâtă din demnitatea
de creaturi „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu,
dublată de compasiune, de milă, iată virtuţile care trebuie
să stea la temelia vieţilor noastre. Mai mult decât un
mitolog, în aceste vremuri de vrăjmăşie faţă de morală
J.R.R. este un moralist, un educator al nostru, al tuturor,
în acelaşi duh cu Venerabilul John Henry Cardinal Newman
şi Gilbert Keith Chesterton. Tolkien, educatorul nostru,
al tuturor.
III. Tolkien în cultura română
În cuvântul înainte la ediţia românească din ’75 a
poveştii The Hobbit (O poveste cu un hobbit, Bucureşti,
Editura Ion Creangă), traducătoarea Catinca Ralea
prezenta sumar, într-un limbaj adecvat colecţiei „Biblioteca
pentru toţi copiii”, câteva repere menite a-i orienta pe
micii cititori în lumea lui Tolkien. Din nefericire, scurta
notiţă bibliografică a doamnei Ralea conţine o inexactitate
derutantă: trilogia The Lord of the Rings este menţionată
sub titlul Domnul Ielelor (sic!), eroare perpetuată pe
coperta a patra a volumului. În plus, traducerea în discuţie
se face vinovată de câteva licenţe mult prea îndrăzneţe,
rase ca cea a elfilor sau cea a orcilor fiind identificate prin
nume inadecvate: „iele”, respectiv „gnomi”. Fără a
minimaliza calităţile narative ale transpunerii din 1975 -
cartea se citeşte fluent, fără poticniri, trebuie să-i
recunoaştem limitele şi imperfecţiunile accentuate,
probabil, şi datorită ingerinţelor cenzurii ideologice la care
era supusă orice operă care nu intra în „canonul”
realismului socialist. Vom remarca, în schimb, strălucirea
tălmăcirii poemelor tolkieniene întreprinsă de Leon
Leviţchi. Reeditată în 2002 la editura RAO sub titlul
Hobitul, ediţia Ralea-Leviţki a poveştii The Hobbit a
beneficiat de o actualizare adecvată a numelor raselor
tolkiniene, „pentru a se păstra unitatea cu trilogia Stăpânul
inelelor publicată anterior de Editura RAO (n.red.)” (cf.
J.R.R. Tolkien, Hobbitul, Bucureşti, Editura RAO, 2002,
p. 9). Totuşi, consecvenţa nu este punctul tare al editorilor,
pe parcurs regăsindu-se, uneori, vechile nume de „gnomi”
95
sau „iele” atribuite orcilor respectiv elfilor pădureni. Apar
şi alte greşeli stranii, cum ar fi traducerea titlului capitolului
3 în cuprinsul cărţii drept „O scurtă odihnă” (op. cit., p.
284) - după cum apare în ediţia din 1975 şi care corespunde
versiunii originale: „A Short Rest”, în timp ce la pagina 47
este tradus, deruntant şi complet nejustificat, „O scurtă
poveste”. O altă încercare de a tămăci The Hobbit or There
and Back Again în româneşte îi aparţine Junonei Tutunea:
J.R.R. Tolkien, Povestea unui hobbit (Ploieşti, Editura Elit,
1995). Nici aceasta nu este mai reuşită decât cea anterioară,
în ciuda eforturilor vădite de a găsi soluţii optime de
transpunere în româneşte a poveştii tolkiniene.
Monumentalul op The Lord of the Rings a avut o
soartă mai bună. Principala operă tolkiniană a fost
încredinţată de Editura RAO unui mic grup de traducători:
Irina Horea a tălmăcit Frăţia inelului („Fiind prima parte
a trilogiei Stăpânul Inelelor”, Bucureşti, Editura RAO,
1999) şi Întoarcerea regelui („Fiind a treia parte a trilogiei
Stăpânul inelelor”, Bucureşti, Editura RAO, 2001), Ion
Horea versurile din aceleaşi părţi ale trilogiei, în timp ce
volumul al doilea, Cele două turnuri („Fiind a doua parte
a trilogiei Stăpânul inelelor”, Bucureşti, Editura RAO,
2000), a fost tradus integral de Gabriela Nedelea. Realizarea
celor trei taducători reprezintă o reuşită deplină,
remarcabilă nu doar datorită cursivităţii şi fluenţei versiunii
româneşti cât mai ales datorită justei translatări a
personajelor „Lumii de mijloc” (engl. Middle Earth) în
contextul literaturii autohtone. Singura scădere notabilă
a ediţiilor de la RAO e absenţa oricărui preambul exegetic
sau bio-bibliografic. Contrariaţi de acest fapt, am încercat
să descoperim eventualele articole româneşti referitoare
la scriitorul britanic, după ce, mai întâi, am alcătuit o
succintă cronologie a vieţii autorului. Se pare că, până în
momentul elaborării acestui eseu, doar doi autori români,
profunzi cunoscători ai literaturii moderne de limbă
engleză, i-au acordat atenţia cuvenită. E vorba de Nicolae
Steinhardt şi Virgil Nemoianu.
Convertit la creştinism în condiţiile extreme ale
temniţelor comuniste, monahul Nicolae Steinhardt de la
Rohia a practicat o analiză literară întemeiată nu atât pe
valorile esteticii cât, mai cu seamă, pe cele ale moralei
tradiţionale. Pasionat de toate producţiile artistice
subsumate dispreţuitului concept de „para-literatură”,
Steinhardt a găsit răgazul necesar spre a reflecta asupra
celei mai tulburătoare interogaţii prilejuite de operele
profesorului anglo-saxon: cum se explică succesul „to-
tal” al poveştilor sale? În articolul „Universul copilăriei
în literatura pentru adulţi: cazul Tolkien” (publicat în
volumul Critică la persoana întâi, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 20012, pp. 152-156), Steinhardt propune un
răspuns inedit. „Succesul său cu adevărat excepţional,
tirajul record al ediţiilor, <furia> stârnită de fenomenul
Tolkien (au luat fiinţă cluburi de admiratori entuziaşti,
analoge celor pentru adorarea beatleşilor, vedetelor
cinematografice, campionilor sportivi), declaraţiile de
totală subjugare ale unor personalităţi luminate se explică
numai prin incontestabila originalitate (şi adâncime! şi
justeţe!) a metodei la care s-a recurs” (op. cit., p. 153).
Despre ce „metodă” e vorba? Părintele Steinhardt nu-şi
lasă cititorii să aştepte prea mult, dezvăluind, grăbit,
răspunsul. „Meritul lui Tolkien este de a fi înţeles că unul
din modurile cele mai îndemânatice şi mai fericite de a
capta mintea omului matur constă în a folosi nu atât
96 ars legendi
conceptele şi ideile cât mai curând simbolurile, miturile şi
metaforele universului copilăriei” (ibidem). Cuceriţi de
„surprinzătoarea simplicitate” a poveştilor cu hobbiţi,
pitici, elfi, zâne, troli şi câte şi mai câte minunăţii, cititorii
lui Tolkien devin martorii forţei nebiruite a Binelui care,
din veşnicie, rămâne singura alternativă viabilă în lupta
împotriva întunericului. Ei sunt îndemnaţi să aleagă
virtuţile cavalereşti, participând alături de eroi precum
Gandalf, Frodo Baggins sau Aragorn la marea Aventură.
Astfel a luat naştere un nou gen literar în care, atenţie!,
„simbolica e <puerilă>, costumele sunt luate din recuzita
unui teatru vechi de când lumea, <motivele> nu se
deosebesc de ale temeticei internaţionale a basmelor şi
miturilor (enumerate, bunăoară, de Lazăr Şăineanu, Lévi
Strauss şi Mircea Eliade)”, în timp ce semnificatul „e din
zona maturităţii şi culturii” (op. cit., p. 154). Sensul,
raţiunea, „semnificatul” operei tolkiniene are, prin
excelenţă, conotaţii morale: „Curajul, virtuţile, trăsăturile
vieţii tihnite, normale şi blajine, disponibilitatea la
chemările cavalerismului sunt componentele <căutării>
lui Tolkien” (op. cit., p. 155), ea reprezentând pentru
cititorul contemporan „un leac alopatic (oferit în contrast
cu urâte, durabile, jalnice situaţii existenţiale)” (op. cit., p.
156). Identificând – corect, socotim noi – unul din
„secretele” poveştilor lui Tolkien, Nicolae Steinhardt
stabileşte înrudirea acestora cu prozele lui Sadoveanu,
scriitor căruia îi poate fi alăturat, în acelaşi sens
comparativist, mito-poetul Mihai Eminescu (citit din
perspectiva unor exegeţi de marcă precum Ion Negoiţescu
sau Eugen Todoran).
Iubitor al literaturii sub cele cele mai variate aspecte
ale sale, savant cunoscător (lipsit prejudecăţi… savante)
al unor genuri precum fantasy, science-fiction, policier
ori horror, profesorul american Virgil Nemoianu a dedicat
pagini memorabile iluştrilor prieteni ai lui Tolkien, Clive
Staple Lewis şi Charles Williams. Membri - alături de
Dorothy Sayers şi John Ronald Reuel Tolkien - ai grupului
literar „The Inklings”, ei îşi propuneau un scop comun:
apologia în favoarea credinţei creştine întreprinsă cu
„armele” literaturii de larg consum întruchipată de
romanele de aventuri poliţiste, s.f. sau mito-istorice. „Ca
şi colegul său de universitate Tolkien – arată V. Nemoianu
- , C. S. Lewis socotea că modul cel mai bun de a atinge
conştiinţele şi de a-i influenţa pe oameni este să aleagă
drept vehicul un gen literar popular, cu mare atracţie la
public. Să amintim aici că aşa a procedat şi un alt mare
propovăduitor al creştinismului, Gilbert Keith Chesterton”
(Virgil Nemoianu, „Un mare apologet al creştinătăţii: C.S.
Lewis”, în Jocurile divinităţii, Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 19971, p. 61). Indicând – în persoana
scriitorului G.K.Chesterton - precursorul grupului „The
Inklings”, autorul Teoriei secundarului recunoaşte, mai
întâi, influenţa uriaşa a operelor lui Tolkien, vorbind
despre acesta ca despre un „savant specialist în filologie
şi literatura anglo-saxonă veche, islandeză şi scandinavă,
şi scriitor a cărui trilogie de aventuri fantastice Stăpânul
inelelor a bătut toate recordurile de popularitate la cititorii
tineri şi adolescenţi din tot Occidentul, precum şi de
vânzare în librării” (cf. „Charles Williams: om de litere şi
om de credinţă”, în op. cit., p. 63). Ulterior, în dialogurile
sale cu Robert Lazu, profesorul Nemoianu revine asupra
lui Tolkien cu precizări importante, pe care le redăm in
extenso:
„Pe Tolkien l-am descoperit în America, când am
ajuns acolo ca tânăr doctorand (între anii 1969 şi 1971
Virgil Nemoianu a urmat un ciclu de studii doctorale în
S.U.A., la Universitatea din San Diego – n.n.). Am constatat
spre surpriza mea că era foarte popular la tinerii altminteri
grozav de radicali, de angajaţi politic (pe latura stângă,
fireşte). L-am citit şi nedumerirea mi-a crescut şi mai mult.
Abia mai târziu am ajuns şi eu la concluzia pe care (ulte-
rior) am găsit-o şi la Eliade: că mişcarea aceasta a tineretului
american şi mondial din anii ’60 avea, în fond, şi nişte
rădăcini spirituale, o căutare, o sete de adevăr, de tran-
scendent, dorinţa de a depăşi cumva realul. Tolkien era
un om foarte serios şi aşezat. Adică era un profesor de
literaturi germenice vechi, un filolog, i-am văzut câteva
studii prin reviste de specialitate: ai fi zis că e buchiseală
în toată puterea cuvântului, omul nu era de loc
<călinescian>, să zicem aşa, ci scria la modul lui Iordan
sau Densuşianu, dacă am căuta paralele valahice. Din
motive pe care nu le ştiu prea bine (probabil sub influenţa
unor prieteni sau colegi) s-a apucat să scrie şi a nimerit o
formulă grozavă. A pornit de la stilul vechilor epopei
scandinavo/celtico/anglosaxone şi l-a condimentat cu
sugestii sau reverberaţii de religiozitate creştină, o etică a
luptei între bine şi rău, altele asemenea. Or, dacă revenim
acum la cele spuse la început, la căutarea aceasta spirituală
a mişcărilor de tineret, ne dăm seama cum a venit succesul:
valori şi îndrumări creştine erau învăluite în chip misterios,
strict aluziv, dra erau prezente totuşi. Este vorba tocmai
de acea combinaţie între vechi şi nou de care vorbeam şi
mai înainte. Tolkien a fost imitat până la nebunie: pur şi
simplu a creat un gen literar, aşa cum Walter Scott a creat
romanul istoric sau i-a dat impulsul decisiv. Multe din
aceste cicluri sunt total secularizate, se bazează pe
aventuri, sunt purtate de figuri schematice, sunt
confecţionate după reţete comerciale. Rămâne cel mult
atmosfera. De altfel, (…) e greu de calculat acum, în 2001
(anul dialogului cu Robert Lazu – n.n.), dacă într-adevăr
Tolkien a fost sau este cel mai influent dintre scriitorii
secolului al XX-lea. Poate peste 100 de ani ne vom da
seama mai bine” (fragment extras din volumul
Înţelepciunea calmă. Di@loguri în cyberspace între
Virgil Nemoianu şi Robert Lazu, Iaşi, Editura Sapientia,
2002, pp. 69-70).
Mai apăsat decât Nicolae Steinhardt, care, sub
ameninţarea cenzurii comuniste nu putea spune lucrurilor
pe nume, profesorul Nemoianu a dezvăluit clar sursele
esenţiale ale operelor tolkiniene: mitologia nordică,
literatura engleză veche şi, mai presus de toate, însăşi
credinţa creştină (catolică) a autorului. În ciuda simpatiei
pe care o arată scriitorului britanic, V. Nemoianu evită
orice entuziasm facil afirmând că: „Tolkien nu mi se pare
un scriitor dintre cei mai mari, ci doar unul dintre cei mai
agreabili şi mai simpatici. Are inteligenţă, are cultură, are
ingeniozitate. Ştie să construiască un univers alternativ.
Ştie să ne amintească de viziunile măreţe ale unor trecuturi
îndepărtate. Aici văd eu <utilitatea> maximă a lui Tolkien:
gestul de recuperare duce la o îmbogăţire a prezentului,
care nu mai rămâne sever, implacabil, mecanic, ci e silit să-
şi dezvăluie ambiguităţile şi multiplicităţile” (în op. cit.,
pp. 70-71). Fineţe şi moderaţie: iată două caracteristici de
ansamblu ale analizei profesorului Virgil Nemoianu care
ar merita să fie observate cu atenţie de toţi analiştii şi
admiratorii operelor lui J.R.R. Tolkien.
 crispãri
Liviu Ioan STOICIU
Metabolismul depresiv literar
(cu încă un “exemplu pe viu” la PS)
Ioan cel Mic, publicist (personajul meu din oglindă,
dat cu capul de pereţi) recunoaşte că prea a simplificat
totul cu metabolismul lui “biologic şi fiziologic” şi a
bagatelizat “totalitatea proceselor fizice şi chimice care
stau la baza transformărilor structurale şi energetice,
celulare”, insistând într-un alt text al său pe consumul
alimentar – e drept, esenţial. De altfel, medicina face mare
caz de “degradarea principiilor alimentare” în
“interconversiunea metabolică” (organismul reciclând şi
transformând proteinele, grăsimile şi glucidele din una în
alta, că e un balamuc general; în procesele opuse şi
complementare de asimilaţie-anabolism şi dezasimilaţie-
catabolism, te doare capul). Fără umor: ce “iaşte”
metabolismul ăsta, va să zică? Ioan cel Mic, pe post de
pedagog de şcoală nouă (în plin An Caragiale), iese la
tablă: “metabolismu’... ă... iaşte un proces prin care se
efectuează schimbul de substanţe între organism şi mediu...
pentru scriitori e mai complicat... care va să zică,
metabolismu’ iaşte totalitatea reacţiilor biochimice din
celule şi ţesuturi, prin care se consumă sau se eliberează
substanţe şi energie”... Ioan cel Mic îşi scuipă degetele
murdărite de cretă, închipuit, scoate o batistă din buzunarul
pantalonilor şi se şterge, adăugând: neapărat trebuie să
reţinem aici că eforturile (şi actele) psihice se datorează în
exclusivitate “catabolismului” (ca efect al consumului de
substanţe şi energii). Metabolismul ăsta, dragi copchii,
fiind o chestiune foaaaarrrrte mare de trebuinţe primare şi
de tensiuni (cu încărcări şi descărcări de tensiuni, cu
dezechilibrări în rândul scriitorilor, ceva de speriat, că aşa
au fost lăsaţi de la Dumnezeu). Mda... N-aţi înţeles nimic
din ce v-am expus?

teme să experimenteze pe capul lui minunea asta. Mâine o
97
Ioan cel Mic e mulţumit că şi el face parte din
majoritatea de români care suferă de depresie fără să ştie.
Se simte mereu abătut, fără chef de viaţă. Datorită
metabolismului, nu? “Spune-mi ce mănânci ca să-ţi spun
cine eşti”. I s-o fi trăgând depresia asta numai de la
mâncare? Ar fi prea simplu, zău. E conştient că toţi scriitorii
lumii (cu excepţia scriitorilor români, natural) ar fi motivaţi
să fie internaţi în spitalul de nebuni, nefericiţi – dacă n-ar
avea ce să facă şi ar merge la doctor să se plângă, să-şi
spună “păsul cu vârtejurile, ce vârtejuri, cu tornadele
sufleteşti, ne necontrolat”. În definitiv, ce e cu persoana
afectată de depresie? Ia să recitească el... Depresia prezintă
cel puţin cinci din următoarele simptome: schimbări de
apetit şi greutate; dereglări ale somnului; lipsă de
entuziasm; lipsă de plăcere, urmare a activităţilor de zi cu
zi; stare de agitaţie continuă şi iritabilitate; sentiment de
inutilitate sau vină, dificultăţi de gândire, concentrare, în
luarea unor decizii; gânduri negative, de moarte sau
suicid... Extraordinar, exclamă Ioan cel Mic, ăsta sunt eu –
mă recunosc în toate, nu numai în cinci dintre simptome!
Care ar fi sfatul medicului? Mi s-ar prescrie “pilule
antidepresive”. Mersi, n-am nevoie. Sau, fiind un caz grav,
s-ar apela la tratamentele de şoc, la terapia
electroconvulsivă! Nu, Ioan cel Mic bate în lemn: aş avea
pierderi de memorie, a auzit el cum e, a văzut şi în filme şi
a descoperit în cărţi cum înnebunesc lucrurile... Mai nou,
Ioan cel Mic a aflat de un tratament prin care creierul este
supus unui curent magnetic puternic! Asta este metoda
convenabilă. E hotărât să meargă în una din pieţele cu
tarabe de vechituri din Bucureşti, să caute o pălărie de
paie şi o bobină magnetică. Da? Nu cu multe zile în urmă,
stând pe canapea în faţa televizorului, absent, jucându-
se cu telecomanda şi mutând de pe un post pe altul, la un
moment dat, Ioan cel Mic s-a oprit pe figura unui oltean,
dacă a înţeles bine (oltean din ăla căpos; era sigur un
reportaj realizat de TVR Craiova, pe terminate, habar n-
are ce subiect anume avea), ţăran care inventase o
asemenea pălărie de paie cu fire de bobină în loc de
panglică şi cu doi magneţi (plus-minus) de o parte şi de
alta instalaţi pe ea, în loc de pene de păun! Cu pălăria asta
cu curent magnetic în funcţiune pe cap, ţăranul susţinea
că se simte extraordinar, uită de toate grijile şi simte nevoia
să zboare! De necrezut, pălăria cu bobina magnetică era
împrumutată şi altor ţărani amatori de “zbor pe loc” – era
ca un drog! Uitai de necazurile cotidiene dacă o ţineai pe
cap... E clar că ţăranul ăsta trebuia să fie personaj literar,
nu să existe în realitate! Ioan cel Mic se cruceşte: dacă îşi
construieşte şi el o asemenea pălărie cu curent magnetic,
n-o să-i fie dat peste cap metabolismul? Dacă n-o să
nimerească magneţii şi o să fie încărcat sau descărcat mai
mult decât este el programat energetic? Sincer, se cam
să meargă să cumpere totuşi pălăria, bobina şi magneţii, e
hotărât, poate o să descopere şi reţeta inspiraţiei, dai mai
mult curent magnetic într-o parte a emisferei cerebrale...
98 crispãri
Mai ştii? Trebuie să încerce. Poate primeşte Premiul Nobel
pentru invenţie – aparat antidepresiv, de reglat inspiraţia
(şi cine ştie câte alte foloase are, accelerând metabolismul
într-un sens)...
Depresiv fără să ştiu, mă încarc mereu de energie
negativă? Ioan cel Mic dă din mână a lehamite. Pe 19
februarie 2002, ziarele centrale consemnau o soluţie – pe
fondul unei greve la “Rulmentul” Alexandria, pe când
conducerea patronală japoneză de aici a declarat oficial
că: “O grevă este benefică pentru că îi ajută pe angajaţi să
elibereze energiile negative”! Parol! Iată soluţia. Ioan cel
Mic trebuie să intre în grevă... Da, domnule, asta pune
capăt metabolismului meu prăpăstios: greva foamei. Cum
de nu s-a gândit până acum? Lasă că o să vadă el... De
răspoimâine va intra şi în grevă de scris, gata...
Lui Ioan cel Mic îi sună apa în urechi, îl aude iar pe
prefectul de Iaşi, Corneliu Rusu Banu, cu un metabolism
specific (de om la Putere, din partea PSD, inteligent,
sănătos, bine hrănit, nedepresiv, nu?) care la începutul
acestui an tare se mai văicărea, săracul: “Avem atâţia
tâmpiţi, atâţia alienaţi! Spune matale, ce facem cu ei? Îi
lăsăm pe străzi, aşa, aiurea? Ne omoară!”... Pardon, ce mai
contează unul depresiv ca mine liber pe stradă, cu pălăria
aia cu curent magnetic pe cap – Ioan cel Mic parcă se
vede pe străzile Iaşului, să-i facă în ciudă prefectului (pe
care îl asigură în scris, aici, că n-are de gând să-l omoare,
Doamne fereşte, la ce i-ar folosi, “la nimic”). Un Ioan Cel
Mic şi mai deprimat de când a aflat că scriitorul comunist
Mircea Radu Iacoban (de o valoare inestimabilă, membru
al CC al PCR şi deputat în MAN, fost secretar al Asociaţiei
Scriitorilor din Iaşi, care mi-a purtat mie mendrele până la
Revoluţie, păzind, sub pavăza dosarului meu de la
Securitate, poarta Spitalului 9-bis din curtea Uniunii
Scriitorilor, să nu cumva să-i trec pragul) a fost decorat de
preşedintele Ion Iliescu de Ziua Unirii, la “forumul cul-
tural”, anul acesta! Vă daţi seama cu ce metabolism
“sănătos” a fost şi este dotat nomenclaturistul Mircea
Radu Iacoban-MRI, născut să fie doar şef, azi director al
Teatrului pentru copii şi tineret “Luceafărul” din Iaşi (după
ce a fost pe cai mari şi când Ion Iliescu era prim-secretar al
PCR Iaşi; a fost prins de Revoluţie ca director al Teatrului
Naţional din Iaşi, de unde a fost alungat de angajaţi) şi
supleant în Consiliul de Administraţie, mai nou, al
Radiodifuziunii Române din partea PSD, tare flămând... În
februarie 1994, când a fost instalat director la Teatrul
“Luceafărul” din Iaşi, s-a protestat public pentru
reînvierea “rinocerului comunist” – pe protest punându-
şi semnătura de la Ana Blandiana la Gabriel Liiceanu şi
Andrei Pleşu (îi las la o parte pe scriitorii ieşeni; după ce
au semnat acest protest inutil, ei având să colaboreze cu
MRI într-o veselie; mi-a amintit de toate acestea Vasile
Iancu într-un articol din “România liberă” / 9 iunie 1998,
descoperit acum întâmplător, în care era blamat inclusiv
Liviu Antonesei, ca preşedinte al Consiliului Judeţean
Iaşi, deoarece îl re-blagoslovise pe MRI în funcţie în 1998,
acordându-i bani grei). Totuşi, revenind la ordinea mea
de idei: ar trebui reabilitat metabolismul bolnavului psihic
– şi ştiţi de ce? Fiindcă boala psihică este singura afecţiune
care prelungeşte viaţa pacientului şi o scurtează pe a celor
din jurul acestuia! (Bun banc)
Apropo de accelerarea metabolismului. Citeşte (“şi
dă mai departe”). Ştiaţi că substanţa naturală “carnitina”
accelerează metabolismul, având un rol determinant în
metabolismul tuturor persoanelor? Alimentele bogate în
carnitină sunt brânza şi carnea de peşte, ea dizolvă
“perniţele” de grăsime depuse dizgraţios în talie... Mare
scofală, se miră Ioan cel Mic. Îl plictisesc nutriţioniştii
obsedaţi de reţetele de slăbire. Aruncă ziarul. Altceva voia
să reţină aici – faptul că lipsa de magneziu din organismul
nostru sporeşte oboseala! Iată de unde vine oboseala la
mine, atotprezentă, strigă Ioan cel Mic, de la lipsa de
magneziu! Nenorocire, ce poate să facă o amărâtă de
substanţă precum magneziul dacă lipseşte din organism
(cantitatea zilnică necesară fiind de 300 mg) – ea îmi tulbură,
deci, stabilitatea metabolismului, fiind regăsită în banane
şi ciocolată! Bine, trec pe listă: mâine (dar numai mâine, că
pentru poimâine n-am bani) mănânc banane şi ciocolată!
Să mai scap de oboseala asta care mă căpiază. Lasă, îi
atrage atenţia subconştientul, o să te odineşti pe săturate
pe lumea cealaltă, acum fii obosit! Fii obosit şi treci la
masa de scris, hai...
Hai! Ioan cel Mic îşi aminteşte de seninătatea Papei
Ioan Paul al II-lea (poetul Carol Wojtyla), care la întrebarea
unui puşti din public: “Nu sunteţi obosit, Sanctitate?”, a
răspuns: “Avem o eternitate întreagă în faţă să ne
odihnim”. Ioan cel Mic scoate o filă albă din sertar, se
fâţâie cu grijă pe scaunul descleiat, deschide stiloul cu
cerneală neagră, se uită luuung pe pereţi, mai bea o gură
din cana cu cafea naturală, rece, pe care şi-a făcut-o
singur...


La treabă! Întors la masa de scris, va să zică, Ioan
cel Mic (personajul meu principal) moare de somn, îi cade
capul pe birou. Despre ce scria el? El scria despre
metabolismul lui Liviu Ioan Stoiciu, “care se crede
scriitor”! Minte de cocoş! Chiar, ce e şi cu metabolismul
ăsta de minte de cocoş. Nimic nou sub soare. Dar poate
că ar trebui să pună altfel problema. Îi revine în faţa ochilor
un titlu: “Guma de mestecat ne face mai deştepţi”... Ioan
cel Mic nu suportă guma de mestecat, degeaba e asasinat
de publicitatea stradală sau din mass-media cu guma de
mestecat, nu e convins, nu înţelege de ce trebuie să-şi
suplimenteze saliva, când el şi aşa are prea mult suc gas-
tric hiperacid; ce atâta caz cu schimbarea “pH-ului” (al
concentraţiei de ioni de hidrogen) din gură, cu mirosul
frumos al gurii... De aia nu sunt eu deştept? În 14 martie
2002, ziarele au anunţat că un studiu realizat la Centrul de
cercetare al Universităţii din Northumbriaand (Marea
 crispãri 99

Britanie, universitate de care eu aud prima oară, minte de
cocoş) a relevat faptul că “mestecatul gumei are un efect
pozitiv asupra activităţilor cognitive, precum memoria şi
procesul de gândire”. Cum adică? Păi, cică îmbunătăţirea
performanţelor memoriei poate fi pusă pe seama faptului
că el, “actul de a mesteca gumă” măreşte numărul bătăilor
inimii, ceea ce duce la o mai bună oxigenare a creierului...
Măi, măi, ar trebui să mestec şi eu gumă, să mă simt mai
deştept – deşi sunt slabe speranţe să mă mai ajute pe
mine metabolismul la 52 de ani. Nu, dezastrul
metabolismului lui tot de la nervi i se trage, nu de la
mestecat. Că e cu nervii la pământ de când se ştie... Lui
Ossama bin Laden i s-a tras de la rinichi, de pildă, una din
cele patru soţii ale lui (care nu l-a considerat nici o clipă
terorist, “o dată ce aşa a fost voinţa lui Allah”) mărturisea,
la începutul lunii martie 2002, că liderul Al-Qaida suferea
de dureri îngrozitoare din cauza unor probleme cu rinichii
– vă daţi seama ce metabolism frustrant avea el?
Metabolismul lui frustrant cu dureri de rinichi a dat, deci,
peste cap o lume întreagă...

şi de enzima uitării?
Abrupt, Ioan cel Mic îşi ia la revedere de la cititorii
“Contrajurnalului”, brusc iluminat (de Sfintele Paşti). Că
s-a răcit metabolismul prieteniilor literare. “Că e metastază
literară?” Tema lui despre metabolismul scriitoricesc va
continua, dar în altă lume. Ioan cel Mic se priveşte atent
în lăuntrul său, nu vede mare lucru. Urlă: măi, ăla din
străfund, ce cauţi, ieşi la suprafaţă! Tu eşti autorul? Nu
răspunde nimeni, “poate că i-a murit metabolismul”. E
clar că personajul a luat locul autorului, aici. Ioan cel Mic
scrie, de despărţire: în definitiv, metabolismul e ca
metaliteratura, “meta” e totul, nu Liviu Ioan Stoiciu. Meta-
Stoiciu? Punct.
nedorind să-i stric lui CMS manifestarea (mai ales că
fuseseră anunţaţi invitaţi cu grămada, vreo sută), am
acceptat cenzura, tăind din “Contrajurnal” numele lui MRI.
Natural, “în semn de protest” eu n-am mai participat nici
la “Zilele Convorbiri literare”, să nu deranjez, Doamne
fereşte, cu prezenţa mea (deşi aş fi trecut neobservat,
civilizat fiind). Ca un făcut, însă, textul meu “cenzurat în
dreptul numelui Mircea Radu Iacoban” n-a mai apărut
deloc, deşi era o continuare la un “Contrajurnal” prec-
edent, legată de “metabolismul literar”... Gestul în sine,
incalificabil, m-a amuzat, că eu fac parte dintre cei păţiţi
(deşi nu sunt crezut). Oare ce schimbări de metabolism a
avut CMS în tot acest timp? Ce enzime l-au influenţat în
asemenea hal, încât să fie de nerecunoscut (eu
colaborând regulat, totuşi, de 12 ani la “Convorbiri
literare”, inclusiv în regimul celorlalţi doi redactori-şefi
Al. Dobrescu şi Liviu Antonesei, din solidaritate cu
proiectele lor publicistice, “ataşat valorilor ieşene”)? Să
fi uitat CMS de obligaţiile colegiale (nu etice-prieteneşti,
deşi aş putea să invoc şi acest argument, fiind nu o dată
pe aceeaşi baricadă) şi ale deontologiei? E afectat CMS
Apropo, ştiaţi? Cercetătorii elveţieni au
descoperit, în sfârşit, că uitarea se datorează unei...
enzime! Enzima PPI. Creierul însuşi cică, nevoit să pună
în funcţiune un mecanism cu ajutorul căruia să elimine
posibilitatea depozitării unor amănunte inutile, a
inventat această enzimă, care nu numai că te face să
uiţi, dar te ajută să-ţi pierzi şi memoria de tot! Mai ales
în rândul redactorilor-şefi, previzibil, enzima asta a uitării
poate să facă ravagii...

PS. 9 septembrie 2002. Acest text este un exemplu

“pe viu” al funcţionării metabolismului scriitoricesc! Fie
şi într-o chestiune minoră de moravuri, extrasă întâmplător
din viaţa literară de azi. Acest text a fost scris iniţial pe 4
aprilie 2002 pentru rubrica mea “Contrajurnal” din revista
“Convorbiri literare”, după ce mă despărţisem oficial de
“Grupul Caietelor de la Durău” (din care făcea parte şi
Cassian Maria Spridon). El a fost predat redactorului-şef
Cassian Maria Spiridon-CMS cu o lună înainte de a se
derula la Iaşi “Zilele Convorbiri literare”, cu specificarea
că e ultimul text pe care-l mai predau la această revistă şi
că-mi desfiinţez rubrica (anunţ asta şi la sfârşitul
“Contrajurnalului”, de altfel). Ce credeţi? M-am trezit cu
CMS că-mi cere imperativ să scot din textul meu “atacul”
la adresa politrucului Mircea Radu Iacoban-MRI,
deoarece MRI este directorul Teatrului de copii
“Luceafărul” din Iaşi, care va găzdui în acest an “Zilele
Convorbiri literare”! Sincer, nu mi-a venit să cred că am
ajuns până aici... Plângându-mi de milă, sărman cu duhul,
100
Ovidiu PECICAN
Istoriografia ca retorică şi filosofie
Pe vremea când pentru colegii mei de generaţie
era doar nepotul lui Mircea Eliade şi exegetul lui
Faulkner, nu mi-aş fi închipuit nici în ruptul capului că
Sorin Alexandrescu va ajunge să mi se impună drept
cel mai serios istoric al contemporaneităţii româneşti.
Printre atâtea dificultăţi pe care le presupune meseria
de istoric, cea de expert în problemele ultimului secol
înregistrează o serie de obstacole specifice. Aş
menţiona aici, dintre ele, doar obstacularea accesului
liber la informaţia de arhivă, supraabundenţa altor
categorii de mărturii, inconvenientul de a trebui să
sistematizezi şi să sintetizezi un trecut care nu şi-a
relevat încă toate consecinţele. Iată de ce, la drept
vorbind, oricât aş privi în jurul meu, nu prea văd nume
de specialişti români în domeniu care să mi se fi impus
cu adevărat. Poate şi fiindcă – sau în primul rând pentru
că – a scrie istorie contemporană înseamnă, sau ar trebui
să însemne, mai mult decât în alte cazuri de practică
istoriografică, să ai curaj civic. Farmecul acestei istorii
este, prin excelenţă, acela de a desluşi meandrele unor
procese, evenimente ori personaje istorice prea
apropiate pentru a se oferi de la sine înţelegerii. Dar
prea apropiate, aici, înseamnă ori prea seducătoare încă,
ori deocamdată periculoase, ameninţătoare, riscând să-
ţi ardă aripile. Iată pentru ce, în pofida vogii deosebite
a istoriei contemporane româneşti în timpul ultimului
deceniu şi – aproape – jumătate, marea masă a
profesioniştilor preocupaţi de contemporaneitate sunt
nişte harnici compilatori de documente, dând la iveală
reconstituiri pozitiviste poate utile, însă nu interesante.
Ei nu asumă aproape niciodată riscul unei opţiuni
“fierbinţi”, folosind însă din răsputeri alibiul lipsei de
acces la documentele de prima mână ori pe cel al absenţei
stagiilor în arhivele străine.
semne
Plecând în anii ’70 din România lui Ceauşescu, Sorin
Alexandrescu a beneficiat de posteritatea vivantă a vieţii
de exilat, folosind răgazul şi prilejul pentru a medita la
secolul al XX-lea din istoria românească. Paradoxul
român (Bucureşti, Ed. Univers, 1998) reuneşte articole,
studii şi eseuri care, asamblate inteligent, izbutesc să
dobândească necesara coerenţă a unei adevărate
monografii. Prin urmare, dacă părţile au fost aşternute pe
hârtie pe durata mai multor ani (şi chiar decenii), ansamblul
este recent şi beneficiază de girul unei marcate originalităţi.
Favorizat, pesemne, de poziţia lui (geografică şi
intelectuală) excentrică, Sorin Alexandrescu întreprinde
în acest volum nu atât o reconstituire faptică, cât o
meditaţie pe cont propriu asupra avatarilor istoriei
româneşti din antecamera prezentului. Ea rămâne
importantă, marcând o dată în istoriografia ultimului veac,
prin strădania de a teoretiza un anume tip de demrs şi prin
felul în care aplică rezultatele poziţionării teoretice.
“Naratologia – spune autorul la p. 13 – […] a
transformat naraţiunea în forţa motrice a istoriografiei. De
la Hayden White încoace au fost distinse diferite moduri
şi genuri narative în istoriografie care, departe de
obiectivismul şi obiectivitatea presupuse tradiţional,
modelează textele după criterii mai curând poetice şi
retorice”. Iată aici una dintre explicaţiile prezenţei unui
exeget al marilor naraţiuni romaneşti americane în câmpul
istoriografiei. Departe de a fi singular (mă gândesc la
excelentele incursiuni ale Ruxandrei Cesereanu în
universul gulagului, la tabloul amplu şi expresiv dedicat
de Liviu Maliţa scriitorimii transilvănene interbelice în Eu
scriitorul, la evocarea jdanovismului cultural de către
Sanda Cordoş ori la sintezele dedicat evoluţiei plasticii în
secolul al XX-lea de către Magda Cârneci), la Sorin
Alexandrescu se poate întâlni, pentru prima oară clar
formulat şi perfect conştient, programul unei asemenea
glisări, realizată pe terenul naratologiei, de la faptul literar
la cel istoric. Coordonatele acestei deplasări sunt, aşa
cum rezultă din citatul anterior, identificarea unei
multiplicităţi poetice şi istorice în cazul scrisului despre
trecut, pe urmele demersului lui Hayden White din
Metaistorie – adevărată replică de relevanţă istoriografică
la Mimesis-ul lui Auerbach – şi relevanţa mai mare pe care
acest unghi investigativ o are în raport cu tradiţionala
versiune despre posibilitatea unei evocări obiectiviste a
faptelor de altădată. Pe această cale, Sorin Alexandrescu
descoperă că “Istoria (Geschichte) ca obiect al
istoriografiei (Historie), a devenit […] un obiect făcut, nu
unul existent ca atare”. În acest sens, el se întemeiază pe
observaţia lui Hans Robert Jauss că între ficţiunile poeziei
şi lucrurile petrecute aievea cu ccare se ocupă istoria se
exercită o influenţă reciprocă. Totodată, metamorfoza
filologului în istoric se petrece şi sub semnul lui Ludwig
Wittgenstein, ale cărui meditaţii despre limbă ca instru-
ment social – construit, nu natural – denunţă abuzul
considerării realităţii ca fiind date, “înnăscute”. O
 semne
spuseseră şi Marx & Engels înainte, susţinând că limba s-
a născut odată cu activitatea socială umană, într-un raport
dialectic cu aceasta, iar mai recent, într-o deschidere care
include limba printre alte negocieri interumane moştenite
sau pentrecute în timpul vieţii noastre, socotite deci
instituiri sociale ale realităţii, o înregistrează şi John R.
Searle (Realitatea ca proiect social) sau Peter L. Berger
şi Thomas Luckmann (Construirea socială a realităţii).
Sorin Alexandrescu nu se rezumă să urmeze acest
traseu. El îşi dezvăluie şi frustrările în legătură cu un
asemenea parcurs. “Această textualizare a istoriografiei,
deşi teoretic fascinantă, nu mă mulţumeşte în practică.
Alături de Foucault, aş obiecta tendinţei textualiste faptul
că reducerea evenimentelor la textul scris despre ele, a
istoriei la istoriografie, evacuează din istorie
<<realitatea>> ei, ocultează, printre altele, sistemul de
putere din societatea studiată. Istoricii pot scrie diferit
despre anumite evenimente, le pot da un sens şi o valoare
diferită, dar ei nu pot susţine că sistemul de putere pe
care îl descoperă acolo este un simplu
hineininterpretieren, o fantasmă a noastră proiectată în
trecut: dimpotrivă, eu cred că este vorba de o distribuţie
reală a puterii prin care sunt constituite producţia şi
reproducţia, materială şi culturală, a acestei societăţi”.
Delimitarea de litera acestei profesiuni de credinţă se face,
aşadar, într-o perspectivă care nu este pur şi simplu
politologică, ţinând mai degrabă de antropologia politică.
Ceea ce percepe Sorin Alexandrescu de la prima vedere
ca realitate descifrabilă dincolo de convenţiile narative
sunt relaţiile de putere. Indiferent cum le-am interpreta,
101
spune el, ceea ce va diferi, de la un istoric la altul, va fi
numai lectura lor; ele ca atare vor rămâne nemodificate, ca
nişte enigmatici menhiri. Practic, Sorin Alexandrescu
propune aici un şantier nou istoricilor români ai
contemporaneităţii, care s-au rezumat, cel mai adesea, să
investigheze politicul într-o schemă explicativă relativ
rudimentară, ce nu distingea între versantul simbolic şi
cel imediat al relaţiilor de putere. În ultima vreme, analize
care ar putea sluji drept călăuze pe o asemenea cale au
fost publicate şi la noi, de-ar fi să invoc aici, fără a mai
pomeni traducerile din Michel Foucault, doar lucrările lui
David I. Kertzer (Ritual, politică şi putereBucureşti, Ed.
Univers, 2002) ori a lui Camille Tarot (De la Durkheim la
Mauss. Inventarea simbolicului, Timişoara, Ed. Amarcord,
2001).
Rezultă clar din cele de mai sus că opţiunile teoretice
pe care se întemeiază demersul istoriografic al lui Sorin
Alexandrescu se resimt de pe urma marii mutaţii din sfera
socio-umană din ultimele decenii, în cadrul căreia se
percepe o mişcare de întrepătrundere a disciplinelor la
nivel tematic şi metodologic şi în care expansiunea se
exercită nu ca până mai ieri, preponderent înspre exterior,
prin cucerirea de noi arealuri, ci mai ales către interior,
realizându-se asocieri şi disocieri şi inter- şi
intradisciplinare. Situat pe o bază teoretică asigurată de
unele dintre cele mai recente formulări din domeniul
filosofiei socialului şi a limbajului, a naratologiei şi
antropologiei politice, scrisul lui Sorin Alexandrescu se
remarcă prin cel mai novator şi mai ambiţios program istoric
formulat în România ultimilor ani.
102 teologica
Corneliu C. SIMUŢ
Liberalism şi imanentism în
cristologia lui Hans Küng
1. Moştenirea liberalismului protestant
Metodologia lui Küng determină în mod direct cel
mai controversat aspect al teologiei sale, şi anume
cristologia. În ciuda acestui fapt, Küng este de părere că
teologia lui este cristocentrică şi nu este de acord cu cei
care îl îndepărtează pe Cristos din centrul teologiei sale.1
În cristologie, Küng rămâne consecvent metodologiei
folosite în întreaga sa teologie. Metoda aplicată de Küng
în cristologie este critica istorică folosită de liberalismul
protestant al secolului al XIX-lea. În continuare, vom
analiza câteva dintre caracteristicile metodei istorico-
critice referitoare la cristologie.
În primul rând, protestantismul liberal propune o
abordare istorică a Scripturii şi a credinţei creştine. În
acest fel, legătura dintre transcendent şi imanent dispare,
fapt care are ca rezultat dispariţia transcendentului ca
realitate ontologică. Metoda istorico-critică presupune
următorul demers. Dacă Biblia a ajuns la noi datorită
unor evenimente istorice, persoane şi situaţii, este posibil
să ne dăm seama, în urma studiului istoric, cum a fost
scrisă Biblia, punând întrebări critice.2 Se cunoaşte faptul
că intenţia teologiei liberale este să medieze între
creştinism şi cultura contemporană. În altă ordine de
idei, teologia liberală pune sub semnul întrebării practicile
şi învăţăturile pe care omenirea le-a moştenit despre
adevăr, fiinţa umană, Dumnezeu şi Cristos.3 Adevărata
problemă, însă, nu este aceasta, ci faptul că finalitatea
demersului efectuat de teologia liberală este
recunoaşterea dimensiunii istorice ca realitate obiectivă.
În acest fel, dimensiunea transcendentă devine o realitate
subiectivă.
Acest mod de abordare a teologiei afectează în
mod direct cristologia. Unul dintre teologii liberali care a
studiat cristologia folosind metoda istorico-critică a fost
Adolf von Harnack. Preocuparea lui s-a manifestat în două
direcţii. În primul rând, a fost interesat de relevanţa lui
Isus pentru lumea contemporană. În al doilea rând, von
Harnack a făcut distincţie între mesajul lui Isus şi
dezvoltarea teologiei dogmatice. Isus a fost un om, nu
Dumnezeu, şi a încercat să îndrepte atenţia oamenilor spre
Dumnezeu Tatăl. În Isus, divinul nu apare în cea mai pură
formă în care ar fi putut apărea pe Pământ.4 În opinia lui
von Harnack, problema lui Isus cel istoric este o pseudo-
problemă. Isus nu poate fi văzut aşa cum a trăit, din cauză
că întotdeauna cei care vor studia viaţa şi persoana
istorică a lui Isus vor “portretiza” un alt Isus istoric. De
fapt, acest lucru a fost observat şi de Albert Schweitzer în
celebra sa carte Leben-Jesu Forschung, apărută în 1906.5
În urma acestui demers, sugerează el, este diminuat rolul
istoric al lui Isus, considerat un simplu om care, deşi a
predicat un mesaj care i-a supravieţuit, a murit ca orice alt
om şi nu a mai înviat. Singurul Isus relevant pentru cultura
contemporană, susţine Harnack şi ceilalţi teologi liberali,
în special Martin Kähler şi Rudolf Bultmann, este cel pe
care îl găsim în mesajul evangheliei. Astfel, esenţa
evangheliei este predicarea lui Isus, punct de vedere
împărtăşit şi de Küng.
La rândul nostru, trebuie să menţionăm că
dihotomia Isus cel istoric – Isus al credinţei (sau al
kerygmei) este tot o pseudo-problemă. Interpretarea
Scripturilor în termenii atitudinilor umane, existenţiale este
o orientare pur antropologică, nu teologică, metodă care
nu are ca sistem de referinţă un criteriu obiectiv. Din
această perspectivă antropologică, înrădăcinată în
caracterul subiectiv al experienţei umane, nu se poate
ajunge decât la concluzia pe care a formulat-o John
Macquarrie. În opinia sa, divinitatea lui Cristos constă în
faptul că reprezintă împlinirea pentru care a fost destinată
întreaga umanitate.6
2. Dumnezeu şi Cristos
Înainte de a analiza cristologia lui Küng, se impune
să discutăm pe scurt concepţia lui despre Dumnezeu.
Folosind metoda istorico-critică, Küng nu face altceva
decât să caute transcendenţa lui Dumnezeu în sfera
imanentului. În demersul său teologic este influenţat de
filosofia lui Hegel care foloseşte dialectica cunoaşterii.
Pe lângă aceasta, Küng propune o dialectică a dragostei,
despre care am vorbit atunci când am analizat concepţia
lui despre infailibilitate şi despre păstrarea în har şi adevăr
a bisericii de către Dumnezeu.
Teologia filosofică a lui Hegel porneşte de la două
premise. În primul rând, Dumnezeu şi umanitatea sunt
într-o legătură intrinsecă, reciprocă, adică este vorba
despre o unitate în diversitate. În al doilea rând, Dumnezeu
nu este o fiinţă activă, vie, o persoană aflată într-o relaţie
de tipul eu-tu, ci un fel de viaţă universală. În concepţia
lui Hegel, Dumnezeu nu mai este o persoană, ci mai
degrabă “fiinţează” în conştiinţă. În acest mod, Hegel
poate vorbi totuşi despre suferinţa lui Dumnezeu, despre
dialectica din “fiinţa” lui Dumnezeu şi despre devenirea
lui Dumnezeu.7 Susţinând prioritatea lui Dumnezeu, Hegel
afirmă că a gândi despre Dumnezeu înseamnă a gândi
despre Dumnezeu în istorie, în creaţie, ca realitate vie.
Dumnezeu se schimbă, se transformă în istorie. Dumnezeu
nu rămâne ce este, ci devine ce este. Dumnezeu nu rămâne
transcendent, ci devine imanent în Cristos. Dumnezeu
devine om. Adevăratul Dumnezeu este Dumnezeul-om.
Astfel, Dumnezeu este prezent în conştiinaţ lui Isus.
Problema filosofiei lui Hegel este pierderea dimensiunii
transcendente a lui Dumnezeu. Dumnezeul lui Hegel nu
mai este transcendent, ci mai degrabă imanent, nu lucrează
din exteriorul omului, ci din interiorul acestuia.
Cu toate că este influenţat de filosofia lui Hegel,
Küng respinge diminuarea persoanei lui Dumnezeu şi
anularea inevitabilă a harului, rezultat direct al definiţiei
pe care Hegel o dă lui Dumnezeu. De fapt, în cartea sa
Menschwerdung Gottes, Küng susţine că Dumnezeu este
prezent în lume, dar nu este “prins” în ea; este imanent,
dar şi transcendent, apropiat de lume, dar şi într-o relaţie
de totală alteritate faţă de ea.8 Totuşi, punctul de plecare
al teologiei lui Küng este istoria. Înainte de toate, susţine
el în Menschwerdung Gottes, trebuie să îl înţelegem pe
Dumnezeu din punct de vedere istoric.
 teologica
În continuare, Küng vorbeşte despre întruparea
lui Dumnezeu, care, în opinia lui, este legată de naşterea,
viaţa, suferinţa, moartea şi învierea lui Isus. Mântuirea
omului, este de părere Küng, depinde de faptul că
Dumnezeu nu se îndepărtează de istorie.9 Aceste afirmaţii
ale lui Küng pot fi acceptate în limitele teologiei
tradiţionale, dar pasul următor pe care îl face nu mai poate
fi tratat la fel. Küng susţine că Dumnezeu devine, este
într-un proces de devenire, prin intrarea sa în istorie, dar
această devenire are loc numai pentru că Dumnezeu o
doreşte. Devenirea lui Dumnezeu nu este un proces care
se desfăşoară din necesitate. Dumnezeu nu se realizează
pe sine prin devenire, deci putem spune că teologia lui
Küng respinge filosofia lui Hegel şi teologia procesului a
lui Whitehead. Devenirea lui Dumnezeu în istorie rezultă
din viaţa sa dinamică, interioară. La acest punct trebuie
să menţionăm un lucru foarte important. Küng nu discută
exhaustiv posibilitatea în care Dumnezeu s-ar putea
schimba în devenirea lui, în schimb afirmă că Dumnezeu
se schimbă, identificându-se cu finitudinea, temporalitatea
şi suferinţa lui Cristos. Totuşi, schimbarea aceasta
reprezintă manifestarea deplină a lui Dumnezeu şi nu neagă
dumnezeirea lui.
Această dialectică a istoricităţii lui Dumnezeu este
relativ ambiguă şi destul de greu de interpretat. Dumnezeu,
aşa cum este văzut de Küng, se implică activ în istorie,
până acolo încât se identifică cu existenţa lui Isus. De
fapt, este greu de spus cine sau ce este Dumnezeul pe
care Küng încearcă să îl definească. El nu afirmă, de
exemplu, că Dumnezeu este Tatăl lui Cristos, aşa cum reiese
din teologia tradiţională, calcedoniană. În schimb, Küng
este de părere că Isus îl experimentează pe Dumnezeu ca
fiind Tatăl său, aşa cum vom vedea în continuare. Totuşi,
se conturează ideea că Dumnezeu nu este într-o relaţie
ontologică cu Cristos. Mai degrabă, relaţia dintre Cristos
şi Dumnezeu are loc la nivelul conştiinţei. În concluzie,
Cristos este o persoană care a trăit în istorie şi care a fost
foarte preocupată de divinitate. Acest Cristos a murit, dar
a rămas mesajul său care menţionează multe lucruri despre
el. Întrucât noi avem acest mesaj astăzi, trebuie să urmăm
exemplul lui Cristos aşa cum îl găsim în acest mesaj. Prin
urmare, în cristologia lui Küng se conturează două direcţii.
Prima investighează problematica legată de Cristos
proclamatorul mesajului pe care îl avem azi, iar a doua
cercetează importanţa Cristosului proclamat în acest mesaj.
3. Cristos proclamatorul
În ciuda faptului că doctrina despre Cristos este
cel mai controversat aspect al teologiei sale, Küng susţine
că teologia sa este cristocentrică. Demersul cristologic al
lui Küng constă în reîntoarcerea la afirmaţiile biblice
despre Cristos şi în plasarea acestora în centrul mesajului
creştin, care, aşa cum am văzut, este esenţa teologiei sale.
În Theologie in Aufbruch, Küng scrie:
Creştinismul nu se bazează pe mituri, legende sau
poveşti şi nu doar pe o singură învăţătură (nu este o
religie care se bazează pe o carte), ci în primul rând pe o
personalitate istorică: Isus din Nazaret, care este crezut
ca fiind Cristosul lui Dumnezeu.10
103
Conţinutul acestui citat este, fără îndoială, rezultatul
aplicării metodei istorico-critice şi în deplină concordanţă
cu finalitatea declarată a teologiei liberale. Lucrul esenţial
în teologie este, în opinia lui Küng, nu Scriptura, ci
persoana istorică ce se află în centrul mesajului găsit în
Scriptură. Cristologia “de jos” îl determină pe Küng să
expună credinţa creştină pornind nu de la un set de dogme
cu valoare de presupoziţii, ci de la experienţa oamenilor.
Scopul acestui demers este justificarea credinţei creştine
în lumea contemporană.
3.1 Umanitatea lui Cristos
Punctul de start al cristologiei lui Küng este istoria
lui Isus, iar direcţia spre care se îndreaptă aceasta este
mărturisirea bisericii despre el ca fiind Cristosul. În cartea
sa Christ sein, Küng enunţă câteva din observaţiile sale
referitoare la Cristos. În primul rând, Cristos este un om
preocupat în totalitate de cauza lui Dumnezeu. În al doilea
rând, Cristos are o experienţă unică; îl experimentează
(experiază) pe Dumnezeu ca fiind Tatăl lui. În al treilea
rând, Cristos se dedică în întregime lui Dumnezeu şi
Împărăţiei sale. În al patrulea rând, Cristos este “înălţat”
în glorie. După părerea lui Küng, înălţarea în glorie a lui
Cristos este o metaforă. În al cincilea rând, Cristos este o
persoană umană veritabilă. Prima observaţie care rezultă
în urma analizării acestor enunţuri este că Hans Küng nu
afirmă divinitatea lui Cristos, de fapt nici una din formulările
sale nu lasă să se înţeleagă acest lucru. De asemenea, nu
se afirmă că întruparea ar fi un act ontologic. Mai mult,
pentru Küng, înălţarea lui Cristos este o metaforă. Küng
nu este singurul care gândeşte în această manieră. De
pildă, pentru Bultmann, care la rândul lui folosea critica
istorică în demersul său teologic, înălţarea lui Cristos era
un mit. Se pare că în acest context, nu există nici un fel de
diferenţă între metaforă şi mit. Istorismul lui Küng anulează
orice posibilitate de afirmare a lui Cristos ca fiind divin,
fapt confirmat şi de lipsa oricărei propoziţii ontologice
despre preexistenţa lui Cristos, dar susţine umanitatea
acestuia. Singura concluzie viabilă pe care o putem trage
din definiţia pe care Küng o dă lui Cristos şi lui Dumnezeu
este că ar fi fost posibil ca primul să existe în mintea şi
voinţa celui de-al doilea, dar nu şi în fiinţa lui, fapt pe care
Küng nu îl neagă. În acest fel, Cristos devine pe bună
dreptate “standardul fundamental demn de încredere în
mod permanent al existenţei umane.”11 Cristos nu mai
este o fiinţă divină, care se întrupează ontologic, ci doar
un model uman pe care oamenii trebuie să îl urmeze. Cu
alte cuvinte, Cristos este un om ca toţi oamenii. Trăsătura
lui distinctivă este preocuparea lui totală faţă de divinitate.
Cristos este om şi trebuie să rămână om, în consecinţă
nimeni nu trebuie să facă eforturi să îi atribuie calităţi
divine:
Împotriva tuturor tendinţelor de a-l îndumnezei pe
Isus trebuie subliniat în mod constant chiar şi azi faptul
că el a fost în totalitate şi pe deplin om, cu toate
consecinţele acestui lucru: capacitatea de a suferi,
singurătatea, nesiguranţa, ispitele, îndoielile, posibilitatea
de a greşi.12
104 teologica
Prin urmare, în lumea contemporană nu există alt
mod de a gândi despre Isus decât antropologic. Ideea că
Isus este divin e depăşită, iar susţinerea acestui fapt este
inadecvată contextului contemporan. În urma acestei
caracterizări făcute persoanei istorice a lui Isus, Küng a
fost acuzat pe bună dreptate de adopţionism, reducţionism
cristologic şi de o abordare pur funcţională a întrupării,
conform căreia Dumnezeu lucrează în Cristos, dar Cristos
nu este Dumnezeu.
3.2 Mântuirea lui Cristos
Prima problemă care apare ca urmare a demersului
cristologic al lui Küng este cea soteriologică. Cum poate
Cristos mântui în condiţiile pe care le formulează Küng?
În prima sa carte, Rechtfertigung, Küng acceptă distincţia
dintre justificare şi sfinţire, ca în teologia lui Barth, ca
aspecte diferite ale aceleiaşi lucrări de mântuire realizată
de Cristos. De fapt, Barth porneşte de la unitatea harului
şi critică doctrina catolică despre mai multe tipuri de har
divin (gratia creata-gratia increata, gratia externa-gra-
tia interna, gratia praeveniens-gratia concomitans, gra-
tia supranaturalis-gratia naturalis). În opinia sa,
justificarea prin har este un act suveran al lui Dumnezeu.
Küng preia problematica lui Barth despre har şi pune sub
semnul întrebării seriozitatea cu care Cristos este privit în
dogma catolică. Este oare Cristos principium et finis, alfa
et omega? Küng apără unitatea harului, deoarece, din
perspectiva metodologiei sale, acest lucru înseamnă, im-
plicit, că apără în egală măsură unitatea realităţii lui
Dumnezeu şi a lumii.13 Prin faptul că susţine unitatea
harului, Küng se apropie din nou de teologia protestantă.
Se pare că în Christ sein, Küng nu mai acceptă o mântuire
orientată escatologic şi care are implicaţii ontologice prin
locuirea lui Cristos în cel credincios prin Duhul Sfânt.
Mai degrabă, mântuirea pe care Küng o propune este una
morală, gnoseologică. În cartea sa Ewiges Leben?, Piper
Verlag, München, 1982,14 Küng examinează moartea şi
învierea lui Cristos, pe care le consideră simboluri creştine
escatologice. El scrie:
Cristos n-a murit întru nimic. În moarte şi din
perspectiva morţii, el moare întru acel final
incomprehensibil şi, în acelaşi timp, absolut
comprehensibil şi întru realitatea primă la modul absolut,
fiind acceptat de acea realitate pe care noi o numim
Dumnezeu.15
Acest pasaj este greu de descifrat, în special datorită
faptului că Küng redefineşte termenii teologiei tradiţionale.
Singurul lucru care nu poate fi pus sub semnul întrebării
este moartea lui Cristos. Întrucât Küng susţine că moartea
lui Cristos a avut un rezultat, de vreme ce Cristos nu a
murit “întru nimic”, atunci acest rezultat se referă doar la
Cristos, nu la oameni. Se pare că moartea lui Cristos nu
înseamnă altceva decât integrarea lui într-o realitate la
nivel de principiu, care este Dumnezeu. Moartea este un
adevăr care face parte din sfera mai largă a existenţei
umane. Prin moartea sa, Cristos s-a integrat la rândul lui
în această sferă existenţială. Este posibil ca mântuirea să
se refere tocmai la această “împărtăşire” din ceea ce Küng
numeşte humanum.16 Formulările lui Küng nu sunt clare,
dar ambiguitatea lor se diminuează mai ales atunci când
vorbeşte despre viaţa veşnică, după cum vom vedea în
continuare:
Credinţa în viaţa veşnică nu înseamnă să speri că
vei trăi veşnic, dar înseamnă să te bizui pe faptul că, într-
o zi, vei fi pe deplin înţeles, eliberat de vină şi acceptat
definitiv, că existenţa ta impenetrabilă şi ambivalentă,
precum şi profund discordanta istorie a umanităţii ca întreg
va deveni într-o zi transparentă, iar problematica sensului
istoriei îşi va găsi, în cele din urmă, răspunsul.17
Dacă viaţa veşnică nu înseamnă că vom trăi veşnic,
atunci mântuirea nu are cum să însemne, din punct de
vedere ontologic, viaţă veşnică. În concepţia lui Küng,
mântuirea înseamnă găsirea răspunsului la problemele
omenirii. Se pare că omul, prin moarte, ajunge la mântuire,
întrucât numai după moarte este posibilă “eliberarea de
vină” şi “acceptarea definitivă” în humanum, acea sferă
largă a existenţei şi a conştiinţei umane. În concepţia lui
Küng, terminologia soteriologică tradiţională primeşte alte
conotaţii. “Eliberarea de vină” şi “acceptarea definitivă”
nu se mai referă la o realitate ontologică, ci sunt doar
simboluri sau, ca să folosim terminologia lui Küng,
metafore. Întrebarea care apare este cum poate fi relevantă
o astfel de mântuire, definită ca găsire a sensului existenţei,
dacă individul uman moare, fiind astfel în imposibilitatea
de a percepe şi de a înţelege?
3.3 Istoricitatea lui Cristos
Cu toate că problematica soteriologică este o
chestiune importantă în ansamblul teologiei creştine,
preocuparea lui Küng se îndreaptă într-o altă direcţie, şi
anume persoana istorică a lui Isus din Nazaret. În
Menschwerdung Gottes, Küng afirmă că Isus a avut o
relaţie specială cu Dumnezeu.18 Faptul că Isus era fiu al
lui Dumnezeu, cum pretindea el însuşi, se referă nu numai
la o unitate logică între el şi Dumnezeu, ci şi la o unitate
trăită imediat. Încă o dată trebuie să recunoaştem că Rahner
a avut dreptate când l-a catalogat pe Küng ca fiind prot-
estant liberal, întrucât Küng nu afirmă o unitate ontologică
între Cristos şi Dumnezeu. În plus, demersul său
cristologic este fundamentat în istorie, iar unitatea dintre
Cristos şi Dumnezeu nu are cum să fie una ontologică, de
vreme ce realitatea obiectivă adoptată ca sistem de
referinţă în teologie este numai sfera imanentului.19
Consecvent metodologiei sale, Küng ajunge la concluzia
că credinţa în Cristos este credinţa în persoana istorică a
lui Isus din Nazaret. Întrucât acesta a fost un om întrutotul
preocupat de Dumnezeu, credinţa în Cristos este
justificabilă ca şi credinţă în Dumnezeu. Cu alte cuvinte,
structura credinţei creştine este cristologică şi, am putea
adăuga, este cristologic-istorică.
Totuşi, în concepţia lui Küng, cristologia nu poate
fi pur istorică. Data esenţială a teologiei este “Isus Cristos
însuşi, atât Isus cel pământesc, crucificat, cât şi Isus cel
înălţat din kerygma bisericii.”20 Aceasta înseamnă că a
existat o persoană istorică, numită Isus, care a murit, dar
 teologica
nu a mai înviat. Deşi Küng nu afirmă acest lucru, el se
subînţelege. Isus cel înviat nu mai aparţine istoriei,
imanentului sau chiar transcendentului. Isus cel înviat
aparţine numai mesajului bisericii, ajungând să fie un
simplu Cristos al conştiinţei eclesiale. Cu alte cuvinte,
Isus nu a înviat; doar biserica este cea care susţine că
Isus a înviat. Cu toate acestea, Küng afirmă că Isus trăieşte
şi explică acest lucru în felul următor:
Nu este important modul realităţii “învierii”, ci
identitatea celui înviat cu Isus cel istoric. Isus care a murit
ca un om părăsit de Dumnezeu trăieşte cu Dumnezeu ca
cel care a fost “înălţat” şi “glorificat” de Dumnezeu.21
Am observat deja că, în concepţia lui Küng, înălţarea
lui Cristos este o metaforă, deci nu o realitate ontologică.
Se pare însă că învierea, glorificarea şi chiar întruparea
sunt considerate a fi tot metafore. Deci, Cristos a murit şi
nu a mai înviat. Dacă totuşi se poate vorbi despre o înviere
a lui Cristos şi despre o viaţă a acestuia după moartea
suferită, aceasta nu înseamnă decât că Isus este viu prin
mesajul Scripturilor, nu printr-o viaţă de facto. Cu toate
acestea, Küng afirmă că “Fiul nu este parte a realităţii
create, ci este în acelaşi plan al fiinţei cu Tatăl cel tran-
scendent.” 22 În cazul în care Küng este consecvent
metodologiei istorico-critice adoptate, această afirmaţie
nu poate fi interpretată decât ca atare. Isus nu face parte
din realitatea creată în sensul că preocupările lui îndreptate
în totalitate spre Dumnezeu aparţin transcendentului prin
finalitatea lor, ceea ce, de fapt, îl plasează în “acelaşi plan
al fiinţei” cu Dumnezeu. Principiile lui Cristos coincid cu
preocupările cele mai nobile ale umanităţii, acest lucru
însemnând “fiinţarea” în acelaşi plan cu Dumnezeu.
Concluzia lui Küng este că Isus este “viu.” De fapt, Küng
continuă să susţină că Isus a murit şi a înviat. Biserica,
comunitatea Duhului, este rezultatul întrupării lui Cristos.
De aceea există şi trebuie să existe o biserică: tocmai
pentru că Cristos a murit şi a înviat. Küng scrie: “Ca om în
care Dumnezeu s-a revelat, Cristos este la timpul trecut.
Cu toate acestea, Cristosul care a murit trebuie să învie în
Duhul.”23 Este evident faptul că Cristos omul a murit.
Învierea lui în Duhul nu este ontologică. Numai biserica,
comunitatea Duhului, afirmă că Isus a înviat în Duhul. De
fapt, Cristos “trăieşte” prin mesajul evangheliei, proclamat
de biserică, propoziţie care se apropie mult de teologia lui
Bultmann, adeverind din nou faptul că teologia lui Küng
este liberală.
Această cristologie imanentistă îşi găseşte
explicaţia şi rostul în metodologia lui Küng. În Theologie
in Aufbruch, Küng susţine că una dintre dimensiunile
istorice ale paradigmei postmoderne este umanitatea.
Paradigma post modernă este pătrunsă de umanitate, care
îşi are originea în umanitatea lui Dumnezeu, aşa cum a
fost ea arătată în Isus din Nazaret.24 Dacă umanitatea lui
Isus reflectă umanitatea lui Dumnezeu, aceasta din urmă
nu poate fi decât parte a sferei existenţei umane, a
humanum-ului văzut ca totalitatea aspiraţiilor nobile ale
naturii umane. Totuşi, conceptul de “Dumnezeu” este
extrem de greu de definit în contextul folosit de Küng.
Părerea noastră este că Dumnezeu e realitatea concretă a
105
existenţei umane, adică umanitatea însăşi. Următorul punct
de vedere, pe care îl găsim în Theologie in Aufbruch,
susţine acest lucru. Küng este de acord că una dintre
caracteristicile dimensiunii biblice ale paradigmei
postmoderne este că Dumnezeu nu mai poate fi
proclamat în termeni strict masculini: Tată, Domn,
Judecător, ci în termeni care să includă experienţa
soţiilor şi a mamelor. Lăsând la o parte problematica
feministă pe care această afirmaţie o presupune în mod
implicit, apare extrem de delicata chestiune a definirii
lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu mai este definibil în
termeni strict masculini, atunci cine este el? Rămânem
la definiţia oferită mai înainte şi remarcăm faptul că
metodologia lui Küng, precum şi cristologia lui nu
rezolvă în mod satisfăcător problema definirii lui
Dumnezeu, ci relativizează în mare măsură conţinutul
conceptului de “Dumnezeu”.
În ciuda acestui fapt, Küng continuă să facă
afirmaţii cu nuanţă clasică, dar care nu pot fi interpretate
ca atare. Küng recunoaşte că Dumnezeu se manifestă în
relativitatea omului Isus din Nazaret şi este de părere că
creştinii cred într-un Dumnezeu “care, după ce a trimis
profeţi şi mesageri iluminaţi, a trimis această persoană, pe
Isus, ca fiind Cristosul Său.”25 Dumnezeu devine un fel
de principiu, iar Cristos, ca persoană care a trăit în istorie,
este slujitorul acestui principiu. Dumnezeu nu mai este o
fiinţă transcendentă; caracterul transcendent al lui
Dumnezeu este dat de modul în care omul îl defineşte. Cu
alte cuvinte, Dumnezeu este transcedent numai în măsura
în care omul îl numeşte sau îl consideră ca fiind tran-
scendent. Dumnezeu devine o trăsătură o naturii umane,
a omului în general, de vreme ce este posibil ca Dumnezeu
să nu fie drept în toate lucrurile, dar este “totul în toţi”,
susţine Küng citând textul din 1 Corinteni 15:28. În
concluzie, Cristos cel istoric întruchipează în gradul cel
mai înalt acest lucru, fapt care este evident în mesajul său.
4. Cristosul proclamat
4.1 O apologie “catolică”
Cu siguranţă, câteva dintre cele mai interesante
formulări cristologice din teologia lui Küng pot fi găsite
în cartea sa Kirche - gehalten in der Wahrheit?, Benziger
Verlag, Zürich, Einsiedeln und Köln, 1979.26 Într-un
postscriptum la ediţia americană, Küng explică de ce
consideră că este teolog catolic. Această ultimă parte a
cărţii este, de fapt, un fel de concluzie la crezul său teologic
exprimat în carte. O bună parte dintre dogmele dezbătute
se referă şi la persoana lui Cristos, aşa cum este el
proclamat azi. Înainte, însă, de a dezbate problemele leg-
ate strict de persoana lui Cristos, vom cita câteva din
explicaţiile pe care Küng le oferă în favoarea caracterului
catolic al teologiei pe care o promovează:
Am fost întotdeauna în favoarea slujirii petrine, atât
în lăuntrul cât şi în afara bisericii, o slujire fără nici un fel
de tendinţe absolutiste şi care să aibă temelii biblice!
Întotdeauna am sprijinit un primat pastoral veritabil în
sensul responsabilităţii spirituale, a conducerii interne şi
106 teologica
a preocupării active pentru bunăstarea bisericii ca întreg;
un primat care ar putea deveni ulterior o autoritate uni-
versal respectată, care să aibă ca scop medierea şi
concilierea în întreaga lume ecumenică. Ar fi, bineînţeles,
nu un primat al dominaţiei, ci unul al slujirii altruiste, cu
răspundere înaintea Domnului bisericii şi trăit într-o
frăţietate lipsită de pretenţii egoiste. Nu ar fi un primat în
spiritul imperialismului roman cu înflorituri religioase, aşa
cum mi-am dat seama îndeaproape că a fost cel din timpul
pontificatului lui Pius al XII-lea în perioada celor şapte
ani de studii la Roma, ci un primat în spiritul lui Isus
Cristos, aşa cum a fost cel al lui Grigore cel Mare şi Ioan al
XXIII-lea (ca teolog la Vatican II, l-am observat
îndeaproape). Aceştia au fost papi care nu au aşteptat
supunere servilă, devotament lipsit de critică, idolatrizare
sentimentală, ci colaborare loială, critici constructive şi
rugăciune constantă pentru ei; au fost părtaşi ai bucuriei
noastre, ca să folosesc cuvintele apostolului Pavel.27
Formularea care ridică cele mai mari probleme de
interpretare se referă la răspunderea înaintea Domnului
bisericii, dar care se încadrează, de altfel, în limitele teologiei
tradiţionale, fără să ţinem cont că se apropie mult de
dogmatica protestantă. Răspunderea papei înaintea
“Domnului bisericii” ar putea însemna că acestuia este
posibil să i se confere un statut ontologic. Singura
problemă este că teologia lui Küng nu conferă un
asemenea statut nici măcar lui Cristos. Aşa cum am văzut
până acum, moartea pune capăt existenţei lui Isus Cristos,
despre care se poate spune că trăieşte numai prin mesajul
evangheliei. Deşi Küng nu afirmă explicit acest lucru,
argumentele pe care le aduce pot fi interpretate şi în acest
fel, aşa cum vom vedea în continuare. Küng îşi continuă
apologia susţinând, în primul rând, că biserica catolică nu
trebuie confundată cu ierarhia catolică şi, cu atât mai puţin,
cu birocraţia de la Vatican. Constatăm, totuşi, în cazul lui
Küng o loialitate evidentă faţă de moştenirea catolică şi o
deschidere lăudabilă faţă de întreaga creştinătate. În opinia
lui, colaborarea cu colegii protestanţi nu a căutat să
distrugă sau să discrediteze realitatea catolică, ci să arunce
asupra ei o lumină nouă din Evanghelie şi să dobândească
despre ea o înţelegere mai profundă. Care este realitatea
conform căreia definim realitatea catolică? Küng răspunde:
Nimic altceva decât mesajul creştin, evanghelia în
forma ei fundamentală şi concretă, Isus Cristos însuşi,
care pentru biserică şi – în ciuda tuturor celor care încearcă
să dovedească contrariul – inclusiv pentru mine este Fiul
şi Cuvântul lui Dumnezeu. El este şi rămâne norma în
lumina căreia – iar acest lucru nu este contestat – trebuie
judecată orice autoritate eclesială: norma conform căreia
teologul trebuie judecat şi în lumina căreia acesta trebuie
în mod continuu să se justifice pe sine în spirit autocritic
şi în adevărata smerenie.28
Küng este foarte atent la modul în care îşi formulează
ideile, astfel încât scrierile lui au un uşor caracter ambiguu
şi echivoc. Tendinţa criticilor este să le analizeze în spiritul
în care au fost redactate, adică în cel tradiţional; cu toate
acestea, după cum observam de mai multe ori pe parcursul
acestui studiu, metodologia lui Küng nu permite
interpretarea teologiei sale în manieră tradiţională. În ceea
ce priveşte persoana lui Cristos, pe care Küng îl consideră
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, nimeni nu poate afirma cu
certitudine (nici chiar Küng) faptul că divinitatea lui Isus
este afirmată prin aceste cuvinte. De fapt, părerea noastră
este că Küng nici nu a dorit acest lucru. Afirmaţia lui este
făcută într-un context apologetic, iar persoana lui Cristos
este folosită ca dovadă în favoarea propriei sale
argumentări. Persoana lui Cristos este miezul mesajului
evangheliei care, la rândul lui, este centrul teologiei
creştine. Aici nu este vorba despre un Cristos care trăieşte
azi în slavă, la dreapta Tatălui, cum afirmă teologia
tradiţională, ci de un Cristos-principiu, în lumina căruia
teologia trebuie analizată critic, tocmai pentru a răspunde
întrebărilor şi problemelor ridicate de societatea
contemporană. În acest sens, evoluţia dogmei rămâne sub
semnul mesajului evangheliei, însă nu o evanghelie care
prin iluminarea Duhului Sfânt se aplică şi astăzi în viaţa şi
prin viaţa creştinilor în care Cristos locuieşte prin acelaşi
Duh Sfânt, ci o evanghelie care este transferată din
perioada vieţii lui Isus în contemporaneitate şi care este
supusă analizei critice cu scopul de a confrunta şi
soluţiona problemele omului modern. Concluzia evidentă
este în teologia lui Küng dimensiunea pneumatologică
lipseşte, fapt care îl determină să afirme că evoluţia dogmei
se face numai în conformitate cu evanghelia, evitând orice
posibilă nuanţă pneumatologică:
Trebuie să existe o dezvoltare în doctrină şi în
practică, dar numai o evolutio secundum evangelium, o
dezvoltare în conformitate cu evanghelia. O evolutio
praeter evangelium, o dezvoltare în afara evangheliei,
poate fi tolerată. Dar o evolutio contra evangelium, o
dezvoltare împotriva evangheliei, trebuie oprită.29
Carenţele pneumatologice ale teologiei lui Küng se
răsfrâng în mod negativ asupra doctrinei lui despre
infailibilitatea Scripturii şi asupra doctrinei despre Cristos,
cu care aceasta se află în strânsă legătură. După cum se
ştie, pentru Küng, Scriptura nu este “ca şi Coranul, un
compendiu de propoziţii infailibile, dictate de Dumnezeu
sau de un înger, care trebuie înţelese literal şi respectate
cu stricteţe…”30 Prin urmare, Scriptura nu este altceva
decât o colecţie de scrieri umane, care nu au fost inspirate
de Duhul Sfânt pentru a fi în fapt divino-umane, aşa cum
susţine teologia tradiţională.
În strânsă legătură cu doctrina despre Scripturi,
cristologia lui Küng conţine câteva afirmaţii esenţiale
despre persoana istorică a lui Isus. În primul rând, Isus
cel istoric din Nazaret este mai mult decât un simplu
profet, deoarece în el îşi găseşte expresia chemarea
fundamentală şi hotărâtoare a lui Dumnezeu, adevărul
definitiv al lui Dumnezeu despre om şi despre sine. În al
doilea rând, Isus a fost şi, prin urmare, este numit pe
drept adevăratul Domn, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat,
calea, adevărul şi viaţa. El nu poate fi înlocuit de nici un
alt domn, cuvânt sau adevăr. De altfel, în Existiert Gott?,
Küng mărturiseşte că:
 teologica
Isus din Nazaret nu are, în ultimă instanţă, nici un
sens pentru mine dacă nu este proclamat ca şi Cristosul
lui Dumnezeu. Tot aşa cum Cristosul divin nu înseamnă
mult pentru mine dacă nu este identic cu omul Isus.31
Aceste afirmaţii nu intră în contradicţie cu adevărul
biblic şi dogmatic al creştinismului tradiţional.32 Cu toate
acestea, plasarea lor în contextul mai larg al teologiei şi
metodologiei lui Küng, nu permite interpretarea lor ad
literam. Deşi Küng afirmă identitatea dintre Cristosul divin
şi cel uman, nu înseamnă că în teologia lui divinitatea lui
Cristos are semnificaţia din teologia tradiţională. În spiritul
criticii istorice folosită de Küng, divinitatea lui Cristos
înseamnă identificarea lui Cristos cel proclamat prin
mesajul evangheliei cu persoana istorică a lui Isus din
Nazaret. Deci, mesajul pe care teologia contemporană îl
susţine îi aparţine lui Isus, cel care a trăit şi a murit pe
cruce, nu altcuiva. De asemenea, conform metodei
istorico-critice, aplicată şi în cristologie, întruparea lui
Cristos ca, de altfel, divinitatea şi înălţarea lui sunt
metafore. Prin urmare, întruparea lui Cristos nu are caracter
ontologic. Întruparea devine o modalitate de exprimare
care conferă autoritate unui mesaj istoric, din dorinţa de
a-l face relevant pentru lumea contemporană. Din acelaşi
motiv are loc şi singularizarea “opţiunii Isus”, prin care
înţelegem că el este singurul model care, dacă este urmat,
poate rezolva problemele de azi.
4.2 Relevanţa Cristosului proclamat
Totuşi, pentru a fi relevant pentru omul secolului
al XX-lea, Cristosul pe care îl proclamăm trebuie să fie
credibil, iar credibilitatea, cel puţin faptică, a unei persoane
nu poate fi contestată atunci când este înrădăcinată în
istorie. De aceea, Küng încearcă să aducă argumente în
favoarea istoricităţii lui Isus. Toate aceste argumente pot
fi găsite în cartea sa Christ sein. În primul rând, pentru a
dovedi istoricitatea lui Isus, Küng menţionează faptul că
Isus a fost amintit în scrierile lor de Iosefus Flavius,
Suetonius, Cornelius Tacitus şi Pliniu cel Tânăr.33 Deşi
pentru Küng tradiţia creştină nu este importantă din punct
de vedere teologic, dovedirea istoricităţii lui Cristos este
necesară şi cu ajutorul tradiţiei. Küng recunoaşte oarecum
indirect valoarea istorică a tradiţiei creştine într-un citat
care se vrea o menţinere în echilibru a aspectului funcţional
(ce face Cristos) şi ontologic (ce este Cristos) în cadrul
cristologiei:
Din această perspectivă, comprehensivă – nu
speculativă, ci istorică – se poate înţelege chiar şi azi că
Isus înainte de Pavel şi apoi în tradiţia paulină este înţeles
ca fiind revelaţia puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu, cap
şi domn al creaţiei, adevăratul chip al lui Dumnezeu, Da-
ul lui Dumnezeu. În această lumină se poate înţelege, de
asemenea, şi se poate accepta faptul că Isus e descris de
Ioan nu numai ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu, dar şi indi-
rect, ca fiind egal cu Dumnezeu, ca Domn şi Dumnezeu. Şi
tot din această perspectivă putem înţelege atât de dificilele,
dar sublimele afirmaţii că în Cristos trăieşte plinătatea
dumnezeirii, că Cuvântul s-a făcut trup. În orice caz, acest
107
lucru îl înţelegem când vorbim despre “Dumnezeu în
Cristos.” În acest sens, suntem de acord cu Conciliul de
la Nicea, 325, care spune despre Isus Cristos că este
“Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, de
aceeaşi fiinţă cu Tatăl.”34
În continuare, după ce a dovedit istoricitatea lui
Isus din punct de vedere ştiinţific, adică pe baza unor
mărturii istorice, Küng insistă că trăsătura specială a
creştinismului este Isus însuşi, recunoscut ca fiind
Cristosul. Acest Isus este arhetipul relaţiei omului cu
Dumnezeu, cu semenul şi cu societatea.35 Acesta este
singurul mod în care Isus este relevant pentru lumea
contemporană. În gândirea lui Küng, întreaga soteriologie
tradiţională îşi pierde semnificaţia.
Din perspectiva soteriologiei tradiţionale bazată pe
afirmaţiile din Scriptură, Isus este relevant pentru
contemporaneitate prin ceea ce a realizat prin moartea lui
pe cruce. Întruparea lui Cristos nu este o metaforă, ci este
o realitate ontologică. Una dintre persoanele Sfintei Treimi,
care nu este un principiu, ci o fiinţă care a creat tot ceea ce
există, indiferent dacă poate sau nu să fie văzut, s-a întrupat
în mod real, devenind om adevărat, însă rămânând, în
acelaşi timp, Dumnezeu adevărat. Dumnezeul întrupat este
recunoscut în persoana istorică a lui Isus din Nazaret
care a murit pe cruce în timpul lui Pontius Pilat. În
conformitate cu Scripturile Noului Testament, care
continuă şi împlinesc lucrurile scrise în Vechiul Testa-
ment, moartea lui Isus a fost o jertfă pentru a ispăşi păcatele
omenirii. Prin jertfa de pe cruce, Cristos a realizat
justificarea tuturor oamenilor, din toate timpurile, adică
orice om este considerat fără păcat înaintea lui Dumnezeu,
prin faptul că starea de nevinovăţie a lui Cristos (care
constă în faptul că este Dumnezeu) este transferată asupra
omului păcătos. Această justificare realizată de Cristos
prin moartea sa este însuşită de om prin credinţă. În urma
acestei însuşiri prin credinţă, omul se schimbă în mod
radical şi începe un nou mod de viaţă, deoarece în momentul
în care crede, Tatăl şi Fiul vin să locuiască în el prin Duhul
Sfânt. Noua viaţă se numeşte sfinţire şi este un proces
care trebuie să crească în mod gradat prin cunoaşterea
tot mai amănunţită a lui Cristos, lucru care se realizează
prin citirea Scripturilor şi iluminarea Duhului Sfânt. Aceste
două etape, justificarea şi sfinţirea, sunt continuate de o
a treia, o etapă escatologică, numită glorificare, când toţi
cei credincioşi vor locui cu Dumnezeu în cer. Acesta este
modul în care teologia tradiţională descrie mântuirea, adică
realizarea lui Cristos prin întrupare, moarte, înviere şi
înălţare. Mesajul mântuirii prin jertfa lui Cristos este rel-
evant pentru omul de azi, prin faptul că îi oferă o speranţă
justificată ontologic. Promisiunea mântuirii este viaţa
veşnică, o viaţă care trebuie înţeleasă ca trăire reală
împreună cu Dumnezeu în cer.
Se pare, însă, că pentru Küng acest mesaj nu este
relevant. De altfel, nici omul contemporan, spune el, nu
poate accepta o astfel de gândire. Omul de azi nu poate să
creadă în viaţă veşnică, întrupare, înviere şi înălţare ca
fiind realităţi ontologice. O asemenea credinţă ar fi absurdă
şi în neconcordanţă cu metodele ştiinţifice care stau la
108 teologica
baza epistemologiei contemporane. În schimb, mesajul
despre aceste lucruri, bineînţeles, interpretate prin metoda
criticii istorice, poate să fie relevant. Astfel, Cristosul
proclamat în mesajul evangheliei ca arhetip al relaţiilor şi
aspiraţiilor umane este relevant în contextul actual. Cu
toate că realizarea lui nu poate fi o mântuire ontologică,
se poate vorbi despre o mântuire morală, întrucât urmarea
exemplului lui Cristos poate duce la rezolvarea relaţiilor
inter-umane şi, în acest fel, la soluţionarea multora din
problemele cu care se confruntă omenirea. Küng este de
părere că pentru a deveni relevantă, creştinătatea nu
trebuie să imite ceea ce au făcut alţii în trecut (ceea ce,
susţine Küng, ar fi un creştinism papagalic), ci trebuie să
activeze în teorie şi practică memoria lui Isus ca arhetip
fundamental, 36 demers care, încă o dată, confirmă
caracterul liberal al teologiei lui Küng.
Insistând asupra persoanei istorice a lui Cristos,
Küng consideră că deosebirea dintre creştinism şi celelalte
religii ale lumii este constă în faptul că sistemul dogmatic
al creştinismului se bazează pe o persoană, nu pe principii
abstracte. Într-adevăr, persoana lui Cristos este în centrul
atenţiei lui Küng. Totuşi, de vreme ce această persoană
trăieşte numai datorită mesajului care o proclamă şi nu
din cauză că are un statut ontologic real, ea devine efectiv
un principiu, care poate duce la rezolvarea multor probleme
sociale dacă omul îşi pune în mod fundamental încrederea
în el. Din acest punct de vedere, creştinismul lui Küng nu
se deosebeşte radical de celelalte religii ale lumii şi de
soluţiile propuse de pluralismul religios. Cu toate acestea,
Küng insistă că lumea trebuie să urmeze exemplul lui
Cristos şi nu al unui alt lider religios, fapt care pune între
teologia sa şi pluralismul religios o barieră de netrecut.
Concluzii
Criticând concepţia lui Hegel despre Dumnezeu,
care aduce transcedentul în imanent, Küng încearcă să
postuleze o diferenţă între cele două dimensiuni, cu toate
că orice afirmaţie despre trancendent este un rezultat di-
rect al metodei criticii istorice. De fapt, Küng propune un
fel de transcendenţă neontologică a lui Dumnezeu. Astfel,
Isus Cristos, elementul central al mesajului creştin, este
considerat un om preocupat în totalitate de Dumnezeu,
dar care, odată mort, “trăieşte” doar prin mesajul său,
proclamat acum de biserică. Mântuirea lui Cristos despre
care vorbeşte biserica nu mai are nici un fundament
ontologic, ci este o integrare în humanum, în sfera mai
largă a existenţei şi a conştiinţei umane. Prin mântuirea lui
Isus, existenţa umană capătă sens. Pentru ca mesajul
despre Cristos să fie credibil în lumea contemporană, Küng
afirmă identitatea dintre Isus cel istoric şi Isus din mesajul
creştin. Carenţa cristologiei lui Küng este lipsa
dimensiunii pneumatologice, care nu îi permite să afirme
continuitatea dintre istorie şi credinţă. Küng transferă
credinţa în contemporaneitate, extrapolând-o din contextul
vieţii lui Isus. De fapt, credinţa este posibilă azi datorită
mesajului evangheliei care vorbeşte despre persoana
istorică a lui Isus din Nazaret.
Relevanţa lui Isus pentru lumea contemporană
constă în ceea ce a realizat prin moartea sa. Deşi mântuirea
lui nu poate fi una fundamentată ontologic, se poate totuşi
vorbi despre o mântuire morală, întrucât urmarea
principiilor din mesajul lui Isus poate rezolva problemele
omului de azi, dacă Isus este considerat arhetipul funda-
mental al relaţiilor inter-umane.
Note:
1 Vezi Grenz, 20th Century Theology, 262.
2 Pentru mai multe detalii despre metoda istorico-critică,
vezi Coleman, Issues of Theological Warfare: Evanghelicals
and Liberals, 115. De asemenea, vezi Troeltsch, Writings on
Theology and Religion.
3 Vezi Ford, The Modern Theologians, vol. II, 91-97.
4 Pentru mai multe detalii despre Isus cel istoric, vezi
von Harnack, What Is Christianity?, 142-146.
5 Titlul în limba engleză este The Quest of the Historical
Jesus.
6 Pentru mai multe detalii despre cristologia lui
Macquarrie, vezi cartea sa Jesus Christ in Modern Thought,
385.
7 Vezi Hegel, Prelegeri de filosofie a religiei, 161ff.
8 Vezi Küng, The Incarnation of God, 288.
9 Küng, The Incarnation of God, 449.
10 Küng, Theology for the Third Millenium, 111.
11 Küng, On Being a Christian, 449-450.
12 Küng, On Being a Christian, 449.
13 Kuschel, “‹Jesus Christ is the Decisive Criterion›:
Beyond Barth and Hegel to a Christology ‹from Below›”, 171-
197, în Kuschel, ed., Hans Küng: New Horizons for Faith and
Thought, 177.
14 Ediţia americană este Eternal Life? Life after Death as
a Medical, Philosophical, and Theological Problem, Doubleday,
New York, 1984.
15 Küng, Eternal Life?, 145.
16 Pentru mai multe detalii despre conceptul de
humanum, vezi Küng, “What is True Religion? Toward an Ecu-
menical Criteriology”, în Toward a Universal Theology of Reli-
gion, ed. L. Swindler, Maryknoll, 1987, 231-250.
17 Küng, Eternal Life?, 145ff.
18 Pentru mai multe detalii, vezi Küng, The Incarnation
of God, 124-127.
19 Küng, The Incarnation of God, 492-496.
20 Küng, The Incarnation of God, 497.
21 Küng, The Incarnation of God, 504.
22 Küng, The Incarnation of God, 509.
23 Küng, The Incarnation of God, 212.
24 Küng, Theology for the Third Millenium, 178-179.
25 Küng, Theology for the Third Millenium, 251.
26 Ediţia americană este The Church Maintained in Truth,
Seabury Press, New York, 1980.
27 Küng, The Church Maintained in the Truth, 78-79.
28 Küng, The Church Maintained in the Truth, 84.
29 Küng, The Church Maintained in the Truth, 85-86.
30 Küng, The Church Maintained in the Truth, 11.
31 Pentru mai multe detalii, vezi Ford, The Modern Theo-
logians, vol. I, 176.
32 Küng ajunge să afirme: “Cred în Dumnezeu şi în cel
pe care Dumnezeu l-a trimis. Cred în Dumnezeu, în Isus”, lucru
care trebuie să fie valabil în cazul oricărui om care se consideră
creştin, fie el ortodox, catolic sau protestant. Vezi Küng, The
Church Maintained in the Truth, 44-45.
33 Küng, On Being a Christian, 119-120.
34 Küng, Does God Exist?, 685.
35 Küng, On Being a Christian, 123.
36 Küng, On Being a Christian, 124.
 teme de casã
Ligia PAMFILIE
Introducere în proza lui Paul Goma
- sau dezvăluire prin demascare -
“Orice frumuseţe e ca o urnă
De-a cărei coapse privirea se prinde
Vezi forma, mirat şi suferi, gândind
La cenuşa care o cuprinde.”
(L.Blaga, Frumuseţea)
“Cum e viaţa pe o insulă?”1 Această întrebare a lui
Cornel Ungureanu e de fapt pretextul unei incursiuni în
opera unui autor a peste patruzeci de volume, cărora îmi
place să le spun insula Goma. Vă invit într-o călătorie de
explorare a unei insule pe cât de nouă şi de fascinantă pe
atât de încărcată de trecut, de istorie. Cele mai multe
popasuri sunt critice, tocmai de aceea, vă propun să
încercăm măcar o dată a intra într-o lume a lui Alice în care
să privim printr-o oglindă nedeformatoare omul şi chiar
mai mult, scriitorul, Paul Goma, aşa cum el însuşi spunea:
“Scrutez adâncul fântânii adânci, căutând să întâlnesc,
imprimat, scrijilat, în eventuala ei oglindă, chipul
fântânarului.”2
Am încercat să găsesc nişte cuvinte noi, nefolosite,
proaspete, puternice, vii, dar mi-a fost imposibil. M-am
resemnat printre tomuri prăfuite, din care am pescuit
cuvinte, cu tot cu suflarea lor vieţuitoare. Am căutat o
formă personală conştientă fiind că: “Temele fierbinţi sunt
[…] încărcate de primejdie. Ele te obligă la o coerenţă
extrem de incomodă: între ceea ce gândeşti, ceea ce eşti şi
ceea ce faci se întinde o punte pe care trebuie mereu să o
străbaţi. Cine alege un asemenea drum ajunge să dea
socoteală pentru fiecare faptă a vieţii sale. Şi acest lucru e
teribil de incomod.”3
Hotărâtă să-mi asum riscurile unei astfel de
incursiuni, am pornit pe un drum ce, deşi nu e al meu,
promite deschideri în direcţii nebănuite; literatura lui Goma
pare a se fi ridicat din lava incandescentă a vieţii pe care
o modelează născând cuvinte cu un mare potenţial vital.
Un prim popas se cere făcut aici căci, în timp ce Cornel
Ungureanu consideră: “Goma nu s-a legat de iluzia Operei,
nici a Literaturii fictive. Om al adevărului palpabil, verificat
de tranziţie, el şi-a adăugat, cu timpul, o experienţă a
confruntării cu Puterea. Calitatea sa de martor e mai
preţioasă decât calitatea sa de romancier… ”4, Nicoleta
Sălcudeanu pare a spune însă altceva: ”Ba sa legat de
iluzia Operei, măcar şi pentru nerăbdarea lui legitimă de a
şi-o vedea publicată în ţară şi pentru grija cu care şi-o
contabilizează aşa cum face în Alte jurnale, scriere ce
conţine un veritabil testament literar. Asta nu-l împiedică
a rămâne martor pe mai departe. Tocmai această onticitate
tot mai pronunţată îl diferenţiază, îi dă timbrul specific, e
109
indicele de originalitate a textelor sale.”5 Încerc să nu
văd aceste două opinii în opoziţie, ci mai degrabă într-un
raport de complementaritate, sau, dacă vreţi, cred că putem
privi demersul N. Sălcudeanu ca pe un amendament bine-
venit la ceea ce deja C. Ungureanu fixase. Cel mai
îndreptăţit răspuns îl primim cu toţii din partea lui Paul
Goma: “eu n-am fost martor, ci erou, pe de altă parte,
evenimentul a fost atât de violent, încât, vrând-nevrând,
l-am înregistrat… violent, deci strâmb, poate cu totul fals
[…] cu timpul memoria începe să-ţi facă feste. Nu prin
omitere, prin uitare.”6 sau: “aţi vrut să mă îngropaţi într-o
criptă săpată într-o carte. Ei bine, o să vă îngrop eu, într-
o criptă trasparentă care nu vă va feri de priviri, nu vă va
cruţa de uitare: o să vă înzidesc eu, ca pe nişte insecte
într-un bloc de chihlimbar, o să vă neuit eu, într-o carte.”7
În timp ce în Roman intim, Goma ne învaţă: “nu trebuie
judecat în funcţie de biografia autorului. O carte
contemporană trebuie citită cu ochii de cameleon,
independenţi unul de altul, autonomi; citită… cu un ochi
la făină, cu altul la slănină- astfel se obţine o imagine
întreagă.”8… “la proză nu scrii, la proză trudeşti, ca la
cărat saci, ca la tras în jug… Dacă ai destule cămăşi de
udat atunci continui să scrii proză..”9 Să fie toate acestea
doar simple încercări ale lui Goma de a ne distrage atenţia
de la marea lui problemă, dorinţa, nevoia de comunicare?
Întâmplările, faptele, l-au marcat profund şi nu a avut
posibilitatea de a se elibera de povara aceasta,
descătuşare ce se produce însă prin scris: “Când scriu…îmi
place să scriu, sunt mulţumit că scriu […] mi-e bine scriind,
când scriu sunt fericit… e rău?10
Revenim obsedant poate la cum scrie Goma:
acelaşi Cornel Ungureanu, nu ezită să afirme: “Notorietatea
lui Paul Goma era obţinută prin romane ce nu se slujeau
de calităţi literare ieşite din comun. Pe sciitor nu arta literară
îl preocupă, cât adevărul documentar, reconstituirea
universului carceral!”11 De aceeaşi părere pare a fi şi Anton
Cosma, când consideră: ”uneori textul lui Paul Goma e
marcat de resentimentele personale şi de un spirit
vindicativ, care coboară, inevitabil, nivelul mărturiei
existenţiale şi calitatea literară.”12 Dar se pare însă că pentru
d-nul Cosma aşa-zisele defecte de scriitură nu sunt un
impediment, aşa că în acelaşi paragraf îl aşează pe Goma
alături de nume de marcă ale literaturii universale. Iată
fragmentul: ”Literatura închisorii politice, scrisă de oameni
care au parcurs această experienţă, a fost întotdeauna –
cum atestă textele ei celebre, de la Le mie prigioni ale lui
Silvio Pellico, Amintiri din casa morţilor a lui Dostoievski
ori Închisorile mele de Slavici, până la Gestapo-ul lui
Sven Hassel ori Reportaj cu ştreangul de gât de Julius
Fucik- caracterizată de ezitarea între dezvăluirea politică
şi meditaţia moralizatoare, între senzaţionalul situaţiilor şi
aspectul existenţial al experimentării limitelor umanului.
Romanele lui Paul Goma se menţin şi ele pe aceeaşi
linie…”13 Cititorul, ajuns călător prin text, se alege în astfel
de situaţii cu o sporire a confuziei. Pentru ajutor poate
apela însă la opiniile unor critici ce par a garanta pentru
calitatea lui Goma; astfel Al. Cistelecan rezolvă confuzia
printr-o singură privire a toate clarificatoare: ”experienţa
atrocităţilor trăită direct sau doar <documentată>,
beneficiind de o transcendere literară ce potenţează
vectorul existenţial al creaţiei. Opera scrisă are cruzimea
unei retrăiri. Aşa ceva nu se poate face cu un talent
debil.”14… puţin mai clar…
110 teme de casã
Eugen Ionesco, marele negator: ”nu există
dizidenţi în afară de Paul Goma. El este un mare scriitor
român care n-a fost publicat în România pentru că- pretinde
cenzura- scria foarte prost. Ei bine, francezii care se pricep
la literatură n-au găsit că e fără talent. Francezii l-au
publicat.”15
Virgil Ierunca: “Îl aştept de douăzeci de ani, şi mai
bine. Îl aştept pe scriitorul care să-şi asume riscul de a
trimite în străinătate, el rămânând în România, o carte
adevărată […] Paul Goma însă, cel dintâi, face saltul
hotărâtor pentru a arăta lumii că se nasc şi în România
scriitori demni de vremurile pe care le trăim.”16
Virgil Podoabă: “vrem nu-vrem, ne convine sau nu,
orice discuţie despre Paul Goma va redeschide în mod
reflex, încă multă vreme, problema cea mai discutabilă şi
gravă a literaturii noastre: condiţia morală a scriitorului
român în anii dictaturii comuniste.”17
Şi nu sunt singurele remarci ilustrative în acest sens.
Să-l ascultăm în continuare pe Ierunca: “iată că dintr-o
dată, în acest mediu bolnav de confuzie, de căpătuială, de
greaţă oficială, un mediu unde <făcutul cu ochiul> e o
metodă de supravieţuire şi mărturisind despre această
dimensiune absolut inerentă regimurilor staliniste:
închisoarea. Paul Goma restabileşte demnitatea memoriei,
într-o vreme când lumea a învăţat să uite prea repede […]
Paul Goma rupe nodul gordian al ideologiilor ce una
proclamă şi alta fac.”18 Acestei opinii se raliază şi C.
Ungureanu: “Literatura lui Paul Goma se sprijină pe o
memorie ieşită din comun. Scriitorul îşi aminteşte cu o
precizie, se spune, fascinantă. Are un auz cu totul
neobişnuit în epoca noastră, aş adăuga: un auz asemănător
oamenilor de demult, păstrătorilor Tradiţiei Orale.”19
Acesta este de fapt miezul problemei. Lipsa libertăţii,
paralizarea sinelui şi menţinerea lui artificială într-o viaţă
pe care nu numai nu şi-o doreşte, ba mai mult, o reneagă!
“Este însă absurd să i se reproşeze lui Goma unica sursă
de inspiraţie, memoria, fiindcă aceasta, în cercurile tot mai
înguste desenate în jurul osiei lumii, improvizează,
aproximează, deci reface universul, din nimic, prin cuvânt.
Amintirile diafane constituie nucleul magic al întregii sale
creaţii. De acolo iradiază şi se întorc toate temele sale.»20
Imersiunea în lumea scriitorului ar trebui să fie de
fapt una în real, o re-interogare a prezentului lectorului.
Cunoaşterea lui Goma nu poate fi alta decât prin
transparenţă, încercând să desluşească prezenţa ascunsă
a ceea ce există dincolo de aparenţele atât de înşelătoare.
Goma nu se dezvăluie decât prin demascare. Aşa vom
descoperi un Goma spre care să privim “cu înţelegere şi
chiar simpatie. El reprezintă un model existenţial…”21
N. Sălcudeanu are meritul de a fi înţeles această
dublă esenţă a lui Goma: “Orice prietenie, dacă e să fim
lucizi, conţine în sine embrionul unei virtualităţi
conflictuale. Din bună creştere, din laşitate, ipocrizie şi
milă, oamenii preferă să prezerveze o aparenţă de
comunicare neconvulsionată şi ipocrită, netedă ca obrazul
unui măr. Viermele rămâne însă încrustat acolo, în carnea
aparent castă a resentimentului. O prietenie ce aglutinează
ghemul lucrurilor-care-nu-se-hrăneşte din propria-i inerţie. ”22
Suntem prea laşi pentru a accepta adevărul. Noi suntem
cei ce fugim de el, ne refugiem în mască, punând astfel
distanţă între esenţă şi aparenţă. E distanţa înstrăinării de
celălalt şi a pierderii de sine pe un drum al surogatului şi
chiar al minciunii. De cealaltă parte, “Goma se împotriveşte
cu înverşunare uitării şi tăcerii. Ca victimă a unui trecut
nedemn, el vrea să depună mărturie, să invite la meditaţie,
să impulsioneze revalorizările:
<şi, m-am hotărât
să nu-i uit în vecii vecilor
nu să mă răzbun, ci să nu-i uit
şi mai ales, mai ales
SĂ NU-I TAC.>23
Durerea, izolarea fizică şi intelectuală, continua
refulare îl determină pe Goma să izbucnească în pagini de
o violenţă mişcătoare, căci, chiar “gâlceava permanentă
poleieşte, în fapt, o tandreţe neîmpărtăşită.”24 Încalcă toate
canoanele, sfidează totul şi îşi alege să înainteze pe calea
sa fără popasuri inutile. O astfel de hotărâre se răsfrânge
asupra operei sale, ce emană nu doar forţă, ci şi un curaj
nebănuit la acea vreme. “Gherla nu e prima carte despre
închisorile comuniste, dar e prima descriere a universului
carceral realizată de cineva rămas în ţară. E prima
incursiune în subteranele regimului care nu mai ţine cont
de regulile jocului.” 25
Răspicat, ferm, sigur de ceea ce doreşte a face,
Goma se delimitează de ceilalţi, bazându-se pe experienţa
avută care-l singularizează şi, consideră el îi conferă un
drept în plus: “Vorbesc de închisorile noastre, să fim
clari…”26 Încearcă să profite de experienţa închisorii şi să
fie un observator cât mai bun: ”Eram grozav de mândru că
fusesem arestat, voiam să smulg tot ce se putea smulge,
înainte de a pleca- mă temeam că or să-mi dea drumul
înainte de a cunoaşte mai îndeaproape tainele detenţiei.”27
Scrisul său poartă amprenta datoriei pe care o avea de
îndeplinit înainte de a fi prea târziu, înainte ca uitarea să
măture memoria bruscată de proaspăta experienţă a
detenţiei. Sufletul încărcat al subiectului ce simte că trebuie
să se elibereze numai prin scris, crează o “poveste”
incredibil de adevărată, căci, experienţa trăită, deşi fizic
terminată în momentul începerii scrierii, este atât de
puternic resimţită încât însufleţeşte textul cu nişte trăiri
ce-i conferă nu doar originalitatea simţirii, dar şi o putere
de atragere a lectorului în conflictul, rebeliunea contra
regimului, încercând a-i conştientiza pe ceilalţi de
dimensiunea “tragediei” pe care o resimte.
De ce alege Goma să rupă tăcerea?
“Ar trebui să aştearnă pe hârtie, fiecare cum se
pricepe, să povestească prin ce-a trecut. La urma urmei,
e o datorie. Ca să nu mai fie atât de liniştiţi călăii, să nu mai
fie siguri că victimele n-or să îndrăznească să sufle o
vorbă. Din nefericire, victimele nu îndrăznesc. Din
nefericire, victimele tac. N-am uitat deloc, n-au uitat nimic,
dar tac. Dintr-o spaimă fără temei - cine ce o să le facă?
Dacă ei, bătrânii, tac, de unde vor afla ceilalţi ce s-a
întâmplat? De pildă, eu, fost puşcăriaş, nu ştiu aproape
nimic depre Sighet. De unde să aflu? Să mă adresez foştilor
gardieni? ”28 După cum se poate observa “ironia enormă
e întâlnită în text, dar ea vizează fapte numai superficial
absurde, în fond tragice.”29 În acest sens, cred, că Gherla
este mai mult decât un document, este o lecţie de viaţă,
un stil al libertăţii asumate până la capăt, un model de
curaj şi de atitudine. “Deşi eram doi, Şomlea zisese: <Tu
şi tu>. Foarte simplu: în închisoare, deţinuţii nu au voie să
folosească pluralul noi. În închisoare eşti singur, eşti tu.
Când ceri ceva, când reclami, n-ai voie să ceri, să reclami
decât în numele tău”30 Poate că acum ar trebui să ne oprim
(cel puţin pentru o secundă) să ascultăm cântecul păsărilor
 teme de casã
şi vântul; poate că ar trebui să începem să vedem în cărţile
lui Paul Goma mai mult decât ceea ce el a vrut ca noi să
vedem, să-l demascăm mai mult decât ar vrea; să ne
revoltăm o dată cu revolta sa şi să construim un univers
Goma personal prin care să învăţăm a aprecia lucrurile (pe
care le avem) considerate uneori minuscule- de exemplu
puterea de-a rosti “NOI”, şi asta într-un secol al libertăţii,
mult râvnite de Goma, în care accentul cade pe EU.
Pentru Goma “a fi liber înseamnă a fi liber să-ţi alegi
libertatea, s-o cucereşti, s-o păstrezi.”31 Libertatea este
problema cea mai spinoasă, dincolo de experienţa
închisorii în sine, căci, dacă am fi învăţat să fim liberi… nu
am fi ajuns aici: “libertatea se cucereşte întâi dinăuntru:
ca să devii liber, trebuie mai întâi să vrei să fii liber şi să-ţi
propui să faci tot ce depinde de tine ca să te eliberezi.”32
Păcat că eternul deziderat al omenirii a ajuns un moft… că
libertatea ne însingurează, ne izolează… ne face să trăim
într-un edificiu al spiritului pentru spirit… libertatea ne
face goi de atâta reflectare în acelaşi sine fără de sfârşit.
Încă o dată, aceeaşi obsedantă întrebare, de ce scrie
Paul Goma? “Am încercat doar să le arăt oamenilor un
lucru pe care ei se străduiau să nu-l afle, să-l uite dacă îl
ştiau: că demnitatea nu-i o abstracţiune gratuită. Nici
păgubitoare. Din contra, laşitatea, frica, <înţelepciunea>
sunt păgubitoare. A fi demn înseamnă a nu accepta
loviturile fără să te plângi, fără să încerci să le eviţi- fără să
încerci să dai înapoi! Te doare? Crezi că dacă accepţi
loviturile fără să încerci să crâcneşti, zicându-ţi că, las’ că
trece şi asta, că doar străbunii au trecut prin încercări şi
mai grele… o să te doară mai puţin? ”33
E doar o poveste. O poveste teribil de adevărată
însă. Din care putem învăţa(sau nu!). Pericolul închisorii
ne paşte pe toţi, Gherla încă există! Gherla e în noi atâta
timp cât îi permitem să existe, îi facem loc. Depinde de noi
dacă, acum, când acest cuvânt poate fi rostit, Gherla se
va reclădi cu fiecare zi din viaţa noastră sau dimpotrivă, în
lipsa jertfei se va surpa constant. Putem distruge definitiv
Gherla, sau putem s-o susţinem. Ce vom face? Probabil,
precum Goma zicea, vom trăi şi vom scrie, sau poate vom
învăţa să apreciem libertatea pe care o avem şi vom încerca,
parafrazându-l pe Blaga să sporim farmecul lumii.
Închisoarea spiritului în pivniţa fiinţei este chiar mai
periculoasă decât directa şi agresiva închidere a trupului
prin ghiarele închisorii. Subtilitatea atacului ne face să
fim mereu în pericolul de a ne pierde sinele într-o lume a
clonării prin surogate şi mască. Ne rămâne să deschidem
ochii, să ne trezim din visarea ce bate-n reverie şi să
înaintăm curajoşi în viaţa ce conţine cheia libertăţii fiinţei.
Nici teroarea, nici închisoarea, nici tortura nu i-au
putut lua curajul de a spune, de a se spune, de a ne spune.
Ameninţarea e incitare, interdicţia nu e o piedică, ci mai
degrabă un popas iniţiatic ce-i sporeşte dorinţa de a
ajunge la/ în cuvânt: “nu ne interesa semnificaţia acelor
cuvinte, ci faptul că erau ti-pă-ri-te. Conta că puteam citi
nişte cuvinte tipărite…”34 Văd în Gherla un manual de
verticalitate şi tocmai de aceea cred că n-ar trebui să
lipsească din lecturile tuturor. E compatibil însă modelul
propus cu condiţia omului (post)modern? Esenţa
condiţiei umane nu s-a schimbat. Aceleaşi sentimente,
trăiri, gânduri ne brăzdează fie că avem, sau nu, timp
pentru a le observa. Dorim la fel de mult sau poate chiar
mai mult şi ne surprinde eşecul- rezultat al libertăţii
înţeleasă ca lipsa obligaţiilor…
111
Goma devine astfel un antidot la apatia generală ce
pare a se depune în sufletele oamenilor ce înţeleg libertatea
ca nepăsare, indiferenţă, complacere şi totuşi refuz,
intoleranţă şi chiar ură!
Puţini au avut (şi au) curajul de a exprima ceva - mai
mult decât nimic, mai mult decât tăcerea politicoasă a unora
dublată de gândul a toate grăitor. Tocmai de aceea Goma
merită o şansă, căci aşa cum observa Ion Simuţ, “un scriitor
ar merita din partea unui alt scriitor cel puţin această relaţie
de onestitate: lectura cărţilor, nu numai atunci când ne
aventurăm să-l declarăm nul, dar şi atunci când îl
presupunem genial.[…] Să lăsăm o pauză de lectură pentru
cei care nu cred că Paul Goma e un mare scriitor”35 şi să
aşteptăm cu răbdare acel moment utopic de sinceritate al
asumării adevărului, căci, “ne-am obişnuit cu eclipse de
adevăr. Un lucru e însă sigur: pentru profilul spiritual al
României, cartea şi gestul lui Paul Goma răscumpără
căderea de fiecare zi a altor scriitori români.”36
NOTE:
1.Cornel Ungureanu, La Vest de Eden, ,II, Editura
Amarcord, Timişoara, 1995, p.117
2.Paul Goma, Soldatul câinelui, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1991, p.31
3.Gabriel Liiceanu, Cearta cu filozofia, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1992, p.119
4.Cornel Ungureanu, op. cit., p.240
5.Nicoleta Sălcudeanu, Proza lui Paul Goma, între
ficţionare şi mărturie, manuscris, pp. 103, 104
6.Paul Goma, Gherla, Editura Humanitas, Bucureşti,
1990, p.18
7.Paul Goma, Soldatul câinelui, ed. cit., pp.45,46
8.PaulGoma, Roman intim, Editura Allfa, Bucureşti, 1999,
p.27
9.ibidem, p.231
10.ibid., p.246
11.C. Ungureanu, op. cit., p.236
12 Anton Cosma, Romanul românesc contemporan, vol.
II, Editura Presa universitară clujeană, 1998,p.412
13.ibidem, p.412
14.Al.Cistelecan, Romanul infernului, în Vatra, nr. 242/
1991
15.Eugen Ionesco, apud C. Ungureanu, op. cit., p.220
16.Virgil Ierunca, Subiect şi predicat, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993, p.272
17.Virgil Podoabă, Fraza şi moartea, în Vatra, 238/1991
18.V. Ierunca, op. cit., p.273
19.C. Ungureanu, op. cit., p.230
20.N.Sălcudeanu, op. cit., p.12
21. ibidem, pp. 109,110
22. ibid., pp.109,110 21. ibidem, p.122.ibid., pp.109
23.Eva Behring, Scriitori români din exil, 1945-1989,
Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 2001, p.148
24.N. Sălcudeanu, op. cit., p.109
25.C. Ungureanu, op. cit., pp.237,238
26.Paul Goma, Gherla, p.5
27.ibidem, p.25
28.ibid., p.15
29.Anton Cosma, op. cit., p.414
30.P. Goma, Gherla, p. 58
31.ibidem, p.90
32.ibid., p. 94
33.ibid., p.101
34.ibid., p.12
35.Ion Simuţ, Critica de tranziţie, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1998, p.66
36.V. Ierunca, op. cit., p.274
112 colocviile lui vakulovski
Interviu cu Cezar NICOLESCU
«literatura e cel mai bun
exemplu de hiperrealitate»
- Mihai Vakulovski: Cezar, în debutul tău, “Save
draft (Internet café cu două anexe)” (colecţia “carmen”,
“Biblioteca de Poezie”), se diferenţiază clar două stiluri
poetice, două feluri de a fi: unul “internetic”, plin de
termeni de ultimă oră, în prima parte, şi altul, cel din
“Anexe” - simplu, clar şi direct. Ce-a fost mai întîi - oul
sau găina?
- Cezar Nicolescu: Înti şi-ntîi ţi-aş aminti de versul
acela - „poemul încă nu a început” - , „Save Draft”-ul nu
este cartea mea de debut sau, în fine, nu în forma asta.
Este, deocamdată, o parte dintr-un proiect, pe care sper
să îl pot termina anul acesta, un c.d. - volum de poezie
hipertextuală. Ceea ce ai primit tu, nu este decît răspunsul
la rugămintea lui Un pentru colecţia pe care ai amintit-o.
(Cred că e singurul „editor” pe care nu l-aş putea refuza.)
Spui că „se diferenţiază clar două stiluri poetice” - e
foarte posibil să fie aşa. Intuitiv am înţeles pe ce baze ai
făcut diferenţierea, însă eu nu mi-am propus unul anume
şi nici două, şi nu mi-am propus nici o structură. Ou/l/ăle
şi găina au apărut în acelaşi timp. În cartea electronică
despre care îţi vorbeam, ceea ce a fost la început s-a cam
pierdut într-un fel. Poemele hipertextuale au pornit de la
ceea ce am trăit, stilul acela internetic de viaţă a coexistat
(şi viaţa mea nu s-a schimbat prea mult) cu cel din „Anexe”
legat şi el de alte maşinării/mecanisme, numai că literatura
nu falsifică neapărat, ci reflectă altfel, este, pentru mine,
cel mai bun exemplu de hiperrealitate deşi, chiar ceea ce
eu am perceput ca real, nu era realitate „obiectivă”. Viaţa
mea şi ceea ce rezultă din ea nu sînt altceva decît o mişcare
browniană printr-o infinitate de realităţi, (stiluri, dacă vrei).
- Întrebarea de mai sus mi-a amintit de cele două
perechi de haine ale tale…
- A! Da, vorba-verba vers-us a lui Ioan Es Pop -
«Zice, da, zice»: anul trecut, prin octombrie parcă, poate
chiar mai tîrziu, cînd ne-am cunoscut noi mai bine, într-un
apartament din Drumul Taberei, copăcei, floricele (ofilite)
etc. aveam două feluri de a mă îmbrăca, unul sobru, el-
egant, costum, cravată şi unul vai! pentru că acum nu am
mai rămas decît cu acesta, blugi, bocanci, geacă motor...
Ma îmbrăcam după cum era vremea, nu văd nimic rău în
asta şi nici ceva deosebit. Acum, spre exemplu, sînt acasă
în faţa „computador-ului”, cum îmi place mie să îl alint,
îmbrăcat în pijamale, deşi este ora 13:20, şi nu m-aş schimba
pentru nimc în lume, pentru că în casa asta totul este într-
o ordine desavîrşită iar eu ar trebui acum să îmi pun o
ţinută pentru a fi în ton, „bon ton” şi, în mod sigur, nu asta
vreau. Ascult în căşti muzica mea şi îţi scriu încercînd să
nu îmi deranjez vecinii cu pendulările mele între hard-core
şi punk.
- Cum ai început să scrii, de ce poezie?
- Întrebarea asta e un fel de „stînga-mprejur”. Nu
prea ştiu ce să îţi răspund. În primul rînd nu ştiu de ce mi-
ai trimis întrebările pe mail (pentru lectori: a se citi aşa cum
se scrie) şi nu m-ai convocat la un interviu „live” pe chat.
Cred că mi-ar fi fost mai simplu, poate şi ţie. Dar ai dreptate,
nu avem timp, lăsăm asta, poate o vom face cîndva.
Am început să ţin un jurnal pe la începuturile
adolescenţei mele. Nu m-am putut obişnui cu diaristica,
credeam că trebuie să notez în fiecare zi iar notele de 2 pe
care le luam la şcoală mi se păreau nesemnificative şi mai
era pericolul să mi-l găsească părinţii în sisifica lor trudă
pentru aflarea locului unde se află ascuns carnetul aşa că
am început să scriu din cînd în cînd cîteva rînduri cu care
mă lăudam că sînt poezii şi despre care tata, descoperindu-
le laolaltă cu obiectul incriminant, mi-a spus că sînt mai
proaste decît cele ale lui Ienăchiţă Văcărescu. De ce m-am
apucat de scris mă mai întreb şi eu cîteodată fără să-mi
dau vreun răspuns.
- Care-ţi sînt modelele? Ce scriitori ţi-au plăcut
mai mult? Cine te-a influenţat?
- Modele nu prea am, ascult Radiohead şi îmi place,
e chiar „Creep”, o ştii: “I want a perfect body/I want a
perfect soul”, m-am cam săturat să tastez, mi-am aprins o
ţigară şi mă gîndesc la scriitorii care îmi plac. Fernandez
Retamar e primul nume care îmi vine în minte, pe urmă nu
vreau să îţi înşir o listă iar influenţele te las să le cauţi. Dar
acum vreau să te întreb şi eu ceva: de ce oare ocurenţa
literelor care necesită diacritice este atît de răspîndită în
lb. română? (Mă cam enervează maşina care se tot schimbă
de pe Ro pe En).
- Cum ţi se pare situaţia actuală a literaturii
române?
- Normală. E cel puţin cu un pas în urmă faţă de ceea
ce se face în Occident. Şi românii şi ruşii (din cîte mi-ai
spus) sînt conservatori. Poate că e mai bine aşa. Nu îmi
dau seama.
- Revistele culturale?
- Şi eu aş vrea un suflet perfect şi nu numai eu (vezi
Radiohead, op. cit.)
- Universitatea, profesorii, colegii, viaţa
studenţească, probleme studenţeşti?
- Există toţi/toate. Restanţe, lipsă acută de bani, bere,
căminele studenţesti aşa cum le ştii şi tu, prea puţin
schimbate, doar în rău. Pe la universitate cenaclul,
biblioteca pe care nu o mai frecventează nimeni din lipsă
de cărţi şi de calorifere. Studenţii de la Literele bucureştene
preferă să citească în bar la Arhitectură.
- Dintre tineri, cine ţi se pare mai interesant? Pe
cine ai miza?
- Cred că cei mai mulţi din cîţi cunosc au posibilitatea
de a ajunge mari scriitori. Acum, dintr-un sentimentalism
care mă leagă de Brăila, mizez pe cîtiva tineri de acolo,
încă neformaţi, despre care nu ştiu dacă vor continua să
scrie. (Nici pe mine nu aş pune prea multă bază). În orice
caz au mult talent, viziuni noi şi ar putea schimba multe în
peisajul actual. O să numesc doar pe unul dintre ei, pe
 colocviile lui vakulovski
Ştefan Călin, pe care sper să îl văd în doi trei ani ca
debutant.
- Dacă ai fi să zicem bogat, sau, să zicem
preşedintele unei uniuni scriitoriceşti, cum ai ajuta
scriitorii tineri?
- Cea mai simplă întrebare.
După principiul „cere şi ţi se va da”. Dar deocamdată
nu sînt în situaţia asta şi dau şi eu ce pot, o informaţie, o
carte, o scobitoare, o măslină, un abajur...
- Şi, în încheiere, parcă tot te-aş întreba ceva de
fata aia “brunetă cu cercei în sprîncene şi-n buze şi-n
limbă şi-n sfîrcuri cu care beau” (“From: filou”) de la
tine de pe malul Dîmboviţei…
- Era o fată care ar fi putut fi frumoasă, brunetă, cu
cercei în sprîncene şi-n buze şi-n limbă şi-n sfîrcuri cu
care beam. Nu stiu ce mai face.
Interviu cu Viorel Benoni
CUCORANU
Viorel Benoni Cucoranu s-a născut pe 11 octombrie
1970 în Ştefan cel Mare, Călăraşi. Acum locuieşte în Braşov
(str. Carpenului, nr. 4, bl. A 13, sc. A, ap. 7).
Fotograf.
- Mihai Vakulovski: Viorele, eşti cunoscut drept cel
mai neînfricat fotograf de urşi sălbatici, care ies în
cartierul braşovean Răcădău. Cum ai dat de urşi şi cum
şi cînd ai început să faci fotografii?
- Viorel Cucoranu: Îmi plăceau, de cînd eram mic,
fotografiile şi, după ce-am reuşit să-mi cumpăr primul
aparat, un “Fuji”, am început să fotografiez aproape tot,
în general natura. Am adunat în decurs de 7 ani peste 400
de imagini cu peisaje, marea majoritate din România. Acum
8 ani, cînd familia mea s-a mutat în cartierul Răcădău, unde,
vara, ies urşii, seară de seară, mi-a plăcut să vin să-i
privesc, să-i observ şi mi-am dat seama că-s foarte
inteligenţi, după felul cum îşi hrănesc puii, cum împart
hrana, ducînd pungile, pe care le scot, cu îndemînare, din
containere, în pădure… Pe toate astea am încercat să le
surprind şi am reuşit o colecţie de fotografii numai cu
urşi, foarte diferite. Pe o parte dintre ele le puteţi vedea în
numărul 3, numărul de vară al revistei electronice “Tiuk!”
(www.tiuk.reea.net), rubrica CenaKLU-lui KLU,
“FotoKLU”. Un urs cu un bax de bere “Tuborg” în gură,
o ursoaică cu un pahar de iaurt “Sanlacta”, o altă ursoaică
cu o ladă la subraţ, ursoaice cu 2, 3 pui, urşi de toate
vîrstele şi gradele de periculozitate, urşi pe care i-am
învăţat să mănînce din mînă şi altfel de urşi.
- Cum i-ai învăţat să mănînce din mînă, ce preferă
şi ţi s-au întîmplat cazuri cînd urşilor nu le-a prea plăcut
blitzul?
- Deşi i-am urmărit cîţiva ani de zile înainte de a-i
fotografia, cînd în sfîrşit m-am hotărît să risc şi să-i
fotografiez, mi-au trebuit cîteva luni ca să reuşesc ceva
113
fotografii de care să fiu mulţumit. Primele filme au fost
ratate, ieşind doar nişte pete negre (urşii). Apoi mi-am dat
seama că trebuie să te apropii cît mai mult. Mi-am asumat
riscurile profesiei şi m-am apropiat de ei cît să poată ieşi o
fotografie reuşită şi să mă pot şi eu salva în caz de nevoie.
În afara faptului că-i fotografiam, le duceam mîncare pe
care o aşezam deasupra containerelor, iar ei veneau şi-şi
luau punga. La un moment dat urşii au devenit mai
prietenoşi şi au început să nu se mai teamă de mine, aşa
că nici eu nu mă mai temeam aşa tare de ei şi pe cei mai
mici am reuşit să-i hrănesc din mînă. De exemplu, dacă le
duceam diferite feluri de mîncare, cei mari nu prea alegeau,
iar cei mici întotdeauna alegeau dulciurile. Nici unu’ n-a
ajuns cu diabet la Spitalul Judeţean. La început blitzul îi
cam deranja, dar s-au obişnuit şi cu el. Acum unora chiar
le place. Din mînă, momentan, mănîncă numai doi pui, de
restul te apropii numai cu blitzul.
- Să înţeleg că îi deosebeşti, îi deosebeşti şi în
fotografii? Te cunosc şi ei pe tine?
- Da, urmărindu-i de atîta timp, pot spune că îi ştiu
foarte bine şi pe unii îi şi cunosc. Venind seară de seară
să-i privesc şi să le dau de mîncare, mai ales celor mici,
care preferă napolitanele, eugeniile şi ciocolata, am început
să ne cunoaştem destul de bine. Cum mă văd – aşteaptă
dulciurile cu care s-au obişnuit. Îi cunosc şi-n fotografii,
ţin minte cum am făcut fiecare fotografie, unii chiar s-au
dat la mine, alţii nici nu m-au băgat în seamă, dar trebuie
totuşi să ai grijă, căci urşii sînt pînă la urmă animale
sălbatice periculoase, agresive şi imprevizibile.
- Se ştie că vin foarte mulţi oameni să-i vadă, dintre
care mulţi străini. Au fost oameni de televiziune, etc?
- În decursul verii, căci urşii ies numai vara, vin seară
de seară mulţi străini care-i filmează, îi fotografiază. Au
fost mai multe televiziuni, de la televiziunea locală la “Dis-
covery” şi “Animal Planet”. Fiind “abonat” acolo, am mai
dat pe ici-colo interviuri, m-am văzut pe la “Ştirile PRO
TV”, “Antena 1” şi altele. Sînt ca un fel de ghid pentru tot
felul de străini cărora le explic ce vor să afle despre urşii
de la mine din cartier, le dau sfaturi şi, dacă vor, fotografii.
Dacă vrea cineva din cititorii revistei fotografii de-ale mele,
care nu sînt scumpe deloc, mă pot contacta la adresa de
E-mail handycvb@yahoo.com
- În afara ciclului fotografic cu urşi, ce teme te-au
mai interesat?
- După cum ţi-am mai spus, am urmărit şi am colindat,
cu fotoaparatul în mînă, natura în lung şi-n lat. Am
fotografiat cadre ale naturii mai ciudate şi, ce e mai impor-
tant, frumoase. În afara naturii, am grupaje fotografice cu
monumente istorice, biserici, cetăţi… Cum se întîmplă şi-
n alte domenii cu tinerii, am avut discuţii cu unii oameni
de afaceri pentru lansarea unor expoziţii, deocamdată eu
continui să-mi îmbogăţesc exponatele şi insist să trans-
form hobby-ul în profesie.
(iulie 2002, Braşov)
Interviuri realizate de Mihai VAKULOVSKI
114 biblioteca babel
Jef Van Parijs *1

Miracolul s-a petrecut când, în lumea perfect Am rătăcit de colo colo

ordonată, desăvârşit organizată, sau cel puţin aşa arată prin ţări şi ani
ea unui om sosind din haos nostru continuu, şi părând a- şi-am tot visat la femei
şi fi suficentă, am întâlnit, într-o după-amiază de senină fără să le aflu aievea-n
de vară a lui 2002, Poetul. S-a întâmplat într-unul din zâmbet şi vorbă şi podoabe
acele sate belgiene la care noi, românii, trebuie să punem până în ziua în care am întâlnit-o pe Ana
mereu ghilimele pentru a sublinia deosebirea faţă de satele să-mi cumpere şireturi la pantofi.
noastre – dar am simţit acolo că ar fi fost trist ca viaţa să
constea doar în ordine, eficienţă şi confort. Îl vezi şi, pe iar când odată mă voi duce la tatăl
dată înţelegi că fără el lumea n-ar avea nici un rost, că el, şi-o să-i spun cum e lumea
Poetul, atât de rar, atât de pierdut în mulţime, rămâne dorind din toată inima să nu-l plictisesc
esenţial. În figura lui de om blând străluceşte o lumină şi cu vorbe şi vorbe şi vorbe,
o căldură ce vin de altundeva, dar mai ales o bucurie strivind frumuseţea-n cuvinte
înţeleaptă pe care ai simţit-o răzbătând deja din textele lui am să-l întreb: ai văzut-o pe Ana
şi care face din Jef Van Parijs un om ce se află la sine. El nu cumpărându-mi şireturi la pantofi ?
este un revoltat, un nemulţumit, ci unul pentru care poezia
e un mod de a fi uman, făcând ca fiecare clipă să se când o să-mi spună că Ana asta
ilumineze de ceva mai adânc. Jef Van Parijs îşi poartă mi-a făcut o mulţime de necazuri
sensibilitatea în chiar această realitate, ascultând, asemeni ispititoare cum era şi iubăreaţă
unui haijin aici şi acum un absolut ce transpare atunci cu inima şi mintea bolovănoase
când avem răbdarea şi liniştea de a-l asculta. El nu este mă voi răsti la el ca să m-audă
postmodern ci, cumva, post-postmodern, un om ce a aflat şi fără teamă am să-i spun :
în chiar lipsa unui temei, presupus lumii. o bucurie ce dar n-ai văzut că mi-a luat şireturi la pantofi ?
înnobileză clipa, întemeind-o. Poezia sa e una ce ţine de o (1961)
poetică a realului în care nu există reziduri emoţionale,
totul petrecându-se în textul însuşi, existând o echilibrare *2
completă între emoţional şi intelectual. Intimitatea e în
acelaşi timp şi distanţă. Nimic nu poate fi schimbat în Dansez
textul lui Jef Van Parijs dacă nu vrei ca puterea şi impactul la moartea unui om blând
poetic să se piardă. Fiecare lectură apare proaspătă, ca şi austerii preceptori rânjesc
cum textul ar fi citit pentru prima oară, pentru că poezia lui eu le bag doar
Jef Van Parijs e una ce degajă energie, nu o consumă. O lumină-n roate
spiritualizare întrupată, o reverie întreţesută lucrurilor de ce-au trebuit să mă rănească
însele, o ontologie directă ce întrevede fiinţa în eveniment, cu gânduri descărnate
cu delicateţe şi totuşi cât se poate de viril, ar putea fi iată un zâmbet
câteva punctări ale poeziei sale. Intimitatea clipei poetului al ochilor şi-al gurii sale
trece în intimitatea clipei cititorului pe fondul unui concret şi gesturi de bucurie
ce se iluminează instantaneu, prin el însuşi şi pentru el esenţa lucrurilor
însuşi. esenţa omului
scapă îndrumătorilor
Jef Van Parijs, n. 5 august 1933, Licenţiat în limbi (1964
germanice. A fost profesor de flamandă, engleză şi
germană. *3

să poţi fi poetul
Volume: ce poate rosti
cireşul
Speeltijd, 1963 - (Timp de joacă) încărcat de floare
Een boom planten, 1964 - (A planta un pom) şi alb
For my friends these 21 pop-articles, 1965 - în soarele
(Aceste 21 de articole pop pentru prietenii mei) dimineţii.
Gent-Deinze langs de gewonw weg, 1980 - (Gent- (1976)
Deinze pe drumul de zu cu zi)
Songs, prayers and reflections, 1982 - (Cântece, *4
rugăciuni şi reflecţii)
Dankbar voor de klemen, 1984 - (Recunoştinţa Şi toţi trandafirii roşii şi galbeni
pentru culori) şi albi ai unei vechi grădini englezeşti
Vriensmatch, 1989 - (Întânierea prietenoasă)
Als het vrultwater breecht, 1992 - (Când se rupe Frunzele sunt istovite vara se scufundă
apa) Ca nişte pleoapele ce se-nchid pe faţa verii

A pleca
Poate fi ceva
 biblioteca babel 115

Nespus de dureros. *8
A pleca
Poate să fie uneori Albastrul cerului
Şi foarte uşor. şi-albastrul florilor.
Acestă potrivire.
O, copacii, puternicii copaci plini de viaţă
Ducându-ne spre moarte. Ar trebui să-ncepem cu un sat
E totuşi durere, de palestinieni şi evrei
Cumplită durere pe-acest pământ. Ce se ştiu.
(1976) Şi-aşa să-naintăm,
Să-naintăm, să-naintăm.
*5
Seara se lasă.
Să fi fost din cauza bogăţiei Cerul e roşu.
În care se credea că trăieşti ? Tatăl meu zace aici, îngropat.
Să fi fost din cauza aluniţei de pe gât ?
Erai aşa de departe de mine, Chiar şi primăvara
încât de-abia te puteam zări în însorire terasei e-nscrisă în scurgerea vremurilor.
Şi şopti: uită-te, acolo, Insulele Filipine. Timp.

Toate lucrurile tăinuiau în jurul tău Mâna ta aspră în gâtul meu.

Lumea din preajma ta, plină de tandreţe Şi braţul plăpând atârnând.
Ducea adânc într-un tărâm misterios.
*9
Inima mea e împovărată
de tine, ca un pom Miresme.
împovărat de floare. Aproape de nenumit.
(1976) Afară doar de numele
obârşiei lor.
*6 Mai vârstnic. Trandafirul sălbatic.
Esenţă a trandafirilor.
Voi descrie o margaretă,
draga mea, O, câte culori
firescul tău e fără seamăn, acest simplu buchet.
dar o margaretă poate fi şi un lucru apropiat.
Petalele ei se-ntind aşa de gingaş Blânda atingere
în jurul umflăturii moi, A albinelor
a miezului ei galben. în caliciul brânduşelor.
Şi tulpina ce poartă
această uşurătate strălucitoare Trandafirii-s aici
pe deasupra firelor de iarbă. şi toate celelalte flori.
Moale, dragă, moale De unde vin ele ?
Tâmpla mea se odihneşte
lângă bogata şi tăcuta umflătură a sânului tău. Din vremuri de neamintit dăinuie
(1976) această floare.

*7 *10

Adulţi scriind răspicat despre greşeli. Flori îngheţate.

Treizeci de lecţii despre cum se comit erori. Florile primăverii,
Dorind să fie nemiloşi şi măreţi. ce-au fost în floare
Umplând acele pagini. Cugetând adânc din nou.
Asupra problemei de a te elibera .
De bucuria copilăriei trăite firesc. floarea-soarelui
floarea-soarelui
Ei se silesc să omoare poezia floarea-soarelui
purtând-o sub tipar şi-n reviste, floarea-soarelui
dar eu n-am să le-ngădui.
Poezia va cânta pe toate drumurile. Toată această frumuseţe,
toată această pieritoare frumuseţe.
Dă-mi albastrul, dă-mi lumina, Nemilos ameninţată.
Dă-mi exuberanţa beatului
Şi liniştea din lăuntru a eroilor. Cu mlădierea
(1982) unui gât de pasăre
coborând spre pământ
această crenguţă
116 biblioteca babel
să-mi fie rugăciunea la fel de gingaşă Chiar şi Hitler a fost cândva
pentru înfrăţita contemplare atentă un copilaş
a prezenţei celui de lângă mine. în braţele mamei sale

şi micul cerc închis va dispărea pentru totdeauna. Mâine e Roma.

Lumea există.
*11
Pacea finală
Plutesc de ceva vreme, după ce sângeroasele omoruri
şi mult mai mult decât se aşteptau au fost iertate.
să dureze.
Buricul
Galbenul alburiu. Cel mai gingaş semn,
Cu mişcări de fluture semn al trecerii.
în soare.
*14
Prietenia.
Unei femei pentru altă femeie. Primul bondar al primăverii.
Îşi zâmbesc. Al primăverii. Al primăverii.
Potrivindu-se-n toate,
în glumele fine şi inteligenţă. Muritorul rege
Dansează pe o notă jucăuşă
Rugăciunea perfectă
a unui trup viu. Gândeşte cât se poate de liber
Să fii om. Şi nu te lăsa condus de nici o sectă
Uciderea unui asememea trup. sau religie
Război.
Acea Vanuşka s-ar fi
*12 născut din asta. Draga,
draga noastră fiică.
Să recunoşti pretutindeni omul, Căsătorie.
cel ce se străduie pentru pace
Cu truda unei minţi
Cambogia, Afganistan Largă cât lumea.
America. Acelaşi cer.

Cruda folosire *15

a legilor în folosul furtului.
Furtul fără de lege
un rău mai mic Puterea
Acţiunea lucidă.
Copaci prietenoşi.
Unul lângă celălalt. Nu vă lăsaţi privirea întunecată de ură,
O aproape durabilă pradă a răului
Conlocuire. Luaţi gingăşia drept armă.
Eliberaţi căile omului.
Acolo unde locuiesc animalele
în împărăţia spiritului. Un poet
Cum de pot locui în pielea lor ? în haosul din Ruanda.
Atât de îndepărtate de noi Vorbele i-au înţepenit
în tăcerea făpturii lor şi în gât
atât de neînchipuit de apropiate. Şi moare de-a-n-picioare.
Atât de diferite şi-atât de asemeni
Acolo unde locuiesc animalele Diferenţa între
în împărăţia spiritului. un ucigaş
Atât de diferită şi-atât de asemeni. şi-un om de stat.
Un om de stat năzuieşte
*13 spre o pace durabilă.

Când râdeam împreună Între coperţile unei cărţi:

Erai încă vie. toată trecerea timpului.
O iubire ce-abia-ncepuse

Pământul gata pentru a da rod. Prezentare ºi traducere de Marius Iosif

Economie. Politică.
Grija pentru mediul înconjurător.
 gesta hungarorum 117

TÓTH Éva Apoi ne-am dus la Muzeul DÉRI în al cărui parc surpat
ne jucasem în iarna de după asediu
cînd am fost adăpostiţi în Palatul Episcopal în
· S-a născut în 1939, la Debrecen, Ungaria. · A
locuinţa pianistului SZENDI Tihamér
absolvit Universitatea ELTE din Budapesta, Facultatea
care se refugiase din faţa bombardamentelor la
de filologie, secţia maghiară-franceză, ulterior şi secţia
Nyírmihálydi
spaniolă. · După cîţiva ani de profesorat, a fost redactor
iar noi în pivniţa cîrciumii domnului CSÓKA situată la
la Radio, apoi redactor, respectiv, redactor-şef la Editura
colţul străzilor JÓSIKA şi Kassa
CORVINA, între timp girînd rubrica de literatură
(ulterior Libertăţii)
universală din cadrul revistei de cultură ÚJ TÜKÖR. După
pe asta intraseră ruşii
1990, a fost prezentă în structurile de conducere din
iar atunci cînd casa noastră a fost nimerită de o
cadrul Uniunii Scriitorilor din Ungaria. · Între 1992-93 a
bombă (de fapt nu era casa noastră noi eram doar
fost visiting professor (bursă Fulbright) la
chiriaşi)
Universitatea din Georgia - SUA. · Timp de trei ani
am coborît în pivniţa domnului CSÓKA unde mai erau
(1990-1993) a fost membră în conducerea Asociaţiei
deja vreo cincizeci.
Internaţionale a Traducătorilor, fiind co-preşedinta
Ne era teamă că nemţii îl vor lua pe tata
secţiunii de poezie. · Începînd din 1993 este
nu fusese soldat pentru că-n copilărie a băut sodă
vicepreşedinta PEN Clubului, secţia maghiară. · TÓTH
caustică
Éva este o apreciată traducătoare din literatura latino-
întîmplător la ferma mătuşii Juliska în timp ce se
americană, spaniolă şi africană. · Cariera literară a poetei
spălau rufele
TÓTH Éva - este autoarea mai multor volume de poezii
soda caustică era în ulcica lui iar el fiind foarte-nsetat
apreciate în mod deosebit în Ungaria şi pe piaţa
pentru că era mare canicula
internaţională a literaturii – se circumscrie crezului
şi-a înşfăcat ulcica de pe marginea coveţii golind-o
marelui poet maghiar JÓZSEF Attila: “(…) trebuie să
dintr-o înghiţitură.
credem în nevoia de poezie. Nu este important că o
Dar nemţii nu s-au purtat rău cu noi e adevărat că
scriu eu sau tu, important este ca ea să se nască,
nici primele trupe de ruşi
pentru că fără poezie s-ar dezechilibra axul de
eu dormeam lîngă uşa pivniţei cînd au intrat soldaţii
diamant al lumii. (…) şi, mai trebuie să credem în
tineri
continuitatea poeziei, care supravieţuieşte tuturor
rîdeau plîngeau ne arătau fotografii pe copii îi luau
crizelor privind valorile.” · Premii pentru poezie:
în braţe la fel ca-n filmele realizate ulterior în care erau
Premiul ARANY János (1997), Premiul CSOKONAI (2001),
prezentate eroicele trupe sovietice eliberatoare
Premiul JÓZSEF Attila (2002). În 1996, poezia intitulată
cîntau Volga Volga
Poem comemorativ a fost distinsă cu Premiul Special
unul dintre ei mi-a dat o mică broşă în formă de
Salvatore QUASIMODO, fiind apoi tradusă în 12 limbi
peştişor dar nu semăna cu cele pe care colonelul
(engleză, germană, italiană, franceză, spaniolă, rusă,
Aureliano BUENDÍA le făureşte în Macondo pentru că alea
finlandeză, portugheză, bască, macedoneană, malteză şi
sînt din aur apoi le topeşte pe toate reluînd totul de la
hindi). Aceste traduceri au fost reunite într-un volum
început
conceput într-un design de excepţie - opera
a mea era din sticlă roşie într-o montură galben-
graficianului KASS János, deţinătorul renumitului Premiu
aurie care strălucea dar nu peste mult timp am
KOSSUTH. În 1999, la Tîrgul Internaţional de Carte de la
pierdut-o
Frankfurt, volumul intitulat Poem comemorativ a
nici n-am avut altă bijuterie pînă la vîrsta de douăzeci
obţinut Premiul pentru cea mai frumoasă carte. Între
de ani
timp, poemul a mai fost tradus în limbile ceremis,
pentru că cerceii pe care tata îi îngropase în cămara
estoniană şi poloneză, iar acum, şi în limba română.
cu lemne alături de verigheta sa de v e r i g h e t a
mamei şi de doi metri de stofă scoţiană în carouri
Poem comemorativ i-a dezgropat vecinul iar cînd tata şi-a dat seama s-
a dus la el şi i-a spus
În 23 octombrie era o frumoasă toamnă blîndă şi că aveţi grijă domnule KOVÁCS că după-amiază voi
senină reveni cu poliţia
în anul acela razele soarelui înfrunziseră într-un auriu iar domnul KOVÁCS a avut foarte mare grijă şi poliţiştii
luminos aşa cum îşi dorise şiPETŐFI1 şi pentru că ultima n-au găsit nimic la el
oră de curs a fost amînată apoi nu peste mult timp domnul KOVÁCS şi-a construit
am înfulecat repede împreună cu GUBICS Erzsi prînzul o casă mare şi nouă
la cantină în locul celei bombardate.
şi ne-am dus la anticariatul din strada Piac (deşi Revenind la Palatul Episcopal care nu era palatul
cred că în Debrecen nu mai era altul) episcopului ci un palat închiriat
eu am cumpărat cu 2 forinţi volumul postum al lui deci pe vremea cînd locuiam acolo şi mergeam să ne
KOSZTOLÁNYI2 intitulat Az élő költő ediţia 1936 jucăm în parcul Muzeului DÉRI
scriind cu creionul pe prima pagină (drept ex-libris) ne plăcea să ne căţărăm pe statuile lui MEDGYESSY3
cartea lui TÓTH Éva la fel şi data exactă pe vremea aceea ne puteam aşeza comod pe ele
aşa obişnuiam. pe braţele picioarele în poalele chiar şi pe umerii acestora
118 gesta hungarorum
unul dintre bărbaţi ţine în mîini un bărbat mai mic
acesta reprezintă Etnografia
mie îmi plăcea cel mai mult Arheologia nudul de
femeie cu chipul blînd purtînd pe cap un coif
dar pentru că sînt din bronz nu avea importanţă că
sînt nuduri.
Ruşii care au venit după aceea n-au mai fost atît de
drăguţi erau şi soldaţi români cu ei
şi-au rezemat tunurile de pereţii cîrciumei şi de acolo
trăgeau asupra cazărmii de artilerie
un tînăr soldat îi spune lui tata că germanschi
germanschi şi i-a înfipt ţeava mitralierei în gură
mama se albise ca varul şi ne-a trimis într-acolo iar
noi ţipam cum că tata tata
un soldat bătrîn a spus ceva tînărului i-a prins braţul
şi l-a dus de acolo
de altfel pe vremea aceea tata avea mustaţă gen
CHAPLIN şi părul negru ondulat cred că-i un tip dínaric
mama a leşinat cînd pe femeile tinere le-mpingeau
din spate cu patul puştii pe treptele pivniţei
avea douăzeci şi cinci de ani şi era mama a trei copii
atunci încă nu ştiam de ce leşinase şi ce noroc
avusese cu leşinul pentru că astfel au lăsat-o în
pace
cu toate că aveam deja aproape şase ani şi eu eram
cea care obişnuiam să ascultradioul
în timp ce mama spăla hainele sau îi schimba
scutecele lui Ilike poate chiar şi lui Bandi
eu eram cea care stăteam pe scăunel şi ascultam cu
atenţia şi-i spuneam mamei c-au anunţat un atac
aerian deasupra oraşului Debrecen
atunci alergam în buncăr sau spre pădure iar cînd
nu mai era timp
mama se posta în colţul camerei acoperindu-ne cu
trupul pe toţi trei
pentru că auzise la radio cum că s-a dărîmat o casă
dar copilul peste care se aplecase maică-sa a rămas
nevătămat.
Mamei nu-i era frică atunci cînd veneau avioanele
Bözsi şi Kató alergau prin curte plîngeau urlau şi se
trînteau la pămînt
totuşi mie îmi era teamă cînd bombardau la fel şi
cînd a explodat uzina de gaz
o dată cînd au aruncat peste noi „lumînările lui Sta-
lin” după care urma bubuind „orga lui Stalin” am
făcut pipi pe mine
şi abia în 1989 la St. Catherine’s College din Oxford
la cina festivă
mi-am dat seama de ce nu suport cînd răcneşte
radioul sau televizorul.
Din pivniţa domnului CSÓKA ne-am dus în pivniţa
Primăriei
iar cînd ne-au alungat ruşii
ne-am dus pe strada Piac spre Biserica Mare Ilike şi
întreaga noastră avere era într-un cărucior şi aproape
că se-nserase deja şi era interzis să se umble pe străzi
aşa am ajuns în Palatul Episcopal dar nu în locuinţa
lui SZENDI Tihamér ci în locuinţa lui
SZABÓ Emil pentru că el era cel care plecase cu fa-
milia la Nyírmihálydi
iar SZENDI Tihamér era violonist şi cheia au lăsat-o la el
iar eu pînă atunci nu mai văzusem o locuinţă atît de
mare şi de frumoasă dar mama nu ne-a lăsat să ne
atingem de nimic în celelalte camere cu toate că aş fi vrut
să văd pianul
apoi au venit ruşii şi l-au dus tocmai cînd SZABÓ Emil
cu familia urcau scările
dar ruşii erau buni la suflet şi iubeau copiii
şi mama ne-a trimis la ei să le cerem plapuma de
culoare tutunului
şi încă multe alte lucruri ni le-au şi dat aveau şi un
translator cu ei astfel s-au păstrat multe alte lucruri
apoi a trebuit să plecăm şi din Palatul Episcopal dar
mai întîi
au sosit bunicii din Bácska cu o căruţă cu Bazsa cu
Maca şi cu Zoli
pe strada Hatvan am locuit la tanti Bözsi
în casa lui BALOGH Unsurosu’ pe care apoi l-au
declarat chiabur şi l-au deportat
e adevărat că şi pe nenea Bandi l-au închis deşi era
muncitor la fabrica de vagoane dar şi-a făcut o batoză şi
umbla la treierat
iar tanti Rózsi a călătorit pînă la Pesta pe acoperişul
trenului
ea ştia să vorbească cu toată lumea chiar şi cu
românii şi cu ruşii
apoi a venit acasă de pe front Sanyi Jancsi Peti a
încărunţit la numai cincisprezece ani
noi am locuit apoi la sediul Partidului Ţărănist vizavi
de Teatrul CSOKONAI
dar pentru că nu aveam ce mînca ne-am dus şi noi
cu bunicii cu vagonul la Püspöknádasd cînd au
primit pămînt tata a venit după noi numai pe vremea
seceratului
Nádasd era un sat şvăbesc iar şvabii au fost
deportaţi dar mulţi dintre ei s-au reîntors
iar bunicii s-au întors acasă pentru că li s-a făcut
dor de Debrecen
au locuit într-o fermă a C.A.P.-ului „Steaua Roşie”
împreună cu familia SIDÓ ei se refugiaseră din
Ardeal
iar cînd s-a desfiinţat Partidul Ţărănist noi ne-am
mutat pe strada Böszörményi într-o mică l o c u i n ţ ă
unde pereţii erau plini de igrasie
apoi pe strada Dobozi lîngă cimitirul declarat închis
şi unde era înmormîntată străbunica FEHÉRTÓI
apoi pe strada Rakovszki care se numea FÜRST Sándor
şi de unde se vedea turla Bisericii Mari dar în bucătăria
era foarte frig
astfel că iarna am dus soba de gătit în camera mare
şi acolo am dormit toţi cinci şi încălzeam apa într-o
gamelă
pe care o luam de pe sobă cu un cleşte pentru că era
fierbinte şi o turnam în lighean şi o amestecam cu apă
rece
şi mai întîi mă spălam pînă la brîu apoi luam ligheanul
pe un scaun îl puneam jos şi mă aşezam în el
apoi mă ridicam şi-mi spălam şi picioarele
în fiecare zi pentru că eram deja fată mare şi fusesem
de mai multe ori îndrăgostită scriam poezii
mergeam la teatru la film la concerte
văzusem Hamlet şi Trubadurul ascultasem Les
 gesta hungarorum
Préludes
şi Şezătoare secuiască pe scena Teatrului de Vară
ne căţărasem pe gard cu Rozó era acolo şi KODÁLY4 cu
tanti Emma
am învăţat franceza italiana latina puţin engleza
finlandeza româna germana şi desigur rusa
îmi plăcea alfabetul chirilic l-am învăţat într-o după-
amiază de la bărbatul lui tanti Luló cînd s-a întors din
prizonierat
îmi scrisesem pe caiet Eâa Aíäđĺĺâía TOT
mai tîrziu m-au autodenumit TÓTH fille în caietul
folosit la cercul de meteorologie în care după ce-l
întorceam scriam versuri de jos în sus pe ultimele pagini
iar pentru jurnal foloseam semnele runice din Islanda
antică pentru că hieroglifele pe carele inventasem nu
erau suficient de diferenţiate
am fost de multe ori la Pesta o dată chiar şi la Tokaj
iar la Eger cînd se circula cu preţ redus
pentru prima dată în viaţa mea în străinătate am fost
la Cluj
la începutul lui octombrie ne aplecaserăm pe
fereastra trenului şi priveam printre razele s o a r e l u i
brînduşele de toamnă care acopereau pajiştea de dincolo
de Piatra Craiului
erau albastre şi mov priveam şi bivolii negri
iar acum ne-am aplecat pe fereastra Muzeului DÉRI
pentru că auzisem de afară un zgomot
în faţa comitetului de partid erau studenţii şi elevii
de la Gimnaziul FAZEKAS
scandau ceva şi noi am fugit din muzeu
simţeam un nod în gît era de parcă ar fi fost 15 martie
1848
am alergat de-a lungul străzii Piac apoi pe strada
KOSSUTH ne-am îndreptat într-un suflet pînă la şcoală
şi am ieşit în faţa fabricii de vagoane apoi am intrat
la tipografie
şi acolo GÖRBE János a recitat Cîntecul Naţional
pentru care apoi l-au arestat
au dat jos steaua roşie era din sticlă s-a auzit un
zdrăngănit s-a spart
apoi ne-am încolonat la facultate după care ne-am
dus înapoi în faţa Bisericii Mari
şi dintr-o dată s-au stins luminile şi cei de la poliţia
politică au tras în mulţime
mie nu mi s-a întîmplat nimic am fugit pînă acasă
apoi ascultam într-una radioul adunam manifestele
şi pentru că strada FÜRST Sándor este continuarea
străzii Libertăţii
pe acolo au intrat din nou ruşii pe acolo prin faţa
casei noastre
tancurile veneau neîncetat zi-noapte abia de
reuşeam să ne strecurăm printre ele
apoi într-o dimineaţa ne-au trezit bubuitul tunurilor
era 4 noiembrie
şi mama m-a îmbrăcat într-o rochie neagră ponosită
pe cap mi-a legat o năframă
şi înainte de a coborî în pivniţă a încercat să mă
mascheze într-o bătrînă respingătoare
dar a reuşit doar în parte pentru că eram destul de
frumoasă şi încă nu împlinisem optsprezece ani
spre norocul nostru de data asta ruşii n-au intrat la
119
noi în pivniţă
în schimb păzeau cu tancurile poarta Primăriei şi au
instalat linii telegrafice şi pe strada noastră
pe vremea aceea încă ştiam destul de bine ruseşte
le-am duce-ţi-vă acasă
dar mi-au răspuns că trebuie să ne apere de pericolul
imperialist
apoi au apărut interdicţia întrunirilor legea marţială
evadarea în Occident
mă gîndeam şi eu să plec săptămîni în şir am cărat cu
mine într-o mică servietă cîte un volum al lui JÓZSEF
Attila5 RADNÓTI6 ILLYÉS7 şi SZABÓ Lőrinc8 eram pregătită
pentru orice eventualitate
apoi totuşi am rămas aici iar anul trecut GUBICS Erzsi
a murit de cancer
eu am fost cea care a vorbit lîngă mormîntul ei dar
m-a înecat plînsul
ningea neîntrerupt şi abia dacă se putea auzi ceva.
Prezentare, traducere şi note de Anamaria POP
Note:
1
). PETŐFI Sándor (1823-1849), unul dintre cei mai
reprezentanţi poeţi maghiari de factură romantică din Ungaria.
Şi-a închinat viaţa şi opera idealurilor revoluţionare. În timpul
Revoluţiei din 1848-1849, aghiotant al generalului Bem, a murit
în lupta de la Albeşti, lîngă Sighişoara.
2
). KOSZTOLÁNYI Dezső (1885 - 1936), poet, prozator şi
publicist maghiar, fiind unul dintre fondatorii revistei Nyugat.
Creaţiile sale poetice sînt dintre cele mai sugestive privind poezia
modernă maghiară.
3
). MEDGYESSY Ferenc (1881-1958), unul dintre cei mai
prestigioşi sculptori maghiari din sec. XX. Printre multele sale
opere se remarcă în mod deosebit grupul statuar (1930) amplasat
în faţa Muzeului DÉRI din Debrecen, oraşul său natal. Cu această
compoziţie sculpturală (Ştiinţele şi Etnografia sînt reprezentate
de nuduri masculine, iar Arheologia şi Artele, de nuduri femi-
nine) M. F. a obţinut marele premiu la Expoziţia mondială de la
Paris, din anul, 1937.
4
). KODÁLY Zoltán (1882 - 1967), compozitor, folclorist,
muzicolog şi pedagog maghiar. A ilustrat direcţia valorificării
folclorului în creaţia muzicală cultă. Culegător şi editor de folclor
muzical.
5
). JÓZSEF Attila (1905-1937), unul dintre cei mai
reprezentativi poeţi maghiari din perioada interbelică, interpret
al dramaticelor frămîntări şi nelinişti ale omului modern. A aderat
la mişcarea muncitorească revoluţionară.
6
). RADNÓTI Miklós (1909 - 1944), unul dintre cei mai
profunzi poeţi maghiari care a avut un destin extrem de tragic.
Naşterea i-a fost marcată de moartea mamei sale şi a fratelui
geamăn, iar viaţa i-a fost curmată de un glonţ vrăjmaş după ce se
eliberase din lagăr. Cele mai valoroase şi profunde creaţii din
opera poetului - scrise în lagărul Heidenau - au fost găsite în
buzunarul lodenului cu care fusese îmbrăcat în momentul morţii.
7
). ILLYÉS Gyula (1902 - 1983), unul dintre cei mai
prestigioşi poeţi, scriitori, dramaturgi şi publicişti maghiari.
Opera sa literară reflectă specificul naţional al destinului
poporului maghiar, marcînd începutul schimbărilor
paradigmatice din societatea şi, implicit, din literatura maghiară.
8
). SZABÓ Lőrinc (1900 - 1957), unul dintre cei mai mari
poeţi maghiari din sec. XX, fiind în acelaşi timp şi un important
traducător din opera lui Shakespeare.
120 gesta hungarorum
SZŐCS Géza
Pentru publicul român, Szőcs Géza este cunoscut
mai ales ca personalitate politică, fiind o prezenţă
remarcabilă în structurile democratice care începeau să se
înfiripeze în primii ani ai deceniului trecut. Dar Szőcs Géza
este în primul rând poet, om de cultură, activitatea politică
fiind doar un recul al entuziasmului aproape general care
a cuprins societatea noastră în perioada aceea, asumată
din dorinţa de a pune umărul la readucerea ţării în circuitul
european de valori democratice, culturale, economice. Cu
succes sau nu, nu-i treaba noastră, nu-i acesta locul în
care să punem în discuţie şi să ne pronunţăm asupra
acestui aspect al personalităţii sale.
Ca poet, Szőcs Géza (născut în 1954 la Tîrgu-Mureş)
debutează în perioada crepusculară a faimoasei colecţii
«Forrás», în 1975, cu volumul Tu ai trecut peste apă? (Te
mentél át a vízen?). Poezia debutantului din 1975 nu
seamănă deloc cu poezia prea sobră, gravă a debutanţilor
(Lászlóffy Aladár şi Szilágyi Domokos, care abia mai târziu
reuşesc să-şi impună vocea inconfundabilă) cu care a
pornit colecţia «Forrás» în 1962, anul real al primei apariţii;
nu trebuie să uităm că ne aflam la sfârşitul perioadei de
comunism cu faţă umană al lui Ceauşescu, iar tânărul Szőcs
s-a format exact în perioada cât a adiat acest fals vânt de
libertate. Poezia sa s-a eliberat de orice canon, de toate
inhibiţiile, şi-şi încearcă aripile de vultur, ca să folosesc o
metaforă. Este ceea ce se va observa şi în lirica
românească odată cu afirmarea generaţiei optzeciste.
Încă din primul volum îşi fac apariţia tehnicile pe
care mai târziu le va utiliza cu îndemânare de maestru,
textul saturat de aluzii, livrescul cu efect de sursă de lumină,
strădania de a-l face pe cititor să înţeleagă că în text se
află un plan secund, cel al mesajului real, dar încifrat, care
se dezvăluie numai după ce deschizi versurile ca pe nişte
ferestre ca să poţi vedea dincolo de sticla aburită peisajul
în întreaga sa claritate. Debutantul din 1975, ca şi poetul
matur de mai târziu, şi-a elaborat cu ingeniozitate mesajul.
Textele nu sunt doar rodul inspiraţiei, ci mai ales produsele
unui truditor lucid. De aceea nici nu surprinde că o mare
parte a operei sale se materializează în poeme în proză.
Poetul anulează cu dezinvoltură prăpastia dintre ludic şi
temele grave, dar din alt unghi decât genialul său
predecesor Szilágyi Domokos, cel al jocului grav, cel
pentru care jocul de-a viaţa şi creaţia s-a sfârşit atât de
tragic, atât de firesc de tragic! Dacă la Szilágyi tragicul
este evident, Szőcs Géza vrea să ne lase impresia că el nu-
şi întrerupe fredonatul vesel pentru nimic în lume. Este
doar o mască, creionată cu iscusinţă de artist, ce-i drept,
dar una destul de translucidă ca să permită ochiului să
vadă tristeţea de dincolo de text, amărăciunea, surâsul
amar.
După volumul de debut mai urmează: Foişor de
observaţie şi împrejurimea (Kilátótorony és környéke)
în 1977 tot la Kriterion, apoi Duelul sau a douăzeci şi
treia ninsoare (Párbaj avagy a huszonharmadik hóhullás)
în 1979 la Dacia din Cluj, Marionetă pusă pe liber (Szélnek
eresztett bábu) în 1986 la Editura Magvető din Budapesta,
Vizita uniformei (Az uniformis látogatása) în 1986 la Hun-
garian Human Rights Foundation din New York, Pantoful
din piele de pescăruş (A sirálybőr cipő) în 1989 la
Magvető, Iubitorul de oaspeţi sau Sindbad în
Marienbad (A vendégszerető avagy Szindbád
Marienbadban) în 1992 la Editura Gloria din Cluj, care
conţine sub acest titlu un grupaj de poeme noi, dar şi
selecţii consistente din toate volumele anterioare de poezie,
Istorii de sub prag (Históriák a küszöb alól) în 1990 la
Szépirodalmi Kiadó din Győr, cuprinzând trei scrieri
dramatice.
who’s who ?
Sz. G.
Pe-ntinderi mari de gheaţă se-ntind pe spate cei ce
se prăbuşesc în somn, acolo nimic nu foşneşte de vânt,
iar luciul cerului împietrit nu curge şiroaie: stă.
Nici în luciul beznei ce curge pe sub gheaţă nu se
deschid ochii vârtejelor ca nişte pâlnii, nu se deschid astfel
de flori acvatice pe obrazul fără unde al inexistenţei.
Sufletele se desprind de cei adormiţi ca nişte bulbuci,
hoinăresc înotând pe sub gheaţă, încoace-încolo
ca balonul,
ca meduzele într-un lichid lucios, întunecat. Vai,
cei adormiţi
îşi înmoaie sufletul în moarte.
O, cei adormiţi pe gheaţa existenţei, o, cum s-au
culcat.
Şi se poate vedea uneori: ca nişte boabe de laur
se sparg sufletele în apele inexistenţei.
Şi când cântă cocoşul acvatic al trezirii,
fiecare suflet se-ntoarce-n trupul său, numai ale celor
morţi în somn
nu se mai întorc.
Stau întinşi aici în bătaia soarelui neclintit,
stau întinşi aici toţi cei morţi şi cei adormiţi.
Într-o zi,
când nici lumânare, nici ochii iubitei nu m-au ocrotit,
când stăteam şi eu culcat acolo, sufletul mi-a plecat
haihui
şi s-a rătăcit, iar când a cântat cocoşul, sufletul
altcuiva a venit la mine, sufletul lui Szőcs Géza,
(s-adormi întotdeauna cu gândul că poate –)
o, vai, Szőcs Géza şi-a schimbat sufletul cu mine,
cu mine care nici numele nu mi-l mai ştiu.
Scrisoare netrimisă
(El nem küldött levél)
Astăzi am organiza o mare petrecere de ziua ta,
ar veni Juli, Anna (nu m-ar deranja), Gazsi,
Anişoara,
dar n-am fi mai mulţi de opt sau zece.
Camera ar fi plină de flori,
iar eu mi-aş da importanţă, afirmând că
 þgesta hungarorum
pâlnia acestei gladiole
e ca o mini-explozie siderată.
Imaginile de mai târziu îmi sunt neclare, dar îmi
amintesc
cu claritate
că m-aţi ruga să vă ghicesc în palme,
ar urma apoi
o controversă furtunoasă, iar în final v-aş ghici
în cafea.
Ca de obicei, la final am citi din poeziile lui
Weöres; se pare, eu aş citi, din cea care
prezintă moartea fetei frumoase, aceste versuri:
tu niciodată nu te-ai întrebat
ceva de ce anume gândeşti sau faci. Erai lumina
care îşi presară
în preajmă realitatea, nu negură ce se surpă în sine.
Bucuria altora ai fost întotdeauna, nepremeditat. Pe unde
umblai, aerul strălucea în jurul capului bălai –
acestea le-aş citi şi le-aş aminti celor prezenţi
cât de mult îmi produc senzaţia că tu le-ai inspirat: şi
că nu ne putem bucura îndeajuns că de ziua ta florile ţi le
putem da ţie şi nu trebuie să le ducem la cimitir.
Dar cei prezenţi n-ar medita asupra acestora şi nu s-
ar bucura pentru tine, ci, ca de obicei, m-ar muştrului pentru
ideile mele revoltătoare; dar încă înainte de a se întâmpla
asta, încă înainte de a se dezmetici despre ce farsă proastă
este vorba, toţi s-ar gândi că aşa ceva este inimaginabil,
pentru că tu te afli la cea mai mare depărtare de întuneric; la
astea s-ar gândi, pentru că nimănui nu-i poate trece prin
cap că tu ai putea avea ceva în comun cu moartea
Elicea
(A hajócsavar)
Nici nu ştiu ce ai face dacă ţi-aş dărui o elice de vapor.
Să zicem că m-aş îngloda în datorii, aş scoate la licita-
ţie tot ce am, până aş reuşi să fac rost de elicea unui va-
por oceanic încercat de furtuni. În ziua în care hamalii
ar descărca în faţa casei voastre elicea imensă cu miros
specific de elice şi ar suna la uşa voastră, aş sta la pândă
undeva prin preajmă şi ţi-aş observa chipul.
Mie îmi trebuie o fată care s-ar bucura pentru o elice.
O sticlă de şampanie
(Egy üveg pezsgő)
Acum, când acele pietre din care îmi voi construi
casa încă se află în pământ, una aici, alta acolo (ca şi
cuvintele acestei scrisori în dicţionar: unul aici, altul acolo),
poate vei râde auzind această promisiune, pentru că nu
se obişnuieşte să pro-
miţi cu ani înainte, iar eu nu par a fi dintre acei oameni
care vor avea cândva o casă.
Totuşi, e ca şi sigură această casă, o voi ridica
probabil în strada Şerpilor; pentru că o voi construi, şi
unul din motive ca să construiesc o casă este anume acela
ca una din camerele ei să fie camera ta. Ca să existe în lume
o cameră anume unde să poţi veni noaptea pe la ora trei,
121
când nervozitatea sau insomnia, ori lumina supărătoare a
zorilor care se apropie, şi pe care puţini o vor vedea, te
vor alunga de acasă.
Astăzi am făcut rost de o sticlă de şampanie, nu-i nu
ştiu ce marcă deosebită, numai din asta era, dar avantajul
va fi că peste ani, când vei veni odată la mine în strada
Şerpilor pe la ora trei noaptea (sau în vreo altă clipă când
vei simţi că nu ai unde te duce în oraşul acesta), avantajul
va fi deci că peste acei mulţi ani de cine ştie câtă vreme nu
se va mai găsi o astfel de şampanie, toţi vor fi uitat că a
existat cândva una de acest fel şi tocmai de aceea valoarea
ei va creşte atât de mult, încât să poată fi băută – la vremea
aceea şi tu vei avea voie să bei.
Dar nu-i deloc sigur că-n clipa aceea chiar ne va fi
poftă de şampanie, şi-atunci vom putea păstra pentru o
altă ocazie a-
ceastă sticlă pe care, în cazul că aş muri prematur
din cauza unei operaţii nereuşite şi astfel n-aş reuşi să-mi
ridic casă în strada Şerpilor, împreună cu alte obiecte, ţi-o
las ca moşteni-re care ţi se cuvine, ca s-o poţi păstra şi să-
ţi amintească de camera ta şi de cel la care te-ai fi dus
noaptea pe la ora trei, această sticlă de şampanie al cărei
număr de fabricaţie îl no-tez aici:
101–69
Buna Speranţă
(A Jóreménység)
Mă cunoşti tu pe mine? Ei bine, să spunem că
ştii despre mine una-alta. Ca de pildă, că serile iau cheile
franceze, şurubelniţa, şublerul, pistoalele de sudură şi că
toată noaptea ciocănesc la avionul prăbuşit în hotarul de
sus al oraşului. Iarba care a crescut în interior ajunge
până la genunchi, uşa scârţâie când apăs imensa clanţă
curbată de aramă. În fiecare luni repar avionul. Asta ştiai?
Cu alte cuvinte, nu ştii nimic despre mine, ceva ce ar
fi semnificativ ori mi-ar fi caracteristic, şi-atunci cum ai
putea să mă iubeşti? Pronunţă, de pildă, sonor: Ge...– ei,
vezi. Puteam să pun pariu că nu pronunţi corect. Se poate
aşa? O corabie rusească pentru vânat balene a fost prinsă
de furtună nu departe de coastele Africii. Voiau să dea
ocol Capului Bunei Speranţe. Căpitanul şi secundul stăteau
pe puntea de comandă, cu ochii pironiţi spre vest. Uraganul
îi împingea continuu înapoi spre est. Cei doi ofiţeri stăteau
acolo neîntrerupt de patruzeci şi opt de ore, uzi, cu
binoclurile la ochi. Erau îngheţaţi laolaltă, când unul dintre
ei a strigat:
– Mâs Dobrâi Nadejdî! Vot Mâs Dobrâi Nadejdî!*
Într-adevăr: era Capul Bunei Speranţe. Au navigat
foarte aproape de el – la câţiva metri – secundul ar fi vrut
să pună piciorul pe el, dar ştia că aşa ceva este imposibil.
A bătut la uşa căpitanului. Căpitanul, întins pe pat, citea.
– Ce citeşti? - a întrebat secundul.– Scrisoarea de adio a
lui Karl Leiningen-Westerburg către soţia sa** - a
răspuns căpitanul.
Vezi, astfel trebuie să pronunţi Ge-ul din numele meu,
cum l-a rostit atunci căpitanul.
122 gesta hungarorum
* Capul Bunei Speranţe! Iată Capul Bunei Speranţe!
** Cuvânt cu cuvânt: Praşaloie pismo Karolia
Leininghena-Vesterburga jene.
* * *
(Ştii, tu dragă, am acea idee fixă, despre care când şi
când am făcut amintire, uneori este prezentă în cunoştinţă
– nu pot afirma că visez, pentru că această senzaţie mă
cuprinde în clipele de trezie, de luciditate – anume că cineva
este prezent în mine, cineva străin; dar să nu te gândeşti
imediat la o fisură a conştiinţei; pur şi simplu, simt deodată
că personalitatea mi se schimbă: brusc, conştientizez
existenţa cuiva, care sunt tot eu.
De parcă peste câteva decenii cineva de
nerecunoscut, sau aproape de nerecunoscut, într-un Cluj
straniu, ar trăi viaţa mea. Acesta este adevărul, poţi să-l
consideri migraţie a sufletului – posedare – prostie sau
orice altceva; înţelege bine: respectivul nu-i ca mine, ci
sunt eu. Acum el este mai tânăr decât sunt eu, douăzeci şi
unu-doi ani, iar vieţile noastre, cumva, sunt legate: toate
suferinţele pe care le-am provocat în viaţă şi le provoc, pe
toate – de parcă cineva le-ar cântări şi i le-ar repartiza lui –
el trebuie să le sufere; ceea ce am stricat eu în lumea asta,
el trebuie să repare şi să îndrepte. Aşa s-ar părea că dintre
noi doi lui îi este mai greu. Dar are şi un avantaj imens faţă
de mine: lui îi este dată posibilitatea de a alege altfel, căci
vieţile noastre, în privinţa momentelor-cheie, sunt identice.
Poate face – eu, atunci, voi putea face – să nu-şi asume
acele situaţii pe care acum, ulterior, nu le-aş mai asuma.
Umblu cu câţiva ani înaintea lui, şi astfel întotdeauna
poate afla: cu ce consecinţe se lasă nişte decizii date.
Aşadar, el aproape că nici nu-i altceva decât răspunsul
viu la întrebarea: «dacă aş mai avea o dată posibilitatea,
cum aş proceda?»
Dragă, şi tu vei fi prezentă în viaţa lui. Arunc uneori
o privire în lumea lor stranie, ireală; e de parcă s-ar deschide
câteva uşi şi aş putea arunca o geană pe acolo, pe la ei.
Cum m-am îngrozit când te-am zărit în viaţa lui! Acum încă
nu te cunoaşte. Dar nu peste mult vă veţi întâlni. Şi atunci?
Oare ce decizie va lua?)
Mecanicii de locomotivă
(A mozdonyvezetők)
Astăzi au venit doi mecanici de locomotivă –
povestea iubita mea care locuieşte lângă calea ferată. –
Au intrat în casă şi mi-au cerut apă – a continuat. – Le
trebuia în cazan. M-au chemat apoi să mă duc cu ei. Mi-au
spus unde se duc, dar am uitat numele acelui oraş. Dar e
posibil că nu un oraş, ci ţinutul se numea aşa.
– Dar eu nu m-am dus – a încheiat iubita mea care
locuieşte lângă calea ferată. Spunea adevărul. Ştiu, pentru
că unul dintre ei am fost eu, în false haine de mecanic de
locomotivă, cu faţa mânjită cu funingine. Astfel de
mecanici de locomotivă astăzi nici nu mai există, şi ştia şi
ea asta, desigur. Şi putea bănui astfel că unul dintre ei
sunt eu, nu altcineva. Cred că de aceea nici n-a venit cu
noi în Malaezia.
Ruleta tătucului Star
(Sztár atyuska rulettje)
I. Ce să mă fac când voi fi mare?
lui É. J.
În cizmele-i necunoscute
soldatul necunoscut
porneşte mereu spre ţeluri concrete:
nu iar şi iarăşi
ci continuu
Când voi fi mare, încă şi mai mare, când voi creşte:
aş vrea să fiu soldatul necunoscut.
Şi în sensul strict al cuvântului.
Şi-apoi şi ca operă de artă,
ca o prelungire turnată în bronz.
L-aţi iubi în mine pe cel necunoscut.
Mi-aţi aduce flori, ca o supă fierbinte de carne!
Femei, voi, femeile mele.
Cina următoare se va răci pe mese.
Iar în timp ce în paturile voastre se zvârcoleşte
locul gol al trupului meu, din bronz
eu voi contempla lumea, precum bunicii.*
*Bunicului meu (...) i-au ridicat un bust de bronz în
foaierul Teatrului din Tîrgu Mureş. După eliberare (...)
pentru un timp, bustul a zăcut în pivniţa Palatului Culturii,
apoi, când au ridicat statuia lui Stalin şi fiecare bucată de
bronz era necesară, l-au topit în statuia lui Stalin...
Nu ştiu sigur dacă a ajuns în cotul sau în nasul lui
Stalin. Apoi a dispărut şi statuia lui Stalin, iar din bronzul
lui s-a făurit monumentul Soldatului Elibe-rator Român:
aşa că acum bunicul este topit în el.
( Bodor Pál: De la Sanatoriul Siesta până la
Vila elveţiană. Forrás, 12/1983 )
Speranţa
(A remény)
Anei Blandiana
Şi nu numai de aceea, nu numai de aceea! Până
diseară, zidurile cetăţii trebuie să sară în aer: NU-I AŞA
CĂ NU VREŢI SĂ AJUN-GEŢI ÎN FAŢA CURŢII
MARŢIALE? – a continuat comandantul – nu mă
interesează de unde. Alţii au fost capabili să stoarcă apă
şi din piatră seacă?! Faceţi rost de unde ştiţi.
Şi au făcut. N-a fost uşor. După ce au abandonat, în
urma unor precaute discuţii preliminare, un şir întreg de
idei, această incertă posibilitate a scăpărat într-un târziu
în mintea unuia dintre ei – să n-o încercăm? da’ dacă!
Găurile perpendiculare, orizontale şi oblice sfredelite
sub zidul cetăţii le-au umplut îndesat cu mămăligă de
calitate potrivită, din mălai de granulaţie mijlocie, apoi s-
au retras îndoiţi în şapte pe lângă fitil şi s-au culcat pe
burtă.
 gesta hungarorum
Cei din cetate urmăreau cu îngrijorare forfota
acţiunii.
După o scurtă aşteptare, s-a auzit comanda: FOC!!
Oamenii au aprins fitilul şi de atunci aşteaptă.
NOTĂ: Textul face aluzie la o vorbă de pomină a
politicianului dr. Petru Groza care, întrebat fiind dacă va fi
revoluţie în România, a răspuns astfel: mămăliga nu explodează.
Istorioară despre calul alb
(Történet a fehér lóról)
Aşteptând în captivitate amarnică o scrisoare, sau
ceva asemănător, Eroul de mâine număra nerăbdător zilele.
S-a lăsat înserarea, i-a atins fereastra ca o aripă de corb. E.
m. a tresărit: Cine bate? Ce bate? – a întrebat. Un corb
negru bătea. O pasăre asemănătoare se putea vedea pe
scutul lui Hunyadi. Eroul de mâine îl cunoştea foarte bine.
Îl vizita ades; îl privea îndelung, şi-n toate acele seri îi
spunea acelaşi cuvânt: Nevermore.
Horror clujean
(Kolozsvári horror)
Într-o noapte de noiembrie, temându-mă de
percheziţie,
am aruncat în râu o bandă de magnetofon. Vocea ta
era pe ea; desigur, ştii care bandă putea
să fie.
O bună bucată de vreme după aceea, de câte ori treceam
pe acel pod peste Someş, întotdeauna pe tine te auzeam
din apă.
Între Medard şi Sfîntul Ivan
(Medárd és Szent Iván között)*
Există o clipă unică
între Medard şi Sfîntul Ivan
când pe sub piele trece-n goană
trenul de eter interstelar
din iarbă broasca te fixa
între Medard şi Sfîntul Ivan
curent de aer nimic altceva
cascada doarme în apă
cuţitul doarme în cascadă
în inimă visează tensiunea
stalagmita îţi coase basma
şi-n dantela pietrei vei citi
şi timpul dus şi ce va fi.
*N. trad.: Medard, ziua de 8 iunie, iar Sfântul Ivan
ziua de 24 iunie în calendarul reformat.
123
Inexprimabilul şi regele
(A kimondhatatlan és a király)
Vino, iubirea mea, pe câmpuri,
îşi risipesc mandragorele parfumul –
repeta în sine regele, apoi a revăzut ce a scris,
citind câteva rânduri şi cu voce tare:
- - scumpa mea, tu eşti asemeni cailor
înhămaţi la carul Faraonului - -
- - eşti trandafirul din Saron şi crinul văilor - -
- - ochii tăi sunt ochi de porumbiţă sub marama ta,
şi părul tău este ca o turmă de capre - -
- - dinţii tăi sunt ca o turmă de oi tunse
care ies din scăldătoare - -
- - ca un fir de cârmâz sunt buzele tale,
ca o panglică de carmajin - -
- - între împletiturile părului,
tâmpla ta sub văl este
ca un ciorchin de rodii - -
- - amândouă ţâţele tale sunt ca doi pui de cerb,
ca gemenii unei căprioare care pasc între crini - -
- - miere picură din buzele tale, mireaso,
miere şi lapte se află sub limba ta - -
- - eşti ca o grădină închisă, soro, mireaso,
un izvor închis, o fântână pecetluită - -
- - eşti ca o grădină roditoare de rodii,
plină de chiparoşi şi toate felurile de fructe dulci,
de nard şi şofran,
de trestii mirositoare, mălini negri, scorţişoară,
şi tot felul de tufari de tămâie,
smirnă şi aloe, cu cele mai alese miresme
şi cele mai scumpe mirodenii - -
- - marginile rotunde ale coapsei tale sunt
ca nişte lănţişoare de pus la gât
lucrate de mâinile unui meşter iscusit,
pântecele tău este un pahar rotund,
trupul tău este un snop de grâu încins cu crini,
gâtul tău este ca un turn de fildeş - -
- - ochii tăi sunt ca iazurile Hesbonului
de lângă poarta Bat-Rabim,
iar împletitura părului tău
este ca şi catifeaua galbenă - -
- - statura ta este ca finicul
şi ţâţele tale ca nişte struguri,
mirosul suflării e ca al merelor
şi gura ta ca vinul cel mai ales - -
Acestea le-a scris regele şi încă multe altele.
*
S-a întâmplat după aceea că regele a dat poruncă:
pe pământul moabiţilor, lângă iazurile din Hesbon, aproape
de poarta ce duce la Bat-Rabim, să se planteze o vale cu
rodii, chiparoşi, cu tot felul de arbori roditori de fructe
dulci, cu nard şi şofran, cu trestie frumos mirositoare,
mălini, scorţişoară, arbori roditori de tămâie să acopere
valea, smirnă şi aloe cu cele mai alese miresme şi mirodenii
scumpe şi palmieri. A mai poruncit să se ridice în ea şi un
turn de fildeş. Au plantat valea cu trandafiri din Saron,
adică cu narcise, şi puzderie de crini, iar între crini păştea
o căprioară cu doi iezi gemeni. Într-un cuvânt, au
transformat valea într-o grădină vrăjită împrejmuită, cu
124 gesta hungarorum
izvor şi fântână pecetluită în ea. De pe muntele din
apropiere coborau necontenit turme de oi frumos tunse şi
erau trecute prin scăldătoarea de lângă grădină. A mai adus
regele iepe demne de carul Faraonului, porumbei, precum
şi fire roşii de cârmâz, panglici de carmin. În vase superbe
stătea în grădină mierea, laptele şi vinul aromat. Trebuie să
mai amintim de bijuterii, de podoabele făurite de mâna
meşterului iscusit şi despre un frumos pahar rotund. Snop
bogat de grâu stătea sub arbori, încins cu crini, iar în mijloc
au aşezat paharul; merii îşi risipeau aroma, ciorchini de
struguri şi ţesături de catifea galbenă umpleau grădina.
Şi totuşi, când regele care îşi plângea iubita a venit
să vadă grădina, astfel a izbucnit în plâns: nu-i ca ea! nu
e! nu-i seamănă!
Astfel a plâns regele – şi l-a executat pe grădinar
Sindbad şi prietenii săi
(Szindbád és barátai)
Înainte de a pleca la Marienbad, Sindbad s-a mai
întâlnit cu prietenii săi pe nume Kakuk Marci şi Esti Kornél
într-o cârciumă din Vechea Buda.
În vremea aceea s-a înfiinţat la Budapesta
Universitatea Central-Est-Europeană.
Şi Esti Kornél şi Kakuk Marci şi Sindbad şi-ar fi
dorit să lucreze la Universitate, în calitate de: cazangiu,
sau portar, sau adjunct, sau docent, sau cercetător, ori
bibliotecar – tustrei simţeau deci că au ceva în comun cu
Universitatea şi cu dragă inimă s-ar vedea între zidurile ei.
Aşa s-a întâmplat că tustrei s-au adresat în scris
ştabului fondator. La scurt timp au şi primit un răspuns
politicos, însă de refuz. Scrisorile erau întru totul identice
în introducere şi conţinut, numai argumentaţia era diferită.
În speţă, de ce nu are Universitatea nevoie de serviciile lor:
«Dumneavoastră nu sunteţi destul de est-
european», îi scriau lui Kakuk Marci de la Universitate.
«Dumneavoastră nu sunteţi destul de central-
european», le-a arătat, la cârciumă, Esti Kornél prietenilor
săi scrisoarea.
Lui Sindbad i s-a comunicat: «Dumneavoastră nu
sunteţi destul de european.»
Radiografia omului din Ardeal
(Az erdélyi ember átvilágítása)
Un om din Ardeal, în drum spre casă, spre Europa
de est, a făcut escală pe aeroportul din Z. Înainte
a trăit o vreme chiar în Z. şi-acum i-a venit chef să iasă
din sala aşteptare-tranzit, poate pentru
a gusta cunoscuta omletă, preparată
à la W., pe malul lacului din Z.
Are ceva de declarat, l-au descusut paznicii,
iar el a mărturisit că da. Şi ce anume.
Atunci l-au percheziţionat pe călător; şi cum
n-au găsit nimic, cel mai câinos dintre paznici
a ordonat: captura suspectă să fie iradiată
cu raze roentgen.
Aşadar, l-au radiografiat pe ardelean.
Paznicul, când şi-a aruncat ochii pe ecran,
a urlat: DA’ ASTA CE-I?
Dar nu v-am spus? – a răspuns cu nevinovăţie
ardeleanul. La statue equestre du ciel.
Statuia ecvestră a cerului.
Traducere ºi prezentare de KOCSIS Francisko
Imola ANTAL
Invitaţie “pe vedere de roman”
Într-o încercare de încorsetare – bunăoară viciul
oricărei receptări! – în limitele unei formule quasi-
matematice (după sugestia mai mult sau mai puţin directă
a autorului!) proza ungurului Géza Szávai şi-ar găsi o
definire în vocabula “relativizare”. Contextual, următorii
termeni, aduşi, “ad libitum”, în “ecuaţia” concepută în
celebrata manieră auctorială, ar fi – probabil –
“experimentare”, “nonconformism”, “autoreflexivitate”,
“textualizare”, “geometrizare”, “parodie”; apoi “asociere”,
“psihologizare”, “colaj”, “ordonare” (fără a reprezenta un
paradox!), “formulaizare”, “mobilitate”, “omogenizare” –
şi nu am epuizat şirul acestei aparent bizare devoluţiuni!...
Urmând prescrisa traiectorie, s-ar ajunge, într-un final, la
operele în parte, la rândul lor câte un amalgam de formule
ale relativizării...
Fireşte metoda tatonării este cea inversă.
Răspunzând invitaţiei “pe vedere de roman”, lansată la
propriu într-unul din (meta)textele lui Szávai9 , “luaţi de
după umeri” de autorul exhibiţionist (aici, ca şi aiurea),
încercăm, timid, o penumblare, în ritm de vals ori de
“mambo italiano”, pe coclaurile operei sale prozatoriceşti...
Dacă ne asumăm, în maniera Fricativei10 , că “pe giulgiul
alb al pământului fiece gaură bătută de un glonte e un
roman”, opera în proză a lui Géza Szávai – grupată pe
diverse titluri, dintre care se cer amintite: Progeria
(Povestiri, 1982), Promenadă cu femei şi ţapi (roman,
1985), Postludiu (roman, 1986), Observatorul (Povestiri,
1987), De-a executatul (Povestiri, 1994), romanele Cine
ne-a văzut în pielea goală? şi Ariergarda, precum şi
bucăţi de literatură pentru copii: Domnul Burgum,
detectivul şi Făt Fumos din Pustiul Verde – este, vorba
autorului, “o binecuvântare cu gloanţe”. Parafraza priveşte,
însă, primordial, diversitatea experimentării. Autorul, de
formaţie postmodernă, recurge la diferite metode de
“captare a atenţiei”, inventariind, la propriu şi la figurat,
posibilităţile de exploatare artistică a schimbărilor de per-
spective naratoriale. Cheia de lectură a prozei sale devine,
astfel, în orice situaţie, ordonarea. Dar, cunoaştem din
experienţe anterioare, ordonarea, ca şi ordinea, poartă
însemnele arbitrarului – adevăr adăpat la izvoarele naturii
noastre umane – de aceea sistemul ordonator al literaturii
lui Szávai respectă – cum e şi firesc – criteriile axiologice
ale unei gândiri proprii, marcate bivalent de inflexiunile
tradiţiei şi de aventurile experimentării formale. La
confluenţa dintre fond şi formă, povestirile şi romanele
lui Szávai trăiesc o existenţă de “perpetuum mobile”. Chiar
 gesta hungarorum
atunci, când ele par finisate, încheiate – publicate –
autorul, de altfel şi editor, îşi propune o nouă “ordonare”,
soi de “universalizare” prin traducere: bunăoară în
contextul “traducerilor încrucişate” (Ion Bogdan Lefter)
din cadrul programului CONFLUX, lansat de Editura Pont.
Orice traducere e, apoi, o interpretare: o nouă “ordonare”.
Sub auspiciile CONFLUX-ului (printe alte laudabile
traduceri) ne întâlnim aşadar (deocamdată) cu două din
romanele lui Géza Szávai, cele mai importante, de altfel, în
ediţii paralele: Promenadă cu femei şi ţapi (germană,
maghiară, română şi rusă) şi Postludiu (maghiară şi
română), fie că “exigenţa [în manieră Herbert Quain – n.n.]
– să existe în mai multe limbi – izvorăşte din însăşi structura,
esenţa operei” fie că nu.
Dacă postfaţatorii ediţiilor româneşti ai celor două
romane (Mircea Nedelciu, respectiv Ion Bogdan Lefter)
excelează în prescrierea unei lecturi în cheie politică –
bunăoară amprentarea comunismului (fără acea vocaţie a
pateticului caracteristică “romanelor obsedantului
deceniu”) în zona secuiască a Cristurului (unde autorul
şi-a petrecut copilăria şi o bună parte din maturitate)
păstrează indelebile reminiscenţe în romanele lui Szávai -
, nu mai puţin insistent, şi autorul recomandă o direcţie de
receptare. Aplicând o restricţie (sau – de ce nu? – extensie)
lecturală, imaginarul ‘i’ din matematici pare a fi, mutatis
mutandis, factorul prin care Szávai efectuează succesiunea
de transpuneri ale realului pe axa ficţiunii, prin “înmulţiri”
înţelese avant la lettre: prozele lui recomandându-se ca
“o mulţime de elemente ordonate”, ordonarea însemnând,
contextual, deopotrivă complicare şi simplificare.
“O mulţime de elemente ordonate” este şi volumul
de povestiri De-a executatul, apărut în 1994, la aceeaşi
Editură Pont, în limba maternă a scriitorului, în măsura în
care reuneşte experienţe auctoriale întinse pe o perioadă
de aproximativ treizeci de ani. Reiterările motivice, pseudo-
mitologia adaptată la formule existenţial-concrete ale
omului/ scriitorului Szávai sunt – în manieră postmodernă
– la ele acasă în povestirile ce se configurează în “umbra
morţii”. Convins că “trebuie să decojeşti miezul [nucii –n.n.]
ca să-ţi rămână un alb curat şi de un gust grozav”11 , autorul
recurge la multiple tertipuri – la nivel ideatic ori la nivel
formal – pentru a renunţa la tradiţie... prezentificând-o.
Ordonarea înseamnă aici, o dată, clişeizarea nevoită
a tradiţiei, pierderea esenţei “consuetudinalului” – sau
inautentificarea autenticului:
“Colectivitatea deja s-a adunat roată în jurul lor.
Acum trebuie să se bată, vor, nu vor. Obiceiul e neschimbat
de secole. Obiceiul e măsura omului. Ce uşor e să fi om
integru, cugetă bătrânul. Dacă cineva e conceput pe
jumătate idiot la beţie, tot va filozofa despre vreme, despre
recoltă, şi despre fundul femeilor. La paişpe-cinşpe ani
îmbracă iţari, la optâşpe îşi trânteşte în cap pălărie cu flori,
bea, cântă şi, dacă pomeneşte cineva de mă-sa, scoate
briceagul – tot omul poate avea bărbăţie şi onoare. Şi
feciorul bătrânului avea; şi-a asumat ce i-a ieşit pe gură,
şi, să nu înrăutăţească situaţia, o şi motivă: <<pe mă-ta,
dară, vezi-ţi de treabă şi nu te tot împinge.>> Dar în celălalt,
că-i mai pilit, onoarea lucrează mai abitir. Ceea ce înseamnă
oareşice de-abia dacă se şi vede. O colectivitate pe cinste
reclamă o privelişte pe cinste. Mame şi iubite ar străbate
urlând inelul de oameni să dezarmeze onoarea. Dar în
125
preajma adunăturii nici mamă, nici iubită. Feciorul
bătrânului aşteaptă în van scăparea. <<Iar pe maică-mea
să nu-ndrăzneşti să ţi-o iei în râtul tău murdar, dumnezeii
tăi, că-ţi scot maţele>> Răspunsul e formulat de veacuri:
<<Tu nu eşti bărbat destul pentru asta, nenorocitule.>>
<<Îţi iau sângele, să vezi cine-i nenorocit, zdreanţă...>>
Ca nişte animale dresate, medită bătrânul.” (Pilat ,
pp.21-22 – t.a.)
Mitologizarea banalului, prin conferirea de
semnificaţii extra-evenimenţiale unei crime vindicative din
zona secuimii (nuvela Pilat aplicând circumstanţial legea
talionului şi motivul biblic, deopotrivă) ori banalizarea
mitologicului (în cazul Zidarului Căliman, reiterând mitul
jertfei şi al zidirii, varianta maghiară) sunt doar doi dintre
premonitorii impasului la care a ajuns tradiţia în povestirile
anilor ’70, faultând prin relativizarea principalelor etaloane
axiologice. Remediul împotriva frustrării resimţite la
experimentarea acestei labilităţi, vine, în nuvelele nedatate
din a doua parte a volumului, din partea asumării: Szávai
(implicit şi eseist, cu lucrări ca Statut şi literatură – 1980,
sau Sinopsis – 1981), propagând proza experimentală,
profesează cu deosebită convingere nuvela-eseu, eseul-
necrolog, pseudo-epistola ori alte asemenea amalgamuri
de specii şi registre literare, învestind cu valoare însăşi
relativizarea. Rezultatul noii ordonări este un compozit de
fragmente colate într-un tipar babilonic (dacă îmbinarea
de cuvinte nu constituie un oximoron!), nu însă fără valenţe
(auto)reflexive; firul epic se “desfăşoară” labirintic;
labirintul este tapetat cu oglinzi; oglinzile distorsionează...
Dansante, învârtindu-se în jurul unor cercuri concentrice
– incomunicabilul, ultra-relativizatul adevăr – nuvelele
ultime ale volumului frapează printr-un construct aparent
anomic asumat ca modus vivendi. Modelul? – Herbert
Quain.
Meandrele operei îmbie spre “călătorie” – celebrul
leitmotiv al lui Szávai – iar cititorul, jucând – bon grč ;
mal grč – pe muzica autorului, sub abajurul simili-defensiv
al unui “intentio lectoris” ecoian...ordonează, la fel.
“Călătoria” este inevitabil unidirecţională – o recunoaşte
şi scriitorul Promenadei...: “Declanşez o mare, bunico;
grămada asta de rahat de hârtie, eu, cu expediţia mea o
avansez la rangul de mare... Ea poate fi străbătută în mai
multe feluri, dar eu nu încerc decât un singur drum (s.n.)”
(p.14) – ghidul nostru: metatextul auctorial, în speţă:
povestirile volumului din 1994.
Cochetând cu fragmentarea discursului şi
autoreflexivitatea scriiturii în povestiri, Szávai avansează
metoda la rang de “demiurg” al ordonării în romane.
Revitalizând definiţia “princeps” a romanescului (“o
călătorie - nu-i aşa – este un lucru interesant, romanţios
[s.n.]. De aceea zic eu că scriu un roman.” – Promenadă...,
p.14), Szávai concepe cele două romane după prescripţiile
unui algoritm simili-matematizat, nonconformist şi limitativ
în acelaşi timp.
Roman-montaj, roman-colaj, metaroman, roman ex-
perimental (nespus, Herbert Quain este şi aici foarte
prezent!), Promenadă cu femei şi ţapi12 (scris în 1985,
reeditat – în variantă completă – sub egida CONFLUX-
ului, tradus în română în 1995 de către Corneliu Balla) –
corespondent maghiar, în certă măsură, al unor: Mircea
Horia Simionescu, Dicţionar onomastic (1969); Radu
126 gesta hungarorum
Petrescu, Didactica nova (în Proze, 1971) ori Livius
Ciocârlie, Burgtheater provincial (1984) – nu este altceva
decât o răs-convertire a matematicului în literatură ori a
literaturii în matematică, după un program bine
individualizat, care – o dată descoperit – simplifică enorm
apercepţia lectorului. Aparenta “bibliotecă Babel” – ori,
în termenii lui L. Ciocârlie, “dadaismul lexicografic” – prin
care sunt aduse în roman “ab hoc et ab hac” documentele-
“madelaine”, adjuvante ale funcţionări memoriei, din
“colecţia” bunicului (Janko-Iancu Scribăreţul), protago-
nist al romanului, în al cărei “colecţionar şi autor” se
instituie, instantaneu, naratorul (alter-ego al lui Szavai),
se reduce treptat la crusta unei formule (ANIJZX)
recunoscută (meta)textual ca principiu ordonator al
“călătoriei”. Pornind de la “Adam”, chipurile, trecutul,
tradiţia (topografic ne aflăm în aceeaşi zonă a secuimii,
din care am adulmecat câte ceva în nuvela Pilat), amintirile
plămădite în “documente” se apropie pe muzică de
gramofon, în ritmuri de vals ori de marş Radetzky, de
prezentul care amprentează decisiv: pluriperspectivalitatea
se reduce treptat la “mono” – criteriul ordonator al
naratorului străbătând “marea de hârtii”. Între coeficienţii
“constanţi” (trecutul şi prezentul) şi necunoscute (viitorul)
Promenada... lui Szávai se vrea o ecuaţie îmbrăţişând axul
timpului cu dorinţa perpetuării, pliindu-se pe scheletul-
oglindă al unei formule concepute cu aceeaşi vocaţie a
relativizării, sinonimă de astă-dată cu valorizarea. Dacă
metoda inserărilor “documentare” este berechet
fructificată, în spiritul lui “Pot insera orice poezie în poemul
meu.”13 , intertextualismul nu reprezintă un punct forte al
romanului: livrescul scriiturii lui Szávai se recomandă
deghizat sub haina câtorva texte reverberându-se în
concretul existenţial (“Dar eu m-am hotărât să colecţionez
şi propoziţii frumoase”...) care izbesc cu prezenţa unei
tradiţii consacrate, refuzând, în schimb, divulgarea
originilor; ori a reiterărilor întotdeauna ironice din câte un
Csokonay, Székely János sau Móricz... Textualismul
postmodern, aici de factură autodefensivă, este, în schimb,
metoda cel mai pregnant aplicată: romanul lui Szávai se
mitridatizează permanent, căci scriitorul s-ar împlânta şi
cu dinţii – de i-ar fi cu putinţă – în eternitate. Neezitând să
experimenteze – mimându-l mai mult sau mai puţin pe
Herbert Quain – orice metodă-i vine la îndemână, autorul
duce la exces manierisme de tot soiul, sub riscul
monotoniei: dacă incipitul era sastisit de inserările de
receptacule, o bună parte din roman satură programatic
cu un întreg arsenal de citate livreşti; iarăşi o întinsă bucată
mizează mult pe “adnotare” ori inserarea quasi-disimulată
a gândurilor, în manieră simili-cinematografică, ca să nu
vorbim de redundanţa autoreflexivităţii textualiste
concepute “ad usum Delphini”. În “respiro” încropeşte
firul epic alămiu al scriiturii: implicit şi roman-saga,
Promenada... ostentativizează “istoria” unei familii,
inventariind, “Ionii” care se pierd în necunoscut (X):
tiparul niţel atipic al Ionilor (Johannes-Iancu-Ion-Ionuţ-
Ionică – fie şi în pofida inconsecvenţei traducătorului! –
din stră-străbunic în stră-strănepot) devine – egal – , sub
încorsetările formulaizării, “o mulţime de elmente
ordonate”. Deşi accentul rememorărilor cade pe membrii
masculini ai familiei, femeile sunt, în egală măsură,
portretizate sub conul de lumină al unei riguroase
geometrizări; Viola, nevasta, e – risum teneatis –
“coeficientul constant”. Apoi, acţiunile lumii umane se
înfăptuie în paralel cu promenada ţapilor, care, în spiritul
corespunderilor de constante, “plutind duşi pe aburii
vinului” – vânduţi, prefigurează moartea bunicii, în timp
ce Ionuţ Scribăreţul (naratorul – autorul?) ordonează
“materialul” din şura bunicului, scriindu-şi romanul. For-
mula ordonatoare cuprinde – “decojim” “miezul de nucă”
– prietenii (implicit prin absentarea programatică şi
“prezenţa în absenţă” a amicului Zoltan – Z), mari iubiri
(ANI&co.), repere (auto)biografice (Ionii - János-ii – J) şi
necunoscute (X), asigurând mobilitatea în interiorul
formulei care “se mişcă, se schimbă, trăieşte”. Se vrea,
într-un cuvânt, o oglindă existenţială a naratorului-scriitor
ahtiind ambrozia “nemuririi”. Numai că eternitatea
instituită de Szávai este şi ea, paradoxal, limitată: scrisul/
scriitura (ori alte “urme” “ghilgamice” – vopsirea literelor
constituente ale formulei ANIJZX pe poarta şurei, tatuajul,
însuşi romanul...) – o spune chiar proza autorului,
dejucând “intentio auctoris” (la fel cum, vreo trei secole
în urmă, o ceată de ţigani conducea acţiunea Asediu-lui
la Sighet14 întru dejucarea scopurilor auctoriale ale lui
Zrinyi, convins că “Tot ce este scris, prietene, nu-
nşală!”15 ) – nu reprezintă - “trosc ţie matematică, pleosc
ţie analiză exactă, scriitoricească!” (p.287) – garanţia
perpetuării întru eternitate. Cu alte cuvinte, concepţia
romanescă – ca şi aceea pe care îşi clădeşte autorul
existenţa – nu este nici ea “indestructibilă”: formulaizat în
exces, romanul, după un timp, neterminat cum e, nu mai
prezintă noutate. Apoi, să fim în “ton” cu vocaţia de
chiţibuşar a autorului, nu ştim cum a apărut romanul la
prima ediţie: cea de faţă însă (cu acelaşi format al copertei
în variantele paralele) “deplânge” lipsa “vacii axiomatice”
a amicului Zoltan de pe copertă!
Din convingerea că “Matematicianul dacă şi-a
construit o unealtă n-o mai foloseşte a doua oară; o aruncă,
ceea ce păstrează este numai procedeul de construcţie,
metoda, algoritmul care-l face să-şi atingă scopul.”16 –
după ilustrarea Promenadei... – autorul-filolog renunţă la
“instrument”, păstrând “demersul” experimentărilor de tip
Herbert Quain în Postludiu – Vă binecuvântez cu
gloanţe17 (scris în 1986, publicat în 1991, tradus sub
auspiciile aceluiaşi CONFLUX în 1998 de către Corneliu
Balla). Dacă în Promenadă... jocurile erotice ale nevestei
se traduceau ca “invitaţii la vals”, în Postludiu totul se
desfăşoară “fără ocolişuri, nu valsăm, unde mai este
valsul...” (p.307)... în fredonări de “mambo italiano”. Ritmul
acţiunii care vivifică o “pseudo-călătorie în jurul unui sat”
(Ion Bogdan Lefter) devine – în aparenţă – mai tensionat:
reverberaţiile unei şi mai intense fragmentări decât în
Promenadă..., şi, pentru că “orice călătorie este [se vrea
– n.n.] o poezie” (p.31), iar “Poezia unei călătorii constă
tocmai în faptul că ajung să stea alături o grămadă de
lucruri care până atunci au fost departe unul de altul...”
(p.37), Szávai excelează şi de această dată în potriviri
colaţionale inedite. Nonconformismul structural al scriiturii
se amestecă acum în balastul agasant-arid a trei
monoloage - “jocuri de şah de unul singur” – rotind
punctele de vedere. Naratorii acestor aparteuri interioare
– foarte diferiţi între ei – nu dispun (asemeni naratorului
din Promenadă...) de formaţie intelectuală speculativă,
 gesta hungarorum
iar manierismul autorului constă, aici, tocmai în reducţia
excesivă a factorului conştient – inconştientul, aleatoriul
ordonând în ritm de “mambo italiano” “materialul”
romanesc în mozaic. Firul epic se neagă unei lecturi “da
capo al fine”, iar în acţiune “intrăm” “in medias res”:
Chiaburul Molnar Venţel, soi de “anti-erou rural”,
“năstruşnic de tip Păcală”18 dar – asemeni bunicului Iancu
din Promenadă... – şi depozitar al unei tradiţii şi al unei
filozofii de viaţă, refuzând subscrierea la gospodăria
colectivă (aparenţa de “roman al obsedantului deceniu”
nu trebuie să ne deruteze), este “ridicat” (simili-kafkian)
şi dus într-o “călătorie de convingere” de către doi
miliţieni/ securişti, noaptea (după “terminarea balurilor”
ori “ultima înghesuială” de la cinematograf).
Nesatisfăcându-se să reitereze “noaptea Valpurgiei” ori
pe cea a “sfântului Bartolomeu”, autorul optează pentru
“Nopţile Iguanei”! În timp ce “omenirea” se
“dolcevitează”, captivul Venţel cu cei doi cerberi ai săi,
Mambo (Kovács Kálmán) şi Zudor Antal – în faţa lor
“viaţa şi sticla de pălincă” – îşi conduc monoloagele, la
modul aleatoriu, acroşând spontan proiecţii de viitor ce
se înfruptă voluptuos şi interminabil din trecutul fiecăruia
în parte. Monoloagele sunt, apoi, fine reflectoare. Mambo,
care reduce viaţa la material şi corporal, este, inevitabil,
un misogin, dar şi un butucănos, trăind la modul
pantagruelic, profesând <<băutul în timp şi contratimp>>,
abrutizat până în măduva oaselor, căutând bairamul,
dezmăţul... o namilă de om comunicând pe un limbaj
adipos, dres cu înjurături de primă calitate. Antipodul lui,
Zudor, îşi transpune gândurile în limbaj metaforic, acesta
degenerând, prin acutizarea excesivă a simţurilor iritate
de prezenţa celui dintâi (amintind de tatăl lui) în accente
groteşti trădând o binefondată mizantropie. Captivul
cherchelit, Venţel, în clar-obscurul claustrării (sfătuitorul
prim în luarea deciziei finale de semnare!) ţese imaginare-
ipotetice planuri de viitor, complăcându-se în ipostaza
tragi-comică a iguanei schimbându-şi capetele,
monoloagele/ gândurile sale fiind năpădite de ficţiune.
Întrepătrunderile dintre cele trei planuri sunt rare şi scurte.
Dacă nu li se poate reproşa excesul manierist –
fragmentarismul le salvează de la acestă eroare – o
superficialitate căutată viciază coagularea. În spiritul lui
“Cine face un pas să pornească, şi să meargă pe acel
drum până la capăt.”19 licenţa experimentărilor din roman
se limitează la acest tertip naratorial, ce, de la un timp
încolo, capătă accente de redundanţă. Călătorie astfel
demitizată, romanul sfârşeşte prin trei epiloguri concepute
în manieră simili-cinematografică surprinzând câteva
episoade temporal-ipostaziale, ale personajelor, post-ludiu,
nu mai puţin monotone. Contracarând, oarecum efectul
acestor lamentabile supraponderări de metodă – adept al
exceselor, de altfel (neezitând – am văzut – să ne-o
demonstreze nici în Promenadă...) – Szávai îşi presară
romanul cu retorte frazale mucalite, dublate de dejucare –
autorul cu nedisimulată bună dispoziţie, “binecuvântând”,
în stânga-n dreapta, “cu gloanţe”. Pandantul comic, gustat
în nuvele, egal prezent şi în Promenadă... atinge în
Postludiu cote de demenţă. Primitivi de felul lor,
personajele lui Szávai nu sunt deloc nişte “anahoreţi”.
Doar că “dezbrăcarea”, deconvenţionalizarea literaturii
devine aici profesiune de credinţă. Dacă intenţia parodică
127
a Promenadei... e străvezie, umorul, ironia, verva
lingvistică proprie secuimii diluând gravitatea unor
ipostaze cruciale – amintind, implicit, de proza lui Tamási
Áron - ; Postludiul, în plan stilistic, violentează cu
apetenţa aceluiaşi limbaj secuiesc, distorsionat pe cel
puţin trei căi (monoloagele) după criteriile ordonatoare
ale unei intenţii de efervescenţă ce nu de puţine ori
naufragiază în vulgar. Cărţile lui Géza Szávai sunt departe
de a fi “lectură de domnişoară” iar renunţarea la
prejudecăţi nu oferă întotdeauna garanţia “celebrării”. Sub
tentaţia lui “quidlibet audendi potestas”, cavaler etalându-
se în armura lui “naturalia non sunt turpia” autorul
poetizează prea puţin, zugrăvind scene erotice ori
fiziologice fără menajamente. Rezonanţele comicului
glisează de la vals la “mambo italiano”, mirabile dictu:
Dacă “Ceea ce iese din gura lui Benedek Janko este ca şi
cuiul împuşcat în beton, poţi să te spânzuri pe el.”
(Promenadă, p.239), naratorul “mai bine a[r] linge câteoată
diploma aceea ca şi caprele sarea (...) că un om deştept nu
face atâtea trăznăi ca [el].” (p.61); “povestea tristă a vieţii
[sale]” (...) e – chipurile – că “[s]-a însurat, a[re] copii şi
nepoţi, oameni de omenie, doar un pic mai altcumva decât
[el]” (p.216); “pe tat[ăl] [lui] - a cărui moarte prematură la
optzeci de ani, în loc de nouăzeci şi cinci, o deplânge - (în
urma unei încăierări – n.n.) l-au scos din curte cu targa, pe
ordonanţă în lanţuri, iar pe femeie gândesc că numai în
sicriu.” (p.275); “Hegedus Attila [e] diagnostician genial,
asistent aici în abatorul ăsta [spitalul-n.n.].” (p.278). În
schimb, în compania lui Mambo, conspirăm cu Zudor
“închis sub un abajur de putoare, delimitat de întuneric,
închis în pântecul unui animal mambo. (...) [şi] în pântecul
acesta inspir[ăm] oxigenul cu burta, nu cu plămânii.”
(Postludiu, p.158), căci “unei femei i se potrivesc
pantalonii strâmţi. Oho! Şi încă cum! Are pe ce să-i poarte.
Dar un bărbat să poarte pantaloni lipiţi de piele?! Cunoşti:
aşa-s de strâmţi, că dacă scapi un vânt nici nu se aude
până când nu ţi-i dezbraci. He-he. O, mambo, o mambo
italiano!” (p.55); apoi: “Uită-te unde se pişe omul incult!
Iese clătinându-se de la bal, nu catadicseşte să mai facă
trei-patru paşi, în spate, până la veceu, îi dă drumul pe
perete, i se rupe în paişpe de lumină, măcar că ai văzut că
am ţinut mult farurile pe el.” (p.61); iar “Când cineva se
cacă din fereastra turnului, apoi fuge să-şi prindă căcatul
în batistă ca să nu facă murdărie în centru, acela este un
om cultivat, e în stare să gândească ce se cuvine şi ce
nu.” (p.71); mai mult: “omul acela a cărui nevastă se
îngrăşase peste măsură, bărbatul o trudea din ce în ce mai
fără chef, până când odată o întreabă, tu Rozi, asta toată
aici e pizdă? Că dacă da, atunci eu o fut pe ici, pe colo.”
Opulenţa înjurăturilor ori a expresiilor aruncând hăt-
colo frunza de viţă este echivalată abil de către Corneliu
Balla cu ocazia traducerii, în general respectând litera
romanelor. Egal, ezitările legate de echivalarea “numelor”
diminutivale ale “şirului” de “Ioni” ori alte porecle, de
transpunerea haiku-ului prin ruperea formei, de certe
“gafe” stilistice (“norul de putoare îndesat ca norii”) ori
bâlbe cacofonice (“dau cu el de pământ ca c-un scuipat”),
la rândul lor nu neiertate, sau de cutare abandonări ale
delimitării consacrate de autor – cu rol (meta)textual – se
vor contrabalansate prin calcuri lingvistice licenţioase.
Astfel, dacă livrescul frapează la intersectarea în textul
128 gesta hungarorum
original a unor expresii idiomatice, cititorul variantei
româneşti va dibui o vreme cum vor fi arătând “izmenele
pe vacă”, ori cum e “să trăieşti şi pe un sloi/ o banchiză de
gheaţă”, de ce e bine dacă cineva e “umflat cu paiul”, sau,
cum e “să miroşi vioreaua de jos”...
Zugrăvind cu un transilvanism, la rândul lui reiterat,
comunităţi maghiare rurale din zona Cristurului – spaţiu
multietnic -, instituind “urmarea practicii mărunte din
fiecare zi” în maniera “tablei înmulţirii” şi culegerea roadelor
în consecinţă, potrivit dictonului “cum îţi vei aşterne aşa
vei dormi”, proza lui Géza Szávai converteşte în scut
“călcâiul lui Achile”. Ordonarea ei – concepută în umbra
lui “nulla dies sine linea” – prescriptiv – se face după
criterile lui “hic et nunc”. Între timp inspirăm “Fum, mirosul
de lumânări, duhoare de ţuică” (p.383). Pentru că nimeni
nu e profet în a sa ţară, o ultimă consideraţie nu va califica
edificiul-Szavai drept un eşafodaj anost... Asepticul lui
va fi un simplu side-efect al dorinţei de a “trăi prin el
însuşi”. Cu alte cuvinte, “că [Szávai] va fi (...) scriitor, asta
(...) [nu] e nesigur”, romanele sale existând cu sau fără
“semnul întrebării”20 , pentru că proza lui “Este o viaţă.
Un crez. E plânsul.” (Postludiu, p.381)
Note:
9 în Promenadă cu femei şi ţapi, p.258.
10 Réshang în volumul de povestiri De-a executatul
(Kivégzősdi), Ed. Pont, Budapesta, 1994 (ed.magh.), p.144,
t.a.
11 Postludiu, p.373.
12 după titlul original Promenadă pe muzică de gramofon
(Séta gramofonzenére)
13 Aleph-ul, în De-a executatul, p..98, t.a.
14 Zrinyi Miklos, Szigeti veszedelem
15 “Ami meg van irva, az, barátom, nem csal!”
16 Promenadă..., p.126.
17 titlu original: Utójáték – Oszlik a bál; în traducere „ad
litteram”: Postludiu – Se termină balul.
18 apud Ion Bogdan Lefter
19 Aleph-ul, în De-a executatul, p.100.
20 Promenadă, p.322.
Receptarea literaturii maghiare în
revistele româneşti
- Anchetă -
Gall Iudit-Izabella este absolventă (promoţia 2003)
a Facultăţii de litere din cadrul Universităţii “Petru
Maior”, din Tîrgu Mureş. Teza ei de licenţă a fost o
foarte riguroasă cercetare despre receptarea literaturii
maghiare în revistele româneşti (cu preponderenţă din
Transilvania) în intervalul ‘90-2000. Cercetarea se
încheie cu o mică anchetă printre scriitori maghiari,
anchetă menită să reliefeze “sentimentul” celor
receptaţi. Cum această parte a tezei - dar şi bune părţi
din rest, de altfel - e de un interes mai amplu decît cel
academico-universitar, credem că apariţia ei în revistă
nu poate face decît bine. E şi un semnal că legăturile
dintre cele două instituţii - Universitate şi reviste de
cultură - ar trebui întărite, spre folosul ambelor. (Al. C.)
În elaborarea acestei cercetări (titlul ei fiind
“Receptarea literaturii maghiare în revistele literare
româneşti în deceniul 1990-2000”) am cosiderat că ar fi
binevenită, în locul unei simple concluzii personale, care,
să recunoaştem, poate scăpa din vedere anumite aspecte
deosebit de importante, o părere (fie ea şi mai mult sau
mai puţin subiectivă) a unor oameni de cultură din ţară.
Fiecare dintre aceştia a contribuit la supravieţuirea şi la
dezvoltarea literaturii maghiare din România, astfel că ei
sunt cei mai avizaţi în a-şi exprima o opinie în acest sens.
Astfel, am iniţiat o anchetă având ca temă centrală
“Receptarea literaturii maghiare în presa românească în
deceniul 1990-2000”, întrebarea pusă în cadrul acesteia
fiind: “Ce părere aveţi despre receptarea literaturii
maghiare (mai ales cea din România) în revistele literare
româneşti (mai ales cele din Transilvania)?” Dintre cei 50
de scriitori şi oameni de cultură cărora le-am adresat
rugămintea de a participa la această anchetă au avut
amabilitatea de a da curs acestei solicitări următorii: Szász
János, Nagy Pál, Balázs Imre József, Jánosházy György,
Dávid Gyula, Vida Gábor, H. Szabó Gyula, Balogh József,
Paul Drumaru (în ordinea de sosire a răspunsurilor). Cu
această ocazie doresc să le mulţumesc pentru amabilitate
şi pentru ajutorul acordat. Sunt conştientă de faptul că
odată cu această lucrare mi s-a oferit şansa de a cunoaşte
nişte oameni deosebiţi.
Urmează răspunsurile primite în cadrul anchetei,
care, din păcate, pe parcurs a devenit mini-anchetă (cu
nouă participanţi).
Gal Iudit-Izabella
NAGY Pál
(Târgu-Mureş)
“Am primit scrisoarea dumneavoastră - împreună
cu cea a domnului Cistelecan. Îmi cereţi să-mi scriu părerea
despre receptarea literaturii maghiare în limba română. Nu
pot îndeplini această dorinţă, chiar dacă aş vrea din tot
sufletul, pentru că nu am avut şi nu am posibilitatea de a
urmări revistele literare româneşti. Dacă ar fi vorba despre
receptarea literaturii române în limba maghiară, aş mai
putea spune câte ceva. Dar nu prea mult.
Deoarece, să spunem drept, preocuparea este
extrem de întâmplătoare de ambele părţi, nici pe departe
 gesta hungarorum
nu este atât de frecventă şi plină de viaţă cum a fost
înainte de Decembrie 89. Este adevărat că Vatra publică
din când în când astfel de materiale, de exemplu acum
câţiva ani a realizat o anchetă despre relaţiile literare
româno-maghiare, acordând cuvântul unor scriitori, critici.
(Am participat şi eu la această anchetă). Dar în trecut şi
Vatra s-a ocupat mai sistematic de literatura maghiară din
România; publicând recenzii, portrete de scriitori etc. În
ziua de azi scrierile de acest gen sunt pe cale de dispariţie.
În ceea ce prizeşte cărţile apărute în limba română, îmi
vine în minte un singur exemplu pozitiv: Cornel Cîlţea a
tradus în româneşte marele roman al lui Wass Albert,
“Lângă scaunul Domnului” (A funtineli boszorkány),
apărut la Târgu-Mureş, Editura Mentor. În acelaşi timp
apar (chiar şi până în zilele noastre) de exemplu în
Cuvântul liber, şi articole de atac, de batjocură la adresa
lui Wass Albert, în primul rând din stiloul domnului
redactor-şef Lazăr Lădariu. Asta în ciuda faptului că la
prezentarea cărţii, unde am fost şi eu prezent, un literat
român a făcut observaţia că Wass Albert scrie tot aşa de
frumos despre poporul român, în acest roman al său, cum
a scris şi Sadoveanu la vremea lui.
Atît pot să spun pe moment despre această temă…”
SZÁSZ János
(Bucureşti)
“Vă mulţumesc pentru scrisoare, mi se pare foarte
interesantă, chiar demnă de apreciat alegerea pe care aţi
făcut-o în privinţa temei lucrării de diplomă.
Eu încă de la sfârşitul anilor ‘40 am insistat pentru
traducerile româno-maghiare reciproce, ca fiind forma cea
mai eficientă a cunoaşterii spirituale. După cum probabil
ştiţi, am încercat să contribui la acest proces prin
traducerea prozei şi comediilor lui Caragiale.
În legătură cu cererea dumneavoastră trebuie să
menţionez că din cauza unor probleme de vedere nu mai
citesc în mod regulat de ani de zile, iar în ultimii ani acest
lucru mi-a devenit imposibil. Astfel, de o vreme nu mai am
acces la revistele literare româneşti şi nu am nici măcar
idee despre felul în care este receptată literatura maghiară
în revistele româneşti. Pe de altă parte ştiu aproximativ ce
cărţi apar în traduceri româneşti, şi nu cred că numărul lor
ar fi foarte mare în ultimii 10 ani.
După revoluţie editurile private nu mai investesc
bani în astfel de cărţi, pentru că nu sunt rentabile şi nimeni
nu le poate obliga să lucreze în pierdere. Înainte - fiind
secretarul Uniunii Scriitorilor timp de 7 ani, am avut ocazia
de a observa îndeaproape acest fenomen - chiar şi
onorariile traducerilor puteau fi acoperite din subvenţiile
statului. Oricât de formală ar fi fost această politică de
promovare a traducerilor, faptele rămân fapte.
În ceea ce priveşte receptarea din partea română,
aceasta, în perioada cunoscută mie (1950-1990) nu a fost
una semnificativă. Această receptare era şi ea una formală,
câte o recenzie pe ici pe colo, din când în când câte o
prezentare de carte. O receptare reală s-ar putea înfăptui
dacă şcoala şi-ar asuma sarcina de a transmite informaţii
cu privire la literaturile minorităţilor conlocuitoare, într-o
oră, două pe săptămână. Convieţuirea cere cunoştinţe,
iar cunoştinţele exclud indiferenţa şi ura”.
129
BALÁZS Imre József
(Cluj-Napoca)
Receptare fără studii şi articole
“Nu sunt în măsură să-mi pot forma o imagine de
ansamblu asupra receptării literaturii maghiare în presa
literară românească a unui întreg deceniu. În 1990 având
14 ani, pot să spun doar că experienţele mele personale în
ceea ce priveşte legăturile interculturale româno-maghiare
datează din perioada în care “apropierile” dintre cele două
culturi nu mai erau ultrapolitizate ca în regimul precedent.
Astfel, aceste legături mi s-au părut oarecum mai normale,
lipsite de patetism. Cred că ceea ce poate lega aceste
culturi este o abordare foarte pragmatică a realităţilor în
care trăim. Uneori căutăm răspunsuri la aceleaşi întrebări
ştiinţifice şi cotidiene. Uneori poate fi interesant cum
răspunde un scriitor român la întrebarea: care sunt
caracteristicile specifice ale unui roman postmodernist?
Sau: prin ce modalităţi s-a confruntat literatura (română,
maghiară, etc.) cu cenzura din anii 70–80? Care este locul
avangardei literare în structura tradiţiei literare din ambele
culturi? Se pot înşira multe întrebări de acest fel – şi acum
am insistat doar pe probleme specific literare, ocolind cele
politice sau cele cotidiene care leagă într-un fel pe toţi cei
care trăiesc în aceeaşi regiune.
Răspunsul meu se referă deci mai ales la perioada
de după 1997–1998, perioadă în care m-am implicat mai
insistent în treburi literare/culturale, publicându-mi primul
volum de versuri în 1998. O oarecare opinie despre ceea
ce s-a petrecut în anii anteriori mi-am putut forma totuşi
prin prisma celebrei anchete a revistei Vatra, din august
1999, în care Daniel Vighi – un scriitor care se interesează
de literaturile mai multor culturi, trăind şi într-un mediu în
care interculturalitatea este un fapt palpabil – a rostit
următoarele: «Totuşi, ce mama zmeilor, ca să mă exprim
elegant, au mai scris ungurii din Transilvania şi din Banat
după Marea Lovitură de Stat din Decembrie 1989?»
Răspunsul tipic la întrebarea: «Ce ştiţi despre literatura
maghiară din România de după 1989?» era deci la vremea
respectivă: «Mai nimic.»
În eseul meu, care a reflectat asupra rezultatelor acelei
anchete (“Un Frankfurt ardelean sau ce vede scriitorul
român din literatura maghiară din România” – vezi
Vatra nr. 3/2000) am încercat să găsesc răspunsuri la acest
«paralelism» al culturilor. Am scris atunci – şi opinia mea
nu s-a schimbat – că situaţia reflectată de acea anchetă
este exactă, dar nu şi definitivă. Nu este de la sine înţeles
că scriitorul român nu ştie şi nu vrea să ştie despre această
literatură aflată în discuţie. Volumele de traduceri pe care
le-am enumerat atunci nu sunt suficiente şi câteodată
poate nu sunt nici foarte reprezentative. Cititorul român
trebuie să aibă «instrumente de lucru» pentru a-şi forma
o opinie proprie despre literatura maghiară din România.
De atunci au mai pornit la drum cîteva proiecte
literare interculturale. Aş aminti aici doar colaborarea dintre
redacţiile Apostrof şi Korunk din Cluj, care au organizat
un întreg şir de conferinţe pe diferite teme. Textele
transcrise ale acestor conferinţe au apărut integral în
Apostrof, şi de atunci se constată o preocupare constantă
130 gesta hungarorum
a Apostrofului în ceea ce priveşte cultura maghiară. Vatra
a mai oferit o mini-antologie de texte literare într-un număr
din anul 2000, care totuşi nu a mai fost atît de pregnantă
ca cea din august 1999. Tot în acea perioadă a apărut pe
piaţa literară revista Observator Cultural, cu un dinamism
de invidiat. În această revistă s-a integrat cu naturaleţe
rubrica constantă a tînărului poet şi ziarist Szonda
Szabolcs, despre materialele apărute în revistele culturale
maghiare din România: Korunk, Látó, Székelyföld şi
Helikon. Mai rar, dar totuşi cu o frecvenţă notabilă apar
traduceri din maghiară şi în revista Steaua din Cluj. N-am
amintit experienţa interesantă a revistei bilingve Provincia,
care a dat dovadă – mai ales în primele sale numere – de o
reală poftă de dialog, din care uneori nu lipsea nici accentul
polemic. În această revistă (în care în 2000 s-a reluat
oarecum discuţia pornită în numărul din august 1999 al
revistei Vatra) s-a mers poate cel mai departe în ceea ce
priveşte debarasarea de o falsă politeţe – aici se poate şi
se putea purta o discuţie despre valori, o discuţie bazată
pe argumente reale, bine gîndite.
Rămânând la întrebarea: «Cum s-a receptat literatura
maghiară (din România) în revistele literare româneşti»,
răspunsul se poate formula în mai multe feluri. Dacă prin
receptare înţelegem doar existenţa unor traduceri, atunci
– pornind de la experienţele enumerate mai sus – am putea
ajunge încă de acum la o concluzie pozitivă.
Cred totuşi că nu acesta este singurul aspect care
trebuie luat în seamă. Nu se poate vorbi de o receptare
autentică dacă nu se creează un context de interpretare în
jurul operelor care se traduc. Despre o operă care apare în
traducere se poate formula desigur o opinie: îmi place sau
nu îmi place. Totuşi, dacă cititorul se află faţă în faţă doar
cu un text şi un nume de autor (de cele mai multe ori
necunoscut, dacă pornim de la ideea formulată de Daniel
Vighi), îi scapă mai multe informaţii. Nu ştie, de exemplu,
cum este cotat acel autor în cealaltă cultură, dacă se
integrează în vreun curent literar, dacă este tânăr sau bătrân,
dacă acea operă este reprezentativă în şirul creaţiilor sale
etc. Receptarea şi canonul în general se formează în jurul
unor structuri de valori. Dacă textul din cealaltă cultură
este importat în cealaltă cultură fără ca această structură să
fie măcar semnalată, atunci textul se poate raporta doar la
contingenţele pre-lecturii. Cititorul nu va şti nici după citirea
textului cum se prezintă literatura respectivă – va şti doar
că o oarecare operă îi place sau nu.
Când din partea Fundaţiei a Treia Europă din
Timişoara mi s-a oferit posibilitatea să alcătuiesc o
antologie a literaturii maghiare din România (sau «din
Transilvania», după cum am numit-o în subtitlul
antologiei), am încercat să ţin cont şi de acest aspect. În
volumul “Travers. O antologie a literaturii maghiare din
Transilvania”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.), susţinut şi de către
celălalt coordonator al volumului, Ciprian Vălcan, am inclus
deci trei texte teoretice şi istorico-literare care au încercat
să prezinte o oarecare teorie şi pragmatică a literaturii
maghiare din Transilvania. Am sperat astfel ca unii dintre
cei mai de seamă autori maghiari în viaţă (printre care Bodor
Ádám, Szilágyi István, Láng Zsolt, Kányádi Sándor, Kovács
András Ferenc, Visky András,Orbán János Dénes) să apară
într-un context exegetic care poate însemna un punct de
pornire pentru cititorul român. Nu am întâlnit încă recenzii
mai ample, ecouri directe despre acest volum – totuşi sper
ca excelenta reţea de difuzare a editurii Polirom să îşi aibă
rostul şi ca volumul să aibă într-adevăr cititori.
Dacă prin receptare înţelegem mai degrabă studii,
recenzii despre literatura maghiară – şi totuşi ăsta ar fi
înţelesul mai strict al cuvântului –, atunci putem spune că
autori ca Eszterházy Péter, Nádas Péter, Kertész Imre (mai
ales după primirea premiului Nobel), Konrád György au
devenit destul de cunoscuţi în ultimii ani. Au apărut
recenzii despre romanele lor în Observator Cultural şi în
alte reviste. Numărul 5/2001 a revistei A Treia Europă
conţine şi ample interpretări ale unor reprezentanţi de seamă
ai modernismului maghiar precum Kosztolányi Dezső,
Krúdy Gyula, Márai Sándor etc. Fără aceste texte n-am
putea vorbi despre o receptare autentică a literaturii
maghiare. Totuşi, receptarea (prin studii, articole)
fenomenului literar maghiar din România încă lasă de dorit.
(Cei enumeraţi mai sus sunt toţi autori din Ungaria.) Acest
lucru ar folosi desigur şi pentru literaţii maghiari din regiune,
văzându-şi chipurile într-o oglindă nouă, bine şlefuită”.
JÁNOSHÁZY György
(Tîrgu Mureş)
“Din păcate, nu pot spune prea multe în legătură cu
întrebarea pusă de dumneavoastră. Mulţi literaţi, oameni
de cultură români (mai ales cei originari din Transilvania
sau Banat) cunosc excelent limba maghiară, dar nici unul
dintre ei nu s-a ocupat într-atât de amănunţit de literatura
maghiară (veche şi nouă), încât să poată orienta cititorul
român cel puţin la nivel informaţional, pe spectru larg,
credibil şi competent în formarea, problemele şi sistemul
de valori al literaturii. Traducerea operelor maghiare este
nesemnificativă din punctul de vedere al cantităţii şi într-
o oarecare măsură este şi aleatorie, nu se pune întotdeauna
accentul pe ceea ce este cel mai important. O bună parte a
celor mai mari creaţii sunt necunoscute publicului cititor
român. Rar se întâmplă ca o capodoperă să aibă norocul
pe care l-a avut de exemplu “Tragedia omului”, care şi-a
găsit traducătorul în persoana lui Octavian Goga.
Majoritatea cititorilor români, dacă cumva sunt
preocupaţi de această temă, trebuie să considere literatura
noastră una foarte săracă, sau poate chiar o dispreţuiesc.
Cei zece ani trecuţi după aşa-numita revoluţie n-
au însemnat un progres, ci chiar opusul: a dispărut şi
puţina finalitate care a existat înainte.”
DÁVID Gyula
(Cluj-Napoca)
“În cursul deceniilor trecute am urmărit în primul
rând receptarea literaturii române în limba maghiară, pentru
opusul aceasteia (receptarea literaturii maghiare în limba
română) exista bibliografia semnată de Réthy-Váczy, care
oferea – deşi numai până în 1970 - cea mai detaliată luare
în seamă a receptării literaturii maghiare în româneşte.
Din 1989, datorită condiţiilor haotice din presă, nu
mai pot urmări ce apare în româneşte despre literatura
maghiară, şi mai ales – ceea ce se referă în special la
 gesta hungarorum
întrebarea dumneavoastră - ecoul critic al operelor apărute
recent. Tocmai din această cauză nu aş avea curajul să-mi
exprim “opinia” în această problemă.
Cea mai completă bibliografie a operelor româneşti
traduse în limba maghiară o constituie cartea lui Szigethy
Rudolf, “Romániai magyar könyvkiadás 1989-1998” (Ediţia
cărţilor maghiare din România 1989-1998). Datele
referitoare la literatura română sunt următoarele:
Drăgan, Daniel: “Cherry Doverből”, roman, în
traducerea lui Lendvay Éva, Braşov, 1992
Eftimiu, Victor: “Bécsi szerelem”, roman, în
traducerea lui Vistai András János, Editura Kriterion,
Bucureşti,1991
Eminescu, Mihai: “Az esticsillag”, în traducerea lui
Ráduly János, Editura Erdélyi Gondolat,Odorheiu
Secuiesc, 1993
“Hajónapló. Antologia poeţilor tineri români”,
Editura Kriterion, 1990
Negulescu, Mihai: “Honnan jön a reggel?”, poezii,
în traducerea lui Bokor Katalin, Editura Ion Creangă,
Bucureşti, 1990
Obrega, Silvia: “A szép nyugtalanság”, poezii, în
traducerea lui Tömöry Péter, Editura Mantor, Târgu-Mureş, 1994
Popescu, Adrian: “Világ porán át” , în traducerea lui
Farkas Árpád, Editura Kriterion, 1990
Sadoveanu, Mihail: “Jött egy malom a Szereten”, în
traducerea lui Szabédi László, Editura Kriterion, 1990
Stancu, Zaharia: “Uruma”, în traducerea lui Vistai
András János, Editura Kriterion, 1990.
Dacă mai adăugăm şi faptul că de la data apariţiei
au trecut cinci ani, şi bibliograful a lucrat cu o rată de
eroare aproximativ de 5% (ceea ce în condiţiile
documentare existente în zilele noastre nu este nicicum o
exagerare), în comparaţie cu cele 20-25 de cărţi apărute pe
an înainte de 1989 regresul este imens.
Situaţia este identică şi în cazul traducerilor în limba
română. Eu personal ştiu despre un volum destul de vast
conţinând poeme de Petőfi, apărut la Timişoara (în
traducerea lui N. I. Pintilie); despre o nouă edţie a traducerii
lui Goga, “Tragedia omului”; despre antologia în două
volume a lui Paul Drumaru, apărută la Editura Kriterion şi
despre un volum bilingv din poeziile lui Blaga, apărut la
Editura Polirom, în anul 2002 (traducerea lui Lengyel
Ferenc). Această listă scurtă demonstrează într-un fel şi
nedocumentarea mea.
Cât timp înainte de 1989 editarea cărţilor din
România se derula sub tutelă centrală, ministerială şi avea
ca preocupare dezvoltarea cunoaşterii reciproce româno-
maghiare prin traduceri, acesta fiind considerat un proiect
de lungă durată, iar Editura Europa din Budapesta
traducea permanent din literatura română, totul părea a fi
pe drumul cel bun.
O nouă generaţie de traducători s-a maturizat în
anii 1948-1989 – atât pe partea maghiară, cât şi pe cea
română - şi era stabil cercul acelor critici care erau atenţi la
noutăţile editoriale de acest gen (cum ar fi seriile româneşti
apărute la Kriterion, volumele cărora au fost prefaţate de
scriitori, oameni de ştiinţă români extrem de valoroşi –
vezi volumele Bibliotecii Kriterion), din 1989, datorită
privatizării, restructurării editurilor totul a decăzut la nivelul
aleatoriului.
131
Din păcate, am sentimentul că nici situaţia politică
nu favorizează traducerile reciproce şi reacţia la noutăţile
editoriale: această temă este, s-ar putea spune, cel puţin
“nepopulară”.
Tocmai din această cauză era atât de importantă
ancheta realizată de revista Vatra din Târgu-Mureş (în
cadrul căreia mi s-a cerut şi mie opinia).
Cine are o astfel de iniţiativă trebuie să se aştepte
la lipsa popularităţii şi a ecoului.
Chiar dacă este trist, în acest moment numai asta
pot constata”.
VIDA Gábor
(Tg-Mureş)
“În acest caz cea mai mare problemă constă în
faptul că eu nu citesc revistele literare româneşti, mai bine
zis, nu sunt interesat propriu-zis de scrierile axate pe
literatura maghiară. Mi se pare evident că, dacă citesc
reviste româneşti, sunt interesat mai degrabă de cultura
română.
Trebuie adăugat însă că, în opinia mea, intelectualii
maghiari sunt prea puţin preocupaţi de cultura românească
(ori de cea ucrainiană, bulgară, macedoneană, albaneză, turcă,
bosniacă, lipoveană şi ilirică), deoarece, chiar dacă o spunem
cu voce tare sau nu, acum Europa este cea importantă şi nu
Balcanii. Virtual şi Balcanii sînt în Europa, dar…
Pe deasupra, intelectualitatea maghiară din Ardeal
suferă de un complex de persecuţie, şi crede că toţi membrii
societăţii româneşti se unesc într-un sentiment unic
antimaghiar, deci însăşi limba română este pentru ei limba
duşmanului, şi dacă poate, evită chiar şi lectura în această
limbă. Tot respectul pentru excepţie, dar cu o rândunică
nu se face primăvară.
Analizând mai în adâncime problema, constatăm
că intelectualii maghiari şi români nu pot trece prea uşor
peste aspectele actual politice. Şi în acest spaţiu cultura
(definită în sensul ei mai larg) este întotdeauna purtătoare
de conotaţii actual politice. Azi cultura engleză sau
franceză, şi chiar cea americană, sunt mai aproape decât
cultura maghiară de cea românească sau viceversa. Totul
este doar iluzie optică. Ne asemănăm mai mult decât ne-ar
plăcea să credem.”
H. SZABÓ Gyula
(Directorul Editurii Kriterion, Cluj)
“Încerc să răspund cât mai concis la întrebarea
dumneavoastră. În calitate de editor, pot să vă spun că
perioada de după 1990 nu a fost una favorabilă traducerilor,
chiar dacă, teoretic, toată lumea a fost de acord cu ele, şi
multe instituţii (fundaţii, ministere) au sprijinit publicarea
acestora din punct de vedere financiar, totuşi aspectul
cel mai important, organizarea receptării s-a confruntat cu
mult mai multe probleme.
Întrebarea se referă la revistele literare româneşti,
însă, judecând pe baza experienţelor personale, urmărirea
traducerilor, prelucrarea profesională nu diferă mult de
cea din mediul literar maghiar, caracterizat printr-un interes
extrem de căzut.
132 gesta hungarorum
Am impresia că acesta este rezultatul manifestării
de interes pentru alte domenii. Anii nouăzeci reprezintă
deceniul introspecţiei sau probabil a grijii manifestate de
individ faţă de problemele comunităţii, având ecou numai
traducerille unor autori în vogă din străinătate.
Un lucru este cert, volumele de traduceri pe care eu
le-am trimis celor mai importante reviste literare şi social-
culturale româneşti cu ocazia sărbătorii Anului Nou, nu
au produs nici ecou, nici măcar un mesaj formal de
mulţumire, ca să nu mai vorbim de publicarea unei recenzii
pe această temă. Lipsa de interes a opiniei publice este
refectată şi de numărul redus al traducătorilor capabili de
a realiza o tălmăcire de calitate, iar cei care o fac, lucrează
cotra unui onorariu substanţial, în situaţia în care succesul
comercial al acestor cărţi este discutabil. Astfel se închide
un cerc vicios în care nici revistele literare nu sunt
preocupate de lucruri fără priză la public. Editorul este
descurajat şi atunci de ce să mai angajeze un traducător, un
redactor (chiar şi dacă, în cel mai fericit caz, finanţarea este
asigurată din surse externe), dacă volumul nu îşi găseşte
loc pe rafturile librăriilor, astfel că nu are nici măcar speranţa
că acea cultură în care crede şi pe care doreşte să o supună
atenţiei publicului larg nu ajunge la cititor.
Nu ne rămâne altceva de făcut, decât să medităm
asupra unei strategii al cărei rezultat să îl reprezinte
readucerea în atenţia publicului larg a traducerilor, măcar
la un nivel egal cu cel al anilor 70-80 când la Editura
Kriterion apăreau în număr satisfăcător de mare astfel de
volume. Desigur, trebuie să ne punem întrebarea lui
Vörösmarty, dacă aceste traduceri au darul de a aduce un
progres acestei lumi – ca să dau numai un exemplu – a
folosit oare la ceva faptul că operele lui Sütő András au
ajuns prin intermediul unor traduceri de excepţie la publicul
cititor românesc. Valul de calomnie la adresa sa din presa
scrisă (nu de cultură) a anilor 90 nu lasă deloc impresia că
acesta nu ar fi cunoscut publicului român.
Desigur, această întrebare este oarecum retorică,
efectul literaturii neputând fi atât de direct, însă pentru
cine doreşte să se informeze…
Bineînţeles, răspunsul nu poate fi unul negativ, ci
acela că pentru noi, editori, redactori trebuie să facem
această marfă interesantă şi căutată. Aceasta pentru că
suntem datori măcar cu atât.”
Paul DRUMARU
(Bucureşti)
“Ce aş putea scrie în câteva rânduri despre ecoul
traducerilor din literatura maghiară în România ? Sigur, aş
putea înşira zecile de titluri pe care le-am tradus eu – ca să
nu implic orgoliile altora – şi să conchid că aşa ceva –
adică ecou – n-a existat şi nu există. Dincolo de o anume
amărăciune – care este ecoul meu personal la absenţa
ecoului public - , acum, după decenii de “activitate” ,
afirm totuşi că merită să-ţi dedici dacă nu viaţa, atunci
măcar o parte din viaţă traducerilor de artă: să aduci aici –
în spaţiul lingvistic, cultural, în care domiciliezi – valorile
altor orizonturi – şi pe acelea maghiare, desigur, care, deşi
sălăşluiesc într-o proximitate geografică, nu sunt cu nimic
mai puţin “exotice” - mai cu seamă în percepţia unui
muntean sau moldovean – decât, să zicem, cele produse
de ecoul tobelor din Rancas. Merită aşadar oricum – căci
e frumos, atunci când o faci bine, ca în general toată munca
bine făcută – e frumos de pildă şi să baţi bine un cui,
indiferent că-l baţi într-o grindă sau în capul cuiva, totul e
s-o faci bine şi atunci aproape că nu mai contează dacă
lemnul răsună sau capul deschide gura pentru a urla şi
dacă aceste reacţii sunt sau nu sunt captate şi “se face
vorbire” în legătură cu ele sau ba. Sigur, orice comparaţie
şchioapătă dar de aia sunt bastoane şi cârje… Acum,
adevărul e că traducerile în general nu au la noi ecoul – de
presă, în primul rând – pe care l-ar fi putut avea dacă în
cultura, chiar în civilizaţia noastră ar fi existat interesul
real pentru alteritate. Ăsta e, bineânţeles, un subiect
mult prea vast pentru a-l trata eu aici, dar tare mi-ar
plăcea să văd că studiază cineva care se pricepe la
studiat… Traducerile din literatura maghiară au în
România o destul de bună tradiţie: după câte-mi
amintesc un profesor de la Budapesta a şi publicat o
bibliografie aproape exhaustivă în acest sens, pornind
de pe undeva din secolul trecut. Totuşi, comentarii la
diversele traduceri de-a lungul timpului au apărut mai
ales în presa maghiară, în cea din Transilvania mai ales,
ceea ce e pe undeva firesc – acolo mulţi sunt (aproape)
bilingvi. (Aicea, când zici că ai o limbă maternă şi o
limbă paternă, chit că precizez că glumeşti, toţi se uită
la tine ca la un pterodactil). La ora actuală apar multe
traduceri, la modul haotic, uneori cei ce le fac nu cunosc
nici una din cele două limbi, dar n-are a face, nici editorii
nu sunt mai breji iar publicul tot nu cumpără cărţi. Eu
cunosc o singură iniţiativă serioasă, aceea a revistei
clujene Apostrof, care publică anual numere întregi cu
traduceri din literatura în cauză. Mai cunosc una, mai
veche, acea a eminentului editor de la Kriterion
Domokos Géza: Biblioteca Kriterion. În vreo 20 de ani
s-au publicat relativ multe titluri şi multe dintre ele au
avut realmente ecou, în orice caz la public au avut, căci
oamenii le-au cumpărat, la librărie se cerea Biblioteca
Kriterion cum se cere azi – mutatis mutandis! – un RAO.
Din păcate însă, în democratura actuală s-a scufundat
şi biblioteca asta, ca multe altele şi bâjbâie pe undeva
pe la fundul sacului. – E ciudat când mă gândesc cât de
multe ar avea de învăţat oamenii politici dacă i-ai pune
să traducă o carte (!). Cei care n-ar sucomba s-ar gândi
poate că investiţia în cultură (şi în sănătate, căci astea
merg mână-n mână) e mai importantă decât cea în uzinele
falimentare plantate în geografia patriei de către micul
dement. Şi ar face atunci nişte legi şi ar sponsoriza şi
traducerile, de pildă (chiar dacă în ultimul rând) şi nu
doar TVR-ul şi casele de agrement. Şi, ei bine, da: ar
investi chiar şi în ecou, adică în spirit şi ne-ar izbăvi de
Cel Rău. Până în ziua aceea de poimarţi, rămân al
dumneavoastră, devotat: Paul Drumaru.”
 gesta hungarorum
BALOGH József
Strigăt solitar în pustiu?
Ancheta revistei Vatra, “Receptarea literaturii
maghiare din Transilvania” de către publicul românesc
(reviste culturale în primul rând şi, cu prioritate, cele din
Ardeal) este, de fapt, şi tema lucrării de licenţă a studentei
Gal Judit-Izabella de la Universitatea “Petru Maior”,
elaborată sub îndrumarea profesorului Alexandru
Cistelecan. Implicarea revistei Vatra şi a criticului Al.
Cistelecan, ce face parte din prima linie a exegezei literare
contemporane, este chezăşia seriozităţii acestei iniţiative.
Găsesc necesar să amintesc că dommul Cistelecan
recidivează în modul cel mai lăudabil. Domnia sa a mai
iniţiat o anchetă despre relaţiile actuale ale scriitorilor
români şi maghiari din Transilvania, despre cunoaşterea
şi colaborarea lor. Deşi au participat numeroşi reprezentanţi
din ambele părţi, ancheta a scos la iveală cu pregnanţă
doar câteva aspecte esenţiale: necunoaşterea reciprocă,
lipsa de informaţii, absenţa traducerilor şi a conlucrării.
Apreciatul critic si cercetător Ştefan Borbély, implicat şi
domnia sa în acea anchetă, a recunoscut cu părere de rău
că n-a reuşit să întocmească bibliografia cărţilor scriitorilor
maghiari editate, neavând suportul imperios necesar al
unei instituţii de specialitate.
Judecând după numărul solicitărilor şi răspunsurilor
primite, ancheta actuală nu va fi una cuprinzătoare şi
profundă. Poate trecerea în revistă a materialelor apărute
în publicaţiile culturale româneşti, efectuată de autoarea
lucrării de licenţă, va contribui la radiografierea unei
receptări cât mai reale a literaturii maghiare din România.
Ce contribuie la formarea imaginii acestei literaturi?
Informaţia adecvată, pusă la dispoziţia receptorului, ce
cuprinde traducerile apărute, prezentarea autorului tradus.
Desigur, şi acordarea premiilor literare scriitorului sau
traducătorului în cazul reuşitelor artistice.
Iată câteva lucrări în limba română ce pot sluji ca
repere celui ce vrea sa facă cunoştinţă mai profund cu
literatura maghiara.
Beke György, Fără interpret. Convorbiri cu 56 de
scriitori despre relaţiile literare româno-maghiare. Ed.
Kriterion, Buc. 1972
Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România.
1920 – 1980. Eseuri. Ed. Kriterion, 1981
Gavril Scridon, Istoria literaturii maghiare din
România, 1918 – 1989, Ed. Promedia Plus, Cluj-Napoca,
1996
Paul Lendvai, Ungurii. Timp de un mileniu
învingători în înfrângeri. Traducere din germană de
Maria şi Ion Nastasia, Humanitas, Bucuresti 2001
Réthy Andor- Váczy Leona, Literatura maghiară
în limba română. Bibliografie, 1830 – 1970. Studiul
introductiv şi controlul ştiinţific al materialului bibliografic
– Köllő Károly. Ed. Kriterion, Bucuresti, 1983
Desigur sunt şi alte lucrări retrospective, elaborate
de autori români şi maghiari, dedicate acestei teme.
Autorul rândurilor de faţă nu este istoric literar,
cercetator sau bibliograf. A intrat în contact cu literatura
română traducând din autorii ei contemporani. Cititorul
maghiar, înainte de 1989, a avut prilejul să cunoască poeţii
români (Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Gellu Naum,
Constanţa Buzea, Gheorghe Tomozei, Toma George
Maiorescu, Dimitrie Stelaru) din volumele tălmăcite de
133
mine şi publicate la editurile Tineretului, Albatros,
Kriterion. Nu eram singurul cu aceste preocupări. Szemlér
Ferenc, Méliusz József, Majtényi Erik, Kányádi Sándor,
Szilágyi Domokos, Tóth István, Lászloffy Aladár, Király
László, Jánosházy György, Mandics György şi alţii au
publicat de-a rândul anilor zeci de volume, contribuind la
îmbogăţirea panoramei poeziei româneşti. Această
preocupare m-a ajutat să aflu ce se petrece în domeniul
traducerii literaturii maghiare.
Tălmăcirile autorilor maghiari s-au îmbogăţit datorită
unor personalităţi marcante: Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu,
Veronica Porumbacu, Virgil Teodorescu, A.E. Baconsky, Emil
Giurgiuca, Costa Carei, Haralambie Grămescu, Al. Andriţoiu,
Paul Drumaru, Livia Băcaru, George Sbârcea, Gelu Păteanu,
Constatin Olariu, Adrian Hamza, Ion Acsan, Corneliu Balla,
Lucia Verona, George Volceanov şi alţii au semnat tălmăciri
de un nivel artistic ridicat.
În zilele noastre, dintre ei mai sunt în viaţă doar
George Sbârcea, Paul Drumaru, Corneliu Balla, Ion Acsan,
Lucia Verona, George Volceanov.
Filmul relaţiilor româno-maghiare s-a rupt în
decembrie 1989. Traducătorii profesionişti (români şi
maghiari) au intrat într-un con de umbră. Tensiunile
politice externe şi interne au avut o înrîurire nefastă asupra
creatorilor şi editorilor. Suspiciunea, intoleranţa, izolarea,
manifestări naţionaliste, culpabilizări reciproce au
înveninat atmosfera în care relaţiile culturale, colaborarea
fructuoasă, promovarea valorilor perene şi a celor nou
create au avut de suferit. Activitatea editorială s-a
liberalizat. Au apărut sute de edituri particulare, s-a impus
economia de piaţă.
Despre ce fel de receptare se poate vorbi, când ani
de zile n-au văzut lumina tiparului scrierile autorilor români
şi maghiari în traduceri?! Doar câteva titluri din literatura
maghiară din Ungaria, contractate înainte de “revoluţie”,
au fost publicate. A salvat aparenţele reeditarea clasicilor.
Iată o cronologie edificatoare.
1995. Apare Tragedia omului. Poem dramatic de
Madách Imre. Traducere în versuri de Octavian Goga.
Editura “Grai şi suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti
(ediţie bilingvă)
1995. Ady Endre. Poemele tuturor tainelor,
antologie lirică. Ediţie îngrijită de Ion Acsan. Ed. “Grai şi
suflet – Cultura Natională”
1996. Petőfi Sándor, Poezii alese. Traducere de
Nicolae I. Pintilie. Ed. Helicon, Timişoara (volumul conţine
peste 500 de poezii, în 814 pagini. Traducătorul ieşean a
decedat în anul apariţiei.)
1996. Attila József, Poeme. 1922 – 1937, În româneşte
de Paul Drumaru. Ed. Kriterion Bucureşti.
1998. Kölcsey Ferenc, Ábránd – Reverie. În
româneşte de Constantin Olariu. Ed. Pont, Budapesta
(ediţie bilingvă)
2001. Petőfi Sándor, Poezii – Versek. Ed. Gramar,
Bucureşti, (ediţie bilingvă)
2001. Ady Endre, Versek – Poezii. În româneşte de
Eugen Jebeleanu. Ed. Gramar, Bucureşti (ediţie bilingvă)
Anul 1998 a adus noutăţi îmbucurătoare, apăruse
antologia Timp canibal, poeţi maghiari din România,
sub egida Editurii DUStyle, cu scriitori prestigioşi,
selectaţi de prozatoarea Ferencz Zsuzsa: Farkas Árpad,
Hervay Gizella, Kányádi Sándor, Király Laszló, Lászloffy
Aladár, Markó Béla, Méliusz József, Szilágyi Domokos,
134 gesta hungarorum
făcând parte din generaţii diferite, apar în traducerile
existente deja. Volumul a fost prezentat la Târgul de Carte
de la Leipzig, realizarea lui datorându-se poetei şi
editorului Doina Uricariu. Tot în anul 1998, vede lumina
tiparului volumul colectiv BESTiarium, editat de Centrul
Cultural Arcus – Covasna şi sprijinit şi de Biblioteca
Judeţeană Covasna. Selecţia cuprinde poezii semnate de
Ruxandra Cesareanu, Adrian Suciu, Luminiţa Urs, Radu
Afrim, Fekete Vincze, Sántha Attila, Lövétei Lázár László,
Orbán János Dénes. Traducerile aparţin lui Radu Afrim şi
ultimilor trei autori maghiari. Apariţia acestui grup talentat în
volum este semnificativă şi laudabilă, a deschis o cale demnă
de urmat. Anul 1999 aduce o realizare excepţională: Paul
Drumaru, Transland I – II “Poeţii mei maghiari”, Ed.
Kriterion, Bucureşti. În această antologie subiectivă sunt
prezenţi cu aproape 28 000 de versuri, 18 poeţi din secolul
XX. O mare parte din traduceri sunt realizări noi ale scriitorului.
Transland e o lucrare de vârf, neobservată din păcate de
juriile premiilor literare ...Traducerea literaturii maghiare în
anul 2002 este dominată tot de Paul Drumaru cu trei apariţii:
Cartea lui Iona de Babits Mihály (ediţie bilingvă); volumul
intitulat Crater de Pilinszky János şi selecţia din poeziile lui
Kovács András Ferenc – Vara colonială (1980 – 1999). Toate
trei au fost publicate la Kriterion.
La Târgul de Carte Bookarest 2003, am descoperit
câteva noutăţi. Editura Polis din Cluj, condusă de
eminentul scriitor Dávid Gyula, era prezentă cu o ediţie
demnă de toată atenţia. Volumul De Profundis de Lucian
Blaga, în traducerea lui Lengyel Ferenc, un fost profesor
clujean de literatură, care trăieşte acum în Austria.
Traducerile sunt noi, ediţia este bilingvă. Tot în această
categorie se înscrie şi Amintiri din copilărie de Ion
Creangă, traducerea aparţinând poetului Fábián Imre.
Clasicul român apare prima dată într-o ediţie bilingvă la
editura “Literator”. Tumultuosul târg a mai adus o noutate.
La standul Editurii EST se zărea o carte: Imre Kertész, În
afara destinului. Pe copertă se mai poate citi: “Premiul
Nobel pentru Literatură 2002. Traducere din maghiară de
Georgeta Hajdu”. Fără lansări, fără conferinţă de presă,
fără o banderolă incitantă, cartea a trecut neobservată.
Editorul a neglijat “detaliile organizatorice”. Vă recomand
să citiţi editorialul din suplimentul “Litere, Arte, Idei” al
ziarului Cotidianul (2 iunie 2003), semnat de Dan C.
Mihăilescu. Titlul expresiv vizează practica editorială
nefastă: “Scriitorul, ultima roată la caruţă ...”
Această trecere în revistă a cărţilor traduse din limba
maghiară nu este exhaustivă. Sunt şi alte volume tălmăcite
de traducători mai noi (Ana Maria Pop, Ana Scarlat), dar
care m-au ocolit. Cum – presupun - că au trecut
neobservate de mine şi unele relatări şi cronici din presa
culturală română transilvană. Am fost entuziasmat de
grupajul apărut în revista sătmăreană Poesis, care a adunat
variantele traducerilor din diferite epoci ale poeziei lui Ady
Endre, Toamna a trecut prin Paris. Arheologia literară
este şi o modalitate de a spori şi a diversifica receptarea.
Din păcate, nu ne putem lăuda cu o contribuţie
constantă a revistelor literare -culturale-maghiare din ţară
la o mai bună receptare a literaturii noastre. Critica
apariţiilor consacrate cărţilor maghiare este sporadică,
deficitară. Un cunoscător al limbii maghiare, urmărind
revistele noastre (Helikon, Látó, Korunk) nu-şi poate
crea o imagine de ansamblu despre reuşitele acestei
literaturi. Lipseşte şi tratarea adecvată a fenomenelor
literare, analiza tendinţelor, decantarea valorilor propuse
de pleiada tinerilor condeieri.
Este trist că trebuie să recunosc o neglijenţă crasă
din partea acestor reviste, de exemplu, nepublicarea
sistematică a listelor scriitorilor nominalizaţi şi distinşi cu
premiile Uniunii Scriitorilor din România. Consider tot atât
de gravă şi atitudinea ziarelor centrale româneşti care elimină
din listele premiaţilor reprezentanţii minorităţilor (Adevărul,
Ziua). Parcă prozatori, poeţi, critici maghiari, slovaci,
germani, ucrainieni, sârbi nici n-ar exista în România.
Instituţiile ştiinţifice culturale româneşti nu dispun
de specialişti cunoscători ai limbii şi culturii maghiare. În
programele de lucru al acestor organisme culturale centrale
şi locale nu sunt cuprinse aceste preocupări. Iată un
exemplu grăitor: în 1964 Editura Academiei Române a tipărit
marele Dicţionar Român-Maghiar coordonat de Béla
Kelemen. În anii ’80 a fost terminat pandantul, mult
aşteptatul Dicţionar Maghiar-Român, lucrat la Institutul
de Lingvistică din Cluj (20.000 de pagini dactilografiate)
urmând să fie finisat. Ne-a părăsit şi profesorul Béla
Kelemen, Institutul a pierdut şi alţi lexicografi maghiari
prin pensionare. Suntem în anul de graţie 2003. Când şi
unde va apare căutatul şi aşteptatul Dicţionar Maghiar-
Român, instrument de lucru indispensabil nu numai pentru
traducători?
Intrăm în Europa nouă fără patrimoniul cultural al
minorităţilor?
Cât va dura încremenirea în proiect?
Deocamdată, atât. În final, să-mi fie iertată lipsa de
modestie, aş dori să recomand în atenţia cititorilor revistei
Vatra varianta finală a unui text scris de mine în limba
română şi publicat în 1987, care redă frământările mele
dintr-o epocă tristă.
(H)ora himerelor
Cine ţi-a spus
Că păstrarea tinereţii va fi o treabă uşoară
Ca şi cum ai închide o frunză fragedă într-o carte.
Nerăbdarea te instigă la trădări începute cu
Laşităţi mărunte cum ar fi necitirea poemelor
Adresate ţie de un dascăl timid din provincie.
Hora himerelor.
Eşti ademenit de cavalcada cavalerilor împăiaţi
Fluxul bunăstării copleşitoare.
Stau la pândă războaie vorace
Capcanele cuceritorilor deghizati în feţe cucernice.
Luminile Metropolei sunt oarbe
Uşi de evacuare nu găseşti în labirint.
Înfrângerea nu-i o bucurie nici sub bolta senină.
Purtând în piept stelele cerului şi crucile cimitirelor
s-a convins şi cel mai iscusit mareşal:
nu poţi câştiga toate bătăliile la rând.
Cavalcada cavalerilor împaiaţi se întoarce la teatru.
Drumurile cunoscute sunt impracticabile.
Neobosita hora himerelor.
Repet penultimul vers: Drumurile cunoscute sunt
impracticabile. Se impune deci căutarea unor noi căi de
comunicare. Să le făurim împreună.”
- iunie-iulie 2003 -
 v-am dat teatru 135

Ioana ŞIŞCU 53. Tot fapte reale.

54. Pa pa. (În tamil este “ta ta”.)
Aleleu. 55. cheating in hate
O piesă cu regulile pe masă 56. Ce prefer.
57. Nu te lua de tata.
Tablouri
Personaje
1. Memento
2. Faţa la perete O fată şi un băiat. Frumoşi şi – cum se zice - cu
3. Barca pe valuri probleme existenţiale. Nu înghit ce le serveşte viaţa, de
4. Pauză aceea momentele de tâmpenie sunt permise, fac parte din
defensiva minţii lor.
5. Când e singur îl apucă.
Un tată , un copil, un porc, un leu. Ca mulţi alţii.
6. Încearcă şi tu
Bărbaţi fatali, femei non-letale.
7. Prima impresie.
Un sex feminin ubicuu şi perfect în seducţie, adică
8. Sughiţ din dragoste orice el într-o pasă nostalgică stă în umbra unui crocodil
9. “Le diable s’est mis a pleurer” invizibil şi uite aşa îşi dă drumul să vorbească.
10. Totul se leagă.
11. Self-esteem.
12. O soartă 1. Memento
13. Visul unei femei. —„Mă mir ce parte ai avut, bărbate,/ Că toţi s-au
14. Pasiunea împinge. înecat, numai tu ai scăpat.” ( Termină brusc şi se uită
15. Eu nu mint. adânc. Prezent sau absent, acum nu mai contează.)…
16. Pe ăsta îl iau eu. Puiul meu, tu arăţi ca un zeu. Hei! Te miri de cuvintele
17. “Chéri, dans la langue que nous parlons comme mele?!… (Către voi.) E prudent, hi, hi, hi! (şopteşte) şi
amis la mer c’est la mčre, entendu??” despre femei, (urlă) ooo Doamne!… Să nu-i mai spui!
18. Mon coeur qui bat J (Aproape plânge de mila lui şi lacrimile o să-l înghită…
19. De ce “Nu” Zici că-noată căineşte?… Ce dacă?!) Moa, moa! Moa,
20. Delicat. moa! cum au ştiut doar ele să te poarte!
21. Dispariţie. –Stai, mă mami… io nu fac aşa…
22. Ea –Io nu.
23. O altă ea. –Io never.
24. În fine, mult aşteptatul El. –Io?… Niciodată!!
25. Comunismul, floare nemuritoare (Puiule, puiuţ, ţi-am pus fundă la gât… nuuuuu, ai
26. Intelectualo papion!… unu’ ceva mai mare!… ţ-ţ, „ţi-o dau”- „nu ţi-
a dat-o”-„ţi-o vrea”…INSIGNA MATURITĂŢII TALE!)
27. Spune-mi: cum reuşeşti?
28. În limita posibilului
2. Faţa la perete
29. Sănătate
—Nu mai mă iubeşti?!… Bă! (Îl zguduie, şi ăsta se-
30. A vrut-o ntâmplă să aibă nervi tari, altfel l-ar apuca sughiţul de
31. Brunch (9.10.2002) moarte.) Eu n-accept să-mi adoarmă bărbaţii. Vreau să-i
32. Acord perfect. simt cum ard de nerăbdare.
33. Match
34. Cine este el? 3. Barca pe valuri
35. Fapte reale. —M-am schimbat mult de când nu ne-am văzut./
36. Pe viaţă Oameni sau lucruri, puţin îmi pasă! piedici nenorocite,
37. Treacă de la mine! prezenţa voastră mă scoate din minţi!/ (Expediază.) Bine,
38. Descalificat. bine,/ să spunem că eram deja dusă, / (cântă) la, la, la!
39. Ce idei au unii. departe cu pluta departe!/ când le-am zis prima oară:/ aiii,
40. Adios. ce răi v-aţi făcut!/
41. Ce-ţi place să mănânci? Hi, hi, hi, hi! şi acum, în ceasul al unsprezecelea,
42. Ştie el ce spune. dimineaţa, „nu-ţi fă griji, eu vorbesc adevărul şi numai ce
43. La mulţi ani. simt”, hai spune-mi, când m-auzi în minte iar şi iar, tot nu
44. Aleleu. mă crezi că ei ne-au cobit?
45. Contabilli transei. (Întoarce brusc capul, alege o victimă, îi sare la
46. Un leu liber în parcul de la circ. gât,/ nu, nu sunt de internat, „mă scuzaţi, am crezut
47. Protectiv. că…”/ iii, stupoare…/ chiar şi ea se poate-nşela, nu?)
48. L-a auzit cu urechile ei.
49. Trece şi-asta. 4. Pauză
—Ooo, mi s-a urât să îndrug ce-am mai spus şi la
50. Neatenţie.
alţii. E enervant. (Nimic mai agasant decât repetiţiile
51. Hit the ball.
astea, şi eu când e la a treia deja am nervii-n pioneze,
52. Justiţie.
136 v-am dat teatru
mă fraţilor, v-a lăsat de tot imaginaţia?)
Momente pe care încerc să le evit. Atât cât pot. Dar
lehamitea e-acolo, tolănită-n mine… (Peste umăr.)
Surioară, eşti inconfundabilă! Te simt când te trezeşti şi te
întorci, pe partea cealaltă, eee, acum pe partea asta,
ammmm… vreau, iubi, moa!… să te mai ţin în toropeală.
Dar am uitat că nu sunt bun nici de aşa ceva.
5. Când e singur îl apucă.
—Îmi fac un melody-bar şi-mi aduc fetele la
distracţie. Aşa vă vreau: artiste şi javre toate!
So come on, girls!… Strip-tease!…
Doar n-o să mă lase la greu?!
6. Încearcă şi tu
—Oh, baby, e bine cum te iubesc?*
—Moa!
—Şi zici că dragostea mea îţi place?
—E super strong, hi, hi, hi, hi! (Şi se uită ea la
eticheta sticlei şi la mâna porcului ucis din greşeală,
ştiţi unde, pe aleile parcului de la circ.)
*Schema dialogului: Romeo şi Julieta în linii mari,
adică „love” versus „police” – „police of families”, „po-
lice and civil duties”.
7. Prima impresie.
—E aşa frumos!/ Când îl vedem ne şi visăm c-avem
copii. / Şi el, the best,/ ar vrea să fiu/ o mamă iepuroaică!/
… Not bad, isn’t it?…Not bad at all. / Uite cum visele
devin realitate. Uite că aproape văd ce ce mi-am dorit./
„Înghit în sec şi-ţi zic doar ţie acum:/ Aproape.”
Regulă:
Muzicalitatea frazei chiar şi atunci când e vocea
autorului şi nu a personajelor. Să fie un întreg. În fond
cine a scris, nu muzica din capul meu? Şi ea trebuie auzită
în orice moment. Dacă se poate.
8. Sughiţ din dragoste.
—Face totul alandala. Nimic cu intenţie./ Şi câte
emoţii pot să-ncapă în fiinţa ei./ Asta îmi place la nebunie,
aaaaa!!! (Repede.) Ce simţi tu pentru mine e evident şi
puternic, cele mai tăcute părţi din mine zbiară, e o alertă în
mine de nedescris, înghit viaţă, hâc! – pardon – tot mai
multă viaţă… Merci, merci de mii de ori, mon ange, şi sper
ca Dumnezeu să te aibă în grija sa.
Regulă:
Să marchezi textul cu bare pentru intonaţie (=sfârşit
de măsură), să ştie omu’ din prima cum să citească!
9. “Le diable s’est mis ŕ pleurer”
(Petit počme pour des mecs inoubliables.
Récitateur: la voix de l’illetré.
J Merci.)
Sourire „safe” femmes non-létales
Suis moi mon petit ange on lui a dit
et le bébé tranquille dans le lit
ręve mâle aux désirs moins fatales.
10. Totul se leagă.
—Tot am crezut că mă iubeşti, dar n-ai simţit nimic
niciodată. Şi cine naiba eşti tu? Un suflet mediocru şi un
sex doar acceptabil. Pleacă odată îţi spun!
—Acesta a fost un răspuns violent şi nedrept, tot
universul s-a cutremurat, ce cuvinte, ce infamie, frate!
Cum îţi permiţi să jigneşti membrul cel mai splendid de pe
lume! „Ha, ha, o să-i pierzi cu gândul la mine, deşteapto!”
—S-o crezi tu, i-a răspuns ea, şi totuşi, din mulţimea
de copii nici unul nu-i seamănă dragă, hi, hi, hi, hi! femeia
care gândeşte s-a culcat cu soţul şi cu idei de la ăia mulţi,
fac coadă în urmă, ăăă, departe mai sunt…
—(Urlet disperat al celui în cauză.)
11. Self-esteem.
(O femeie în criză de personalitate. Se vrea Elisabeta
şi dă probe de erotism. Scenariule agresiv e semnat de
amant, un flegmatic incorijibil… ca mulţi alţii.)
—Auzi baby, şi cum zici că face o regină? Miaună
ca o pisică? Latră ca un câine? (Arată cu degetul.) Iiha!
Uite şi-o iapă!
P.S. Amendament: High self-esteem.
12. O soartă
—Nu ştiu ce dracu’, da’ ies mereu oaia neagră!
—Şi eu mărul discordiei! Frumos, nu?
13. Visul unei femei.
— Iuuu-biii! Mă gândesc că suntem împreună şi am
copii cu tine./ Mă închipui în braţele tale. Eşti frumos ca
un prinţ!!!
Când mă gândesc la tine, sunt în cea mai frumoasă
vacanţă. Merci, dragă iubi, merci frumos că mă iubeşti…
—Tic-tac, bum-bum, ha, ha, ha, ha! interesul meu
bolnăvicios pentru tine, „ba al meu — am înnebunit de tot
de când te-am cunoscut—”/ ei, fir-ar să fie! nu vreau să-
mi revin! nu vreau!/ cum ziceţi, să-mi treacă ameţeala?!/
ah! feţele preocupate, (maimuţărindu-se) „interesele lor
personale” (omoară cuvintele pronunţându-le)
personale, personale!
Eu nu vreau s-ajung acolo. NU!!!
14. Pasiunea împinge.
—Ascultă, puiule, eu am nevoie de sex-appeal.
Nu admit derogări de la principiul ăsta. (Scaunul e în
travelling acum.)
15. Eu nu mint.
—Ştiu, baby, ştiu, nu mă crezi nici un pic, dar jur pe
fericirea pe care n-am ajuns s-o trăiesc, când ţi-am spus
„te iubesc”, eu nu te-am minţit! Mi-a trecut pasa, oa, oa!
Tot ce se poate!/ dar atunci erai în sufletul meu şi fiindcă
te vroiam în mine,/ maniaco! Te-am ocolit zile şi ani în şir./
Sunt metodic în iubire. (Semnul V cu degetele.) Victorie
sau…/ (se calmează) să ne potolim.
—Şi el vorbea atât de bine, perfect legat, etc., încât
n-ai fi zis că logica lui o să-i îngroape.
16. Pe ăsta îl iau eu.
—O chéri, mă inspiri o grămadă! eşti un exemplar
perfect!… am să te-nchid într-o cuşcă şi te-aduc la mine-
n mansardă, vai, ce frumos o să ne stea nouă, vai, unu-n
faţa altuia, ooo! e ca-n filme, my God!
—(Holbează ochii.) S-a-ntors lumea pe dos…
Bărbaţii stau la raţii de vitalitate… Femeile ne hărţuiesc ca
 v-am dat teatru
hienele… Marş de aici, decreierato!! (Se ridică în
picioare. Se agită, săracu’!… Stai locului, nu-ţi fac
nimic!)
17. „Chéri, dans la langue que nous parlons comme
amis, la mer c’est la mčre, entendu?”
—Şi îmi promit solemn în fiecare zi, mâine am s-o
fac, ai să vezi, mâine. Visez că sparg pereţii şi mi-am dat o-
ntâlnire departe. Revin la realitate, re-a-li-ta-te, m-apuc de
treburi care nu spun nimic. Vom face ce Dumnezeu a lăsat…
ce dictează dorinţele noastre… ce vrea iubirea noastră. Şi
de fapt… ce a vrut natura să fim??
18. Mon coeur qui bat J
—Îndoială, credinţă,/ nu, chiar vreau să ştiu dacă
mă crezi!/ Pot să-l cred?/ nu mai ştiu ce să cred!! Nu crezi
că ar putea…/ se poate ca el…/ nu??? / Te rog, spune-mi,
hai te rog!! E suspectă absenţa, hmmm,/ nimic nu e simplu,
/hei! — şi se bate cu pumnii în piept — „eu o s-o fac
fericită”/ în orice caz ăsta e obiectivu’ lui număru’ unu, şi
by the way, chiar de-asta i se spune bărbat,/ (priveşte
peste umăr, şi ce dacă nu e nimeni în spate!) nu poţi să
mă iubeşti fără sincope, zici?/ Adică să nu mă ia cu rău
când mă gândesc la mâine, la poimâine… ăăăă! e noapte,/
mi-e niţel frică, de ce să zic,/ şi de-aia te ţin lângă mine,/
hei, ce caldă e inima ta, /îhî, multe mi-au spus.
19. De ce „Nu”
Doi oameni se torturează unul pe celălalt. Cred că
sunt erotomani, altfel scena e falsă.
—Vino la mine. În sufletul meu. (Aaa?? la discreţia
lui??) Nimic rău n-o să ţi se-ntâmple, promit, în mâinile
mele vei fi în siguranţă.
—Ce răspuns ar trebui să-i dea… „Iubirea moare
prematur de obicei.”, „Bărbaţii şi femeile se iubesc —
uneori foarte mult — , dar ne plictisim uşor, după legi
nescrise şi proaste”. Şi ştii, de plictiseală nu poţi să acuzi
pe nimeni… propunerea mea e să ne potolim…
(Ca şi cum ar vorbi cu spiritele.)
Dar am în mine o dorinţă care nu vrea să moară. Am
un plan fanatic de a trăi. Şi pentru pasiunea mea vreau să
am încredere în tine, n-am de ales decât s-o câştig. Restul
va veni… (Îi clănţăne dinţii când vorbeşte.) Ăăă, poate
va veni.
—(Şi lui îi stă inima-n loc, te-ai dezmeticit iubito,
aoleo!
Aşa începe tot greul în viaţă.)
20. Delicat.
— Îmi place să împing lucrurile, trântesc şi fac pârtie,
mai e puţin, aha, către marea revelaţie… dar, la final, de ce,
de ce toţi zbiară ca demenţii: CRAPĂ!
21. Dispariţie.
—Parte din mine. În privirea mea, în ritmul respiraţiei
mele (gâfâind sacadat, saca-dat, saca-dat) te doresc atât
de mult - ştiu baby, şi tu - (îi astupă gura cu palmele) hai
să ne despărţim, altfel ne apucă lehamitea.
22. Ea
—(Se aud sunete de percuţie). Aşa. (Cântă) Hei,
hei, hei şi hei, hei, hei! (Satisfăcută de regie.) Da, e per-
fect. Şi acum să-mi explici absenţa ta! (Se adresează
137
colegelor de suferinţă.) Fetelor, mamelor, surorilor, dragele
mele, (gelozia se lasă cu lacrimi) nu mai poooot!
23. O altă ea.
„Da’ nu mă las eu cu una cu două… Uită-te aici,
tăticule… La o lună după ce l-am lăsat, mă ţineam deja cu
altul. Mai tânăr cu 25. Şi l-am pus nene, să-mi joace cum
am vrut. Aşa face femeia care se iubeşte. E regulă de trei
simplă. Şi cine nu o ştie, e-o nenorocită pe viaţă. Ţi-o
spun eu.”
24. În fine, mult aşteptatul El.
„Dar lasă-mă să visez la o iubire în care nu sunt
crud; să nu inspectez, să nu mai caut posesia; să respir
iubire, să-mi intre în sânge, să-mi îmbibe cuvintele pe care
le spun printre dinţi: te iubesc.”
Regulă. Nerăbdarea dramaturgului care se bagă
în discuţie.Vrea şi el să fie ascultat. Sau poate ţine morţiş
să fie explicit.
25. Comunismul, floare nemuritoare
Când el a spus „Moa! Hai să ne plimbăm pe la Casa
Poporului”, fata şi-a scuipat în sân. „Ce idei ai şi tu!”
Totuşi zona era sigură, sigură ca şi moartea: mmmm, mare,
albă şi stupefiantă.
Dar ea nu a vrut şi n-a vrut. Şi atunci ei au plecat
spre parcul de la circ.
26. Intelectualo
Zâmbet dezinhibat. Privirea clară şi ochii măriţi ca la
hipnoză.
—(Citeşte.) „It’s forbidden to take action against
dads.
(A uitat, acum revine.) Or against brothers.”
27. Spune-mi: cum reuşeşti??
—Ascultă, când vorbesc cu ea parcă aş fi la teatru.
Şi doar nu sunt analfabet ca să mă tâmpească. Dar pentru
un show de calitate eu sunt în stare să amuţesc… Linişte
de mormânt. Privire concentrată. Şi hopa! perfecţiunea a
sărit în palme. Vezi tu, cu femeile mie-mi place să fiu logic…
şi – de ce să mint? – nici n-am dat chix vreodată.
28. În limita posibilului
Trebuie găsită o soluţie. Tinereţea nu poate, chiar
nu poate să-mi scape! Pot să iubesc, să ucid ce simt şi să
iubesc din nou, dar nu pot să aduc înapoi, — (urlă) hai
vino!! — timpul când îmi striga — eram isterică pe vremea
aia! — „eşti sexy, aiii, ce sexy eşti!”
—„Aha… Ştiu dragă… Când stau, când merg,
când dorm pe burtă, când fixez cu privirea sau închid ochii
la nervi, sunt aceeaşi senzualitate ireproşabilă. Sunt nec
plus ultra, mi-au spus-o şi altele până la tine.”
29. Sănătate
Şi pe o alee putea fi văzut el, bărbatul divorţat, tăticu’
îşi scosese căţelul la plimbare, şi mergea la pas cu un
băiat făcut pe 22. Ce drăguţ e, ptiu! să nu-i fie de deochi,
tati m-a făcut la lumina televizorului, în plină patimă
revoluţionară, aşa spunea căţelul, pardon băieţelul, un
academic sfert de veac mai târziu.
138 v-am dat teatru
30. A vrut-o.
—Am încredere în senzualitatea lui şi cred că în
scurt timp mă voi iubi şi pe mine. Tu eşti prietenul şi
ceasul meu bun. Şi de când ţi-am spus „tu eşti sexualitatea
întruchipată” nu mai sunt aceeaşi. De fapt nu mai trebuie
să fiu. Vreau în schimb o vârstă care nu trece. O frumuseţe
incitantă. Şi te vreau sadic când nu se poate altfel pentru
a mă ajuta.
„Puiule, mmm, cum să-ţi explic eu… mie-mi place
aşa, într-una să-mi dai palme… Jap! Jap! e excelent când
te bagă în seamă cineva, e ultra să depinzi de-un mascul
de clasă!”
31. Brunch (9.10.2002.)
Simţi cum ai vrea să blestemi fiindcă te gândeşti
iar la mine? Simţi cum dorinţa de-a mă vedea, de-a mă
atinge se transformă în ură, ca şi cum ai vrea să distrugi şi
să scapi de mine acum? E doar paroxismul iubirii, hi, hi, hi!
Un fel de asasinat în minte. (Îi ia capul în mâini.) Iubirea
mea e un fel de stomac care mistuie. Bine, bine de tot.
32. Acord perfect.
—Dumnezeu este natura, iubitul meu.
—Da, aşa e.
—Şi iubirea e ce se-ntâmplă între noi.
—Iiii… te pup!
—Şi cine iubeşte face legea junglei.
—Aaaa???
(Acum cuţitul pătrunde prin stomăcel până la
coaste, s-ar putea să fi ieşit pe partea cealaltă, hei, am
forţă! vezi să nu mă deochi!)
33. Match
Mă întorceam gratificat (aşa se spune, nu?!) şi cu
pantalonii închişi ca la carte, treceam ca un fulg de plop
pe stradă, şi pe retină se întipăreau toate ca urmele de la
rujul ei, ooo, ce dimineaţă frumoasă, not bad, not bad at
all.
Şi, cum vă spuneam, în drumul lui s-a întâlnit cu o
fată, e speriată de bombe, da’ uite ce gură are! Hai să-i
arunc o vorbuliţă, s-o văd cum face… Hi, hi, hi! şi uit-o c-
o doare!
—De acord, să uităm totul, dar mai întâi lasă-mă să-
i trag un pumn! Şi după ce îl fac KO, oh baby, cântăm
pentru pacea în lume, şi frumos de tot, cum numai noi
ştim. (Aleluia, asta a fost spusă de grădina de fată şi să
se ştie că ea nu, – nu, nu, nu! – ea nu îşi pierde controlul
niciodată.)
34. Cine e el?
Unul dintre personajele nesuferite trebuie să fie
psihiatru, biolog sau ceva din zona „studiul bestiei umane”.
De ce din tagma asta? Nu ştiu, nebunia e cu toane. Numai
ea ştie cum îşi alege personalul… La timpuri noi, feţe noi.
E aşadar rândul lor, al obsedaţilor de laborator şi disecţie.
Oamenii de ştiinţă ocupă stranele vrăjitorilor, magicienilor,
etc. şi de acolo terorizează (vai, ce cuvânt!) sufleţelele
noastre. Le dăm fictiv puterea asta.
35. Fapte reale.
a. După ce ea a plecat, a avut insomnii o lună. „ Şi
fugeam de femei ca de dracu’’. Simptomele unui tip de 27.
b. A început să bea, a devenit irascibil, „uram femeile
şi cred că oricine în locul meu ar fi reacţionat la fel”, aproape
cu nimeni nu se mai înţelegea la serviciu, singur a vrut să
demisioneze, da’ au fost drăguţi şi nu l-au lăsat. Avea 25,
divorţase şi rămăsese cu 2 copii.
—Puişorul meu, MOI, eu ador terorismul femeii. Şi
îţi spun pentru informarea ta: arma ei redutabilă e trădarea.
(Îşi linge buzele şi limba e — logic! — un şarpe care
atacă.)
Schemă: SEDUCŢIA. Strategie: El aprobă tot ce
spune, îi dă dreptate în toate şi toate acţionează ca un
magnet.
36. Pe viaţă
—Ooo, puiule, când mă gândesc la tine, îmi saltă
amanţii în inimă şi taţii se prostesc la comandă.
Ai venit ah! la mine, puiule! Te-ai întors la mine, ha,
ha, ha! până la urmă nu m-ai uitat, nu?/ şi ce bine e când
nimic nu se schimbă!
Mi-e frică!/ Nici nu pot să-ţi spun ce e în sufletul
meu./ Mami! dacă o să uităm,/ dacă o să ne săturăm unul
de celălalt! Aaa!/ dar fericirea depinde de mine, eeee, e
maximă de circulaţie, ptiu!/ peştele de la cap se-mpute,
totuşi vreau să fiu deşteaptă o dată-n viaţă (apăsat) şi
eu!/… Am să ştiu vreodată să ţin pe vreunul lângă
mine??… E logic, e chestie de atenţie, tu ce-ai făcut pentru
asta, ă?/ Tu de acolo, tu ce-ai făcut??/ Soluţii, vă rog!…
Dar chiar şi fără răspunsuri, n-o să fiu eu mai proastă
decât alţii, nu le dau voie… FREEZE! (ca şi cum celălalt
ar ameninţa-o/ şi e pericol mare, într-adevăr, / când nu
te lasă să-i spui ce-ţi roade sufleţelul, „De ce îmi spui
mie toate astea?”/ mă întreba el sictirit.)
37. Treacă de la mine!
Îmi place să fiu respins şi să primesc palme. La meciul
retur sunt mai enervat ca niciodată.
—Te-ai ambalat rău, honey, sper să n-arunci casa în
aer!
—E adevărat că supărarea îi trece repede. Dar cum??
Regulile.
Când scoate perla pe gură să-i notezi starea.
Chiar în spaţiul aparte-ului faci divagaţii despre
starea lui.
Ele emit sunete, nu doar vorbesc. Asta înseamnă că
sunt „vii”.
38. Descalificat.
Şi care e fructul sincerităţii mele? Părerile tale bune…
îţi mulţumesc, Amalia. Am să mi-aduc aminte când îmi
rumeg păcatele. După o noapte albă. Nu... în dezastrul de
duminică după-amiază… Hmmm, mai văd eu… (Iar
trecutul.) Orele alea când m-apucă frica şi frigul apoi,
dârdâie sufletul în tine nerodule, nu doar viscerele împuţite,
sss! Cine e acolo? Aoleo, ce rece este! Să mai iau o duşcă
până nu mă fac sloi, şi unde zici că mi-eşti iubito?? Hi, hi,
hi, ţi-aduci aminte când eram copii?
—Atingeţi-vă, poruncă de la centru!
—Acuşi, acuşi!
Şi de acum, singur într-o casă imensă, ştiu ce trebuie,
să mă-nvăţ cu ideea că nu voi mai fi… al nimănui, şi nici
 v-am dat teatru
una nu va mai fi a mea, nu. Şi ce dacă, c’est pas grave,
sănătatea e mai bună decât toate (strânge ochii, strânge
buzele, nu vreau să mai văd, nu vreau să mai spun ce
văd.) Viaţa e scurtă, uite maxima de care m-am îndrăgostit…
şi ce dac-am servit o cauză veşnic pierdută, a fost dreaptă,
ooo, ce mai căsnicie am avut! (Parcă ar citi.) Doi copii.
—Te înţeleg, my love, o să stea şi ei cu noi, siiiiigur!
—(Continuă lectura şi enumerarea.) Un adulter.
—Şi un divorţ raţional la 25.
Ei, cine e în poza asta? Prietenul la care mă duceam
în seara de luni, motivul ei de gelozie preferat. (Mă duceam
la o întâlnire cu un vechi prieten, şi ei atât i-a trebuit, s-a
jurat pe copii noştri că n-o să-l vadă în faţă. El care mă
scotea din ritmurile de familist. Bietu’ Marcu! O sughite şi
acolo de la fanteziile consoartei! Marcule-iubitule,
Dumnezeu să te ierte! iart-o pe nevastă-mea… c-a avut
negru în ceru’ gurii să ştii!)
39. Ce idei au unii.
Şi care e problema lui? Toţi oamenii singuratici
scriau poeme şi/sau luau doctorii.
40. Adios.
Femeile exului sex? Nu-mi mai pasă. Nici de el, nici
de gusturile lui. Nu ne-nţelegem. Nu ne potrivim. Şi lumea
în care am fost noi doi se-nchide şi moare.
„So how are u my love?”
„Fine, baby, and again: just fine”.
41. Ce-ţi place să mănânci?
Iii, puiule, n-am făcut nimic zilele astea. M-am gândit
iar şi iar la ce a fost şi ce-ar fi să fie. Numai gânduri erotice,
hi, hi, hi! Ştii cât timp îţi ia să te gândeşti cum ar fi mai
bine?!
—Cu mine?
—Ba nu, cu tine!
—Şi noi nu??
—Cum să nu, toţi la picioarele ei, toată lumea cu
ochii la buzele mele!
—La tine… mmmm…
—Ce mai faci??…
—„Nu vrei?”… ”Ţi-ar place, nu?”… şi aşa mai
departe,/ vezi, nu e deloc simplu pentru mine/ şi pasiunile
pleacă şi vin,/ seducţie fără limite, unde ţi-e garda
banditule? „În dreptul inimii, mi-am tatuat un rechin,/ îmi
plac femeile care mă devorează să ştii,/ şi dacă nu mă
omori chiar n-am făcut nici o afacere.Tot farmecul vine/
din forţa canibală de-a iubi”.
42. Ştie el ce spune.
„Nu şi nu, eu nu aş face-o nefericită niciodată.” Dar
poate să ştie dacă e fericită sau nu? „Când vă spun că în
lume există doar voinţa mea, mişc toate spre mine, luna pe
cer şi euforia mea îneacă tristeţea voastră, sunt un potop
de fericire care vă face să vorbiţi, într-una, UNA DOAR
UNA, vezi pietrele pe fundul mării? (citeşte o biblie) şi el
cu pietre în tine va arunca.”
43. La mulţi ani.
Toţi mi-au urat binele de pe lume, chiar şi ultimul
care m-a înjurat. La mulţi ani, tra la la, ,,să fii fericit şi te las
în protecţia Tatălui, dragă”. Îi trecuse pasa? Greu de spus,
dar de atunci m-am gândit de mai multe ori cum e să te
139
arunci în gol şi aproape am reuşit,/ după câteva ore de
plimbări în curte, desenând un cerc roşu pe terenul de
baseball al închisorii din M.Y., la alte câteva ore, întrebarea
„cum de-o fi căzut tocmai aici?” Vezi, nimic nu e
întâmplător… aproape nimic.
44. Aleleu
(Pe-nţelesu’ tuturor.)
1. de 1 singur
Experienţele ei. Şi ale altora din speţa ei.
Experienţele lui. Şi ale altora din speţa lui.
Lecţia despre cruzimea iubirii (HIT THE BALL). Ea
o spune.
2. în 2 (= 1 x 2)
Ei doi se plimbă pe alei, în parcul unde a scăpat un
leu.
(Nu se iubesc, nu mai iubesc, dar sunt trecuţi prin
aceeaşi şcoală şi sunt porniţi.)
Omoară din greşeală un porc. Mai exact, tot
învârtindu-se, dau peste el.
3. toţi 4 (= 1x 2 x 2)
Ei doi se întâlnesc cu leu’ şi tăticu’ divorţat şi mor.
La câteva minute după.
45. Contabilii transei.
—Să nu te laşi, te rog eu mult, „niciodată nu mi-au
plăcut regulile, niciodată!” Ah! tot ce faci cu inima se
termină prost, ţi-am mai spus şi ieri, trebuie să mă asculţi,
fii cuminte şi rea (zbiară) ştiu că poţi, te-am văzut că uiţi
totul şi o iei de la capăt, n-ai nevoie de prea multe ca să
intri în stare, eşti sobră şi dementă, de aceea te rog, în
numele plăcerilor infinite… infinite, auzi?? Omoară mila în
tine. Sensibilă, flegmatică, ia-mă în tine cu o poftă de lup,
şi ia-i, la naiba! pe toţi ce-au mai rămas, aruncă-ne, simte
senzualitatea ta cea mai frumoasă, „am furat de el, am
învăţat de la tine”, ei şi ce, e a ta, baby, e a ta, ia recompensa
despărţirii noastre.
(Bărbatul moare. Nu judecaţi prea aspru, fiindcă
totul e fictiv. Aaa, şi mai e de spus că moare mulţumit.
VERY. Femeia asta e ca un copil. Ieşit din spasme şi din
viscerele morţii lui. Apoi i se aude apoi vocea şi asta e
de dincolo de mormânt. BAU!)
Un copil pe care l-am născut/ hei, te-a lovit
damblaua??/ (Zâmbeşte ca să facă pe plac bărbaţilor
din sală, unii şi-aduc aminte cum au fost ei duşi de nas
de fetişcane.) M-a lovit un pic… m-a durut ceva mai mult.
—Fericirea. Fără trufia bărbăţiei. Adică una complet
goală.
—(Ciocăneşte-n sicriul bărbatului decedat.) Şi el
a spus că mâinilor ei le stă cel mai bine pe sâni. Şi el a dat
viaţă femeii pe care a lăsat-o atunci.
46. Un leu liber în parcul de la circ.
(Sfat în centrul parcului, unde se strânge lumea să
asculte muzică şi să vorbească.)
Întotdeauna m-am gândit, e periculos să stai în zona
asta. Mai ales să-ţi laşi copiii să se joace. Te gândeşti că
un leu, un tigru sau mai ştiu eu ce ar putea să scape!! …
Doamne, Doamne! … să te trezeşti cu el pe alee sau, nitam-
nisam… să apară lângă tine la masă!!
140 v-am dat teatru
47. Protectiv.
„Te las în grija lui Dumnezeu” i-a spus el. Asta vrea
să zică în echilibru?? Adică, stai puţin, mâna stângă lat-
eral, dreapta şi ea atinge un colţ, întinde toate părţile, la
maximum întinde, (aprobativ) aaaşa, deschide-le doar
pentru el, iiii! ce mai antrenament cu gagica asta, n-ar fi
rău să încerci şi tu!… cum adică, bărbaţii bârfesc ca femeile
mitomane? dar ce gingaşă e seducţia ta! îhî, ca baia unui
hipopotam, dansul amintirilor noastre, ta ta ta tam, ta ta ta
tam, te mişti pe loc, pe fundul apei, moa, moa, moa!
Fato, ce-a fost a fost: de-acuma sunt sătul.
48. L-a auzit cu urechile ei.
—Eu unul… Sunt aşa de trist!/ Idiot şi trist. Ca într-
o poezie de care nu mi-aduc aminte, da’ ştiu fără dubii că
mi-a plăcut de moarte. (Nu te aştepta la prea multe. E
bâtă sau cel puţin timid.)
—Lasă-mă să-ţi văd ochii, gura, lasă-mă să văd
melancolia goală. (Începe să descânte.) Văd gratii peste
suferinţa lui, ea nu mai vrea să plece niciodată…
—Ştiu o poveste în care noi doi împleticindu-ne, cu
mâinile sprijinind zidurile, uneori atingând bordura străzilor
din oraşul vechi, aiii! Ţi-am spus să fii atent! te-ai lovit??…
Baby what happened to u??
—A-ia-ia-ia (se aude refrenul, fiindcă muzica şi
mizeria sunt deja în tine) am dat de rău, dobitocu’ a murit
să ştii! (de-abia respiră) n-avem cum să ne ascundem…
Da’ uită-te ce cretin!… Uită-te, mama lui, ce moacă! ha,
ha, ha, ha!
—(Pune indexul în gură.) Poate avea copii, sau o
nevastă, nu?? o proastă ca el care-l aşteaptă acum cu
limba scoasă…
— Ai-ai-ai, zi mă groh-groh, zi
ceva!…(Bufneşte în plâns de frică, râde şi plânge în
acelaşi timp.)
— Dumnezeule, ce facem cu porcul ăsta, ce
facem??
49. Trece şi-asta.
„Mai mă iubeşti Ella?”… Ooo, la fel ca la început.
Dar cu sentimentul abject că nu vom fi împreună. Şi
cât urăsc neputinţa de a crede în tine, e oribilă, rea cum e
teama că vom sfârşi în sictir. Mă gândesc cu groază cum
ne vom plictisi unul de celălalt, repede repede, cum ne-am
apropiat atunci. Şi io nu accept, puiule, să sufăr. Nu mai
am atunci nici mamă, nici tată…
Ai! pentru mine azi nu mai e nici o speranţă. Încerc
să-mi menţin calităţile vitale. Pe linia de plutire, e foarte
important, totuşi atuurile dispar unele după altele, puterea
de-a atrage pierde teren, nu-i nimic de făcut? Doamne!!!/
E ca un blestem pe care amân să îl spun, vreau să-l zic în
gura mare, dar nu, „nu e încă momentul, mai aşteaptă
puţin”, ammmm (e sunetul sărutului, îl recunoşti nu?),
ahhhhh (şi ăsta e sunetul, cel de după, hi, hi, hi!), în
viaţă trebuie să lupţi, nu-i aşa? (Autoritar.) Cine a zis
ultimul lozinca asta fumată?? Ale naibii de cuvinte prăfuite
şi calamităţi personale, ţine-mă la curent cu ce mai e nou
în viaţa ta… şi să ştii că nici a mea nu e-o viaţă.
—Dar eu sunt viu, dragă, ce tot delirezi?
—Suntem vii, mami, foarte vii. Înghiţiţi de o depresie
vaccinată. Poţi să-mi spui în cine să cred mai întâi, la cine
ar trebui să mă închin? (Îi ies ochii din orbite şi sufletul
din trup.) Hai, spune-mi tu!
(Mai potolit.) Mai sunt câţiva ca şi noi, dar puţini.
—Moa! A plecat acum 4 luni. Moa! moa! Era viaţa
mea… viaţa mea, aaaa…
50. Neatenţie.
Doi tineri se ţin de mână. Romanţa e tare. Se învârtesc
ca nişte copii… ameţeală plăcută! Hi, hi!
Fredonează o melodie retro şi în remake-ul îndrăcit
se hipnotizează prin gesturi, ca şi cum s-ar roti în jurul
unui foc, e poate al indienilor din America de Sud, de fapt
au şi hotărât să plece în Brazilia, ea o să fie english teacher,
el o să repare computere sau vede el ce, şi acolo oamenii
sunt calzi, şi la Rio e şi munte, e şi mare, o să dansăm
salsa, o să facem poze şi o să filmăm în fiecare zi.
Şi apare dobitocul de care ei se împiedică şi îl omoară.
51. Hit the ball.
—M-a trădat, m-a trădat nenorocita! (Îşi dă pumni
în cap, până cade jos de ameţeală. Stă întins o vreme şi
în timpul ăsta o altă scenă se derulează. Apare EA cu E
mare. Adică e o femeie – o iubită în primul rând, o soră
şi poate fi şi o mamă. De acest ţăcănit din dragoste unora
le e frică să se apropie. Şi ei de altfel. Şi mie. Dar faţa lui
obosită de atâtea întrebări fără răspuns şi dorinţe fără
juisare, ah! s-o ating măcar un pic, altfel cum l-aş putea
ajuta…e creştineşte în fond.)
—(Se trezeşte şi mormăie ca un beţiv.) Mi-e rău,
foarte rău. Poţi să-mi ridici (sic!) moralul??
—Oh baby, cheer up, cum să-ţi spun eu, iubirea e
un joc şi dacă nu loveşti tu atunci vei fi lovit… În iubire
nu e loc de visare, îţi repet, trebuie să fii pe fază şi să vrei
să câştigi… Partida nu se-ncheie niciodată.
52. Justiţie.
Poc-poc! în sus… Poc-poc! în jos… Poc-poc!… Şi
tot aşa, nu se mai termina, frate!… da’ pân’ la urmă tot am
căzut: eu, el şi leu’ scăpat de la circ. După porcu’ nostru,
se duce şi leu’, şi fiindcă tati are drept la port-armă, „am
făcut armata pe timpu’ lu’ Ceaşcă, şi-am tras cu nădejde
din revolveru’ nemţesc”, uf, well done, mister, chiar ne-ai
lichidat…
Acum, cinstit: era un tătic divorţat şi dânsu’ s-a
aflat în legitimă apărare. El scosese la plimbare un copil şi
un pit-bull… şi amândoi născuţi în libertate! De aceea,
noi o spunem Sus şi Tare (şi dacă de aici se mai aude,
chiar plecăm mulţumiţi): starea noastră, dragilor, era
veramente periculoasă.
53. Tot fapte reale.
El avea 52 când a murit şi la 48 a paralizat. Ea era cu
15 ani mai mare. S-au căsătorit când el avea 25. Ea era o
femeie fatală, el era frumos şi virgin iar cei hârşiţi de viaţă
spun că de la ea i s-a tras boala.
—Aşadar, mon trésor, ce înseamnă iubirea? Asta
nu pentru că nu ai şti… sunt convinsă că ai multe să mă-
nveţi, dear.
—Ascultă-mă, ascultă-mă bine…(Pufăie şi înghite
în sec, mie mi-ar plesni inima în locu’ lui.) Tu, Amelia, eşti
sora mea… eşti femeia mea şi eşti toţi prietenii pe care îi am.
—De unde o fi luat textele astea?? (Lui.) Ce suflet
ai! Moa!
—Am suferit mult şi ştiu ce e mizeria.
—(Către voi.) Iar le înfloreşte. (Lui.) Am să te ajut,
 v-am dat teatru
am să fac tot ce-mi stă în putinţă, vei vedea. (Iar către
voi.) Nu-i rău să creşti un copil ca ăsta… face bine la
sănătate.
54. Sugestie.
Nu căuta sentimente. Dar ajută-mă să mă mint: şi
voi fi sensibil cu tine, moa! mai blând ca un miel.
55. Pa pa.
(În tamil este „ ta ta”.)
Şi dacă m-ai vedea pe stradă, spune-mi, m-ai striga?
m-ai ajunge din urmă? m-ai lua de mână, te-ai uita în ochii
mei? mi-ai vorbi ca şi cum prietenia noastră ar exista încă???
Încerc să-mi imaginez cuvintele tale, (sare în picioare) e
dreptul meu să aflu cum va fi!… dar de la cine să-l cer, de
la cine?? (Redă cu exactitate şi cuvintele apar ca
trupurile în levitaţie) „Dacă peste 1000 de ani te-aş vedea,
e ca şi cum ne-am fi despărţit cu o zi în urmă.”
56. cheating in hate
ur sadist rules were broken into pieces
ur cruel words were lying on the floors.
u thought, my friend, it was a time for kisses
but silent serpents came then from her jaws.
P.S. That was for a naughty friend, one really close
to my soul (yet not more guilty than many others).
57. Ce prefer.
—Liota de femei docile e marea inepţie pe care lumea
a asimilat-o. Dar putem scăpa şi de intoxicaţia asta…
—Cum să nu! Haremul bărbaţilor şi deservirea
plăcerilor ei! Nimic în plus! Femeia trebuie să-şi folosească
mintea, SHE MUST!
Iubito, mă vrei??…Sunt sclavul tău supus…
Iiihaa!
58. Nu te lua de tata.
Divorţat, cu copii, alcoolic (încântat de poza cu
pisica beată, strivită între sticlele de vermut), e încă în
depresie şi de-abia a trecut de prima fază, când ura femeile
cu disperare.
—Şi poţi să nu-mi dai dreptate?? Cu ce ţi-am greşit
de nu te uiţi la mine? (ca şi cum şi-ar apropia buzele de
gâtul unei femei) mmmm!— „m-a întrebat el” — şi pe
urmă, când vedea un fund de femeie, ah!/ parcă-mi zvâcnea
măseaua de minte… Huăăă!!! …/ N-am fost decât un sex
pentru ea, apoi un genitor ca mulţi alţii şi la urmă…/(pe
gânduri) era igienic să se debaraseze de mine, nu??
—Ei bine, el, chiar el m-a vrut de nevastă. Şi cum e
firesc la o fată ca mine, „ure an innocent and nice girl”,
prima cerere s-a făcut pe-ntuneric (argumentează) ca să
nu mă sperie prea tare… (Cu mâinile la plex.) Aaaa, pare
o fantomă, ăăăă… e slab ca o sperietoare şi are faţa suptă
de alcool! (palma la gură) ce-am zis??… Alcoolul te
umflă?… Parcă… „Ha, ha, ha, sweetie, nu suporţi tristeţea?
nu te-ncurci cu alcoolizaţii, fiindcă aşa ţi-a spus mă-ta,
nu?”… (Îl opreşte.) Aaaa, stai, stai stai stai, (vorbeşte
pentru cei lucizi, el e dus ca de-obicei) ai dreptate, „dragu’
lu’ tata”, ţi s-au tras obrajii de durerere, oh! puiule, te-
nţeleg! aşa e cu taţii, aşa e mereu cu fiii şi taţii, „ (îşi dă
pumni în cap cu faţa în poalele ei, PUT UR HEAD IN
MY LAP, I SAID!! ) da’ de ce trebuie ei să se amestece, de
141
ce??” Fir-ar patriarhatul să vă fie! dacă tati a spus, cu aia
m-am culcat, dacă tati a spus, aia am făcut, oof!!! (zbiară
şi se justifică, dar nimeni nu i-a cerut explicaţii!!) dacă
tati mi-a spus!
Altceva… o regulă. Personajele sunt conştiente de
excesele lor. Cu teatrul înainte, ne alimentăm stările,
ajungem la paroxism şi spunem în sfârşit ce avem de
spus.
Dacă Dumnezeu vrea.
Mai vreau semne de sugestibilitate. Pentru pasiunea
lor nimeni nu are răbdare şi chiar şi ele, în criză, sunt
sătule şi vor să-i pună capăt cumva.
Stai niţel. Inventar.
Am baseball, jocuri de junglă, emoţii şi sacrificiu.
Am oameni fanatic de sensibili, adică periculos de vii…
Iii! emoţiile! am găsit! să ştii că ele or să ne-ngroape!… şi
de-aia când ating, mă rog, cad în genunchi: „ai să vezi şi
tu, de data asta toţi şi toate or să scape”.
Şi câte minute zici că mai sunt??
Fiindcă nu trebuie să uiţi reacţia. La gesturi, la cuvinte
în special.
Să repetaţi ce a trezit în voi coşmarul sau angoasa.
Cuvintele pe care le-aţi auzit şi nu v-au mai dat pace de-
atunci.
Da, aşa e, doctore, e grav, dar nu chiar atât…
Şi-aici parteneru’ consternat mă întreabă — „Bă, îşi
bat joc de mine sau sunt tâmpiţi?? Când repetă ca proştii,
când vorbesc şi mă sapă. Băăă, sunt cuvintele lor, cu ele
mă faultează… dacă-ţi spun c-o simt!”
Eiii…Cum să-i răspund exasperării tale... mmm??
(Se indica recursul la experienţă odată, totuşi
eu nu renunţ la povestea cu irepetabilul, nici în viaţă şi
sper… — te rog, te rog frumos! — nici dincolo de viaţă…)
…
Mă frate credincios, io ce să-ţi spun??…
Io cred şi-n golu’ din stomac. Gâl gâl.
Fall 2002
falling down and falling down, / Michael got a
wife in town
-IT’S NOT YOUUUUU. J
142
Cristian CONSTANTIN
Retrospectiva Stagiunii teatrale
2002-2003. În turneu,
Teatrul Naţional Târgu Mureş:
Variaţiuni Enigmatice sau…
Cine eşti dumneata domnule
Znorko?
v-am dat teatru
Emmanuel Schmitt. Născut în 1960, cu ascendenţă
alsaciană, filozof şi filolog cu aspect de campion de arte
marţiale, Schmitt devine celebru din încă 1991, datorită
succesului primei sale piese La nuit de Valognes, o
înfruntare face-ŕ-face între Dumnezeu şi Freud.
Variaţiunile enigmatice, din 1996 îl conving pe Alain
Delon să urce pe scenă (după multe decenii în care a
făcut numai film) pentru al treilea rol din teatru: cel al lui
Znorko. Traduse în peste 30 de limbi, jucate în toată lumea
piesele lui Schmitt au început să fie prezentate şi în
România încă din 1998 (Libertinul la Teatrul Bulandra)

Chiar dacă titlul ales seamănă mult cu cel al filmului
dedicat unui spion devenit celebru datorită rolului său în
al doilea război mondial (Cine eşti dumneata domnule
Sorge?), cele două personaje sunt complet diferite. Dacă
Richard Sorge trăia cu frenezie pericolul pentru rolul pe
care şi-l asumase, „la vedere”, în mijlocul lumii, în mijlocul
unei lumi pe care o dorea alcătuită într-un anume fel, Abel
Znorko, eroul lui Eric-Emmanuel Schmitt este un personaj
care se vrea enigmatic. Dar, cum lumea adoră descifrarea
enigmelor este firesc să-l întrebăm: Cine eşti dumneata
domnule Znorko? Chiar, cine eşti şi ce ai făcut în ultimii
12 ani? De ce te-ai izolat de lume? Te-ai auto-exilat pe o
insulă numai ca să scrii, cărţi? Sau, mai precis, cărţi şi
scrisori de dragoste? Nu cumva sub masca de mizantrop
(şi de misogin) se ascunde un îndrăgostit ratat? Un biet
laureat Nobel, capabil să scrie despre iubire, dar nu s-o
şi trăiască? Nu cumva eşti, doar un perpetuu nominalizat
care pierde continuu locul pe podiumul pe care se înalţă
fericiţii acestei lumi, îndrăgostiţii autentici? Întrebări fireşti,
la care textul lui Schmitt oferă pe parcurs, mai multe
răspunsuri parţiale, contradictorii. Până la final când -aşa
cum se cuvine- enigmele sunt complet rezolvate.
Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Compania Liviu
Rebreanu, Rotary Club Piteşti este tripleta de organizatori
care sâmbătă 8 februarie, după ce au oferit burse, unor
elevi cu rezultate foarte bune la învăţătură, au oferit
piteştenilor un spectacol căruia, cei care l-au văzut, cu
siguranţă îi vor păstra, o frumoasă amintire. Cam la un
veac de la prezentarea compoziţiei lui Edward Elgar,
Variaţiuni Enigmatice (primul mare succes al
compozitorului situat azi pe locul trei în topul muzicii de
gen din Anglia, depăşit doar de Mozart şi Beethoven),
scriitorul francez Eric-Emmanuel Schmitt, propune ale
Variaţiuni Enigmatice. Diferenţa este de gen. Variaţiunile
propuse în 1899 la Londra, au fost muzică, cele din Parisul
anului 1996 sunt teatru. Cele paisprezece variaţiuni descriu
-folosind portativul muzical- fiinţe foarte apropiate lui
Elgar, enigmele compuse în 1899 (Elgar, născut în 1857, se
afla atunci, la 44 de ani în plină maturitate creatoare) sunt
jocuri de litere, de iniţiale, „poante”, ghicitori pentru
apropiaţii de la care, compozitorul aştepta descoperirea
corespondenţei între persoane şi variaţiuni. Şi dacă
enigmele lui Elgar au fost şarade şi anagrame, cele ale lui
Schmitt sunt fapte de viaţă, istorii personale, individuale.
Dacă Elgar n-a fost un „copil-minune” talentul său găsind
forme potrivite de exprimare la maturitate, nu acelaşi lucru
se poate spune despre francezul cu nume nemţesc Eric-
Piesa este reconstituirea unor evenimente care
jalonează viaţa eroilor, reconstituire care pe alocuri are
chiar iz de anchetă poliţistă. Începe cu două focuri de
armă şi se termină, cu alte două. Între aceste împuşcături,
de început şi de final, acţiunea este punctată de răsturnări
de situaţii cu adevărat spectaculoase. Piesa este o
înfruntare dintre adevărurile vieţilor a doi bărbaţi al căror
destin, îl împleteşte viaţa unei femei. Triunghiul amoros,
de data aceasta pur imaginar, funcţionează totuşi, chiar
dacă doar în planul ideilor. Din schimbul de replici, foarte
viu, antrenant, se recompun, doisprezece ani din viaţa
celor doi bărbaţi, vieţi profund înrâurite de aceeaşi femeie
Helen – Eva. Aşa cum într-un joc de cărţi, fiecare carte
care se întoarce pe faţă poate schimba soarta jocului, în
dialogul dintre cele două personaje, câte o replică scoate
la iveală întâmplări necunoscute. Întâmplări necunoscute
ale unui trecut care alătură trei vieţi. În două replici situaţia
se schimbă complet, spotul de lumină al acţiunii se mută
pe altă zonă, tot ce odată părea serios motivat este pus
sub un mare semn de întrebare. O replică schimbă complet
perspectiva asupra… trecutului personajelor. Câte scene,
aproape tot atâtea ambuscade pe care autorul le întinde
spectatorului, deja tentat să urmărească un fir de acţiune
pe care avea impresia că l-a prins că îl ţine bine şi că
urmându-l, va ajunge la capătul intrigii fără să fie nevoie
să-l înnoade cu alte fire…
Dar, cine este de fapt Abel Znorko? Personajul acesta
ciudat, este autor al unui număr impresionant de romane
(douăzeci şi unu!), laureat Nobel, de zece ani izolat pe o
insulă, undeva într-un nord care ne sugerează răceala şi
tăcerea ce-l învăluie. Tăcerea pe care o rupe când şi când,
la intervale mari, doar pentru a mai lansa o carte sau pentru
a mai primi un premiu. În rest, autoizolarea care-i
favorizează creaţia. Un mizantrop auto-izolat, într-o insulă
de pe coasta Norvegiei. Un bărbat de succes, atrăgător şi
enigmatic, care la fiecare din rarele ieşiri în lume, cu ocazia
câte unui eveniment literar-monden legat de creaţia sa,
lasă în urma sa mai multe femei leşinate, decât vedetele
rock. În jurul lui, pluteşte nimbul gloriei şi ceaţa
însingurării, însingurare în sensul în care aceasta poate
duce chiar şi de propria despărţirea de propria condiţie
umană, de renunţarea la sentimentul dragostei, sentiment
ce defineşte însăşi fiinţa omenească. Znorko, un bărbat
care se ascunde mai cu seamă de presă, care nu suportă
intruşii, care detestă ziariştii care nu răspunde decât
întrebărilor inteligente, sau răspunde la întrebări, cu
insulte… Un adevărat personaj de basm modern
„Căpcăunul din insulă”, care primeşte totul la domiciliu:
 v-am dat teatru
mâncare, băutură, cărţi, femei. Un Căpcăun care se pref-
ace că nu iubeşte, dar care a trăit o pasiune, pe care a
preferat s-o sacrifice creaţiei. Să-şi sublimeze în romane
sentimentul pe care nu l-a uitat, pe care l-a întreţinut
timp de doisprezece ani printr-o asiduă corespondenţă
cu femeia pe care a părăsit-o. Un „sforar”, care vinde
numai plăsmuiri şi niciodată adevărul. „Pentru adevăr,
vă adresaţi la o altă tarabă” declară Abel Znorko. Taraba
plină cu plăsmuiri, deformaţie profesională dar şi metodă
de apărare în faţa curiozităţii indecente a lumii… Znorko
se retrage într-o insulă de pe coasta norvegiană, aşa
cum autorul muzicii spectacolului, Edward Elgar, care în
ultima parte a vieţii, după moartea soţiei sale Alice
Caroline, s-a retras în afara acestui bâlci al
deşertăciunilor care este lumea (cutez să susţin că
personajul fictiv al scriitorului din piesă este inspirat de
personajul real al compozitorului Elgar, a cărui viaţă Eric-
Emmanuel Schmitt pare să o cunoască foarte bine).
Cine este Erik Larsen? În viziunea celebrului
Znorko, autorul cu succes de public şi succes la femei,
Larsen este un biet reporter care ca mulţi alţii îşi încercă
norocul obţinerii unui interviu în exclusivitate. Care
încearcă chiar cu serioase riscuri să-l cunoască de
aproape pe antipaticul romancier. Un tip care are tot atâta
sex appeal cât un praz fiert, cu care nu s-ar putea
niciodată compara, EL, triumfătorul. Catadicseşte să-i
explice nepriceputului reporter, cum se confecţionează
pentru uzul celor mulţi, imaginea paradisului terestru, a
vieţii cu gust de portocală. A paradisului plin de
diabolice invenţii cum ar fi: interdicţia sau dragostea
Degeaba încearcă Larsen să-i explice relaţia dintre
dragoste şi prietenie, mecanismul trecerii dintr-una într-
alta, Znorko îi reproşează faptul că a profitat de lipsa sa
fizică pentru a o iubi pe Helen, cea abandonată (Ce
promiscuitate: soţul, soţia, amantul înşelat!). Îi
reproşează faptul că după el a avut-o pe Helen – Eva…
care trebuia să-i rămână pe veci fidelă, lui cuceritorului.
Si cine este Helen - Eva/? În viaţa obişnuită - Helen,
în romanul lui Znorko – Eva, dacă pentru Larsen, Helen
este femeia de alături, partea care-i lipseşte bărbatului
pentru întregire, pentru Znorko ea reprezintă mai mult
ideea de femeie, trupul feminin idealizat, ostentativ,
obscen, sau poate obscen de ostentativ. Helen cea vie,
este cea sacrificată, transformată (poate, în concepţia
lui Znorko, nemurită) în Eva. Helen este o femeie ciudată,
dar Femeile ciudate sunt irezistibile, susţine –cu ceva
temei- romancierul.
Suspansul este o prezenţă continuă în stare
latentă, dar este activat şi servit în felii bine cântărite, la
fiecare sfert de oră. O simplă frază schimbă perspectiva
asupra a tot ceea ce spectatorii ştiau despre viaţa
laureatului Nobel. Altă replică, altă faţă a istoriei. Istoria
unei vieţi care se re-scrie din timp în timp, în funcţie de
elementele-surpriză ce sunt scoase la vedere. De data
aceasta, nu de laureatul Nobel, ci de falsul ziarist cu
reportofon fără casetă, profesorul obscur devenit
prestidigitatorul care se joacă cu biografia unei
celebrităţi. Se dovedeşte că piesa este un joc al
aparenţelor: cel tare pare să fie Znorko, omul de succes,
143
aflat în reduta sa, cu puşca în mână. Larsen este cel slab,
aparent venit să ceară ceva, un interviu. În realitate, venit
să-şi lămurească sieşi anumite aspecte din viaţa (şi
gândirea) lui Zorko. Să completeze jocul de puzzle cu
puţinele piese care-i lipseau. Desfăşurarea piesei dă încă
o dată dreptate dictonului foarte actual potrivit căruia
cele care are informaţie, are putere. Un joc dublu de-a
şoarecele şi pisica, în care Erik Larsen, cel aparent intrat
ca şoarece pe teritoriul pisicii-Znorko, este de fapt
posesorul unei adevărate curse imaginare făcută din
amintiri combinate în proporţie adecvată cu plăsmuiri,
cursă în care intră pe nesimţite, adevăratul şoarece,
Znorko.
Astăzi când mulţi regizori se întrec să schimbe cât
mai mult (dacă se poate cu totul) piesa pe care o pun în
scenă, împotriva curentului, în mod aproape Enigmatic,
Variaţiunile lui Cristian Ioan nu suferă de exces de re-
gie. Chiar dacă însuşi Schmitt susţinea într-un interviu
că un spectacol de teatru este doar 20% text restul fiind
punerea în scenă, de data aceasta Cristian Ioan îl
contrazice şi probează cu fapte exagerarea autorului. Prin
versiunea scenică propusă, regizorul îi permite
dramaturgului să-şi etaleze textul, iar actorilor să-şi
etaleze talentul. Pe muzica acelor Variaţiuni Enigmatice
compuse de Elgar, cele câteva puncte de inflexiune în
desfăşurarea intrigii sunt bine subliniate, răsturnările
prind bine spectatorului, căruia la fiecare sfert de oră îi
mai administrează câte un duş… de situaţie neaşteptată,
inedită.
În scenografia Voichiţei Bucur am găsit tot ce era
necesar şi nimic prea mult, pentru definirea universului
creat de autor. Atmosfera de mister creată de text în jurul
scriitorului, este amplificată de cadrul scenic al vilei
acestuia, care seamănă mult cu interiorul unui soi de
submarin Nautilus al lui Jules Verne, locuit de un alt
mare ciudat mizantrop, un mizantrop care urăşte lumea,
dar iubeşte oamenii, căpitanul Nemo.
Cum spuneam aceste Enigmatice variaţiuni
Târgmureşene prezentate pe muzica lui Edward Elgar, se
bazează, ca în timpurile clasice pe textul lui Schmitt şi pe
jocul al actorilor care şi-au susţinut la cel mai înalt nivel
partiturile. Ion Riţiu – un adevărat şi complex Abel
Znorko creator al propriului univers - un construct care
scârţâie serios la ciocnirea cu realitatea şi Dan
Rădulescu, un Erik Larsen, tenace, păstrător al
adevărului pe care-l serveşte în doze homeopatice,
urmărind efectele tratamentului cu istoria reală asupra
bolnavului de prea multă ficţiune.
Luminile lui Marcel Negrusa şi Sonorizarea lui
Jancso Levente contribuie din plin la crearea atmosferei
de mister din jurul personajului Znorko, el însuşi atât de
misterios, până la un punct… Despre Richard Inimă de
Leu s-a spus: Fiu rău, soţ rău, tată rău, rege rău…
Despre Variaţiunile Târgmureşene am putea spune: text
bun, regie bună, scenografie bună, joc bun. Adică
trăgând linia şi socotind, rezultatul pe care-l obţinem ar
fi: un spectacol FOARTE BUN.
144 poeþi de mîine
Simona CUCUIAN aveam o zonă sensibilă undeva în dosul coapsei
în formă de ardei iute.
F(r)icus-ul viziunii
Am rămas singuri.
Aplauze largi Am rămas gravidă cu mingia.
deschise din buze Am mirosit blugii tăi încleiaţi în mirosurile
penetrând întreaga sală a cavităţii tale bucale colegelor noastre.

încet se preling în lung şi în lat cumva inaccesibil Erai oxigenat.

gâtul tău de bulgar cu ceafa groasă. Numai o karateka Nu mai ştiu câţi sâni aveam când m-ai atins.
te-ar putea dărâma din tramvaiul viziunilor tale în care au se încurcaseră între ei
încăput încă 2ouă
avioaneavioaneavioaneavioaneavioaneavioaneavioan Saxul
eavioaneavioaneavioane
O coajă de umăr, un saxofon şi alte câteva gânduri bune
în capul tău îşi desfac picioarele
(Va urma) Înaintea oricărui moment de sufocare

AnODante noi doi şi poate mulţi alţii

ne aruncam pe rând de la balcon
Un flux dinamic Cu coaja de umăr înainte
o senzualitate frântă Cu saxofonul urlând în intestinul gros
şi teama de a simţi primul tău miros
gânduri de mai bine
Undeva. Strig. Vând. Cumpăr.
Aştept să cronometram cât timp ne Problema e că aterizăm unul peste altul
Şi ni se întâmplă să simţim cum din tine curge
Bate vecinul în tavan. O lacrimă groasă
Şi din mine câteva tipuri de sucuri răcoritoare
Moderato
Şi iată cum ne resuscităm senzaţiile
Ai un gust arămiu de cupă Cu capetele sub pernă
de bere cu coniac, de ghiocel strivit, de salvie întunecată, Şi cu cearceaful peste noi
de aromă veştedă, de ţigară scăpată în WC Şi nu mai oprim ambulanţa niciodată
Poate să tot vină
Iţi scriu pentru că Nu vrem glucoză!
Un fel de ghimpe îmi spune să mă opresc din marea plăcere
virtuală. P.S. Dăm doar sonorul mai tare
Ea se încurcă totuşi în intestinele ochilor tăi. Şi strîngem saxul

Staccato MAI-L ASĂ-MĂ

Uit că nu te/am atins Ultima oară erai mai roşu în obraz şi mai cristalin în
Mi/e poftă de transpiraţie
burtatadegingiiletaledemandibulatadelaringeletalede- Şi mi-ai trimis o poză cu tine în faţa unui mertzCEDEZ
scaunultău Instant în America
Delimbatadesmucituratadefinalulorgasmuluimeu
Aş fi vrut să facem un pic de filoZETofie
Te adorNO Dar aveai un accent de Barney
Şi nimic, în plus
tu
Aveai câteva riduri de culoarea paginilor pe care le Apoi te-am recunoscut după ceafă
ţineai Pe CNN
întoarse spre ceafa mea
căzuseră în jurul glosiţelor Cineva te îmbrăcase standard
eu Şi te-a dat dispărut şi în minus
din camera laterală, număram bătăturile tălpilor
şi aş fi vrut să ţi le smulg cu laringele Dacă rezişti, scrie, numa’ scrie!
cu toate extremităţile
Ascultă! Tu, tu…de fapt M-ai lovit ca un TrăzNET!
 poeþi de mîine 145

Daniela RAŢIU
Marachesz (de la lume adunate)
***
Medium-ul Mara Cash istovitoare clipă
mi-am zis
Stai să vezi cum se taie ca o maioneză
Dintr-o concentrare excesivă, poate într-o parte respiraţiile
Ieşi un text prost care te cu bronhii rozulii
Re(duce) cu gândul la o infanterie într-altă parte cuvintele
De cuvinte şi bineînţeles la scorbutul unui ca boabele de piper
Poem post morternist cu greşeli de viziune grea la mijloc tu
de parcă ai străbate marea roşie
Eşti atât de sec că nici virtual nu mai pot face ce face toată
lumea păcat
Adică să scrii „Poe ME”! morpheme şi
memotanalecscheme sunt atât de imperfectă în păcatul meu
De la o vreme eu n-aş merge aşa departe cu nimic şi în încât liniile care mă compun
general nu mai merge în nebunia lor grafică au devenit perfecte
sfâşie spaţiul
Uite Mara dă cash la colţul cartierelor şi io nu am nici o răstignesc cuvintele trântindu-le de trecători
trăire, nici o opinie, nici o reacţie curbele care mă desenează sunt de-a dreptul obscene
Tot sesiblue-ul meu s-a dus dreakului descriindu-mi păcatul de a fi neiubită îndeajuns
Înghit dor în sec, sâc, sic. păcatul de a mirosi ca un obiect neterminat
Mă abţin să plâng acum, o să mă păstrez pentru serial,
pentru moartea unui calculator sau a telefonului tău manierism
de(mo)bil
van gogh taie-ţi şi cealaltă ureche
Oricum până în minutul ăsta eu sunt OK. nu te pansa
Dar după punctul acesta nu mai pot garanta. lasă sângele să hrănească
Şi după ăstalalt nici atât. floarea-soarelui ce se întinde cât vezi cu ochii
Dar după ultimul punct o pot lua de la început lasă să hrănească pictorii rătăciţi prin oraşe
Oricum aşa îmi sugerează vocea Maracheszei care mi-a pe cei ce stau încremeniţi
pasat mie doar mie în faţa şevaletului
lentilele ei creponate şi feţele obosite de intermediari, mici pe iubitele flămânde şi drogate ale lui toulouse
afacerişti şi toate cele paralitici ce vor să înveţe
limba pânzei albe
Unde ai dispărut? Vai ‘Să-mi bahăr…şi aşa îmi era greu să atât de complicată
scriu despre cât de tare aş vrea să ard p(R)oza cu tine. ca o limbă moartă
Dar nu garantez! van gogh taie-ţi şi cealaltă ureche
să nu mai auzi blestemele celor
ce nu pot ondula linia lăsată de penel

pentru că nu mai vreau

caut bărbat fără solzi

lunecos ca un peşte
cu organ sexual ce funcţionează
de la cord
cu tălpile curate spălate de alte cearşafuri
caut bărbat
ce nu stinge lumina de frica incestului
caut bărbat nu filosofie
caut bărbat transparent ca sticla

găsit bărbat din epoca bronzului

cu femurul lung şi muşcat de fiară
găsit bărbat din epoca glaciară
cu incisivi cariaţi
găsit jurnal de bărbat speriat
cu accese de panică aciuit în epoca glaciară
146 poeþi de mîine
că acolo e mai de doamne ajută ***
fără florărese fără muzică clasică “Prietene,
fără slove doar epiderme în căutare de căldură ştiu că trăiesc în mintea ta
găsit bărbat năuc de sine dar nu sunt eu.”
găsit bărbat travestit în domnişoară a zis micuţa chinezoaică
din celuloid armat
ursula ieşind pe uşa din spate
A unui desen animat.
ursula stă aplecată şi brodează
brodează pereţii şi uşa cu pânze de paianjen ***
casa în stil colonial Şah-mat!
a învăţat cum să o ţină prizonieră A zis cerşetoarea din colţul străzii
pe ursula şi mi-a luat regele.
îi cântă în amorul propriu Aşa a fost actul întâi.
o alintă într-o limbă doar de ea ştiută Actul al doilea a fost amânat
casa în stil colonial ocru o ţine pe ursula pentru mâine.
nimeni nu o doreşte pe ursula În actul al treilea
nimeni nu vrea o femeie cu numele nebunii păşteau
înfipt în piroane pătratele de pe tablă.
de ambii omoplaţi În actul al patrulea
regina era mamă şi le spunea fiilor
Hai, dragă, să-i dăm un ban
cerşetoarei de pe stradă!
Florina Manuela JUNCU În colţ era un anunţ:
Dacă vedeţi un rege nebun
*** îmi revendic toate drepturile
Pe icoana bizantină asupra lui.
s-a urcat o furnică.
Nu-mi dau seama ***
care dintre ele Taie-ţi venele
priveşte indiferent şi înoată.
Singurătatea aspirinei Dă-i apei rugina
Dintr-un borcan de sticlă să se liniştească.
Traversează văzduhul
*** fă-te văzduh
Iată!… fă-te văz
Cireşe, şi apoi duh.
căpşuni
şi un înger stând ***
lângă farfurie Vreau loc
să numere vreau să respir
câţi sâmburi scuip. vreau să muşc
Dar eu am dezertat, din mere din cărţi din oameni
stau pe raft, veau să-l întâlnesc pe Frankestein
Între molii şi naftalină să stăm la cafea
paravan. în bucătărie
şi să vorbim
*** despre politică
Vineri, am ţinut în mână
o lingură de argint. ***
Să fi văzut cum mâncam cu ea! Carnea aceea
Am mâncat carne, doar atârna
am mâncat Vineri, pe crucea de os
am mâncat canibal. era un accident
Ai fost delicios. nu o crucificare
Îţi scriu acum profanii spuneau că era un om
postmortem. cei avizaţi însă
au conchis
era un adulter.
 poeþi de mîine 147

*** te înşel cu ele –

A pocnit un boboc. singura mea trădare.
Era gura-leului.
Saliva din jurul botului ***
aminteşte cumva
de Salvador Dali. Prin mijlocul gol
Poate că ceasurile lui, al unui cerc de fum
înainte să curgă, dansul scurt şi sălbatic al coapselor ei.
au pocnit la fel. Vasul brăzdat
al visului cules
*** în ceasuri amare.
La abator e marfă proaspătă Degetele ei spun mereu poveşti,
au tranşat cuvinte cuvinte într-o limbă uitată.
fiecare după felul său
parte femeiască şi parte bărbătească ***
le-au tăiat pulpele
şi le-au agăţat Ea e de culoarea pămîntului,
în cârlige igienice într-o noapte de rouă,
măcelarii din tura de noapte în care aerul nu se lasă înţepat de gînduri.
vindeau pe sub mână Liniile se amestecă în vieţi diferite
utere în urmă – şiragul de zile uscate
la venirea poliţiei aruncat
oamenii deja le inghiţiseră în mijlocul focului.

*** ***
Mai devreme
sau mai târziu Tu lipseşti
mă voi face apă în această ţară pustie
şi voi curge unde oamenii
printre pietre îşi poartă sufletele
printre sticle de bere într-o cutie de gheaţă
printre cutii de plastic îşi îndeasă în gură
şi voi ajunge bucăţi de tăcere ascuţită
pe vârful muntelui glasul tăiat picurînd o lume închisă.

***
Paul ZARMA
Gleznele ei
(Irina Şipeţean) te sfîşie moale
în mici semne de exclamare
Buchete de noapte învelite în catifea cafenie.

Introducere ***

Cuvintele s-au spart în fragmente Final

Care nu se mai lipesc între ele.
Cîntecul unei zile moarte
Intr-o mînă pixul
iar cealaltă făcînd un semn (Arsura buzelor tale
de pe margine: ca nişte tatuaje care pulsează,
foaia e albă şi am fumat toate ţigările. ca nişte răni nevindecate;
înăuntru urma ascunsă
*** a tuturor dorinţelor:
ca într-o scrumieră
Poemele tale prost spalată).
miros a alte femei.
Femei albe, pline, tăcute 1. Sînt în marginea dimineţii.
neatinse de soare Toate semnele se arată –
cu gust de cireşe amare. printre umbre şi sclipiri
Eu citesc din afară o absenţă dură şi plină.
femeile tale moarte O altă dimineaţă doar.
148 poeþi de mîine
(nici prima nici ultima
dragostea noastră, ***
atît de asemănătoare cu a zeilor).
Ei mă priveau ca pe cineva de la
2. Dedesubt sînt eu. televizor care ar fi ieşit din ecran
Rădăcinile uscîndu-mi-se direct în casa lor cu floarea
în aşteptarea învechită iernii pe geamuri cu
a plăpîndului răsărit. cojile de pâine uscată pentru câini
murăturile şi borcanul de dulceaţă început
(Foaie de gheaţă pe masă. Ea cu ochiul ei cel roşu
peste jar nestins desfăcând încet portocale în părul meu
trupurile noastre respirînd flăcări). el cu gâtul surpat în inimă
binecuvântându-mă prin muşamaua unei lacrimi
3. undeva foarte aproape de mine
ţi-am simţit aroma respiraţia ***
zvîcnetul scurt
surîsul promiţător Îţi rânjesc
vibraţia miezului în urechi
M-am întors. monezi mărunte
Nu erai. cu miros de vodcă
şi tutun
(Braţele mele La radio
au forma corpului tău nişte icre
astfel ne vor îngropa împreună). încremenite
pe fundul
4. Bucăţi de întuneric te ascund, soarelui
disperat le dau la o parte
tot mai greu şi mai dens: ***
eşti încă undeva în lumea
făcută de noi, E târziu
mi te scurgi printre degete, cu mere şi flori
cu un zîmbet încă al tău, respirând
încă al meu. o tăcere mucegăită
în borcane
(Aleg gîndurile despre tine pe frigider
ca pe orez ca într-un portret
apoi le arunc lîngă celelalte). ancestral

5. din tine au început Poezie

să lipsească piese –
părţi ale feţei, Ajungi cât mai devreme
părul, umerii, acasă faci ceaiul verde amar
privirea ta iarna răsfoieşti Ziua navighezi pe
gustul amar al celulelor. internet în grădina de vară
Iar la urmă mirosul. totul e alb tăios
Pe străzi maşinile împroşcă
cerul cu un fel de zaţ
Adriana TUDOR GÂTAN al zăpezii acoperişurile
escaladează aerul rece Nehti
aduce o floare arsă şi
Poeme dimineaţa pe o linie moartă
*** descompui numere pare,gânduri
Era una din dimineţile impare în oglinda din baie ridici
în care se trezea visând receptorul cu vocea de la
la femei de piatră celălalt capăt al firului
Încă nu apăruse o femeie de jeratic te atrage
soarele şi tramvaiele duceau prin ganguri cum mirosul de portocale
flori proaspete în coşuri de plastic scoate melcii din blugii tăi jerpeliţi
spre pieţele inundate de
mirosurile calde ale subsiorilor ***
vânzătoarelor de cafea
 poeþi de mîine 149

O oră moartă a zilei Fumul creştea prin zdrenţele bognă

Pe trotuarul îngheţat Trupul era unul şi întunericul pleca dinafară.
un copil îşi leagă şireturile Pe mine m-au pus să car sânge în ocnă.
cu un pachet de biscuiţi
Picnic între dinţi şi „- Dă-mi, iubito, mâna ta sărată s-o ascult cu sânul meu
în noroi din ureche
Părul vânzătoarei de fructe lasă-mi pântecul şi ia tu pieptarul şi pleacă
trecea ca o lumânare prin pruncului nostru să-i ardem lumina să nu mai vadă
singurătatea dintr-o mănuşă spartă mamă şi tată
să nu mai simtă soră şi frate
iubito!”
Tiberiu NEACŞU
Lăuze (cor):
Cor „- Sămânţă azi s-a irosit într-un pântec sterp
fiii noştri, taţi pentru fiicele noastre se vor naşte mai mulţi
Înflorise pe-acele meleaguri gustul rânced de patimi calde Fii bună, mamă, copila noastră, zeiţă, şi strigă-ne
umila copilă ducându-şi bărbaţii prin flori în rond Pe numele mamei ce va să poarte mai mulţi
în ochi cu miresme de păcatul neatingerii ei De pieptul ei s-atârne ciorchini de lupi
pe mine m-au pus să car sânge pe front. Şi zdrenţe de ţâţe s-alăpteze noaptea fără sfârcuri
Luându-l de mână iubindu-l Să bea
Mersul ei aducea a caravană orientală Fii bună, mamă!”
l-a biciuit cu săruturi cu
tot ce-i stătea la-ndemână „- Iubite, dă-mi gura să-ţi spun
pe mine m-au pus să car sânge în cală. dimineaţa asta se-ntoarce în pământ
din sânul mamei ce-a văzut
„- Întors în cupele de absint, iubito, sânul mamelor noastre
te storc de ochiul neatins şi pruncul nostru, bastardul, cum îi spui tu,
de gura ta fragedă ca umbra omului o să fie
de sărutul cald ca somnul moaştelor. în somnul ce se schingiuie înafară.
Te adun din câte şi câte cu limbile mele zeci Patru ani, iubite, el vine şi mă scutură de lapte
Te pun să-mi fii păr şi cădere Să nu pot
Cuţit şi-ncuietoare. Patru ani
Tăiat cu seninul mărgelelor de sânge El vine
Cu frontul care ţi-l dăruieşte necontenit Cu vulturi şi ciori să mă peţească
Mă plec, iubito, cu spatele Şi n-a fost chip, patru ani.”
Zbor de parcă trec caravane orientale.”
„- Din alte meleaguri să-mi storc inimă şi fiere
„- Iubite, corăbiile mi-l aduc şi sabia aia legată adânc deasupră-mi
pe cel ce-l pui tu să-mi fie semn de femeie din mine va fi să-mi fie iubită.
îl ard cu seninul şi de-asta, Sarea ta va fi
iubite, marea mi-l aduce cu senin şi furtună, Legământul făcut să moară
cu hoţii statornici la ceas de veghe lângă eşafod.” Caravanele să plece în piciorul tău de-acum
de sus de unde stăteam pironiţi
Cearşafurile se-mpleteau Nici crucea apei nu te vrea. Mergi
cerşind sâni şi piept, picioare, mâini şi buze cu pruncul nerostit înainte. E vremea rozelor ce mor.”
copacii mâncau din fereastra omului
La umbra somnului Rondurile
m-au pus să car sânge la lăuze. cu marea în cruci
Găseau pământul
(Cor - şoptit) Adormind
„- Vesteşte zeiţă pe zeul ucis din mila bărbatului „- Vestea pasăre vărsată
vesteşte că zeul s-a sinucis cu bărbatul din el. triunghiul ei ce părea viu
Şoaptele noastre s-ajungă lângă trupul lui să-l cuprindă cheamă-ţi vulturii şi vino să te pipăi
Ruşinoasă mamă şi să urlu,
Ce ne-ai dat pântec şi mila copilului nostru să ne cunoască să mă aud urlând lângă lupi ciorchine
Mamă a fiicelor noastre lăuze cu taţi, fii şi ei, adu-mi vinul, paj bun, croncănind a sudoare.
Carnea ne huleşte bastarde la colţuri Adu-mi coaja de ou,
ne-ai minţit, mamă, Adu-mi mamă şi tată.”
Dulce, ruşinoasă mamă, mamă!”
Mai târziu încremeniseră zâmbete, caii urlau la lună
Sub pânze treceau umbre şi lumânările se treceau În creştet duceau tulpini
150 þpoeþi de mîine
Restul se-amesteca lângă pietre ca şi cum viermuiau
Pe mine m-au pus să car sânge sub arini.
Lăuze (cor):
„- Deschide-ne guri
fierul ascuns să deschidă
spatele zidului stă închis la fântâni, la pietre.
Să ne spună ce va să fie de spus, ce va să fie
Ce nu va fi niciodată ştiut.
Taie-ne gurile lângă pântece, stearpă zeiţă ce-ai făcut
urcior,
Goleşte apa ce arde focul tău trist.
Spatele zidului stă închis la fântâni, la pietre
Creasta doboară, sămânţa din nou îl urcă
Creasta doboară.”
„- Iubite, copt a fost foişorul sărat al veştilor
spre tine. Aşteptarea se vindecă. Patru ani. Cântă
de pe-alte meleaguri vara pustiul arid
arini creştem şi naştem ciori
Courte tâche! La tombe attend; elle est avide!”
„- Iubito, pădurea musteşte de ochi şi creastă
am croncănit vreodată?
Am văzut în visul supt de vis
Te-am văzut coasă şi palmă deodată. Mă cheamă arinii
Şi ochii lor
Have all the seeming of a demon that is dreaming.”
Spinii răsuciseră urlete şi piatră
Închise
Locurile păreau pline
şi vinul
„- O, paj bun, adu-mi-l în cupele sânilor ei
să-l golesc jumătate
de mijloc strâns să sorb pântecului
un picur de dumnezeire pe pământ.”
Lăuze (cor):
„- Sfântă mamă, cheamă
din foarfece sutană
de om bun cu mila.
În patru ani nimicul mai sta între noi
Cheamă-ne cu alai de fire cu apa-mpărţită
Sămânţă s-a scurs într-un pântec
Omul atârnă stindard.”
„- Iubite din urmă pământul se scuipă cu morţi
şi umbrele cresc cu fiecare suflare
mamă bună, scuipă-mă ca pământul, de
patru ani cu ochii închişi trăirea lor
mamă bună scuipă la mine în sân
şi ia-ţi inima,
lasă-mi pietrele cu morţi şi ochi ce cresc
sfoiag
o, paj bun, adu-mi să-mi cos sfârşitul
sau cucută din vâlcea
iubite, sărutul tău m-a închis
timpul nu ne mai vrea!”
Liniştea. Şi mersul firelor de aur sub paşi.
Închise la pântec, lăuzele mor fericite. Zeii se tem.
Copilul bastard în ruşine, cu mama plângândă
Naşte un hohot
Pe mine m-au pus să aduc sânge-n blestem:
De ochi să te deochi, patru ani la rându-mi
Şi să te nască vremea-n închisoare
Sămânţa te-ocoleşte şi plângându-mi
Vărsa-ţi-aş sângele în soare!
Palmele flori de sfoiag să ajungă
Şi sare să-ţi mănânci din cucută
Bubele să te nască cu bube în pungă
Copii să n-ai parte umplută!
Zei să nu-ţi fie decât ochiul şi pasul
La drum lung să ţâşnească din tine
Şi drumul şi glasul
Cu sâni mărăcine
Să ai burta goală de coroane
Să nu mai dai bună ziua de foame
Să-ţi umple morţii gura cu viermi
Să te dezbraci cu patimă-n ierni!
Părul păienjeni să-ţi fie
O, dezbrăcato, să n-ai cumetrie
Vedea-te-ai închisă în focul tăciune
Mânc-ar-ai zid de-amărăciune!
Gingia să-ţi tremure şi dinţii să-ţi latre
Şi umbra să-ţi fie departe!
Urciorul crăpat se desface în zile
Timpul măsoară ulceraţii infime
Mut aşteptând peste zilele mele
Pe mine m-au pus să car sânge în mine.
Adrian ZALMORA
Realitatea
mă locuieşte un bloc
cu chiria achitată pe viaţă
îndrăgostit ca o fată mare
mă strânge de splină
şoptindu-mi pocnete de uşi trântite
şi ţipete de neveste bătute
pe la încheieturi
fibrele de colagen plesnite
 poeþi de mîine
lasă să i se întrevadă muşchii
lungi coridoare de chisturi împânzite
în chisturi femeile aşteaptă
să li se scoale bărbaţilor chiuveta
iar bărbaţii să li se culce beţia
într-un târziu
lichidul preţios ţâşneşte
şi toate chisturile îmi inundă blocul
cu o mare de copii curaţi şi retardaţi
încalec balustrada
legănatului lor de handicapat
mă las uşor pe burtă să alunec
şi-am scăpat
realitatea
HĂITUIALA
de paşte fericit şi cei pe care nu-i cunosc
răstignesc găini, gâşte, raţe, curci, bibilici, prepeliţe,
porumbiţe,
vrăbii et caetera şi-l îmbolnăvesc pe isus de hepatită
mai bine săracu nu mai învia, ciripesc fierţi puişorii
de culoarea ochilor lui, lumânării tubului catodic
în noaptea-nvierii camera de luat vederi mă ucide
pe fotoliul directoarei cu capul în poala ei
pe scaunul cu rotile cu şoldul pe şoldul secretarei
pe taburetul meu cu picioarele portarului
intru în visul naşterii domnului
şi cei pe care nu-i cunosc beau cafele, ţuici, vinuri, vodci,
palinci, beri şi-l îmbolnăvesc pe isus de ciroză
pleacă la biserici cu telecomenzile în mâini şi fundurile în
fotolii
un popă cântă, papagalul meu cântă
A.P.: “N-ai visat niciodată la o viaţă normală?”
R.D.N.: ”Ce-i aia viaţă normală? Baseball şi barbecue?”
miros feliile de salam încinse, mieii fripţi
A.P.: “Dacă va fi să aleg între tine şi un prăpădit ca mine,
care ar lăsa-n urmă o văduvă, nu voi ezita. Te voi ucide.”
miros cozonacii copţi, şosetele mele
R.D.N.: “Şi dacă eu voi fi cel din spatele tău? Te asigur că
nu
te voi lăsa, orice ar fi, …”
mai mulţi popi cântă, papagalii mei cântă
R.D.N.: “… să mă opreşti din drum. Crede-mă.
Nu voi ezita nici măcar o secundă”
A.P.: “Poate că aşa o să fie. Sau, …”
se simte bine: se bea bine, se mănâncă bine, se bat clopotele
bine
toţi popii cântă, toţi papagalii mei cântă, aeroterma cântă
se cerşeşte bine, se fură bine, se minte bine
A.P.: “… cine ştie?”
R.D.N.: “Poate că n-o să ne mai vedem niciodată.”
este multă căldură în suflete, linişte
popii şi aeroterma nu mai cântă
este întuneric dar mie nu mai mi-e frică
am apucat să iau lumină din lumină
151
COROCOCHILCĂRIŢA
îi simt puii pulsând din pereţi
rezonatori treziţi la viaţă de metronomul ce sunt
cu toţi nervii ambalaţi pe grila de start
în nu ştiu care mare premiu de formula entropiei
oameni îmbrăcaţi în maşini lasă în urmă
cuante din privirea mea dusă cu sorcova
roşu – ferrari, galben – peugeot, argintiu – mercedes...
tot atâtea simptome de lux
câte feluri de clasamente finale pot fi
îndesate în rezervoarele circuitului care face autostopul
ia-mă să te las când ţi-e lumea mai dragă
când te amăgeşti că poate de data asta e altfel
uitând că eşti un gest inutil, o lipsă prezentă
îndrăgostit din nou
ia-mă să te las când te strânge glanda de gât
când nu înveţi din greşeli
când logaritmezi o boală de lux
şi după egal îţi dă o stare de rău vesperal
corocochilcăriţa şi-a adunat toţi puii sub ea
şi te îmbracă într-o temperatură constantă
în maşina cu care izbeşti parapeţii
DESPRE RATARE
mă târăsc
de la o aluniţă la alta
printre fire de păr
şi cartiere cornoase cu nume de boli
deschizând guri de canal
să-mi mai respire ficatul
după atâtea petreceri cu sârmă ghimpată
nici o grijă nu mai face tracţiuni
la bara secundarului
nu mai există nevoia de sens
orar, trigonometric, de nici un fel
celulele cifrelor
căptuşesc ecluza ce mi-atârnă la mână
ca un cavou
a cărui pupilă se dilată
doar atunci când îndrăznesc s-o privesc
din ce în ce mai rar
desfund closetul limbic
din baia dioramei în care mă răsfăţ
ÎNTREBĂRI DIN CRANIUL PERNEI
ce sunt eu
dacă nu o venă gâtuită de sânge?
focul ce-şi batjocoreşte în miezul nopţii lumina?
poate tu?
sau o voce magnetică ce şuieră pe bandă cuvinte?
152
soldatul din vis
de care se roagă bătrânul prieten să-l abandoneze acolo
şi să-l externeze cumva într-un film
al cărui regizor să fie visătorul din el?
la premieră voi fugi din sală
la scena cu staţia unde greşeşte profetul
şi demonul cu flori de cimitir putrezite pe mâini
mă imploră să profit şi să-l las?
să prind dimineaţa somnoros ca un fetus?
mi-o da la farmacie fără reţetă un demon?
până unde-mi pătrunde mirosul
când fac loc cu auzul vederii?
să nu-l găsesc
pentru că m-adulmecă cum nimeni altul urâtul
şi cel ce-mi inspiră frumosul
apucă să se-ascundă de mine?
LILITHESCU
de-atâtea ori mi-a trecut prin cap
că ai să treci şi tu
aşa cum au trecut şi cele dinaintea ta
că mi-au rămas urme pe creier
şi acum când ai trecut definitiv
nici măcar n-ai avut bunul simţ
să treci pe urmele făcute de mine
femeie-vampir ce locuiai cu părinţii
în ventriculul meu stâng
căci în ventriculul drept nu curgea apa caldă
iar în auricule locuiseră cele dinaintea ta
şi ţie asta îţi dădea dureri de inimă
nu mai spun că sângele de pe pereţi
îţi întorcea stomacul pe dos
la gândul că s-ar putea să fie al meu
şi că ai tăi dându-şi seama
n-or să mai vrea să-şi plătească chiria
din care tu îmi cumpărai prezervative
să nu rămâi gravidă cu mine
tocmai în inima mea să ai greţuri
şi-apoi să-ţi atârne copilul de ţâţe
întrebându-te dacă e acasă tăticu
şi tu să nu ştii ce să-i răspunzi
căci un copil nu are cum să priceapă
că “viaţa e ca o bucătărie;
miroase urât şi ca să mănânci bine
trebuie să te murdăreşti pe mâini”
PESTE PESTE PESTE
am nevoie de viză s. u. a.
să-ţi strâng bombardierul ochilor în pumni
şi printre degete să-mi curgă clorofila
să mă-nchipui peşte în acvariul pântecului tău
poeþi de mîine
gata să-ţi trec prin branhii penele existenţiale
când ieşi la agăţat cuie pe marginea şoselei
repet întruna ca am să-ţi pun zahăr în benzină
să ţi se-ndulcească motorul
şi să dai în gol până ţi s-o acri
de scârba pe care ţi-o provoacă
gâlgâitul găinilor cu gâtlejurile rânjite sub fulgi
şi talentele mele de călău sufletist cu băşici în palme
şi în băşici cu siliconul refuzului tău expirat
de două ţâţe şi ceva nu te-am mai văzut
Picior peste picior
sex peste sex
izvor peste izvor
orgasm peste
orgasm
mască peste
mască
doză peste doză
urmă peste urmă
tentaţie peste tentaţie
Rană peste rană
femeie peste femeie
splin peste splin
poezie peste
poezie
mister peste
mister
iubire
peste iubire
MESALINĂ MIORITICĂ VERMINĂ
firele de iarbă sugeau dintr-o căţea
verde de parisul puricilor televizorului
când a căzut cablul m-ai apucat
de linia vieţii şi ai strâmbat-o
după conturul înţelesului tău
gândesc cu măduva spinării
noiţe rujate îmi cresc din lână berbecii
în forfota stânei chilotului tău
n-apuc să mestec decât în mămăliga cu lapte
din ce în ce mai prins
m-ai priponit cu acul de siguranţă cărnoasă
de apa setei desfăcută la şliţ
te-am găsit şi nu m-ai găsit
rupând bilete la spectacolul biletelor rupte
pe caldarâmul orgasmului maşinii de spălat creiere
că, nu-i aşa, cum să stai cu creierul împuţit
gândindu-te zi de noapte la una
şi-aceeaşi femeie
harşt cu mine în maşina de spălat
 cu cãrþile pe masã
Dan ŢĂRANU
Cenuşiul e minunat
Am împrumutat formula de mai sus de la Adam
Michnik şi nu am făcut-o cu inima uşoară. Asta pentru că
la el, ea desemna banalitatea bună (puternică) a
democraţiei, iar eu am deturnat-o pentru a circumscrie
banalitatea “rea”(sau proastă) a literaturii.
Am primit pentru recenzie trei cărţi ale unor autori
basarabeni şi am presupus că mi se cere sau că ei îmi vor
impune o lectură ideologică, de depistare a unui aer de
grup sau a unor trăsături specifice proeminente care să-i
califice ca scriitori basarabeni, în primul rînd. La toate
astea s-a adăugat şi orizontul personal de aşteptare care
asocia literatura basarabenilor cu Dumitru Crudu sau cu
fraţii Vakulovski.
Cărţile de poezie (Nicolae Popa – Careul cu raci şi
Margareta Curtescu – Simple blues-uri) au obţinut
premiul editurii Cartier care astfel a inaugurat o colecţie
denumită bombastic, Singular Destinies.Contemporary
Poets of Bessarabia. Celălalt volum (Val Butnaru – Apusul
de soare se amînă) este / se vrea a fi (laureat şi el, desigur)
de dramaturgie şi se pare că îl onorează pe Val Butnaru
pentru întreaga sa activitate de om de teatru, cele trei
piese din volum acoperind perioada 1982-2001.
Acum că v-am pus în temă, să trec la subiect. Fiind
predispus să caut diferenţa, coeziunea de grup, nota
specifică, basarabeană etc. am găsit în schimb două serii
de similitudini. Una, provenind din interiorul creaţiei,
cealaltă din exteriorul ei, mai precis din mecanismele de
promovare a unui anumit tip de a înţelege şi utiliza literatura.
Mai întîi, asemănarea dintre cele două cărţi de poezie
este una de substanţă şi nu are nici o legătură cu literatura
presupus diferită, văzută ca topos original, cu tematică
sau formule ex-centrice. Este poezia universală a
veleitarilor de pretutindeni cu un sistem literar de referinţă
care îl depăşeşte vag şi neintenţionat pe Blaga. Şi cînd o
face (temporal), o face în direcţia lui Cezar Baltag, Ana
Blandiana şi alţii ejusdem farina. E muzica unui ritual de
tămîiere a marilor valori şi a marilor teme, o colecţie de
stereotipuri canonice înşirate monoton, fără vervă sau
internalizare a retoricii, dar cu orgoliul binemeritat al
aureolatului creator de poezie.
Alexandru Muşina spunea cîndva, undeva că
literatura din Basarabia este / ar trebui să fie radicală,
neinhibată de presiunea maniheistă a planului cadastral
de tranşare a conceptului de valoare, trasat şi eternizat în
România. Această nobilă şi dezirabilă traiectorie implică
un minim interes pentru fenomenul literar, românesc sau
de-aiurea şi un efort de asimilare a lui ca proces, revizionist
sau nu, ca structură dinamică. Or, e clar că cei doi poeţi
cunosc sau valorifică literatura română doar prin
specimenele ei fosilizate selectiv în manuale sau antologii
inerţiale, al căror studiu generează într-adevăr propensiuni
pentru panseuri creatoare pe linie.
Probabil că această atitudine se justifică în
circumstanţele actuale, sub motivul că (din păcate) o
identitate trebuie apărată sub ipostaza ei de esenţă “tare”,
metafizică, reconfortantă în îmbrăţişarea ei totalitară. Nu
poate fi ignorată proliferarea acestui tip de înţelegere a
ideii de valori naţionale şi la poeţii neutri, apolitici care, pe
lîngă scălîmbăielile orfic-mesianice ale lui Grigore Vieru
sau Păunescu, o fac pe filieră livrescă, osificîndu-se în
mici şi mari reverenţe.
153
“Ceremonia îndestulării cu vid”, “acupunctura
cîntecului de cuc”, “mari stricăciuni pe unde se leapădă
mielul de blajinătate”(N. Popa), sau “timpul se zbate în
cercul lui de inox. Bătrîn şi ursuz”, “deficit de conotaţii.
Dormeai cînd El mă trezea”, “sunt un mormînt în care
susură neputinţă”, “mă închideai în coconi de azur” (M.
Curtescu) etc. ş.am.d vi se par familiare? Bine, pot fi acuzat
de rea intenţie pentru că am decontextualizat aceste
“fragmente de absolut”, dar ele sunt deficitare şi sterile în
orice context “serios”, redundante pasaje din litania
submetafizică adresată majusculelor transcendentale,
esenţelor pure, timpului absolut etc.
Şi asta e cu atît mai regretabil cu cît cei doi scriitori
nu sunt nişte inocenţi căzuţi în patima adorării moaştelor
sfintei noastre poezii, ci nişte poeţi destul de maturi, cu
preocupări calofile şi cu o anumită ştiinţă a dramatizării
discursului.
Şi acum să trec la ce e cu adevărat interesant.
Iată cum arată recomandarea lui Emilian Galaicu-Păun
de pe coperta a patra a cărţii, acest nesfîrşit izvor de aberaţii
critice (coperta, nu criticul), care se presupune că girează
importanţa poetică crucială a lui Nicolae Popa: “O poezie
a profunzimilor, o poezie care scoate cercuri la suprafaţă…”
Mai întîi, felicitări pentru umorul involuntar, îi readuc în
memorie criticului orele de fizică în care am învăţat că
cercurile de la suprafaţă sunt efectul aruncării unui corp
într-un lichid. (de exemplu o piatră, o carte de poezie…Sau
de critică.) Putea să aleagă altă variantă, dar singura
alternativă este cea a unui corp care respiră sub apă, iar
atunci la suprafaţă se produc bolboroseli. Ambele variante
se verifică pe poezia lui Nicolae Popa, dar o să o utilizez
doar pe prima. Citatul (invocat nu numai pentru a-mi
demonstra perspicacitatea) din Galaicu-Păun e
simptomatic pentru felul în care se ocupă poetul de tainele
insondabile pe care crede că poezia este chemată să le
reveleze neofiţilor (ca mine). Adică lumea fizică, obiectele,
deci contingenţa, comparaţiile simple, dar de efect sunt
invocate şi manipulate într-un mod stîngaci, total inautentic
pentru a servi drept mediu de tranziţie spre profunzimile
(isterice şi la fel de inautentice) în care l-a reperat criticul
pe Nicolae Popa, “scoţînd (ritmic, probabil) cercuri la
suprafaţă”. Efectele pe care le creează ciocnirea dintre
două registre flagrant incompatibile şi, în plus, controlate
ineficient (şi separat şi împreună), sunt, de cele mai multe
ori, groteşti sau, în cel mai bun caz, ilare.
Nu pot să nu dau un exemplu. Schematic. “Berea nu
are memorie. / Halba a doua habar nu are / că pînă la ea a
mai existat una. / Atîtea beri, berării, bericele deschise
vraişte! / Atîtea ceruri împinse-n tării / de spumoasele
gulere” Pînă să apară tăria cerurilor, nimic de zis. Fiecare
are libertatea să creadă că are simţul umorului. Dar iată
cum se încheie aceeaşi poezie al cărei incipit părea ludic şi
dezgheţat : “(…) De-ar fi cineva să-ţi alunge muştele din
colţul gurii / provocîndu-ţi un ultim surîs, / înainte de a te
strînge tu însuţi între pleoape / în clarviziunea văzului
ultim”. Iar corpul poeziei nu face decît să obscurizeze şi
mai mult rolul glumiţelor din primele versuri. Acest viciu
de construcţie este tipic pentru majoritatea poemelor lui
Nicolae Popa şi obligă la citate in extenso pentru care
spaţiul acestei recenzii e, de departe, insuficient.
Ironia, ludicul, relativismul etc. temele la modă sunt
trucuri prin care autorul îşi deghizează artificial adevărata
intenţie şi imaginaţia de tip muzeal. Desigur, aceste
pseudomorfoze (ca să-l citez pe Alexandru Paleologu care
folosea termenul cu ironie, apropo) nu sunt o conspiraţie
perversă, ci un reflex mental care e folosit ca poezia “să
154 cu cãrþile pe masã
dea bine”, să fie modernă, ghiduşă, să “placă”. Nici vorbă
ca Nicolae Popa să admită că ironia e un mod serios de a
redescrie lumea, echivalent pe plan ontologic, axiologic
etc cu marile viziuni şi “cuvîntul ultim” al modelelor sale
culturale. Ar fi, nu-i aşa, o impertinenţă.

în aceeaşi linie a pastişei (şi nu mă refer la conotaţiile
Jocul acesta literar, al măştilor care asigură o
identitate vandabilă volumelor, e mai clar în volumul
Margaretei Curtescu. Şi nu datorită poemelor în proză, ci
aceleiaşi coperte a patra în care Maria Şleahtiţchi ne
atenţionează solemn: “(…) poezia este viaţa ei surprinsă
în ritmurile delicate şi melancolice ale unor simple blues-
uri postmoderniste”. Poezia / proza în discuţie este într-
adevăr expresia unei sensibilităţi “delicate, melancolice”,
a locului comun evocator şi a obiectelor / anamnezelor
semnificative care provoacă “fiori” de mirare în sufletul
autoarei. Apelul la postmodernism trădează aceeaşi
încercare de suprafaţă, forţată, de adaptare ad-hoc, de
recuperare a unor (multor) timpi morţi sub care sunt
promovate, de altfel, cele trei cărţi. Nici nu mai discut
(prea mult) faptul că postmodernismul este pentru M.
Şleahtiţchi şi atîţia alţii, un “curent literar”, o ideologie (în
sens iluminist) bună de fişat şi de pus la dosar, în stilul în
care este prezentat romantismul în manualele de literatura
română şi nu un fenomen deschis, actual, tocmai pentru
că nu este închistat într-o singură formă omnipotentă
explicativ, ci se recomandă şi se generează aproximativ
printr-o serie de descrieri / discursuri alternative. Şi asta
chiar în mediul lui (decadent desigur) de origine.
Altfel, textele Margaretei Curtescu nu sunt
irecuperabile, izolat sunt chiar de calitate, imaginile sunt
coerente, atent construite, cuminţi şi unele chiar rafinate
(“în realitate iubirea e o acadea ronţăită în grabă strivită
de incisivi”) Autoarea este şi ea educată în duhul metaforei,
a Cuvintelor cu sens, de opus celor familiare, cu sens
derizoriu. De la aceste premise pleacă probabil tendinţa
de a stoarce metafore de peste tot, mania de a alătura un
cifru tuturor poeziilor, cifru banal, care de obicei
caricaturizează prin emfază tot ce se construise pînă atunci,
adică broderii imagistice acceptabile (e.g.: “pe strada
bucovinei movile de gunoi aliniate ca de paradă case vechi
tăinuiesc anamneze” sau înduioşat-sentenţioasele: “nu-
ţi voi cunoaşte vreodată ultimul cerc al gîndului nici dunga
verticală de pe viaţa ta risipită. macerez petale de crin. e
timpul remediilor şi al uitării”).
Ce era exacerbat la Nicolae Popa (“implozia
întunericului să provoace / distrugeri masive în albele
osuare / Să trebuiască să-ţi culci şi tu acolo / oasele, /
restabilind calmul.”, de exemplu), aici devine domestic şi
mai natural în acelaşi timp.
Iar un poem ca “drumul”, pasabil, estompează acuza
de veleitarism de mai sus.

sens sau poate în acelaşi, calitatea copertelor celor 3 vol-
Despre Val Butnaru nu am prea multe de spus. Piesa
care deschide volumul, Apusul de soare se amînă, m-a
făcut să cred că e o parodie a lui Delavrancea. Apoi mi-
am dat seama că nu ai ce parioda la Delavrancea pentru
că e suficient de penibil pe cont propriu. Piesa lui Butnaru
are totuşi subiect istoric (Ioan Vodă cel Cumplit, pe care
autorul încearcă să-l construiască cornellian, dar îl
construieşte cacofonic), încearcă să mai producă la
începutul ei oareşce valuri de nonconformism faţă de clasicii
respectaţi şi îmbălsămaţi, dar apoi eşuează într-o serie de
platitudini cu mesaj eroic şi patetic. Iar despre o piesă “pe
bune” cu subiect din secolul XVI în care personajele se
gratulează, altfel politicos, cu “Domnule Judecător”(p.27)
nu mai e nimic de adăugat.
A doua piesă, La Veneţia e cu totul altfel, se înscrie
banale ale titlului). Şi sunt identificabile două pastişe aici:
pastişa piesei politice (sau mai bine zis, e un exemplu
foarte bun de cum ar trebui să nu arate niciodată o piesă
cu mesaj – subversiv, se pare – politic) şi pastişa piesei
umoristice. Autorul reuşeşte rara performanţă de a critica
limbajul de lemn, folosind el însuşi un limbaj de lemn care
se vrea metaforic, comic, livresc, aluziv, firesc şi toate
acestea simultan. Există o limbă de lemn şi a stilului aşa –
zis soft, glume dezafectate, poante răsuflate, edulcorate,
ratate etc. La Butnaru, primează totuşi ideea morţii,
hieratizarea jocurilor de trecere etc. şi nu neapărat
perspectiva politică, orwelliană (comparaţia e grotescă).
Personajele sunt culturale, somate să se pogoare direct
din Panteon, poetizate pe de o parte (Agamemnon,
Euridice – legaţi de ideea de moarte violentă şi simbolică,
o, zei! plus Confucius cel empiric şi sincer), pe de alta
traduse în limbajul cotidian (cu antiteza de rigoare),
Euridice vrînd să fie tînăra activistă îndoctrinată şi de aici
semnalul acut al autorului care ne avertizează că într-o
lume demonizată de comunism, marile personaje, marile
caractere nu-şi au locul. E şi asta o formă deviată de
revoltă, dar care pe mine mă lasă rece. În plus, piesa e
datată simbolic: (sau postdatată, deoarece chiar şi scrisă
sub comunism, ea nu a fost lansată sub regim de samizdat,
aşa că nu văd relevanţa anului) 1988, procedeu de
legitimare larg uzitat de falnicii opozanţi din sertar de pe
mai toate drumurile.
A treia piesă e şi mai plictisitoare şi se intitulează,
poate aţi intuit, Şase autori în căutarea unui personaj.
Nici nu se putea altfel şi nu abandonează, nici nu atinge
proiectul lui Pirandello. În schimb, umorul chinuit cu
veleităţi de teatru absurd debordează în această piesă din
cauza neglijenţelor de corectură. Termeni ca “cîrnăcoiri”,
“băutaura”, “roşeşete” sau “să mă umulească” sunt
savuroşi. Ca şi forma de plural eronată din prima piesă,
care apare evident în cel mai nepotrivit moment. Şi anume,
în climax-ul dramatic al piesei, cînd într-un momemt
tensionant şi vibrant, Ioan, voievodul copleşit de
remuşcări, emite următoarea replică:, beckett-iană aş putea
spune: “Mi-i frig. Vînturile acestea… Uite că soarele apune
şi se lasă întunericul” Iată ce apocalipsă poate produce o
formă de plural greşită. Mă întreb ce făcea lectorul. Autorul
merita, cred eu, mai multă consideraţie (doar a fost premiat,
nu?), la fel ca şi conotaţiile peiorative pe care le produc
unii termeni în limba română (inadvertenţa de mai sus mai
nu este singulară). Spun asta pentru că, e un steorotip
curent ca basarabenii să fie ironizaţi pentru gafe lingvistice
şi regionalisme şi astfel de confuzii puteau fi evitate. În alt
ume este remarcabilă.
Altfel, aflăm tot de pe coperta a patra, de la
Constantin Cheianu, de data asta, că autorul face parte
(sau şi-a propus),din generaţia ’80. Nici aici nu scăpăm
de specula cu concepte “cu aură”, fenomen, repet,
explicabil şi pentru care, dat fiind locul lui de provenienţă,
am o anumită simpatie, dar care în acelaşi timp îi
deserveşte chiar pe scriitori basarabeni. Din păcate,
generaţia ’80 devine, din cauza unei indiferenţe cronice
de redefinire a “membrilor” ei pe de o parte, pe de alta
 cu cãrþile pe masã
pentru că discuţiile în jurul ei s-au axat doar pe
sublinierea (altfel meritorie) a diversităţii, un fel de grup
în care intră cine are chef (şi primeşte certificat de valoare
incontestabilă) şi pleacă cine se nimereşte (de obicei,
unii dintre exponenţii ei de marcă).
Nu am găsit, în afara acestei promoţii debile, nimic
specific, nimic basarabean în cele trei cărţi. Există o
solidaritate a celor trei cărţi, însă ea provine dintr-o anumită
cultură, un pic senilă, pe care o găsim răspîndită şi pe
celelalte plaiuri strămoşeşti, nu numai peste Prut. Asta nu
înseamnă că nu are şi ea dreptul ei la existenţă şi la
publicare, dar asocierea ei cu imaginea Basarabiei literare
mi se pare periculoasă, partizană şi falsă. Falsă, atîta
timp cît scriitori veritabili ca Dumitru Crudu (publicat
ce-i drept de aceeaşi editură) sau fraţii Vakulovski,
Baştovoi, Fechete (ca să nu-l mai menţionez pe Paul
Goma) sunt în continuare marginalizaţi şi ignoraţi de
proiecte culturale ambiţioase cum intuiesc eu că şi-a
decris juriul care a desemnat cele trei premii acţiunea.
Crudu şi fraţii Vakulovski reprezintă probabil mult mai
consistent imaginea Basarabiei, chiar dacă nu sunt
“destine singulare”. Şi chiar dacă, pentru mine, ei sunt
printre puţinii tineri care reprezintă, indiferent de
determinaţii regionale, dimensiunea vie, nouă şi eventual
valoroasă a literaturii actuale, alături de românii get-beget
Dan Sociu, Ruxandra Novac sau Mihai Oprea. Şi asta cu
menţiunea şi sub rezerva că ultimii doi îmi sunt prieteni.
Emanuela PATRICHI
Fotografia unui jurnal
Un jurnal e ceva atât de intim şi totuşi atât de
dăruit spre ceilalţi, încât atunci când citeşti parcă ai vrea
să păşeşti în vârful degetelor printre paginile în care e
lumea altcuiva, ai vrea să nu tulburi cuvintele acestea ce
conturează lumină în jurul omului ce se povesteşte. Cartea
Tiei Şerbănescu, Femeia din fotografie ( Jurnal 1987 –
1989 ), se deschide parcă a album în alb – negru şi, uneori,
color. Sunt aici impresii, amintiri, decoruri calde sau
cenuşii, oameni, mulţi oameni, mai de aproape, mai de
departe, aer pulsând a frică şi a cenzură interioară,
exterioară, iubiri, zile mai bune, ore mai triste, rufe ce
aşteaptă să fie călcate, gânduri “din datorie” şi gânduri
căzând ca frunzele, iarăşi oameni, scriitori, cuvinte care
ard tăcut şi Tia Şerbănescu.
Cartea aceasta e ca o linie ce uneşte dintr-o
singură arcuire totul, rotunjind un univers în jurul unei
fotografii de viaţă. Rândurile se construiesc prin
povestea a doi ani, însă avem senzaţia că, citind, trăim
un timp de necuprins totuşi în doar câteva pagini de-o
carte.
“Jurnalele n-ar trebui ţinute decât în zilele senine.”
E atâta seninătate printre rânduri şi-o limpezime de cotidian
răsfrânt sufleteşte mult prea dureros uneori… “Cine nu-
şi ia în serios meseria n-are cum să-şi ia în serios viaţa.”,
spune Tia Şerbănescu şi domnia sa nu numai că şi-a luat
în serios, poate involuntar, scrisul acestei cărţi, dar
volumul nu se lasă a fi doar “o carte de sertar”.
Avem despre scriitori o părere oarecum forţată: ni
se par a fi mai mult decât nişte simpli oameni; nu îi putem
vedea în ipostazele de-a merge zilnic la un serviciu, de-a
sta la coadă la pâine, de a participa la şedinţe plicticoase.
Ni-i imaginăm doar stând la o masă, scriind, mototolind
155
pagini pe care ideile nu vor să se aşeze într-o anumită
ordine, veşnic preocupaţi de-a găsi cuvintele cele mai
convingătoare, cele mai puternice, imaginile cele mai
plastice. Dar Jurnalul Tiei Şerbănescu ne spune altceva.
Ne arată fotografia unei femei obişnuite care amână cât
mai mult călcatul rufelor, care are o familie şi griji tot atât
de multe cum avem toţi.
Vom găsi în rândurile sale îndrăzneala cu care cere
lucrurilor să se dezvăluie şi puterea cu care poate să
surprindă esenţialul cotidianului. Vom citi despre lucruri
pe care le ştiam, dar despre care aveam impresia că nu vor
putea fi spuse atât de clar şi simplu şi răspicat. Vom găsi
idei ce ne trec zilnic prin minte, dar pentru care nu găsim
destule cuvinte potrivite să le exprime.
“N-am să ştiu niciodată să spun cât mă fascinează
fiecare om, fiecare ciudăţenie a lui, fiecare gest firesc al
lui… Îmi amintesc privind fiecare om că l-a adus pe lume o
clipă de extaz. Încerc să găsesc urmele acelui extaz în ceva
anume din fiinţa lui, din viaţa lui.”
Şi ca să ne convingă Tia Şerbănescu ne prezintă
galeria sa de portrete: oameni întâlniţi în tren, pe stradă, la
coadă la alimentară, secretari de partid, cupluri ilicite, şefa
care stă de la 18 ani în şedinţe, şeful de la Cultură, mama
venită “în vizită de lucru”, oameni din copilărie, rudele,
prietenii şi o impresionantă constelaţie de scriitori şi
oameni de cultură. Are despre fiecare o fotografie păstrată
cu grijă în teancul admiraţiei sau al tristeţilor.
Lângă fiecare gând al Tiei Şerbănescu găsim
parfumul aspru al zilelor când “apa era oprită” pentru ca
oamenii să nu-şi ude balcoanele pe timpul caniculei, când
exista o normă zilnică şi la munca prestată şi la alimente,
când “din cauza frigului şi a fricii de frig şi de întuneric,
mâinile şi feţele au ceva vineţiu - cenuşiu în ele.” Dar totul
se înşiruie cu destul umor şi din convingerea omului care
ştie că lucrurile adevărate sunt altele şi că mereu altceva e
mai important decât un congres al partidului şi-o normă.
Dar dincolo paginile cărţii, vom găsi ochii sufletului ei
care răsfrâng vremea şi o transformă în viaţă a cuvintelor, cuvinte
ce şoptesc din spatele fiecărei fotografii, desenând idei.
“Ni se oferă scenele pe care le merităm şi vedem
ceea ce înţelegem.”
Cristina TIMAR
Dialoguri cu faţa către Răsărit
Singura cale de a încetini alunecarea în vidul uitării
a interviului radiofonic e interviul radiofonic transcris.
“Dialogurile” doamnei Rodica Binder, grupate în volumul
La pândă: dialoguri salvate (Polirom, 2002) constituie
atât fixarea “trofeelor” (în măsura în care reporterul este
un “vânător”) în condiţia, mai durabilă, a hârtiei tipografice,
cât şi o restituire.
Cei îndeobşte invitaţi să viziteze “expoziţia”, prin
excelenţă culturală, a cunoscutei realizatoare de la
postul de radio Deutsche Welle din Köln – prezentă
însă, constant, şi în reviste culturale româneşti cu
recenzii, eseuri, interviuri – sunt românii interesaţi de
cum mai suntem văzuţi “de afară”. Interviurile mediază
familiarizarea cititorului cu o serie de noutăţi în planul
dezbaterilor de idei, cu autori contemporani mai puţin
mediatizaţi la noi şi, nu în ultimul rând, prilejuieşte
(re)întîlnirea cu numeroşi scriitori români din exil – ca
156 cu cãrþile pe masã
în grupajul Plecări cu sau fără reveniri, poate cel mai
extins, dintre care îi amintim pe Nicolae Balotă, Sorin
Alexandrescu, Mariana Şora, Nina Cassian, Sanda
Niţescu – sau scriitori de origine germană născuţi în
România, stabiliţi definitiv în Germania (Herta Müller,
Hans Bergel, Richard Wagner).
Volumul are o factură aparte, fiind mai mult decât
însumarea unor interviuri realizate de-a lungul unui
deceniu. “VIP-urile” pândite şi aduse în bătaia “puştii”
sunt personalităţi culturale ale momentului, filosofi şi
scriitori care, într-un fel sau altul, au legături cu România
şi sunt în măsură să emită păreri pertinente privind spaţiul
românesc, evoluţia sa în contextul actual al globalismului,
altfel spus să instituie un veritabil dialog al culturilor,
incitând la reflecţie. Fie că e vorba de François Furet şi
André Glucksmann, de Mario Vargas Llosa, Alain Robbe-
Grillet sau recent dispăruta Aglaja Veteranyi, autoarea face
cu talent saltul de la filosofie la politică, de la politică la
literatură şi viceversa, abordând şi probleme precum
raportul sciitorului cu puterea, soarta literaturii, impactul
condiţiei de exilat sau imigrant asupra operei. În falsul
interviu “faţă în faţă”, ce ţine loc de “cuvânt înainte”,
Rodica Binder mărturiseşte, printre altele: nu iau în
considerare decât acele carţi, persoane sau idei care
au o legatură directă sau indirectă cu spaţiul de
destinaţie al emisiunilor mele…cu alte cuvinte, legături
cu România, cu Europa de Răsărit, cu moştenirea
comunistă, tranziţia, dialogul culturilor, libertatea de
expresie…(p.7)
Cartea în sine nu este doar un spaţiu al dialogului,
ci tinde să instituie dialogul sau măcar să retuşeze
carenţele actualului dialog Est-Vest, România-Germania.
Deliberat sau nu, temele obsesive deja amintite nu intârzie
să apară, chiar dacă vag evocate, şi în discuţiile cu scriitori
străini de problemele Europei de Est, cum ar fi Alain Robbe-
Grillet, “venerabilul papă al Noului Roman francez”, sau
prozatoarea olandeză Margriet de Moor. În general, ultimul
grupaj de interviuri ( Lumea vazută din “foişorul”
literaturii), care-i cuprinde şi pe cei doi autori mai înainte
menţionaţi, frecventează în mai mică măsură toposurile
obsesive ale autoarei, fără ca valoarea sa ori unitatea
volumului să aibă de suferit. De altfel, din perspectiva
punerii în scenă, dialogul cu Alain Robbe-Grillet ni se
pare cel mai spectaculos, o adevărată luptă corp la corp,
prozatorul subminând orice premeditare a dialogului,
până la inversarea rolurilor reporter-intervievat.
Agresivităţii sale, realizatoarea îi opune o agesivitate
insistentă, dar elegantă, greu de intimidat, până la
obţinerea răspunsului dorit. E o calitate ce ţine de tehnica
interviului, detectabilă şi în celelalte dialoguri. Urmărind
cu atenţie jocul întrebare-răspuns, se propune, indirect,
o “poietică” a interviului (sugerată în interviul-prefaţă).
Ieşind de sub incidenţa frivolităţii, interviurile Rodicăi
Binder mizează pe tensiunea interioară a dialogului
(p.8) drept marcă a calităţii, pe o anumită “maieutică”
care să ducă, pas cu pas, la revelarea adevărului care se
aşteaptă rostit (de fapt confirmarea unor intuiţii proprii),
chiar dacă acest lucru înseamnă, uneori, “simularea sau
chiar mărturisirea unei anumite ignoranţe”.(p.16) Citind
fiecare dialog, avem impresia ca suntem martorii unui
pariu al reporteriţei cu sine în sensul că, între
premeditarea mersului discuţiei şi happening, va realiza
acel echilibru necesar, rămânând nu mai puţin “regizorul”
interviului. Rezultatul va semăna atunci cu un
instantaneu reuşit, interviul metamorfozându-se din
“pândă” şi “vânătoare” în “experienţă revelatoare” şi
“act de cunoaştere”. (p.11).
Am întârziat atât asupra interviului încât am omis
interviurile în sine, ceea ce, sperăm, nu va îndepărta
plăcerea lecturii “dialogurilor salvate” şi va convinge
cititorul să le păstreze ceva vreme pe noptieră, înainte de
a le aşeza pe raft.
Olivian DULEA
Un caz de construcţie mentală –
Africa secolului al XIX-lea
în ochii europenilor1
Iată că imaginarul în istorie prinde rădăcini în
România. Tot mai mulţi cercetători români se apleacă
asupra acestei noi ramuri a istoriei, în încercarea de a-şi
aduce contribuţia în dezvoltarea studierii acestui
domeniu. După lucrările publicate de personalităţi ca
Lucian Boia, Andrei Oişteanu, Dan Horia Mazilu, pentru
a da doar câteva nume, vine rândul tinerilor cercetători
de a-şi manifesta valenţele. Un bun exemplu al acestora
este Simona Corlan-Ioan. Secretară a Centrului de Istorie
a Imaginarului din Bucureşti (condus de Lucian Boia),
domnia sa este preocupată de problema imaginarului de
mai multă vreme. Articole publicate în Analele
Universităţii Bucureşti – Seria Istorie2 , având ca temă
tot chestiunea imaginii Africii în conştiinţa europenilor,
anunţau deja apariţia unui nou specialist român în
imaginarul istoric.
Prezenta lucrare este, de fapt, prelucrarea pentru
publicare a tezei sale de doctorat (susţinută în 1998, la
Bucureşti).
De la bun început trebuie să spunem că tema cărţii
este una de pionierat în istoriografia română. Nu avem în
limba română decât câteva lucrări generale despre Af-
rica, cu atât mai puţin lucrări care să abordeze Africa
prin prisma imaginarului. Pentru a fi oneşti, însă, trebuie
să spunem că Simona Corlan-Ioan nu abordează Africa.
Din cartea domniei sale aflăm nu cum a fost Africa în
secolul al XIX-lea, ci cum era văzut continentul „Negru”
în acea perioadă. Şi nu doar cum era văzut în urma
cunoaşterii nemijlocite, ci şi imaginile apriorice
implementate de mai multă vreme în mentalul colectiv
european. După cum afirmă autoarea, „imaginarul a
precedat şi a însoţit explorarea Africii Negre pe tot
parcursul secolului al XIX-lea. Cei ce au pornit să o
descopere « ştiau » deja ce urmau să caute şi să vadă,
iar cei rămaşi acasă imaginează construind propria lor
Africă, dimpreună cu exploratorii ei” (p. 11).
Putem spune că Africa apărea ca un teritoriu al
contrastelor. Prin două cuvinte poate fi definit continentul
în viziunea europeană: monstruozitate şi frumuseţe. Af-
rica incita curiozitatea de departe. Când europeanul se
apropia, însă, trăind acolo, suferind de căldură şi
disconfort, de boli şi pericolul fiarelor sau a diverselor
triburi „primitive”, Africa devenea un spaţiu infernal.
Astfel, exploratorii sunt cei care vor da consistenţă
 cu cãrþile pe masã
imaginii unei Africi „infernale”, este concluzia autoarei.
Reversul medaliei este imaginea de pământ binecuvântat,
conferită Africii îndeosebi prin strădaniile administratorilor
şi negustorilor de sclavi de la mijlocul secolului al XVIII-
lea, care doreau integrarea continentului în structurile
economice europene. Se credea, astfel, în existenţa unui
tărâm bogat în grâne, păşuni, vânat, dar mai ales aur, tărâm
ascuns undeva în centrul Africii, dificil de atins.
Imaginea duală apare şi în cazul băştinaşilor:
„negrul bun” şi „negrul rău” sunt deopotrivă prezenţi în
mentalul european, cu menţiunea că „negrul rău” are o
pondere redusă. Acesta este, de regulă, un şef de trib sau
un negustor de sclavi. Imaginea „negrului bun”, în schimb
mult mai des întâlnită, este diferită de imaginea „bunului
sălbatic”, inventată de luminişti. „Negrul bun” este un
adept al raţionalismului european, fascinat de cultura
occidentală, dorind să se integreze cât mai bine în
societatea europeană.
Un alt exemplu de construcţie mentală „în
oglindă” este cazul oraşului Tombouctou şi a regatului
Dahomey. Simona Corlan-Ioan ne înfăţişează, prin
deconstructivism, modul în care s-au format, în opoziţie,
cele două imagini. Dacă misteriosul oraş Tombouctou era
văzut ca unul apropiat de imaginea oraşului european, cu
străzi, monumente maiestuoase, universităţi, biblioteci,
mare centru economic, etc., regatul Dahomey era „un ţinut
al răului”, în care îndeletnicirea favorită a regelui şi
locuitorilor era torturarea şi sacrificarea prizonierilor,
sclavilor, servitorilor etc. Imaginea acestui regat este un
bun exemplu de a dovedi cum un singur element care
diferenţiază fizic sau comportamental (ritualul religios al
sacrificiului) este suficient pentru construcţia imaginativă.
Africa era şi locul în care se puteau întâlni uşor
monştri cu diferite înfăţişări, „veriga lipsă” dintre om şi
maimuţă, adică o specie de „negri cu coadă”, ca şi
antropofagi din belşug. Toate acestea „dovezi” ale
inferiorităţii speciei negre în raport cu cea albă.
O Addenda ce conţine câteva date despre
exploratorii Africii secolului al XIX-lea, vine să completeze
textul propriu-zis.
Prin lucrarea domniei sale, Simona Corlan-Ioan
dezvăluie modul în care europeanul în special, dar şi omul,
în general, face cunoştinţă cu o altă cultură, cu un alt mod
de a gândi. Mai întâi, el are câteva cunoştinţe despre ceea
ce va descoperi (fie reale, fie imaginare). El „ştie” ce va
găsi. Prin urmare, realitatea cu care va intra în contact va
fi forţată să intre în paradigma existentă. Dacă realitatea şi
imaginea sunt absolut ireconciliabile, prima va avea de
pierdut. Imaginea transmisă de cei care au intrat în con-
tact nemijlocit cu subiectul va fi producătoare sau
transmiţătoare de imagini. Se va crea astfel o imagine
complexă, înrădăcinată bine în mentalul colectiv, ce va fi
foarte greu de extirpat.
Folosind o bibliografie în proporţie covârşitoare în
limbă străină (îndeosebi franceză), lucrarea se impune atât
prin tematică, cât şi prin modul de abordare printre
contribuţiile importante în istoria imaginarului european.
Note:
1 Recenzie la: Simona Corlan-Ioan, Inventarea Africii
Negre. Călătorii în imaginarul european al secolului al XIX-lea,
Cuvânt înainte de Al. Zub, Prefaţă de L. Boia, Cluj, Ed. Dacia,
2001, 208 pp. + 8 planşe;
157
2 Simona Corlan, Tombouctou: La vie d’une lègende, în
Analele Universităţii Bucureşti. Seria Istorie (în continuare AUBI),
XLIV (1995), pp. 61-78; Simona Corlan-Ioan, Le „Texte” urbain:
L’image de la ville de Tombouctou dans le journal de voyage de
René Caillié, în AUBI, XLV (1996), pp. 85-97; Eadem, Les
représentations de l’Afrique Noire dans le mintal collectif francais
pendant le XIX sičcle, în AUBI, XLVI (1997), pp. 61-79.
Alex MOLDOVAN
Despre alter ego
(Leonard Oprea, Meditaţiile lui Theophil Magus
sau simple cugetări creştine la început de mileniu III,
Editura Polirom, 2002, 233 pagini)
Leonard Oprea este un nume cu oarecare rezonanţă
în cultura românească a ultimilor douăzeci de ani. A debutat
în 1984 cu un volum de proză fantastică; este interzis de
către cenzura comunistă între anii 1987 şi 1989. După
Revoluţie a continuat să publice cu intermitenţe notabile,
creaţia lui culminând cu un ciclu de trei lucrări construite
în jurul lui Theophil Magus, personaj alter ego mult
spiritualizat al autorului. În 1999 se autoexilează în S.U.A.
Faptul că avem de-a face cu un fost dizident al sistemului
ceauşist ne spune îndeajuns de mult despre verticalitatea
omului care scrie.
Volumul la care facem aici trimitere – Meditaţiile lui
Theophil Magus, apărut la Editura Polirom - este, după
cum o arată şi subtitlul, o colecţie de reflecţii, mai exact o
viziune creştină asupra lumii de astăzi. O viziune izvorâtă
nu din perspectiva creştinismului dogmatic, oficializat ca
instituţie, ci din aceea a unui credincios care trimite la
Biblie ca unică sursă bibliografică de necontestat, ceea
ce iarăşi reprezintă un punct în plus. Există atuuri
incontestabile ale cărţii, cum ar fi frumoasele şi de laudă
cuvinte rostite la adresa ei şi a autorului de către selecte
personalităţi precum Vladimir Tismăneanu, Mircea
Mihăieş sau Liviu Antonesei. Simplitatea naturală a
reflecţiei, sinceritatea de cele mai multe ori abruptă, ca şi
limbajul neformalizat de care uzează Leonard Oprea sunt
elemente pe care am dori să le întâlnim mai des şi cu alte
ocazii. Pe de altă parte, extrem de sancţionabile apar unele
luări de poziţie care păcătuiesc printr-o inexplicabilă
aderenţă la realitatea acelui homo universalis – egal în
faţa celuilalt, dar cu respect pentru diferenţa acestuia –
înspre care se tinde cu atâtea eforturi. La acestea vom
face referire în continuare.
Există – se putea altfel? – un capitol dedicat lui
Nietzsche. Orice specialist în filosofia gânditorului german
ştie că acesta este atacabil din extrem de multe puncte de
vedere. În loc să se concentreze strict asupra spinoasei
probleme a moralei, care l-a obsedat într-atât pe Nietzsche
încât i-a legat pentru totdeauna numele de religia creştină,
Oprea riscă nişte incursiuni periculoase în spaţiul logicii,
care dau naştere la nenumărate inferenţe – scuzaţi expresia
- dubioase. „Nietzsche a fost martorul morţii Lui
Dumnezeu. Deci Nietzsche l-a cunoscut pe Dumnezeu.
Deci Nietzsche a trebuit să accepte lumea ca fiind a lui
Dumnezeu, ca fiind Dumnezeu. Deci Nietzsche nu putea
fi martorul morţii lui Dumnezeu.” Nu voi mai aloca spaţiu
158 cu cãrþile pe masã
demontării acestui banal paradox. Manualul de logică,
care se studiază în liceu, o poate face cu mai multă
competenţă. În altă parte avem aşa: dacă „Nietzsche neagă
valorile imense şi ca număr, şi ca valoare ale creştinătăţii…
se neagă pe sine însuşi, fiind el un produs tipic de cea mai
nobilă calitate al civilizaţiei şi culturii creştine.” (p. 39) O
dată că Nietzsche este orice altceva decât „un produs
tipic” al creştinismului. El este un produs excepţional, aşa
cum Iisus este (şi) un produs excepţional al culturii iudaice
în care a crescut şi pe care a dezavuat-o. Pe de altă parte,
identificarea – ilicită! – la modul absolut a unui om cu o
cultură pur şi simplu nu reprezintă un argument serios
care să poată fi invocat de către cineva. Sau: „Nietzsche Îl
respinge pe Dumnezeu, considerându-l intangibil,
invizibil, inexplicabil etc. etc. etc. – finalmente inexistent!”
(p. 36) Iarăşi argumentul ontologic? În fond, de ce nu?
Dar parcă este deja, totuşi, prea mult.
Bertrand Russell este şi el atacat, nu atât pentru
vina de a se fi declarat în mod public ateu, ci tot pentru a fi
muşcat, chipurile, mâna care l-a hrănit; adică el, „unul dintre
acei oameni de excepţie creaţi de vechi şi tradiţionale familii
creştine”, pe deasupra şi absolvent al faimosului Trinity
College, comite o cumplită blasfemie părăsind cultura care
l-a creat, renegând-o explicit. În schimb, Richard Wurmbrand
sau Nicu Steinhardt, evrei creştinaţi, sunt modele de sfinţi
şi învăţători. Lucrurile sunt puţin mai nuanţate. Omul se
naşte, prin însuşi datul lucrurilor, într-o anumită cultură,
care prin mijloace specifice îl (de)formează şi îl modelează
conform necesităţilor specifice ei. Nimic mai mult. Poate că
singur faptul de a fi cunoscut nemijlocit, ca participant
direct, mecanismele care menţin în funcţiune o comunitate
sau o civilizaţie îţi conferă dreptul la revoltă.
Ţin să-i (re)amintesc distinsului autor că motivaţia
care se lasă cel mai des a fi auzită în discursurile de
justificare rostite cu ocazia acordării premiului Nobel
conţine în mod constant sintagma „profund umanistă”
aplicată operelor în cauză. Profund umanistă. În fond, din
câte cunosc, premiul acordat de către Academia Suedeză
Pentru Literatură, nu şi-a asumat niciodată misia de a
onora doar opere şi autori creştini. Astfel încât o aserţiune
conform căreia aceeaşi Academie, „în spiritul moralei şi
toleranţei creştine, a dăruit (s. n.) prestigiosul premiu la
atâţia şi atâţia artişti declaraţi atei sau botezaţi în alte
religii” devine nu doar superfluă, dar chiar supărătoare.
„Darul” este, în fapt, o răsplată, o recunoaştere a unor
merite şi nu un favor făcut cuiva anume, fie el creştin,
musulman sau ateu. „Instituţiile cu care Bertrand Russel
a colaborat, s-a ajutat efectiv (s. n.) şi eficient în lupta sa
(s. n.) pentru pacea mondială, tot instituţii creştine au
fost, sunt şi vor rămâne aşa.” (p. 216) Aminteam mai sus
de naturaleţea şi sinceritatea gândului; iată că procesul
formării acestuia se desfăşoară sub chiar ochii noştri uimiţi.
Prima opţiune „a colaborat” este înlocuită brutal de acel
„s-a ajutat efectiv” care duce cu gândul mai degrabă la o
faptă necurată decât la munca de-o viaţă a marelui mili-
tant pentru drepturile omului. Iar în ceea ce priveşte “lupta
sa”, ei bine, este vorba despre lupta oricărui om cu scaun
la cap şi cu atât mai mult a unui creştin. Faptul că un ateu
notoriu acţionează în conformitate cu nişte principii
apropiate celor ale creştinismului (nu inventate, desigur,
de către acesta) ar trebui să îl apropie pe cel ce le practică,
nu să îl îndepărteze. Sunt convins de buna-credinţă a lui
Leonard Oprea. Nu fac decât să-l atenţionez a se pune în
gardă împotriva echivocului nedorit al unor expresii şi
formulări care ar putea dăuna chiar intenţiilor autorului
însuşi. Uzând de o logică creştină – căci creştinismul, la
fel ca şi orice altă religie, posedă o logică proprie numai
lui şi corectă în felul ei – autorul spune la un moment dat:
„Sunt sute de milioane de oameni care îl neagă pe Iisus
Christos. Iar El, pe cruce agonizând, ne-a iertat pe toţi:
<<Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac! >>” (p. 75) Ci s-ar putea
găsi cineva care într-o bună zi să îi răspundă pe acelaşi
ton: “Sunt sute de milioane de oameni care, pe pământ
agonizând, găsesc puterea lăuntrică de a ierta firea, căci le
e potrivnică.” Mania sentenţiozităţii, atât de răspândită
printre autorii români, naşte uneori şi monştrii. „Iubirea nu
există prin ea însăşi, ca simplu act de iubire între două
persoane… Iubirea este sublimarea existenţei tale întru Iisus
Christos.” (p. 32) Da. Acum ştim: nu există cu adevărat
iubire decât în cadrul creştinismului. Restul sunt mofturi.
Nu ştiu din ce nepătrunsuri coboară lumina pe care
o filtrăm, nevrednicii de noi, aşa cum ştim, prin vitraliile
gândirii. Dar ştiu că singura eternitate pe care o văd
câteodată posibilă este aceea necesară vindecării rănilor
provocate omului de intoleranţa – de orice fel va fi fiind
ea – a ultimilor două mii de ani.
Gheorghe SECHEŞAN
Optzecismul timişorean în
loja naţională
Atunci când o amintim pe Simona Grazia Dima putem
spune că vorbim despre un poet important al optzecismului
timişorean. Şi aceasta nu numai cu referire la volumele pe
care le-a publicat (Ecuaţie liniştită, Bucureşti, Editura
Albatros, 1985, Dimineaţa gândului, Timişoara, Editura
Facla, 1989, Scara lui Iacob, Timişoara, Editura Hestia,
1995, Noaptea romană, Timişoara, Editura Arhipelag,
1997, Focul matematic, Editura Eminescu, 1997) şi la
valoarea reală a demersului poetic, ci având în gând, mai
ales, atitudinea, personală şi structurală, faţă de poezie.
Este foarte greu de găsit, în cadrul optzecismului
timişorean (poate Eugen Bunaru sau Iosif Caraiman să
mai intre aici în discuţie) o mai mare seriozitate, gravitate
şi responsabilitate faţă de actul poetic. Departe de (unele)
aventuri ale generaţiei, care fac din futil şi din jocul gratuit
raţiunea însăşi de a fi a poeziei, Simona Grazia Dima face
din actul scrierii evenimentul cel mai important al
existenţei. Tonul este grav, de adâncime, demn de luat în
serios şi tratat ca atare.
Pentru Simona Grazia Dima, însă, poezia nu este
numai elaborare, discurs intercultural, imagine menită să
dezvolte simboluri majore, ci un mod, chiar, de a se situa
în existenţă, de a configura realitatea prin discursul po-
etic. Dintr-o lume care, pentru poet, ,,nu se leagă”, o lume
incoerentă, supărătoare, ostilă, Simona Grazia Dima
(re)construieşte un univers propriu, coerent, nu lipsit,
însă, de gravitate şi de tristeţe.
Apare frecvent, în poezia Simonei Grazia Dima, tema
poetului, uneori ca alteritate a fiinţei, ca strădanie de a fi
,,altceva”, conform aşteptărilor celor din jur : Cât m-am
chinuit să par un domn distins, / icneşte poetul în aula
plină de congresmeni (Poetul printre congresmeni).
 cu cãrþile pe masã
O atitudine rebarbativă, ce se refuză compromisului,
lâncezelii şi statu-ului quo transpare din această poezie
gravă, elaborată, plină de adâncimi neliniştitoare: în
vremea asta acasă veveriţele joacă arşice / cu ametistele
mele, achiziţionate ca să scap / de cei ce mă îmboldeau
să devin un tip / ,,commme il faut”, iar ieurii îşi pun la
gât / salbele mele de perle şi se hoalbă-n oglinzi (Poetul
printre congresmeni).
O altă caracteristică şi o constantă, în acelaşi timp, a
poeziei Simonei Grazia Dima este aceea a refuzului
derizoriului, neimportantului. Muza poetei, deşi aparent
nu se deosebeşte cu nimic de cea a congenerilor, fiind la
fel de stridentă, de ţipătoare şi de nonconformistă,
locuieşte în Olimp, acolo unde se decantează, grea de
sensuri, poezia ca sacralitate, ca act demiurgic. Este miza
poeziei practicate de către Simona Grazia Dima şi, în acelaşi
timp, o temă importantă a poeticii sale: Al doilea stih a
urmat pe neaşteptate, când mergeai spre templul Dianei
din Efes. Nu o putem bănui pe Simona Grazia Dima de
vreo coincidenţă, căci ea este o bună şi atentă cititoare şi
,,consumatoare” de cultură, ca să spunem aşa. Din această
perspectivă privind lucrurile, , autoarea îşi propune să
refacă, prin mijloace proprii, calea regală a poeziei, adică
tocmai aceea care făcea legătura dintre cer şi pământ,
dintre sacru şi profan, dintre Dumnezeire şi om.
Aşa cum spuneam şi la început, poezia înseamnă
destin, unul aparte, propriu, absolut. Ideea se converteşte
într-o adevărată temă poetică, dialogul imaginar cu poetul
din sine fiind o prezenţă freventă: Zi noptatică umflată
de ploaie, / toţi dorm în lutul fiinţei / Eşti în mijlocul
pieţei, pe ape, / ducând cartea masivă din hârtie
grosolană.
O poezie densă, aşadar, autoreflexivă, suavă şi
contondentă în acleaşi timp, lirică şi intelectuală,
deopotrivă. Astfel că nu este deloc mirare faptul că una
dintre temele majore ale acestei poezii este tocmai
elaborarea unei veritabile ars poetica, fie aceasta implicit
sau explicit: mi se întrezăreşte trupul ca o scoarţă de fag,
/ prin mâneci, labele de urs, / iar chipul meu, / deşi
frumos şi clasic, continuă să pară / vâltoarea unei stihii.
Deşi, prin substanţă, se face apel la vechile izvoare ale
poeziei, din punct de vedere formal poezia se vrea altceva,
devenind notaţia fidelă a unei nestăvilite nebunii.
Poezia însăşi devine astfel un joc nebunesc, ideee
comunicată prin intermediul unor imagini realmente
remarcabile, în care recunoaştem accente ale poeziei
intelectuale ale unui Barbu sau Mallarmé: Balaur tânăr,
dragon tutelar, / îmi surâzi din înalt, preaplin / de
159
rodnicia curată a adâncurilor. Se poate remarca, de altfel,
cu uşurinţă, o adevărată intertextualitate, rafinată, fină şi
bine condusă, poeta nemarşând prea mult pe tematologia
dialogului cu poeţi consacraţi (subtemă care tinde să se
demonetizeze), ci strecurând cu fineţe fine aluzii în subtext.
Pentru Simona Grazia Dima, miza poeziei este nici mai mult
nici mai puţin decât schimbarea lumii: Primul vers din
poezia aceea / care avea să schimbe lumea prin tăcere /
l-ai scris pe când benchetuiai într-un restaurant din /
Harappa, degustând mai degrabă frământarea de
moluşte / a pietrelor în vin, scăpate din neatenţie pe
fundul pocalului / care-l înălţau pe Etemenaki, cărând
de dimineaţa până / seara în spate cărămizi nearse, ai
tăcut câteva sute de ani, / răvăşit la poalele ziguratului
(Versurile).
Din punct de vedere prozodic, poezia Simonei Grazia
Dima ,,acuză” aceeaşi elaborare atentă, intelectuală şi
minuţioasă, fără ca în acest fel ,,duhul” poeziei să fie în
vreun fel ameninţat. Astfel, alături de versuri clasice, cu
ritm şi rimă, întâlnim versuri albe, scurte, concentrate,
aproape de aforism, dar discursuri ample, extrem de
complexe, pe care Simona Grazia Dima le stăpîneşte
aproape perfect.
Prin intermediul acestei poezii, optzecismul
timişorean este cu mult mai aproape de loja recunoaşterii
naţionale.
Dan DEGAN
Panoptikum roşu
Ceea ce mi-a stârnit interesul, după paranteza numită
Revoluţia din ‘89, a fost cristalizarea profilului unei specii
cu fizionomie umanoidă dar a cărei ţesătură afectivă n-
avea nimic de-a face cu umanul.
Partidul Comunist s-a volatilizat într-o noapte, însă
nomenclatura, ca o specie ameninţată parcă, s-a orientat
rapid şi rădăcinile spinului malign, dezvoltat minuţios în
laboratoarele de gheaţă roşie ale partidului, au rămas bine
conservate în implanturile care astăzi exultă în spaţiul
carpato-danubiano-pontic.
Omul nou, cu sânge roşu de Moscova sau roşu
Coca-Cola sau cum o cer enteresele, e specia perfect
adaptată zilelor noastre şi de aceea impune modelul ac-
tual de reuşită în societatea românească aflată parcă într-
o degringoladă perpetuă, indiferent de sfera socială în
care ar acţiona, şi mizează exclusiv pe hoţie, cinism,
minciună, lipsă de scrupule, perfidie. Ceilalţi, care nu ştiu
„să se descurce” şi care abordează un traseu ontologic
rectiliniu, sunt proşti, naivi şi nu merită mai mult decât un
rânjet emis cu suficienţa de rigoare de la bordul unei
limuzine ultimul răcnet.
Acesta este profilul de „om” privit la rece şi prins cu
ace de insectar, pe care Adrian Lustig încearcă să-l edifice
în cartea sa „Poker şi alte două comedii”, publicată la
Editura Compania.
Piesa de rezistenţă a volumului de teatru menţionat
este, după cum o spune şi titlul cărţii, Poker, celelalte
două comedii Clinica şi, mai ales, Circul Matteo trădându-
se oarecum prin efortul artificios de a trage cu ochiul,
uneori dus până la ruptură musculară, într-un mod
160 cu cãrþile pe masã
complice, „extorcând” cititorul să râdă în faţa anomizării,
disoluţiei ultimului pilon de rezistenţă al unei societăţi-
justitţia, pierzând astfel din naturaleţea unei piese de teatru,
felie de viaţă care s-ar vrea „trăită” iar nu citită.
Clinica abordează, în manieră tragi-comică,
condiţia omului singur, ratat, cu veleităţi de notorietate.
Personajele, cu numeroase tentative suicidare la activ,
cu onomastică inocent-florală, pacienţi ai clinicii şi
angajaţi ai acesteia: Raul Dragobete, Narcis Pasăre, Crinu
Săndoi, Violeta Drăghici, directorul şi Angelica
bucătăreasa compun o faună a disperării, demonstrând
că în România acestor zile, dacă eşti singur eşti mort.
Statul te priveşte cu ură, oamenii care ar trebui să te
ajute, nu urmăresc decât atingerea unor standarde
pecuniare şi academice, iar în aceste condiţii solitarilor
săraci cu duhul le rămâne o singură formă de a se face
auziţi: autosuprimarea. Ridicolul, de unde şi comicul
situaţiei, rezidă în faptul că până şi moartea le refuză
accesul în lumea aşa-zisă a drepţilor, lăsându-i pradă
unei vieţi de apendice social. Nostalgia verii indiene e
simfonia din care pacienţii îşi extrag sufletul pentru încă
o zi de viaţă, aceştia găsindu-şi eliberarea în cele din
urmă în imaginea umbrei reci de biserică.
Circul Matteo e tentativa perfect artificială, de
laborator, frugal asortată stilistic de a înfăţişa imaginea
actuală a justiţiei române din cioburi de personalitate
precum: Costică Bornescu, procurorul-şef şi Biţu Măieruş,
procurorul stagiar, amintind parcă de cuplul detectivistic
imbecil Farfuridi & Brânzovenescu.
De-a lungul şi de-a latul a 60 de pagini, se prezintă
un circ în pragul falimentului, curtat sporadic de nişte
investitori turmentaţi, care îşi găseşte, în cele din urmă,
reabilitarea contabilă înscenând numere în care rând pe
rând moare câte un artist. Acest fapt generează o reală
agitaţie în rândul procuraturii care devine prin reprezentaţii
săi, preocupaţi exclusiv să-şi acopere ilicitul propriilor
daravele, o circăreasă cu acte în regulă, acuzând rând pe
rând de crimă când pe unul când pe altul după gustul orb
al justiţiei, neinfluenţabil de dulceaţa servită ca plocon de
patroana circului Aspasia Matteo.
Poker este, deci, scrierea care distilează în esenţele
cele mai pure profilul omului nou, a cărui portretizare se
încearcă apelând, în general, la un comic ce stârneşte râsul
şi plânsul inerent şi mut, concomitent; formula utilizată
de autor fiind aceea a unei lehamite înghiţite şi reconvertite
în băşcălie, în care ironizează o realitate tristă, înţeleasă
doar de cititorul conectat la realul societăţii româneşti
actuale, în care totul curge lent într-o filogenie răsturnată,
ca o apă ameţitoare, grea de reziduuri spre structurile
primare de organizare socială-triburi, clanuri, găşti. Cu alte
cuvinte, literatura scrisă de Adrian Lustig e una ce solicită
permanent ajutorul publicului pentru a respira, în sensul
că pentru a fi înţeles şi gustat umorul, uneori îngroşat în
linii exacerbate, trebuie să fii un trăitor al României
postdecembriste. Titel: […] Decât cinci ani de puşcărie,
mai bine casc patru ani în Parlament! Claudiu: […]
Crezi că e uşor să fii senator? Crezi că e uşor să-ţi ţii
hangul? E la modă să-ţi faci vilă la Snagov-îţi faci vilă
la Snagov. E la modă să-ţi faci vilă la Predeal-îţi faci
vilă la Predeal. E la modă să-ţi faci vilă la Palma de
Mallorca-îţi faci şi-acolo. Îşi ia unul Audi A8-îţi iei şi tu
Audi A8. Îşi trage unul amantă de 18 ani-îţi tragi şi tu. O
singură dată dacă n-ai ţinut pasul, eşti scuipat din sistem.
Personajele, unele tuşate în nuanţe redundante, […]
Titel. Poartă un trening roşu şi tenişi Nike. Pe cap are o
pălărie de fetru. Într-o mână ţine o servietă Samsonite şi
într-alta, o bâtă de base-ball. La brâu are un pistol şi dintr-
un crac al pantalonului scoate o sabie ninja., fără rezonanţă
onomastică, selectate pentru a compune comedia, adesea
cu accente stridente de parodie caragialiană, poartă stigmatul
traseului parvenirii: Titel-miliardar român, Claudiu-senator,
Horia-doctor, Monica-curvă.
Comedia Poker, privită în ansamblu, are aspectul
unui joc de-a râsu‘ în care personajele, gaşca balcanică a
secolului XXI, se mint repetându-şi în ritmurile unui
laitmotiv că: pokerul n-a făcut decât să cimenteze această
frumoasă prietenie.
Al. CISTELECAN
Intrarea în labirint
Zeno Ghiţulescu are o carieră poetică respectabilă,
deşi desfăşurată în discreţie. Din acest punct de vedere,
poezia e umbra omului. Sau invers. Oricum, între cei doi
există mai mult decît coerenţă. Există un fel de identitate
admirabilă. Felul de a fi al unuia nu contrazice prin nimic
felul de a fi al celeilalte. Şi biografia, şi structura sufletească
a autorului sînt reproduse, nu fără stilizare sau sublimare,
în structura şi desfăşurarea poeziei. În 2000, la capătul a
douăsprezece volume, Zeno Ghiţulescu a făcut un popas
“antologic”, numit – simplu, cu modestie – Poeme (Editura
Niculescu). Sînt strînse aici toate liniile semnificative pe
care, de-a lungul vremii, poezia sa a jucat. De la poemele
mai euforice, cu senzaţiile desfăşurate jubilativ, din
tinereţe, la poemele melancolice sau sarcastice din
vîrstele maturităţii. În pofida acestor partituri atitudinale
schimbate, Zeno Ghiţulescu a fost şi a rămas, de fapt, un
om al echilibrului, cu o geometrie aproape clasică a
stărilor. El n-a apăsat excesiv nici pedala exultanţei, nici
pedala depresivităţii. Fiecare din aceste şanse de fugă
au fost domesticite printr-un criteriu meditativ şi printr-
o perspectivă contemplativă. A ieşit astfel triumfătoare,
de sub orice peripeţie şi ispită, melancolia. Gramatica
acesteia e, de fapt, gramatica poeziei lui Zeno Ghiţulescu.
Flexiunea stărilor interioare, care oscilează între iritare şi
reverie, între caricatură şi epitalam, e astfel contrasă în
austeritate. Acul sensibilităţii, deşi sensibil, vibrează
controlat. El nu sparge tiparul unei sobrietăţi de fond şi al
unei discipline a dicţiunii. În cumpănă cu fervorile imagina-
tive stau şi notaţiile realiste, cotidiene. Pentru că principiul
melancolic al poemului cumpăneşte şi mediază, la Zeno
Ghiţulescu, între contrarii, aducîndu-le de la conflict la
unitate. O unitate, desigur, nu scutită de tensiuni, dar a
cărei zarişte rămîne, totuşi, armonia. Poetul e pacificatorul
propriilor stări. Nu atît prin eufemizarea lor, prin sedare
discursivă, cît prin contrarierea care reface echilibrul inte-
rior. Vibraţia exultantă e contrariată printr-o reflexivitate cu
gustul discret al deşertăciunii, iar ieşirile în vituperanţă sînt
echilibrate prin reflexul tandreţii. O notă dintr-un registru
îşi invocă nota corespunzătoare din registrul opus iar
paralelismul lor sfîrşeşte într-o contopire. Nu, fireşte, fără a
privilegia în dominanţă o notă anume şi a ţine în regim de
subsidiaritate arpegiile antagonice. Fiecare poem îşi are
 cu cãrþile pe masã
astfel unitatea sa de atitudine, dar unitatea volumului e
adesea alta.
Poeme-le din 2000 pot fi considerate un fel de
“ediţie definitivă”. Dar ele n-au închis repertoriul poetului.
Sînt acolo puncte care abia incită dezvoltarea ulterioară,
iar Provocarea labirintului (Editura Niculescu, Bucureşti,
2002) de la ele porneşte. E un volum care vine pe liniile
(interioare) de aşteptare pe care poezia lui Zeno Ghiţulescu
şi le-a creat deja. Dar nu fără a le tulbura cît de cît desenul
şi nu fără a pune altfel accentele. Măcar pe unele. Poetul
pare a-şi stimula acum liniile lăsate înainte vreme în rezervă.
Sau evitate din calculul incontrolabil al melancoliei. Sînt,
fireşte, linii care, în ansamblul volumului, se regrupează în
aceeaşi coerenţă, venind pe anteriorităţile consolidate. Dar
punîndu-le acum altfel în valoare. Melancolia, de pildă, intră
acum adesea în viraje depresive, îngînînd tonuri bacoviene:
“Sunet de fanfară pustie stradă/ procesiune a unei alte
lumi/ amintiri pierite-n pîcla deasă// Pe ziduri năruite ftizice
medalii/ agonia însorită decorînd/ arborii scheletici/ elanuri
roşii spînzurate-n vînt” (Desfrunzire). Această activare a
limbajului bacovian e, pe cît de mediată, pe atît de genuină.
Notaţiile lui Zeno Ghiţulescu fug de la sine spre
depresivitate: “pe trotuarele cu oameni de cenuşă/ rîsete şi
voioşie din alte vremi/ grilaje ruginite în tăcere” etc. (Beţiv
în octombrie). Există acum un fel de decepţie a privirii care
face ca reportajele să se avînte în notaţia grotescă, în desene
aproape cinice ale realului. Imaginarul se inflamează pe acest
portativ grotesc, îngroaşă liniile sarcastice şi debordează
într-un fel de invectivă transcrisă în cerneală expresionistă:
“limfă mocnită noapte beată de vedenii/ grohăituri festin
de troacă şi batjocuri/ sub felinarul orb/ meduzele nebune
chicotind/ cu pene îngereşti la umeri” (Vandali moderni).
Dar această atitudine difamantă nu e o deriziune
premeditată. Zeno Ghiţulescu radiografiază realitatea
(morală şi cotidiană) aşa cum e. Cînd oferta acesteia e mai
exultantă, metafora calină, cu suavităţi senzuale şi cu
tandreţea ţinută într-o represiune grăitoare, revine. Lumea
se reîncarcă de farmec şi discursul de senzualitate;
insidiozitatea seducţiei e desenată cu umor, dar şi cu o
imagistică deja contaminată: “Cu şperaclu înmuiat în
cloroform/ deschide tainice lăcaşuri/ menirea cerberul
uitîndu-şi./ Curioasă îşi bagă nasul/ în sentimente cusute
în goblenuri/ în tomuri fără haz/ descoperind în vitrină/
pretexte argintii corăra le dă drumul/ în ape lustrale -/ apoi
cere îngăduinţa de a-şi scoate sandala/ căci baretele i-au
rănit degetele roz/ pe care le mişcă dezinvolt – vietăţi/ de
sine stătătoare plutind dincolo/ de materiala rezistenţă, - /
fără motiv deodată/ printre micile obiecte cosmetice/ se-
crete din sacoşă/ înfrigurată află o altă zare/ departe de
prezenţa-mi devenind/ substanţă volatilă” (Vizita).
“Singuraticul asediat de surîzătoare fantome” (care e, poate,
versul emblemă al volumului) parcurge astfel o gamă largă
de stări ale realului, transcrise ca stări interioare. Acesta e
acum criteriul contemplaţiei: poetul nu mai ia iniţiativa
stărilor, ci doar iniţiativa transcrierii lor. El aşteaptă oferta
realului şi-i ascultă ecourile.
Nu acelaşi lucru se întîmplă pe linia meditativă a
acestei poezii. Un ciclu cum e “Destăinuirea curcubeului” e
o probă de iniţiativă reflexivă, de incitare premeditată la
lirismul agăţat de simboluri. Dar şi reflexivitatea se încarcă
de electricitatea deceptivă a confesiunii, deviind de pe
generalităţi pe experienţă sau aducînd simbolul în concret.
Căci Zeno Ghiţulescu rămîne, mereu, măsura propriei poezii.
161
Marian ZĂLOAGĂ
Visând la Basarabia
Cele 16 studii pe care într-un efort recuperativ Editura
Fundaţiei Culturale Române le-a reunit sub titlul cu clare
valenţe naţional-revendicative Basarabia, pământ
românesc, reprezintă parte din activitatea istoricului
dizident George Ciorănescu. Scrise în perioada războiului
rece şi în bună măsură difuzate prin Radio Europa Liberă
în încercarea nemărturisită dar lesne de intuit de a
sensibiliza opinia publică internaţională şi mai ales factorii
de decizie ai „lumii civilizate”, cum îi place autorului să se
refere la Europa ce a scăpat de obsesiv menţionatul „lagăr
sovietic”, articolele fac apel la o documentaţie culeasă
din biblioteci europene şi americane.
Angajat într-o polemică cu istoriografia de factură
sovietică din URSS sau sovietizantă, angrenate în
procesul de a convinge asupra dreptului rusesc asupra
teritoriului în dispută”, istoricul apelează nu de puţine ori
la argumentul oferit de reputaţi cercetători a-i situaţiei din
zona răsăriteană a continentului ca Hugh Setton Watson,
Klauss Heitmann, Barbara Jelavić, Carlo Tagliavini,
„sancţionând” o serie de pseudoistorici care prin scrisul
lor au convenit să se pună în slujba intereselor agresorului
de la răsărit. Aşa sunt combătuţi A. M. Lazarev sau
Alexandru Certan, ambii istorici angajaţi atât la propriu
cât şi la figurat, şi adepţi ai tezei unei naţiuni moldoveneşti
distincte de cea română.
În articolele sale autorul abordează o istorie a
Basarabiei şi a Bucovinei care nu rămâne doar la stadiul
unei noi sinteze ci aduce în discuţie şi aspecte noi care ţin
de o istorie a Basarabiei râvnită de pe la anul 1808 de
colosul în devenire de la răsărit. Tratatul de la Erfurt dintre
Napoleon şi Alexandru I, apoi cel din 1812, pactul
Ribbentrop-Molotov sau Tratatul de la Paris din 1947 sunt
considerate ca momente în care lumea europeană a pierdut
„o poziţie strategică în confruntarea ei militară cu Asia”.
Pierderea Basarabiei se constituie, în opinia autorului, ca
o învăţătură pentru „contemporanii noştrii [care] trebuie
să înţeleagă că Napoleon a înţeles deja de la începutul
secolului trecut că apărarea Istanbului şi a Strâmtorilor, a
Israelului şi a Libanului trebuie organizată pe Nistru”.
Fără îndoială că în reconstituirea pe care o face
diferitelor momente din istoria Basarabiei autorului nu i
se poate pune la îndoială probitatea ştiinţifică, el însă, nu
se abţine de la a-şi manifesta europocentrismul, de la care
revendică şi cultura românească de pe ambele maluri
ale Prutului. Basarabia devine în opinia sa o adevărată
zonă de „confruntare” între două civilizaţii. De aceea
pentru Ciorănescu ocuparea Basarabiei la 1812 „nu este
un conflict teritorial obişnuit, cu un deznodământ
inevitabil, între o putere mică şi una mare, ci este o
dispută majoră între imperialismul velicorus, înfometat
de spaţiu vital [nu putem să nu remarcăm străvezia
comparaţie cu nazismul] şi aspirând la dominaţia lumii,
pe de o parte şi ţările occidentale pe de altă parte care
trebuia să oprească avantajul rusesc la frontiere
capabile să fie apărate pe plan politic şi militar, în scopul
de a-şi apăra modul lor de viaţă”. Alte remarci relevă
rusofobia virulentă a autorului care cu armele
argumentului istoric luptă pentru recuperarea provinciei
162 cu cãrþile pe masã
pe care n-o consideră „iremediabil pierdută”. Referindu-
se la războiul de independenţă, subiect tratat din
punctul de vedere al relaţiilor româno-ruse, Ciorănescu
alătură până şi lui Osman paşa epitetul de „destoinic”,
adesea consacrat personalităţilor din istoria românilor
de istoricii din ţară de la vremea respectivă, istorici
care în parte au jucat un anumit rol în minirevoluţia
culturală din vremea regimului Ceauşescu.
Totodată autorul nu scapă din vedere modul în
care relaţiile româno-sovietice au influenţat discuţia în
jurul problemei basarabene în istoriografia de la noi
cea destinată specialistului precum şi cea produsă
pentru masele largi de consumatori de istorie. Dacă în
anii 50 discuţia era cvasiinexistentă, odată cu discordia
ce se naşte în jurul planului Valev şi în contextul
tensiunilor sino-sovietice, regimul de la Bucureşti nu
mai salvează aparenţele ci începe să vorbească despre
actul de la 28 iunie 1940 ca despre un „ultimatum” atât
în publicaţii ca „Magazin Istoric” cât şi în revista
teoretică a partidului.
Pe lângă atenţia acordată argumentului istoric, autorul
este atent şi la aspecte de ordin politic, cultural şi eco-
nomic. Deloc neglijabilă i se pare şi puterea de convingere
pe care unele canale media o aveau în diferite perioade, mai
ales în anii 80, care desigur puteau crea stări de spirit
generale, care cum se constată au sporit rusofobia românilor.
Oricum cert e un fapt acela că lucrările adunate în
această carte poartă amprenta timpurilor în care au fost
redactate şi că evident au vrut să provoace luări de poziţie,
să creeze stări de spirit. Sensibilitatea istoricului se reflectă
nu atât la nivelul evenimenţialului, cât sub aspectul
interpretării şi al poziţiei pe care autorul o rezervă
formaţiunii teritorial-culturale la care se referă. Lucrarea
trebuie deci înţeleasă în funcţie de contextul politic în
care a apărut, de unde şi unele supraevaluări ale rolului
Basarabiei în context internaţional.
Niţă FĂNIŢĂ
Şcoală şi societate în
Transilvania luminilor*
În Enciclopedia destinată istoriografiei
naţionale, apărută în anul 1978, profesorul Pompiliu
Teodor vedea în d-l Iacob Mârza un cercetător al istoriei
culturale româneşti. Distinsul dascăl reţinea atunci
studiile consacrate istoriei cărţii şi a bibliotecilor,
precum şi contribuţiile referitoare la învăţământul
transilvan din secolele XVIII şi XIX. De continuarea
unor preocupări iniţiale, de către d-l profesor Iacob
Mârza, azi rector al Universităţii “1 Decembrie 1918”
din Alba Iulia, mărturiseşte, printre altele, şi lucrarea
de faţă. Cartea reuneşte un număr de optsprezece texte,
publicate de autor mai cu seamă în periodice româneşti,
de specialitate istorică, apărute în Ardeal (Sargetia,
Apulum s.a.), în anii deceniilor 7 şi 8 ale veacului ante-
rior.
Tematic, ansamblul cercetării converge, prin
paginile dedicate unor instituţii şcolare din Blaj, ori din
zona Munţilor Apuseni, spre istoria învăţământului
transilvan de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi, cu
precădere, din prima jumătate a veacului următor, fapt
indicat altminteri şi de titulatura acestui volum.
Printr-un cuvânt înainte, autorul exprimă acele
concepţii, sub lumina cărora a ales să-şi orienteze
substanţa lucrării. Ele provin din gândirea istoriografică
apuseană şi din cea contemporană clujeană şi vor a se
îngemăna în volumul de faţă. E vorba de o cercetare a
relaţiei dintre şcoală şi societate în Transilvania Luminilor
şi de o viziune de integrare a învăţământului din Ardeal în
curentele culturii Europei moderne, ambele orientări
aparţinând istoriografiei actuale.
Autorul a cercetat aspecte deosebite din istoria
şcolilor blăjene şi a gimnaziului “crăiesc” al Zlatnei. A
investigat, bunăoară, pe scurte segmente de timp, izvoare
şi populaţie şcolară, discipline predate şi auxiliare folosite,
bugete şi orientări instituţionale; aşişderea, componente
ale unor examene şcolare.
Cercetările sunt minuţioase, autorul dovedind
preţuire pentru amănuntul istoric. Profesorul Iacob Mârza
identifică determinanţi, urmăreşte efecte şi orânduieşte,
cu rigurozitate, conţinutul. Manifestă un militantism
rafinat, la limita dintre ştiinţă, politică şi confesiune.
În cercetările privind şcolile Blajului (p.49-218),
autorul a valorificat documente inedite, cu deosebire
latineşti, din arhive sau biblioteci aflate în Transilvania,
Budapesta şi Bucureşti. Câteva acte sunt reproduse în
anexă. Titulaturile lucrărilor citate dau, la rându-le, o cifră
impresionantă. Covârşesc cele româneşti, iar secundar,
cele germane şi latineşti. Nume care au scris despre istoria
învăţământului românesc, precum Nicolae Albu şi Lucia
Protopopescu, ori despre trecutul şcolilor din Blaj,
bunăoară Ioan Raţiu şi Nicolae Comşa, revin des în atenţia
cercetătorului. În fapt, autorul a uzitat patru trasee
principale de informare, examinând izvoare inedite,
documente publicate, istoriografie blăjeană şi bibliografie
contemporană cercetărilor sale.
Studiile aici publicate constituie o etapă din
discursul autorului asupra istoriei şcolare blăjene.
Elemente comune, conceptuale, bibliografice şi de
conţinut, cum ar fi, spre exemplu, amendarea opiniilor
despre caracterul scolastic al instituţiilor educative, ne
determină să percepem aceste cercetări, drept contribuţii
pregătitoare la alcătuirea sintezei despre şcolile Blajului,
tiparită de autor în 1987. Totodată, istoricul semnează o
carte-document, folositoare şi viitoarelor cercetări asupra
climatului educativ din Transilvania veacurilor XVIII-XIX.
Dacă în debutul studiilor, cercetătorul îşi preciza îndeobşte
obiectivele ce urma a le îndeplini, în prefaţa întregii lucrări,
autorul împărtăşeşte nădejdea editării unei sinteze despre
istoria învăţământului românesc în veacul Luminilor.
* Iacob Mârza, Etape şi momente din istoria
învăţământului în Transilvania (sec. XVIII-XIX ), Sibiu, Editura
Imago, 2002, 302 p.
.
 cu cãrþile pe masã
Pr. prof. dr. Ioan M. BOTA
Un erudit cu multe taine
Cititorii lucrării „Istoria literaturii daco-romane” a
domnului profesor universitar Mihail Diaconescu rămân
profund impresionaţi de bogăţia datelor cu care autorul a
reuşit să prezinte creaţia teologico-filosofică şi literară a
strămoşilor noştri daco-romani şi să arate inestimabila
valoare a operelor lor în contextul patrimoniului culturii
universale încă în veacurile III-VII ale erei creştine.
Preocuparea fundamentală a autorului a fost
cuprinderea şi prezentarea tuturor operelor create de
reprezentanţii strămoşilor daco-romani, îndeosebi a celor
creştini, fără omiterea celor laici, prea puţin cunoscute până
la ora actuală în istoria culturii româneşti şi universale, dar
prin această expunere a urmărit şi mărturisirea voalată a
unei pledoarii a vechimii creştinismului ortodox separat
românesc, după Domnia-Sa existent încă în acele vremuri.
Şi fiindcă expunerea sa este astfel realizată, vom căuta să
evidenţiem în comentariile noastre realitatea istorică în care
au fost create aceste opere valoroase ale strămoşilor noştri.
În primul rând perioada în care au fost create aceste
opere este cea „a creştinismului daco-roman” şi mai concret
„creştinismul daco-latin” şi nicidecum altfel, dacă nu vrem
să ducem în eroare cititorii dornici de a cunoaşte adevărul
istoric. De altfel întreagă această literatură daco-romană,
cu foarte puţine excepţii, a fost creată în limba latină, iar
autorii ei s-au considerat şi au fost legaţi în credinţă
Bisericii Romei.
Întreaga viaţă spirituală a strămoşilor daco-romani,
din veacul al VII-lea români, până în jurul Marei Schisme
din 1054 a fost organic legată de Biserica Romei prin
Vicariatul Apostolic de la Tesalonic (366-535), apoi prin
Arhiepiscopia Prima Justiniană (535-640) şi din 733 d. Cr.
iar prin Vicariatul Apostolic de Tesalonic până în preajma
Marei Schisme din 1054. Faptul că împăratul Constantin
cel Mare a inaugurat Constantinopolul capitală a imperiului
roman de Răsărit în anul 330 d.Cr. strămoşii noştri daco-
romani născuţi pe aceste plaiuri de la anul 106 încoace,
deşi sub mari prigoane şi-au trăit creştinismul în care s-au
născut şi format ca popor în limba latină, ceea ce ne afirmă
incontestabil atât fondul principal de cuvinte al limbii
române, izvoarele istorice existente, inscripţiile epigrafice
(peste 3500 majoritatea latine), cât şi studiile materialelor
arheologice descoperite la noi. Este apoi sigur că
jurisdicţia canonică a Constantinopolului nu s-a exercitat
asupra vreunei provincii istorice româneşti (excepţie
Dobrogea) decât abia din 1359, data înfiinţării Mitropoliei
Ungrovlahiei la Curtea de Argeş şi atunci „a sfintei catolice
şi apostolice patriarhii a Romei-Nouă – Constantinopolul.
De aceea afirmaţia autorului: „Faptul că scaunele ierarhiei
bisericeşti ale daco-romanilor ascultau din punct de vedere
dogmatic canonic şi spiritual de Patriarhia de la
Constantinopol a contribuit la păstrarea şi consolidarea
Ortodoxiei noastre” (op.cit., p. 62) nu are nici o bază istorică.
Se afirmă de unii istorici, între care şi autorul aceste
lucrări, că învăţătura creştină a pătruns pe teritoriul Daciei,
teritoriul ţării noastre, încă pe timpul Sfinţilor Apostoli
Andrei şi Filip, care ar fi predicat în Scythia, conform
„Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitana”, Ediţia H.
Delehaye, în Propylaeum ad Acta Sanctorum, Bruxelles
163
1902 (op. cit. p 21), respectiv „Historiae certaminis
apostolici libri decem - Istoria nevoinţelor apostolice în
zece cărţi” scrisă de episcopul galo-roman din secolul al
V-lea Psudo-Abdia din Babilon, păstrată în „Codex latinus
Vindoboniensis”, 534, Biblioteca Naţională din Viena. În
baza acestor documente se afirmă că creştinismul
românesc este cel mai vechi din lume preroman şi
preoccidental (op.cit., p. 22)
În cadrul „Colocviului IV de Arheologie şi Istorie
antică” desfăşurat la Cluj-Napoca în 15-16 noiembrie 2002
cu participarea celor mai prestigioşi arheologi şi istorici
antici, marea majoritate n-a acceptat teza domnului profesor
universitar dr. Emilian Popescu că Sfântul Andrei şi Sfântul
Filip au predicat în Dacia Pontică (Dobrogea) creştinismul,
căci lipsesc izvoare sigure, ci numai după cucerirea Daciei
de către Traian (106 d.Cr.) au sosit legionari romani şi unii
dintre ei creştini, care au format primele nuclee creştine
latine.
Pe de altă parte, Scythia din timpul Sf. Andrei şi Sf.
Filip (anii 51-60 d.Cr.) cuprindea teritoriile din sudul
Basarabiei, Ucrainei, Rusiei până la marea de Azov. Abia
împăratul Diocletianus (284-305) a împărţit imperiul în 110
provincii, Dobrogea devenind Scythia Minor integrată în
dieceza Tracia cu capitala la Tomis. Ca atare creştinismul
românesc este de o vârstă cu cel roman occidental.
Capitolul „Cronologie comentată” oferă cititorului
o bogăţie de date referitoare la evenimentele,
personalităţile care au existat în secolele I-VII d. Cr. pe
teritoriul Daciei Traiane, ale căror prezenţă activă a
contribuit la crearea operelor ce se constituie în „literatura
daco-romană” puţin cunoscută în istoria culturii
universale. Este un merit excepţional al profesorului
universitar Mihail Diaconescu. Sunt în acest capitol un
număr de afirmaţii şi omisiuni care însă pun sub semnul
întrebării intenţiile autorului. Vom semnala câteva.
Autorul afirmă că la Sinodul I ecumenic de la Niceea
(20 mai - 25ugust, 325 d. Cr.) între cei 318 Părinţi participanţi
se aflau şi episcopii “Marcu Tomensis” (Marcu din Tomis)
şi Teofil din „Ţara Gothiei” (Muntenia şi Întorsura
Carpaţilor) amândoi „episcopi ortodocşi”. Despre o
ortodoxie în sensul celei de azi, separată de Biserica Romei,
nu se poate afirma la acea dată, iar termenul „ortodox,
ortodoxie” nu-l găsim afirmat decât de la Sfântul Ioan
Damaschinul (675-749) în opera „Expunerea credinţei
ortodoxe” în care consideră monarhia bisericească,
Biserica, sub guvernarea succesorilor Sfântului Petru,
episcopul Romei, de care ascultă toţi episcopii, patriarhii,
credincioşii. Chiar şi „Simbolul credinţei” recosntituit de
Sf. Părinţi sinodali în Conciliile ecumenice I Niceea, 3325,
II Constantinopol, 381 după cel apostolic, exprimă credinţa
„într-una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică” cum au
mărturisit-o strămoşii noştri de-a lungul veacurilor şi o
consemnează această mărturisire cărţile Bisericii noastre
Ortodoxe şi în anul 1920 (Mitropolit Ioan Meţianu,
“Sfintele Liturghii”, Sibiu, 1914 şi „Dumnezeieştile liturghii
ale Sfinţilor Părinţi Ioan Chrisostom, Vasilie cel Mare şi
Grigore Teologul, tipărite cu aprobarea Sfântului Sinod al
Sfintei noastre Biserici Autocefale Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1867, la paginile: p. 81: „Să-i unească pe dânşii
cu Sfânta lui catolicească şi apostolească Biserică”; p. 133:
„Încă ne rugăm Ţie, pomeneşte, Doamne, sfânta Ta catolică
şi apostolică Biserică de la o margine până la alta a lumei”;
p. 264: “… Sfânta catolicească biserică a Răsăritului”).
164 cu cãrþile pe masã
Urmaşii împăratului Constantin cel Mare (m. 337),
Constant în Apus şi Constantin în Răsărit, fiii săi, primul
niceean catolic, celălalt semiarian cu episcopul Eusebiu
de Nicomedia pe care l-a instalat episcop la
Constantinopol, au despărţit Biserica în două partide:
catolică şi semiariană. Pentru a o reuni, Constant, a hotărât
ţinerea unui sinod la Sardica (Sofia) în anul 343 la care
Constantin a consimţit. Semiarienii orientali au cerut două
condiţii pentru ţinerea sinodului: condamnarea Sf.
Atanasie, deja episcop din 337 şi o nouă formulare a
Simbolului credinţei. Cei 341 episcopi catolici niceeni s-
au opus şi, atunci. eusebianii au plecat la Filippopolis în
Tracia sub protecţia lui Constanţiu unde şi-au menţinut
condamnarea Sf. Atanasie, deja episcop din 337. Sinodalii
de la Sardiva restabilesc pe Sf. Atanasie, confirmă
canoanele de la Niceea şi excomunică partea ariană
eusebiană, sub preşedenţia Papei Iuliu, reprezentat de Sf.
Osie, episcopul Cordovei, preoţii Archidamus şi Pfiloxan
şi diaconul Leon, viitorul papă. Între canoanele elaborate
la acest Conciliu Sardic amintim două: „după obiceiul
imemorial, episcopul poate fi judecat numai de un conciliu
provincial şi dacă nu este satisfăcut de sentinţa adusă,
coprovincialii sunt obligaţi să-i scrie Papei de la Roma,
care poate aprecia dacă se poate revizui sentinţa sau
rămîne irevocabilă”, deci principiul apelului ultim la Papa
Romei, pe care l-a confirmat Papa Iuliu (Etienne Chastel,
“Histoire du christiannisme”, Tome II, Paris, 1889, p. 493).
Alt canon aprobat la Conciliul Sardic prevedea că numai
în localităţile cu peste 1000 de locuitori poate rezida o
episcopie, ceea ce în nodul Dunării (România) nu s-a putut
constitui astfel de centru din cauza deselor năvăliri
„barbare”, strămoşii noştri fiind siliţi a-şi trimite tinerii
pentru preoţie la episcopiile latine din dreapta Dunării, de
unde se întorceau cu studii şi cu Taina Preoţiei în latină în
nordul Dunării (A. Sacerdoţeanu, “Organizarea Bisericii
Ortodoxe Române în secolele IX-XIII”, în „Studii
teologice”, an XX, seria II, 3-5, Bucureşti, 1968). După
încreştinarea bulgarilor şi adoptarea ritului bizantino-slav
au dispărut episcopiile latine din dreapta Dunării şi astfel
strămoşii noştri au primit preoţi de limbă slavonă (medio-
bulgară) şi ritual bizantino-slav şi astfel 700 de ani am trăit
într-o formă a creştinismului străină de sufletul, limba şi
gândirea românească. Sigur, autorul cunoaşte aceste date,
dar nu le-a înscris în lucrarea sa. Pentru noi e o taină.
Despre Sfântul Nicetas de Remesiana (340-424),
considerat apostolul Românilor, autorul scrie: „Este una
din cele mai complexe personalităţi ale literaturii noastre
din epoca daco-romană. Ca teolog ortodox, muzicolog
ideolog literar, orator, misionar, autor liric, el a desfăşurat
o amplă şi sistematică acţiune de convertire la creştinism
a conaţionalilor săi daci” (op. cit. p. 79). E un mare adevăr
istoric, cu rectificarea că a fost un teolog al ortodoxiei
catolice, propovăduind învăţătura creştină integrală,
neştirbită şi vizitând de două ori pe Papa Inocenţiu I (402-
417) căruia i-a relatat situaţia Bisericii în vasta sa dieceză.
De asemenea, subliniem că Sfântul Ioan Casian (386-
465) a fost hirotonit diacon de Sfântul Ioan Gură de Aur,
arhiepiscopul Constantinopolului şi la cererea clerului şi
credincioşilor din Constantinopol a plecat la Roma să-i
ceară Papei Inocenţiu I să intervină la curtea imperială în
apărarea Sfântului Ioan Crisostomul condamnat la exil. În
410, după ce aduse intervenţia Papei pentru Sfântul Ioan
Crisostomul, mort deja, se reîntoarce la Roma, e hirotonit
preot şi cu aproabarea Papei fondă mănăstirea Sf. Victor
pentru călugări şi alta pentru călugăriţe la Marsilia. La
cererea Papei Leon cel Mare (440-461), prietenul şi
protectorul său, scrise „De incarnatione Christi, Contra
Nestorium” (I. Tixeront, “Precis de Patrologie”, Paris, 1920,
p. 362) şi F. Cayre, A. A, “Precis de Patrologie”, Paris,
Tome I, 1927, p. 580). Iată altă taină a „ortodoxiei catolice”!
Un eveniment cu importante consecinţe pentru
evoluţia Bisericii a fost Sinodul al IV-lea ecumenic de la
Calcedon ţinut în biserica Sfânta Eufemia cu participarea
a 600 de episcopi în 8 octombrie – 1 noiembrie 451 (op. cit.
p. 91) sub conducerea solilor Papei Leon cel Mare, în care
după citirea “Epistola ad Flavianus” a Papei Leon în care
condamna nestorianismul şi „Sinodul tâlhăresc de la Efes”
din 449, în timpul căruia fu maltratat şi ucis arhiepiscopul
catolic Flavian al Constantinopolului de oamenii
episcopului nestorian Dioscor al Alexandriei Egiptului,
părinţii sinodali au aclamat strigând: „Petru a vorbit prin
Leon” şi apoi l-au depus pe Dioscor. S-a reconfirmat
ţinerea strictă a doctrinei catolice adoptată de sinoadele
ecumenice de la Niceea (325), Constantinopol (381), Efes
(431) şi anatematismele Sf. Ciril Alexandrinul şi s-a
condamnat în sesiunea a VI- a din 25 octombrie, 451, în
prezenţa împăratului marcian şi împărătesei Pulcheria
monofizismul lui Eutichie, când părinţii sinodali au strigat:
„Aceasta este credinţa noastră, a tuturor, toţi slobod am
iscălit, toţi suntem catolici” (Samuil Micu, „Istoria
bisericească” îngrijită de arhimandritul Veniamin Micle,
Mănăstirea Bistriţa, Eparhia Râmnicului, 1993, p. 151). S-
au adopta cu acest prilej şi 30 de canoane, din care cel al
28-lea prevedea să i se acorde patriarhului
Constantinopolului (Roma Nouă), aceleaşi prerogative
bisericeşti ca şi patriarhului Romei Vechi, cu dreptul al
doilea în scaun după Papa şi de a hirotoni pe mitropoliţii
din Eparhiile Pontului, Traciei şi Asiei ce făceau parte din
Prefectura Orientului. În acel timp Dieceza Daciei (strămoşii
noştri) şi Macedoniei făceau parte din Prefectura Iliricului.
Delegaţii Papei şi episcopii occidentali prezenţi s-au opus
prevederilor acestui canon referitoare la prerogativele
bisericeşti, acceptând doar să fie al doilea în scaun la
sinoadele ecumenice, după Papa.
Deosebit de importantă pentru cunoaşterea istoriei
noastre străvechi este revolta condusă de guvernatorul
Scythiei Minor Vitalianus în anii 513-518 împotriva
împăratului monofizit roman-bizantin Anastasius I,
despre care autorul ne oferă preţioase date, însă ne
considerăm obligaţi s-o completăm cu noi date necuprinse
în lucrare (op. cit., p. 126). Născut în localitatea Zaldapa,
lângă Mangalia, crescut în creştinism, înrudit cu călugărul
„scit” Maxenţiu, guvernatorul militar al Scythiei Minor
Vitalianus a devenit apărător al ortodoxiei catolice
împotriva măsurilor luate de împăratul Anastasius I (491-
518). Acest împărat a exilat pe patriarhul Macedoniu al
Constantinopolului, pe Flavianus al Antiohiei şi pe alţi
episcopi şi participanţi adepţi ai ortodoxiei catolice,
apărători ai hotărîrilor Sinodului IV Calcedon din anul 451.
În documentele sinodale se exprimă doctrina catolică
referitoare la Isus Cristos în care există o singură persoană
înzestrată cu două naturi: divină şi umană. Întrucît
împăratul romano-bizantin Anastasius I şi patriarhul pus
de el, Accaciu, erau monofiziţi taciţi, s-au produs mari
tulburări în provincia Scythia Minor unde s-au răzvrătit
călugării „sciţi” şi o parte din popor susţinuţi de
 cu cãrþile pe masã
guvernatorul Vitalianus, devotat ortodoxiei catolice.
Pentru a restabili pacea împăratul a scris Papei Hormisdas:
„Scrisoare adresată de împăratul Anastasius Preasfinţitului
şi religiosului Arhiepiscop şi Patriarh Hormisdas (514-
525), care după felul după cum i-a învăţat Mântuitorul pe
Apostoli prin divinele cuvinte şi mai ales pe Petru, pe
care a întemeiat tăria Bisericii Sale,… invităm pe Sfinţia
Voastră să fie arbitru în tulburările ce s-au pornit în
Scythia.” Îi propune ţinerea unui sinod pentru aplanarea
certurilor pornite de „călugării sciţi” ce-l acuză pe episcopul
lor Paternus al Tomisului că nu ţine cu ei şi nu le admite:
„Unul din Treime a fost crucificat”. (Vladimir Ionescu, V.
Popescu, H. Mihăescu. G. Ştefan, “Izvoare privind istoria
României”, vol. II., Bucureşti, 1976, p. 323). Arhiepiscopul
Paternus era diofizit, dar nu aproba formula: „Unus de
Trinitate carne passus est” (“Unul din Treime a suferit cu
trupul”, deşi era conformă ortodoxiei catolice de la
Calcedon, însă nu era cunoscută de participanţii de acolo,
şi ar fi produs tulburări în biserică. Papa Hormisdas a
acceptat convocarea sinodului, dar sfătuit prin viclenie
de împăratul Anastasius n-a participat şi astfel partida
catolică între cei 200 de sinodali întruniţi la Heracleea a
fost învinsă de monofiziţi. Aceasta a dus la răscoala lui
Vitalianus şi armatei sale care în două atacuri a învins
armata imperială, însă la rugămintea împăratului n-a cucerit
Constantinopolul, ci şi-a aşezat trupele lui la Sostene
(localitate la Marea Marmara) şi a acceptat o pace
condiţionată cu împăratul, care s-a obligat să readucă în
scaunele episcopale pe toţi ierarhii diofiziţi exilaţi, ceea ce
a şi jurat. Vitalianus s-a retras, dar împăratul şi-a călcat
jurământul şi o mare armată imperială prin lupte grele
înfrânge oştirea lui Vitalianus care s-a retras în pădurile şi
munţii din sudul Dunării. Printr-o lovitură militară
Anastasius I este înlăturat şi tronul ocupat de soldatul
Iustin adept ferm al ortodoxiei catolice calcedoniene, care-
l invită pe Vitalianus la Constantinopol şi-l face “Magis-
ter militium praesentalis” şi consul, însă invidia şi intrigile
lui Justinianus, nepotul de soră al lui Justin, au pregătit
uciderea lui Vitalianus şi a consilierilor săi. Revolta daco-
romanilor din 513-518 sub conducerea lui Vitalianus a dus
la consolidarea unităţii bisericeşti şi la afirmarea primatului
papal în lupta cu ereziile. Un strămoş al nostru din veacul
al VI-lea, daco-roman, a conduc armata unei întregi
provincii romane, Vitalianus, împotriva împăratului şi
ierarhilor infideli unităţii credinţei cu Biserica Romei!
165
O personalitate proeminentă a literaturii daco-
romane, alături de cele aminte, a fost Dionisie cel Mic
(Exiguus, Smeritul, 470-545). Născut şi botezat în
Scythia Minor, ajunge monah în Orient, de aici trece la
Constantinopol şi fiind cerut de Papa Celasiu în anul 496,
ca un bun cunoscător al limbilor greacă şi latină soseşte
la Roma şi se aşează în mănăstirea „Sfânta Anastasia”,
devenind abatele acestei mănăstiri, prieten cu Flavius
Magnus Aurelius Cassiodorus, primul ministru al regelui
Teodoric. Acesta ne dă preţioase date în lucrarea sa „De
institutione divinarum et humanarum literarum (seu
lectionem), cap. XXIII”, numindu-l „scit de naţiune, dar
roman de inimă”. Dionisie a trăit la Roma sub zece Papi,
de la Anastasie II până la Vigilius şi a murit probabil la
Vivarum între anii 540-545. Opera lui foarte vastă cuprinde
traduceri patriotice în limba latină, scrieri împotriva lui
Nestorius, Florilegiul „Exempla Sanctorum Patrum” o sută
de pasagii patristice – soluţii împotriva ereticilor şi bazele
filosofiei creştine. Un număr de scrieri canonice (drept)
le-a tradus în două ediţii: Canoanele Sinoadelor Ecumeince
de la Niceea 325, Constantinopol 381, Efes 431, Calcedon
451, ale unor sinoade locale şi a editat Decretele
pontificiale. El este autorul unor lucrări de cronologie
creştină prin care a pus bazele calendarului creştin valabil
azi pentru întreaga planetă. Ca atare Dionisie Smeritul este
părintele erei creştine. Şi autorul ne dă preţioase date (op.
cit., p. 122) referitoare la viaţa acestuia.
Iată cum reprezentanţii de seamă ai creştinismului
daco-latin au fost participanţi activi ai ortodoxiei catolice,
preţuiţi de papi şi de oamenii politici ai acelor vremuri.
Prin lucrarea sa profesorul Mihail Diaconescu ne-a
introdus adânc în lumea creştinismului antic românesc
făcându-ne conştient că prin strămoşii noştri daco-romani
aparţinem uneia din cele mai vechi şi mai importante culturi
ale Europei şi ale lumii, puternic şi organic legată de
spiritualitatea Romei creştine, mama noastră de sânge şi
de credinţă.
Faptul că autorul a urmărit şi a afirmat existenţa unei
spiritualităţi oarecum puţin încorporată în cea romană sub
forma daco-latină pune serioase semne de întrebare
oamenilor de ştiinţă: teologi, filosofi, istorici, patristicieni,
literaţi care nu găsesc în aceste opere astfel de forme
dependente de o spiritualitate romano-biznatină, care pînă
la începutul veacului al VII-lea a fost puternic încadrată şi
ea spiritualităţii romane şi, prin conciliile ecumenice ţinute
în această perioadă în Răsărit, unde au apărut majoritatea
ereziilor, condusă canonic şi ierarhic de patriarhii Romei
vechi.
Sfinţii Părinţi daco-romani au trăit, au activat şi au
creat valoroasele lor opere ca mărturisitori ai unităţii în
credinţă cu Biserica Romei.
Astăzi, când mişcarea ecumenică urmăreşte
refacerea unităţii Bisericii creştine cu Biserica Romei din
care s-au desprins de-a lungul veacurilor bisericile azi
separate, lucrarea domnului profesor universitar Mihail
Diaconescu, republicată fără tendinţe de a tăcea aspectele
doctrinare şi canonice ale bisericii daco-romane din nordul
şi sudul Dunării oglindite în viaţa şi operele strămoşilor
noştri daco-romani, ar aduce importante contribuţii la
progresul spiritual al întregului popor român.
Îi suntem recunoscători şi pentru această bogată
ediţie şi-i urăm publicarea ediţiei viitoare în deplinătatea
adevărului doctrinar creştin şi istoric.
166 punþi
PERCZEL István
Încotro şi-a îndreptat privirea
teologia bizantină în secolul XI ? 1
Potrivit conştiinţei publice precum si manualelor de
istorie si de istoria teologiei, evenimentul teologic major
al secolului XI îl constituie ruptura ecleziastică Răsărit-
Apus, ruptură ce ar fi survenit, conform concepţiei
tradiţionale, în 1054, atunci când cardinalul Humbert a
aşezat un decret de excomunicare pe altarul catedralei
Sfânta Sophia, gest a cărui replică a fost anatema
pronunţată de patriarhul Mihai Cherulariu asupra autorilor
decretului ca şi asupra acelora care dau credit decretului
respectiv. Fireşte că această viziune necesită corectivele
de rigoare în conformitate cu rezultatele cercetărilor în
domeniu din sec. XX., acestea arătând cu suficientă
claritate faptul că în ochii contemporanilor incidentul n-a
avut nici de departe semnificaţia decisivă care i se va atribui
ulterior. Nici în Răsărit nici în Apus acest eveniment n-a fost
considerat ca unul fatal, cum se va întâmpla mai târziu, iar un
lucru este sigur: chiar dacă încă de atunci unii aveau temeri
serioase legate de posibilitatea unei rupturi, în practică nu
era nimeni care să fi crezut ca acest eveniment ar fi unul deja
consumat. Cu toate astea rămâne constatarea intenselor dis-
pute, teologice şi de alt ordin, între bisericile greacă şi latină
din acel secol XI, ca şi faptul că în această perioadă apar ca
ciupercile scrieri polemice şi pamflete împotriva latinilor, iar
toate astea pot fi motive suficiente pentru a presupune:
gândirea teologică bizantină era preocupată de conflictul cu
biserica latină, conflict ce se ascuţea cu trecerea timpului.
Este deci la îndemână teza potrivit căreia biserica bizantină
şi-ar fi format propria fizionomie specifică cam în această
perioadă, în decursul conflictului cu Apusul, ceea ce, se
înţelege, va avea repercusiuni şi asupra dezvoltării sale
ulterioare. De altfel supoziţia de validitate a acestei viziuni
larg împărtăşite este întărită şi de obiceiul, devenit aproape
reflex, al bisericii contemporane ortodoxe de a determina
identitatea ortodoxă în opoziţie cu Apusul. Nu rareori auzim
afirmaţii de genul “spovedania are semnificaţia cutare şi cutare
la latini, la noi însă lucrurile nu stau aşa, ci…” etc.
Dar să ne uităm mai de aproape la peisajul oferit
de teologia secolului XI. Ei bine, dacă vom pune întrebarea
cine anume este teologul reprezentativ al epocii în discuţie,
în nici un caz nu-l vom descoperi pe acesta între autorii
scrierilor împotriva latinilor. Operele polemice ale
patriarhului Mihai Cherulariu nu prea sunt frecventate
ulterior de cititorii aparţinând bisericii ortodoxe. Ce-i drept,
îl avem pe Theophilact (1030- 1108) al Bulgariei (sau al
Ohridului, cum a mai fost denumit), care nu mult după
1054, data tradiţională a schismei, compune un tratat care
este pus în circulaţie în mod curent sub titlul Împotriva
Latinilor. Influenţa lui Theophilact asupra gândirii
teologice ortodoxe este fără îndoială una perenă, el fiind
cel mai de seamă reprezentant al exegezei biblice, iar
interpretările sale asupra Sfintei Scripturi sunt şi astăzi
citite. La o privire mai atentă însă opera în discuţie se
dovedeşte a fi orice, mai puţin un pamflet împotriva
latinilor. Titlul ei autentic este Despre acuzele aduse
latinilor, nefiind altceva decât o ripostă la pamfletele
scrise pe un ton dur, analizând acuzele recurente la autorii
bizantini la adresa latinilor, şi care demonstrează, rând pe
rând, că nici unul dintre ele nu constituie o bază serioasă
pentru o condamnare severă şi în ansamblul ei a
creştinismului apusean. Theophilact a găsit o singură teză
care din perspectiva credinţei este într-adevăr importantă,
anume chestiunea Filioque*, întrebarea dacă Sfântul Duh
purcede de la Tatăl aşa cum cred grecii şi slavii din Răsărit
sau de la Tată şi Fiu aşa cum este mărturisit în Apus.
Episcopul Ohridului însă şi de această dată oferă o
interpretare de compromis care ar permite latinilor
posibilitatea ca ei să-şi păstreze teza Filioque fără ca prin
aceasta să intre în conflict cu grecii. În final el găseşte un
singur punct în legătură cu care e imposibil a da curs
pretenţiilor celor din Occident, acesta fiind inserarea lui
Filioque în credo-ul niceano-constantinopolitan. Partea
a doua şi cea mai lungă a tratatului se adresează în schimb
grecilor care sunt somaţi să nu ascută conflictul cu latinii,
mai exact cu francii, acest popor îngâmfat şi greu de frânat,
căci asemenea oameni nu pot fi îmblânziţi decât cu ajutorul
răbdării şi iubirii, iar în final, în cazul în care se va isca o
ruptură, grecii nu vor putea decât să-şi asume toată
responsabilitatea pentru acest eveniment nefericit. Acest
tratat, care după cum spuneam a fost scris la o distanţă de
unul-două decenii după 1054, şi care este des pomenit de
cei care se ocupă de istoria bisericii, a exercitat într-adevăr
o influenţă considerabilă în măsura în care are rolul ei în a
redirecţiona disputele dintre Răsăritul şi Apusul creştin
de la controversele liturgice spre problema Filioque.
Cu toate astea teologul care a dat măsura gândirii
acelei epoci nu este Theophilact ci Simeon Noul Teolog2 ,
apreciat de Theophilact însuşi, dovadă fiind cele două
epigrame care-l slăvesc pe Simeon, aceste epigrame
găsindu-se în manuscrisul imnurilor acestuia din urmă3 .
Care este adevărata măsură a importanţei teologice al lui
Simeon în tradiţia ortodoxă ne arată şi adjectivul care apare
în numele lui: “Noul Teolog” sau, potrivit unei alte
variante: mai Tânărul Simeon, Teologul4 . Şi totuşi, în
pofida insistentei repetări a faptului conform căruia tradiţia
bizantină a onorat cu acest adjectiv numai trei dintre sfinţii
bisericii, anume Evanghelistul Ioan, Grigorie din Nazians
respectiv pe Simeon, repetări care devin cu vremea un loc
comun, despre semnificaţia teologică a celui din urmă se
vorbeşte cât se poate de rar. El e în genere valorificat ca
mistic, ca mistic al luminii, ba este des pomenit în formula
“cel mai mare mistic al Bizanţului”5 , în speţă în accepţiunea
în care această expresie este în uzanţă în Apus. Prin asta
se face referire la cineva care a trăit cu o intensitate aparte
prezenţa divină în sufletul uman, fiind posibil să fi avut
viziuni şi descriindu-le într-un mod deosebit de frumos şi
de emoţionant, mărturisind prin aceasta despre iubirea lui
Dumnezeu faţă de oameni. Nu doresc nicidecum să con-
test faptul că Simeon n-ar fi fost mistic, dar oare aceasta
să fi fost motivul pentru care a primit adjectivul de
“teolog”? La urma urmei teologia, oricare ar fi sursa ei,
înseamnă dezvoltarea comprehensibilă, articulată a
conţinutului credinţei, acest lucru fiind valabil şi în cazul
tradiţiei bizantine. Cei mai mari teologi ai Apusului, un
Augustin sau un Thoma de Aquino sunt gânditori de
anvergură care au oferit soluţii şi definiţii clare asupra mai
multor chestiuni controversate. Şi nu rămâne neelucidat
nici motivul pentru care Grigorie din Nazians a primit la
rândul său apelativul de “Teolog”, formula sa perenă
despre dogma Sfintei Treimi fiind acceptată cu ocazia celui
de al doilea Conciliu Ecumenic*, avându-l la pupitru chiar
pe cel în cauză, sau motivele pentru care Ioan
Evanghelistul primeşte acelaş apelativ, el fiind cel căruia
îi datorăm prima învăţătură explicită despre divinitatea lui
Christos, respectiv concepţia asupra Logos-ului.
 punþi
Dar de ce poartă oare apelativul de “Teolog”
Simeon, cel care a trăit la răspântia secolelor X - XI şi care
aparent nu a participat la nici o dispută dogmatică mai
semnificativă? S-au purtat ce-i drept polemici în jurul
persoanei sale, căci, potrivit discipolului şi biografului
Nichita Stetathos, Simeon a intrat într-un conflict grav cu
oficialităţile, a suferit prigoana, ba chiar a fost exilat datorită
veneraţiei nemăsurate purtate duhovnicului său Simeon
Evlaviosul. Dar ce au la urma urmei toate astea de a face
cu teologia?
Vom primi răspunsul la întrebarea ridicată în măsura
în care nu dorim să reproiectăm o stare de fapt ulterioară
conştiinţei comune a secolului XI, în speţă intensul con-
flict teologic şi politic dintre Răsărit şi Apus, ci dimpotrivă,
vom încerca să-l situăm pe Simeon în propriul său context
de istorie a dogmei. Căci obiectul marilor dispute dogmatice
începând cu secolul IV era definiţia din ce în ce mai
concretă a conţinutului credinţei. Şi asta începând chiar
cu elaborarea dogmei Sfintei Treimi (la aceasta aducându-
şi o contribuţie majoră Grigorie din Nazians), unde în
focarul polemicilor stătea o chestiune cultico-liturgică:
întrebarea dacă lui Christos respectiv Sfântului Duh li se
cuvine o slavă egală cu aceea a lui Dumnezeu. Au urmat
marile întrebări christologice cu dezbaterile despre cele
două naturi şi o singură persoană, succedate de disputele
în jurul învăţăturii privind cele două voinţe în Christos,
respectiv deciziile conciliare care au închis aceste dis-
pute. Aceste polemici vor izbucni încă o dată în jurul unor
probleme de cult, anume dacă Mariei I se cuvine statutul
de Nascătoare-de-Dumnezeu, iar în eventualitatea unui
răspuns afirmativ se punea problema consecinţelor ce
vor decurge de aici. Au urmat luptele iconoclaste, altfel
spus cu ocazia unor probleme de cult reapar cu acuitate şi
problemele fundamentale ale teologiei, în mod concret
acelea ale rolului trupului material al lui Christos în
iconomia soteriologică, respectiv întrebarea dacă trupul
glorificat îşi păstrează forma trupească, de aici decurgând
întrebarea dacă este sau nu îndreptăţită reprezentarea lui
Christos şi a sfinţilor beatificaţi de Dumnezeu sub forma
în care aceştia au trăit în viaţa de aici. Din toate astea
devine deja justificată bănuiala potrivit căreia o problemă
de ordin cultic, precum aceea a duhovnicului, nu este
lipsită de propria ei însemnătate teologică. La urma urmei
face parte din specificul definitoriu al teologiei creştine
greceşti şi răsăritene faptul că cele două teritorii, al
liturghiei şi al teologiei, se întrepătrund într-un mod
sensibil mai fundamental decât ne-am aştepta pe baza
educaţiei noastre occidentale.
În chiar acest complex de relaţii îl situează pe
Simeon documentul a cărui importanţă nu poate fi
supraestimată şi care s-a “bucurat” de o ignorare cum s-
a întâmplat cu puţine documente din acele vechi timpuri:
biografia lui Simeon, scrisă de discipolul său Sfântul
Nichita Stethatos. Biografia a fost editată pentru întâia
oară de excelentul cărturar iezuit Irénée Hausherr în anul
1928, pe baza a două manuscrise pariziene6 . Hausherr -
care cunoscuse numai aceste două manuscrise şi pe baza
anumitor informaţii eronate a presupus că nici în Răsărit
nu s-ar mai găsi alte documente care să schimbe modul de
a vedea lucrurile, şi că deci scrierea nu era citită în mod
special nici în lumea bizantină - nu acordase o importanţă
aparte acestei lucrări. Judecata lui negativă a fost
amplificată de faptul că l-a considerat responsabil pe
Nichita în comiterea unor blânde falsificări, tipice
hagiografiilor, crezând că a descoperit contradicţii
fundamentale între datele furnizate de el şi informaţiile
furnizate de operele maestrului. Spre exemplu nu a dat
crezare afirmaţiei lui Nichita conform căreia în centrul
dezbaterilor legate de personalitatea lui Simeon a stat de
167
fiecare dată veneraţia acestuia arătată duhovnicului său,
Simeon Evlaviosul, Hausherr văzând anumite puncte din
învăţătura lui Simeon care, din perspectiva unei teologii
mai “lucide”, pot furniza o bază mult mai serioasă pentru
atacurile împotriva lui decât cele invocate de Nichita7 .
Prin asta, cărturarul a aruncat umbra bănuielii asupra lui
Nichita care, datorită uriaşei autorităţi a iezuitului, n-a mai
putut fi alungată nici până astăzi, motiv pentru care
biografia a fost din nou dată uitării. Toate acestea
consumându-se, trebuie spus, în pofida faptului că un
cititor într-adevăr atent ar putea observa, parcurgând
textul fără prejudecăţi, că este vorba de o capodoperă,
atât din perspectivă hagiografică cât şi teologică şi că
datele conţinute în el nu numai că nu contrazic scrierile lui
Simeon, ci dimpotrivă ele sunt complementare acestora
într-un mod cât se poate de fericit. Este evident în acelaşi
timp că Nichita, căruia Simeon îi încredinţase editarea
operelor sale, s-a sprijinit pe tot parcursul compunerii
biografiei maestrului pe operele originale ale acestuia,
motiv pentru care constituie, între altele, sursa de
neînlocuit a unor informaţii de care nu avem cunoştinţă
din altă parte. Pe deasupra această operă s-a bucurat de
un interes relativ larg în Bizanţ, dovadă fiind cele şapte
(respectiv şase, nesocotind un manuscris având o dată
mai recentă, pomenit şi de Hausherr) manuscrise athonite
şi unul din Constantinopole care conţin biografia,
manuscrise de care Hausherr nu aflase.
Am făcut referire mai înainte la faptul ca Nichita
contruieşte întreaga istorie a vieţii lui Simeon pe un singur
motiv, anume cel al veneraţiei purtate de Simeon Teologul
duhovnicului său, Simeon Evlaviosul. Această veneraţie
precum şi credinţa de nezdruncinat arătate duhovnicului
l-au ajutat pe Simeon, potrivit relatării lui Nichita, să ajungă
foarte devreme la sfinţenie şi să aibă parte de un har divin
triplat faţă de cel arătat de Dumnezeu mai vârstnicului
Simeon, tot din acest motiv primind şi darul cunoaşterii
misterelor divine precum şi al cunoaşterii modului în care
se transmit ele. Pe de altă parte însă tot din această cauză
a trebuit să treacă în diferite perioade ale vieţii prin
defăimare, prigoană şi exil. Este ştiut faptul potrivit căreia
campionii luptei duse pentru venerarea icoanelor erau
călugării (în frunte cu Sfântul Teodor egumenul) mănăstirii
constantinopolitane Studion. Simeon Evlaviosul era
călugăr studit şi cu toate că mai tînărul Simeon a fost
alungat de acolo după un scurt timp de la şederea sa,
discipolul său, Nichita, avea să devină mai târziu şi el
egumen tot acolo. Acesta prezintă lupta dusă de Simeon
pentru venerarea duhovnicului drept o continuare directă
a luptei studiţilor pentru venerarea icoanelor începută cu
o sută de ani în urmă. În viziunea lui Nichita nu este vorba
de altceva decât de încă un stadiu în bătălia pentru
definirea conţinutului concret al credinţei. Dupa ce studiţii
au avut de luptat pentru venerarea sfinţilor şi a portretelor
acestora, de data asta lui Simeon îi revine sarcina, mai
concretă, de a lupta pentru venerarea sfinţilor care trăiesc
în mijlocul nostru.
Această bătălie se intensifică mai ales după moartea
mai vârstnicului Simeon, cu ocazia canonizării propriului
duhovnic de către discipolul său. El a compus imnurile
liturgice ale sărbătorii Sfântului Simeon Evlaviosul şi
biografia acestuia, a scris o cuvântare de cinstire la adresa
lui şi i-a pictat icoana. A sărbătorit în fiecare an aniversarea
morţii cu mult fast şi împărţea cu această ocazie mari sume
de bani celor săraci. Din acest motiv, sau mai degrabă cu
acest pretext a fost el atacat de cel care era plin de invidie,
Ştefan, sincel patriarhal8 şi mitropolitul demisionar al
Nicodemei, care l-a acuzat pe Simeon că ar dori venerarea
ca sfânt a unui păcătos de către biserică. Dacă înţelegem
să luăm în serios teza potrivit căreia avem de-a face în
168 punþi
realitate cu o dispută teologică, si dacă în opoziţie cu
Hausherr nu privim cu suspiciune relatarea lui Nichita,
vom avea de-a face cu o luptă dogmatică destul de stranie,
a cărei miză nu este aceea de a decide dacă un obscur
călugăr studit a fost sfânt sau nu. Dar să urmărim un
fragment din biografia scrisă de Nichita pentru a ilustra
modul în care discipolul plasează într-un cadru teologic
viaţa maestrului său.
Într-un pasaj al biografiei Nichita ne relatează
următoarea întîmplare: în focul disputei care s-a desfăşurat
pe parcursul mai multor ani, câţiva călugări ai lui Simeon
Noul Teolog scot afară din mănăstire icoana lui Simeon
Evlaviosul pentru ca aceasta să ajungă în cele din urmă
în faţa aşa numitului Sinodos endimos (“conciliul perma-
nent local”), adunare a episcopilor unde este citat şi mai
tânărul Simeon pentru a da socoteală pentru îndrăzneala
de a picta portretul care poartă denumirea de “Sfânt”. De
aici urmează relatarea lui Nichita9 :
Aşadar imaginea care-l reprezintă pe sfânt este
dusă în faţa sinodului de către acuzator (ex-mitropolitul
Ştefan), în timp ce portretul este împroşcat cu înjurături
de către unii, slăvit şi apărat de alţii. După ce imaginea
este arătată tuturor celor ce sunt de faţă, incluzând şi
patriarhul, cel drept este din nou condus în sală şi i se
cere socoteală, la care el răspunde:
“Eu, cel puţin dacă îmi cercetez cele săvârşite cu
ajutorul unei judecăţi raţionale şi oneste, nu am înfăptuit
nimic care să fi fost neobişnuit sau străin de tradiţia
părinţilor şi a apostolilor, ci dimpotrivă, am procedat
aşa cum ne-au sfătuit părinţii care la rândul lor au
preluat de la precursorii lor datinile şi regulile bisericii
credincioşilor, în speţă aceea de a picta şi de a saluta
cu sărut (în greacă: kai timómen aspazómetha) figura
sfinţilor, căci veneraţia se întoarce spre model, la insuşi
Christosl, a cărui imagine o purtăm10 , din moment cel
El n-a considerat nedemn de el să ia imaginea noastră11 ,
- am pictat deci acest portret, ca fiind portretul unei
slugi al lui Christos, care poartă membrele acestuia şi a
luat înfăţişarea asemănătoare cu imaginea Lui 12 .
Venerându-i portretul şi făcând mătănii în faţa lui Îl
cinstesc pe Christos în acest sfânt, şi pe el însuşi întru
Christos şi întru Dumnezeu, căci el însuşi trăieşte în
Christos prin Sfântul Duh, iar Christos întru Dumnezeu
şi Tatăl, iar Tatăl întru Christos şi întru Dumnezeu
potrivit sfintelor vorbe: În ziua aceea veţi cunoaşte că eu
sunt întru Tatăl meu şi voi în mine şi Eu în voi13 …”
Să ne uităm acum mai de aproape la acest citat
care conţine in nuce esenţa întregii învăţături a lui Simeon.
Chiar în cuvintele introductive el face trimitere la definiţia
dogmatică a celui de al VII.-lea Conciliu Ecumenic14 , care
prescrie prosternarea şi cinstirea (cu sărut) în faţa icoanelor
(aspasmon kai timétikén proskinésin aponemein), căci
„cinstirea imaginii”, cu vorbele Sfântului Vasile cel Mare,
„se reîntoarce la model15 ”. Astfel Simeon îşi descrie
propriul demers ca unul care respectă numaidecât regula
citată, învăţătura lui definindu-se ca reluarea doctrinei
privind cinstirea icoanelor. Hausherr, cum am menţionat,
prezintă toate astea ca procedeu retoric caracteristic lui
Nichita16 , cu toate că acest discurs trebuia să aibă în epocă
un document scris care să fi fost folosit de Nichita, iar în
al doilea rând el urmează logica generală a gândirii
teologice bizantine luate în ansamblul ei. Cuvintele
Sfântului Vasile cel Mare s-au referit în epoca lor, în cea
de a doua perioadă a secolului IV, la faptul că lui Christos,
ca şi imagine a Tatălui, I se cuvine o veneraţie egală cu
cea a Tatălui tocmai din cauza faptului că venerarea imaginii
se reîntoarce la modelul acestuia. Pentru a-şi justifica
doctrina, Vasile cel Mare făcea referire la cinstirea
portretului împăratului. Veneratorii icoanelor secolelor VIII
- IX, începând cu Sfântul Ioan Damaschinul17 , s-au folosit
de acest citat pentru a justifica cinstirea icoanelor,
spunând că veneraţia care se acordă reprezentării materiale
se reîntoarce la persoana reprezentată.. Acest citat în mod
evident a fost scos din contextul său iniţial. Dar pentru că
potrivit credinţei lor ei au rămas fideli logicii Sfântului
Vasile, ei puteau considera pe drept cuvânt şi având
conştiinţa curată că tot ce au făcut a fost reiterarea doctrinei
sale. În spatele acestor neînţelegeri se ascunde aplicarea
pe diferite nivele a concepţiei despre imagine a unei întregi
teologii elaborate, care se regăseşte în apologia Sfăntului
Ioan Damaschinul scrisă pentru apărarea icoanelor.
După acesta, făcând referire la dogma celui de-al
doilea conciliu ecumenic, Simeon citează din nou vorbele
lui Vasile cel Mare, aplicându-le cu o uşurinţă naturală în
noi contexte (legându –le în acelaşi timp cu înţelesul lor
originar pe care-l au la Vasile cel Mare), făcând uz de ele în
sensul teologiei imaginii aşa cum aceasta apare la Sfântul
Ioan Damaschinul. Logica lui poate fi reconstruită după
cum urmează: „Despre imaginea lui Dumnezeu se poate
vorbi la cele mai diferite nivele ale fiinţării şi dintre acestea
cel din urmă este portretul sfântului - care este cel mai
apropiat nouă în timp şi cu care avem o relaţie personală
- pictat cu mijloace materiale pe lemn sau pe un perete.
Este o lege generală a teologiei că venerarea imaginii se
întoarce la originalul acestei imagini, şi în acest fel prin
intermediul imaginii este venerat însuşi sfântul în cauză,
care la rândul lui este imaginea lui Christos căci a luat
înfăţişarea acestuia atunci când, fiind purificat prin efortul
ascezei, a restaurat în sine imaginea distrusă a lui
Dumnezeu. În acest fel prin puterea harului Sfântului Duh,
sfântul este imaginea lui Christos şi este unul cu Acesta,
Christos însă, după cum a afirmat El însuşi, este una cu
Tatăl ca imagine a Acestuia, iar cinstirea adusă
reprezentării vizibile prin intermediul unităţii depline se
reîntoarce de la sfânt la Christos care este în el, iar de la El
la Tatăl.”
Pînă acum toate acestea se încadrează perfect în
tradiţionala teologie a imaginii, care îşi are originile în cele
mai timpurii doctrine ale creştinismului. În învăţătura lui
Simeon se regăseşte însă un element originar, care – dacă
vreţi – îi conferă originalitatea, anume accentul pus pe
raportul nemijlocit. Fireşte, sfinţii trebuiesc cinstiţi, iar baza
teoretică pentru aceasta este furnizată de teologia imaginii.
Potrivit lui Simeon insă, dacă nu vrem să fim de o ipocrizie
desăvârşită, nu trebuie să venerăm la modul general acei
sfinţi pe care nu i-am întâlnit vreodată, în timp ce purtăm
dispreţ celor care trăiesc în mijlocul nostru, precum fariseii
îi onorau pe profeţi, renegându-l pe Christos cu care s-au
întâlnit personal şi pe care l-au prevestit profeţii. Cinstirea
sfinţilor înseamnă, înainte de toate, să recunoaştem pe
sfântul care ne este cel mai apropiat, prin intermediul căruia
ne putem lega de „lanţul de aur al tradiţiei” şi care potrivit
principiului unităţii ierarhice dintre original şi imaginea
acestuia ne transmite harul ce vine de sus. Învăţătura lui
Simeon este categorică şi imperativă: pentru ca
credinciosul să poată fi în adevăr şi cu drept deplin - iar în
interpretarea lui acest lucru înseamnă: perfect conştient –
parte a Bisericii, adică a trupului viu al lui Christos, nu
este suficientă în sine conformarea la anumite reguli sau
obedienţa faţă de ierarhia bisericească şi nici chiar
împărtăşania din sacramente ori exercitarea individuală a
virtuţilor: te poţi lega de trupul mistic al lui Christos numai
prin acel cineva care se transformase întru totul în trupul
lui Christos, iar acel cineva nu poate fi altceva decât un
sfânt în viaţă. După cum el însuşi mărturiseşte într-una
din lucrările sale18 :
Precum ordinele inteligibile ale puterilor cereşti
sunt iluminate de către Dumnezeu în aşa fel încât lu-
 punþi
mina divină trece de la primul la al doilea ordin, de aici
ajungând la următorul, şi rând pe rând cu toţi ajung să
fie străfulgeraţi de această luminare, la fel şi sfinţii,
iluminaţi fiind de îngerii dumnezeieşti şi legaţi de
aceştia prin forţa Duhului şi unindu-se cu ei, devin egalii
şi competitorii acestora. De bună seamă sfinţii ce apar
de la generaţie la generaţie, înfăptuind porunca lui
Dumnezeu şi fiind ataşaţi sfinţilor care-I erau
premergători se iluminează asemenea lor, prin
împărtăşire primesc harul lui Dumnezeu şi devin aidoma
unui lanţ de aur, fiecare dintre ei prefăcându-se într-o
verigă a acestui lanţ, formând în final un singur lanţ
întru Dumnezeu unul, lanţ ce nu se va rupe cu
uşurinţă.[…]
Cine nu tânjeşte a se uni întru iubire şi mare dor,
prin smerenie, cu ultimul dintre sfinţi (Ef 3. 8), ci hrăneşte
cea mai neînsemnată necredinţă faţă de acesta, acela
nicicând şi sub nici o formă nu se poate uni cu primii
întru sfinţenie, chiar de ar arăta credinţă şi iubire totală
lui Dumnezeu şi celorlalţi sfinţi. Căci ei se vor lepăda
de el ca de unul care nu a acceptat cu smerenie locul
unde, potrivit chemării divine înainte de vremuri, trebuia
să se lege de acel lanţ.
Prin urmare acesta este aspectul învăţăturii lui
Simeon care este legat în mod nemijlocit de cult, respectiv
argumentarea teologică a acestui aspect, şi ca de fiecare
dată în istoria bisericii bizantine, în jurul acestuia
explodează conflictul secolului XI. Am putea denumi
această viziune teologia duhovnicului sau teologia
legăturii nemijlocite. De acest aspect însă se leagă un
ansamblu doctrinar cuprinzător şi coerent, un întreg sistem
dacă vreţi, a cărui noutate nu rezidă, iarăşi, în cele esenţiale,
ci în accentele pe care le primeşte.
Prin urmare rolul duhovnicului capătă o importanţă
decisivă prin faptul că numai el ne poate intermedia harul
Duhului Sfânt, pe care el însuşi îl primeşte de la acea
verigă a lanţului tradiţiei care îi premerge în timp, iar în
spaţiul ontologic ierarhic structurat al creaţiei – prin
intermediul sacramentelor furnizate de la preoţimea
exterioară – este preluat de la cetele îngereşti. Totuşi în ce
rezidă natura acestui har care se poate transmite numai în
condiţii atât de strict definite? Cel din urmă conţinut al
acestui har este viziunea lui Dumnezeu, cu alte cuvinte –
din nou – darul legăturii nemijlocite, mai mult chiar, darul
unirii cu El. Duhovnicul nu este numai cel care transmite
învăţătura teoretică şi practică despre natura harului şi
despre drumul care duce la obţinerea acestuia, ci însuşi
acest har care este trăit în chip nemijlocit, iar din acest
motiv el are rangul celor doisprezece apostoli. El se leagă
de Christos într-un mod la fel de nemijlocit ca şi aceştia şi
are puterea de a transmite Sfântul Duh ca şi aceştia.
Viziunea lui Dumnezeu este însoţită de experienţa luminii,
dar, aşa cum subliniază Basile Krivochéine19 , cel mai
autorizat interpret al lui Simeon în sec. 20, nu poate fi
identificată cu această experienţă a luminii. Prin intermediul
luminii divine imanente Dumnezeul transcendent în
persoană cheamă sufletul.
Această doctrină are şi o componentă
antropologică clar dezvoltată. Simţurile omului creat din
ţărână sunt acoperite de noroiul patimilor lumii sensibile,
şi sufletul este aidoma unei oglinzi întunecate în care nu
se mai oglindeşte raza prezenţei divine20 . Această oglindă
trebuie spălată în apa Duhului oferită prin intermediul
duhovnicului, iar această apă nu e altceva decât darul
lacrimilor ispăşirii21 , iar atunci când oglinda devine curată,
se întrezăreşte în ea într-un mod misterios forma fără formă
al lui Christos.22 În asta constă, potrivit acestei doctrine,
recuperarea imaginii originare al lui Dumnezeu, atunci când
o nouă creatură se leagă de lanţul de aur al tradiţiei. Potrivit
169
unei alte asemuiri, sufletul nepătat este raiul unde
sălăşluieşte Dumnezeu luminând în chipul unui soare
strălucit, iar patimile sunt norii care acoperă cerul, care
înghit strălucirea aceasta23 . Cel care poate să-şi păstreze
nepătat cerul sau oglinda propriului suflet a atins starea
de nepătimire, care în practică este echivalentul sfinţeniei
şi care poate însemna orice, mai puţin impasibilitatea în
accepţia în care noi o folosim în mod curent:
Dulcea desfătare a nepătimirii celei bune,
Lumină, ce mă mângâie cu sărut de nerostit,
şi-mi cuprinde raţiunea-mi întreagă
şi-o ţine pe aceasta, transfigurată, cu o mână
nematerială
nu mă lasă a cădea din a sa iubire,
ori a nutri gânduri pătimaşe,
ci m-acoperă cu dulci săruturi întru eternitate,
sufletu-mi arzând cu un dor făr-de-ncetare,
şi nu mai e în mine nimic, din ce-i simţire.24
Aşa cum reiese din aceste câteva rânduri, ceea ce
noi numim îndeobşte “impasibilitate”, pentru Simeon nu
este altceva decât o “impasibilitate rea”, în timp ce
“impasibilitatea în sensul bun” nu e altceva decât iubirea
pătimaşă, extatică faţă de Dumnezeu care merge mână în
mână cu impasibilitatea faţă de lucrurile acestei lumi. Oricât
de superioară ar fi însă această stare, ea nu e mai mult
decât mugurul cunoaşterii ce va să vină, faţă de care,
potrivit cuvintelor lui Simeon, această viziune nu e mai
mult decât contemplarea hărţii cereşti pictate pe o hârtie,
în locul unei viziuni directe a acesteia.25 Hârtia aceasta
reprezintă din nou, după toate aparenţele, acel suflet-
oglindă, iar prevestirea de care vorbeşte, anunţă acea
viziune directă de care vom avea parte după dispariţia
imaginii în oglindă. Această parte a învăţăturii rămâne
însă învăluită în ceaţă.
La această stare mai sus descrisă a viziunii ia parte
toată fiinţa omului, nu numai sufletul ci şi fiinţa lui
corporală care se preface prin aceasta într-un corp limpezit,
devenit uşor, de lumină. În fine, ultimul fruct al acestei
viziuni este teologia. Dintre acei sfinţi care ating această
stare numai câţiva privilegiaţi primesc harul de a putea
face cunoscut şi altora misterele revelate întru această
comuniune: acest fapt reprezintă harisma învăţăturii. Un
alt dar al harului este acela al psihagogiei şi al spovedaniei.
Nici chiar sfinţii nu au cu toţii privilegiul de a-i călăuzi pe
alţii, iar un lucru este cert: pentru asumarea acestor sarcini
simpla calitate de preot sau de episcop, faptul de a fi
“hirotonisit de către oameni” încă nu îndreptăţeşte pe
nimeni. Cum poate să înveţe pe alţii, de bună seamă, acel
cineva care ştie numai din auzite ceea ce învaţă, dar el
însuşi nu cunoaşte conţinutul celor profesate şi cum poate
călăuzi cineva care la rândul său ar avea nevoie de un
călăuzitor? Nimic nu poate fi mai străin acestei învăţături
ca doctrina harului ce izvorăşte dintr-o stare sau alta, cu
toate că, în practică, ca de atâtea ori biserica bizantină îşi
va însuşi şi chiar va îmbina cele două viziuni .
Se înţelege faptul că cele de sus reprezintă o
dezvoltare sumară şi oarecum schematizată, simplificată a
acestei doctrine atât de complexe şi nuanţate. Însă era
nevoie măcar de atâta pentru a înţelege în ce direcţie se
îndrepta gândirea teologică bizantină în secolul XI, în
preziua acelei schisme prezumate. Simeon, cum s-a
pomenit mai sus, avea să înfrunte prigoana pentru anumite
puncte ale învăţăturii sale, mai cu seamă pentru faptul de
a-l fi canonizat pe duhovnicul său. În final însă el era cel
care a ieşit învingător din luptă, a fost reabilitat iar
condamnarea la exil i-a fost retrasă. Acest conflict n-a
făcut decât să consolideze reputaţia sfântului şi a şcolii
pe care-o conducea. Cele mai importante elemente ale
170 punþi
învăţăturii, credinţa în posibilitatea îndumnezeirii, în
prezenţa sfinţilor în chiar această viaţă în sânul bisericii,
rolul şi cinstirea duhovnicului, doctrina viziunii nemijlocite
a lui Dumnezeu care poate fi atinsă în viaţa de aici au
devenit general acceptate în biserica bizantină, în
asemenea măsură încât, peste trei secole, cu ocazia
disputei isihaste când apar din nou, ele vor fi consfinţite
ca decizii dogmatice conciliare26 . Nu trebuie însă pierdut
din vedere faptul că între învăţătura isihastă şi aceea a lui
Simeon nu este o similitudine perfectă, primul
neconţinând elementele cele mai radicale ale Noului
Teolog. Cu toate astea nu poate fi supralicitată influenţa
pe care a exercitat-o şi o exercită până în zilele noastre
asupra bisericii ortodoxe această teologie. Instituţia
egumenului sau stareţului (starecestvo) care în secolul
20 devine renumită şi în Apus, nu este altceva, decât ceea
ce era pomenit în rândurile mai sus sub numele de
“duhovnicie”. În ceea ce primeşte credinţa în puterea
sufletească a sfinţilor, putere ce este independentă faţă
de, şi complementară cu ierarhia exterioară, acesta este
general răspândită şi astăzi în lumea ortodoxă. Fireşte,
această independenţă nu trebuie exagerată, din moment
ce această învăţătură nu exclude ca cele două tipuri de
har, acela care izvorăşte din ordinul preoţesc respectiv
din sfinţenia personală, să coincidă, coincidenţă a cărei
ilustraţie este oferită de Simeon însuşi. Cele două puteri
însă îşi trag seva din două surse diferite, lucru dovedit şi
prin faptul că pot fi duhovnici şi simpli monahi care nu
deţin funcţia preoţească. Spre exemplu în lumea ortodoxă
de limbă greacă cel mai influent duhovnic şi învăţător era
acel duhovnic din Athos, după nume Paisios, care nu
avea nici o funcţie bisericească, dar care era căutat frecvent
pentru a da sfaturi de către preoţi şi episcopi.
Apariţia şi răspândirea teologiei lui Simeon este
simptomatică în Bizanţul secolului X- XI. Aceasta reliefează
cu mult mai bine decât literatura polemică născută la o
distanţă nu prea mare de această teologie cât de diferită
este cotitura pe care a luat-o creştinismul grec faţă de cel
apusean. Putem numi acest fenomen o întoarcere spre
interior, sau, şi mai bine, o întoarcere către Răsărit. În
cazul lui Simeon, după cum spuneam, este des folosit
apelativul de mistic, iar prin asta se înţelege, în mod tacit,
că învăţătura acestuia este cu totul individuală, ea-şi are
reperele exclusiv în experienţa personală. Dar cea mai
importantă teză a acestei doctrine este continuitatea
tradiţiei, tradiţie ce se transmite de la un sfânt la altul.
Fapt este că în lumea de limbă greacă vocea extrem de
personală, bogata fantezie imaginală, asceza radicală şi
accentul pus pe cunoaşterea personală a misterelor di-
vine se bucură de o consideraţie unică. Tonul celorlalţi
autori spirituali greceşti este în genere mai lucid, limbajul
lor este unul mai sec, mai terminologizat, imaginile la care
se recurge îndeobşte sunt mai puţin îndrăzneţe, învăţătura
lor mai puţin radicală. Între ei, Simeon pare a se ivi din
nimic27 . Însă fiecare detaliu ce caracterizează spiritualitatea
lui, întâi de toate cel privind mesajul interior al
creştinismului, doctrina privind biserica interioară în cadrul
bisericii exterioare – amintesc de tradiţiile creştinismului
siriac. Dacă învăţătura lui Simeon este comparată cu autori
sirieni, mai cu seamă cu cei din Siria răsăriteană, îi dispare
caracterul straniu în mod nemijlocit, ca să nu spunem
originalitatea lui. Aproape tot ce am consemnat în legătură
cu antropologia proprie şi cu doctrina viziunii lui
Dumnezeu şi multe altele, fireşte, este de găsit la unii
maeştri spirituali sirieni din Răsărit, cum ar fi Isaac din
Ninive din secolul VII., ori acel Hazzaia (adică Vizionar)
Iosif condamnat în 787 de către biserica nestoriană şi Ioan
din Daliata sau, pe celălalt nume, Ioan Bătrânul (citeşte:
duhovnic, egumen)28 . Nu numai învăţătura ci şi bagajul
stilistic al lui Simeon prezintă similitudini atât de pregnante
încât trebuie să excludem din capul locului ipoteza unor
coincidenţe pur accidentale. Aceste concordanţe se
observă adesea la nivelul cuvintelor de bază, imaginile
folosite se suprapun chiar în privinţa micilor detalii, iar
tonul personal – atât de rar folosit în literatura spirituală
bizantină – prezintă la rândul lui asemănări izbitoare. Nu
doresc să afirm că Simeon ar fi cunoscut în mod nemijlocit
doctrina lui Ioan din Daliata, ci numai faptul că învăţătura
lui se hrăneşte din tradiţii siriene. La întrebarea privitoare
la canalele prin care aceste tradiţii ar fi putut ajunge la
Constantinopol deocamdată nu sunt în situaţia de a da
vreun răspuns.
Mic dicţionar teologic
Concilii ecumenice. Conciliile ecumenice sunt
menite a reprezenta creştinătatea în ansamblul ei. Primul
Conciliu Ecumenic a fost convocat de împăratul
Constantin cel Mare în 325 în Nicea, unde au participat
nu numai episcopii Imperiului Roman, ci şi episcopii din
afara acestuia (spre exemplu Iacob din Nisibi, episcop din
Mezopotamia). Conciliul l-a condamnat pe Arie, care nega
lui Christos divinitatea egală cu aceea a Tatălui, faţă de
care părinţii au definit dogma homoiusiei (de aceeaşi
esenţă) a Sfintei Treimi. Al Doilea Conciliu Ecumenic s-a
adunat în 381 la Constantinopol, convocat fiind de
împăratul Theodosiu cel Mare. Acceptând doctrina
cardinalului constantinopolitan din vremea respectivă,
Sfântul Grigorie cel Mare (Teologul), a reafirmat dogma
niceeană şi i-a condamnat pe macedonienii (adepţi ai lui
Macedoniu) semiarieni care negau divinitatea Duhului
Sfânt ca şi pe arienii radicali eunomieni (adepţii lui
Eunomiu). Al Treilea, al Patrulea, al Cincilea, respectiv al
Şaselea Conciliu Ecumenic (430, Efes; 451, Chalcedon;
553, Constantinopol; 681, Constantinopol) au luat decizii
în legătură cu chestiuni christologice, iar al Şaptelea (787,
Niceea) s-a pronunţat în legătură cu venerarea icoanelor.
Biserica Ortodoxă recunoaşte numai aceste concilii ca fiind
ecumenice. Biserica Romano-Catolică socoteşte că a mai
avut loc un conciliu ecumenic înainte de data schismei
bisericeşti, care s-a ţinut în 869/ 870 la Constantinopole,
unde a fost condamnat primul patriarh constantinopolitan,
Photiu, venerat ca sfânt de către Biserica Ortodoxă,
condamnare prilejuită de chestiuni de ordin canonic şi nu
dogmatic. Acest din urmă conciliu nu este deci acceptat de
ortodocşi. Photiu de altfel este reabilitat cu ocazia unui al
doilea conciliu ţinut tot la Constantinopol, iar această decizie
a fost aprobată şi de pontiful de atunci, Ioan al VIII-lea.
Filioque. Înţelesul expresiei latine: “şi de la Fiul”.
Problema Filioque este cea mai importantă deosebire
teologică ce desparte bisericile ortodoxe de biserica
catolică respectiv cele protestante. Disputa se desfăşoară
în jurul chestiunii trinitariene greu de înţeles, dar de o
importanţă aparte, anume dacă Sfântul Duh purcede
(originează) numai de la Tatăl, aşa cum ortodocşii (de
tradiţie slavă şi grecească) (dar şi bisericile răsăritene
“antichalcedon” şi “nestoriene”) profesează, sau de la
Tatăl şi Fiul, aşa cum consideră catolicii şi protestanţii,
adică tradiţia teologică apuseană.
Istoria schematică şi simplificată a lui Filioque este
următoarea. Cel de-al Doilea Conciliu Ecumenic ţinut la
Constantinopol a completat credo-ul Primului Conciliu
Ecumenic ţinut la Niceea cu acel articol referitor la Sfântul
Duh. În timp ce în primul credo figurează doar: “şi (credem)
în Sfântul Duh”, symbol-ul din 381 formulează: “şi
(credem) în Sfântul Duh Domn şi dătător de viaţă, Care
purcede de la Tatăl, Care este slăvit şi venerat împreună
 punþi
cu Tatăl şi Fiul, care ne-a vorbit prin profeţi”. Formularea
trimite de fapt la evanghelia după Ioan: “Iar când va veni
Mângâietorul, pe Care eu îl voi trimite vouă de la Tatăl,
Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va
mărturisi despre Mine.” (Ioan 15, 26). Multă vreme aceasta
a rămas confesiunea comună a Răsăritului şi Apusului,
cu toate că în Apus apare foarte devreme acea concepţie
teologică potrivit căreia expresia “Care de la Tatăl
purcede” nu trebuie înţeles în mod exclusivist şi este
echivalentă cu: “de la Tatăl şi Fiul purcede” (qui ex patre
et Filioque procedit). Această concepţie a fost însuşită,
dintre primii părinţi latini, de Tertulian, Marius Victorinus
şi Sfântul Augustin. Formula Filioque a fot pentru prima
dată adăugată la credo în Hispania, încercând să
întărească doctrina divinităţii lui Christos, egală ce aceea
a lui Dumnezeu, împotriva arienilor care negau acest lucru.
Această completare a credo-ului a fost preluată ulterior şi
de către franci şi în felul ăsta era recitat textul şi la curtea
lui Charlemagne. Completarea a fost acceptată de mai
multe concilii france. De aici s-a ajuns la conflictul dintre
papa Leo al III-lea şi Charlemagne. Papa la rândul lui
mărturisea că Duhul purcede de la Tatăl şi Fiul, dar
considera ca fiind inadmisibilă completarea credo-ului,
lucru interzis şi de conciliile universale. De aceea el a
depus textul gravat pe o tablă de argint în bazilica Sfântul
Petru. Doctrina Filioque a devenit pentru prima oară
obiectul unei dispute teologice vehemente între papa
Nicolae I. (858- 867) şi partiarhul Constantinopolului,
Photios I. (858- 867/ 879- 886). În fine, completarea a fost
oficial acceptată de către biserica romană sub papalitatea
lui Benedict VIII (1012 - 1024). În secolul XI, în timpul
conflictului latino –grecesc ce se agrava vizibil, problema
Filioque a jucat un rol secundar pe lângă alte chestiuni
(în primul rând de ordin liturgic şi disciplinar). Treptat
însă acceptarea sau neacceptarea acestei adăugiri a
devenit piatra de încercare a unităţii sau rupturii între
bisericile catolică şi cea ortodoxă. Cu toate că în anul
1968 papa Paul al VI-lea şi patriarhul Atenagora I au declarat
nulă validitatea documentelelor de excomunicare din 1054,
în legătură cu chestiunea Filioque nu s-a ajuns la o
înţelegere nici până azi. Prin urmare schisma bisericească
este un fapt ce persistă încă.
Referinţe bibliografice
Operele lui Simeon
Syméon le Nouveau Théologien: Hymnes (1-15).Intro-
duction, texte critique et notes par Johannes Koder, tradiction
par Joseph Paramelle, SJ. Tome I. Sources Chrétiennes No.
156, Paris, Cerf, 1969.
Syméon le Nouveau Théologien: Chapitres
Théologiques,gnostiques et pratiques. Introduction, texte cri-
tique et notes par J. Darrouzčs A. A., Sources Chrétiennes No.
51, Paris, Cerf, 1957.
Syméon le Nouveau Théologien: Catéhčses 23-24, Ac-
tions de grâces. Introduction, text critique et notes par Mgr.
Bazil Krivochéine, traduction par Joseph Paramelle, SJ. Tome
III, Sources Chrétiennes No. 113, Paris, 1965.
Viaţa lui Simeon
Prima ediţie, făcută de Irénée Hausherr, pe baza a celor
două codexuri:
Vie de Syméon le Nouveau Théologien (949-1022) par
Nicétas Stéthatos, texte grec inédit avec introduction et notes
critiques par le P. Irénée Hausherr S. I. et traduction française
en collaboration avec le P. Gabriel Horn S. I., Orientalia
Christiana vol. XII, Roma 1928
A doua ediţie, făcută de Panaiótis Khrístu, pe baza a trei
codexuri athonite, respectiv un codex parizian. Aparatul critic
171
se limitează la semnalarea faţă de ediţia lui Hausherr: Simeón
Neos Theológos 19: Víos tu Szimeón ipo Nikíta Stithátu, Kefálea,
Evharistíe. Ediţie, traducere, note şi prefaţă de: Panaiótis K.
Khristu. Filokalía ton niptikón ke askitikón. Thessaloníki:
Paterike Ekdósis “Grigórios o Palamas”, 1983.
A treia ediţie, critică, făcută de Simeón Kútsas, cu ajutorul
a opt manuscrise athonite şi a ediţiei lui Hausherr : Nikíta tu
Stíthatu Víos kie politía tu en ajíis patrós imón Simeón tu Neu
Theológu. Ediţie, traducere, note şi prefaţă de: Simeón P. Kútsas
arhimandrit. Ajiolojikí Vivliothíki 6, Nea Smírni: Ekdósis Akrítas,
1994, ediţie nouă: 1996.
I.Ioan de Daliata
La collection des Lettres de Jean de Dalyatha, édition
critique du texte syriaque inédit, traduction française, introduc-
tion et notes. Patrologia Orientalis 39/3 no 180, Paris: Brepols,
1978
II. Altele
R. Beulay, o. c. d., La lumière sans forme. Introduction à
l’étude de la mystique syro-orientale, Chevetogne, Belgium :
Editions de Chevetogne, 1987.
R. Beulay, L’enseignement spirituel de Jean de Dalyatha,
mystique syro-orientale du VIIIe siècle, Théologie Historique
83, Paris: Beauchesne, ?.
J. Nadal Cańellas, Gregorii Acindyni refutationes duae
operis Gregorii Palamae cui titulus Dialogus inter orthodoxum
et baarlamitam, «Introduction», xiii-xxviii. old.
J. Nadal Cańellas, «Denys l’Aréopagite dans les traités
de Grégoire Akindynos», in: La postérité de Denys l’Aréopagite
en Orient et en Occident. Acte du colloque international, Paris,
21-24 septembre 1994, Institut d’Études Augustiniennes, Paris
1997, p. 535-564.
F. L. Cross şi E. A. Livingstone, The Oxford Dictionary
of the Christian Church, Oxford, ed. a II.-a. 1974.
H. Denzinger şi K. Rahner, Enchiridion symbolorum
definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, ed. 31.,
Barcelona-Freiburg am Breisgau-Roma, 1957.
S. Evstratiadis, Katálogos ton en ti moní ton Vlateon
apokimenon kodíkon, Thessaloníki, 1918.
B. Fraigneau-Julien, Les sens spirituels et la vision de
Dieu selon Syméon le Nouveau Théologien, Théologie Historique
67, Paris: Beauchesne, 1985.
Archévčque Basile Krivochéine, Dans la lumičre du
Christ : Saint Syméon le Nouveau Théologien (949-1022), Vie –
Spiritualité-Doctrine, Chevetogne : Editions de Chevetogne,
1980.
Sp. Lambros, Catalogue of the Greek Manuscripts on
Mount Athos, t. I, Cambridge 1905.
V. Laurent, critica ediţiei lui Hausherr. Echos d’Orient 28
(1929). Citat de Khréstu, p. 10.
J. Meyendorff, Introduction à l’étude de Grégoire
Palamas, Patristica Sorbonnensia, 3, Paris 1959. Versiunea
engleză a lucrării: A Study of Gregory Palamas, London 1964.
H. J. M. Turner, St. Symeon the New Theologian and
Spiritual Fatherhood, Leiden-New York-Copenhaga-Köln: E.
J. Brill, 1990.
W. Völker, Praxis und Theoria bei Symeon der Neuen
Theologen: Ein Beitrag zur Byzantinischen Mystik, Wiesbaden,
1974.
(Traducere de Gál József)
Despre autor
István Perczel este conducătorul ştiinţific al Programului
Doctoral de la Departamentului de Studii Medievale a
Universităţii Central Europene unde ţine cursurile şi seminariile
de Patristică, Teologie bizantină, Filosofia Antichităţii Târzii şi
a Bizanţului, Creştinism răsăritean, Manuscrise greceşti şi
siriene.
Este profesor invitat la Ëcole des Haut Etudes şi autor
a numeroase lucrări în limbi de circulaţie dintre care cităm:
“Sergius of Reshaina’s Syriac Translation of the Dionysian
172 punþi
Corpus: Some Preliminary Remarks,” in La diffusione dell’ereditŕ
classica nell’etŕ tardo-antica e medievale. Filologia, storia,
dottrina. Atti del Seminario nazionale di studio (Napoli-Sorrento,
29-31 ottobre 1998). Ed. C. Baffioni. (Alessandria: Edizioni
dell’Orso 2000,) 79-94.
“« Théologiens » et « magiciens » dans le Corpus
Dionysien,” in Adamantius: Newsletter of the Italian Research
Group “Origen and the Alexandrian Tradition” 7 (2001): 54-75.
“Saint Symeon the New Theologian and the Theology of
the Divine Substance,” in Acta Antiqua Hungarica 41 (2001):
125-146.
“Notes sur la pensée systématique d’Evagre le Pontique,”
Colloquio Nazionale ‘Origene e l’Alessandrinismo Cappadoce
(III-IV secolo)’, University of Bari, September 18-22, 2000.
“Rapport sur une mission indien-français-hongrois au
Kérala,” with A. Desreumaux and F. Briquel-Chatonnet at the
Centre d’Etude des Religions du Livre in Paris, Villejuif, De-
cember 9, 2000.
“The Syrian Christians of Kerala and their Manuscripts,”
Eberhard Karls Universität Tübingen - Fakultät für
Kulturwissenchaften - Orientalisches Seminar, Tübingen, May
17, 2001.
“Dionysius the Areopagite and the Peri Archon,” Collo-
quium Origenianum Octavum (Eighth International Conference
of Origenian Studies), University of Pisa, August 24-29, 2001
Once again on Dionysius the Areopagite and Leontius of
Byzantium , in:
Die Dionysius-Rezeption im Mittelalter / hrsg. von
Tzotcho Boiadjiev, Georgi Kapriev und Andres Speer Turnhout
: Brepols, 2000
Autor al cărţii Pogorâre şi incomprehensibilitate.
Mistica şi teologia Sfântului Ioan Chrisostomul şi a Sfântului
Augustin, apărută în 1999 la editura Atlantisz din Budapesta.
În toamna lui 1997 ţine o serie de prelegeri la secţia maghiară a
Facultăţii de Filosofie a UBB, Despre avatarurile conceptului
persoanei în cadrul dezbaterilor christologice, respectiv despre
Simeon Noul Teolog şi teologia substanţei divine la Masteratul
Francez a aceleeaşi facultăţi, prelegeri ce stârnesc un ecou
deosebit. Mulţumim autorului pentru amabilitatea de a ne fi
oferit acest text .
Note:
1 Acest text a fost mai întâi citit la o conferinţă care a
avut loc în luna mai a anului 1998 la Colegiul abaţiei din
Pannonhalma şi a fost publicat în revista Pannonhalmi Szemle
1998/3. O variantă prescurtată a prelegerii a fost prezentată la o
conferinţă internaţională a Colegiului Sfântul Ignaţiu, tema acestei
conferinţe fiind problema graniţelor Europei secolelor X-XI.
Cititorul atent va găsi o explicaţie mai detaliată a cuvintelor şi
expresiilor semnate cu * în “Micul dicţionar teologic” de la
sfârşitul acestui studiu.
2 Problema datării biografiei Sfântului Simeon este una
dificilă. Primul editor modern al acestei biografii, Irénée
Hausherr, propune data 949 - 1022, şi aceste date sunt unanim
acceptate de cercetătorii din domeniu. Singura încercare de datare
alternativă este aceea a lui Panaiotis Hristu (Vios tu Simeon,
Introducere, pp. 12 - 24), care propune datele de 956 - 1036.
Această modificare este de regulă respinsă de mediul ştiinţific.
3 Vezi Hymnes, Introduction, pp. 65 – 67.
4 Tradiţia manuscriptică este în această privinţă divizată.
Numele său este menţionat câteodată sub forma “Simeon ho
Neos Theologos”, câteodată sub forma “Simeon ho Neos, ho
Theologos”.
5 “El e cel mai mare autor mistic bizantin” (“He is the
greatest mystical writer”; The Oxford Dictionary of the Chris-
tian Church, p. 1275); “Pentru Simeon, ca şi în cazul altor
mistici problema cunoaşterii lui Dumnezeu nu apare ca una
teoretică, fiind expusă în termeni filosofici, ci ca problemă
practică…” Fraigneau-Julien, p.99; “este o sarcină grea, dacă nu
de-a dreptul imposibilă exprimarea misterului creştin într-un
limbaj logic şi coerent, mai ales în cazul în care, aşa cum a făcut
Simeon, ne apropiem de acet mister într-un mod concret şi
existenţial.”, Krivochéine, p.209. Cu toate astea ar fi nedrept
din partea mea să creez impresia că studiile contemoprane se
ocupă exclusiv cu mistica lui Simeon. W. Völker face o analiză
amănunţită a doctrinei ascetice a lui Simeon, H. J. M. Turner a
consacrat o întreagă monografie chestiunii discutate de mine în
rândurile de faţă, anume despre doctrina duhovnicului, arătând
importanţa acestui motiv din perspectiva teologiei pastorale, şi
nu în ultimul rând, cine citeşte cu atenţie cartea excelentă, mai
sus pomenită a lui Basile Krivochéine va putea constata că
arhiepiscopul Basile vede chintesenţa doctrinei ortodoxe
spirituale în opera lui Simeon. Cu toate astea, nici un autor nu-
i atribuie lui Simeon o teologie coerentă, expusă în concepte
clare.
6 Cu privire la datele bibliografice a ediţiei lui Hausherr,
vezi notele la de la Referinţele bibliografice. În răstimpul scurs
de la ediţia lui Hausherr biografia a mai fost editată de încă două
ori pe baza unor manuscrise a căror existenţă nu a fost remarcată
de către Hausherr. Aceste ediţii au fost pregătite de nu demult
răposatul profesor Panaiotis Khrestu, respectiv de arhimandritul
Simeon Kutsas.
7 Hausherr, pp. LXVII - LXXX.
8 Cuvântul înseamnă “tovarăş de celulă”. Începând din
secolul V, el semnifică cel mai apropiat consilier al unui episcop,
mai ales al patriarhului, cel care în principiu locuia sub acelaşi
acoperiş cu acesta. Începând din sec. VI, se întâmplă din ce în ce
mai frecvent ca pe scaunul patriarhal să-i urmeze patriarhului
sincelul. Din această cauză din sec. X, rangul de sincel desemna
urmaşul desemnat al patriarhului. El a fost numit de către
împărat şi devenea în mod automat membru al senatului. Înainte
de sec. X purtau această titulatură numai preoţii şi diaconii, de
la această dată el putea fi atribuit şi metropoliţilor.
9 Autobiografia, cap. 88, Hausherr, pp. 120 - 122, Kutsas,
pp. 228 - 230. Între textele celor două ediţii nu există deosebiri
semnificative.
10 Vezi 1 Cor 15, 49: “vom purta chipul Celui ceresc”.
11 Vezi Fil 2. 6-7: “El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu,
n-a crezut ca un lucru de apucat ca să fie deopotrivă cu
Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat chip de rob,
făcându-Se asemenea oamenilor.”
12 Rom 8.29: “Căci pe aceia, pe cari i-a cunoscut mai
dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului
Fiului Său”.
13 Ioan, 14.20.
14 Denzinger-Rahner 302, p. 147.
15 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh 18, 45,
PG 82 149C.
16 Hausherr, p. XXXVII.
17 Sfântul Ioan Damascinul, Trei apologii despre icoanele
sfinte, 1. 21. 40, 3. 41. 52 – 56.
18 O sută de capitole despre teologie şi practică. Cap. 4
şi 6: Chapitres, p. 81.
19 Krivochéine, pp. 21 – 22.
20 Prima cateheză 156 - 168, Cathéchčses et actions de
grâces III, pp. 316 - 318.
21 Vezi de ex. A doua cateheză, 77 - 98.
22 Prima cateheză, 196 - 205.
23 Vezi Prima cateheză, 190 - 195.
24 Imnul IX., 31-39, Hymnes I, p. 226.
25 Vezi A doua cateheză, Cathéchčses et actions de
grâces III, p. 350.
26 În vara anului 1341 două concilii, iar în 1351 un alt
conciliu consfinţesc doctrina isihaştilor (adică “cei căutând
liniştea sufletului”, sensul originar al cuvântului fiind pur şi
simplu acela de “călugăr” ) athoniţi.
27 Cu toate astea, această viziune nu este împărtăşită de
Freignault-Julien în opera lui mai sus citată. În prima parte a
studiului său el discută doctrina “sensurilor spirituale” în tradiţia
patristică. Teza lui este aceea că Simeon poate fi înţeles în cadrul
acestei doctrine despre “sensurile spirituale”.
28 În legătură cu trăsăturile specifice ale tradiţiei spirituale
siriene, în special despre Ioan din Daliata, vezi studiile lui Robert
Beulay.
 adversus haeresiorum
Vasile SAV
Catârii domnului Vlăduţescu sau
Toma-Sterpu-Găleşanu versus
Thoma Aquinul
(XXII. Urina găleşano-segallo-vlăduţenească.)
Da, în absolut nici o ţară, din câte sunt ţările lăsate
de Dumnezeu pe acest pământ, şi indiferent de religia
acelei ţări, absolut nici un om n-ar putea visa, nici în cele
mai îngrozitoare coşmaruri ale sale, cumcă, în ţara lui,
confraţii săi ar putea pune în mâna cititorilor, referitor la
Dumnezeul său, cuvinte nedemne nu de urechea
omenească, ci nici măcar de urechea celui mai spurcat
dintre animale, cuvinte faţă cu care absolut orice sudalmă,
dintre toate sudalmele câte le-a inventat mintea ome-
nească, sună ca o dulce mângâiere, şi sunt absolut sigur
cumcă absolut niciunui psihiatru, dintre toţi psihiatrii câţi
vor fi existat, există şi vor exista, pe-ntreg rotocolul
pământului, nu i-a fost, nu-i este şi nu-i va fi datul să
citească, aşternute de vreun nebun grafoman pe un petec
de hârtie, asemenea nelegiuiri cum mi-e datul să citesc în
această scârnavă carte, pe care, criminală, Editura
Ştiinţifică a dat-o în mâinile cititorilor români, după cum
sunt absolut sigur cumcă, în absolut niciuna dintre bolgiile
Infernului, absolut niciunuia dintre draci sau drăcoaice
nu-i poate trece prin scăfârlie vreo blasfemie pe măsura
multora dintre blasfemiile cuprinse-ntre copertele acestei
aşa-zise, nici mai mult, nici mai puţin, decât Summa
theologiae. Despre Dumnezeu, căci ce alta aş putea zice,
de pildă, faţă cu această belea a belelelor, în care, iată,
găleşanul, făcându-ni-l şi pe Aristotel un scabros gânditor,
zice cumcă ar zice, la Respondeo dicendum-ul Articolului
al şaselea al Chestiunii a trisprezecea, Angelicul:
“Răspunsul meu este următorul: trebuie să spun că toate
denumirile care sunt acordate mai multor fiinţe prin
analogie s-au atribuit din respect faţă de Unica Fiinţă. Şi
în definiţia tuturora trebuie introdusă acea Unică Fiinţă,
deoarece noţiunea care înseamnă denumire reprezintă
definiţia, aşa cum se afirmă în Metaph. IV, că e necesar să
fie menţionat primordial Acela care e pus în definiţia altora
şi ulterior să fie ceilalţi menţionaţi, în ordinea în care se
apropie de el mai mult sau mai puţin, aşa cum termenul
sănătos se spune despre o făptură umană căreia i s-a
administrat un medicament, ori de acest medicament că e
sănătos în măsura în care cauzează sănătatea la o făptură
omenească. În definiţia sănătos intră şi urina, în măsura
în care aceasta aparţine unui om sănătos” (p. 199), culme
a culmilor nebuniei, după care, iacătă, o făptură umană,
căreia nu i s-a administrat un medicament, nu poate fi
nicidecum numită sănătoasă, necum, întocmai ca la
Bacalbaşa, vită sănătoasă, dom’le, întrucât “termenul
sănătos se spune despre o făptură umană căreia i s-a
administrat un medicament”, sau, şi mai şi, “în definiţia
sănătos intră şi urina, în măsura în care aparţine unui om
sănătos”, care-va-să-zică, dacă ea, urina, aparţine unui
armăsar sănătos, unei iepe sănătoase, unui vier sănătos
sau unei scroafe sănătoase, sau, mă rog, unui catâr
sănătos, ea nu intră “în definiţia sănătos”, şi care urmează,
în bună tradiţie a gândirii găleşeneşti, după multe alte
culmi şi culmişaore, cum este, de pildă, chiar începutul
articolului, unde găleşanul zice, trunchiind şi falsificând
însuşi enunţul problemei, fără să-i cadă nasul de ruşine,
173
cumcă ar zice Angelicul : “La al şaselea capitol procedăm
aşa: 1. În mod evident denumirile sunt date cu prioritate
de fiinţele omeneşti nu de Dumnezeu. Într-adevăr, numai
după ce cunoaştem un obiect îi acordăm denumirea. De
bună seamă, după cele spuse de Filosof în Perihelia (!?),
I. cap. 1; «Denumirile trebuie să fie semnele conceptelor
create de inteligenţă ». Deci noi luăm cunoştinţă în primul
rând în privinţa oamenilor - creaturile umane - şi apoi în
privinţa lui Dumnezeu.
2. În afară de aceasta, Dionysios Areopagitul, în
De Div. Nom., cap. 1, spune: « Noi îi acordăm denumiri lui
Dumnezeu după mintea noastră de creaturi umane ». Prin
urmare, denumirile sunt transferate de creaturile umane
lui Dumnezeu, acest comportament având prioritate în
aceeaşi măsură în care am creat termenii leu, piatră şi
altele de aceeaşi măsură. Prin urmare, toate denumirile
sunt date de oameni în privinţa fiinţelor omeneşti cu
prioritate faţă de creaturile umane, comparativ cu
denumirile faţă de Dumnezeu» ( pp. 198-199 ), bolboroseală,
din care ce mama-dracului se poate-nţelege, dacă, bine-
nţeles, găleşanul nu exclude din rândul oamenilor muierile,
sau, cine poate şti, poate tocmai fiindcă le exclude, decât
numai şi numai că, din moment ce «toate denumirile sunt
date de oameni în privinţa fiinţelor omeneşti cu prioritate
faţă de creaturile umane», una sunt oamenii, alta, fiinţele
omeneşti şi cu totul şi cu totul alta, creaturile umane,
bolboroseală, care, iată, a fost posibil să vadă lumina
tiparului, şi care pretinde a fi corespondentul latineştilor:
«AD SEXTUM sic proceditur. Videtur quod nomina per
prius dicantur de creaturis quam de Deo. Secundum enim
quod cognoscimus aliquid, secundum hoc illud
nominamus: cum « nomina » secundum Philosophum in
lib. I Perih. [ cap. I ] « sint signa intellectuum». Sed per
prius cognoscimus creaturam quam Deum; ergo nomina
a nobis imposita per prius conveniunt creaturis.
2. PRAETEREA, secundum Dionysium in lib.
de Div. Nom. [ cap. I ] : « Deum ex creaturis nominamus
». Sed nomina a creaturis translata in Deum, per prius
dicuntur de creaturis quam de Deo: sicut leo, lapis et
huiusmodi. Ergo omnia nomina per prius de creaturis
quam de Deo dicuntur.”, pe când ele cuvântă, dintru
adâncul logicii loruşi, numai şi numai : “La al şaselea se
procedează astfel. Se pare că numele-s zise mai cu seamă
despre creaturi decât despre Dumnezeu. Căci, conform
faptului că cunoaştem ceva, conform cu asta-l numin pe
acel ceva ; cum « numele», după Filosof, în cartea I.
Perih. [ cap. I ] « sunt semne ale înţelesurilor». Dar
cunoaştem mai cu seamă creatura decât pe Dumnezeu;
deci numele date de noi li se potrivesc mai cu seamă
creaturilor.
2. Încaltea, după Dionysius, în cartea Despre
Num. Div., [ cap. I ] : « Pe Dumnezeu îl numim de la
creaturi ». Dar numele, trecute de la creaturi lui
Dumnezeu, sunt zise mai cu seamă despre creaturi decât
despre Dumnezeu; precum leu, stâncă şi cele de felul
acesta. Deci toate numele sunt zise mai cu seamă despre
creaturi decât despre Dumnezeu”, după unele de-acestea,
care-va-să-zică, în care face harcea-parcea din gândirea
thomistă, şi din felul în care se dă răspuns unor probleme
capitale ale filosofiei şi ale credinţei, din care ce alta să
se-nţeleagă decât ceea ce scrie negru pe alb, pe când
textul latinesc cuvântă: “RESPONDEO dicendum quod
in omnibus nominibus quae de pluris analogice dicuntur
necesse est quod omnia dicantur per respectum ad unum
: et ideo illud unum oportet quod ponatur in definitione
omnium. Et quia ratio quam significat nomen, est
174 adversus haeresiorum
definitio, ut dicitur in 4 Metaph., necesse est quod illud
nomen primo dicatur de eo quod ponitur in definitione
aliorum, et posterius de aliis, secundum ordinem quo
appropinquant ad illum primum, vel magis vel minus:
sicut sanum quod dicitur de animali, cadit in definitione
sani quod dicitur de medicina, quae dicitur sana
inquantum causat sanitatem in animali; et in definitione
sani quod dicitur de urina, quae dicitur sana inquantum
est signum sanitatis animalis”, ceea ce nu-nseamnă, în
literă, decât numai şi numai: “Răspund spunând cumcă,
întru toate numele, care sunt analogic zise despre mai
multe, e necesar ca toate să fie zise cu privire la una
anume: şi, dreptaceea, aceea una anume trebuie să fie
pusă în definirea tuturor. Şi, fiindcă raţiunea, pe care-
o semnifică numele, este definirea, precum se zice în 4.
Metaph., e necesar ca numele să fie mai întâi zis despre
aceea una anume ce se pune-n definirea celorlalte, şi
mai apoi despre celelalte, conform ordinii prin care se
apropie, mai mult sau mai puţin, de acea una primă:
precum sănătos, care se zice despre animal, cade în
definirea sănătosului, care e zis despre medicamentul,
care e zis sănătos, întrucât cauzează, în animal,
sănătatea; şi întru definirea sănătosului, care e zis
despre urina, care e zisă sănătoasă, întrucât este semnul
sănătăţii animalului”, şi care poate fi tradus, în spirit, în
mai multe feluri, cu condiţia să se păstreze acest sens, şi
în care, precum sper, se vede că nu-i nici pe departe vorba,
aci, nici de respectul, “faţă de Unica Fiinţă”, care este
Dumnezeu, desigur, şi care respect trebuie să fie, bine-
nţeles, nemărginit, necum de faptul că “acea Unică Fiinţă”
ar trebui introdusă în definiţia tuturor, şi nici pe departe,
iarăşi, nici de faptul că, în textul evocat, Aristotel s-ar
referi la un “Acela”, scris aşa, cu majusculă, prin care el l-
ar fi subânţeles, în cel mai fericit caz, pe Zeul suprem, pe
care Sfântul Thoma l-ar fi subânţeles Dumnezeu, iar faţă
cu această nebunie a găleşanului, a acestui zdravăn or-
gan bolnav de urinat urină sănătoasă, cum însuşi urinează,
pe măiastra-i gură, cu numai câteva rânduri mai nainte,
cumcă “sanus= sănătos se spune şi despre un medica-
ment şi despre urina bolnavului” (p.197), căci, dacă urina
este a bolnavului, atunci, una din două, sau şi bolnavul
este bolnav, şi urina este nesănătoasă, sau, nici bolnavul
nu-i nicidecum bolnav, nici urina nu-i nicdecum
nesănătoasă, ci-i sănătos tun şi omul şi-i sănătoasă tun şi
urina, mie nu-mi rămâne absolut nimic alta decât numai să
iau iarăşi a mână biciul şi strămurarea şi, recurgând la
limbajul catârgiului, să strig cât mă ţin bojocii: Cea,
Gălăşene, trandafirul şi cicoarea urinei tale, Segalle, şi
mămăliga raţiunii şi plăcinta ştiinţei tale, Vlăduţescule !
Da, absolut nimic nu-i la locul lui, în creierul
găleşanului, şi, desigur, nici în ale acelora care i-au moşit
acest făt monstruos, dreptaceea-s înclinat să cred cumcă
el poartă-ntre umeri, în loc de cap, un veritabil anus, şi şi
aşa de-abia-mi pot explica, iacătă, cum, după ce, la-
nceputul Articolului al şaptelea al aceleiaşi chestiuni,
enunţă aberant problema, după ce calcă zdravăn în
străchini la tuscinci PRAETEREA, vine şi, la Respondeo
dicendum, se cufureşte pe gură : «Răspund că trebuie să
se spună că unele denumiri implicând relaţia cu creatura
umană au o valoare temporală în raport cu Dumnezeirea şi
nu cu eternitatea» (p. 203), din care ce mama-focului se
poate-nţelege decât, fie că Angelicul, ştiind că
Dumnezeirea este eternă, a aşternut absolut dobitoceşte
aceste cuvinte pe răboj, căci, dacă Dumnezeirea este eternă,
atunci e la mintea cocoşului cumcă denumirile au valoare
temporală şi în raport cu eternitatea, din moment ce au
valoare temporală în raport cu Dumnezeirea, iar Thoma îşi
merită pe deplin nu supranumele de Marele bou mut, pe
care l-a avut ca învăţăcel, ci chiar pe acela de Marele-
Bou-Mare, fie că Angelicul spune despre Dumnezeire că
este temporală, căci asta rezultă cu necesitate din cele de
mai sus, şi, în acest caz, îşi merită pe deplin supranumele
de Boul - Boilor, şi chiar îşi merită cu supra de măsură
supranumele de Bou al Boilor acest Thoma
sterpulescogăleşanosegallovlăduţenesc, care, de atâta
amar de zile, mă frământă-ntre-ascuţite coarnele sale şi nu
reuşesc să pun nici pe departe ordine-ntre groznice
mugetele sale, atât de spurcate şi atât de la antipodul
dumnezeieştilor mugete, pe care le-a scos Boul mut, de-
ndată ce-a-nceput să vorbească, încât se sparie gândul,
şi cum , într-adevăr, aş putea pune-ntru ele ordinea, când,
iată, necum când să mi se potolească în urechi ecoul
spurcat mugetului de mai nainte, ci chiar în momentul
când se-nteţeşte, el îşi îngemănează, în imediata
succesiune a textului, mugetul cu unul şi mai spurcat,
mugindu-mi : «Pentru evidenţă, trebuie să se ştie că unii
filosofi au considerat relaţia cu Dumnezeu nu ca o
realitate a Firii, ci un singur fapt al raţiunii. Această
concepţie se poate demonstra că e falsă, pentru temeiul
că fiinţele naturii urmează o ordine firească şi întreţin
relaţii mutuale», la care eu, făcând iarăşi uz de bici şi de
strămurare şi strigând: Cea, Găleşene, urzicile şi brusturii
tăi, Segalle, pogacea şi boştina frunţii tale, Vlăduţescule
!, mă grăbesc să trec repede prin această parte a cloacei,
în care pute rău a blasfemie, de care, ca să ne purgăm, şi
eu, şi eventualul cititor al acestor rânduri, aduc repejor
textul Angelicului, care cuvântă : «RESPONDEO
dicendum quod quaedam nomina importantia
relationem ad creaturam, ex tempore de Deo dicuntur
et non ab aeterno.
Ad cuius evidentiam sciendum est quod quidam
posuerunt relationem non esse rem naturae, sed rationis
tantum. Quod quidem apparet esse falsum, ex hoc quod
ipsae res naturalem ordinem et habitudinem habent ad
invicem», adică: «Răspund zicând cumcă unele nume,
importând relaţia la creatură, se zic despre Dumnezeu
de la timp, şi nu de la etern.
Întru evidenţa căreia e de ştiut cumcă unii au
susţinut că relaţia nu este lucru al naturii, ci al raţiunii
numai. Ceea ce apare, bine-nţeles, că este fals, prin faptul
că lucrurile însele au îndesine naturală ordinea şi
habitudinea», care-va-să-zică, despre relaţie pur şi simplu
este vorba aci, iar când te gândeşti că asupra acestui text
au adăstat unele din cele mai luminate minţi pe care le-a
avut omenirea, confirmându-l sau încercând să-l infirme,
se cutremură gândul.
Da, grea, într-adevăr, pedeapsă asupra capului
găleşanului: în loc să pescuieşti sau să faci, colea, nişte
roate sau mături, ori să cânţi din drâmbă, să-i fii şi tu de
folos cu ceva naţiei tale, să te munceşti tu, individ din
cetatea lui Bucur, preţ de câţiva anişori buni, acum la sfârşit
de mileniu, fie şi numai transcriindu-i textul, cu pulpa literei
unei capodopere, în care sunt încujbate, în mirificul limbaj
cristalin al silogisticii, atotsublimele idei, care dau seamă
despre măreţia, între creaturi, a omului, şi să nu pricepi tu
absolut nici o iotă din învăţătura pe care Sfântul angelic a
lăsat-o moştenire umanităţii, ba, mai mult, să scoţi tu, în
mare nemernicia ta, deşi vezi bine că în textul original nu
apare, să scoţi tu, zic, din marsupiul creierului tău, o
dumnezeire, pe care s-o strecori, când îţi vine ţie pe chelie,
în textul Sfântului comun al Bisericii Universale,
bulversându-i ideile şi făcându-l nu doar eretic, ci
 adversus haeresiorum
ereziarhul ereziarhilor, să reduci tu, apoi, cvaziconstant
creatura lui Dumnezeu la creatura omenească , să spurci
tu, apoi, ori de câte ori îţi pică sub mucul condeiului, ideile
sfinţilor părinţi ai Bisericii, ori să-l pui tu pe Mirificul păgân,
pe Aristotel, să vorbească anacronic de Dumnezeire, căci
ce alta înseamnă să ai tu sub lumina ochilor un text precum:
«Non est inconveniens quod a relationibus realiter in
re exsistentibus, Deus denominetur : tamen secundum
quod cointelliguntur per intellectum nostrum opositae
relationes in Deo. Ut sic Deus dicatur relative ad
creaturam, quia creatura refertur ad ipsum, sicut
Philosophus dicit in 5 Metaph., quod scibile dicitur rela-
tive, quia scientia refertur ad ipsum», pe care să-l traduci:
« Să nu se creadă că Dumnezeu e denumit după relaţiile
care nu există realmente decât la creaturile umane. E
suficient ca spiritul nostru să subînţeleagă corelativul lor
întru Dumnezeire, într-o asemenea măsură încât Dumnezeu
să fie menţionat în raport cu creatura umană, deoarece
creatura umană e în raport cu el, aşa cum spune Filosoful
în Metaph., V, că cognoscibilul - scibilis - este menţionat
referitor la cunoaştere, deoarece cunoaşterea şi în gen-
eral ştiinţa este raportată la Dumnezeire» (p. 205), traducere
absolut greşită, căreia să-i mai şi aplici o notă, tradusă
după o notă a traducătorului frânc, însă de la alt punct al
acestui articol, notă, care sună, aci, precum nuca-n perete,
pe când textul Angelicului spune, să priceapă oricare nov-
ice de pe lumea aceasta, numai şi numai : «Şi nici nu-i
inconvenient ca Dumnezeu să fie denumit de la relaţiile
real existente întru lucru : totuşi, conform faptului că
prin intelectul nostru sunt coînţelese întru Dumnezeu
relaţiile opuse. Ca, aşa, Dumnezeu să fie zis relativ la
creatură, întrucât creatura se referă la El, precum zice
Filosoful, în 5 Metaph., că ştiibilul (altfel: deştiutul) e
zis relativ, întrucât la el se referă ştiinţa»., sau ce alta
decât grea pedeapsă asupra capului înseamnă, în fine, să
ai tu, sub lumina ochilor, un text mai clar ca lumina zilei,
precum : «AD QUINTUM dicendum quod cum ea ratione
Deus referatur ad creaturam, qua creatura referatur ad
ipsum; cum relatio subiectionis realiter sit in creatura,
sequitur quod Deus non secundum rationem tantum sed
realiter sit Dominus. Eo enim modo dicitur Dominus,
quo creatura ei subiecta est», pe care să-l traduci de-a-
ndoaselea, încujbând în literă blasfemia şi-ncuibând în
mintea cititorilor eroarea : «5. În al cincilea rând, e nece-
sar să spun următoarele: Deoarece Dumnezeu e pus în
consideraţie în raport cu creatura sa, omul, ca subordonat
al lui, urmează că Dumnezeu, pe baza acestui raţionament,
nu este în mod real Dumnezeu şi realmente Domn. Într-
adevăr, în acest mod i se spune Domn, datorită faptului că
creatura umană este subordonată lui» ( p. 205 ), pe când
el strigă, iarăşi, dintru adâncul logicii sale, să-nţeleagă
toţi novicii, câţi vor fi fiind ei pe lumea asta, tocmai
contrariul, adică: «La al cincilea, e de zis cumcă, cum
Dumnezeu se referă la creatură prin acea raţiune, prin
care creatura se referă la El ; cum relaţia supunerii este
real întru creatură, urmează că Dumnezeu, nu numai
conform raţiunii, ci real este Domnul. Într-adevăr, în
acel mod este zis Domnul, întru care creatura Îi este Lui
supusă.»
Aşa, deci, la care mie, încrezător încă în puterea
biciului şi a strămurării, nu-mi mai rămâne decât numai şi
numai să strig, acum, cu multul după miezul nopţii, odată
cu cântatul cocoşilor: Cea, Gălăşene, sunătoarea şi
rostopasca ta, Segalle, şi cucurigu mintiucii tale,
Vlăduţescule !
175
(XXIII. Rozbonbon de Rosemont)
Care parte anume a unei capodopere este, ea, mai
importantă, iată o chestiune, despre care, dacă nimenea
nu mă întreabă, ştiu, dar, de-ndată ce neştine cată s-o afle
de la mine, nu ştiu, şi pace, întrucât, ca un făcut, decum
încep să o disec, fiecare părticică a ei mi se pare la fel de
importantă, ba, una, care mi se părea, aorea, mai puţin
importantă, devine, pe loc, foarte importantă, dacă nu chiar
atotimportantă, cum, de pildă, dacă nimenea nu mă
întreabă, nu care Chestiune anume, nu, nici care Articol
anume, ci fie şi numai care polisilogism anume, al
capodoperei Summa Theologiae, este, el, cel mai impor-
tant, ştiu, bine-nţeles, dar, dacă, fie şi într-un mirific dialog,
pe care îl subaud de atâţia şi atâţia ani, raţiunea mea, sau,
mă rog, sinele meu sau sinea, oricare va fi fiind, până când
voi fi-n stare să aflu, mă somează să-i spun, fără echivoc,
care anume-i cel mai important, dau din colţ în colţ şi nu
ştiu ce anume să-i răspund, şi frământându-mă, şi strigând,
şi plângând, şi tot nu i-aş putea răspunde nici dacă, printr-
o minune, aş fi-nveşmântat în manta lui Mihail
Dragomirescu, dar, dacă el însuşi ar fi, acum, în faţa-mi şi,
de-ar lua a mână Summa, şi, de-ar fi-n stare s-o citească,
mi-ar demonta-o bucăţică cu bucăţică, ar defini-o şi ar
redefini-o, mi-ar arăta, de faţă cu Benedetto Croce şi spre
marea-i admiraţie, şi care-i miezul, şi care-i coaja, şi ce-i de-
aruncat, şi ce-i de reţinut, şi ce anume mai trebuie adăugat,
şi, mai ales, cum trebuie adusă pe româneste fiecare nuanţă,
şi unde trebuie incizată o simplissimă notă, şi unde, o glossă
mai grăsuţă, şi unde, o postillă mai umflăţică, şi o apostillă
mai sclipitoare, întocmai cum le-a demontat-o, şi le-a şlefuit-
o cu pumice, şi le-a sulimenit-o în roş-stacojiu, de miniu,
frâncilor, şi a lăsat, din ea, deoparte ceea ce a crezut el, spre
uimirea mea până la consternatie, că e de lăsat deoparte,
ilustrissimul A.-D. Sertillanges, editorul şi traducătorul, pe
care l-au urmat, deşi nu întocmai, în tot mersul lui de-a-
ndărătelea, în munca lor de traducători, pe care au depus-o
cu entuziasm, ilustrissimii noştri, Sterpu şi Găleşanu, sub
ilustrissima supraveghere a lui Idel Segall şi a lui Gheorghe
Vlăduţescu, căci, iată, rânind munţii de gunoi, din aceste
grajduri ale lui Augias, strămutate la Editura Ştiinţifică,
tocmai am împlântat furcoiul în stiva putridă a Articolului
al zecelea al Chestiunii a treisprezecea, şi, când colo, ce
să vezi, o coropişniţă, francofonă desigur, prin a cărei galerie
a pătruns cornul din mijloc al furcoiului, năruindu-i cuibul,
îmi sopteşte, lopătând peste un ghem de râme : «Nous
omettons de traduir l’article 10, de pure logique et qui n’a
plus pour nous aucun intéręt.»
Într-adevăr, întocmai cum ne cuvântă Gheorghe
Vlăduţescu, în debutul prefeţei sale la această lepădătură
a Editurii Ştiinţifice: «Asemenea cărţilor, şi filosofiile îşi
au destinul lor, cel mai adesea imprevizibil, câteodată,
parcă, jocul cu noi al timpului - copil heraclitian», şi la
care eu, asumându-mi panta, aş adăuga doar că şi culturile,
toate, îşi au dintotdeauna predestinarea loruşi,
dintotdeauna imprevizibilă. Şi, coborând în mai mic, ce
poate fi mai imprevizibil decât să-ţi fie datul să citeşti cum
unul şi acelaşi Sertillanges, care, cam ajutat de Nihil ob-
stat-ul dascălilor în theologie şi de Imprimatur-ul dat de
Eugenius Iacobus, Episc. Tralian., în Lutetia Parisiorum,
die 7a Iulii 1926, omite să traducă Articolul al zecelea al
Chestiunii a treisprezecea, el, cam deşiretat, şi mai târzior,
în elogii, pentru care Sfântul Thoma este, pe faţa unei
coli, «un Hercul căruia nu i se văd nici bicepşii, nici
măciuca», iar, pe dosul aceleiaşi coli, frumseţea aceluiaşi
Thoma d’Aqino e «de-un soi sever; caracterul definitiv al
176 adversus haeresiorum
frazei sale, densitatea sa, îi sunt un ornament precum muşchii
lui Doryphor ori ai lui Apoxyomen, în nuditatea-le olimpiană»,
desigur, fiindcă respectabilii nu aveau măciuci; el, zic, numai
după cinci-şase anişori, de-ndată ce calcă puţintel mai apăsat
în poietica thomistă, ne descrie admirabil structura Summae-
i astfel : «La symétrie de la Somme est réellement musicale,
parce que la Somme est architecturale du dedans, non par
un artifice de distribution des matičres; elle est un élan, comme
le temple gothique; elle est la cathédrale de l’ordre divin. N’y
aurait-il pas aussi un pathétique de l’intelligence, un emoi
lyrique de la pure pensée?
Par Thomas d’Aquin, la doctrine est devenue
harmonieuse ŕ la maničre d’une symphonie; elle vibre
librement en toutes ses parties, et d’une extrémité ŕ l’autre
les ondulations se répandent, sans aucun de ces écarts
qui faussent le ton et rompent l’acord, sans dissonances
non résolues ni silences autres qu’expressifs, j’entends
les mystčres. Les mystčres ne sont pas de vides; ils ont de
densité que tout rest, et c’est précisément leur densité
adamantin qui les rend impénétrables. Tels quels, ils servent
aux connexions et assurent la cohésion de l’ansemble; la
synthčse les utilise comme des articulations nécessaires et
y trouve sa force. N’y trouvera-t-elle pas aussi sa beauté?
Dans le rapide schéma que nous avons donné de
cette synthčse doctrinale, qui ne verrait pas, sousjacente,
une poésie profonde, serait atteint de cécité, Lŕ, comme le
disait Carlyle de Shakespeare,« tout se dégage et s’arrondit
en un sort de cohérence rythmique»» ( Saint Thomas
d’Aquin, Flammarion, 1931, pp. 157-8; 164-5 ).
Ceea ce mă adânc nedumireşte, deci, pe mine, e
cum anume poate fi lăsată, dintr-o «simetrie muzicală»,
la o parte, ca de pură logică, lipsită de interes, fie şi o
infimă parte, şi simetria să rămână totuşi neviolată; cum
poate fi-nlăturată, adică, din Summa, care «este-ntru sine,
nu printr-un artificiu de distribuire a materiei,
arhitecturală», din ea, care «este un elan, precum templul
gotic», din ea, care «este catedrala de ordin divin», cum
poate fi, deci, înlăturat din ea, ca pur logic şi lipsit de
interes, fie şi un vitraliu, şi ea să rămână intactă; cum
poate fi înăbuşită, într-o doctrină, care «a devenit
armonioasă în maniera unei simfonii», din ea, care
«vibrează liber dintru toate părţile sale, iar ondulările se
răspândesc de la o extremitate la alta, fără nimic din acele
hopuri care falsifică tonul şi sfârtecă acordul, fără
disonanţe neresolute şi tăceri altele decât expresive», şi
în care neştine ascultă misterele, care «nu-s nicidecum
vide, ci au mai multă densitate decât tot restul, şi, desigur,
densitatea lor adamantină-i cea care le face impenetrabile
şi care, una cu alta, servesc conexiunilor şi asigură
coeziunea ansamblului, pe care sinteza le utilizează drept
articulaţiuni necesare şi-ntr-asta-şi află ea forţa», cum
poate fi, deci, înăbuşită în ea, drept pur logică şi lipsită
de interes, fie şi o disonanţă resolută, şi ea să se audă
întreagă, iar misterele să rămână adamantine şi
impenetrabile; cum poate, în fine, neştine, atât de sensibil
la stanţa Sfântului Thoma, pe care o admira atât de mult
Santeul, şi-i demnă de-admiraţia a tot ce-nseamnă suflare
omenească şi îngerească : Se nascens dedit socium /
Convescens in edulium / Se moriens in pretium / Se
regnans dat in premium //, adică : «Născându-ni-Se
consângean, / El, comesean, El, nutremânt, / Murind
S-a dat pe Sine preţ, / Şi premiu dă-Se, -mpărăţind, //,
pe care o comentează, minunându-se cum «în patru ver-
suri a câte opt picioare (recte: silabe, n. n.), sub o singură
rimă ( pe care eu n-am reuşit să o prind în traducere, n.
n.), poetul cuprinde naşterea şi viaţa lui Christos, Cina
Cea de Taină, moartea răscumpărătoare şi triumful etern»
(Ibid. p. 172), cum poate neştine, zic, atât de sensibil la
unele ca astea, să-l suspecteze de cecitate pe oricine
altul, care n-ar fi-n stare să vadă, subiacentă, în repede
schema pe care el i-a trasat-o mirificei sinteze doctrinale,
«o poezie profundă, în care, întocmai cum spunea Carlyle
despre Shakespeare, « totul se degajă şi se rotunjeşte
într-un soi de coerenţă ritmică »», devreme ce el însuşi
sfarmă rotundul şi disturbă coerenţa, lăsând la o parte,
ca pur logică şi neinteresantă, fie şi cadenţa a numai
două picioare, ca să tac o tăcere harpocratică despre
modulare ? Dar uite că poate, şi, din nefericire, sau, cine
ştie, poate dimpotrivă, noi nu am avut un Sertillanges,
care, urmând normele cutumei, să ne fi dat, cioplind chiar
o altă formă, deci, modificând, implicit, structura, fie şi
lăsând câte ceva la o parte, o traducere după sens a
acestei capodopere, din care să fi auzit câte ceva din
acordurile, fie şi reordonate, ale mirificei simfonii. Cert
este că, ştiind latineşte, şi încă până-ntr-atât încât să şi
poată comunica întru zeiasca limbă, el a văzut în Sfântul
Thoma «poetul metafizic», la acel nivel în care «poetul
şi filosoful se confundă», a văzut că Angelicul
«poetizează întru limbaj, precum Hugo sau Pindar întru
imagini, precum Beethoven întru sonuri, precum Michel
Angelo întru linii şi materie», dar şi doar, din nefericire,
şi pentru el, şi pentru cei ce i-au urmat cugetarea, numai
şi «numai că poezia sa este mult mai aproape de real,
substituindu-i interpretării artistice, totdeauna arbitrare,
schema autentică a faptelor» ( Cf. Les grandes thčses de
la philosophie thomiste, Boud & Gay, 1927, pp. 3-4 ),
gândind, însă, întru limba cea suptă de la ţâţă, a culturii
sale, el, nevoind sau nefiind în stare, nu a chemat de la
ţâţa maicii ei, entele, prin care, statornicit întru ontologie,
să i se deschidă largi, panoramice, orizonturile metafizicii,
ci s-a complăcut să traducă şi esse, şi ens prin l’ętre,
aşternând un atât de gros puhoi de nouri asupra metafizicii
thomiste, încât cei ce-i citează traducerea, modificând-o
«uşor», mai totdeauna, au ajuns să se întrebe dacă
franceza, necomportând diferenţa ontologică dintre esse
şi ens, dintre l’ętre şi l’étant, care-va-să-zică, este oare ea
aptă metafizicii. Iar modul acesta de a proceda, al lui A.-D.
Sertillanges, i-a zăpăcit atât de mult pe bravii noştri Sterpu
şi Găleşanu, care, influenţaţi de traducerea lui după sens,
au şi voit să refacă, în felul lor, structura originară, încât,
deopotrivă răi, şi latinişti, şi francofoni, ne-au pricopsit
cu acest monstruos avorton, cum nu ştiu să-i fi fost datul,
şi nici nu-i doresc, vreunei culturi să se pricopsească. Cât
despre importanţa Chestiunii a treisprezecea, ea nu
consistă doar în faptul că, învederând silogistic
fundamentala problemă a numelor divine, în cel mai pur
spirit al tradiţiei patristice, care-i stă piatră unghiulară,
Angelicul se desparte, totodată, şi de aristotelismul arab,
şi de sofistica lui Maimonide, ci şi în covârşitoarea sa
influenţă asupra întregii hermeneutici moderne, asupra
filologiei şi filosofiei, iar Articolul al zecelea al ei, în care
Sfântul Thoma dă răspuns problemei dacă numele
Dumnezeu poate fi zis sau nu univoc despre Dumnezeu,
prin participaţiune, conform naturii, şi conform opiniei
(iar eu las, aci, în pacea ei latineasca participatio, şi nu-i
zic împărtăşire, pentru a nu se confunda, în româneşte, cu
împărtăşirea = cuminecarea cu trupul şi sângele lui
Christos), dacă, alt fel zis, numele Dumnezeu este zis sau
nu univoc de către un catolic şi de către un idolatru, are,
în speţă pentru noi, românii, - care, ca unicul popor născut
protocreştin, încreştinat, adică, prin naştere, prin andreină
bunăvestire, ( iar, când aştern în scris protocreştin, exclud
 adversus haeresiorum
absolut orice exagerare protocronistă şi circumscriu doar
o realitate faptică), suntem singurii din mare ginta noastră,
şi şi dintre multe altele, care am dat nume noi, numai ale
noastre, nu doar tustrelelor persoane ale Trinităţii, întrucât
numai noi zicem Dumnezeu, de la dominus şi deus,
Mângâietor, de la manu ganeare şi Mântuitor, de la manu
tueri, ci şi multor altor realităţi necesare cultului lui
Dumnezeu şi, totodată, satisfăcătoare, cu multul înainte
să fi auzit slavii cam pe unde curge Dunărea, necum să fi
călcat încă picioruş de slav pe la sudul ori pe la nordul ei
-, o importanţă mai aparte, fiindcă ne cheamă să re-gândim
tocmai ceea ce am gândit originar, zicând Dumnezeu, în
loc de Zeu, implicând, eternă şi cugetată, ruptura
ontologică faţă de dumnezeul opiniei, de idol, care-va-să-
zică. Iar pe cititorul, care, voind să mă verifice, şi să se
dumirească de unde ne vine în limbă cuvântul mântuitor,
- pe care Pârvan a voit să-l deducă din păgâneasca formulă,
găsită în inscripţii : manes tueri, pe care ştiinţa limbii nu o
poate accepta,însă, nici măcar ca excepţie, şi-apoi e greu
de crezut într-o încreştinare, aşa, mântuitoare, tocmai a
păgânilor Mani, al căror nume este el însuşi o antifrază -,
va fi luat a mână Dicţionarul Explicativ al Limbii Române,
editat de un impunător colectiv, patronat de Academia
Română, şi va fi citit acolo: «MÎNTUITOR, - OARE,
mîntuitori, -oare, adj, 1. ( Adesea substantivat) Care
mîntuie (1), salvează. 2. (Rar) Care mîntuie (2), care
vindecă; tămăduitor. 3. ( În limbaj bisericesc) Care mîntuie
(3) , îzbăveşte (de păcate); îzbăvitor. u (Substantivat, m.
sg. art.) Nume dat lui Isus Cristos. [ Pr.: -tu-i-] - Mântui +
suf. -tor.», de unde se va fi dus, unde-i trimis, şi va fi citit
: «MÎNTUI, mîntui, vb. IV Tranz şi refl. 1. (Pop.) Scăpat,
salvat, dezrobit. 2. ( În limbaj bisericesc) A ierta sau a
obţine iertarea pentru păcatele săvârşite, a scăpa de
pedeapsa divină; a (se) izbăvi, a (se) salva. 4. (Pop.) A
(se) termina, a (se) isprăvi, a (se) sfîrşi. ˛ Expr. ( Refl.) A se
mîntui cu... = a muri. [ Prez. ind. şi : mîntuiesc ] - Din magh.
menteni.», îl rog să scuipe de trei ori în sân şi să nu dea nici
o ceapă degerată pe spusele venerabilei matroane care este
Academia Română, întrucât şi la cuvântul mântuitor, a cărui
etimologie vrea să ne-o vâre pe gât ca fiind maghiarul menteni,
crezând, precum la sute şi sute altele, despre care ne spune
că vin din te miri care limbă vorbită aci, pe imaşul junincii rele
de muscă, numită Europa, numai şi numai din latină nu, că
vom înghiţi şi cea mai puturoasă şi umflată gogoaşă dintre
toate puturoase gogoaşele sale, umflate dintr-un aluat, pe
care l-au întinat, frâmântându-l cu mâinile sacrilege, nemuri-
torii moţăitori în fotoliile sale, cu toţii din aceeaşi făină, vânduţi
deopotrivă Tătucului, marelui geniu limbistic, şi făcând totul
ca să-i cânte în strună, iar unii dintre ei mai decretează încă ce
şi cum în limbă, şi zic cea mai puturoasă, întrucât ţine de
culmea absurdului să te gândeşti doar că cineva ar fi în stare s-
o gândească, necum s-o şi aştearnă pe hârtie şi s-o dea pe
mâna a tot natului drept rezultatul unei cercetări savante, cumcă
un popor născut creştin, care, numindu-L cu nume unic pe
Dumnezeu, I-a dat Paracletului, Spiritului Sânt, adică,
persoanei a treia din Treime, numele Mângâietorul, de la
latineştile manu ganeare, pe când maghiarii nici nu auziseră
măcar de Dumnezeu, de Mângâietor şi de Mântuitor, şi apoi
acel popor a aşteptat secole bune, până să vină, din afund de
Asii, maghiarii cu menteni al lor, pe care să-l preia românii, ca
să-L numească pe Isus Christos, pe Mântuitor, care-va—să-
zică, pe când maghiarii înşişi nu-l numesc pe Mântuitor de la
menteni, ci-i zic Megváltó, culme a absurdului, pe care, când,
oare, şi care etimolog de pe lumea asta va fi, el, în stare, nu zic
s-o-ntreacă, ci măcar s-o egaleze !?
177
«Omitem să traducem articolul 10», zice, prin
urmare, A.-D. Sertillanges, ajuns cu tradusul până la acest
Articol al Chestiunii a treisprezecea, «de logică pură şi
care nu mai prezintă pentru noi nici un fel de interes», şi,
dreptaceea, dându-ne, spre onoarea lui şi-ntru folosul
nostru, textul originalului, şi omite să-l traducă, deşi, poate,
dar, ce zic eu : poate, mai mult ca sigur, el l-a tradus, dar
acei antecesori ai noştri, cu Nihil obstat-ul şi cu
Imprimetur-ul lor, dimpreună cu H. D. Noble, O.P., Maître
en Théologie, şi M. Barge, O. P., Lecteur en Théologie,
care au aşternut cu mâna lor pe hârtie, la 7 iulie 1926 :
«Nous avons lu la traduction française, avec notes et
appendices, du Traité de Dieu (Somme Théologique, Ia,
qu. 12-26 ) de Saint Thomas d’Aquin, par le R. Pčre A. D.
Sertillanges, O.P., et nous l’avons trouvée digne d’ętre
publiée.», care, spre deosebire de Segallul nostru şi de
Vlăduţescul nostru, ştiau şi latineşte şi şi-au şi luat cu
totul şi cu totul în serios investitura, ajungând ei cu cititul
până la traducerea, pe care i-o va fi meşterit-o Sertillanges
acestui articol, au citit-o, desigur, şi au citit şi varianta
originală, şi au şi văzut imediat despre ce anume e vorba,
dar, întocmai ca toţi ceilalţi fraţi ai noştri de gintă latină şi-
ntocmai ca nenumăraţi alţii, neavând ei, spre deosebire
de noi, adânc împlântat în limba, în inima şi-n cugetul
loruşi, un cuvânt aparte, prin care să-L numească pe
Dumnezeu Adevăratul, infinit deosebitul de idolul dum-
nezeu, cuvânt, care să-şi fi făcut, în spiritul loruşi, prin
secole, lucrarea, aşa cum şi-a făcut-o într-al nostru, precum
stă dreaptă mărturie mirifica expresie : «Zi zău lui
Dumnezeu», simţul comun s-a răsculat în adâncul fiinţei
lor şi, ajutat şi de o memorie culturală culpabilizatoare, a
învins, împotriva recunoscutului spirit de fineţe al culturii
loruşi, partea aceea a comunului cu bine-nfipte rădăcinile-
n barbaria-ncreştinată, şi, într-un exces de pudibonderie
îngemănat, desigur, cu o anume angoasă mizericordioasă,
îl vor fi convins pe A.-D. Sertillanges, atins, încaltea, şi el
de revolta comunului, să aştearnă pe hârtie acea motivare,
care nu-i în sine decât numai şi numai ceea ce se numeşte-
ndeobşte o minciună nevinovată, dar, cum minciuna, fie ea
şi nevinovată, are, se ştie, picioarele scurte, ni-i învederează
pe confraţii noştri arătându-şi la lume, într-un pitic can-
can, more parisiorum, rozbonbon chiloţii, întrucât, iată, eu
vin şi strig, magna cum voce, cumcă acest articol nu se
deosebeşte formal cu absolut nimic faţă de niciunul dintre
toate celelalte articole ale Summae-i, iar, dacă este adevărat,
şi este atotadevărat, cumcă el este de logică pură, atunci,
cum atotadevărat este cumcă fiecare articol al acestei
capodopere este de logică pură, şi cum logica pură nu mai
prezenta, pentru ei, desigur, nici un fel de interes, rezultă cu
necesitate cumcă Sertillanges n-ar fi trebuit să traducă
absolut nici un articol al acestei capodopere, dar, cum el le-
a tradus, iacătă minciuna-ndegetată, minciună, care nu l-a
putut păcăli, spre mare onoarea neghiobiei sale, nici măcar
pe găleşanul nostru, care, neatins de absolut nici o umbră
a unei memorii culpabilizatoare, bogat în lipsa din cultura
sa a textelor fundamentale ale antichităţii greco-romane şi
ale Evului Mediu latin, superabundent în necunoaşterea
propriei culturi şi absolut curat în ignoranţa-i, ajungând, în
goana-i tenace după cununa de lauri, cu tradusul la acest
articol, n-a dat nici un sfanţ, ca să nu zic sou, pe nota
frâncilor, şi singur-cuc faţă cu textul Angelicului, s-a aruncat
orbeşte asupra lui şi, liber de absolut orice supraveghere în
grajdurile sălbăticite ale Editurii Ştiinţifice, ni l-a adus, cum
vom vedea mai la vale, spre mare dezonoarea sa şi spre
mare dezonorarea spiritului culturii naţionale şi universale,
ni l-a adus, zic, în ucigaşă literă românescă.
178 memoria activã
Titu POPESCU
După douăzeci de ani
28 septembrie
Primesc un telefon de la Radu care - jumătate iritat,
jumătate lehamite - îmi spune că se fac manevre oculte
pentru ca reprezentarea celor din München la întâlnirea
de la Neptun să se facă după criterii de generaţie şi
bisericuţe. Relativa mea retragere din mondenităţile
culturale locale mă face să reflectez cu amuzament asupra
tarelor noastre nevindecabile, pe care le tîrîm după noi
peste tot. Ar fi vorba de două-trei persoane care ţin
neapărat să participe, dar a căror contribuţie “literară”
constă în datul cu părerea aiurea atunci cînd se face
“cenaclu”. Îmi pare rău că Uniunea noastră nu-şi
instruieşte pretenţiile, că face legături pe bîjbîite în diaspora
mai mult sau mai puţin literară, că se mulţumeşte cu un fel
de auto-liniştire la nivel de centru şi că nu-şi dinamizează
toate resorturile ei funcţionale. Din rezerva pe care mi-o
apăr, lucrurile se văd mai ales în latura lor hilară. Bineînţeles
că manevrele se vor impune, doar n-o să spargem noi, cei
din München, firea robust sedimentată a românilor. După
cum se vede, nici nu se doreşte vreo schimbare, odată ce
firea este pusă la trasul firelor. Direct, toate acestea nu mă
privesc, nu are nimeni de pe-aici impertinenţa de a mă
contesta - şi, obiectiv vorbind, nici n-ar putea-o face, deşi
diaspora îşi are ciudăţeniile ei, sau poate mai bine
deformările ei. Îmi amintesc acum că, la vreo doi ani de la
fixarea mea la München, l-am cunoscut, prin intermediul
Monseniorului Bârlea, pe d-l Sporea, responsabilul pe
atunci al unei reviste pe care am găsit-o impropriu numiră
Revista scriitorilor români. Se poate uşor înţelege cîţi
dintre beneficiarii paginilor ei erau într-adevăr “scriitori”
români. Dar nu puteam atunci inaugura noua mea
cunoştinţă cu un atac de intenţie, am vrut, din contră, să
mă arăt întru titlul respectiv şi i-am comunicat d-lui Sporea
că fusesem membru al Uniunii Scriitorilor din România
(eram, deci, “scriitor român”). Contul naivităţii mele a fost
imediat reglat prin precizarea cu adînci subînţelesuri că
“Aceasta nu este o recomandare!” - ca şi cum scriitorii
din România ar fi trebuit să facă parte din asociaţiile
corespunzătoare din alte ţări. Aşa şi acum: nu faptul că
eşti recunoscut ca atare te abilitează, ci îndărătnicul nostru
reflex al relaţiilor. Poeţi adevăraţi de aici ar fi dorit să
participe: de Andrei Zanca şi Sorin Anca ştiu direct, pot
bănui că şi Dan Dănilă (de curînd i-a apărut o extrem de
elaborată traducere din Villon). Dar, din păcate, însăşi
participarea mea începe să se şubrezească - pot lipsi de
aici mai puţin decît crezusem, iar timpul din ţară abia îmi
ajunge pe ruta obligatorie Cluj - Alba Iulia - Sibiu. Deşi, cu
conştiinciozitatea mea de ardelean, îmi pregătisem
“intervenţia” cu cîtva timp înainte (dacă nu, o să apară în
Observatorul de aici).
Jurnalul literar se prezintă într-o ţinută mai îngrijită
şi promovează în continuare polemica justificată. Într-un
articol semnat Radu Drăgan citesc lucruri de mare adevăr şi
care ne privesc şi pe noi, nu numai prin ricoşeu. Se observă
acolo că intelighenţia autohtonă se consideră “occidentală”,
dar ţăranul român se identifică înainte de toate ca “ortodox”.
Pentru occidentul obişnuit, “estul” acoperă ţările de religie
ortodoxă, adică cele din fosta arie de influenţă bizantină şi
slavă. Autorul este îndreptăţit să constate că prejudecata
“occidentalizării” noastre ne face să ne simţim dezrădăcinaţi
oriunde am fi: în Orient, pentru că ne simţit “europeni”, în
Occident, pentru că înţelegem că nu este adevărat. Deşirarea
este specificul nostru; natura noastră dualistă face să
funcţioneze mereu un sistem alternativ, cu cel puţin două
nivele, iar duplicitatea să ne-o considerăm o virtute.
(Deci astăzi se împlinesc zece ani şi o lună de cînd
am fost înregistrat ca solicitant de azil politic. La început,
crezusem că era vorba de atingerea unui punct de răscruce,
odată cu recunoaşterea oficială a acestei calităţi. A fost o
rîvnă încordată pentru a o dobîndi, dar numai în competiţii
individualiste, fără comunicare, în perfect paralelism, parcă
“locurile” ar fi fost limitate, ca la un examen de admitere şi
nu ca la un examen de viaţă. Românii noştri şi-au trasat
pîrtiile şi au început să mărşăluiască cu o vrăjmaşă
încordare. Fiecare îşi proteja secretul “argumentelor”
personale, fiecare şi le credea pe ale lui infailibile. Dar cam
tot atîtea dezamăgiri cîte infailibilităţi. Este drept că şi eu
fusesem rugat doar de unul singur - reflexul secretomaniei
se păstra - să-l las să-mi citească argumentaţia, spre a-l
inspira. I-am dat-o fără sentimentul că aş pierde ceva, dar
întîmplarea astfel a potrivit lucrurile, încît singurul azilant
ajutat de mine în mod direct să mă atragă, după cîţiva ani,
într-o “afacere” typisch rumänisch, în care mi-a vîndut -
“pe încredere” - fiare efectiv vechi, pe post de instalaţie
aflată în bună stare de funcţionare… Dar Dumnezeu a
venit şi a răzbunat astfel lucrurile încît ceea ce păruse la
început a fi o pierdere clară pentru mine să devină, în cele
din urmă, dacă nu un cîştig (estimat în mult roz de
afaceristul meu), cel puţin o ieşire (financiară) onorabilă
din capcana pe care mi-o întinsese naivitatea şi
credulitatea mea. A fost, într-adevăr, o mînă miraculoasă
de ajutor, prezent imediat alături de gafa în care mă băgasem
cu o înduioşătoare inocenţă. Cine ştie dacă i-o voi spune
vreodată “afaceristului” meu, s-ar putea să se simtă mai
apoi degrevat de orice culpă morală… Oricum, fierul vechi
şi acum rugineşte într-o şură de lîngă Sibiu…
Da, îmi repetase atunci, stăruitor, criticul şi
ziaristul Gelu Ionescu, încă de pe vremea cînd “Europa
liberă” nu avea “probleme”, că o rămânere în Occident
echivalează cu sinuciderea intelectuală. Cred că în
frămîntările de atunci nu înţelesesem bine ce voia să
zică, altele mă măcinau în suflet şi la degete, dar iată că
o bună parte de timp a trecut şi pot sta să mă întreb: a
fost rămînerea în Occident o sinucidere intelectuală?
Răspunsul îmi este clar: Nu! - şi din mai multe puncte de
vedere: meseria de “redactor” mi-am făcut-o aproape
în continuare, la ziarele şi revistele româneşti de pe aici
am publicat tot cam pe cît am făcut-o şi în ţară, numărul
cărţilor tipărite mi s-a dublat în această decadă, iar
orizontul de cunoaştere - umană, culturală, geografică,
de civilizaţie - s-a lărgit cum în ţară nu era posibil.
Desigur că intervin şi multe dezavantaje, o serie de
neajunsuri, destule neîmpliniri, apăsătoare regrete - dar
nu e acum momentul de a le cîntări şi de a le pune în
balanţă cu “avantajele”, poate peste alţi zece ani… Dar
mai este acum cazul de a răspunde şi la o altă întrebare,
pe care tot pe atunci mi-o formulasem: dacă este indicată
o schimbare atît de bruscă şi… definitivă în felul de a
exista al unui intelectual, adică transmutarea într-o altă
cultură şi într-un alt sistem de componente existenţiale?
Răspunsul, cîntărit pe experienţă, ar putea fi repartizat
pe etape: pentru cine a făcut-o, da, pentru cine nu (nu a
dorit, nu a avut prilejul, i-a lipsit curajul), nu. Nu există
experienţă transferabilă ca model de viaţă, sfaturile
conţin totdeauna doze ridicate de risc. Într-un singur
caz, fiind întrebat de o familie ajunsă aici, dacă “să
rămînă”, le-am spus că dacă tot au venit şi au de gînd să
 memoria activã
o facă - să rămînă. Au rămas şi… au divorţat. Nu se pot
da “sfaturi bune” - vorba lui La Rochefoucauld - decît
de la o anumită vîrstă în sus…)
1 octombrie
Mi-am rezolvat astăzi “medical” perioada de zece
zile cît voi fi plecat în ţară, dar stăruie confuzia dacă voi
ajunge sau nu la întîlnirea de la Neptun. Traseul obligatoriu
Cluj-Alba Iulia-Sibiu exlude orice dispensă şi - pe de altă
parte -, în ciuda necesităţii de “contacte” pe linie
scriitoricească (în care revederea unor prieteni rămîne o
luminoasă atracţie), persistă o anume amară indecizie,
alimentată retroactiv şi de unele constatări de data trecută.
Prima noastră “întîlnire”, cu toată buna participare a
occidentalilor, nu a fost pînă la urmă expresia unui
concordat de breaslă, ci reafirmarea diferenţierii
structurilor stabilite: pe generaţie, pe arie geografică, pe
vechi legături, pe “vedetisme”. Aveam senzaţia perpetuă
că jocurile sunt demult făcute. Se etalau apartenenţe
intolerante, de cerc închis şi ierarhii nedeclarate, în loc să
se consimtă spontan la o cordialitate comunicativă.
Orgoliul a funcţionat mai puternic decît colegialitatea.
Fatalitate de breaslă? Mă păstram tot timpul într-o anumită
disponibilitate binevoitoare, ceea ce m-a făcut să observ
eclusivismele: destule, rigide, orgolioase, importante.
Fiecare grupuscul parcă avertiza: noi şi apoi restul! O
întîmplare cu d-l Chihaia a venit ca o confirmare: încercase
să mă convingă să mă întroducă într-un conclav de seară,
la un important prozator. M-am fofilat, ca de obicei, pentru
ca a doua zi să-mi zică: bine că nu ai venit, a fost un coşmar,
nimeni nu a putut zice nimic, a vorbit el singur toată noaptea,
într-un delir de personalitate! (notez că mai voise odată să
mă “introducă”, scena se petrecea la Freiburg, plasîndu-
mă la o masă de importanţi intelectuali parizieni, faţă de
care am gafat impardonabil întrebîndu-i dacă au citit cartea
despre care îşi dădeau cu părerea negativă - eu, care o
recenzasem, cunoscîndu-i valoarea contestată). Oricum,
decizia rămîne pe seama împrejurărilor de la Sibiu.
(Constatasem insuficienţa terapeuticii scrisului faţă
de presiunea tumultoasă a trăirilor lăuntrice, şi cum pot să
fac o relaţie nouă în această direcţie, aducînd argumentul
paradoxismului cultivat de Florentin Smarandache, despre
care am scris o monografie. Eliberarea de tiparele
(pre)concepute ale scrisului eliberează şi magma
sentimentelor, regăsindu-se genuitatea gîndurilor
spontane. Pus în faţa rostirii, paradoxistul se rosteşte di-
rect printr-o stare sufletească şi nu se mai încîntă de
supravegherea stilistică. Dacă aş fi cunoscut atunci
această experienţă eliberam poate altfel presiunea lăuntrică
şi cred că aş fi devenit un “paradoxist” avant la lettre!
Desigur că seara nu mai este culminaţia singurătăţii,
fiindcă între timp singurătatea în străinătate a luat o
anvergură de regn. Ne trăim singurătăţile, dacă se poate
spune aşa, printr-un consens de grup dispersat. Nu ne
iubim între noi, dar nici nu putem vieţui în ignorarea
celorlalţi, avem un exerciţiu ancestral de a-i recenza în
latura infirmităţilor presupuse. Atunci, putem constata că
întreg exilul nostru este o “seară” a singurătăţilor, dacă
nu o noapte valpurgică a contestaţiilor reciproce.)
2 octombrie
Am sosit aseară la Cluj, după o zi de condus prin
alternanţă cu Andrei. Cînd el era pe locul de figurant în
dreapta, se înfăşura într-o tăcere polemică, blazată în cea
mai mare parte, străpunsă din cînd în cînd de oftaturi
eliberatoare: “Porcii!”. Suna chiar bine în alerta vitezei
179
această punctare cu largă referinţă, din care se putea alege
orice înţeles la îndemnînă: “Porcii!”. Şi aşa, din “Porcii!”
în “Porcii!”, din vamă în vamă, am ajuns şi la cea
românească, la a cărei prosperitate a trebuit să contribui
cu 6 ciocolate şi DM. Drumurile s-au mai reparat, dar
porţiunile recondiţionate nu au fost şi finisate. Se putea
altfel? Între partea nou ridicată şi marginea şoselei a rămas
cam peste tot o denivelare bruscă, la care trebuie să fii
atent ca să nu scape roata maşinii, altfel rişti ruperea
periculoasă a direcţiei. Condiţia acestui drum “nou”
exprimă cum nu se poate mai bine situarea noastră la
marginea dintre occident şi orient - ilustrare originală a
specificului naţional.
Seara transilvană emană din grădini fum de gutui,
toamna se solidarizează nevoii de frumuseţe. Dar totul
pare că stă şi este într-un timp prea îndepărtat, ai senzaţia
clară a lipsei de familiaritate. Este o frumuseţe statică şi
patriarhală cea pe care o simt, are ceva de refuz în ea.
Desuetudinea ei a devenit inutilitate. Acest bucolism de
Grigorescu nu mai poate ţine loc nevoii de altceva; dacă o
luăm ca civilizaţie, Ungaria vecină, întinsă şi aridă, este
mai ofertantă decît România pitorească şi stagnantă. Cred
că cine nu este român crescut în ţară - cu toate declaraţiile
care mă contrazic din presă, cu toate exultaţiile
conjuncturale şi măgulitoare - nu are cum se simţi bine în
România. Aşa cum nici eu nu m-am putut simţi bine - de
exemplu - în Bulgaria, pe care am fost nevoit a o traversa,
mergînd în Turcia, şi pe care mi-am jurat că nu o să mai
calc. Îmi pare rău de toţi şi de toate ale noastre, dar aşa
este; îmi pare rău şi de ineficienţa ambiţiei lui Vasile de a
ne “recupera” pe calea muzicii populare, de toţi prietenii
sentimentali pe care îi am în ţară. Îi dau din nou dreptate
lui Dorin Tudoran că mitul excepţionalismului românesc
trebuie adus la corectivele realităţii. Venim în ţară cu gîndul
că plecăm şi plecăm de acolo cu gîndul că vom reveni.
Iată nomadismul modern, iată transhumanţa noastră
actualizată! Dar nici unul dintre noi nu poate destitui unul
din cele două mituri - al venirii şi al plecării, şi ne vom afla
într-un continuu balans pînă cînd balansul însuşi va
deveni starea noastră naturală, înlocuind anotimpurile
calendaristice cu anotimpurile experienţei.
Am ajuns la Cluj obosiţi şi fericiţi!
(Începusem, în urmă cu un deceniu, unele discuţii
cu Radu despre situaţia şi comportamentul scriitorilor
români din exil. Primele constatări au fost şi primele
deziluzii. Pe parcurs mi s-a adeverit că celebrităţile pe bază
autohtonă nu ar mai trebui să se simtă celebrităţi şi în
Occident. Cei cu reală anvergură occidentală rămîn, cu
adevărat, cei mai tari - Eliade, Ionescu, Cioran. Foarte
puţini se mai pot prefigura în jur. Dintre cei care mai sunt,
pe Paul Goma - fie că ne place, fie că nu. Poate realitatea
tinde a mai acredita încă vreo cîţiva, dar asupra lor
informaţia mi-o resimt lacunară. Par a fi în ascensiunea
celebrităţii George Astaloş, Bujor Nedelcovici, Virgil
Nemoianu, chiar paradoxistul meu, Florentin
Smarandache. Poate pornind de aici am putea înţelege de
ce proiectele schiţate împreună cu Radu nu au ieşit din
latenţă. O rezistenţă ascunsă ne-a contrariat puternic
entuziasmul, semnul zădărniciei părea că ştampilase
proiectele. Aveau acestea altceva de spus în afară de
alfabetizarea unei statistici? Sau - ar mai putea acestea
interesa şi pe altcineva, în afara celor cuprinşi? Oricum,
un “dicţionar” al scriitorilor români din străinătate nu în
ţară se poate rezolva, pentru a i se putea da şi anvergura
unor rezonanţe extra-etnice. După un deceniu de
experienţă a străinătăţii, am ajuns la această concluzie.)
180 via crucis
Alexandru TĂMAŞ
Blaj, 1737
Biserica noastră greco-catolică se numeşte oficial
Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Făgăraş dar, încă din
vremea lui Inochentie Micu Klein, al treilea în şirul
episcopilor ei, reşedinţa arhiepiscopului nu este nici la
Alba Iulia şi nici la Făgăraş, ci la Blaj. Bine sfătuit de
directorul fiscal Petru Dobra, Inochentie a schimbat
domeniile Gherla şi Sâmbăta de Jos - primite de biserica
unită ca despăgubire pentru demolarea în 1713 a mitropoliei
din Alba Iulia – cu domeniul Blajului, mai bogat, cu o poziţie
centrală şi având un castel ce putea servi ca palat episco-
pal. Aici s-a instalat episcopul în mai 17371. Sediul primului
vlădică unit, Atanasie Anghel, a fost mănăstirea ridicată de
Mihai Viteazul lângă Alba Iulia, pe atunci capitala
Transilvaniei; al următorului, Ioan Giurgiu Patachi, în ctitoria
brâncovenească din apropierea Făgăraşului. La Blaj,
lucrurile s-au petrecut altfel. Aici, reşedinţa episcopală a
devenit centrul unui mic oraş cu o populaţie provenită din
lumea satelor şi stabilită la îndemnurile lui Inochentie în
această primă aşezare urbană românească din Transilvania.
Episcopul şi secretarul său ocupau al doilea etaj al
castelului. Primul, era cedat călugărului iezuit, instituit ca
un fel de „eminenţă cenuşie” pe lângă primii arhierei uniţi
iar parterul, atribuit unor depozite şi bucătării2. Dar
Inochentie n-a beneficiat nici de acest restrâns spaţiu
locativ decât puţin timp, doar până în toamna din 1744. A
fost atunci chemat la Viena pentru multe învinuiri şi nu s-
a mai întors niciodată acasă.
Concomitent cu mutarea la Blaj episcopul - membru
de drept al dietei principatului – era într-o aprigă dispută
cu colegii lui pentru drepturile bisericii şi poporului său şi
o repartizare echitabilă a celor 50.000 de găleţi de alimente
rânduite dietei de comandamentul armatei imperiale retrase
în Transilvania după o campanie nefericit încheiată în
Oltenia împotriva turcilor3.
În Ianuarie 1738 sinodul s-a întrunit pentru prima
dată la Blaj şi a acceptat să preia 25.000 de florini din suma
totală de 61.000, necesară la amenajarea castelului, la
construirea bisericii catedrale şi a unei mănăstiri. Dar a
pus şi condiţii: mănăstirea să fie destinată numai dar de
negăsit. Va trebui aşadar ca, de aici înainte, capitolul epis-
copal să păstreze şi să dea socoteală de documentele
clerului şi ale „naţiunii”. Şi astfel, din frământările acestui
sinod a luat fiinţă cea mai călugărilor uniţi bizilitani, să
aibă privilegiile mănăstirilor de rit latin şi să nu poate fi
mutată nicăieri în altă parte; nici ea şi nici episcopia4.
Regăsim aici spiritul „cărţilor de mărturie” din 1697
şi 1698 în care se cereau de asemenea „privileghionuri” şi
stabilitatea scaunului vlădicesc. Mai răzbate din textul
protocolului amărăciunea că înscrisuri importante se află
în mâini străine şi lipsesc când este nevoie de ele. Gândul
sinodului trebuie să fi fost mai ales la diploma leopoldiană
din martie 1701 revendicată cu tărie de Inochentie, veche
arhivă românească din Ardeal.
Construirea mănăstirii a început în 1741 sub
conducerea arhitectului curţii imperiale, Ioan Martinelli.
Şase ani mai târziu se deschidea primilor ei călugări, iar în
1754 era gata şi pentru şcolile oblăduite de episcopul Petru
Pavel Aron – succesorul lui Inochentie: Cea „de obşte”,
în româneşte, gratuită, cu „ucenici” de toate vârstele,
urmată de una pentru latină, maghiară şi ştiinţe şi de alta,
destinată religiei5.
Tot Martinelli a construit şi catedrala, dar lucrările
au mers aici mai încet din pricina iconostasului şi numai
din 1765 s-a slujit într-însa6.
Reşedinţa episcopală, zidită prin 1530, şi-a schimbat
de mai multe ori proprietarul prin vânzări, donaţii, moşteniri
şi era, în ultimii ani ai sec. al XVII-lea, un loc de agrement al
familiei domnitoare Apafy. Aici s-a celebrat în 1695 nunta
lui Mihai Apafy al II-lea, dar acesta n-a avut urmaşi sau
moştenitori şi astfel castelul a ajuns între proprietăţile fiscale.
A fost, un scurt răstimp, şi o ascunzătoare pentru
practicile sabbatariene inspirate din vechi ritualuri mozaice
şi o vreme se putea vedea în pod o încăpere cu horn unde
stăpânul său de atunci, Simon Pécsi, şi fiicele lui sacrificau
animale. L-au condamnat şi surghiunit într-un sat din
părţile Odorheiului7, dar sabbatarieni erau şi printre
locuitorii din preajma castelului. Aveau o mică biserică pe
care însă le-a luat-o un călugăr iezuit trimis oficial de la
Alba Iulia într-o caleaşcă trasă de şase cai. I-au cedat-o
de bunăvoie, bucuroşi că scapă cu atâta8. Erau rău văzuţi
de principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I – deşi
protestant şi el. Unul dintre coreligionarii lor, clujeanul
Torockai János, a sfârşit condamnat şi ucis cu pietre9.
În fine, Atanasie Anghel vorbind în sinodul din
1698 despre asupririle calvineşti, relata protopopilor săi
cum mitropolitului Sava Brancovici i s-a pretins, în acest
castel, să boteze un căţel înfăşat în scutece10.
Altminteri, Blajul de atunci părea hărăzit unui trai tihnit.
Aşezarea era frumoasă şi nici un drum comercial nu trecea pe
acolo. Îl mai însufleţeau şcolarii – să fi fost cam două sute
găzduiţi pe la casele localnicilor şi oamenii din împrejurimi ce
veneau joia la târg sau când aveau ceva de măcinat. Moara
aparţinea mănăstirii sporindu-i astfel veniturile din care se
întreţineau zece călugări şi douăzeci de novici, atât cei plecaţi
pentru studii la Roma cât şi cei rămaşi acasă.
Numele Blajului este vechi, de prin sec. al XIV-lea.
S-a întâmplat ca doi dintre posesorii de atunci ai teritoriului
său să aibă prenumele Blasius. De aici denumirile
Balázsfalva şi Blasedorf şi formele latine de cancelarie
Balázsfalva şi balasfalvensis – una substantivală iar alta,
adjectivală. Cărturarii noştri latinişti din secolul trecut i-au
spus Blasii, Blasiu şi Blaşiu, plăsmuiri artificiale ce au şi
dispărut pe la 1900 lăsând locul termenilor uzuali de Blaş şi
Blaj ai graiului viu. Ultimul s-a impus definitiv încă înaintea
primului război mondial; nu numai ca un toponim adoptat
de toată lumea, dar şi ca unul emblematic pentru biserica
greco-catolică. Căci Blajul a răsărit şi a crescut odată cu ea,
a fost şi a rămas un alter ego al acestei biserici.
Note
1. Dr. Augustin Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein
(1728-1751), Blaş, 1900, p. 15.
2. Dr. Augustin Bunea, Episcopii Petru Pavel Aron şi
Dioniciu Novacovici, Blaş, 1902, p. 374.
3. Dr. Augustin Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein,
pp. 45 – 46.
4. Dr. Augustin Bunea, op. cit., p. 16. Ioane M.
Moldovanu, Acte sinodali ale baserecei romane de Alb’a Iulia
şi Fagarasiu, Blaziu, 1872, II, pp. 93 – 84.
5. Dr. Augustin Bunea, Episcopii Petru Pavel Aron şi
Dionisiu Navacovici, pp. 278 – 279.
6. Dr. Augustin Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, p. 25.
7. Tim. Cipariu, Archivu pentru filologia şi istoria, Blasiu,
MDCCCLXVII, pp. 52 – 54.
8. Wilhelm Schmidt, Die Iesuiten im Karlsburg vom Iahre
1713 bis zur endlichen Aufhebung des Ordens im Iahre 1772, în
„Archiv des Vereines fur siebenburgische Landeskunde”,
Kronstadt, 1866, I. Und II Heft, p. 43.
9. Kurze Geschichte Siebenburgens, Akadémiai Kiadó
Budapest, 1990, p. 330
10. Georgie Bariţiu, Părţi alese din Istori’a Transilvaniei,
Sibiu, 1889, I, p. 166
 chintã servitã
Viorel TĂUTAN
Reverenţe la bustul poetului
Motto: La întâi aprilie Octavian Goga
A împlinit o sută doisprezece ani
La întâi aprilie Viorel Mureşan
A străbătut deja cincizeci.
(Anno Domini MMIII)
vara coboară din trenul de amiază discret
în muzeul pendulelor timpul doarme
întins pe cadrane
privită dinspre ochiul fluorescent al peronului
cifra 1 e un munte pe culme
făuritorul de troiţe dăltuieşte
neîncetat bustul poetului la picioarele sale
arinii din luncă fac reverenţe
râul clamează versuri omagiale
pentru biblioteca de os
numai drumeţii tomnatici cunosc taina paşilor
matinal imprimând metafore peste
pietrele nimicului
printre arpegii în game compensatorii
nordul potriveşte portrete în rame
cum altfel să înţeleg răstignirea din răspântie
când lumina-i absentă
decât înălţându-mi ochii înspre apogeu
acolo úmbrele unor druizi pregătesc
altare întru ceremonia ruinelor.
Poema genericelor lui Viorel Mureşan
la o aniversare
scrisori din muzeul pendulelor
pentru
biblioteca de os
cu
pietrele nimicului
şi
ramele nordului
lumina absentă
în
ceremonia ruinelor
(va urma)
181
Ioan Dumitru DENCIU
Apocrifă
A fost un zeu plăpând. Numai tăcerea
nu-l obosea, pe cât se zice.
El n-a jucat cu cei de seama lui arşice.
În paradisu-nfuriat de glorii cu picioare goale
sărite pe sandŕ şi-apoi pe catalige
(de unde sânge iute izbucnind în feţe),
el n-a luat în râs şi în răspăr poveţe,
nu şi-a ornat urechea ori nasul cu cârlige…
În fine, când era de spart ceva pocale
la răsuciri de maţe epocale,
stătea deoparte ca şi cum
n-ar fi dorit să pună capul şarpelui în drum.
Abia mai răsufla şi spaima
şi-o concentra-n privire de adult.
Atunci i se cerea să-nece-n sine taina
micimii tuturor – şi nu-i părea prea mult.
Retragere în câmp deschis
De teama urşilor – printre şacali.
Dar oaza, o, ce sihăstrie-a zării!
Şi n-ai să mai priveşti pe umărul cătării,
căci te-ai uita în tine doar, zdrobind
al gândului înfiorat şi-ntortocheat colind.
Ci lupta fi-va scurtă în privelişti
deschise încontinuu; mort sau viu,
te va încondeia pământ târziu, târziu!
Săgeată şi broască
De la orice lucru săgeată, impuls
care-i şi-n tine gata de-mpuns.
Lumea cu ochi mort de mărgean;
tu călătorind pe scheletul înc-unui an.
Ah, rece e cultul, de-aceea ţi-au spus
şi repetat rând pe rând: sub unghii în for
adu mizeria noastră mai cumsecade
şi înveleşte-o în înflorate poclade.
Căldură, deci, pentru os viitor!
De la lucruri curată săgeată, recunoască-se,
doar răcoroasa trezire a impulsului.
Măsluirea începe imediat. În pielea insului
Ahile aleargă-n spirală. Abia o broască se
opune mitului.
De puritate
Ceva puternic în mine dezvăluindu-se neaşteptat
- tortůri trăite până la această limită?
Cuviosule eremit, lasă locul proaspătului cefalopod
care urcă spre gura peşterii!
Deşi mereu, sub poalele undei,
ceva se naşte cu puritate.
182
A se încerca în amurg
A se pune în cui ponosita
aureolă a zilei
sau lipsa de frăgezime a
speranţei.
A se descălţa scâlciatele
cutii ale mersului
şi a se porni cu călcâi tulburat
înapoi, înainte…
Până la primul post de control al
dorinţelor.
Se va găsi întotdeauna un jovial
omuleţ al ordinii minţii
să te întrebe de luna în care
te-ai căţărat în copacul istoriei
mângâindu-i crengile, ciugulindu-i
niscaiva poame ori molfăindu-i
sfârcele fragede.
Va vorbi de beţie, va
clipi complice,
va aduce în sală (sub
lumini de lanternă?)
doi bieţi inşi vinovaţi de
fericire nu doar lunară,
precum şi un cerber
înhămat la propria statuie.
Şi va decreta:
toate vămile gata-s
să primească obolul:
un minut de pace.
Formă şi fond
Înveninate – formele. Despre fond
nimeni nu mai poate depune mărturie.
Viaţa ce i se dă este o continuă
lăsare la vatră după nenumărate
morţi de conştiinţă.
Arheologice purităţi,
speranţe-iluzii, convingeri
veşnic decapitate!
Cum sângele,
fără a le recompune, trăieşte
în ele ieşind, ieşit, dus mai departe
ca vântul în perdelele viitorului.
Anotimp neomologat
Îmi deschizi câte o rană-cuvânt, amintire.
Rouă îmi torni în ea, şi nu-i leac;
dureros de fragedă – neştiuta
tresărire din sânge!
Chip al tău, trup al meu, iată cum
călătoresc atomii neîmplinirilor.
Repede se usucă ponoarele visului.
Un anotimp neomologat
mi se instalează sub tâmplă.
Perfecţiunea – strigăt!
chintã servitã
Sechele ale celorlalte port doar în umbra
dinspre suflet şi în inima
care bate acum (mun-dan!)
ca dintr-o copcă în gheaţă.
Corăbii verzi
Corăbii verzi, o schiţă de paradis răsfrânt
în apele acestui gând de noapte.
Corăbii sfinte lunecând prin sparte
iluminări. Şi parc-ar fi deodată însetate,
căci pe pământ uscat îşi ară zări.
Şi nu-ntâlnesc în cale plante
şi nu se lasă hârcile decapitate
şi nu apar din cauze urmări;
un vânt aşteaptă să se işte-n stări,
dar nu se naşte fiindcă este ante-.
Corăbiile cară meduze-ncopciate
burţi de rechin fac coadă la etravă
călătoria nulă se simte în otravă,
şi totuşi cîte halucinante mări!
Corăbiile sfinte hălăduind intacte
umplu-n acelaşi timp adâncul de epave,
dar nu hrănesc azururile grave
nici lunecuşul peste sfere calpe.
Totu-i de dus, totu-i de spus
de către despre dinspre dintre
ochi pentru os şi dinte pentru vintre,
corăbiile când nu ţi-au apus
şi crivăţul nu ţi-a suflat peste cuvinte.
Magie declarată. În rest o grea silinţă;
nu întrupezi elanul împestriţând o schiţă.
Striveşti, dar ce?, când spumele le vezi
orbite de ardoare. Şi-s iar corăbii verzi.
Nimic, adică. Eden pe care-l pierzi.
Direct la flacără
Am mai crescut, ca şi ea.
Doldora de vigori, pe atunci
priveam direct la flacăra viselor.
Şi poate trăiam
(nu-mi dau seama exact)
în absolutul lor – mormoloc.
Ea – ce frumoasă,
splendid ghemuită, cu
un chip de artistă celebră-lună-yoghin,
mângâindu-mi pielea alb-diafană!
Secretam amândoi o mătase de
înnebunitoare petale.
Miresme doldora de vigori,
de vigorile toate, mai târziu
mişcate în fapte şi irosite.
De atunci, vai, am crescut!
 chintã servitã
Virgil DIACONU
Primăvara
Încă o primăvară cu gălăgia ei de flori îmi bate la uşă.
Ca semn că oastea Domnului a scos din celulele nopţii,
din unghere şi scorburi, făpturile beznei şi le-a culcat
la pământ. Şi că a dat morţii hârcile întunericului,
Fiara şi slugile ei… Aşa că primăvara
a dat iarăşi năvală în mine cu gălăgia de flori a cireşului,
cu vrăbiile înflorite pe ramuri…De fapt,
eu mă trezesc întotdeauna cu cireşul dimineţii în braţe,
cu dimineaţa-cireş… Chiar şi vrăbiile
locuiesc de la o vreme în mine, ca într-un cuib.
Şi în bună pace cu ele,
cu trâmbiţele Domnului care îşi strigă peste tot victoria,
oastea cărăbuşilor şi cireşii înfloriţi îşi fac veacul
în gândurile, în palatele mele…
Ca semn că isprăvită-i lucrarea, că Facerea este scrisă.
Primăvara, desigur, primăvara! Ea, care,
ca şi poezia, tulbură somnul nostru de veci…
Vezi, cel care mai ieri măsura cărările cu urletul lupilor
îşi tăvăleşte acum iubita prin cuiburi. Iubita:
această bătaie de inimă! O neoprită bătaie de inimă!
O vrabie în mărăcinişul singurătăţii. Femeia mea de Parma.
Femeia care, cum trece cu trena ei de fluturi pe la izvor,
ia întotdeauna urma sufletului meu, cel după Apocalipsă.
De fapt, noi nu ne mai înţelegem decât prin petale şi fluturi,
vorbim prin albine şi vrăbii.
Ca semn că isprăvită-i lucrarea, că Facerea este scrisă.
Primăvara, desigur, primăvara!
Care cu gălăgia ei de flori mă scoate din celulele nopţii,
din unghere şi scorburi. Care şi-a adunat oastea
şi a culcat la pământ hârcile întunericului,
Fiara şi slugile ei… Vocea mea care tulbură somnul de veci.
Vocea care îşi caută veacul!
6 aprilie 2002
Nisipul
Prin apariţii treptate şi fără nici o grabă
nisipul intră-n oraş. Încă lucrează şi deocamdată
geometria lui tainică nu se arată vederii;
vederii, care dansează liniştită în câmpie cu fluturii…
El nu se arată vederii, abia dacă se lasă ghicit câteodată
în ceaşca de cafea a singurătăţii; a singurătăţii pe care
o bei, până la zaţ, cu prietenii. De bunăseamă discret,
abia dacă îndrăzneşte să se strecoare pe sub uşă,
când stai la masa de scris a amurgului sau când
lumina femeii îţi sfinţeşte trupul cu uleiul mâinilor ei.
Nu-l vede nimeni, niciodată nimeni…
Numai ceasul se opreşte uneori, poate un fir de nisip
care a căzut între roţile timpului ţine timpul pe loc,
doar o clipă pe loc, şi abia când scapă din cuşcă îl auzi
cum curge prin măruntaiele lui de fier şi,
mai departe, cum curge prin ierburi şi cărăbuşi…
Desigur, din Turn nu se vede şi nu se aude niciodată nimic,
totul se întâmplă printre fluturi şi păsări:
printre gândurile sau poemele mele
183
care se întrec neştiutoare în câmpie cu fluturii…
Numai copacul căzut lângă mine,
cu braţele deschise lângă mine, pare să-i fi văzut chipul.
Numai el pare să-l fi văzut faţă către faţă…
Copacul îngenunchiat lângă mine…
Nisipul intră-n oraş. De-a dreptul nevăzut intră-n oraş,
vezi,
ignoranţa noastră joacă întotdeauna în lumea ideilor,
ea nu vede şi nu aude niciodată nimic…
Nisipul! O armată care se apropie în linişte şi gata de
luptă.
Şi care lasă în urma ei pulberea cetăţilor de aur,
cenuşa imperiului…
Nisipul intră-n oraş. Nici o trâmbiţă nu-l vesteşte,
nici o flamură nu îl ridică la cer. Şi el înaintează tăcut,
cu războinicii şi iscoadele lui. Cu iscoadele pe care
nu le-ai deosebit niciodată de prietenii şi femeile tale,
de propriile mâini… Iată, nici nu îţi ridici bine tocul
din pasărea pe care ai scris-o pe cer, că pasărea se face
pulbere
cu zbor cu tot… Până şi visele tale îngenunchiază, de la o vreme,
sub cohorta de putregaiuri, fântânile setei sunt pline de mâl,
câteva ciori cântă pe limba lor prohodul copacului căzut
cu faţa spre cer…
Nisipul intră-n oraş şi face ultimele îndreptări:
culege florile rămase-n picioare, frânge gleznele ierbii,
ascunde sub văl surâsul leprosului. Şi mă lasă să-mi petrec, da,
să-mi pertec de-a dreptul fericit restul de zi… Să-mi petrec
fericit
restul de zi în braţele acestei femei cu o mie de petale...
În braţele acestui lotus pentru care fericirea are o mie de
petale.
Să nu te stingi, lumina mea. Rămâi cu mine!
Mai 2002
Muntele
De la fereastra mea se vede întotdeauna muntele.
Nici nu mă dezbrac bine de cămaşa nopţii,
de visele, nălucile şi hârcile (din vis ale) nopţii,
că muntele îmi iese dinainte. Deşi
el nici nu se uită la mine, nici de vorbit nu-mi vorbeşte.
El priveşte întotdeauna în sus! Şi eu
nu văd nimic altceva decât muntele cu faţa în sus…
De fiecare dată, eu pornesc ţintă spre el.
Şi el se depărtează cu fiecare pas pe care îl fac,
cu fiecare privire pe care o trimit să-l întâmpine.
De fiecare dată când ies din casă îmi spun
că voi da jos de pe mine cămaşa orelor, cămaşa de fier
a orelor, şi că îl voi atinge! Şi cum pornesc spre el,
cu toată pedestrimea de gânduri şi cu toată cavaleria,
deodată îmi ies dinainte străjile muntelui.
Războinicii. Nebunul de vânt mă dă peste cap în poiene,
orele din Turn îmi întind tot felul de capcane,
fiinţe nevăzute în locuri nevăzute mă strigă…
O mie de cărări mi se deschid întotdeauna dinainte.
O mie de înşelătoare cărări mă aşteaptă dimineaţa la uşă.
184 chintã servitã
Şi eu trebuie întotdeauna să aleg între hora stelelor Ca o pădure după înaltele păsări care au fugit de la ea…
şi cântecul sturzului, între lupta cu orele din Turn Acum aleargă prin oraş ca o pădure uscată…
(care aproape că au cucerit pământul) şi poezia care Uneori aud în el strigătul bufniţei… Strigătul morţilor…
îşi dezveleşte pentru mine, doar pentru mine, Uneori văd în el toate amintirile, umbrele morţilor,
pulpele din mătasea metaforei… O mie de înşelătoare cărări, şi îl dau din Grădină afară. Cu hârcile lui cu tot îl dau afară,
în timp ce muntele se depărtează cu fiecare pas pe care îl fac. pentru ca Domnul să se plimbe mai departe netulburat
Şi cum se depărtează pas cu pas, eu cred că până la urmă printre ierburi şi greieri. Prin Grădina înflorită în mine.
voi duce la bun şfârşit Istoria fantasmei, istoria la care lucrez Pentru ca Domnul să rămână şi în seara aceasta cu mine la
de o viaţă… Şi care a început să prindă corp în hora stelelor, cină.
în cântecul sturzului, în flacăra trandafirului; Şi să ridice din ţărână cetatea Ierihonului
şi în licuricii care îşi însămânţează lumina în noapte, prăbuşită în celulele mele…
în licuricii care îşi însămânţează lumina în mine; 14 iunie 2002
şi care îmi scapă noaptea, cu lumina lor, printre degete;
printre gânduri…
Iată cele o mie de cărări, cele o mie de chipuri ale fantasmei! Adela POPESCU
Ale sufletului! Ale sufletului, care nu-şi află locul.
Care locuieşte peste tot şi care nu îşi află casa niciunde… Răscumpărare
Acasă Muncind cît vîsla
într-o nebuloasă,
Cum mă întorc seara-n scriptorium, scăpînd întreagă,
cineva îmi bate la uşă. Câmpia! Tocmai câmpia, nebăgînd de seamă
sosită de departe şi în cămaşa ei subţire: de flori. cum scapă anul
Câmpia cu depărtare cu tot, cu greieri cu tot. din măsura noastră;
Cineva îmi bate la uşă. Pădurea! Pădurea răzbind la fericita suprafaţă,
întunecată de-a dreptul şi purtând în cap sub disciplina coardelor întinse
toate cuiburile şi toate cântecele păsărilor… cînd trec în muzici golul din vioară,
Cineva îmi bate la uşă. Vuietul! mă amăgesc să cred
Vuietul şi odată cu el nebunul de vânt, că nu se moare –
care trece fluierând pe deasupra… cît las,
Să intre! – le strig, deşi toată suflarea sporind dilema princiară,
este încă demult trecută de strigătul meu, o amforă pe umerele-nvinse
de străjile şi vămile mele… şi-o pajură de strajă peste ţară…
Eu le primesc pe toate în inima mea, în scriptorium.
Pe toate, de parcă aş fi cetatea Ierihonului, dimineaţa, Nu e nimic pierdut
când îşi deschide porţile… De parcă aş fi Noe,
care îşi însămânţează corabia… Fă-te că dormi
Să intre! – le strig, şi făpturile Domnului îşi află locul (pentru acei de-afară),
în poemele, în celulele mele… Aici este casa vuietului, dar treaz, sub pleoape stai
a vuietului care nu se lasă prins niciodată… şi ne-nfricat
Femei de umbră foşnesc printre ierburi, urmează-ţi drumul –
lumina trandafirului urcă muntele… dincolo de steaua
Şi iubita mea îşi ridică în înalt cocorii… ce tuturor
Da, eu îmi deschid inima pentru toată lucrarea. din ceruri ni s-a dat.
Şi îl aduc pe Domnul în sufletul meu, frunză cu frunză. Te uită-n urmă:
Şi pasăre cu pasăre îl aduc pe Domnul acasă… nu-i nimic pierdut –
Acasă, în sufletul meu, unde i-am pregătit la fel fîntîna lumii
tot ce îi trebuie: cireşe pe masă şi apă curată în cană… ne răsfaţă.
Până şi cuiburile i le-am lăsat: Nu e nimic pierdut.
să se culce cu păsările, dacă-i e somn… În toate-i drumul
Numai fratele Ioan bate în porţi cu Apocalipsa lui! rodind în umbra
Cu capul îngropat în nălucile sale, pasului din faţă…
el vede peste tot numai foc şi pucioasă… Epitaf
Şi cum deschide gura să vorbească,
iată că se face întuneric pe tot întinsul… Şi nu-i nesăbuinţă
Numai fratele Ioan umblă cu capul îngropat în Apocalipsă acest elan nocturn
şi umple lumea de duhuri. De duhuri şi sânge, cînd ceru-i numai lună
în ţara de sânge… Acum, chiar acum, aleargă prin oraş şi viu
ca o pădure după frunzele care au părăsit-o… răsare somnul
 chintã servitã 185

pe muchea obosită
de-atîtea înviere. Când se aprinde lumina

Căci toţi Mă aflu în groapa cu obiecte casnice întâmplări

sîntem demult, şi sinucigaşi
hamletian, pe scut – cei mai expuşi efectelor contactului cu realitatea
şi exersăm de multe ori încerc să mă desprind
doar restul acela ultim de ruinele organelor mele
de tăcere… folosesc toate instrumentele inventate
flaut drâmbă costumul de claun de pustnic
să pot uita
Cornel Sântioan CUBLEŞAN atunci
când acoperişul se lasă prin pereţi prin vene
Viaţa pe bicicletă peste patul ce mă ţine prizonier
când cineva aprinde lumina
Aribagda şi se face
mult mai noapte.
Am peregrinat
prin afganistan turingia întâmplător Farfurii din care se înfruptă vântul
am atins purgatoriul infernul
de multă vreme caut un loc pentru amvon Măşti ale lui lucifer păpuşi de zahăr
să fiu ascultat nu mai ştiu unde cândva mi-au îndulcit simţurile
am auzit de aribagda la masa care nu a mai rămas nimeni doar
ţara maimuţelor care farfuriile din care se înfruptă vântul
se însufleţesc plâng ascultând poezie tandreţuri ale golului.
şi învaţă repede orice limbă
în faţa oglinzii stau ore întregi Autobuzul ecologic
recit cu patimă exersez.
Noaptea de spaime când ţi-am promis
Mult zahăr în ceai un autobuz ecologic
faptul că o să urcăm o să locuim în el împreună cu îngerii
Iarnă şi-o să cântâm psalmi că o să-ţi uiţi fosta viaţă
pun mult zahăr în ceai ascult şi o să facem plinul cu motorină nemţească
cum cad iluziile îngheţate din copaci că o să-i montez aripele inventate
vine grohăitul mistreţilor noaptea de mine
prin porumbiştile simbolice certitudinea
de aceia când scriu mă încearcă o bâlbâială că nimeni n-o să-l poată opri vreodată.
mai ales
când printre cuvinte apar urmele colţilor Viaţa pe bicicletă
şi mi-e ger
pun mult zahăr în ceai. Încalec bicicleta să uit
zi noapte
curse
Copacul de aer între mine şi mine
umbra ta aşezată în faţă
“În schimb tu poţi să-ţi imaginezi cu mâinile pe ghidon conduce
ce n-ai şoseaua
văzut...” pare a fi coaloana ta vertebrală înnegrită
Baudeline de puţina cenuşă
de umedul cernoziom.
O veveriţă se zbenguie în copacul de aer
e o maimuţă mov un păianjen care m-a simţit Respiraţia scurtă
imagini se succed se schimbă
îmi scot monoclul mă apropiu de realitatea ireală E noapte în vin
încerc să trec dincolo şi-n laptele supt de la mamă
sunt la marginea pământului deja câinele duce în lesă un orb
cu ce rosturi pe aici mă întreabă în laponă femeia de la japonezi am învăţat respiraţia scurtă
şi continuă să sape tunelul de gheaţă tata îşi scoate capul de sub zăpadă o clipă
care trece îşi reia locul
prin mine. cândva
186 chintã servitã
am probat lumina fluturilor din ele
cândva am zărit un licorn curgea raiul de icre bezna
de atunci m-am ascuns în mine din intestine
din când în când îmi scot capul şi luminez în palmele mamei se întâlneau
cu un vers pământul şi cerul care le sfinţea. Isus
nu mai aud cum trece privea neclintit din tablou
prin faţa porţii se amuza văzându-mă
regimentul zece. se lăsa cutreierat de furnici
auzea aceleaşi păcate
Tablou cu peron le ierta
pe toate.
Câinii tac
mahalaua
cu gerul în gură. Cea mai grea înviere
Vine antihristul zice
ceferistul. Cea mai uşoară moarte e în somn
Ţăranul tace. odată am murit şi eu
E cald în el în felul acesta am devenit longeviv vorbeam
ca într-o brutărie. toate limbile chiar şi acelea care nu sunt
Înlătură zăpada de pe haină pe pământ mă purtau şapte cai aveam
îşi aşează şapte iubite şapte şerpi
mâinile mari una peste alta aveam şapte case şapte suflete
ca pe nişte biblii – prin ele eram
trece sângele în şapte locuri odată apoi am înviat
precum curentul în CD-uri în patul cu aripi de fier
şi cu ferestre albe de tifon pe ochi
cântă. a fost
cea mai grea înviere.
Tablou cu Isus
Lecturi din Homer
Bucătăria
unde Isus Şi acum descriu:
era cutreierat în lung şi în lat de furnici la lumina gutuilor morţii citesc din Homer
viaţă în gura cartierului cuvinte cu frişcă
cu miros dulceag de sânge de grădini extazul ce
unde acoperă întâmplătrile ca un curcubeu ciuperca ghenei
gesturile mamei deveneau mici poeme se aude
preotul o ocolea: monologul unui iniţiat
e uşa care dă înspre iad din şcoala voila
peşti fosforescenţi aduceau misterul apelor reverii
culoarea altor lumi nobile gânduri vreme a lor
atunci când burţile erau despicate explozii în cranii cerul deschis
pământul cu cicatrici desfăcute în căutarea
timpului trecut
pruncul din mine vrea să îmi şoptească ceva
a îngheţat în imaginaţie
îi răspund:
în sat
a mai rămas doar tâmplarul
la lumina rumeguşului îşi caută măsura
în lemn
tu cine mai eşti
întreabă bodigardul ce păzeşte graniţa dintre timpuri
sunt cel urmărit
de animalul rănit căruia
i-am pierdut urma
sunt vânatul
lui.

Jubileul Mitropoliei blăjene
Sub patronajul ÎPSS Lucian
Mureşan, mitropolitul Bisericii Române
Unite cu Roma (Greco-Catolice), s-au
desfăşurat, în zilele de 19-20 iunie a.c.,
manifestările consacrate aniversării a 150
de ani de la înfiinţarea Mitropoliei
Române Unite de Alba Iulia şi Făgăraş,
cu sediul la Blaj. Între aceste manifestări
(la organizarea cărora au mai participat
Universitatea “Babeş-Bolyai” şi
Universitatea “1 Decembrie” din Alba
Iulia) – o consistentă sesiune de
comunicări la care şi-au adus contribuţia
ÎPSS Jean Claude Perisset, Nunţiul Ap-
ostolic în România, PS Florentin
Crihălmeanu, episcop unit de Cluj-
Gherla, prof. Cesare Alzati (Italia), prof.
Ernst Christoph Suttner (Austria), pr. dr.
Isidor Martincă, decanul Facultăţii de
teologie romano-catolică din Bucureşti,
mons. Vladimir Petercă, rectorul
Institutului “Sfînta Tereza” din Bucureşti,
Andrei Marga, rectorul Universităţii
“Babeş-Bolyai”, p. Bernard Ştef, p. Ioan
Bota, p. Sabin Făgăraş, Ioan Făgeţean, p.
Alexandru Buzalic, p. Cristian Barta, p.
Anton Rus, p. William Bleiziffer, p.
Nicolae Anuşcă, p. Marin Lupu, Ioan
Chindriş, Sidonia Puiu, Ovidiu Ghitta,
Ana Dumitran, Greta Miron, Laura
Stanciu, Rita Csala, Ciprian Ghişa,
Nicolae Bocşan, Ana Sima, Gheorghe
Gorun, Simion Retegan, Ion Buzaşi,
Remus Câmpeanu, p. Ioan Mitrofan,
Cornel Tatai-Baltă, Cornel Sigmirean,
Ioana Bonda, Zevedei Drăghiţă, Călin
Anghel, Mirela Andrei, Camelia Vulea,
Nicolae Gudea, Marcel Ştirban, Blaga
Mihoc, Mircea Manu, Horia Ciugudean,
Dănilă Mitea, Andreea Rotche, Dan
Mazâlu, Călin Florea ş. a. Momente nu
mai puţin semnificative au constituit
expoziţia de carte blăjeană deschisă la
Muzeul “Augustin Bunea”, precum şi
lansările şi prezentările de carte din
încheierea întregii serii de manifestări. Pe
lîngă Biblia lui Samuil Micu, prezentată
de PS Virgil Bercea, de acad. Camil
Mureşanu şi de Ioan Chindriş, au mai fost
lansate, cu această ocazie: Naşterea unei
Biserici, de Ovidiu Ghitta, Coridoare
istoriografice. O incursiune în
istoriografia ecleziastică română din
Transilvania (1850-1920), de Corina
Teodor, Biserica Română Unită între
istorie şi istoriografie, de Remus
Cîmpeanu, Biserica Română Unită la
Conciliul Ecumenic Vatican I, de Nicolae
Bocşan şi Ion Cârja, Biserică şi societate
în nord-vestul României, de Blaga Mihoc,
Tradiţie şi dogmă, de Cristian Barta,
Aloisie Tăutu, aspecte din opera istorică,
de Lucian Periş, Interferenţe cultural-
artistice europene, de Cornel Tatai-Baltă
şi Vizitele Nunţiilor apostolici în
Transivania (1855-1868), de Ana Sima.
(Al. C.)
talmeº - balmeº
Premiile Uniunii Scriitorilor
din România (2002)
În cadrul unei gale desfăşurate
(luni, 30 iunie a.c.) la Teatrul Nottara s-
au acordat premiile US pe anul 2002
(decise de un juriu alcătuit din Cezar
Ivănescu, preşedinte, Adrian Alui
Gheorghe, Vitalie Ciobanu, Al. Cistelecan,
Horia Gârbea, Micaela Ghiţescu, Mircea
Ghiţulescu, Cornel Moraru, Adrian
Popescu, Alex. Ştefănescu şi George
Vulturescu - membri). Acestea au fost:
- pentru poezie –
- Nicolae Coande, Fundătura
Homer, Editura Dacia, Cluj
- Dinu Flămând, Tags, Editura
Dacia, Cluj
- pentru proză –
- Dan Stanca, Drumul spre piatră,
Editura Fundaţia Pro, Bucureşti
- pentru dramaturgie –
- Olga Delia Mateescu, Ferma de
struţi, Editura Cartea Româneasă,
Bucureşti
- pentru critică/istorie/teorie
literară –
- Mircea Muthu, Balcanismul
literar românesc, I-III, Editura Dacia, Cluj
- pentru memorialistică –
- Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă,
Editura Humanitas, Bucureşti
- Nicolae Manolescu, Cititul şi
scrisul, Editura Polirom, Iaşi
- pentru eseu/publicistică –
- Ştefania Mincu, Mioriţa – o
hermeneutică ontologică, Editura
Pontica, Constanţa
- pentru traduceri din literatura
universală –
- Emil Iordache, Daniil Harms, Mi
se spune capucin, Editura Polirom, Iaşi
- Vasile Sav, Sf. Augustin, Opera
omnia, Editura Dacia, Cluj
-Bogdan Ghiu, Charles Baudelaire,
Inima mea dezvăluită, Editura Est,
Bucureşti şi Henri Bergson, Energia
spirituală, Editura Meridiane, Bucureşti
(Premiul “Andrei Bantaş”)
- pentru dicţionare/ediţii critice –
- Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii
comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi,
ucişi, vol. II-IV, Editura Maşina de scris,
Bucureşti
- pentru literatură pentru copii şi
tineret –
- Doina Cetea, Binoclul motanului
Potifar, Editura Societăţii Culturale
“Lucian Blaga”, Cluj
- pentru debut –
- Alexandra Ciocârlie, Juvenal,
Editura Academiei, Bucureşti
- Daiana Cuibus, Exerciţii de teoria
limbajului. Introducere în logosul
blagian, Editura Biblioteca
Metropolitană, Bucureşti
187
- Virgil Podoabă, Între extreme,
Editura Dacia, Cluj
- Eugenia Ţarălungă, Mici unităţi de
percepţie, Editura Muzeului Literaturii
Române, Bucureşti (Premiul “Laurenţiu
Ulici”)
Premiile pentru “literatura
minorităţilor naţionale” (acordate de un
juriu format din Luminiţa Cioabă, Galfalvi
Zsolt, Slavomir Gvozdenovici, Mihailo
Mihailiciuc şi Szilagyi Istvan) au fost
acordate următorilor:
- Dagmar Maria Anoca, Slovenska
literatura v Rumunsku (Literatura slovacă
din România), Editura Ivan Krasko,
Nădlac
- Kiraly Laszlo, A szibardok
tortenete (Istoria sibarzilor), poeme,
Editura Mentor, Tîrgu Mureş
- Joachim Wittstock, Scherensnitt
(Silueta), proză, Editura Hora, Sibiu
- Papp Attila Zsolt, A Del kisertese
(Tentaţia Sudului), poeme, Editura
Erdelyi Hirado, Cluj (debut).
Comitetul Director al USR a
acordat, cu acelaşi prilej, următoarele
premii:
- opera omnia - Eugen Simion
- premiul naţional de literatură –
Constantin Ţoiu
- premiul pentru diplomaţie
culturală – Emil Ghiţulescu
- premii pentru traducerea
literaturii române în alte limbi – Darie
Novăceanu, Florica Madritsch-Marin,
Ileana Scipione, Sandra Popescu Y Duma,
Tudora Şandru Mehedinţi
Acelaşi for a acordat şi diplomele
pentru jurnalism cultural – Luciei Negoiţă
şi lui Liviu Grăsoiu.
Anchetă asupra revistelor
literare
Multă lume s-a arătat extrem de
gentilă cu revista noastră în ancheta
pornită de Contemporanul. Ideea
europeană (de la nr. 5). Le mulţumim cu
deosebire, ca şi celor care n-au auzit de
noi şi care, astfel, nu ne-au putut spune
nimic rău. Ideea anchetei nu numai că e
una de succes, dar pare chiar mai de
succes decît se aşteptau iniţiatorii.
Succcesul se vede şi din felul în care
ancheta debordează în numerele ulterioare
(dintre care nota noastră a mai prins doar
nr. 6), nu numai din ecourile stîrnite. Trei
lucruri îi interesează pe colegii noştri de
la Contemporanul. Mai întîi dacă
revistele literare au vreun rost în perioade
de tranziţie; mai apoi, cum ar putea ieşi
ele din condiţiile financiare precare în care
trăiesc (asta dacă acest cuvînt e potrivit);
iar la urmă dacă, aşa cum se bîrfeşte, sînt
ele prea multe ori ba. Pentru succesul
publicistic participanţii sînt rugaţi să
încheie printr-un top al publicaţiilor.
Ioan Moldovan, capul Familiei,
crede că prima întrebare îi munceşte mai
degrabă pe făcătorii de reviste decît pe
cititori. Revistele ca atare sînt, pentru el,
“un fel de pieţe literare, un spaţiu de etalare
a diverselor produse ieşite din fermele şi
firmele /…/ producătorilor literari”. Ele
188
mai sînt însă şi “nişte laboratoare de
creaţie”, “un fel de anticameră a cărţilor”.
Aşa că, pe scurt, “sunt necesare, sunt
utile şi nu /…/ s-au uzat moral”. “Încă”,
îşi ia Moldovan precauţii. De criza
financiară ar trebui scutite, prin grija
statului, revistele de patrimoniu, adică
cele “de tradiţie şi recunoscut prestigiu”,
care ar trebui tratate “ca nişte monumente
de spiritualitate naţională”. Nu crede însă
că e nevoie de un “numerus clausus” al
revistelor, deşi, uitîndu-se la unele, îl
apucă mila de “fostele păduri”.
Dan Mănucă pune epoca de azi
faţă în faţă cu istoria, scoţînd din paralelă
şi argumente încurajatoare şi argumente
descurajatoare. Revistele au rost mai cu
seamă în epocile de felul celei de faţă,
întrucît “Tocmai în epocile de tranziţie,
cultura, implicit şi literatura, sprijină
eforturile făcute, pe toate planurile, de
întreaga societate”. Problema financiară e
cum e, dar “vitală” e “calitatea” revistelor.
Cît despre prima, e clar că “fără mecenat
nu se poate rezista”. Iar marele Mecena
tot Ministerul ar trebui să fie, ai cărui
bani nu s-ar cuveni însă “risipiţi pe orice”.
Banii locali pentru publicaţii locale, banii
“centrali” pentru revistele “deja afirmate”.
Pentru Irina Petraş prima
întrebare e fără rost, “e ca şi cum ai întreba
la ce bun viaţa”. Orice revistă fiind “şi ea
o marfă”, rezultă că “trebuie deprinse
priceperi de negustor dacă vrei să ai
muşterii”. Mircea A. Diaconu nu crede
revistele de azi “sînt chiar modele”, dar
însă totuşi “fiecare e credibilă în felul ei”.
Toate la un loc devin “chiar expresia
timpului lor” şi sînt “elocvente /…/
pentru hrănirea cu iluzii şi pentru vorba
în pustiu”. Dacă-s multe sau puţine, nu e
o problemă, pentru că axioma zice că
“există atîtea reviste de cîte e nevoie la un
moment dat” (corolar optimist: e nevoie
de toate cîte există). Din “impasul
financiar” nu ştie cum s-ar ieşi, dar de
suprimat n-ar suprima “nici una, oricît
de obscură”.
Gabriel Dimisianu crede că “în
vremurile tulburi şi aculturale în care
trăim” rostul revistelor e tocmai acela “de
a distinge valorile autentice, separîndu-le
de non-valori” şi de a le oferi – celor dintîi,
se-nţelege – un spaţiu “de supravieţuire”
(dacă nu se poate chiar unul “de
afirmare”). Şi Gabriel Dimisianu crede că
salvarea financiară s-ar cuveni să fie o
iniţiativă statală rezervată măcar
publicaţiilor care pot intra în “categoria
valorilor de patrimoniu cultural”.
Revistele “cu adevărat culturale sunt de
fapt puţine” şi pierdute printre
manifestările “subculturii”.
Cel mai tranşant dintre
participanţii primei serii e Marius Ianuş
(tranşant, de fapt, e un termen prea do-
mestic pentru propoziţiile drastice ale lui
Ianuş). Ca toţi “congenerii” lui, zice Marius
Ianuş, el “NU” (aşa e marcat, cu majuscule,
n.n.) citeşte “reviste literare”, pentru că
“sînt extrem de proaste”. Atît de proaste
încît “în cel mult zece ani /…/ or să dispară”,
dînd mult de furcă generaţiei lui Ianuş, care
“va fi nevoită să cureţe mizeria” lăsată
moştenire. (Se poate înţelege că revista
noastră ar avea ceva şanse nu numai să
supravieţuiască, dar şi să fie citită).
talmeº - balmeº
În contrabalanţă la acest crunt
pesimism vine răspunsul lui Alexandru
Ecovoiu, pentru care “revistele de cultură
sînt absolut necesare”, iar “cele literare –
în special”. Ba nici nu vor fi “niciodată”
“suficiente” (ca număr). Mai răspund la
acest prim apel Adrian Mihalache şi
Bogdan Mihai Dascălu.
Pe ton optimist începe, prin Ion
Lazu, şi lotul din nr. 6. E vorba însă de un
optimism de temei, bazat pe faptul că
“niciuna, dar absolut niciuna dintre
formele fundamentale de cultură nu poate
exista fără revistele de cultură”. Cînd trece
însă la realităţi, nici Ion Lazu nu mai e aşa
de optimist, mai ales cînd vede cum se
împart subvenţiile de la Minister. Revine
şi în răspunsul său problema difuzării
(deşi redacţia n-a întrebat de difuzare,
aceasta e o temă care răsare automat în
multe răspunsuri), atît de haotică încît,
de-o pildă, “principalele reviste de
cultură” nu sînt de găsit nici în capitală.
Optimismul se subţiază însă în
răspunsul lui Ion Beldeanu (inspirat de
apocaliptica lui Cristian Bădiliţă), deşi,
remarcă reprezentantul Bucovinei
literare, “mai toată lumea se descurcă”.
Nu prea bine însă, devreme ce şi Ion
Beldeanu ar dori să vadă Ministerul mai
implicat în susţinerea revistelor. Florentin
Popescu visează, din contră, să vază
revistele sponsorizate de cîte “o mare
firmă” iar pentru H. Zalis vremurile sînt
neplăcute, pentru că se amestecă
“dezumanizarea cu cinismul, subcultura
cu derivatele ei”.
Gellu Dorian are şi cîteva soluţii
mai practice (nu ştiu dacă şi pragmatice).
Printre ele (ideea a mai apărut şi la alţi
participanţi) cea a abonamentelor pentru
“cele peste 5000 de biblioteci funcţionale
din România” (abonamente subven-
ţionate, fireşte, căci altminteri de unde?!).
Dar şi “eliminarea TVA-ului”. Liviu Ioan
Stoiciu crede că revistele sînt inofensive:
“oricum nu fac rău nimănui”, zice el, dar,
luîndu-şi de îndată seama, adaugă: “în
afara scriitorilor, care se îmbolnăvesc dacă
sînt puşi pe o baricadă sau alta în războiul
valorizării critice”. Un interesant tabel de
reviste care armonizează banul public şi
banul personal îi serveşte lui Stoiciu
pentru a recomanda această soluţie a
mariajului financiar cu gînduri nobile. Ceea
ce nu înseamnă că Ministerele care au
buget cultural n-ar trebui să se mai şi
aboneze la revistele literare. Inclusiv, zice
Stoiciu, cel al Armatei. (Dar nu e şeful
armiilor române un fel de autor de snoave?
– sau să fie confuzie de nume?!). Şi
Constantin Abăluţă crede că revistele
“naţionale”, care “şi-au dovedit
însemnătatea”, ar trebui susţinute
prioritar; dar mai ales că e nevoie de o
“Lege pentru apărarea culturii române”,
cu paragrafe încurajatoare pentru mecenat
şi sponsorizări. Pentru Lucia Hossu
Longin ieşirea e una singură:
“subvenţionarea /…/ integrală” din buget,
mai ales că “în aceste vremuri, revistele
de cultură sunt mai necesare ca oricînd”.
Pe sens contrar merge, mai la vale, Liviu
Antonesei: “singura soluţie este
privatizarea culturii în cît mai largi arii ale
sale, inclusiv în zona revistelor culturale”.
Sceptic printre atîtea soluţii contrare se
arată Ion Pop: “ca să susţii cultura, trebuie
să ştii cît de cît cam ce înseamnă ea în
imediat şi pentru viitorime” (să vrei să
ştii aş zice eu, pentru că unora care doar
nu ştiu le poate explica, pe-ndelete, cu
calmul şi răbdarea cuvenite, chiar Ion
Pop). Spre biblioteci ar fi drumul cel mai
bun al banului public, e de părere şi Ion
Pop. Nu-i un drum rău, în principiu, dar
eu aş ţine cu Ion Pop un pariu, oricînd şi
oricît de consistent: că de pe drumul ăla
banul public tot spre veleitarism o
coteşte. Ia, numai aşa, de-o curiozitate,
să se uite cineva prin achiziţii… Mihail
Grămescu face o rocadă simpatică între
noi şi Steaua. Iar rolul lui Marius Ianuş e
jucat în această repriză de Ioan Buduca.
Cît despre opţiuni, despre top-
uri, ele ar putea servi la ceva dacă nu s-ar
amesteca acolo prea multe reviste de
duzină (sau uzină) cu reviste get-beget.
Problema cu o astfel de anchetă e
delicată, pentru că depinde pe cine
întrebi. Oricînd se poate face o anchetă
care să scoată, să zicem, drept cea mai
bună revistă română revista Placebo (am
zis Placebo din strictă simpatie). Iar
România literară, par egzamplu, să
rezulte cea mai blamabilă. (Al. C.)
“Curajul marilor critici”
Litere-le de Găeşti sînt o revistă
remarcabilă (şi constant remarcabilă, ceea
ce nu-i de colea) nu numai prin format, ci
– de fapt - mai cu seamă prin incisivitatea
lor aproape structurală. Condeie iuţi se
exprimă acolo concis (căci nu e loc) şi
tranşant. Cîteodată tranşant în sine. E o
revistă de maliţie ordonată, cu o
consecvenţă de stil ţinută din scurt. Dar
şi cînd o dă pe cealaltă strună, pe
generozitate, îi ies lucruri simpatice foc.
Iată, de pildă, în nr. 5, cît de incitant e pus
Geo Vasile pe linia temerarilor: “Are –
zice Ioana Dana Nicolae despre Geo Vasile
– curajul marilor critici – Manolescu,
Călinescu, Lovinescu, Maiorescu”. Şi care
să fie acest curaj în totul admirabil? Păi
acela “de a întîmpina ‘smerenia
anonimatului’, scriind şi despre
debutanţi”. Ca şi despre poeţi de toată
mîna, dar asta rezultă numai mai la vale.
Şi ce se întîmplă cînd cineva are acest
curaj rezolut? Iese “un amalgam care-i
poate oripila pe preţioşii ridicoli”. Adică
pe unii care n-ar vrea să vadă chiar aşa
amestecătură, mai ales dacă ea e susţinută
egal “de sintagma pusă în slujba
superlativului” (care va fi fiind o altă formă
de curaj luată de la Cei Mari). Curat
oripilare! Rezon! (Al. C.)
Invitatul lui Hyperion
Din cele trei interviuri publicate
de Hyperion (nr. 2/2003), cel acordat de
poetul Liviu Georgescu lui Gellu Dorian
e pus în vedetă la rubrica “Invitatul
revistei” (celelalte două interviuri ale
numărului sînt concedate de Ruxandra
Cesereanu şi Ion Buzera). Şi pe bună
dreptate. Medic de succes la New York,
participant la revoluţia română, pictor,
violonist, poet pe româneşte şi englezeşte,
Liviu Georgescu se confesează cu o

simplitate admirabilă, vorbind despre viaţa
şi poezia sa ca între prieteni. Ce
reprezenta poezia pentru un student la
medicină poate fi socotit o poetică în sine:
“Pentru mine scrisul era o altă lume, o
lume paralelă, deschidea uşi secrete, din
sala de disecţie direct pe tărîmuri
fantastice, dintre cadavrele conservate în
reactanţi usturători, mă catapultam în
aurore înflorite, din murire în nemurire.”
Tot de o poetică “ontologistă” ţin şi alte
propoziţii ce însoţesc parcursul biografic
al interviului: “Cred în scriitorul care are
el însuşi o experienţă substanţială de viaţă.
Contactul cu oamenii, cu experienţe
inedite, la limitele existenţiale, cu suferinţa,
cu moartea, te face negreşit mai profund,
mai bogat.” Nu se putea ca un interviu
atît de stenic să nu sfîrşească optimist:
“mă gîndesc /…/ la înfiinţarea unei edituri
proprii şi a unei reviste literare. Aş dori
ca această publicaţie să reunească în jurul
ei valori ale literaturii româneşti şi să
promoveze noi talente”. La aşa gînduri –
numai succes. (Al. C.)
Istoricii chemaţi în agora
Folosind de pretext un
comentariu dedicat volumului în care
revista noastră a strîns intervenţiile din
cadrul unei ample anchete despre Biserica
Română Unită cu Roma (Un destin
istoric: Biserica Română Unită, 1999),
Ovidiu Pecican îi cheamă, de fapt (în
Steaua, nr. 6/2003), pe tinerii istorici să
iasă mai des în agora: “Importanţa anchetei
revistei Vatra este /…/ aceea că a provocat
o ieşire în arena publică /…/ a cîtorva
dintre specialiştii tineri obişnuiţi cu
cantonarea exclusivă în zona cercetării.
În acest fel, tînăra istoriografie mai primea
un impuls dinspre agora să contribuie la
o cunoaştere istorică al cărei impact asupra
contemporaneităţii imediate era şi este
indubitabil”. Nici noi nu vedem de ce n-ar
ieşi mai des şi mai cu folos, fie cu
“impulsuri”, fie de bună voie. (Al. C.)
Apocalipsa română – o
premiere generală
Ce-i drept, e drept: a fost şi
căldură mare; căldură care, ştim de la
Caragiale, tulbură eminent minţile şi
spiritele. Dar a fost şi sezonul premiilor,
fenomen meteorologic nu mai puţin
tulburător de spirite şi minţi. Sau poate
că nu “sezonul premiilor”, ci doar un
moment de vîrf dintr-un fenomen ce
durează neabătut şi neîntrerupt. Nu de
mult s-au dat premiile AER şi ASPRO,
iar şi mai recent s-au dat cele ale Uniunii.
Asta spre a le pomeni doar pe cele,
literare, mai de nădejde. În România însă
premiile se dau şi se primesc tot timpul
şi de către toată lumea: “toată lumea dă
premiu la toată lumea”. Şi viţăvercea, la
primit. Nu-i de mirare, aşadar, că “suntem
o ţară de premianţi”. Aşa rezultă din
editorialul lui C. Stănescu din nr. 672 al
Adevărului literar şi artistic. Ba, ca să
pună şi mai în relief proporţiile
fenomenului “premial”, ca şi uzul
criteriilor de clan folosite la împărţeală,
C. Stănescu îşi numeşte editorialul nici
mai mult nici mai puţin decît “Măcelul”
talmeº - balmeº
premial. Cu Caragiale alături, editorialistul
remarcă mai întîi pofta de premii la români
şi apoi constată că “în România culturală
plouă cu premii”. Şi nu-i vorba de o ploaie
trecătoare, ci de una temeinică. În general
e bine să plouă, dar dacă plouă una-ntruna
e vai şi-amar de bietele culturi. Atît de
cele agricole, cît şi de cele “culturale”. Deşi
pare semn bun, e semn rău: “După mine
– zice editorialistul – mulţimea premiilor
– care ajung să concureze Cîntarea
României! – este, ca inflaţia, un semn de
sărăcie şi nu al abundenţei de valori”.
Odată pornită, inflaţia “devalorizează
instituţia premială în sine” şi “amestecă
în chip lamentabil, dar deloc inocent,
valorile cu non-valorile”. Aşa cum se dau
la noi, premiile s-au transformat “în
instrumente ale luptei între clanuri” şi au
ajuns un fel de “bolovani aruncaţi în capul
adversarilor de altă culoare”. Mai vine şi
“lupta dintre generaţii” care, “la rîndul
său, sporeşte măcelul premial”. Şi apoi,
colac peste pupăză, “mania concursurilor
de creaţie”, care fireşte că se lasă cu
premii. Aşa că toată această nobilă intenţie
de a recompensa oameni creatori merituoşi
devine că, în loc să evidenţieze, mai mult
cauzează confuzie: “Vicierea şi
devalorizarea premiilor prin inflaţie ori
din pricina luptelor fratricide dintre
clanurile de pe piaţa culturală, pe de o
parte, dar şi, pe de alta, subvenţia (“a
zecea muză”) întîmplătoare sau incorectă
sunt cîteva din cauzele confuziei de valori,
sporită, paradoxal, de sancţiunea
premială”. E multă dreptate în editorialul
lui C. Stănescu. Ba, din păcate, prea multă.
Dar totuşi, decît să nu se dea deloc
(premii, voi să zic), mai bine să se dea
prea multe. Şi-apoi degeaba se alertează
C. Stănescu, pentru că în România
apocalipsa va veni ca o premiere generală.
Şi poate că astea-s deja semne că-i pe-
aproape. (Al. C.)
Rolul scriitorului în vremea
răzbunării
Despre responsabilitate
vorbeşte, în conferinţa numită Ochi pentru
ochi şi în curînd toată lumea va fi oarbă
(transcrisă de 22 în nr. 694), Ana
Blandiana. Despre responsabilitate
individuală şi colectivă într-o lume care
trăieşte cu principiul vendetei. “Secretul
oricărei răzbunări este să refuzi să înţelegi
motivele celuilalt. În cele din urmă, izvorul
întregii violenţe şi suferinţe din lume este
neconvertibilitatea suferinţei. Ochi pentru
ochi şi dinte pentru dinte este legea anti-
dialog, anti-comprehensiune, care exclude
posibilitatea acordului pentru că exclude
posibilitatea existenţei mai multor
adevăruri şi pentru că fiecare nu
recunoaşte decît propriul adevăr, al cărui
scop este să schimbe lumea începînd prin
a o distruge”. Datoria umană elementară
nu este “să decidem cine are şi cine nu are
dreptate”, ci “limita dincolo de care nimeni
nu are dreptul să treacă pentru a impune
celorlalţi ideile sale, limita între credinţă
şi fanatism, între dorinţa de a convinge şi
dorinţa de a băga în capul adversarului
împreună cu ideile sale şi un glonţ”. Ce-ar
putea face scriitorul în această lume? I-ar
189
putea el înlocui pe “înţelepţii de altă
dată”?! “Dar chiar dacă ar fi în stare –
zice Blandiana – cine ar avea timpul şi
disponibilitatea să-l asculte într-o lume
care a pregătit politically correct confecţii
de-a gata pentru orice situaţie?” Scriitorul
nu poate fi decît ce-a fost: rapsodul
suferinţei umane. “Din acest punct de
vedere, încheie Ana Blandiana, avem
resurse pentru întregi biblioteci”. Iar
aceste biblioteci, poate “vor influenţa
viitorul”, pentru că prezentul “nu suntem
în stare să-l influenţăm”. (Al. C.)
O definiţie a Europei
Aşa ceva e, cel puţin în bună
măsură, comentariul pe care Liviu Franga
îl închină (în Semnalul său clasic din
România literară, nr. 23/2003)
Enciclopediei filosofiei greceşti a lui
Gheorghe Vlăduţescu. Europa, zice
reputatul clasicist, “nu este şi /…/ nu
înseamnă numai prezent. Numai
actualitate contemporană. Turnuri
gemene, edificii pentagonale.” Criteriul de
definire îl reprezintă “oamenii ei”. Europa
mai este “singurul loc din lume în care,
dacă vrei s-o porneşti înainte, trebuie mai
întîi să priveşti înapoi”. Cine ştie, poate
că vreun sinolog sau vreun alt partizan de
culturi tradiţionale, ar avea ceva de obiectat
la această singularizare. Dar se poate
discuta dacă ar avea temei. (Al. C.)
Mesagerul literar şi artistic
Un consistent supliment cultural
are, în ediţiile sale de sîmbătă, Mesagerul
de Bistriţa-Năsăud (director Emil
Dreptate): patru pagini ce-l au ca redactor
pe Virgil Raţiu şi care sînt structurate ca o
mică revistă. Nr. 11/2003, de pildă,
cuprinde o pagină de poeme împărţită
frăţeşte între debutantul Antonio
Mureşan şi Vasile Dâncu, o pagină de
recenzii mai “ardeleneşti” (consacrate
unei noi ediţii a Poveştilor lui Ion Pop
Reteganul şi manualului de “Literatură
pentru copii şi tineret” al lui Vistian Voia
– de Emil Bălăi, respectiv Ion Buzaşi; cel
din urmă înlocuieşte, în plus, o recenzie la
propria carte – Andrei Mureşanu. Poetul
Revoluţiei de la 1848 – cu o “mărturisire”)
şi una de istorie literară, dedicată de Ion B.
Salvanu tot lui Andrei Mureşanu, dar
publicistului. O “fototecă” mai mult decît
nostalgică, reproduceri din plastica
bistriţeană, cuvenitul editorial şi chiar
traduceri, precum şi alte rubrici mărunţele,
dar percutante se adună şi fac laolaltă, cum
spuneam, o mică revistă. (Al. C.)
Alexandru Muşina în oglinzi
contrastante
Pe un ton beatificant absolut îşi
începe Gheorghe Mocuţa (în Arca, nr. 4-
5-6/2003) însemnările despre Alexandru
Muşina: “lider de necontestat, primus
inter pares al generaţiei ‘80” etc! Dar “etc.”
de fapt nu prea mai există, întrucît abia
luat acest avînt că şi urmează o drastică
limitare: o fi Muşina lider etc., dar numai
în “aripa braşoveană”. Nu e puţin nici
atîta, devreme ce “generaţia ‘80” respiră
prin doi plămîni, unul bucureştean şi altul
190
braşovean. Şi ce poate face un lider?
Altceva adică decît să “iniţieze şi susţină
o adevărată campanie /…/ pentru
apărarea, impunerea şi ilustrarea generaţiei
sale”?! Zis şi făcut! Muşina, “animat de
ideea competiţiei continue şi de un apetit
teoretic ieşit din comun”, a creat, “alături
de Gheorghe Crăciun”, “un al doilea
centru de propagandă şi susţinere” – al
generaţiei, fireşte, căci ce altă cauză poate
avea Muşina?! Şi ce centru!: –
“reprezentat de universitari tineri şi
instruiţi, discipoli activi fideli cauzei şi
practicieni înrăiţi (în sens bun, fireşte,
n.n.), sincronizaţi la ideile cele mai
îndrăzneţe ale timpului lor (şi al nostru,
desigur, n.n.), dedicaţi trup şi suflet
fenomenului postmodern pe care îl
restructurează şi îl ilustrează din mers”
(asta pentru că nici fenomenul nu stă,
nici discipolii nu se repauzează).
Rezultă că nu poţi trece nici măcar prin
gara din Braşov fără să dai pe-acolo de
vreun agitator postmodernist îmbrăcat
ca discipol al lui Muşina şi agitînd
bannere cu generaţia ‘80. N-are decît
Muşina însuşi să tot vorbească rele
despre postmodernism – şi mai ales
despre cel “românesc”; a zis Cărtărescu
în Cartea postmodernismului că uneori
foarte des Muşina scrie pe tipic
postmodern – aşa rămîne. Un
postmodern care lucrează, după spusele
lui Mocuţa, ba cu un concept goethean,
ba cu unul de la Rimbaud, scriind de
toate: “scene de gen, ode, idile, sonete,
elegii, pasteluri, short stories, epistole,
portrete, epifanii, inscripţii, p.s.-uri,
istorii, cîntece, tratate, apocrife, liduri,
prologuri, eseuri în versuri” ş.a.
Mai există însă un Muşina, care
procedează exact pe dos decît cel al lui
Mocuţa. E vorba de cel al lui Marian Vic-
tor Buciu, etalat concomitent în Steaua
(nr. 4-5/2003), şi care necum să se agite
pentru generaţie, din contră, “atacă cu
deosebire, dacă nu exclusiv” – ce credeţi?
– tocmai “aşa-zisa ‘Generaţie 80’”. (Ca
să nu iasă confuzii din aceste atacuri,
precizez că “generaţia” devine “aşa-zisă”
pentru M.V. Buciu; pentru Muşina, ea
chiar există. Altminteri cum ar ataca-o?!).
Dar nu o atacă pe pricini literare, căci:
“nu are cu seria sa literară o dispută
estetică, ci numai una etică”. Asta e floare
la ureche, n-avem de ce ne speria. Ceva
mai la vale însă Muşina, dimpreună cu
toţi ai lui, se poartă ingrat cu predecesorii
(ce zic eu ingrat?! e de-a binelea fariseic!),
pentru că, după ce “au profitat de
eforturile dificile anterioare, ale poeţilor
şi traducătorilor români”, nu mai vor să
recunoască şi le întorc spatele: “au decis
să nu privească în urmă şi prea puţin în
jur”. Ba şi mai grav, dacă se poate
închipui: “au prădat prin dispreţ
literatura predecesorilor”. Şi nici asta nu
le-a ajuns, pentru că au prădat-o imediat
şi pe cea “a precursorilor”! Dar toate
trădările se răzbună. Există şi un
Dumnezeu al literaturii. Pentru că iată
ce-a ieşit din această trădare: un
“eclectism poetic cosmopolit nu doar
nenuanţat, nedigerabil, dar şi nemarcat
original, confuz aşadar, inapt de a pune
poezia creată în competiţie cu o
paradigmă de incluziune productivă”.
talmeº - balmeº
Aşa le trebuie! E de la sine dat că acest
Muşina e un modern. Şi mai de la sine
dat e că, luînd în seamă observaţiile celor
doi comentatori, fiecăruia ar fi trebuit,
de fapt, să-i rezulte pe dos decît i-a ieşit:
agitatorul ar fi trebuit să fie modern, iar
eclecticul postmodern. Dar nu-i după
cum vrem noi. (Al. C.)
Tot despre premii…
… vorbeşte şi editorialul lui
Valeriu Stancu din nr. 6/2003 al Cronicii
ieşene (extinzînd prin deturnare – cum şi
recunoaşte în mod onorabil – dezbaterea
găzduită de revista noastră în nr. 2-3 a.c.).
Şi Valeriu Stancu începe tare, citîndu-l pe
drasticul Léautaud: “un scriitor care
primeşte un premiu literar – ar fi zis
franţuzul – e dezonorat”. Editorialistul
mai că e de acord, dar apoi îşi revine la
sentimente mai bune şi concede că există
şi premii onorabile. Ba chiar onorante.
Dar şi mai multe există din cele
“dezonorante”: “Există mulţi scriitori care
obţin premii cu duiumul, chiar şi în
străinătate, şi se împăunează cu ele,
îmbogăţindu-şi CV-ul cu titluri
pompoase, titluri care, de cele mai multe
ori, au valoarea unei diplome acordate de
un cămin cultural din cine ştie ce fund de
ţară sau de membrii unui comitet de bloc
în care au fost cooptaţi vreo două-trei rude
de-ale laureatului”. Se pare că nimeni nu e
dispus să vadă în acordarea acestor premii
partea pozitivă a unei societăţi generoase.
Măcar în diplome. (Al. C.)
Noica – redactor-şef
După un memorabil interviu
acordat lui George Arion şi publicat în
România literară nr. 12/2003, Barbu
Brezianu se întoarce (în nr. 25 al aceleiaşi
reviste) cu un consistent şi foarte agreabil
capitol de memorii avîndu-l în centru pe
Constantin Noica – prieten şi coleg la
“Spiru Haret”. Aflăm din amintirile
distinsului critic şi istoric de artă că
junele Noica era “un neîntrecut
alergător, sprinten ca nimeni altul la
jocul de leapşa pe furate sau la oină”;
dar şi că era un foarte bun redactor-şef
al publicaţiei Vlăstarul, revista liceului,
revistă în care au debutat, fie sub mîna
lui Noica, fie, mai înainte, sub cea a lui
Mircea Eliade, o serie de nume sacre ale
culturii noastre. Şi-l vedem, aproape pe
viu, şi pe Ion Barbu, suplinitor de
matematici, făcîndu-şi o intrare aproape
caracteristică şi trăgînd o concluzie
pripită, dar nu irevocabilă (după ce a
examinat, într-o oră, toată clasa):
“Sunteţi nişte troglodiţi”. Dar numai la
matematică, pentru că în rest le va vorbi
despre poezie. Barbu Brezianu ne
spune că faimosul pamflet “Poezia d-
lui Arghezi” a fost scris în timpul unei
ore în care profesorul suplinitor s-a
abătut şi mai tare de la program şi că
primii “cititori” (ascultători, de fapt)
ai celebrei diatribe au fost chiar elevii
pe care Barbu trebuia să-i iniţieze în
matematici. Şi alte episoade sînt
reamintite cu acelaşi umor cald,
promiţînd o carte de maximă
agreabilitate. (Al. C.)
Despre români, numai de bine
Aşa vorbeşte – şi încă din suflet
– Michel Wattremez (profesor la Lille
1) în interviul acordat Ofeliei Ichim
pentru Convorbiri literare (nr. 6/2003).
Michel Wattremez a învăţat singur
româneşte, mai întîi colecţionînd timbre,
apoi corespondînd prin rubrica fostei
reviste “Cutezătorii” şi, la urmă, citind
literatură română. La 17 ani “citeam deja
Eminescu, Caragiale, Rebreanu,
Odobescu şi Hasdeu”. Aşa că
universitatea l-a prins deja iniţiat (ceea
ce nu înseamnă că n-a tras şi de acolo
foloase, de la lectorii de română).
Oricum, şi-a dat doctoratul din Ionel
Teodoreanu, căruia a încercat să-i pună
în lumină “acţiunea inovatoare: folosirea
imaginii ca mijloc de investigaţie
euristică”, ceea ce “îl apropie de
suprarealişti”. Cum stă cultura română
în Franţa, Michel Wattremez ne spune
pe şleau: “Mergeţi la raionul de literatură
universală în cele două mari librării
FNAC la Paris şi veţi constata cu tristeţe
că România este reprezentată doar de
două-trei titluri ale lui Eliade şi de cîteva
cărţi cu caracter general”. Cum ar putea
ea sta mai bine? Lăsînd lucrurile să
evolueze pe calea luată după 1990, dar
şi făcînd România “mai sexy pentru
tinerii din Franţa”. Cu atît mai mult cu
cît “totul” i-ar putea “pasiona pe
francezi: cinematograful, muzica,
pictura, moda, creaţiile pe web, turismul,
fondul etnografic”. (Al. C.)
Orizont sîrbesc
Plin de sîrbi, de-ai noştri şi de-ai
lor, e nr. 6 al Orizont-ului, ieşit din
programul de deschideri/recuperări
multiculturale. Despre “spectrul” literar
al Banatului vorbeşte, nu fără drag şi
dramă, Cornel Ungureanu: “e greu să
înţelegi cultura Banatului fără să
urmăreşti cele patru culturi care se
afirmă aici – uneori prin mari scriitori,
unii născuţi aici, alţii doar în trecere /…/
Niciunde zonele de contact etnic nu au
produs scriitori atît de importanţi care
să-şi abandoneze, cu atîta voluptate,
spaţiul originar. Să-l uite, ei, dar şi exegeţii
lor.” Între toate naţiile bănăţene, sîrbii au
dovedit cel mai mult ataşament: “Singurii
care n-au uitat niciodată de unde se trag,
singurii care au încercat să evoce un
Banat al paradisului pierdut au fost
scriitorii sîrbi”. Vine că pe bună dreptate
Orizont-ul (cel mai ieftin produs de pe
piaţa română, şi nu numai de pe cea
culturală!) li se închină acum. Un invitat
în direct (deşi prin fax) e poetul Duşan
Petrovici (intervievat de Eugen Bunaru)
– “poet român, de origine sîrbă, cu destin
kafkian”, cum zice singur. Rezident în
Germania, Duşan Petrovici crede că
poezia “e un fenomen natural, care apare
aşa cum apar lacurile, rîurile şi munţii
după mari zguduiri geologice”, iar un
“poet adevărat” “trăieşte mereu între o
sublimă disperare şi o îngerească
nebunie”. Sau, mai precis, “într-un neant
cu specificitate maximă”. De dispărut,
putem deduce, va dispare tot prin
cataclism. (Al. C.)

Triple Izvoare
“Izvoare” se numeşte revista
(avîndu-l ca director pe poetul Shaul
Carmel) scoasă de Asociaţia scriitorilor
israelieni de limbă română. Numărul triplu
33-34-35/2003 e consistent la toate
capitolele, iar eleganţa lui grafică e
asigurată, în primul rînd (dar nu numai),
de reproducerile din opera lui Baruch
Elron. Sînt prezenţi aici mulţi poeţi (de la
Sesto Pals, cu ultima poezie, la Sonia
Natra, Andrei Fischof, Felix Caroly,
Bianca Marcovici, Shaul Carmel, Maria
Găitan-Mozes, Eran Sela, Eveline Fonea,
Solo Har, Dan Voinescu, Mioara Iarchi-
Leon şi – traduşi din ebraică de Andrei
Fischof – Sandu David, Yehuda Gur-Arie,
Ortizion Bartana, David Mor şi Mordehai
Glazer). Nu mai puţini prozatori şi
memorialişti (Mariana Juster, cu o
evocare a lui Zigu Ornea, I. Schechter, cu
două schiţe, Iosif Petran, Rodica Grindea,
Sonia Palty, Mirel Brateş, Zoltan Terner,
B. Elvin, Moshe Granot, Marius Mircu,
Harry Bar-Shalom, Francisca Stoleru,
Madeleine Davidsohn, G. Mosari, Gina
Sebastian-Alcalay, Teşu Solomovici,
Carol Feldman, Iudit Coman, Hedwig
Ruber, Getta Berghoff). Graţie Luizei
Carol nu lipseşte din sumar nici teatrul.
Echilibrul critic şi exegetic al numărului e
ţinut de Alexandru Sever (cu o – putem
zice liniştiţi – extraordinară interpretare
biblică, intitulată “Despre ieşirea din
tragedie”), Ileana Cudalb (cu un extras din
monografia închinată lui Tuvia Juster),
Iosef Eugen Campus (cu un comentariu
la Insomniacii lui Alexandru Sever), Şlomo
Leibovici-Laiş (cu o definire actuală a
“Iudaism”-ului), Andrei Strihan (cu o
recenzie la Cartea de rugăciuni laice a lui
I. Schechter) şi, fireşte, de un sector de
recenzii şi cronici (unde mai harnici sînt
Carol Isac şi Ion Ştiubea). Invitaţii de
onoare ai numărului sînt Ana Blandiana
şi Norman Manea. Un număr, aşadar, ce
pare mărturia unei efervescenţe. (Al. C.)
Un concurs îmbietor
PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
ONEŞTI
BIBLIOTECA MUNICIPALĂ
,,RADU ROSETTI”
organizează
ediţia a V-a a Concursului de proză
scurtă
,,RADU ROSETTI”
· Desfăşurat la primele sale patru
ediţii sub titlul ,,Poveste fără sfârşit —
interferenţe artistice”, concursul de anul
acesta este dedicat patronului spiritual al
bibliotecii, istoricul Radu Rosetti, de la a
cărui naştere sărbătorim 150 de ani.
· Concursul este organizat pe trei
grupe de vârstă: 9-15 ani, 16-25 ani, peste
25 ani.
· Condiţii de participare:
-1-2 lucrări care să nu depăşească
50 p., manuscris/dactilografiate/
tehnoredactate.
- Lucrările vor avea menţionate:
talmeº - balmeº
numele şi prenumele autorului, data
naşterii, adresa completă şi numărul de
telefon.
· Lucrările vor fi expediate pe
adresa:
Biblioteca Municipală ,,Radu
Rosetti”
Bulevardul Oituz nr. 13 A
Cod poştal 601077
Oneşti
Jud. Bacău
· Data limită de primire a lucrărilor:
1 octombrie 2003.
· Premierea — constând în bani şi
cărţi - va avea loc vineri, 17 octombrie
2003. Pentru laureaţii concursului cu
domiciliul în alte localităţi, premiile vor fi
expediate prin poştă.
· Relaţii la telefon 02324/324099,
tel./fax 0234/312202.
Guvernul României, bun de
plată către Adrian Marino
Censorship. A World Encyclope-
dia (Editor Derek Jones, Fitzroy
Dearborn Publishers, London-Chicago)
este o lucrare ce dovedeşte mai multe
lucruri. O dată că vocaţia enciclopedică a
Occidentului n-a dispărut, apoi că
cenzura nu este un apanaj al unui singur
regim şi nu s-a exercitat doar în fostele
ţări comuniste, ci în toată lumea, în toate
timpurile şi, nu în ultimul rând că, spre
deosebire de alte întreprinderi de acest
gen, n-am fost ignoraţi, ba mai mult,
solicitat să trateze articolul despre
România a fost un specialist de marcă,
Adrian Marino. Domnia sa, pe parcursul
a şapte pagini, aşadar succint, reuşeşte o
istorie a cenzurii în Ţările Române şi
România, extrem de echilibrată şi extrem
de bine documentată. Parcurgând paginile,
constaţi cu stupoare că, de fapt, mult mai
întinse în timp au fost perioadele de
cenzură şi autocenzură, sub un regim sau
altul, iar cele de relaxare n-au fost decât
infime contrapuncte. De sorginte
religioasă, etnică sau politică, în România
cenzura s-a situat mai întotdeauna în con-
tra posibilelor influenţe exercitate de
curentele occidentale de idei, socotite
primejdioase de către biserici sau
autorităţi. Şi din perspectiva tematică mai
restrânsă a unei enciclopedii de acest fel,
se disting cu acurateţe «momentele
astrale» ale sincronizării cu Vestul, în
istoria «zbuciumată» a culturii noastre:
efortul Şcolii Ardelene de a ne înscrie pe
orbita valorilor europene, revoluţia de la
1848, cu reconectarea la lumea civilizată,
rolul salutar, şi în cultură, al Constituţiei
de la 1923, care garanta «toate drepturile
celor ce doreau să-şi comunice sau publice
ideile şi opiniile lor, pe cale orală, prin
cărţi sau presă, asumându-şi
responsabilitatea conform Codului Penal»
- ele sunt doar câteva popasuri. O discuţie
aparte ar merita-o libertatea obţinută
după 1989. Adrian Marino pare destul
de sceptic în privinţa dispariţiei totale a
controlului exercitat de stat, fie doar prin
cenzura economică. Un element inedit
este că autorul articolului, spre finalul
acestuia, pe bună dreptate fără falsă
modestie, încălcând normele de
obiectivitate pe care le presupune tonul
191
impersonal abordat în lucrările de acest
gen, ignoră convenţia distanţei şi vorbeşte
despre sine: «Eu însumi, ca actor şi spec-
tator al acestei perioade, am experimentat
toate situaţiile descrise mai sus: proscris,
privat de dreptul de a-mi semna lucrările
pe o perioadă de două decade, textele mele
mutilate, întregi capitole cenzurate. Am
«ignorat» cenzura prin publicarea textelor
în străinătate, fără a cere acordul
autorităţilor sau prin colaborarea, sub
pseudonim, cu Radio Europa Liberă». Un
singur regret: păcat că autorului nu i-a
fost accesibilă broşura ce cuprindea lista
lucrărilor interzise, alcătuită în 1948
(Publicaţii interzise), care, deşi ocultată
mai apoi, dată probabil la topit, a fost
reeditată recent, sub titlul Cartea cărţilor
interzise, după un exemplar nu se ştie de
unde procurat, de către Victor Frunză.
Oricum, contribuţia lui Adrian
Marino la acestă lucrare este deosebit de
preţioasă şi ne face cinste. Discutabilă însă
este performanţa celorlalţi autori care
participă la reconstituirea unei imagini
complete a României, unul din
perspectivă religioasă, celălalt din punctul
de vedere al etniei maghiare. Partea de
religie, semnată de Janice Broun, e crunt
sărăcită de lecturi româneşti, limba
nefiindu-i probabil accesibilă (se vede din
bibliografia extrem de sumară şi de
selectivă pe anumite criterii), şi astfel
multe probleme sunt tratate superficial,
chiar stângaci. N-are rost să mă opresc la
ele, dar un simplu exemplu este edificator.
Neoprotestantismul dispune de un spaţiu
ce-l concurează pe cel dedicat ortodoxiei,
iar Biserica Greco-Catolică e tratată în
fugă. Cât despre autorul secţiunii
rezervate literaturii maghiare în România,
George Gömöri, prin discrete şi, probabil,
inocente exagerări sau omisiuni, în pofida
onestităţii documentare, pare să prezinte
un tablou incomplet, vag distorsionat, al
condiţiei literaturii şi culturii maghiare în
România. În orice caz, guvernul ar fi bun
de plată, din fondurile prăpădite pe tot
felul de paranghelii cu iz folcloric de casă
de cultură, pentru promovarea reală a
imaginii ţării în lume.(N.S.)
De hominis dignitate sau cine-a
pus turnesol pe clanţă
Uniunea Scriitorilor e foarte
generoasă cu împărţirea «egidei» către
revistele de cultură. Dă din ea peste tot,
câte puţin, ca să ajungă la toată lumea. Şi
cum ar putea altfel, ca să-i împace pe toţi?
Din ea se înfruptă şi struţocămila Caligraf
(nr. 4/2003), editată de Asociaţia Culturală
«Decebal» - Mehedinţi, sub directoratul
lui Romulus Cojocaru, şi al patronajului
preşedintelui de onoare, Paul Tudor,
redactor-şef fiind Gheorghe Florescu,
redactor-şef adjunct Costel Petcu,
secretar general de redacţie Ioan Mercea,
iar colegiul redacţional fiind constituit din:
Dan Lupescu, Sorin Vidan, George Roşca,
Nicolae Jinga, Sever Negrescu, Titu Dinuţ,
Ionica Dăgădiţă. Cu asemenea redacţie-
mamut, te aştepţi ca lunarul, binecuvântat
discret, pe ultima pagină, de contribuţia
lui Teofan, Mitropolitul Olteniei, să fie
un tom substanţial, care să aibă ambiţia
ca, într-un singur număr, măcar să
192
epuizeze, dacă nu să le şi rezolve, toate
problemele culturii româneşti. În parte şi
reuşeşte, performanţa fiind aceea că adună
între paginile sale (e drept, de
dimensiunile unui cotidian) nume care mai
de care mai sonore şi, atenţie, care mai de
care mai incompatibile. Ne uităm în
sumar: Constantin Cubleşan, Gabriel
Chifu, Mircea Popa, Anton Jurebie,
Costel Petcu, Adrian Cioroianu, Mircea
Micu, Nicolae Dan Fruntelată... Singura
mea nedumerire e: de ce n-o fi fost
solicitată şi colaborarea lui Pico della
Mirandola (Giovanni, of course)? Şi-apoi,
o poză de-a lui n-ar fi stricat. Aşa,
publicaţia ar fi dat o mai mare greutate
«tuturor lucrurilor ce pot fi cunoscute».
În paginile ei, cu o frunte lată (v.
foto), de om luminat, Nicolae Dan
articulează o proză non-fiction, cu irizări
de fantastic. Privind în racursiu, peste
zbuciumata-i biografie, face un fel de
inventar al prietenilor şi neprietenilor:
Cornel Popescu, «Mişu Unghianu, un
englez originar de pe dealurile Buzăului»
şi, fireşte, «cei doi «mari» pe care-i con-
sider prieteni adevăraţi, domnul Nicu
Văcăroiu şi Florin Georgescu». Şi mai sunt
încă mulţi alţii. Lipsit de «interese»
pidosnice, eroic chiar, Fruntelată
rememorează perioada când - «ca un
sergent (deh, nostalgii...), trimis mereu la
atac, uneori orbeşte cu mâinile goale»,
alături de «soldaţii tăi, prietenii tăi (...),
cei care cred, fie şi numai pentru o clipă,
în ideile tale» - era «bengos». Pentru a-şi
verifica prieteniile, el aplică «proba
turnesolului». Şi ce reiese? Că e unul, nu
i se dă numele, care, «crezând în dreptate,
în etica şi-n echitatea socialistă - moneda
acelor vremi cam (sic!) fanatice», a
devenit - oroare - «aşa un mare capital-
ist». Dar autorul fragmentului de volum
(Turnesol ’89 jurnalele unui cetăţean naiv
din raionul Vânju-Mare, în curs de
apariţie la reputata Editură Ager-
Bucureşti) nu i-a pierdut pe toţi. Strivit,
după revoluţie, de povara secretariatului
de stat la Guvernul României, «a mai fost
o perioadă când puteam să-mi fac mulţi
prieteni». Dacă a ratat-o, timpul nu e
pierdut. Nicolae Dan Fruntelată, alături
de mult şi duios sărbătoritul Mircea
Micu, prin intermediul umanistei şi
încăpătoarei reviste, aflată sub scutul
marelui Decebal şi protejată de mantaua
unei asociaţii culturale, au toate şansele
să lege prietenie cu Adrian Cioroianu (un
fiu al Mehedinţiului?). (N.S.)
!
Nota reda revistei noastre nu sînt propriile lor opinii şi d rin
c to ri lo r. Ei au libe
red a
şi le asuma nu-şi asumă, prin ex
semnă
O rugăminte către toţi prietenii şi colaboratorii revistei noastre!
Un accident (electric + mecanic!) a dus la pierderea datelor de pe HDD-ul unui calculator.
Vă rugăm să ne trimiteţi, cît mai urgent, adresele dvs.!
talmeº - balmeº
Ocrotiţi mlădiţa postmodernă!
Se pare că am făcut o pasiune
diafană pentru Dl. Ştefan Borbély din
moment ce devine, încă o dată, nu la multă
vreme, subiectul unei astfel de note. Cu
riscul de a-mi deconspira slăbiciunea, voi
discuta, din nou, un articol al său din
Apostrof, nr. 6/2003 (Structuri în mişcare
-I) - un comentariu la Anii ’60-’90. Critica
literară, de Ion Bogdan Lefter. Uitând că,
într-un număr din Piaţa literară, obiect al
notei precedente, tuna şi fulgera împotriva
“epocii foiletonistice”, se îndură şi
reabilitează, ba chiar urcă pe înalte culmi,
foiletonistica literară a lui Ion Bogdan
Lefter, adunată într-un volum cu pretenţii
panoramice (după titlu). Să înţeleg că
singurul îndreptăţit să o practice este mai
sus amintitul autor? Cred că aşa este, din
moment ce Dl. Borbély, prin graţioase
piruete sofistice, deretică locul în care a
scuipat ceva timp în urmă. Importantă
este buna intenţie a cărţii D-lui Lefter,
aceea că “îşi propune să fie o «panoramă»
în mişcare, fişată degajat, a evoluţiei criticii
noastre literare”, şi ajunge să-l convingă
pe recenzent de soliditatea acesteia. Şi
iată cu câtă graţie e descrisă foiletonistica
“panoramică” a “liderului” optzecist: ea
nu merge “pe logica sintezei scrupuloase
(lipsa căreia este aspru sancţionată la alţii,
n.m.), a continuităţii freatice a ideilor şi
formelor, ci pe aceea, mult mai laxă, a
contribuţiilor personale circumstanţiale ale
autorului, extrase din publicaţii la care s-
a întâmplat să colaboreze de-a lungul
timpului”. Se vede că Dl. Borbély nu se
zgârceşte la cuvinte, voluta perifrastică
însemnând, mai simplist şi - implicit -
mai puţin elegant, foiletonistică, adică
articole adunate de prin publicaţii. În
efortul bine intenţionat de a reabilita
“contribuţiile personale circumstanţiale”
(de acum încolo voi numi foiletonistica,
folosindu-mă de simpaticul eufemism
inventat special pentru Ion Bogdan
Lefter), comentatorul dezavuează, de data
asta, lucrările mai bine articulate teoretic
şi conceptual, foste teze de doctorat,
situându-se fix invers faţă de teza susţinută
în Piaţa literară. De data asta construcţiile
ample nu-i mai plac fiincă - socoteşte
domnia sa - «titanii» tânărului foiletonism
universitar autohton” aplică, în ipostază
cţiei: ţinuţi să
ratorii p ri m a a ex
Colabo rtatea de
ndul lor, cînd au o p
cto rii, la rî re, şi opin
. Reda trapola
tu ră . Ei
doctorală, o “metodologie nostalgică”,
“după ureche”. Cred că păcatul cel mai
mare al tânărului foiletonism universitar
e că este autohton, deci incompatibil cu
“mişcarea ideatică occidentală” şi cu
“aceea a comparaţiei integratoare”. Şi
reprezentanţii săi nu s-au bucurat defel
citindu-l pe Charles Mauron. Spre
deosebire de aceştia, Dl. Lefter s-a
bucurat şi, în pofida faptului că adună
într-o carte “contribuţiile personale
circumstanţiale”, face dovada
“comparaţiei integratoare”. Totuşi, cred
că “fericirea” de a-l vedea tradus pe
Charles Mauron” or fi împărtăşit-o şi alţii,
nu doar recenzatul şi recenzentul. Părerea
mea, Domnu’ Borbély (vorba lui Nicu
Văcăroiu). Ce se întâmplă: dacă “critica
foiletonistică, de întâmpinare” este o
“categorie narcisiacă”, ce-or fi însemnând
“contribuţiile personale circumstanţiale”?
Iubire de aproapele tău? Şi-apoi, de vreme
ce “o mare parte a criticii noastre literare
de după 1965 a parazitat pe influenţe
occidentale”, cum i se mai poate reproşa
incompatibilitatea cu “mişcarea ideatică
occidentală”? Răspunsul îl dă autorul
articolului: fiindcă “mulţi literaţi de-ai
noştri (autohtoni, cum ar veni, n.m.), unii
întru totul stimabili - criticii nefăcând nici
ei opinie separată - culcă mlădiţa
postmodernă în răsadul unei stilistici
personale anacronice”. De “stilistică
personală” nu duce lipsă nici Dl. Borbély
(v. delicata metaforă de mai sus), dar pot
afirma cu tărie, acum edificată pe deplin:
ruşine lor, literaţilor că îşi permit să culce
mlădiţa în stilistică personală şi că, în gen-
eral, îşi permit impertinenţa să fie
originali. Iar dacă unii din ei ar îndrăzni să
se numere printre cei care “ne vor ucide
pentru îndrăzneală şi ne vor expune
cadavrele în piaţa infamiei publice”, voi fi
prima care să le ţin piept. Mlădiţele
trebuiesc ocrotite cu grijă, mai ales cele
postmoderne. Fiţi liniştit, D-le Borbély,
nu vă fie frică, numai peste cadavrul meu
va mai trece vreo stilistică personală care
să vă vatăme. Pe Dv. sau pe Dl. Lefter.
(N.S.)
piniile
ilustreze o
ea
m ă p asu
ărere, şi-o
iile colaboratorilo
r.