SENECA

ALT TIMP NU AM
Despre scurtimea vieţii
Despre viaţa fericită
Traducere din limba latină de Ioana
Costa, Vichi-Eugenia Dumitru şi Ştefania
Ferchedău
Desene Ștefan Procopie
Editura Seneca
 www.edituraseneca.ro
2020 © Editura Seneca
Toate drepturile rezervate
ISBN 978-606-8847-90-0

Toate drepturile prezentei ediţii sunt rezervate autorilor. Nici o parte din
această lucrare nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă sub indiferent de
formă fără acordul prealabil scris al autorilor.
CUPRINS
Cuvânt-înainte
DESPRE COLECŢIE
DESPRE VOLUM
Despre scurtimea vieţii
Despre viaţa fericită
Cuvânt după
Note
INDICE
Curente filozofice
Stoicii
Epicurenii
Cinicii
 Cuvânt-înainte

“Virtutea trebuie să pună mâna și să aducă la realitate lucrurile pe care le-a

gândit”.

DESPRE COLECŢIE
Volumul „Alt timp nu am“ deschide colecţia „În DOI“.
„În DOI“ – pentru că sunt Dialoguri.
„În DOI“– pentru că seria este făcută de doi. Primul este filozoful roman
Seneca, cu textele scrise acum 2000 de ani. Al doilea este un tânăr student
român de la Arte, cu desenele concepute după text.
„În DOI“ – pentru că în faţa cărţii rămân doi – Autorul şi Cititorul. Cartea
începe să trăiască doar atunci când începe să interacţioneze cu cel care o
ţine în mână. Atunci când Cititorul se regăseşte în ea pe sine însuşi.

DESPRE VOLUM
„Alt timp nu am“
Volumul include două dialoguri: Despre scurtimea vieţii și Despre viaţa
fericită.
Este un fel de time managment care te îndeamnă să nu uiţi că tu eşti
beneficiarul final al vieţii şi al timpului tău.
Timpul este singurul bun care-ţi aparţine cu adevărat.
Tu alegi ce să faci cu fiecare clipă, cu ce să măsori timpul acordat Vieţii
tale. Poţi măsura în cărţi citite, în articole scrise, în întâlniri de afaceri, în
întâlniri cu cei dragi, în sticle băute, în cuie bătute, în zboruri pierdute, în
mulţumiri pentru ceea ce ai avut şi ai făcut. Timpul tău este un bun fără de
preţ.
Despre scurtimea vieţii
De brevitate vitae
 capitolul 1
Lui Paulinus
1. Cei mai mulţi dintre oameni, Paulinus, se plâng de reaua-voinţă a naturii,
căci ne naştem pentru o durată neînsemnată şi chiar şi acest răstimp care ne-
a fost dat zboară atât de repede şi cu o asemenea iuţeală, încât pe toţi, cu
prea puţine excepţii, viaţa îi părăseşte tocmai când sunt mai pregătiţi de
viaţă. Nu doar gloata şi poporul lipsit de minte suferă acest – cum este
socotit de oameni – rău universal. Chiar bărbaţi plini de faimă au ridicat
plângeri din pricina lui. El l-a făcut să exclame pe cel mai de seamă dintre
medici: „Viaţa este scurtă, ştiinţa, lungă“.
2. Acest fapt l-a silit pe Aristotel, pe când cerceta natura, să intre într-o
controversă, prea puţin potrivită unui înţelept, susţinând despre natură „că
le-a arătat animalelor, în privinţa vârstei, o asemenea bunăvoinţă încât le-a
dat să trăiască de cinci sau de zece ori o viaţă de om, în timp ce omului,
născut pentru înfăptuiri numeroase şi însemnate, i-a impus o limită atât de
strâmtă.“
3. Nu este puţin timpul pe care îl avem, ci mult cel pe care l-am pierdut.
Viaţa este îndeajuns de lungă şi ne-a fost dată din plin pentru împlinirea
faptelor de mare importanţă, dacă viaţa întreagă este bine chibzuită; însă
când este risipită în lux şi nepăsare, când nu este consumată în numele unui
scop bun, atunci când clipa ultimă, în cele din urmă, ne sileşte, înţelegem că
am trecut printr-o viaţă de care nu ne-am dat seama că se duce.
4. Aşa este: nu primim o viaţă scurtă, ci ne-o facem scurtă, nu îi ducem
lipsa, ci suntem risipitori. Asemenea marilor şi regeştilor bogăţii, care, când
ajung în mâna unui stăpân rău se irosesc, în timp ce altele, chiar modeste,
dacă sunt încredinţate unui bun paznic cresc prin bună folosinţă, viaţa
noastră se întinde mult pentru cel care şi-o orânduieşte bine.
 capitolul 2
1. Pentru ce ne plângem de natură? Ea s-a purtat cu bunăvoinţă: e lungă
viaţa, dacă ştii să o foloseşti. Altminteri, pe unul îl stăpâneşte o avariţie
nesăţioasă; pe altul o hărnicie sârguincioasă în treburi de prisos; unul se
îmbată cu vin, altul e amorţit de toropeală; pe un altul îl oboseşte ambiţia,
depinzând mereu de părerile celorlalţi, pe altul patima nesăbuită a negoţului
îl duce către toate pământurile şi toate mările, în speranţa de câştig; plăcerea
armelor îi chinuie pe unii, întotdeauna ori preocupaţi să-i pună în primejdie
pe alţii, ori neliniştiţi să nu fie ei înşişi puşi în primejdie; sunt unii pe care îi
consumă, printr-o servitute de bună voie, o plecare în faţa superiorilor fără
aşteptarea vreunei recunoştinţe.
2. Mulţi sunt ocupaţi fie să jinduiască la soarta altora, fie să se vaite de a
lor; cei mai mulţi, care nu urmăresc nimic precis, sunt şovăielnici,
inconstanţi şi nemulţumiţi de ei înşişi – ei sunt azvârliţi din cauza uşurătăţii
lor spre planuri mereu noi; unii nu şi-au stabilit principii după care să se
călăuzească pe drumul vieţii, ci soarta îi surprinde în timp ce lâncezesc şi
cască – e atât de clar că aşa se întâmplă, încât nu pun la îndoială adevărul
din cuvintele pe care cel mai de seamă dintre poeţi le-a rostit parcă într-un
fel de oracol: „partea din viaţa pe care o trăim cu adevărat este subţire.“
Căci tot restul existenţei nu este viaţă, ci doar timp.
3. Viciile ne asediază şi ne împresoară de pretutindeni şi ne împiedică ochii
să se înalţe sau să se ridice spre a discerne adevărul; dimpotrivă, ne apasă în
jos, odată ce ne-au cufundat şi ne-au legat de pofte josnice. Celor căzuţi nu
le este nicicând îngăduit să se întoarcă la ei înşişi; dacă din întâmplare au
vreodată parte de linişte, asemenea mării celei adânci, care continuă să se
umfle după ce vântul a încetat, ei se agită şi nu găsesc niciodată pace de la
patimile lor.
4. Crezi că vorbesc despre cei ale căror păcate sunt recunoscute de toţi?
Priveşte-i pe cei la a căror fericire oamenii aleargă grămadă; sunt sufocaţi
de atâta bunăstare. Pentru cât de mulţi bogăţiile sunt o povară! Ce mulţi
sunt cei cărora elocinţa şi sforţarea zilnică de a-şi arăta înzestrările le-au
supt sângele! Cât de mulţi sunt palizi din cauza plăcerilor neîncetate! Cât de
mulţi sunt cei cărora alaiul clienţilor aflaţi mereu în preajmă nu le-a mai
lăsat nicio libertate! pe scurt, trece-i în revistă pe toţi aceştia, de la cei mai
mici până la cei mai de sus: unul are nevoie de un avocat, celălalt îi
răspunde la apel, altul este în proces, unul îl apără, altul îi dă sentinţa,
niciunul nu se judecă pe sine, fiecare se consumă de dragul altuia. Pune-ţi
câteva întrebări despre oamenii ale căror nume le ştii pe dinafară şi vei
vedea că acestea sunt semnele prin care pot fi recunoscuţi: unul îl cultivă pe
un al doilea, iar al doilea pe un al treilea; niciunul nu îşi aparţine sieşi.
5. Şi apoi, unii oamenii simt o indignare cât se poate de smintită: se plâng
de dispreţul pe care îl arată cei care le sunt superiori, pe motiv că nu-şi fac
timp pentru cei care vor să intre la ei în audienţă! Dar are cineva
îndrăzneala de a se plânge de trufia altuia, când el însuşi nu îşi acordă sieşi
timp niciodată? Cu toate acestea, indiferent cine eşti, acel om care îţi este
superior îţi mai aruncă uneori o privire, fie şi cu o expresie arogantă, îşi
apleacă urechile la vorbele tale, îţi îngăduie să stai alături de el; dar tu nu te
învredniceşti niciodată să te uiţi la tine sau să te asculţi pe tine. Nu ai de ce,
prin urmare, să îi reproşezi cuiva aceste îndatoriri, fiindcă, atunci când tu le-
ai îndeplinit, nu căutai compania altuia, ci nu o puteai suporta pe a ta.
 capitolul 3
1. Chiar dacă toate marile spirite care au strălucit vreodată ar fi de acord în
privinţa acestui subiect, nu s-ar putea nicicând mira îndeajuns de această
întunecare a minţii omeneşti. Oamenii nu suportă ca cineva să le pună mâna
pe proprietăţi şi, dacă există o cât de mică gâlceavă în privinţa hotarelor de
pământ, aleargă toţi la pietre şi la arme; şi totuşi, le permit să pătrundă în
viaţa lor, ba chiar ei înşişi îi aduc înăuntru pe cei care în cele din urmă vor
ajunge să se înstăpânească peste ea. Nu se găseşte nimeni care să vrea să îşi
împartă banii, totuşi cu cât de mulţi îşi împarte fiecare dintre noi viaţa!
Când îşi păzesc averile, oamenii sunt foarte zgârciţi, totuşi, când vine vorba
de cheltuirea timpului lor, singurul caz în care avariţia este de lăudat, devin
risipitori.
2. Astfel, mi-ar plăcea să-l iau pe unul din alaiul celor mai în vârstă şi să îi
spun: „Văd că ai ajuns la capătul vieţii omeneşti, te apasă cei o sută de ani
sau chiar mai mult; haide acum, aminteşte-ţi viaţa ta şi fă un bilanţ.
Gândeşte-te cât din acest răstimp ţi s-a dus cu un creditor, cât cu o iubită, cu
un patron sau un client, cât ai pierdut cu disputele conjugale, cu pedepsirea
sclavilor, cu alergătura de colo-colo cu treburi prin oraş. Adaugă bolile, pe
care ni le-am provocat cu mâna noastră, adaugă şi timpul pierdut în
trândăveală şi fără folos; vei vedea că ai mai puţini ani decât numeri.
3. Priveşte înapoi în amintire şi vezi de câte ori ai avut un plan hotărât în
minte, cât de puţine zile au trecut aşa cum aveai de gând, când ţi-ai stat ţie
însuţi la dispoziţie, când ai avut întipărită pe faţă o expresie firească, când ai
avut spiritul netulburat, ce operă ai înfăptuit într-o viaţă atât de lungă, cât de
mulţi au fost cei care te-au jefuit de viaţă, fără ca tu să îţi dai seama ce
pierzi, cât de mult timp s-a dus în suferinţă vană, bucurie prostească, patimă
lacomă şi în vorbe linguşitoare, cât de puţin timp ţi-a rămas pentru tine din
propriul tău timp; îţi vei da seama că mori înainte de vreme.“ De ce atunci
se întâmplă aşa?
4. Trăiţi de parcă v-ar fi dat să trăiţi veşnic, niciodată nu vă trece prin minte
fragilitatea voastră, nu băgaţi de seamă cât timp s-a scurs deja. Îl irosiţi de
parcă ar fi din plin şi din belşug, cu toate că, în timpul acesta, chiar ziua pe
care o acordaţi unei persoane sau unui lucru vă este poate şi ultima. Aveţi
toate temerile muritorilor şi toate dorinţele nemuritorilor.
5. Vei auzi mulţi oameni spunând: „După cel de-al cincizecilea an mă retrag
într-o viaţă tihnită, iar cel de-al şaizecilea an mă va scuti de îndatoririle
publice.“ Şi, la urma urmei, ce garanţie ai că vei avea o viaţă lungă? Cine îţi
va îngădui să îţi parcurgi viaţa aşa cum plănuieşti? Nu îţi este ruşine să
păstrezi pentru tine numai resturile vieţii tale şi să pui deoparte pentru
cultivarea înţelepciunii doar acel timp, care nu poate fi dedicat niciunei
activităţi publice? Cât de târziu este să începi să trăieşti tocmai atunci când
s-ar cădea să încetezi din viaţă! Ce prostească uitare a faptului că suntem
muritori e să amâni chibzuinţa sănătoasă pentru cel de-al cincizecilea şi
şaizecilea an şi să vrei să porneşti în viaţă într-un moment la care puţini au
ajuns!
 capitolul 4
1. Vei vedea că celor mai puternici şi mai sus-puşi bărbaţi le scapă vorbe
care arată că tânjesc după o viaţă retrasă, o laudă şi o preferă tuturor
bunurilor lor. Îşi doresc uneori să coboare de pe acel piedestal al lor, dacă ar
putea-o face în siguranţă; căci, chiar dacă nimic nu îl atacă sau clatină din
afară, norocul se năruie sub propria lui greutate.
2. Divinul Augustus, căruia zeii i-au oferit mai multe decât oricărui altul, nu
a încetat să ceară pentru sine linişte şi să râvnească la o eliberare din
funcţiile publice; toate discursurile lui reveneau mereu la acest punct –
speranţa lui de a duce o viaţă retrasă. Cu această dulce mângâiere, chiar
dacă amăgitoare, îşi înveselea truda, anume că va prinde o zi în care să
trăiască pentru sine.
3. Într-o scrisoare adresată senatului, în care făgăduise că retragerea sa nu
va fi lipsită de demnitatea publică, nici nu se va dezice de gloria dinainte,
am găsit aceste cuvinte: „Dar acestea pot fi arătate mai falnic prin fapte
decât prin promisiuni. Totuşi, aşteptarea acelei vremi, pentru mine mult
dorite, m-a adus în situaţia să gust dinainte ceva din desfătarea ei prin
plăcerea cuvintelor.“
4. Tihna i se părea un lucru atât de însemnat, încât voia să o anticipeze cu
gândul, pentru că nu o putea dobândi în fapt. El, care vedea cum toate
depind numai de el singur şi care decidea soarta pentru oameni şi popoare,
socotea drept cea mai fericită ziua în care urma să se lepede de măreţia sa.
Descoperise câtă sudoare storc, pe tot cuprinsul pământului, acele
binecuvântări, cât de multe griji secrete ascund.
5. Silit întâi să ridice armele împotriva concetăţenilor, apoi împotriva
colegilor, iar în cele din urmă a rudelor, el a vărsat sânge pe mare şi pe
uscat. În Macedonia, Sicilia, Egipt, Siria şi Asia şi în aproape toate
ţinuturile, divinul Augustus a fost împresurat de război, iar când armatele
lui s-au săturat să mai verse sânge roman, le-a îndrumat către războaie cu
străinii. În timp ce pacifica regiunile alpine şi îi supunea pe duşmanii
strecuraţi în mijlocul unui imperiu paşnic, în timp ce muta hotarele
imperiului până dincolo de Rin, de Eufrat şi de Dunăre, în Roma înseşi
săbiile lui murena, Caepio, Lepidus, Egnatius şi ale altora erau ascuţite
împotriva lui. Încă nu scăpase de urzelile lor, când fiica sa şi atâţia tineri
nobili, ce erau legaţi de ea prin adulter ca printr-un jurământ, îi ameninţau
vârsta deja aflată în povârniş – şi erau printre ei Paulus şi, pentru a doua
oară, o femeie de temut, alături de un Antoniu. Tăiase aceste putregaiuri
laolaltă cu membrele lor: altele crescuseră în loc; precum un corp îngreunat
de mult sânge, mereu se rupea câte ceva, ba într-o parte, ba într-alta. Şi
astfel, tânjea la tihnă şi, gândindu-se cu speranţă la ea, eforturile îi păreau
mai uşoare. Aceasta era dorinţa celui care avea puterea să îi facă pe alţii să-
şi împlinească dorinţele.
 capitolul 5
1. Marcus Cicero, cel azvârlit între oameni precum Catilina, Clodius,
Pompeius şi Crassus (o parte dintre ei, duşmani pe faţă, alţii, prieteni
îndoielnici), în timp ce oscila odată cu statul şi încerca să-i oprească
declinul şi care, în cele din urmă, a fost scos afară, căci nu ştia să fie nici
calm în situaţiile prospere, nici răbdător în cele potrivnice – de câte ori îşi
blestema el tocmai acel consulat, pe care îl lăudase nu fără motiv, dar fără
ţintă!
2. Ce cuvinte pline de jale foloseşte într-o scrisoare către Atticus, după ce
Pompeius tatăl cunoscuse înfrângerea, iar fiul încerca încă să îi refacă în
Hispania forţele armate zdrobite! „Mă întrebi“, spunea el, „ce fac aici?
Supravieţuiesc pe proprietatea mea din Tusculum, pe jumătate prizonier!“
După aceasta el mai spune şi altele, se tânguie după viaţa dinainte, deplânge
prezentul şi disperă cât priveşte viitorul.
3. Cicero afirma despre el că este „pe jumătate prizonier“. Dar, pe Hercule!,
nicicând un înţelept nu va ajunge la un titlu atât de umil, nicicând nu va fi
pe jumătate prizonier – el, care se bucură mereu de o libertate întreagă şi
bine întemeiată, fiind slobod, fiindu-şi propriul său stăpân şi ridicându-se
deasupra celorlalţi. Căci ce altceva poate fi mai presus decât el, care este
mai presus de soartă?
 capitolul 6
1. Când Livius Drusus, un bărbat îndrăzneţ şi energic, propusese legi noi şi
voia să schimbe reformele proaste ale Gracchilor, sub presiunea unei
mulţimi uriaşe, adunate din toată Italia, nevăzând ieşire din situaţia sa (pe
care nici nu o putea duce la capăt, nici nu avea libertatea să o abandoneze,
odată ce o iniţiase) se spune că îşi blestema viaţa fără pic de linişte de care
avusese parte de la început: ar fi zis că el a fost singurul care nu a ştiut
vreodată ce este aceea zi de sărbătoare, nici măcar cât era copil. Căci, pe
când era încă minor şi purta toga pretextă, a avut curajul să ceară favoarea
judecătorilor pentru cei acuzaţi şi să îşi facă simţită influenţa în viaţa
politică având atâta succes, încât este cât se poate de limpede că în anumite
procese el a forţat verdictul.
2. Cât de departe s-ar fi revărsat o ambiţie izbucnită atât de prematur?
Puteai să-ţi dai seama că o îndrăzneală atât de precoce va duce la un
nenoroc fără margini, deopotrivă în viaţa sa personală şi în cea publică.
Astfel, era prea târziu pentru el să se plângă că nu a ştiut ce este aceea zi de
sărbătoare când de mic copil a fost un răzvrătitor şi o pacoste pentru for.
Este sub semnul întrebării dacă a murit de propria sa mână; căci a căzut în
urma unei răni bruşte primite în vintre; unii mai stau pe gânduri dacă
moartea lui a fost una voluntară, dar nimeni nu se îndoieşte că a venit la
timp.
3. Ar fi de prisos să pomenesc mai mulţi, care, în ciuda faptului că celorlalţi
le păreau foarte fericiţi, au depus chiar ei mărturie împotriva lor înşile,
spunând cât de mult au urât fiecare faptă din anii trăiţi; dar cu aceste
plângeri nu i-au schimbat nici pe ceilalţi, nici pe ei înşişi. Căci după ce
dădeau glas sentimentelor lor, recădeau în obişnuinţa dinainte.
4. Pe Hercule! Viaţa asta a voastră, chiar şi de va trece de o mie de ani, va fi
mărginită într-un spaţiu prea strâmt; viciile voastre vor înghiţi orice durată
de timp. Acest răstimp pe care raţiunea îl poate prelungi, deşi el fuge prin
firea lui, vouă, în mod necesar, vă scapă mai iute; căci nici nu îl prindeţi,
nici nu îl opriţi în loc, nici nu puneţi o amânare celui mai grăbit lucru dintre
toate, ci îl lăsaţi să se ducă, asemenea unui lucru de prisos şi care poate fi
înlocuit.
 capitolul 7
1. În primul rând însă îi pun la socoteală pe aceia care nu au timp pentru
nimic altceva afară de vin şi de pofte trupeşti; căci nimeni nu se
îndeletniceşte cu ceva mai ruşinos. Ceilalţi, chiar dacă sunt stăpâniţi de
visul deşart al gloriei, greşesc, cu toate acestea, într-un chip cuviincios; n-ai
decât să mi-i înşiri pe cei lacomi, pe cei lesne mânioşi, pe cei care poartă
resentimente nedrepte sau chiar războaie, toate aceste păcate sunt totuşi
bărbăteşti; cei decăzuţi din cauza poftelor pântecelui poartă însă o pată
ruşinoasă.
2. Ia seama la timpul acestora, priveşte cât de mult timp acordă socotelilor,
cât de mult se pregătesc să întindă curse altora, cât de multă vreme se tem,
cât petrec curtându-i pe alţii, cât fiind ei înşişi curtaţi, cât timp îşi ocupă cu
propriile lor gajuri şi cu ale altora, cât cu banchete, care au devenit acum un
fel de slujbe; vei vedea cum ocupaţiile lor, fie ele rele sau bune, nu îi lasă
nici să respire.
3. În cele din urmă, toţi sunt de acord că nicio întreprindere nu poate fi cu
bine îndeplinită de către un om prea ocupat (nici elocinţa, nici studiile
liberale) de vreme ce mintea, împrăştiată în mai multe direcţii, nu acceptă
nimic mai în adânc, ci respinge orice îl cuprinde cu de-a sila. Nimic nu îl
preocupă mai puţin pe omul ocupat decât cum să trăiască; nimic nu se
învaţă mai greu. Pentru alte arte există profesori pretutindeni şi din belşug,
iar pe unele dintre acestea copiii par că le-au prins atât de deplin, încât ar
putea şi ei să predea. Numai că toată viaţa trebuie să învăţăm să trăim, ba
chiar, lucru şi mai surprinzător, toată viaţa trebuie să învăţăm să murim.
4. Mulţi bărbaţi foarte de seamă, lăsând deoparte tot ceea ce îi împovăra,
după ce au renunţat la bogăţii, funcţii şi plăceri, şi-au păstrat un singur scop,
până la capătul vieţii: să ştie cum să trăiască; totuşi, cei mai mulţi dintre ei
au plecat din viaţă mărturisind că încă nu ştiu; cu atât mai puţin ştiu ceilalţi.
5. Crede-mă, un bărbat mare şi care se ridică deasupra slăbiciunilor
omeneşti nu îngăduie să se aducă niciun fel de atingere timpului său, şi,
tocmai de aceea, viaţa îi este foarte lungă, fiindcă şi-a acordat sieşi tot
timpul pe care l-a avut la dispoziţie. Nimic din timpul său nu a stat neglijat
şi neocupat, nicio parte a lui nu s-a aflat sub stăpânirea altuia; căci, păzindu-
l cu cea mai mare zgârcenie, nu a găsit nimic vrednic de pus în schimbul
timpului său. Astfel, el a avut timp destul; în schimb, cei cărora
îndeletnicirile publice le-au luat mult din viaţă, în mod necesar au avut mult
prea puţin.
6. Şi nu ai niciun motiv să crezi că aceşti oameni nu îşi dau seama din când
în când de pierderea lor. Desigur, îi vei auzi pe mulţi dintre cei pe care o
mare prosperitate îi împovărează cum exclamă uneori, în mijlocul mulţimii
clienţilor, al cauzelor pledate la tribunal sau în mijlocul celorlalte nefericiri
acoperite de faimă: „Nu pot trăi!“
7. Şi cum să poţi? toţi aceia care te cheamă în sprijinul lor, te îndepărtează
de tine însuţi. Câte zile ţi-a răpit acuzatul acela? Dar candidatul? Dar
bătrâna aceea obosită să-şi tot îngroape moştenitorii? Dar acela care se
preface bolnav ca să stârnească lăcomia celor ce îi pândesc moştenirea?
Câte zile ţi-a răpit acel prieten influent, care vă ţine, pe tine şi pe cei ca tine,
nu în cercul de prieteni, ci în suita lui? priveşte atent şi socoteşte-ţi din nou
zilele vieţii tale;
8. vei vedea că ţi-au rămas foarte puţine, şi acelea resturi. Omul care a
râvnit înainte la fascii, odată ce le-a dobândit, ar vrea să le pună deoparte şi
spune în repetate rânduri: „Când o să se sfârşească anul acesta!“
Organizează jocuri şi, după ce a considerat că e importantă şansa de a le
organiza, acum spune: „Când am să scap de ele?“ patronul acela este căutat
de mâini întinse prin tot forul şi umple fiece locşor cu o mare adunare de
oameni mai departe chiar decât poate fi auzit; şi totuşi spune: „Când se vor
amâna, pentru o vacanţă, aceste manifestări?“ Fiecare îşi zoreşte viaţa şi se
chinuieşte din cauză că tânjeşte după lucruri viitoare şi e dezgustat de
prezent.
9. În schimb, cel care îşi dedică tot timpul propriului său avantaj, care îşi
chiverniseşte fiecare zi ca pe ultima, nici nu tânjeşte la ziua de mâine, nici
nu se teme de ea. Căci ce plăcere este aceea pe care fiecare nou ceas o poate
aduce? toate sunt cunoscute, toate au fost sorbite până la saţietate. Soarta
poate rândui restul după cum îi va fi pe plac; viaţa lui se află deja într-un loc
sigur. Ceva se mai poate adăuga la ea, dar nimic nu i se poate retrage; el va
primi orice adaos aşa cum omul deja sătul şi plin ia din mâncare fără să o
poftească, dar totuşi o păstrează în pântece.
10. Astfel, nu ai de ce să crezi despre cineva că a trăit mult din cauză că are
plete cărunte sau riduri; el nu a trăit mult, doar a existat mult. Căci cum ar fi
dacă ai crede că a navigat mult, despre un om care a fost prins de o furtună
cumplită de îndată ce a părăsit portul şi, târât dintr-o parte într-alta pe rând,
de vânturi dezlănţuite din direcţii diferite, s-a învârtit în cerc, pe aceeaşi
distanţă? Nu a navigat mult, ci a fost mult zgâlţâit.
 capitolul 8
1. Mă mir de obicei când îi văd pe unii cerându-le altora timp, iar pe cei de
la care cer, acordându-le cu atâta uşurinţă. Şi unii şi alţii au în vedere
motivul pentru care este cerut timpul, dar niciunul, timpul însuşi; ca şi cum
nu ar fi cerut nimic, ca şi cum nimic nu ar fi dat. Oamenii iau în joacă cel
mai preţios bun dintre toate; acesta îi înşală prin faptul că este un bun fără
corp şi nu ne stă sub ochi; de aceea este şi considerat foarte ieftin, ba chiar
fără niciun fel de valoare.
2. Oamenii iau pensiile şi subvenţiile drept nişte lucruri foarte scumpe şi
pentru ele îşi pun la bătaie truda, energia şi efortul. Nimeni nu pune preţ pe
timp; se folosesc de el cu atâta largheţe, de parcă ar fi gratuit. În schimb,
uită-te la ei când cad bolnavi, dacă pericolul morţii se apropie tot mai mult,
cum ating genunchii doctorilor! Uită-te la ei cum, dacă sunt ameninţaţi de
pedeapsa capitală, sunt gata să îşi cheltuiască toată averea numai ca să
trăiască!
3. Atât de mult se contrazic sentimentele lor. Dar dacă ar putea vedea
înainte numărul anilor care vor veni, aşa cum văd numărul celor trecuţi,
cum ar mai tremura cei care ar vedea că mai au de trăit doar câţiva ani, cum
i-ar mai chivernisi! Este uşor să risipeşti o sumă, oricât de neînsemnată,
atâta timp cât este sigură; trebuie însă să păstrezi cu atât mai atent ceea ce
nu ştii când îţi va lipsi.
4. Cu toate acestea, nu ai niciun motiv să presupui că oamenii nu ştiu cât de
scump este timpul; au obiceiul să spună că sunt gata să le dea o parte din
anii lor celor pe care îi iubesc foarte mult. Iar ei şi dau această parte, fără să
îşi dea seama; însă în aşa fel dau, încât suferă o pierdere fără să adauge
nimic la anii celor dragi. Dar ceea ce ei nu ştiu este chiar faptul că suferă o
pierdere; de aceea, renunţarea la un lucru de care sunt deja păgubiţi, fără să
o vadă, este uşor de suportat.
5. Nimeni nu îţi va da anii înapoi, nimeni nu te va aduce pe tine înapoi la
tine. Viaţa va înainta aşa cum a început, nu se va întoarce şi nu se va opri în
loc; nu va scoate niciun zgomot, nu îţi va atrage atenţia asupra iuţelii sale.
Se va scurge în tăcere; nu se va prelungi nici la porunca unui rege, nici la
aclamaţiile publicului. Aşa cum a pornit din prima zi, aşa va goni; nicăieri
nu se va abate, nicăieri nu va zăbovi. Care va fi rezultatul? tu eşti absorbit
de treburi, iar viaţa zoreşte. Între timp, va fi aproape moartea, pentru care,
vrei, nu vrei, trebuie să îţi faci timp.
 capitolul 9
1. Poate fi ceva mai stupid decât părerile unora – mă refer la oamenii care
fac paradă cu simţul lor de prevedere? Se păstrează cu multă osârdie
ocupaţi, ca să poată trăi mai bine; îşi consumă viaţa pregătind-o! Îşi pun în
ordine planurile pe termen lung; dar cea mai mare risipă a vieţii este
amânarea; ea îi lipseşte de fiecare zi, le răpeşte prezentul, promiţându-le
ceva în viitor. Cea mai mare piedică în calea vieţii este aşteptarea, care
depinde de ziua de mâine şi pierde ziua de azi. Dispui de ceea ce a fost
aşezat în mâna sorţii şi laşi să îţi scape ceea ce stă în mâna ta. Unde te uiţi?
La ce ţinteşti? Toate care urmează să vină zac în necunoscut; trăieşte chiar
acum!
2. Iată cum cel mai de seamă poet exclamă şi, parcă inspirat de o rostire
divină, dă glas unui poem salvator:
„Cea mai frumoasă zi din viaţa nefericiţilor muritori
Este şi prima care fuge.“1
„De ce amâni?“, spune el, „de ce nu faci nimic? Dacă nu prinzi clipa, ea
fuge“. Şi chiar dacă o vei prinde, ea tot va fugi; prin urmare, trebuie să te
întreci cu iuţeala timpului în rapiditatea cu care îl foloseşti şi, ca dintr-un
torent care se năpusteşte şi nu va curge mereu, trebuie să sorbi foarte
repede.
3. Cuvintele poetului au fost rostite cu neasemuită frumuseţe, ca să
condamne amânarea la infinit, prin aceea că nu spune „cea mai frumoasă
vârstă,“ ci „cea mai frumoasă zi.“ Pentru ce îţi întinzi înainte, după cum îi
este pe plac lăcomiei tale, lunile şi anii, într-un şir lung, în timp ce tu stai
fără grijă şi molcom când timpul zboară atât de repede? Poetul îţi vorbeşte
despre zi, şi tocmai despre această zi care fuge.
4. Există oare vreo îndoială, prin urmare, că pentru nefericiţii muritori,
adică pentru oamenii mereu ocupaţi, cea mai frumoasă zi este şi prima care
fuge? Bătrâneţea începe să le apese sufletele încă puerile şi ajung la
bătrâneţe nepregătiţi şi neînarmaţi, căci nu au făcut deloc provizii pentru ea;
au dat peste ea brusc şi fără să se fi gândit, nu au simţit cum se apropiau de
ea cu fiecare zi.
5. După cum conversaţia, sau lectura, sau gândirea concentrată îi amăgeşte
pe călători, care ajung la capăt înainte să simtă că s-au apropiat de el, se
întâmplă ca acest drum al vieţii, de neoprit şi foarte grabnic, pe care
înaintăm cu acelaşi pas (fie că suntem treji sau dormim), să li se arate
limpede celor ce se ţin ocupaţi abia la capătul său.
 capitolul 10
1. Dacă aş alege să îmi ordonez tema pe capitole, fiecare cu raţionamentul
lui, îmi vor veni în minte multe argumente prin care să dovedesc că viaţa
celor ocupaţi este foarte scurtă. Fabianus, nu unul dintre filozofii care
vorbesc azi de la catedră, ci unul din cei autentici şi de demult, spunea de
obicei că împotriva pasiunilor trebuie să luptăm cu avânt, nu cu fineţe, şi că
linia frontului trebuie să fie spartă nu cu lovituri mărunte, ci cu un atac
direct. Iar sofistica nu este potrivită, pentru că pasiunile nu trebuie ciupite,
ci zdrobite. Totuşi, pentru ca victimele pasiunilor să îşi condamne fiecare
propria sa greşeală, trebuie să fie instruite, nu doar deplânse.
2. Viaţa se împarte în trei etape: cea care a fost, cea care este, cea care va fi.
Dintre ele, prezentul este scurt, viitorul îndoielnic, iar trecutul sigur. Căci
asupra acestuia din urmă soarta a pierdut orice control, este cel care nu
poate fi făcut să depindă de dorinţa nimănui. Oamenii ocupaţi îl pierd; căci
nu au timp să privească înapoi în trecut, iar dacă au timp, nu este plăcut să
îşi amintească ceva demn de regret.
3. Astfel, ei îşi cheamă fără voie înapoi în cuget vremurile rău petrecute, iar
cei ale căror vicii (chiar şi cele care se strecoară sub chipul amăgitor al
plăcerii de moment) devin limpezi atunci când îşi reconsideră trecutul, nu
mai au curajul să încerce să privească în urmă. Nimeni, afară de cel ale
cărui fapte au fost toate săvârşite sub controlul conştiinţei sale, care nu se
lasă niciodată înşelată, nu se întoarce cu plăcere spre trecut.
4. Cel care a râvnit la multe, plin de ambiţie, a dispreţuit cu trufie, a învins
arătând nestăpânire de sine, a înşelat prin trădare, a smuls cu lăcomie sau a
risipit fără măsură, în mod necesar se teme de propria sa memorie. Şi totuşi,
aceasta este partea sacră şi pusă deoparte a timpului nostru, aşezată
deasupra tuturor nenorocirilor omeneşti, ieşită de sub puterea sorţii, pe care
nici sărăcia, nici teama, nici atacul bolilor nu o nelinişteşte; această parte nu
poate fi nici tulburată, nici smulsă: posesia ei este veşnică şi lipsită de frică.
Prezentul oferă numai câte o zi, şi aceasta în minute; dimpotrivă, zilele
trecutului îţi vor apărea toate, când le vei cere asta, te vor lăsa să le priveşti
şi să le păstrezi cât pofteşti – ceea ce oamenii ocupaţi nu au timp să facă.
5. Un spirit sigur pe sine şi calm hoinăreşte prin toate ungherele vieţii sale.
Sufletele celor ocupaţi, de parcă s-ar afla sub jug, nu se pot întoarce şi nu
pot privi îndărăt. Şi aşa viaţa lor piere în gol. După cum nu foloseşte la
nimic, oricât de multă apă ai turna într-un vas, dacă nu există un fund care
să o prindă şi să o ţină, nu are importanţă cât de mult timp ţi-e dăruit. Dacă
nu are unde să se fixeze, el se duce, prelingându-se prin crăpăturile şi
găurile sufletului.
6. Timpul prezent este foarte scurt, atât de scurt încât unora li se pare că nu
este deloc; căci este în neîncetată fugă, se scurge şi zoreşte; încetează să mai
fie înainte de a fi venit, şi nu îngăduie mai multă zăbavă decât firmamentul
sau stelele, a căror mişcare neîncetată, fără de repaos, nu le lasă niciodată să
rămână în acelaşi loc. Prin urmare, pe cei ocupaţi îi preocupă doar timpul
prezent, care este atât de scurt, încât nu poate fi apucat, şi chiar şi acest timp
le este luat, cum sunt ei împărţiţi între multe lucruri.
 capitolul 11
1. În sfârşit, vrei să ştii cât de puţin trăiesc? Priveşte-i cât sunt de dornici să
trăiască mult! Bătrâni decrepiţi cerşesc în rugăciunile lor să li se mai dea
încă nişte ani; pretind că sunt mai mici de vârstă decât sunt; se măgulesc
singuri cu minciuni şi se amăgesc cu atâta plăcere de parcă ar înşela
totodată şi soarta. Însă când se întâmplă ca vreo infirmitate să le aducă
aminte că sunt muritori, cât de înfricoşaţi mor, ca şi cum ar fi târâţi afară din
viaţă, şi nu ar părăsi-o pur şi simplu. Strigă că au fost proşti pentru că nu au
trăit cu adevărat şi că vor trăi mai departe într-o viaţă retrasă, numai de-ar
scăpa din această boală; atunci abia se gândesc că în van s-au zbătut pentru
lucruri care nu le-au adus nicio bucurie, iar toată truda li s-a irosit în zadar.
2. Dar pentru cei care îşi duc viaţa departe de orice activitate, de ce nu ar fi
aceasta lungă? Nimic din ea nu e lăsat pentru o alta, nimic nu e risipit ici şi
colo, nimic nu este încredinţat sorţii, nimic din ea nu piere din neglijenţă,
nimic nu se pierde din cauza darurilor nechibzuite, nimic din ea nu este de
prisos; această viaţă în întregime, dacă pot spune aşa, aduce profit. Şi astfel,
oricât de scurtă ar fi, ea ajunge din plin şi de aceea, când ziua cea din urmă
va veni, înţeleptul nu va şovăi să întâmpine moartea cu pasul hotărât.
 capitolul 12
1. Vrei poate să ştii cui le spun eu „ocupaţi“? Nu ai niciun motiv să crezi că
mă refer numai la cei pe care câinii, lăsaţi în cele din urmă să intre, îi scot
afară din tribunal, nici la cei pe care îi vezi striviţi fie în mijlocul propriului
lor alai de clienţi, cu glorie, fie acoperiţi de dispreţ, în alaiul altuia, ori la cei
pe care obligaţiile funcţiei îi scot afară din casele lor ca să bată la uşi străine
sau la cei pe care îi pune la treabă suliţa pretorului, pentru un câştig
dezonorant şi care cândva va ajunge să supureze.
2. Şi timpul liber al unora este ocupat cu treburi; la moşie sau în propriul lor
pat, în mijlocul singurătăţii, chiar dacă s-au îndepărtat de ceilalţi, îşi sunt lor
înşile prilej de neplăcere; viaţa lor nu se cuvine să fie numită tihnă, ci o
trândăvie ocupată. Tu spui că duce o viaţă tihnită un bărbat care îşi
aranjează cu un rafinament plin de nelinişte bronzurile sale de Corint,
devenite preţioase din pricina maniei câtorva, şi îşi consumă cea mai mare
parte din zile cu lame ruginite de cupru? Cine stă într-o sală de lupte corp la
corp (căci, ruşine să ne fie! ne chinuim cu vicii care nici măcar nu sunt
romane) privind încleştările băieţilor? Cine îşi împarte turmele de vite în
perechi după vârstă şi culoare?
3. Cine îi hrăneşte pe toţi noii atleţi? Cum adică, spui că duc o viaţă tihnită
cei care îşi petrec multe ceasuri la frizer, cerând să li se tundă ce le-a crescut
peste noapte, în timp ce fiecare fir de păr prilejuieşte o dezbatere, fie că
şuviţele rebele sunt puse la loc, fie că fire subţiri sunt împinse dintr-o parte
sau alta spre frunte? Cum se mai mânie, dacă frizerul a fost puţin cam
neglijent, de parcă ar fi tuns un adevărat bărbat! Cum pălesc, dacă le-a tăiat
ceva din chică, dacă ceva stă în neorânduială, dacă nu cad toate şuviţele în
inelele potrivite! Cine nu este mai preocupat de cum îi stă părul decât de
propria-i sănătate! Cine nu preferă să fie bine coafat decât om cinstit? Tu
spui că trăiesc în tihnă cei care sunt ocupaţi cu pieptenele şi cu oglinda?
4. Dar ce zici de cei care sunt absorbiţi de cântece – să le compună, să le
asculte, ba şi să le înveţe, mlădiindu-şi glasul (pe care natura, în chipul cel
mai bun şi mai simplu, l-a făcut să sune direct) în inflexiunile unor acorduri
foarte lente? Sau despre cei care tot timpul bat din degete măsura câte unei
melodii pe care o au în minte şi care sunt auziţi fredonând un acord când
sunt chemaţi la probleme serioase, adesea chiar triste? Ce au ei nu este
tihnă, ci ocupaţie leneşă.
5. Cât despre banchetele lor, pe Hercule! Nu le-aş socoti în rândul timpului
liber, pentru că văd cu câtă nelinişte îşi înşiruie argintăria, cu câtă grijă
încing tunicile sclavilor lor efeminaţi, cât de încordaţi sunt să vadă cum iese
mistreţul din mâinile bucătarului, cu câtă iuţeală aleargă la îndatoririle lor
tinerii imberbi, când li se dă un semnal, cu câtă artă sunt tăiate păsările în
porţii nu prea mari, cât de grijuliu şterg bieţii băieţaşi scuipatul beţivilor.
Prin acestea ei caută faima de rafinaţi şi eleganţi şi relele îi urmează în toate
spaţiile intime ale vieţii lor într-o asemenea măsură încât nici nu beau, nici
nu mănâncă fără ostentaţie.
6. Nu i-aş număra printre oamenii care duc o viaţă tihnită nici pe cei care
sunt duşi dintr-o parte într-alta într-un scaun mobil şi în lectică, care abia
aşteaptă orele de plimbare, de parcă le-ar fi interzis să le piardă, care au pe
cineva care să le aducă aminte când trebuie să se spele, când să înoate, când
să ia cina; într-atât de neajutoraţi devin din pricina lâncezelii unei minţi
răsfăţate, încât nu sunt în stare să-şi dea seama singuri dacă le este foame!
7. Aud că unul dintre aceşti răsfăţaţi – dacă se poate numi răsfăţ această
dezvăţare de deprinderile specifice vieţii omeneşti – când urma să fie ridicat
pe braţe din baie şi aşezat pe scaun ar fi spus pe un ton întrebător: „Acum
stau jos?“ Crezi că acest om, care nu ştie dacă stă jos, ştie dacă trăieşte,
dacă vede sau dacă duce o viaţă tihnită? Mi-ar fi greu să spun că i-aş purta
mai multă milă dacă într-adevăr nu a ştiut acest lucru sau dacă s-a prefăcut
că nu ştie.
8. De bună seamă, în multe cazuri sunt afectaţi de uitare, dar în multe se şi
prefac. Unele vicii îi încântă, căci sunt dovezi ale prosperităţii; li se pare că
a şti ce faci este semn de om din cale-afară de josnic şi de demn de dispreţ.
Gândeşte-te acum că actorii de pantomimă născocesc multe ca să-şi bată joc
de viaţa în lux! pe Hercule!, le scapă mai multe decât inventează şi o
asemenea revărsare de vicii incredibile a ieşit la iveală doar în acest veac,
încât putem deja să acuzăm neglijenţa mimilor. Există cineva care este într-
atât de pierdut în rafinamente încât se lasă pe seama altuia să-i spună dacă
se află aşezat!
9. Omul acesta, prin urmare, nu duce o viaţă tihnită, nu, trebuie să îi dai un
alt nume – e bolnav, ba nu, e mort; acela duce o viaţă tihnită care îşi şi simte
propria sa tihnă. În schimb, acesta, care este pe jumătate viu, care, pentru a-
şi da seama de poziţia propriului său corp, are nevoie de cineva să i-o
spună, cum poate el să fie stăpân peste oricare parte a timpului său?
 capitolul 13
1. Ar dura prea mult să-i menţionez în detaliu fiecare dintre cei care şi-au
petrecut viaţa cu şahul2, mingea sau cu grija de a-şi prăji corpul la soare. Nu
duc o viaţă tihnită cei ale căror plăceri le dau mult de lucru. Căci nimeni nu
va pune la îndoială că nu fac nimic obositor cei care se ocupă cu studiul
inutil al literaturii, aşa cum astăzi şi mulţi dintre romani fac.
2. A fost cândva o boală a grecilor aceasta de a afla care a fost numărul
vâslelor lui Ulise, dacă a fost scrisă întâi iliada sau Odiseea, mai mult, dacă
acestea aparţin aceluiaşi autor şi alte asemenea cunoştinţe care, dacă le
păstrezi pentru tine, nu aduc nicio plăcere cugetului tău interior, iar dacă le
expui în public, te fac să pari mai plictisitor, şi nu mai învăţat.
3. Iată însă că această dorinţă deşartă de a învăţa lucruri inutile i-a năpădit şi
pe romani. Zilele acestea am auzit pe cineva vorbind despre care a fost
primul comandant roman care a făcut un lucru sau altul. Duilius a câştigat
prima victorie într-o înfruntare navală, Curius Dentatus a adus primul
elefant în alaiul său triumfal. Totuşi, aceste exemple, chiar dacă nu ţintesc
adevărata glorie, au cu toate acestea legătură cu treburile cetăţii; nu va
aduce folos o atare ştiinţă, cu toate acestea ne cucereşte prin atrăgătoarea
inutilitate a subiectului.
4. Să-i lăsăm în pace şi pe cei care vor să ştie cine i-a convins primul pe
romani să se îmbarce pe corăbii. Claudius a fost acesta şi aşa se face că a
fost supranumit Caudex, pentru că la cei de demult o îmbinare de mai multe
tăbliţe purta numele de caudex, de unde şi tăbliţelor de legi li se spune
codices şi, chiar şi acum, corăbiile care cară proviziile pe Tibru sunt numite
codicariae.
5. De bună seamă, are un rost şi faptul că Valerius Corvinus a fost primul
care a cucerit Messana şi a fost primul din familia Valeriilor care a fost
numit Messana, pentru că a trecut asupra sa numele oraşului cucerit şi a
ajuns să i se spună în mod obişnuit Messala, prin alterarea treptată a
cuvântului.
6. I-ai îngădui poate cuiva să fie interesat şi de faptul că Lucius Sulla a fost
primul care a prezentat lei dezlegaţi la circ, deşi întotdeauna fuseseră
prezentaţi în lanţuri, şi că au fost trimişi aruncători de suliţă de către regele
Bocchus ca să îi omoare? Şi acest fapt, desigur, îşi poate găsi scuză: este
oare de vreun folos şi faptul că Pompei a fost primul care a înfăţişat public,
la circ, lupta a optsprezece elefanţi împotriva cărora au fost trimişi
răufăcători, într-o imitaţie de bătălie? El, un fruntaş al cetăţii şi, după cum
ne spune tradiţia, de o bunătate nemăsurată printre fruntaşii de demult, a
considerat faptul de a face să piară oameni după un nou obicei un tip
memorabil de spectacol. Se luptă până mor? Este prea puţin. Sunt
sfârtecaţi? prea puţin: să fie striviţi de animale cu proporţii uriaşe!
7. Era mai bine dacă acestea cădeau în uitare, pentru ca nu cumva un om cu
putere, mai târziu, să tragă de aici învăţături şi să fie invidios pentru o faptă
prea puţin umană. Câtă ceaţă aşterne peste minţile noastre o mare
prosperitate! Acela se credea că se află deasupra naturii atunci când
azvârlea atâtea cete de oameni răi la nişte animale sălbatice născute sub un
cer diferit, când proclama război între specii animale atât de nepotrivite,
când împrăştia sânge mult sub ochii poporului roman, el, care urma peste
puţin să fie silit să verse mai mult. Dar mai târziu, acelaşi om, înşelat de
trădarea alexandrină s-a oferit spre a fi străpuns celui din urmă dintre sclavi
şi atunci, în sfârşit, a înţeles ce paradă găunoasă îi era cognomenul3.
8. Dar să revin la punctul de la care am deviat şi să arăt ce eforturi de prisos
fac unii în aceste chestiuni; aceeaşi persoană despre care am spus mai sus
povestea că metellus, după învingerea punilor în Sicilia, a fost singurul
dintre toţi romanii care a mânat înaintea carului său triumfal o sută douăzeci
de elefanţi captivi; că Sulla a fost ultimul roman care a extins pomerium-
ul4, care pe timpuri era extins numai după dobândirea unui teritoriu în italia,
şi niciodată în provincie. Este mai folositor să ştii asta decât că muntele
Aventin, potrivit afirmaţiei lui, se afla în afara pomerium-ului, dintr-una sau
alta din cauze: fie pentru că acolo se retrăsese plebea, fie pentru că păsările
lui nu i-au fost favorabile lui Remus când a luat auspiciile din acel loc; apoi
alte nenumărate relatări, fie că sunt ticsite cu minciuni sau altele de acest
fel?
9. Căci şi dacă accepţi că ei spun aceste istorii cu bună credinţă, deşi se pun
chezaşi pe ceea ce scriu, totuşi cine îşi va împuţina greşelile datorită lor?
Cine îşi va înfrâna pasiunile? Pe cine îl vor face mai puternic, mai drept,
mai nobil? Prietenul meu Fabianus avea obiceiul să spună că uneori stă la
îndoială dacă nu ar fi fost de preferat să stea departe de orice fel de studii
decât să se lase prins de acestea.
 capitolul 14
1. Singurii care duc o viaţă tihnită sunt cei care au timp liber pentru
filozofie, singurii care trăiesc cu adevărat; căci ei nu sunt buni paznici doar
pentru viaţa lor. Ei adaugă toate epocile la a lor; toţi anii care au trecut
înainte de ei sunt bunul lor propriu. Doar dacă nu suntem nerecunoscători,
toţi aceşti oameni, foarte glorioşi fondatori ai unor cugetări sfinte, s-au
născut pentru noi, căci ne-au pregătit nouă viaţa. Suntem călăuziţi, prin
efortul altora, spre lucruri neasemuit de frumoase, care au fost smulse din
tenebre şi scoase la lumină; în nicio epocă nu ne este interzisă intrarea,
avem acces la toate şi, dacă dorim să depăşim marginile strâmte ale
slăbiciunii omeneşti prin măreţia sufletului, avem mult timp pe care să îl
parcurgem.
2. Ne putem contrazice cu Socrate, putem sta la îndoială împreună cu
Carneades, ne putem găsi liniştea cu Epicur, putem învinge natura umană
împreună cu stoicii, o putem depăşi laolaltă cu cinicii. De vreme ce natura
ne permite să intrăm în tovărăşie cu orice veac, pentru ce nu ne-am îndrepta
cu tot sufletul nostru de la acest interval de timp neînsemnat şi trecător către
acel trecut, nemăsurat, veşnic, pe care îl avem în comun cu unii mai buni
decât noi?
3. Cei care aleargă întruna cu diverse obligaţii, care nu-şi dau nici lor înşile
nici celorlalţi odihnă, când s-au cufundat bine în nebunia lor, când au ajuns
să calce zilnic pragurile tuturor şi nu le-a scăpat nevizitată nicio uşă
deschisă, când şi-au adus salutările interesate în case aflate la mare distanţă
unele de altele, pe câţi vor reuşi să-i vadă dintr-un oraş atât de uriaş şi de
împărţit între diverse năzuinţe?
4. Cât de mulţi vor fi cei care fie din cauza somnului, fie din răsfăţ sau din
nepoliteţe îi vor lăsa afară! Cât de mulţi vor fi cei care, după ce i-au chinuit
cu o lungă aşteptare, vor alerga la ei prefăcându-se că sunt grăbiţi! Cât de
mulţi se vor feri să iasă afară printr-un atrium ticsit de clienţi şi vor scăpa pe
vreo uşă ascunsă a casei – de parcă nu ar fi mai nepoliticos să înşeli decât să
refuzi. Cât de mulţi, pe jumătate adormiţi şi greoi după orgia din noaptea
trecută, de-abia ridicându-şi buzele în mijlocul celui mai arogant căscat,
izbutesc să le spună nefericiţilor care îşi rup din propriul somn ca să îl
aştepte pe al altuia, pe nume, după ce acesta le-a fost şoptit de o mie de ori!
5. Am putea spune că cei care se îndeletnicesc cu adevăratele îndatoriri ale
vieţii sunt cei care vor dori să îi aibă pe Zenon, pe pitagora, Democrit şi pe
ceilalţi sacerdoţi ai artelor liberale, pe Aristotel şi pe teofrast drept cei mai
apropiaţi prieteni. Niciunul dintre ei nu va fi in-disponibil, niciunul nu îi va
da drumul vizitatorului său să plece fără să fie mai fericit, mai împăcat cu
sine decât la venire, niciunul nu-l va lăsa să plece de la el cu mâinile goale;
toţi muritorii se pot întâlni cu ei fie noapte, fie zi.
 capitolul 15
1. Niciunul dintre aceştia nu te va forţa să mori, dar toţi te vor învăţa în ce
fel; niciunul nu îţi va irosi anii, ba şi-i va adăuga pe ai lui la ai tăi;
conversaţia cu niciunul dintre ei nu te va pune în pericol, prietenia nimănui
nu îţi va primejdui viaţa şi nu te va costa nimic să-ţi arăţi cinstirea pentru
niciunul dintre ei. Vei lua de la ei orice vei voi; nu va fi vina lor dacă tu nu
sorbi de la ei cât de mult pofteşti.
2. Ce fericire, ce bătrâneţe frumoasă îl aşteaptă pe cel care li s-a oferit lor
client! Va avea cu cine să se sfătuiască în probleme cu totul neînsemnate şi
extrem de importante, va avea pe cine să consulte zilnic cu privire la sine,
de la care să poată auzi adevărul fără insultă, de care să fie lăudat fără
linguşeală, după asemănarea cărora să se poată modela pe sine.
3. Spunem că nu a stat în puterea noastră să ne ale-gem părinţii, care le sunt
daţi oamenilor la întâmplare; totuşi, putem fi fiii oricui ne dorim. Există
familii formate din cele mai nobile minţi. Alege-o pe cea în care vrei să fii
adoptat; nu vei dobândi doar numele lor, ci şi bunurile lor, care nu trebuie
păstrate cu meschinărie, nici cu rea-voinţă.
4. Cu cât le vei împărţi cu mai mulţi, cu atât mai mari se vor face. Acestea
îţi vor deschide calea către viaţa veşnică şi te vor ridica într-un loc de unde
nimeni nu este dat jos. Este singurul mod de a-ţi prelungi viaţa muritoare,
ba chiar de a o transforma în nemuritoare. Cinstirile, monumentele, tot ceea
ce ambiţia a comandat prin decrete sau a înălţat în opere, se năruie curând;
nu există nimic care să nu fie măcinat şi înlăturat de îndelunga scurgere a
timpului. Însă operele pe care filozofia le-a consacrat nu cunosc vătămare;
pe niciuna vremea nu o va face să se veştejească, pe niciuna nu o va
micşora; epoca următoare şi toate veacurile de după ea nu vor face decât să
mai adauge ceva la reverenţa dinaintea lor, de vreme ce îi purtăm invidie de
obicei vecinului şi este mai uşor să admirăm lucrurile aflate la depărtare.
5. Viaţa filozofului, prin urmare, are o mare întindere şi nu este mărginită de
aceleaşi limite care îi îngrădesc pe ceilalţi. El singur este eliberat de legile
cărora li se supune tot neamul omenesc; toate epocile îi slujesc ca unui zeu.
A trecut ceva timp? pe acesta filozoful îl cuprinde cu amintirea. Este
prezentul? Îl foloseşte. Urmează să vină? Îi iese în întâmpinare. Adunând
toate timpurile într-unul singur, filozoful îşi face viaţa lungă.
 capitolul 16
1. În schimb, cei care uită trecutul, neglijează prezentul şi se tem de viitor
au o viaţă foarte scurtă şi foarte agitată; când au ajuns deja la clipa de pe
urmă, nefericiţii înţeleg într-un târziu că au fost atât de multă vreme ocupaţi
nefăcând nimic.
2. Şi nu ai de ce să crezi că pentru ei pare o dovadă că au viaţă lungă faptul
că din când în când invocă moartea. În sminteala lor, sunt zguduiţi de
simţăminte confuze şi care îi gonesc chiar către lucrurile ce îi înfricoşează;
de aceea de multe ori îşi doresc moartea, pentru că se tem de ea.
3. Şi iar, nu ai de ce să crezi că este un argument că au o viaţă lungă faptul
că adeseori ziua li se pare lungă şi că se plâng că orele se scurg cu
încetineală până când vine ora stabilită a cinei; căci dacă îşi pierd vreodată
ocupaţiile, rămaşi fără activitate, sunt agitaţi şi nu ştiu cum să îşi dispună
sau să îşi consume timpul liber. Astfel, ei tânjesc după o ocupaţie şi tot
timpul care se interpune este greu de suportat; pe Hercule!, întocmai ca
atunci când este anunţată ziua unui joc de gladiatori sau când aşteaptă
momentul fixat al unui alt spectacol sau prilej de amuzament, ar vrea să
sară peste zilele care rămân până atunci. Orice amânare a unui lucru la care
speră li se pare lungă.
4. În schimb, timpul pe care îl iubesc este scurt şi iute şi devine cu mult mai
scurt din cauza viciului lor; căci ei fug de la o plăcere la alta şi pot să stăruie
într-o dorinţă. Zilele nu sunt lungi pentru ei, ci urâte; dar altminteri, ce
repede li se pare că trec nopţile petrecute în braţele femeilor uşoare sau
bând vin!
5. Aceasta dovedeşte nebunia poeţilor care încurajează păcatele oamenilor
prin istorisiri în care Iupiter, subjugat de plăcerile împreunării, face noaptea
de două ori mai lungă. Ce rost are, afară de a ne aprinde mai tare viciile, să
înscrii numele zeilor drept autori ai acestora şi să dai uşurătatea scuzabilă a
divinităţii drept exemplu bolii care ne chinuie pe noi? Ar putea nopţile,
pentru care ei plătesc atât de scump, să nu li se pară foarte scurte? Îşi pierd
ziua aşteptând căderea nopţii, iar noaptea temându-se de lumina dimineţii.
 capitolul 17
1. Până şi plăcerile acestor oameni sunt înfrigurate şi tulburate de spaime
felurite; chiar în clipa celei mai mari desfătări un gând neliniştitor vine
peste ei: „Cât vor dura acestea?“ Din pricina acestui sentiment, sunt regi
care şi-au deplâns puterea, iar amploarea bogăţiei lor nu le-a adus bucurie,
ci groază pentru sfârşitul ei, care urma să vină cândva. Când regele persiei,
în toată trufia sa, îşi desfăşurase armata pe întinderea unor vaste câmpii şi
nu îi putea estima din ochi numărul, ci numai mărimea, a izbucnit în
lacrimi, pentru că într-o sută de ani niciunul din toată această armată în
floarea vârstei nu va mai fi în viaţă.
2. Însă însuşi cel care vărsase lacrimi urma să le hotărască lor soarta şi să îi
ducă la pierzanie – pe unii pe mare, pe alţii pe uscat, pe unii în luptă, pe alţii
în timpul fugii şi în puţină vreme avea să îi nimicească pe toţi cei pentru
care se temea de cel de-al o sutălea an.
3. De ce acestora şi bucuriile le sunt înfiorate de temeri? pentru că nu se
bizuie pe temeiuri solide, ci sunt tulburaţi la fel de în van cum se şi nasc.
Însă cum crezi că sunt perioadele care după propria lor mărturisire sunt
triste, de vreme ce şi aceste plăceri, care îi fac să exulte şi îi ridică deasupra
neamului omenesc, sunt atât de puţin pure?
4. Toate marile binecuvântări ale vieţii sunt o sursă de nelinişte şi nicicând
nu are omul încredere în soartă cu mai puţină înţelepciune decât atunci când
aceasta este foarte bună; pentru păstrarea prosperităţii este nevoie de altă
prosperitate şi în locul rugăciunilor care s-au împlinit trebuie să facem alte
rugăciuni. Căci tot ceea ce vine adus de întâmplare este instabil şi cu cât
mai sus se va înălţa, cu atât este mai predispus la cădere. Mai mult decât
atât, ceea ce stă să cadă nu aduce nimănui plăcere; prin urmare, foarte tristă,
nu doar foarte scurtă, trebuie să fie viaţa celor care caută să câştige cu multă
trudă ceea ce trebuie să păstreze cu şi mai multă trudă.
5. Muncind din greu dobândesc ceea ce vor, şi plini de nelinişte stăpânesc
ceea ce au dobândit; în vremea aceasta, nu ţin nicio socoteală a timpului
care niciodată nu se va mai întoarce. Ocupaţii noi vin să le ia locul celor
vechi, speranţa incită la o nouă speranţă, ambiţia la o nouă ambiţie. Nu
caută un capăt al nefericirii lor, ci îi schimbă cauza. Funcţiile noastre
publice ne-au chinuit? Funcţiile altora ne iau mai mult din timp. Am încetat
să lucrăm în postură de candidaţi? Ne apucăm să adunăm voturi pentru alţii.
Am scăpat de neplăcerile acuzării? Dăm peste cele ale judecătorului. A
renunţat cineva să mai fie judecător? Devine preşedintele curţii. A
îmbătrânit administrând, pentru un salariu, bunurile altora? Se simte
stingherit de propria avere.
6. A scăpat Marius de cizma soldăţească? Acum se ocupă cu consulatul. Se
grăbeşte Quintius să ajungă la capătul dictaturii sale? Va fi chemat înapoi la
ea de la plug. Scipio va merge la război împotriva punilor înainte să fie copt
pentru un eveniment atât de însemnat; învingător al lui Hanibal, învingător
al lui Antiochus, gloria consulatului său, chezaş pentru al fratelui, dacă nu
şi-ar fi stat singur în cale, ar fi fost pus alături de Iupiter; dar discordia
cetăţenilor îl va afecta pe salvatorul lor, şi după ce în tinereţe dispreţuise
onoruri deopotrivă cu ale zeilor, deja la bătrâneţe se va complăcea în
ambiţia unui exil îndărătnic. Niciodată nu vor lipsi pricinile de nelinişte, fie
că vin din prosperitate, fie din nenoroc; din ocupaţie în ocupaţie, viaţa este
împinsă înainte. Niciodată nu se vor bucura de tihnă, întotdeauna o vor
râvni.
 capitolul 18
1. Aşa că, dragul meu Paulinus, smulge-te din mulţime şi, prea mult zguduit
de furtuni pentru cât ai trăit, retrage-te în cele din urmă într-un port liniştit.
Gândeşte-te cât de multe valuri ai înfruntat, prin cât de multe furtuni ai
trecut, pe de-o parte, în viaţa ta personală şi cât de multe furtuni ai abătut
asupra ta, pe de altă parte, în viaţa publică; îndeajuns ţi-ai arătat virtutea, cu
dovezi obositoare şi fără capăt: pune-o la încercare, cum se va purta într-o
viaţă tihnită. Cea mai mare parte a vieţii tale, de bună seamă aceea mai
bună, a fost dăruită statului; ia-ţi acum ceva din timpul tău şi pentru tine.
2. Nu te chem să duci o viaţă lâncedă şi trândavă, nici să îţi cufunzi toată
firea ta energică în somn şi în plăcerile dragi gloatei. Nu asta înseamnă să îţi
găseşti liniştea; vei găsi activităţi mai însemnate decât toate cele pe care
până acum le-ai îndeplinit neostenit, care să îţi dea de lucru în mijlocul
retragerii şi lipsei tale de griji.
3. Tu administrezi, desigur, socotelile lumii întregi, atât de cinstit, de parcă
ar fi ale altuia, atât de harnic, de parcă ar fi ale tale, cu atâta sfinţenie, de
parcă ar fi ale statului. Tu ştii să câştigi iubire dintr-o îndatorire în care este
dificil să eviţi ura. Dar cu toate acestea, crede-mă, este mai bine să-ţi
cunoşti socotelile propriei tale vieţi decât pe cele ale grânelor statului.
4. Cheamă-ţi înapoi mintea plină de vigoare, care este pe deplin în stare să
facă faţă celor mai mari eforturi, de la o slujbă de bună seamă onorabilă, dar
prea puţin potrivită cu o viaţă fericită şi gândeşte-te că din primii tăi ani, tot
timpul cât ai cultivat artele liberale, nu ai vrut asta – să ţi se poată încredinţa
cu succes cantităţi uriaşe de grâne; sperai pentru tine ceva mai măreţ şi mai
înalt. Nu vor lipsi oamenii de o cinste încercată şi de o hărnicie neostenită.
Însă animalele de corvoadă sunt cu mult mai potrivite să care greutăţi decât
caii de rasă; cine a presat vreodată cu o încărcătură grea nobila delicateţe a
calului?
5. În plus, gândeşte-te la câte griji te expui luând în spate o asemenea
povară. Tu te îndeletniceşti cu pântecele omenesc. un popor înfometat nu
ascultă de raţiune, nici nu este îmblânzit de actul dreptăţii şi nici nu se lasă
înduioşat de vreo rugăminte. Acum puţin timp, în acele câteva zile după ce
a murit Gaius Caesar – care se pare că ar fi fost foarte adânc mâhnit (dacă
există sentimente în infern), pentru că ştia că poporul roman era în viaţă, în
orice caz cu provizii suficiente pentru şapte sau opt zile – în timp ce acela
construia poduri de corăbii şi se juca cu resursele imperiului, eram
ameninţaţi de cel mai mare rău şi pentru cei aflaţi sub asediu: lipsa
alimentelor; imitarea unui rege nebun, străin şi în chip rău mândru aproape
că a dus la distrugerea unui oraş, la foamete şi la ceea ce urmează foametei,
dezastrul general. Cum trebuie să se fi simţit atunci cei cărora le era
încredinţată grija pentru grânele publice şi care urmau să înfrunte pietre,
sabie, foc şi un Gaius?
6. Au ţinut ascuns, în cea mai mare taină, răul enorm care stătea pitit în
măruntaiele statului – cu bună dreptate, desigur. Căci unele boli se cuvine
să fie tratate fără ca bolnavii să ştie; cunoaşterea propriei lor boli le-a
pricinuit multora moartea.
 capitolul 19
1. Retrage-te la aceste lucruri mai paşnice, mai sigure, mai însemnate! Tu
crezi că este totuna dacă te îngrijeşti ca grâul să fie vărsat în hambare
neatins nici de înşelăciunea, nici de neglijenţa celor care l-au transportat,
luând seama să nu se încingă şi să se strice din cauza umezelii şi să
corespundă la măsură şi greutate, sau dacă te îndrepţi spre aceste studii
sacre şi înalte, încercând să afli ce substanţă, ce plăcere, ce mod de viaţă, ce
formă are zeul. Sau ce soartă aşteaptă sufletul tău. Unde ne va strânge
natura, când vom scăpa de trupuri. Ce este acest principiu care susţine
materia cea mai grea în centrul acestei lumi, o ţine suspendată pe cea uşoară
deasupra, ridică focul în partea cea mai înaltă, trezeşte stelele rând pe rând –
precum şi alte chestiuni, una după alta, pline de miracole extraordinare.
2. Trebuie să părăseşti solul şi să îţi îndrepţi ochiul minţii către toate
acestea! Acum, cât timp sângele este cald, trebuie să pornim cu pas sprinten
către ţinte mai bune. În acest mod de viaţă te aşteaptă multe din bunele
deprinderi – iubirea şi practicarea virtuţilor, uitarea dorinţelor, ştiinţa de a
trăi şi de a muri şi o viaţă de tihnă profundă.
3. Condiţia tuturor celor ocupaţi este una tristă, dar totuşi cea mai tristă este
a celor care trudesc pentru interese ce nici măcar nu sunt ale lor, care îşi
potrivesc somnul după somnul altuia, mersul după mersul altuia, care
ascultă de porunci chiar când e vorba de tot ce e mai liber pe lume – să
iubească şi să urască. Dacă aceştia vor voi să ştie cât de scurtă le este viaţa,
să cugete la cât de mică este partea din viaţă care este a lor.
 capitolul 20
1. Astfel, când vei vedea un om purtând adesea toga pretextă sau când vei
vedea unul al cărui nume este faimos în for, să nu-l invidiezi: aceste bunuri
se dobândesc cu preţul vieţii. Ca un an să fie cunoscut după numele lor, îşi
vor irosi toţi anii. Pe unii viaţa i-a lăsat în mijlocul primelor lor confruntări,
înainte ca ei să răzbească până în vârful ambiţiei lor. Alţii, după ce s-au
târât prin mii de fapte lipsite de demnitate până la punctul cel mai de sus al
demnităţii, au fost cuprinşi de gândul nefericit că au trudit doar pentru o
inscripţie pe mormânt. Alţii, ajunşi la cea mai adâncă bătrâneţe, în timp ce
îşi adaptau vârsta la noi speranţe, de parcă ar fi fost în plină tinereţe, şi-au
pierdut orice vlagă în mijlocul marilor şi neruşinatelor lor încercări.
2. Respingător este cel care îşi dă ultima suflare în mijlocul unui proces, în
timp ce – înaintat în vârstă şi căutând încă aplauzele unui cerc de
nepricepuţi – pledează pentru cei mai necunoscuţi clienţi. Josnic este cel
care, obosit mai degrabă de viaţă decât de muncă, se prăbuşeşte chiar în
mijlocul îndatoririlor sale; de asemenea josnic, cel care moare în timp ce
primeşte socotelile, şi al cărui moştenitor, îndelung amânat, zâmbeşte.
3. Nu pot să trec cu vederea o pildă, pe care am trăit-o chiar eu. Sextus
Turannius era un bătrân de o conştiinciozitate încercată care, după ce a
împlinit nouăzeci de ani, cum primise eliberare din obligaţiile postului său
de la Gaius Caesar însuşi, a poruncit să fie întins pe un pat şi să fie bocit de
familia adunată în jurul său ca şi când ar fi fost mort. Toată casa a purtat
doliu pentru retragerea bătrânului stăpân şi jalea nu a încetat înainte ca
munca să îi fi fost dată înapoi. Oare este o chiar atât de mare plăcere să
mori în timpul slujbei?
4. Totuşi mulţi simt aşa. Dorinţa lor de muncă ţine mai mult decât puterile
lor. Ei luptă cu slăbiciunea trupului, consideră bătrâneţea împovărătoare
numai pentru că îi pune deoparte de restul lumii. Legea nu mai recrutează
soldaţi de la cincizeci de ani, nici nu convoacă un senator de peste şaizeci
de ani; oamenilor le este mai greu să dobândească tihna de la ei înşişi decât
de la lege.
5. Între timp, cât sunt jefuiţi şi jefuiesc, îşi smulg unul altuia liniştea şi se
fac unii pe alţii nefericiţi, viaţa le este stearpă, fără plăcere sau vreun câştig
pentru suflet. Nimeni nu are în vedere moartea şi nimeni nu are speranţe
care să nu fie greu de atins. unii oameni, într-adevăr, fac pregătiri şi pentru
cele ce sunt dincolo de moarte – morminte cu uriaşe construcţii, dedicaţii
ale lucrărilor publice, daruri pentru rug şi funeralii menite să ia ochii. Dar,
pe Hercule!, înmormântările unora de soiul acesta ar trebui celebrate la
lumina torţelor şi a lumânărilor din ceară, de parcă nu ar fi trăit decât foarte
puţin.
Despre viaţa fericită
De vita beata
 capitolul 1
1. Toţi oamenii îşi doresc, frate Gallio, să trăiască fericiţi: când însă vine
vorba să vadă desluşit ce anume le face viaţa fericită, privirea li se
înceţoşează; şi, departe de a dobândi uşor o viaţă fericită, cu cât este mai
nerăbdător cel care se avântă spre ea, cu atât mai tare şi-o îndepărtează,
dacă a rătăcit cumva drumul. Când drumul duce în sensul contrar, graba
însăşi este cea care provoacă îndepărtarea. Mai întâi, ar trebui să hotărâm ce
anume este acest lucru spre care năzuim, apoi să cercetăm pe ce cale ne
putem îndrepta cel mai iute spre el; pe parcurs, dacă se dovedeşte a fi calea
cea bună, vom înţelege cât avansăm cu fiecare zi şi cu cât suntem mai
aproape de locul unde ne împinge o dorinţă naturală.
2. Câtă vreme însă rătăcim la întâmplare, fără să urmăm o călăuză, ci doar
freamătul şi strigătele de tot felul ale celor care ne cheamă în diverse
direcţii, viaţa ni se va irosi între drumuri rătăcite şi se va scurta, oricât ne-
am strădui, din răsputeri, zi şi noapte. Să stabilim, prin urmare, şi către ce
tindem şi pe ce cale – folosindu-ne însă de ajutorul unui cunoscător, care să
fi parcurs deja drumul pe care înaintăm noi; căci acest drum nu se aseamănă
deloc cu celelalte călătorii, în care, o dată ce ai delimitat un traseu oarecare
şi ai prins să-i întrebi pe localnici, nu te mai poţi rătăci: în această călătorie,
dimpotrivă, căile cele mai bătute şi mai îmbulzite sunt şi cele mai
înşelătoare.
3. Aşadar, nimic nu este mai important decât să nu ne ţinem, asemenea
dobitoacelor, de turma celor care păşesc în faţa noastră, înaintând, astfel, în
direcţia în care merg toţi şi nu în aceea în care ar trebui mers. Totuşi, nimic
nu ne aduce neajunsuri mai mari decât faptul că ţinem seama de ce spune
lumea, considerând că este bun ceea ce este îndeobşte aprobat, şi că trăim –
cu multe modele în faţă – urmând nu judecata, ci principiul imitării.
Rezultatul este că oamenii se îngrămădesc unii peste alţii, îmbulzindu-se.
4. Şi, la fel cum se întâmplă într-o mulţime care se înghesuie – şi nu cade
nimeni fără să tragă după el un altul, iar cei care merg în faţă sunt pricina
pieirii celor care îi urmează – întocmai poţi vedea întâmplându-se în viaţa
oricui: niciun om nu rătăceşte drumul doar în paguba sa, ci este deopotrivă
pricina rătăcirii altuia şi cel care o provoacă. Este primejdios, într-adevăr, să
ne legăm de cei care merg înaintea noastră şi, cum fiecare preferă să se
încreadă în alţii decât să judece singur, lipseşte mereu judecata asupra vieţii,
înlocuită fiind de o încredere oarbă în alţii, iar o greşeală care ne-a fost
transmisă din om în om ne abate de la drumul nostru şi ne grăbeşte căderea.
Exemplul altora ne duce la pierzanie; numai dacă ne separăm de turmă ne
vom salva.
5. Adevărul este însă că împotriva raţiunii se ridică mulţimea, care îşi apără
propria sa fărădelege. Şi vedem, astfel, întâmplându-se exact ca în comiţii
unde, o dată ce simpatia capricioasă a poporului şi-a schimbat direcţia,
aceleaşi persoane care i-au ales pe pretori se miră că aceştia au fost aleşi.
Aceleaşi lucruri le lăudăm şi, în momentul următor, le criticăm; la asta
ajunge orice judecată călăuzită de părerea majorităţii.
 capitolul 2
1. Când este vorba de viaţa fericită, degeaba îmi răspunzi ca la vot: „Partea
aceasta pare să fie majoritară“. Căci tocmai de aceea este chiar partea mai
rea. Treburile omeneşti nu sunt atât de bine rânduite încât majoritatea să
prefere ceea ce este mai bun; dovada alegerii celei mai proaste este
mulţimea.
2. Să căutăm, prin urmare, ce este mai bine să facem, şi nu ce este mai
obişnuit; ce ne va aduce în posesia unei fericiri durabile, şi nu ceea ce
găseşte aprobare în rândul vulgului, cel mai rău interpret al adevărului. Iar
prin vulg înţeleg atât grupul celor îmbrăcaţi în hlamidă, cât şi pe cei care
poartă coroană; căci nu mă uit la culoarea hainelor care acoperă corpul; nu
mă încred în ochi atunci când trebuie să apreciez un om; am o lumină mai
bună şi mai sigură, cu care pot discerne adevărul de minciună; lasă sufletul
să descopere binele sufletului. Acesta, dacă îi va rămâne timp vreodată să-şi
tragă răsuflarea şi să se retragă în sine – oh! cum îşi va mărturisi sieşi
adevărul, chinuit de sine însuşi, şi va spune:
3. „Aş prefera ca tot ceea ce am făcut până acum să nu fi fost făcut; când
mă gândesc la câte am spus, îi invidiez pe cei muţi; tot ce mi-am dorit mi se
pare blestem pentru duşmani; toate cele de care m-am temut – o, zei buni! –
ce uşoare ar fi fost faţă de cele pe care le-am dorit! multora le-am purtat
duşmănie şi de la ură m-am întors la prietenie – dacă există cumva prietenie
între cei răi: eu, unul, nu îmi mai sunt nici mie prieten. Mi-am dat toată
silinţa să mă ţin departe de mulţime şi să mă fac ştiut printr-o înzestrare. Ce
altceva am reuşit decât să mă expun săgeţilor răutăţii şi să le indic locul în
care mă pot răni?
4. Îi vezi pe cei care îţi laudă elocinţa, îţi pândesc averile, încearcă să îţi
intre în graţii sau îţi exaltă puterea? Toţi îţi sunt duşmani sau, ceea ce este
totuna, ar putea să îţi fie. Pe cât de mare este numărul celor care te admiră,
pe atât este de mare şi numărul celor care îţi poartă invidie. De ce oare nu
caut mai degrabă un bine real, pe care să-l simt, nu pe care să-l etalez?
Aceste lucruri care sunt admirate, la care oamenii îşi opresc privirea, pe
care şi le arată unul celuilalt minunându-se, strălucesc pe dinafară, dar sunt
jalnice pe dinăuntru.“
 capitolul 3
1. Să căutăm ceva ce este bun dincolo de aparenţe, ceva temeinic, uniform
şi frumos în partea lui ascunsă; după acesta trebuie să scormonim. Şi nu
este aşezat departe; îl vei găsi, este nevoie să ştii numai încotro să-ţi
îndrepţi mâna. Ei bine, noi trecem pe lângă lucrurile care ne stau la
îndemână, parcă prin beznă, poticnindu-ne chiar de obiectul dorinţei
noastre.
2. Dar, ca să te scutesc de ocolişuri, voi trece sub tăcere opiniile altor
filozofi – căci enumerarea deopotrivă cu combaterea lor ar dura prea mult.
Ascult-o pe a noastră. Când spun „a noastră“, nu mă refer la vreunul dintre
maeştrii stoici; am şi eu dreptul de a-mi formula propria opinie. Prin
urmare, voi urma părerea unuia, iar pe altul îl voi invita să şi-o segmenteze;
de asemenea, poate că după ce îi voi menţiona pe toţi, nu îl voi respinge pe
niciunul dintre cei de dinaintea mea şi voi spune: „Aş mai avea de adăugat
ceva.“
3. Între timp, mă călăuzesc după natură – doctrină cu care sunt de acord toţi
stoicii; să nu te abaţi de la ea şi să te modelezi după legea şi exemplul ei,
aceasta este înţelepciunea. Viaţa fericită este, aşadar, aceea care se află în
armonie cu propria ei natură şi nu poate fi obţinută dacă, în primul rând, nu
ai o judecată sănătoasă şi care să se afle fără încetare într-o stare de deplină
sănătate; în al doilea rând, dacă nu este energică şi îndrăzneaţă, desăvârşit
de frumoasă aşadar şi răbdătoare, potrivită cu împrejurările, plină de grijă
pentru corp şi pentru cele care ţin de el, dar fără a se lăsa cuprinsă de
nelinişte, atentă la toate detaliile care fac viaţa mai frumoasă (dar fără să se
minuneze în faţa niciunuia), folosindu-se de darurile sorţii, dar nefiind
sclava lor.
4. Înţelegi, chiar fără să mai adaug, că, odată ce a fost îndepărtat tot ceea ce
ne aţâţă şi ne provoacă teamă, urmează pacea neîntreruptă, libertatea; căci
atunci când plăcerile şi temerile sunt alungate, în locul celor mărunte şi
fragile şi dăunătoare chiar prin ruşinea pe care o aduc, creşte o nemăsurată
bucurie, statornică şi egală sieşi, apoi o pace, o armonie sufletească şi o
măreţie, laolaltă cu blândeţea; orice act de cruzime, de fapt, porneşte din
slăbiciune.
 capitolul 4
1. Ptem defini şi altminteri acest bine al nostru. După cum una şi aceeaşi
armată ba se desfăşoară într-un spaţiu mai larg, ba se restrânge într-unul mai
îngust şi fie se curbează, cu centrul liber şi flancurile înaintate, fie îşi
extinde frontul în linie dreaptă, puterea ei, în orice formaţie de luptă s-ar
afla, rămâne neschimbată şi tot aşa şi hotărârea de a opune rezistenţă, în
numele aceleiaşi cauze: la fel, definiţia binelui suprem poate fi dată când
într-o formă difuză şi extinsă, când într-una restrânsă şi concisă.
2. Aşa că va fi totuna dacă voi spune: „Binele suprem este sufletul care
dispreţuieşte ce este întâmplător şi îşi găseşte bucuria în virtute“ sau „Este
tăria sufletului ce nu cunoaşte înfrângere, înţelept prin experienţă, calm în
acţiune, arătând în acelaşi timp o omenie cuprinzătoare şi grijă faţă de
relaţiile cu ceilalţi.“ Îl mai putem defini şi prin afirmaţia că este fericit omul
pentru care nu există bine şi rău, ci suflet bun şi suflet rău, omul care
iubeşte ceea ce este moral, căruia îi aduce mulţumire virtutea, pe care
evenimentele întâmplătoare nici nu îl ridică, nici nu îl doboară, care nu
cunoaşte un bine mai mare decât acela pe care şi-l poate oferi singur, pentru
care adevărata plăcere va fi dispreţuirea tuturor plăcerilor.
3. Putem transfera aceeaşi idee în altă şi altă formă, păstrându-i înţelesul
nealterat şi intact. Căci ce ne împiedică să spunem că o viaţă fericită
înseamnă un suflet liber, mândru, neînfricat şi ferm, un suflet aflat dincolo
de teamă şi de dorinţă, al cărui bine unic este moralitatea, al cărui unic rău
este dezonoarea, iar restul o mulţime de lucruri fără valoare, care vin şi
pleacă fără să sporească şi fără să diminueze binele suprem şi care nici nu îi
iau ceva, nici nu îi adaugă ceva vieţii fericite?
4. Un om astfel clădit este în mod necesar urmărit, fie că vrea sau nu, de o
veselie necontenită şi de o adâncă bucurie, care vine de undeva din adânc,
de vreme ce îşi găseşte plăcere prin propriile resurse şi nu doreşte plăceri
mai mari decât plăcerile sale interioare. Oare acestea nu ar trebuie bine
cumpănite cu senzaţiile neînsemnate, uşuratice şi lipsite de persistenţă ale
bietului corp? În ziua în care omul va fi supus plăcerii, va fi supus şi
durerii; dar vezi ce sclavie rea şi vătămătoare va îndura cel dominat rând pe
rând de plăceri şi dureri, cei mai capricioşi şi mai tiranici stăpâni dintre toţi!
De aceea trebuie să ne găsim calea spre libertate.
5. Însă nu există altă modalitate de a ajunge la ea decât neluând în seamă
soarta. Atunci se va naşte acea nepreţuită binecuvântare, pacea şi exaltarea
minţii, ancorate pe un teren sigur şi, când orice eroare a fost înlăturată,
marea şi constanta bucurie care derivă din cunoaşterea adevărului, precum
şi o bunătate şi o înseninare a sufletului; pentru om, plăcerea tuturor
acestora va veni nu din aceea că sunt bune, ci că răsar dintr-un bine al său
propriu.
 capitolul 5
1. De vreme ce am început să-mi iau oarecare libertate în tratarea
subiectului, l-aş putea numi fericit pe omul care se ţine departe atât de
dorinţă, cât şi de teamă, prin darul raţiunii, fiindcă şi pietrele sunt lipsite de
teamă şi de tristeţe şi nu mai puţin dobitoacele; totuşi, nimeni nu le-ar putea
numi pe acestea fericite, pentru că sunt lipsite de înţelegerea fericirii.
2. Pune-i în aceeaşi categorie pe oamenii a căror fire insensibilă şi ignoranţa
de sine îi face să ajungă în rândul dobitoacelor şi al celor neînsufleţite. Nu
există nicio diferenţă între unii şi ceilalţi, întrucât în primul caz este vorba
de lucruri lipsite de raţiune, iar în cel de-al doilea raţiunea acestor oameni
este pervertită, le face rău lor înşile şi funcţionează într-o direcţie greşită;
căci nimeni nu poate fi numit fericit atâta vreme cât este azvârlit în afara
adevărului.
3. Aşadar, viaţa fericită se sprijină pe judecata corectă şi de încredere şi este
neschimbătoare. Căci atunci mintea este limpede şi eliberată de toate
neajunsurile, fiindcă a scăpat nu doar de rănile adânci, ci chiar şi de julituri,
şi, hotărâtă să rămână mereu acolo unde s-a fixat, îşi va apăra poziţia chiar
împotriva atacurilor unei sorţi mâniate.
4. Cât priveşte plăcerea, deşi se revarsă peste noi de pretutindeni, ni se
strecoară în suflet pe toate căile, ne alină sufletul cu ademenirile ei şi
foloseşte metodă după metodă pentru a ne seduce, cu totul sau în parte;
totuşi ce muritor, care păstrează în el o urmă de umanitate, ar vrea ca zi şi
noapte să îi fie gâdilate simţurile şi, lăsând deoparte sufletul, toată atenţia să
i se îndrepte către corp?
 capitolul 6
1. „Dar şi sufletul“, ni se va spune, „îşi are plăcerile sale“. N-are decât să le
aibă şi să troneze ca judecător al luxului şi plăcerilor; să se îmbuibe cu tot
ce desfată de obicei simţurile, apoi să privească înapoi în trecut şi,
amintindu-şi de plăceri veştejite, să se îmbete cu experienţele anterioare, să
fie nerăbdător în faţa celor care vor urma, să-şi pună în ordine planurile şi,
cât timp corpul se lăfăie în grăsimea prezentă, să îşi alunge gândurile de
viitor: acest suflet îmi va părea mai nefericit ca oricând, fiindcă este o
nebunie să preferi răul în locul binelui. Şi nimeni nu poate fi fericit decât
dacă este sănătos la minte, şi nu este astfel cel care râvneşte la viitor de
parcă ar fi lucrul cel mai bun.
2. Este fericit, prin urmare, cel care are o judecată dreaptă; fericit este cel
împăcat cu condiţia sa şi cel care iubeşte ceea ce are; este fericit cel care
lasă în seama raţiunii întreaga conduită a vieţii sale.
 capitolul 7
1. Şi cei care au susţinut că binele suprem este situat în pântece îşi dau
seama în ce loc ruşinos l-au plasat. Ei afirmă aşadar că plăcerea nu poate fi
separată de virtute şi spun că nimeni nu poate avea o viaţă morală dacă nu
duce una plăcută, şi nici plăcută dacă nu este deopotrivă morală. Nu înţeleg
cum pot asocia concepte atât de diferite. Pentru ce motiv, vă conjur,
plăcerea nu poate fi despărţită de virtute? Vreţi poate să spuneţi că, de
vreme ce principiul oricărui bine derivă din virtute, din rădăcinile ei răsar şi
lucrurile pe care voi le iubiţi şi le căutaţi? Dar dacă acestea nu ar fi
distincte, nu am mai vedea unele lucruri plăcute, dar imorale, ci unele
lucruri cât se poate de morale, însă dificile şi accesibile doar prin suferinţe.
2. Mai adaugă apoi faptul că plăcerea se apropie şi de viaţa cea mai plină de
ruşine, în schimb virtutea nu admite o viaţă josnică şi unii oameni sunt
nefericiţi nu pentru că sunt lipsiţi de plăcere, ci chiar din cauza plăcerii;
aceasta nu s-ar putea întâmpla, dacă plăcerea nu ar fi fost amestecată cu
virtutea, care adeseori este lipsită de cea dintâi, dar niciodată nu îi duce
lipsa.
3. La ce bun să pui alături lucruri neasemănătoare, ba chiar opuse? Virtutea
este ceva înalt, măreţ şi regesc, care nu cunoaşte înfrângere şi nici
osteneală: plăcerea în schimb este ceva degradant, servil, slab şi trecător, al
cărui sediu şi domiciliu îl reprezintă bordelurile şi cârciumile. Peste virtute
vei da în templu, în for, în curie, luptând dinaintea zidurilor, prăfuită, arsă
de soare şi cu mâinile bătătorite. Plăcerea stă cel mai adesea ascunsă,
căutând zonele umbroase din preajma băilor şi saunelor, în locuri care se
tem de edil, este moleşită, apatică, îmbibată în vin tare şi în parfumuri,
palidă, sulemenită şi unsă cu unguente asemenea unui cadavru.
4. Binele suprem este fără moarte: nu cunoaşte capăt, nici saţietate şi nici
căinţă; căci judecata cea dreaptă nicicând nu se schimbă, nu îşi poartă ură
sieşi şi nu aduce schimbări într-o viaţă care este foarte bună. Însă plăcerea,
atunci când aduce mai multă desfătare, se stinge; nu dispune de spaţiu,
astfel că ajunge iute la împlinire şi urmează dezgustul, iar după primul elan
lâncezeşte. Nu poate fi stabil ceva ce prin natura sa se află în mişcare;
astfel, nici măcar nu poate avea vreo consistenţă ceva ce vine şi trece foarte
iute, menit să piară chiar în cursul folosirii sale; de fapt, plăcerea tinde către
punctul în care încetează şi, de când începe, ea are reprezentarea sfârşitului.
 capitolul 8
1. Ce se mai poate spune despre faptul că de plăcere au parte atât cei buni,
cât şi cei răi, iar ticăloşii se bucură de nelegiuirile lor, tot aşa cum se bucură
oamenii cinstiţi de faptele lor frumoase? Din acest motiv, străbunii ne-au
povăţuit să urmăm nu viaţa cea mai plăcută, ci pe cea mai bună, astfel încât
plăcerea să nu fie călăuză pentru voinţa cea dreaptă şi bună, ci înso-ţitoarea
ei. Căci călăuză se cuvine să avem natura: de ea ţine seama raţiunea şi tot ei
îi cere sfatul.
2. Prin urmare, este totuna să trăieşti fericit şi să trăieşti în conformitate cu
natura. Ce înseamnă aceasta, voi încerca să limpezesc mai departe: dacă am
şti să ne păzim cu grijă şi fără teamă înzestrările fizice şi înclinaţiile
naturale, ca pe nişte bunuri de o zi şi trecătoare, dacă nu am fi sclavii lor şi
nu ne-am lăsa dominaţi de lucrurile exterioare, dacă plăcerile ocazionale ale
corpului ar avea în noi acelaşi rol pe care îl au în armată trupele auxiliare şi
cele uşor înarmate (care trebuie să servească, nu să comande), atunci, în
sfârşit, ele ar fi folositoare minţii.
3. Bărbatul nu trebuie să se lase corupt şi stăpânit de evenimentele
exterioare şi trebuie să privească doar în sine, „încrezător în sine şi pregătit
pentru orice“,5 pe scurt, să fie creatorul propriei sale vieţi. Siguranţa de sine
nu este lipsită de conştiinţă, nici conştiinţa de constanţă; ceea ce este o dată
hotărât aşa trebuie să rămână şi niciuna dintre deciziile sale nu trebuie
ştearsă. Se înţelege, chiar dacă nu o voi spune, că un asemenea bărbat va fi
echilibrat şi ordonat, iar în fiecare dintre acţiunile sale se va arăta mândru,
dar nu lipsit de blândeţe.
4. Raţiunea este stimulată de simţuri, pe care le ia drept punct de plecare –
căci nu are altceva pe ce să se bizuie sau de unde să îşi ia avânt spre adevăr
–, apoi se întoarce la sine. De fapt şi universul – care îmbrăţişează totul –, şi
zeul – care guvernează lumea –, tind către exterior, revenind totuşi în
interior. La fel trebuie să facă şi mintea noastră: când, urmând simţurile, se
va îndrepta prin ele la obiectele din exterior, va deţine controlul atât asupra
acestora, cât şi asupra sieşi.
5. În acest mod se vor naşte o energie unitară şi o forţă care se află în
armonie cu sine însăşi şi se va ivi acea judecată pe care te poţi bizui, fără
contradicţii şi fără şovăieli în opiniile, cunoştinţele şi convingerile sale; iar
această judecată, când s-a rânduit şi şi-a armonizat toate părţile componente
şi, ca să spun aşa, a ajuns să acţioneze la unison, atunci a atins binele
suprem.
6. Căci nu rămâne nimic pervertit, nimic alunecos, nimic care să provoace
poticnire sau cădere; va face totul după decizia sa şi nu se va petrece nimic
neprevăzut. Tot ce va face se va transforma în ceva bun – cu uşurinţă,
cuviincios şi fără vreo amânare din partea celui care le va duce la
îndeplinire: căci lenea şi şovăiala scot la iveală conflictul interior şi
incoerenţa. De aceea, poţi afirma cu tot curajul că binele suprem constă în
armonia sufletească şi că, de fapt, virtuţile se vor afla în mod necesar acolo
unde este acord şi unitate: dezacordul însoţeşte viciile.
 capitolul 9
1. „Dar nici tu“, mi s-ar putea spune, „nu cultivi virtutea pentru altceva
decât pentru că speri să dobândeşti o plăcere în urma ei.“ În primul rând,
chiar dacă virtutea va aduce o plăcere, nu din acest motiv este ea căutată;
căci nu aduce plăcere, ci şi plăcere, şi nu trudeşte pentru aceasta, ci truda ei,
deşi caută altceva, are drept consecinţă şi acest lucru.
2. După cum pe ogorul care a fost semănat cu grâu răsar din loc în loc
câteva flori, şi totuşi nu pentru această plăntuţă (chiar dacă desfată privirea)
s-a depus atâta efort – alta a fost intenţia semănătorului, restul a venit de la
sine – la fel, plăcerea nu este nici preţul, nici cauza virtuţii, ci un accesoriu
al acesteia şi nu place pentru că desfată, ci, dacă place, aduce şi desfătare.
3. Binele suprem constă în judecata însăşi şi în ţinuta unei minţi desăvârşite,
care, când şi-a împlinit drumul şi şi-a stabilit limitele, a înfăptuit întru totul
binele suprem şi nu mai doreşte nimic altceva; căci dincolo de întreg nu este
nimic, nu mai mult decât dincolo de capăt.
4. De aceea faci o greşeală când mă întrebi pentru ce anume caut virtutea;
căci îmi ceri ceva mai presus de binele suprem. Mă întrebi ce aştept de la
virtute? Pe ea însăşi. Căci nu are nimic mai însemnat decât propria ei
valoare. Ţi se pare cumva prea puţin? Când îţi spun că „binele suprem este
fermitatea neînfrântă a sufletului, prudenţa, măreţia, sănătatea, libertatea,
armonia şi frumuseţea“, îmi pretinzi ceva încă mai mare la care să se
raporteze toate acestea? De ce îmi pomeneşti plăcerea? Eu caut ce este bine
pentru om, nu pentru pântecele său – pântecele dobitoacelor şi animalelor
sălbatice este mai încăpător!
 capitolul 10
1. „Îmi răstălmăceşti spusele“, zice; „căci eu unul admit că niciun om nu
poate trăi în mod plăcut, dacă nu trăieşte în acelaşi timp şi virtuos, ceea ce
este imposibil în cazul animalelor necuvântătoare şi al celor care îşi
măsoară binele în funcţie de mâncare. Fac această afirmaţie limpede,“ zice,
„şi răspicat: nu se poate ajunge la această viaţă pe care eu o numesc plăcută
decât dacă o însoţeşte virtutea.“
2. Cu toate acestea, cine nu ştie că sunt îmbuibaţi de plăcerile voastre cei
mai mari proşti şi că josnicia abundă între desfătări şi că sufletul însuşi
furnizează multe tipuri de plăcere care sunt vicioase? Înainte de toate,
aroganţa, prea buna părere despre sine, îngâmfarea care se ridică deasupra
celorlalţi, iubirea oarbă şi smintită pentru propriile interese, precum şi
bucuria exagerată din motive mărunte şi puerile şi, pe lângă ironia
muşcătoare şi trufia care îşi găseşte plăcerea în insulte, rafinamentele unui
suflet lânced, lenea şi degenerarea unui suflet trântor, cuprins de somn.
3. Virtutea zdruncină toate acestea, ţine atenţia trează şi evaluează plăcerile
înainte de a le accepta; iar celor pe care le-a declarat bune nu le acordă mare
importanţă sau doar le îngăduie, şi nu uzul acestora, ci cumpătarea îi aduce
bucurie. Or, de vreme ce micşorează plăcerile, cumpătarea afectează oare
dreptul la binele suprem? Tu îmbrăţişezi plăcerea, eu o ţin în frâu; tu te
bucuri de plăcere, eu mă servesc de ea; tu o consideri binele suprem, în
timp ce eu nici măcar nu o consider un bine; tu faci totul pentru plăcere, eu
– nimic.
 capitolul 11
1. Când spun că nu fac nimic pentru plăcere, vorbesc despre acel înţelept,
singurul căruia îi acorzi concesia plăcerii. Dar eu nu îl numesc înţelept pe
cel deasupra căruia se află ceva, şi cu atât mai puţin plăcerea: de bună
seamă, cum ar putea cel stăpânit de ea să reziste în faţa oboselii şi a
pericolului, sărăciei şi atâtor ameninţări care freamătă în jurul vieţii omului?
Cum va suporta el vederea morţii, ori mâhnirea, ori prăbuşirea universului
şi atâţia duşmani crânceni, când el se lasă învins de un adversar atât de
moale? „Va face orice îl va sfătui plăcerea.“ Păi nu vezi cât de multe sfaturi
este ea gata să îi dea?
2. „Nu va putea“, spune el, „să îi dea niciun sfat ruşinos, fiindcă este
însoţitoarea virtuţii.“ Nu vezi, din nou, ce fel este acest bine suprem, care
are nevoie de paznic ca să fie un bine? iar virtutea, cum va îndruma ea
plăcerea, înapoia căreia se ţine, de vreme ce în spate se află cel care se
supune, iar înainte, drept călăuză, stă cel care comandă? O pui îndărăt pe
cea care comandă? Aleasă îndatorire are atunci virtutea pentru voi, să
preguste plăcerile!
3. Vom vedea dacă la cei care tratează virtutea atât de jignitor mai există
virtute, care nu poate avea un nume al său, dacă a dispărut din locul pe care
îl ocupa; între timp (şi acesta este subiectul pe care îl tratăm) îţi voi arăta
multe persoane asaltate de plăceri, peste care soarta şi-a revărsat toate
darurile sale şi care totuşi trebuie să recunoşti că sunt rele.
4. Uită-te la Nomentanus şi la Apicius, care digeră, cum le spun ei,
bunătăţile uscatului şi ale mării şi care trec în revistă animalele tuturor
popoarelor aranjate pe masa lor! Priveşte cum tot ei, pe o movilă de
trandafiri, se uită cu dispreţ la propria lor bucătărie, desfătându-şi urechile
cu sunetul glasurilor, ochii – cu spectacole, iar cerul gurii – cu savori;
oblojeli moi şi mângâietoare le stârnesc întreg corpul şi, pentru ca nici
nările să nu stea degeaba în acest timp, felurite parfumuri impregnează
chiar locul în care i se aduc ofrande luxului. Vei recunoaşte că aceştia
trăiesc în mijlocul plăcerilor, dar totuşi nu le va fi bine, pentru că ceea ce le
aduce bucurie nu este un bine.
 capitolul 12
1. „Va fi rău pentru ei“, ne spune el, „fiindcă multe lucruri care tulbură
sufletul se vor insinua şi păreri care se bat cap în cap le vor umple cugetul
de nelinişte.“ Admit că aşa stau lucrurile; dar cu toate acestea, chiar
oamenii proşti şi inconstanţi, supuşi mustrărilor de conştiinţă, vor culege
mari plăceri, astfel încât trebuie să recunoaştem că dacă sunt lipsiţi de orice
durere, sunt lipsiţi în acelaşi timp şi de o judecată sănătoasă şi că, fapt care
li se întâmplă multora, sunt cuprinşi de o scrânteală voioasă şi râd până
ajung să delireze.
2. Dimpotrivă, plăcerile înţelepţilor sunt molcome şi măsurate, aproape
nepăsătoare, reţinute şi de-abia perceptibile, de vreme ce vin fără să fie
chemate şi, deşi sosite singure, nu li se acordă cinstire şi sunt acceptate fără
nicio bucurie din partea celor care le primesc; de fapt, ei le amestecă şi le
strecoară în viaţa lor ca pe un joc şi ca pe un divertisment printre lucruri
serioase.
 capitolul 13
1. Să înceteze atunci să mai pună alături lucruri ireconciliabile şi să mai
lege plăcerea de virtute – viciu de judecată care flatează tagma cea mai rea
de oameni. Cel care se cufundă în plăceri, în mijlocul unei continue râgâieli
şi beţii, pentru că ştie că plăcerea-i este tovarăşă de viaţă, îşi închipuie că şi
virtutea-i este; căci aude că plăcerea nu poate fi separată de virtute, după
care îşi etichetează viciile drept înţelepciune şi face paradă de ceea ce ar
trebui ţinut ascuns.
2. Astfel, nu Epicur i-a împins către o viaţă depravată, ci ei, dedaţi viciului,
îşi ascund depravarea în sânul filozofiei şi aleargă cu toţii în direcţia în care
aud că este elogiată plăcerea şi nu iau în consideraţie cât de sobră şi de
cumpătată este de fapt acea plăcere a lui Epicur (căci eu aşa cred, pe
Hercule!), ci se reped în zbor spre un simplu nume, căutând un fel de
justificare şi o acoperire pentru poftele lor.
3. Ei pierd astfel singurul bine care le mai rămânea în răutatea lor, ruşinea
păcatului: căci se laudă cu cele de care ar trebui să roşească şi se fălesc cu
viciul; şi de aceea ei nici nu mai pot să îşi recapete tinereţea6, o dată ce un
titlu onorabil a fost acordat ruşinoasei lor indolenţe. Acesta este motivul
pentru care este atât de periculos acest elogiu al plăcerii, fiindcă preceptele
onorabile stau ascunse în interior, iar ceea ce corupe este la vedere.
4. Eu unul sunt de părere (şi o voi rosti chiar dacă membrii şcolii noastre ar
putea protesta) că preceptele lui Epicur sunt demne de respect, juste şi, dacă
le priveşti mai îndeaproape, austere. Căci faimoasa lui teorie despre plăcere
este redusă la ceva meschin şi sărăcăcios, iar legea pe care noi o plasăm în
virtute el o găseşte în plăcere: acesteia îi recomandă să se supună naturii;
însă ceea ce este suficient pentru natură este prea puţin pentru o viaţă
închinată luxului!
5. Ce înseamnă aceasta? Oricine numeşte fericire tihna leneşă şi alternanţa
ghiftuirii şi a poftei se află în căutarea unui chezaş bun pentru un lucru rău
şi când, atras de un nume seducător, ajunge acolo, plăcerea pe care o
urmăreşte nu este aceea despre care aude vorbindu-se, ci cea pe care a
purtat-o cu sine; iar când începe să creadă că viciile sale sunt similare
preceptelor, devine îngăduitor cu ele într-un chip deloc sfios şi se dedă
desfătărilor nu pe furiş, ci chiar cu capul descoperit. Şi astfel, nu voi spune
ceea ce spun cei mai mulţi dintre ai noştri, că şcoala lui Epicur este o
academie a ticăloşiei, ci iată ce: are un nume rău, o reputaţie proastă –
totuşi, fără să le merite.
6. Dar cine poate şti asta dacă nu a fost admis în interiorul templului?
Simplul aspect exterior dă prilej bârfelor şi incită la speranţe răuvoitoare.
Situaţia aduce cu un bărbat viguros îmbrăcat în stolă: îţi păstrezi castitatea,
virilitatea îţi este întreagă, corpul tău nu cunoaşte supunerea înjositoare, dar
în mână ţii o tamburină! De aceea, este nevoie să alegi un titlu onorabil şi
un slogan care să se adreseze singur sufletului; asupra celui care stă
nemişcat se năpustesc viciile.
7. Oricine se apropie de virtute, dă dovadă de o fire nobilă; cel care
urmează plăcerea, pare a fi fără vlagă, dărâmat, decăzut din statutul de om;
este înclinat către faptele josnice, dacă nu i-a făcut careva vreo distincţie
între plăceri, ca să ştie care dintre ele sunt mărginite de dorinţa naturală şi
care, în schimb, îşi dau drumul în gol şi nu au limită şi, pe măsură ce se
satisfac, devin şi mai nesăţioase.
 capitolul 14
1. Hai atunci, lasă virtutea să o ia înainte şi fiecare pas pe care îl vei face va
fi unul sigur! În plus, în plăcere excesul dăunează; în virtute nu trebuie să
ne temem de vreun exces, pentru că virtutea în sine constă în moderaţie: nu
poate fi un bine ceea ce are de suferit din cauza propriei mărimi. Apoi,
pentru făpturile înzestrate cu o natură raţională, ce călăuză mai bună ar
putea exista decât raţiunea? Chiar dacă această îmbinare îţi este pe plac,
dacă îţi place să mergi către o viaţă fericită în această companie, lasă
virtutea să o ia înainte, plăcerea să o însoţească şi să se rotească asemenea
unei umbre în jurul corpului; cât despre virtute, care se află mai presus de
toate, să o tratezi ca pe slujnica plăcerii: i se potriveşte omului care nu are
nimic măreţ în suflet.
2. Lasă să meargă întâi virtutea, ea să poarte stindardul; vom păstra totuşi şi
plăcerea, dar îi vom fi stăpâni şi o vom controla; ea va obţine de la noi câte
ceva prin rugăminţi, dar nu ne va constrânge în nicio direcţie. În schimb, cei
care acordă plăcerii rolul principal, duc lipsa amândorura; căci ei pierd
virtutea, şi cu toate acestea nu posedă plăcerea, ci plăcerea îi posedă pe ei şi
sunt fie torturaţi de lipsa acesteia, fie sufocaţi de preaplinul ei; nefericiţi
dacă sunt părăsiţi de ea, mai nefericiţi dacă îi copleşeşte, precum cei prinşi
pe mare în apropierea Sirtelor, ba sunt lăsaţi pe uscat, ba plutesc pe valurile
care spumegă.
3. Însă acesta este efectul unei totale lipse de stăpânire de sine şi al iubirii
oarbe pentru un obiect: căci pentru cel care caută în loc de bine răul, reuşita
devine primejdioasă. După cum vânătoarea de animale sălbatice este plină
de greutăţi şi riscuri şi, o dată capturate, chiar stăpânirea lor devine motiv
de îngrijorare (căci adeseori îşi sfâşie stăpânii), la fel se întâmplă în cazul
marilor plăceri, care sfârşesc prin a fi o mare nenorocire şi, o dată capturate,
capturează; cu cât sunt mai multe şi mai mari, cu atât este mai mic şi sclav
la mai mulţi stăpâni cel pe care lumea îl numeşte fericit.
4. Mi-ar plăcea să mai insist asupra acestei comparaţii. După cum cel care
ia urma animalelor din vizuini şi dă multă importanţă „prinderii fiarelor în
laţ“ şi „aşezării câinilor de jur împrejurul vastelor păduri“7, ca să se poată
ţine strâns de urme, părăseşte lucruri mai importante şi renunţă la multe
îndatoriri, la fel, cel care urmăreşte plăcerea lasă în urmă toate şi în primul
rând se leapădă de libertate, pe care o face să depindă de pântece; nici
măcar nu îşi cumpără plăceri, ci se vinde pe sine plăcerilor.
 capitolul 15
1. „Totuşi“, întreabă cineva, „ce anume împiedică să se amestece laolaltă
virtutea şi plăcerea şi să se împlinească astfel binele suprem, care să fie în
acelaşi timp moral şi plăcut?“ Răspunsul este că partea morală nu poate fi
decât morală, iar binele suprem nu îşi va păstra integritatea dacă va vedea în
sine ceva diferit de partea sa mai bună.
2. Nici măcar bucuria care se naşte din virtute, deşi este un bine, nu este
totuşi o parte a binelui absolut, nu mai mult decât sunt voioşia şi
seninătatea, chiar dacă originile acestora sunt foarte frumoase; acestea sunt
de fapt bune, însă ele doar urmează binele suprem, nu îl epuizează.
3. Cel care în schimb stabileşte o alianţă între virtute şi plăcere (şi nu una
egală), din cauza fragilităţii uneia dintre cele două, face să slăbească toată
vigoarea care se găseşte în cealaltă şi pune în cele din urmă sub jug acea
libertate care rămâne neîngenuncheată doar atâta timp cât nu cunoaşte ceva
mai de preţ decât ea. Căci începe să aibă nevoie de ajutorul sorţii şi aceasta
este maxima servitute; urmează o viaţă plină de nelinişte, de suspiciune, de
agitaţie, care se teme de catastrofă: fiecare clipă îi stă suspendată.
4. Tu nu îi dai virtuţii o temelie solidă şi imobilă, ci îi ceri să stea pe un
teren mişcător; şi ce este mai instabil decât aşteptarea a ceea ce aduce
hazardul şi nestatornicia corpului şi a lucrurilor care afectează corpul? În ce
chip este acest individ capabil să se supună divinităţii, să primească tot ceea
ce se întâmplă cu voie bună şi, fiind un interpret indulgent al propriilor sale
nenorociri, să nu se plângă de destin dacă este zgâlţâit de micile
împunsături ale plăcerilor şi durerilor? Dar nici măcar pentru patrie nu
poate fi un bun apărător sau răzbunător şi nici protector pentru prieteni dacă
este înclinat către plăceri.
5. Aşadar, binele suprem să se urce într-un loc de unde nicio forţă să nu îl
poată trage jos, în care nu există portiţă pentru durere, speranţă sau teamă
ori pentru vreun lucru care ar putea micşora autoritatea binelui suprem; în
acel loc poate urca numai virtutea. Ţinându-ne de paşii ei, trebuie să uşurăm
acest urcuş. Virtutea va sta dreaptă cu dârzenie şi orice se va întâmpla va
suporta nu doar cu răbdare, ci chiar de voie bună; va şti că orice greutate pe
care o aduc vremurile este o lege a naturii şi, ca un bun soldat, ea va suporta
rănile, va număra cicatricele şi, străpunsă de săgeţi, în clipa morţii îl va iubi
pe cel pentru care se prăbuşeşte – comandantul ei; ea va păstra în minte acel
vechi îndemn: urmează-l pe zeu!
6. În schimb, cel care se vaită, plânge şi geme, este silit cu forţa să asculte
ordinele şi este împins din spate împotriva voinţei lui spre sarcinile
poruncite. Câtă sminteală, să preferi să fii târât decât să urmezi din proprie
iniţiativă! Atât de mare, pe Hercule, pe cât este o formă de prostie şi de
ignoranţă a propriei condiţii să suferi pentru că îţi lipseşte ceva sau că ai
păţit ceva zguduitor şi în aceeaşi măsură să fii mirat sau să suporţi fără
demnitate necazurile care li se întâmplă atât celor buni, cât şi celor răi,
vorbesc de boli, moarte, infirmitate şi toate celelalte nenorociri care survin
pe neaşteptate în viaţa omului.
7. Tot ceea ce alcătuirea însăşi a universului ne obligă să îndurăm se cuvine
să fie asumat cu sufletul larg: suntem legaţi, prin acest jurământ sacru, să
suportăm lucrurile muritoare şi să nu ne lăsăm tulburaţi de cele pe care nu
stă în puterea noastră să le evităm. Ne-am născut într-un regat: supunerea în
faţa zeului este libertatea.
 capitolul 16
1. Prin urmare, în virtute se găseşte adevărata fericire. Care va fi sfatul pe
care ţi-l va da această virtute? Să nu judeci drept bun sau rău nimic care nu
este fie un rezultat al virtuţii, fie unul al perfidiei. Apoi să rămâi neclintit,
fie împotriva unui rău, fie ca urmare a unui bine, pentru ca, atât cât îţi este
îngăduit, să reproduci înfăţişarea zeului.
2. Ce îţi promite virtutea în schimbul acestei încercări? Răsplăţi uriaşe,
deopotrivă cu cele divine: nu vei fi legat prin nicio constrângere, nu îţi va
lipsi nimic, vei fi liber, în siguranţă, nevătămat; nu vei face nicio încercare
în zadar, în nicio privinţă nu vei cunoaşte oprelişte; toate îţi vor ieşi după
plan, nu ţi se va întâmpla nimic potrivnic, nimic contrar părerii şi voinţei
tale.
3. „Cum adică? Virtutea este suficientă ca să trăieşti fericit?“ De vreme ce
este perfectă şi divină, de ce nu ar fi ea suficientă, ba chiar prea îndeajuns?
Căci dacă un om s-a aşezat dincolo de dorinţa de a avea ceva, ce i-ar putea
lipsi? De ce ar avea nevoie de ceva din exterior – el, care şi-a strâns toate
bunurile în sine? Dar omul care tinde spre virtute, chiar dacă a ajuns
departe, are nevoie de o anumită îngăduinţă din partea sorţii cât timp luptă
încă între cele omeneşti, până ce dezleagă acest nod şi orice legătură cu
ceea ce este muritor. Care este atunci diferenţa? Aceea că unii sunt legaţi
strâns, alţii încătuşaţi, iar alţii cu mâinile şi picioarele ţintuite; cel care a
înaintat înspre ce este deasupra şi care este dus şi mai mult în înalt, târăşte
după el lanţul desfăcut; încă nu este liber, şi totuşi este deja ca şi liber.
 capitolul 17
1. Astfel, dacă vreunul dintre ăştia, care latră toţi laolaltă împotriva
filozofiei, mi-ar spune ceea ce spun de obicei: „De ce vorbeşti mai
înflăcărat decât trăieşti? De ce îţi cobori vocea înaintea unui superior, de ce
socoteşti banii un instrument care îţi este necesar, de ce te afectează paguba,
verşi lacrimi la aflarea morţii soţiei sau a unui prieten, te preocupă faima ta
şi te ating vorbele răuvoitoare?
2. De ce cultivi mai mult pământ decât îţi cere nevoia ta firească? Cum de
cinele tale nu sunt pe măsura sfaturilor pe care le dai? De ce mobila ta este
atât de strălucitoare? Cum de în casa ta se bea un vin mai vechi decât îţi
este vârsta? De ce ţii expuse obiecte din aur? pentru ce sunt plantaţi copaci,
care prin firea lor nu dau altceva decât umbră? Pentru ce soţia ta poartă la
urechi averea unei familii bogate? De ce sunt tinerii tăi sclavi îmbrăcaţi cu
haine scumpe? De ce la tine acasă este o artă să dai o masă, iar argintăria nu
este adusă la întâmplare şi după cum îţi place, ci este servită cu măiestrie şi
există un expert în tăierea mâncărurilor?“ Adaugă, dacă vrei: „Cum de ai
proprietăţi peste mare? Cum de stăpâneşti mai multe decât cunoşti? Cum de
eşti atât de trândav sau de nepăsător, încât să nu-ţi cunoşti puţinii sclavi pe
care îi ai? Sau atât de risipitor încât ai mai mult decât îţi poate aduce la
cunoştinţă memoria?“
3. Voi adăuga mai târziu alte mustrări şi îmi voi aduce mai multe reproşuri
decât crezi; iată ce îţi voi răspunde acum: „Nu sunt înţelept şi, ca să îţi
hrănesc maliţiozitatea, nici nu voi fi. Prin urmare, pretinde de la mine nu să
fiu deopotrivă cu cei mai buni, ci mai bun decât cei răi: îmi este de ajuns să
înlătur în fiecare zi câte unul dintre cusururile mele şi să mă dojenesc pentru
greşelile mele. Nu am ajuns să mă însănătoşesc complet, ba nici nu voi
ajunge; pentru guta mea născocesc mai degrabă calmante decât
medicamente şi sunt mulţumit dacă se răresc crizele şi dacă nu mă mai
doare; dar, aşa plăpând cum sunt, dacă pun alături picioarele voastre, sunt
un alergător!“ Nu mă refer la mine când spun acestea (căci eu sunt cufundat
adânc în vicii de toate felurile), ci la acela care a obţinut vreun rezultat
concret.
 capitolul 18
1. „Într-un chip vorbeşti, într-altul trăieşti“, îmi zici. Ţeste răutăcioase şi
pline de pică pentru toţi oamenii buni, această obiecţie i-a fost adusă lui
Platon, i-a fost adusă lui Epicur, i-a fost adusă lui Zenon! Căci toţi aceştia
vorbeau nu pe măsura felului în care trăiau, ci a felului în care ar fi trebuit
să trăiască. Despre virtute, nu despre mine vorbesc şi, în primul rând, cu ale
mele: când îmi va fi posibil, am să trăiesc aşa cum trebuie.
2. Nici această răutate a voastră, unsă cu mult venin, nu mă va îndepărta de
lucrurile cele mai bune; nici măcar această otravă cu care îi împroşcaţi pe
ceilalţi, în care vă sufocaţi, nu mă va împiedica să perseverez în a lăuda
viaţa, nu aceasta pe care o duc, ci aceea care ştiu că trebuie trăită, să
venerez virtutea şi să o urmez, târându-mă, de la mare distanţă.
3. Să aştept de bună seamă să mai rămână ceva nepângărit de răutatea
oamenilor, în faţa căreia nu au fost sacri nici Rutilius, nici Cato? Merită să-
şi facă griji cineva să nu pară prea bogat în ochii celor pentru care
Demetrius Cinicul este prea puţin sărac? Un bărbat foarte dârz şi în luptă cu
toate dorinţele naturii, mai sărac decât ceilalţi cinici, prin aceea că, în timp
ce aceia interziceau orice posesie, el a interzis şi dorinţa de posesie, ei spun
că nu duce suficiente lipsuri! Dar vezi: nu ştiinţa virtuţii, ci pe aceea a
sărăciei a profesat-o el.
 capitolul 19
1. Despre Diodorus, filozof epicureic, care acum câteva zile şi-a pus capăt
vieţii cu propria sa mână, ei spun că nu a urmat învăţătura lui Epicur când
şi-a tăiat gâtlejul. Unii vor ca fapta lui să fie văzută ca un act de nebunie,
alţii ca îndrăzneală, în timp ce el, fericit şi cu conştiinţa curată, părăsind
viaţa a depus mărturie pentru sine însuşi; a lăudat liniştea anilor petrecuţi în
siguranţă, ancorat în port şi a spus ceea ce voi aţi ascultat cu invidie, de
parcă şi voi ar fi trebuit să faceţi acest lucru: „Am trăit şi drumul care îmi
fusese hărăzit l-am parcurs până la capăt.“8
2. Discutaţi despre viaţa unuia, despre moartea altuia şi, când auziţi numele
unor bărbaţi deveniţi mari datorită unor merite deosebite, lătraţi cum latră
căţeii mici când întâlnesc persoane străine; căci este în interesul vostru ca
nimeni să nu pară bun, de parcă virtutea altuia ar fi un reproş pentru toate
lipsurile voastre. Invidioşi, comparaţi strălucirea lor cu mizeria voastră, şi
nu înţelegeţi câtă pagubă vă aduce această îndrăzneală. Căci dacă cei care
urmăresc virtutea sunt avari, desfrânaţi şi ambiţioşi, atunci cum sunteţi voi,
pentru care numele însuşi de virtute este demn de ură? Spuneţi că niciunul
dintre ei nu pune în practică ceea ce vorbeşte şi nu trăieşte după modelul
din propriul discurs. Ce este de mirare, de vreme ce ei vorbesc despre
lucruri eroice, măreţe, care scapă din toate furtunile vieţii omeneşti? Deşi
încearcă să se smulgă de pe crucile lor – acele cruci pe care fiecare dintre
voi mai adaugă, cu propria sa mână, un cui – totuşi, când sunt duşi la
tortură, atârnă fiecare de stâlpul său; în schimb, cei care îşi atrag singuri
pedeapsa sunt răstigniţi pe tot atâtea cruci câte dorinţe au avut. Totuşi, sunt
plini de vorbe de ocară şi au mult duh când îi insultă pe alţii. Înclin să cred
că nu ar face asta, dacă unii dintre ei nu ar scuipa de pe crucea lor peste
privitori!
 capitolul 20
1. „Filozofii nu împlinesc ce vorbesc.“ Totuşi ei împlinesc mult tocmai
fiindcă vorbesc, fiindcă gândesc cu cugetul cinstit; într-adevăr, dacă faptele
le-ar fi fost asemenea vorbelor, cine ar fi fost mai fericit decât ei? Între
timp, nu ai de ce să dispreţuieşti cuvintele nobile şi inimile pline de gânduri
nobile! Preocupările salutare sunt demne de laudă, indiferent de rezultat.
2. Ce este de mirare, dacă cei care suie pe un drum abrupt nu ajung în vârf?
Dar dacă eşti bărbat, priveşte-i cu respect pe cei care se avântă în mari
întreprinderi, chiar dacă eşuează. Este un semn de nobleţe să te sforţezi
luând în seamă nu forţele proprii, ci pe cele ale naturii tale, să încerci
lucruri înalte şi să cuprinzi cu mintea lucruri mai mari decât cele care pot fi
realizate chiar şi de către cei înzestraţi cu un curaj enorm.
3. Bărbatul care şi-a pus în minte asemenea ţeluri: „Eu unul voi privi
moartea cu acelaşi chip cu care ascult vorbindu-se despre ea. Eu unul mă
voi supune tuturor greutăţilor, oricât de mari vor fi acestea, susţinându-mi
corpul prin suflet. Eu unul voi dispreţui bogăţiile deopotrivă când le voi
avea şi când îmi vor lipsi, fără să fiu abătut dacă ele se vor afla altundeva şi
fără să fiu mândru dacă vor scăpăra în preajma mea. Eu nu voi lua în seamă
norocul, nici atunci când vine, nici când pleacă. Eu voi privi pământurile
toate, ca pe ale mele, iar pe ale mele ca pe ale tuturor. Voi trăi ca şi când aş
şti că m-am născut în slujba celorlalţi şi pentru aceasta îi voi aduce
mulţumiri naturii; cum altfel ar fi putut ea să-mi servească mai bine
interesele? M-a dăruit pe mine, un individ, tuturor oamenilor şi pe toţi –
mie, unui individ.
4. Orice voi deţine, nu îmi voi păzi avutul cu meschinărie, dar nici nu îl voi
risipi fără socoteală. Nu voi crede că posed ceva în mai mare măsură decât
darurile care mi-au fost în mod inspirat făcute. Nu-mi voi cântări
binefacerile nici după număr, nici după greutate, nici după altceva, afară de
stima pe care o port destinatarului; iar dacă omul este demn de ele,
niciodată nu mi se va părea prea mult. Pentru faimă nu voi face niciodată
nimic, ci va fi pentru conştiinţa mea tot ce voi face; voi crede că se întâmplă
sub ochii mulţimii tot ceea ce voi face fără ca altcineva afară de mine să
ştie.
5. În mâncare şi băutură, limita mea va fi aceea a satisfacerii nevoilor
naturale, nu ghiftuirea pântecelui şi deşertarea lui. Voi fi o persoană plăcută
cu prietenii, blândă şi indulgentă cu duşmanii. Mă voi lăsa înduplecat
înainte de a mi se cere şi voi ieşi în întâmpinarea rugăminţilor cuviincioase.
Voi şti că patria mea este întreaga lume şi că în fruntea ei stau zeii, care îşi
au sălaşul deasupra şi împrejurul meu, cenzori ai faptelor şi vorbelor mele.
Când natura îmi va cere înapoi răsuflarea sau când raţiunea mea îi va da
drumul, voi părăsi viaţa depunând mărturie că am iubit conştiinţa curată şi
preocupările alese, că libertatea nimănui nu a fost ştirbită din cauza mea,
exceptând propria mea libertate“ – omul care îşi va propune acestea, le va
dori, le va încerca şi îşi va croi drum către zei; chiar dacă nu va ajunge la ei,
un asemenea om „nu izbuteşte într-o mare întreprindere.“9
6. Cât despre voi, ura voastră faţă de virtute şi faţă de cei care o practică nu
este deloc neobişnuită. Căci ochii bolnavi se tem de soare, iar vieţuitoarele
nocturne nu pot suferi strălucirea zilei – îndată după răsărit, ele rămân
încremenite şi îşi caută pretutindeni ascunzătorile, strecurându-se,
înfricoşate de lumină, prin câte vreo crăpătură. Bombăniţi şi încercaţi-vă
limba stearpă gâlcevindu-vă cu oamenii de bine! Căscaţi-vă fălcile şi
muşcaţi cu putere! Vă veţi rupe dinţii înainte de a lăsa vreun semn cu ei!
 capitolul 21
1. „De ce acel om se dedică filozofiei şi duce totuşi o viaţă atât de
îmbelşugată? De ce susţine că bogăţiile trebuie dispreţuite şi totuşi le are?
De ce crede că viaţa trebuie dispreţuită şi totuşi trăieşte? Sau că sănătatea
trebuie dispreţuită şi cu toate acestea şi-o păzeşte pe a sa cu cea mai mare
grijă şi preferă să fie pe deplin sănătos? Şi de ce crede că exilul este un
cuvânt gol şi spune: „Ce este rău în a-ţi schimba locul de şedere?“ Și, cu
toate acestea, dacă îi este îngăduit, îmbătrâneşte pe pământul său natal? De
ce consideră că nu există diferenţă între o existenţă scurtă şi una lungă şi
totuşi, dacă nu îi stă nimic în cale, îşi prelungeşte viaţa şi se ţine verde, în
tihnă, până la o bătrâneţe târzie?“
2. El spune că acestea trebuie dispreţuite: nu să te abţii de la ele, ci să nu fii
neliniştit în privinţa lor; nu să le alungi, ci să le însoţeşti, când pleacă, fără
cea mai mică îngrijorare. Unde îşi va depune soarta bogăţiile mai în
siguranţă decât la cel care i le va restitui fără protest când va voi să şi le
recupereze?
3. Marcus Cato, în vremea în care le aducea laude lui Curius şi lui
Coruncanius şi acelei generaţii pentru care era un cap de acuzare din partea
cenzorului deţinerea câtorva lamele subţiri de argint, poseda în nume
propriu patru milioane de sesterţi, mai puţin, fără îndoială, decât Crassus şi
mai mult decât Cato Cenzorul. Îl întrecuse, dacă facem o comparaţie, pe
strămoşul său cu o proporţie mai mare decât îl întrecea pe el Crassus şi,
dacă i-ar fi revenit averi mai mari, nu s-ar fi dat îndărăt de la ele.
4. Înţeleptul, de fapt, nu se socoteşte nedemn de niciunul dintre darurile
sorţii: nu iubeşte bogăţiile, dar le preferă; nu le primeşte în suflet, ci în casă;
nu respinge averile pe care le are, ci le păstrează şi doreşte ca acestea să îi
ofere un material mai bogat pentru virtutea sa.
 capitolul 22
1. Cine, în orice caz, se poate îndoi de faptul că un bărbat înţelept găseşte în
bogăţie mai degrabă decât în sărăcie un material vast pentru a-şi desfăşura
tăria interioară, de vreme ce în sărăcie există un singur fel de virtute – să nu
te laşi abătut şi nici doborât de ea – pe când în bogăţie cumpătarea,
generozitatea, conştiinciozitatea, buna rânduială şi măreţia sufletească au
câmp larg deschis? Înţeleptul nu se va dispreţui pe sine, chiar dacă va avea
statura unui pitic, însă îşi va dori să fie înalt. Şi de va fi firav la trup sau cu
un ochi lipsă, el va avea putere: şi totuşi va prefera să aibă robusteţe fizică,
şi va fi aşa cu toate că ştie că are în el ceva mai viguros decât corpul.
3. Dacă starea sa de sănătate va fi proastă, o va suporta, dar îşi va dori una
bună. Căci anumite lucruri, chiar dacă în comparaţie cu întregul sunt nişte
mărunţişuri şi pot fi îndepărtate fără distrugerea binelui esenţial, contribuie
totuşi întrucâtva la bucuria perpetuă care îşi are izvorul în virtute. Cum îl
bucură pe navigator vântul favorabil care îl poartă şi aşa cum aduce bucurie
o zi luminoasă şi un loc însorit pe timp de iarnă şi ger, la fel îl afectează şi îl
înveseleşte pe înţelept bogăţia.
4. Şi apoi, care dintre înţelepţi – vorbesc de cei din şcoala noastră, care
consideră virtutea drept unicul bine – neagă că până şi aceste lucruri pe care
le numim „indiferente“, au o valoare în sine şi sunt mai dezirabile decât
altele? Unora dintre acestea le acordăm puţină cinstire, altora multă. De
aceea, vezi să nu greşeşti – bogăţia face parte dintre lucrurile dezirabile.
„Atunci de ce“, îmi spui, „râzi de mine, dacă ea ocupă acelaşi loc în ochii
tăi, ca şi într-ai mei?“ Vrei să ştii cât de diferit este locul pe care îl ocupă?
În cazul meu, dacă bogăţia îmi va scăpa printre degete, nu îmi va lua nimic
în afară de ea însăşi, în timp ce, dacă te va părăsi pe tine, tu vei rămâne
împietrit şi te vei simţi deposedat de tine însuţi; în ochii mei, bogăţia ocupă
un loc oarecare, în ai tăi, locul cel mai important; în fine, bogăţia este a
mea, în schimb, tu îi aparţii.
 capitolul 23
1. Încetează, prin urmare, să le mai interzici filozofilor banii; nimeni nu a
condamnat înţelepciunea la sărăcie. Filozoful va avea parte de mari bogăţii,
dar acestea nu vor fi sustrase de la cineva, nici nu vor fi mânjite cu sângele
altuia, ci vor fi dobândite fără să aducă atingere cuiva, fără profituri
murdare, iar cheltuirea lor va fi la fel de onorabilă precum obţinerea lor; din
cauza lor nu va ofta nimeni, afară de invidioşi. Sporeşte-ţi bogăţia atât cât
pofteşti; este onorabilă dacă – deşi cuprinde mult din ceea ce fiecare ar vrea
să numească drept al său –, nu cuprinde niciun lucru pe care vreun om ar
putea să îl numească drept al său.
2. Înţeleptul, însă, nu se va retrage dinaintea bunăvoinţei sorţii şi moştenirea
dobândită prin mijloace cinstite nu îi va da nici motiv să roşească, nici să se
fălească. Va avea totuşi de ce să se fălească, dacă, deschizându-şi casa şi
lăsând întreaga cetate să îi vadă averea, va putea spune: „Dacă cineva
recunoaşte ceva ce îi aparţine, să şi-l ia înapoi.“ O! Va fi un bărbat mare,
bogat pe deplin, dacă după aceste cuvinte va avea tot atât! O spun: dacă a
permis, fără risc şi fără grijă, poporului să îi cerceteze casa, dacă nimeni nu
a găsit ceva la el, pe care să îşi oprească mâinile, atunci va fi, cu deplină
îndrăzneală şi la vedere, bogat.
3. Înţeleptul nu va lăsa niciun singur dinar să îi treacă pragul pe o cale
necinstită; totuşi, nu va respinge, nici nu va exclude o mare bogăţie, care
este darul sorţii şi rodul virtuţii. Ce motiv ar avea, de fapt, să îi refuze un
loc bun? Să vină, să fie primită cu ospitalitate. Dar nici nu o va etala, nici
nu o va ascunde (în primul caz, ar da dovadă de minte nătângă, în cel de-al
doilea, de un suflet timid şi mărunt, care ar ţine la sân un mare bine) şi nici,
după cum am spus, nu o va alunga din casă.
4. Căci ce îi va spune? Oare – „Nu-mi eşti de niciun folos“ sau „Nu ştiu să
mă folosesc de avere“? În acelaşi mod în care, chiar dacă va putea să ducă
la capăt un drum pe jos, va prefera să urce totuşi într-o căruţă, cu toate că va
putea să fie sărac, va voi să fie bogat. Astfel, el va deţine avere, dar o va
face conştient că aceasta este schimbătoare, mereu pe punctul să-şi ia zborul
şi nu va îngădui să fie o povară nici pentru sine, nici pentru altul.
5. Va dărui din ea – de ce v-aţi ciulit urechile? De ce vă pregătiţi buzunarul?
Le va dărui din ea fie oamenilor buni, fie celor pe care îi va putea face buni,
va dărui alegându-i pe cei mai demni cu toată chibzuinţa, ca unul care ţine
bine minte că trebuie să dea socoteală în aceeaşi măsură pentru sumele
cheltuite şi pentru cele primite; va dărui pentru o pricină dreaptă şi
plauzibilă, căci un dar făcut greşit nu este decât o risipă ruşinoasă; va avea
buzunarul la îndemână, dar nu găurit; din el poate apărea mult, dar nu poate
să cadă nimic.
 capitolul 24
1.
Cel care crede că este uşor să dăruieşti, greşeşte; este, dimpotrivă, extrem
de dificil, cu condiţia ca darul să fie făcut cu chibzuinţă şi nu revărsat la
întâmplare şi după chef. Acestui om îi fac un serviciu, aceluia îi întorc
serviciul; pe acesta îl ajut, pe acesta îl compătimesc; pe acela îl
aprovizionez, pentru că nu merită să fie tras în jos de sărăcie şi nici luat în
stăpânire de ea; unora nu le voi da nimic, cu toate că au nevoie, fiindcă, şi
dacă le dau, ei tot vor mai avea nevoie; unora le voi oferi, altora le voi vârî
cu de-a sila. Nu-mi pot permite să fiu nepăsător în această chestiune:
niciodată nu sunt mai atent să înscriu numele în registru ca atunci când dau.
2. „Ce?“ îmi spui, „tu dai cu gândul de a lua înapoi?“ Nu, ci cu gândul de a
nu risipi; aceasta ar trebui să fie condiţia darului, să nu pretindă nimic în
schimb, dar totuşi să fie posibilă o restituire. un serviciu ar trebui păstrat ca
o comoară îngropată adânc, pe care nu o dezgropi decât când este necesar.
3. Cum, casa însăşi a unui om bogat – câte prilejuri de a face servicii oferă!
Care glas invocă generozitatea doar pentru oamenii care poartă togă?
Natura îmi impune să fac bine oamenilor: că sunt sclavi sau oameni liberi,
născuţi din familie nobilă sau din familie de liberţi, că se bucură de libertate
prin lege sau au primit-o cu ajutorul prietenilor, ce importanţă are? Oriunde
se găseşte o fiinţă umană, se găseşte şi prilej de a face un bine. Astfel, este
posibil să azvârli cu bani chiar înăuntrul pragului şi să afli aici un teren
pentru firea ta liberală (care poartă acest nume nu pentru că este destinată
oamenilor liberi, ci fiindcă izvorăşte dintr-un cuget liber). Aceasta, în cazul
unui înţelept, nu este aruncată înspre cei ticăloşi şi nevrednici şi nu cade
niciodată în păcatul de a fi atât de epuizată, încât să nu se poată revărsa din
plin, de fiecare dată când găseşte pe cineva demn de ea.
4. De aceea, nu interpretaţi greşit afirmaţiile onorabile, dârze, curajoase ale
celor preocupaţi de filozofie. Şi fiţi atenţi înainte de toate la aceasta: una
este să fii preocupat de filozofie, alta să o fi dobândit deja. Cel aflat în
prima situaţie îţi va spune: „Vorbesc foarte bine, dar încă mă zbat între prea
multe greutăţi. Nu ai dreptul să îmi ceri să trăiesc după propriile principii.
Eu chiar acum mă construiesc, mă formez şi tind către un model aflat foarte
sus; când voi avansa atât cât mi-am propus, atunci să-mi ceri ca faptele să
fie pe măsura vorbelor“. Dar cel care a atins culmea binelui omenesc va
trata altminteri cu tine şi îţi va spune: „În primul rând nu ai dreptul să îi
judeci pe cei mai buni decât tine; cât despre mine, am norocul să nu fiu pe
placul celor răi, ceea ce face dovada corectitudinii comportamentului meu.
5. Dar ca să îţi dau explicaţia, pentru care nu port invidie niciunui muritor,
ascultă ce susţin eu şi cât preţuiesc eu fiecare lucru. Afirm că bogăţia nu
este un bine; dacă ar fi, ea i-ar face pe oameni buni; iar cum ceea ce se
găseşte în mâinile celor răi nu poate fi chemat bine, refuz să acord acest
titlu bogăţiei. Admit cu toate acestea că trebuie luată în consideraţie, că este
folositoare şi că aduce mari avantaje vieţii.
 capitolul 25
1. Ascultaţi atunci, de vreme ce suntem amândoi de acord că bogăţia trebuie
luată în consideraţie, care este motivul pentru care nu o includ între
lucrurile bune şi în ce privinţă atitudinea mea se deosebeşte de a voastră.
Pune-mă într-o casă dintre cele mai somptuoase, pune-mă într-un loc în care
aurul şi argintul să intre în uzul comun; nu mă voi uita de sus din cauza
acestora care, deşi îmi aparţin, îmi sunt totuşi exterioare. Du-mă apoi pe
podul Sublicius10 şi azvârle-mă între nevoiaşi; nu mă voi dispreţui totuşi
pentru că stau în tovărăşia celor care îşi întind palmele după pomană. Ce
contează dacă un om duce lipsă de o bucată de pâine, când nu este lipsit de
posibilitatea de a muri? Şi atunci? Prefer acea casă minunată podului.
2. Pune-mă în mijlocul unui mobilier strălucitor şi al unor decoraţiuni
luxoase; nu mă voi crede cu nimic mai fericit, pentru că am o mantie moale
sau pentru că musafirii mei stau întinşi pe purpură. Schimbă-mi aşternutul;
nu voi fi cu nimic mai nefericit, dacă ceafa mea ostenită va trebui să se
odihnească pe un mănunchi de fân sau dacă mă voi culca pe o saltea de la
circ, cu umplutura ieşită prin cusăturile vechi de in. Şi atunci? prefer să îmi
exprim sentimentele îmbrăcat în togă pretextă şi în hlamidă decât cu
spinarea goală ori pe jumătate acoperită.
3. Să îmi petrec fiecare zi după cum îmi doresc şi bucurii noi să vină în
şirag după cele vechi: aceasta nu mă va face mai mulţumit cu mine.
Schimbă această îngăduinţă a vremii exact în opusul ei; sufletul va fi lovit –
ba dintr-o parte, ba dintr-alta –, de pierderi, suferinţe, conflicte diverse, nu
va trece niciun ceas fără pricină de jale; nu voi spune despre mine, pentru
aceasta, că sunt un nenorocit aruncat în mijlocul celor mai mari nenorociri
cu putinţă şi nici nu voi blestema vreo zi; căci am prevăzut că pentru mine
nicio zi nu va fi neagră. Şi care este concluzia? Prefer să-mi domolesc
bucuriile, decât să-mi înfrânez durerile“.
4. Iată ce-ţi va spune un Socrate: „Fă-mă învingător peste toate neamurile şi
fă ca acel car rafinat al zeului Liber să mă poarte în triumf de la răsăritul
soarelui până la teba, iar regi de popoare aproape necunoscute să-mi ceară
să le dau legi; mă voi gândi cel mai mult că sunt om, atunci când din toate
părţile voi fi salutat ca zeu. De o atât de falnică mărire înlănţuie brusc o
schimbare neaşteptată, în rău; voi fi aşezat pe o targă străină, să împodobesc
procesiunea unui învingător trufaş şi crud; nu voi fi cu nimic mai umil când
voi fi mânat de la spate la picioarele unui car străin, decât eram când
stăteam într-al meu.“ Şi atunci? Prefer totuşi să fiu învingător decât
prizonier.
5. Voi privi de sus întreg teritoriul sorţii, dar, dacă mi se va permite să aleg,
voi lua partea ei mai bună. Orice mi se va întâmpla, se va transforma într-un
bine, însă prefer să mi se întâmple lucrurile mai agreabile şi mai plăcute şi
care îl vatămă mai puţin pe cel care încearcă să le îmblânzească. Căci deşi
nu socoteşti că vreo virtute se dobândeşte fără efort, totuşi anumite virtuţi
au nevoie de bici, iar altele de frâu.
6. După cum corpul trebuie reţinut la vale şi mânat pe un suiş abrupt, la fel
unele virtuţi sunt pe un drum în coborâş, iar altele suie panta. Se îndoieşte
cineva că răbdarea, tăria de caracter, perseverenţa şi orice virtute care ţine
piept greutăţilor şi supune soarta trebuie să urce, să se sforţeze şi să lupte?
7. Şi atunci? Nu este tot atât de evident că generozitatea, cumpătarea,
blândeţea sunt într-un povârniş? În cazul acestora, trebuie să ne înfrânăm
sufletul, să nu alunece la vale, în timp ce în cazul celorlalte, trebuie să îl
îndemnăm şi să îl biciuim cât putem de tare. Aşadar, pentru sărăcie ne vom
folosi de acele virtuţi care ştiu să se lupte şi sunt mai puternice, iar pentru
bogăţie – de virtuţile mai precaute, care păşesc pe vârful picioarelor şi se ţin
în echilibru.
8. De vreme ce există această distincţie, prefer să am parte de virtuţile care
pot fi puse în practică într-un chip mai liniştit, decât de cele pentru care stau
drept dovadă sângele şi sudoarea. „Prin urmare,“ spune înţeleptul, „nu
trăiesc altfel decât vorbesc, ci voi auziţi altceva decât spun eu; doar sunetul
cuvintelor ajunge la urechile voastre: care le este sensul, voi nu încercaţi să
aflaţi.“
 capitolul 26
1. „Ce diferenţă este atunci între mine, cel prost, şi tine, un înţelept, dacă
amândoi ne dorim să avem proprietăţi?“ Una foarte mare: căci în casa
bărbatului înţelept bogăţia are locul unui sclav, iar în a celui prost, locul
unui stăpân; înţeleptul nu acordă nicio importanţă bogăţiei, dar pentru voi,
ea este totul; voi vă obişnuiţi cu ea, de parcă v-ar fi promis cineva că o veţi
stăpâni veşnic, vă ataşaţi de ea, în timp ce înţeleptul atunci se gândeşte mai
cu seamă la sărăcie, când se află în mijlocul bogăţiei.
2. Niciodată un comandant nu se încrede în pace într-atât încât să nu se
pregătească de un război care, deşi nu este încă purtat, a fost totuşi declarat.
Pe voi o casă frumoasă, de parcă nu ar putea nici să ia foc, nici să se
prăbuşească, vă face aroganţi; averea vă ia simţirea, de parcă ar fi scutită de
orice risc şi, în ochii voştri, e prea mare ca soarta să aibă resurse suficiente
pentru a o nimici.
3. Neavând ce face, vă jucaţi cu bogăţia voastră fără să întrezăriţi primejdia
– sunteţi asemenea barbarilor care, de cele mai multe ori când sunt
împresuraţi, neştiind nimic despre maşinile de război, privesc impasibili
efortul asediatorilor, fără să înţeleagă scopul construcţiilor care se ridică în
depărtare. Acelaşi lucru se întâmplă cu voi; lânceziţi în mijlocul averilor
voastre, fără să cugetaţi la câte nenorociri vă ameninţă deja de pretutindeni,
nenorociri care vă vor aduce pagube însemnate.
4. Oricine îi va fura înţeleptului bogăţiile, îi va lăsa tot ceea ce este cu
adevărat al lui; căci el trăieşte fericit în prezent şi fără îngrijorare pentru
viitor. „În nicio altă privinţă, spune unul ca Socrate (sau vreun altul, cu un
drept şi o autoritate egală în combaterea tuturor celor omeneşti), nu sunt
mai hotărât decât în faptul de a nu-mi schimba cursul vieţii după părerile
voastre. Îngrămădiţi asupra mea din toate părţile cuvintele obişnuite; nu voi
crede că mă ocărâţi, ci doar că scânciţi asemenea unor bieţi prunci.“
5. Acestea vor fi cuvintele pe care le va rosti cel care a ajuns la
înţelepciune, al cărui suflet, fiind în afara oricărui viciu, îi cere să îi
dojenească pe ceilalţi, dar nu fiindcă le poartă ură, ci pentru a-i vindeca. La
acestea el va adăuga şi altele: „părerea voastră despre mine mă preocupă,
dar nu din pricina mea, ci a voastră, fiindcă a-ţi arăta ura prin strigăte şi a
ataca virtutea înseamnă că ai renunţat la speranţa de bine. Nu îmi aduceţi
nicio vătămare, dar nici cei care răstoarnă altarele nu le aduc vreo vătămare
zeilor. Însă intenţia rea şi gândul rău sunt evidente şi acolo unde nu au
apucat să dăuneze.
6. Eu vă suport vouă aiurelile, precum Iupiter cel Foarte Bun şi Foarte Mare
suportă închipuirile prosteşti ale poeţilor, dintre care unul i-a pus aripi, altul
coarne, altul l-a reprezentat ca pe un adulter care îşi petrece nopţile prin
case străine, altul ca fiind nemilos faţă de zei, altul nedrept faţă de oameni,
altul drept răpitorul tinerilor nobili şi chiar înrudiţi cu el, altul drept paricid
şi uzurpatorul regatului altuia – şi al tatălui său, de asemenea. Tot ceea ce au
reuşit aceştia este că oamenii se simt uşuraţi de ruşinea căderii în greşeală,
dacă ajung să creadă că la fel sunt şi zeii.
7. Dar cu toate că vorbele voastre nu mă ating cu nimic, totuşi vă dau un
sfat, în interesul vostru: arătaţi respect pentru virtute, acordaţi-le încredere
celor care, după ce au urmărit-o îndelung, declară că urmăresc ceva
însemnat şi care pare şi mai însemnat cu fiecare zi; veneraţi virtutea aşa
cum îi veneraţi pe zei şi pe cei care o propovăduiesc ca pe preoţii zeilor şi
ori de câte ori se va face vreo menţionare a scrierilor sacre, „păziţi-vă
limbile.“11 Această expresie nu provine, după cum cred cei mai mulţi, de la
ideea de acordare de „favoruri“, ci impune tăcerea, pentru ca ceremonia
sacră să se poată desfăşura după ritual, fără să fie întreruptă de vreo vorbă
de rău augur: această impunere vă este cu mult mai necesară vouă, pentru
ca, atunci când oracolul va dezvălui ceva, să ascultaţi cu urechile aţintite şi
cu gura închisă.
8. Ori de câte ori vreun oarecare, scuturând sistrul, pretinde că vorbeşte cu
autoritate, ori de câte ori vreun altul, iscusit în disecarea propriilor lui
muşchi, îşi face să sângereze, cu vârful degetelor, braţele şi umerii, ori de
câte ori vreo femeie urlă, târându-se în genunchi pe stradă, iar un bătrân în
haină de in, încununat cu lauri, purtând o lampă înaintea lui în miezul zilei,
strigă că unul dintre zei este mâniat, voi alergaţi cu toţii, îi daţi ascultare şi,
hrănindu-vă unii altora uimirea prostească, susţineţi că este inspirat de zei!“
 capitolul 27
1. Iată! Socrate, din temniţa aceea pe care, prin faptul că a intrat în ea, a
purificat-o şi a făcut-o mai respectabilă decât orice clădire a senatului,
strigă: „Ce sminteală mai este şi aceasta, ce instinct potrivnic zeilor şi
oamenilor deopotrivă, să defăimezi virtuţile şi să profanezi cu discursuri
răuvoitoare lucrurile sfinte? Dacă sunteţi în stare, lăudaţi-i pe cei buni, dacă
nu, ignoraţi-i; iar dacă vă face plăcere să puneţi în practică această
neruşinare respingătoare, atacaţi-vă unul pe celălalt: căci atunci când vă
dezlănţuiţi nebuneşte împotriva cerului, nu spun că faceţi un sacrilegiu, ci
că vă osteniţi degeaba.
2. Eu i-am oferit odată lui Aristofan subiect pentru glumele sale şi toată
trupa poeţilor comici şi-a revărsat asupra mea vorbele de duh înveninate:
totuşi virtutea mea a fost pusă în lumină tocmai prin mijloacele prin care era
atacată. Virtuţii îi foloseşte expunerea în public şi punerea la încercare şi
nimeni nu înţelege mai bine cât de însemnată este aceasta decât cei care i-au
simţit puterea zgândărind-o: nimeni nu ştie mai bine care este duritatea unei
pietre decât cei care o lovesc.
3. Eu mă expun, asemenea unei stânci azvârlite într-o mare puţin adâncă, pe
care valurile nu încetează să o bată, din orice parte pornesc, şi totuşi prin
aceasta nici nu o mută din loc, nici nu o rod, vreme de atâtea veacuri, cu
asalturile lor repetate; săriţi, năpustiţi-vă; suportându-vă, vă voi învinge. Tot
ce se avântă asupra unor lucruri solide şi de neînfrânt îşi risipeşte energia în
detrimentul său: de aceea, căutaţi-vă un material moale şi docil, în care
săgeţile voastre să se înfigă.
4. Cât despre voi, aveţi răgazul să cercetaţi defectele altora şi să emiteţi
judecăţi despre câte unul: „De ce acest filozof are o locuinţă atât de
spaţioasă? De ce ia masa cu atâta lux?“ Vă uitaţi la băşicuţele altora, când
voi înşivă sunteţi acoperiţi de o mulţime de plăgi? E ca şi cum unul pe care
îl mănâncă o râie hidoasă râde de negii şi de verucile de pe corpurile
splendide.
5. Blamaţi-l pe Platon pentru că a cerut bani, pe Aristotel, pentru că i-a
primit, pe Democrit, pentru că i-a dispreţuit, pe Epicur, pentru că i-a
cheltuit; azvârliţi-mi-i apoi în faţă pe Alcibiade şi pe Phaidros, o, voi care
veţi ajunge să fiţi cu totul fericiţi, abia atunci când vi se va întâmpla să îmi
copiaţi viciile!
6. De ce nu luaţi aminte mai degrabă la cusururile proprii, care vă surpă din
toate părţile, unele asaltându-vă din afară, iar altele inflamate chiar în
organele vitale? Treburile omeneşti – chiar dacă voi vă cunoaşteţi prea puţin
locul – nu au ajuns încă în situaţia în care vouă să vă prisosească într-atât
timpul liber, încât să aveţi răgaz să daţi din gură ca să îi insultaţi pe cei mai
buni ca voi.
 capitolul 28
1. Voi nu pricepeţi asta şi aveţi o expresie nepotrivită cu condiţia voastră,
asemenea acelora, foarte mulţi, care stau în circ şi la teatru în timp ce casa
le este îndoliată, iar vestea nenorocirii încă nu a ajuns până la ei. În schimb
eu, privind de la înălţime, văd furtunile care vă ameninţă şi care se vor
revărsa mai târziu peste voi în şuvoaie sau care, deja aproape, vin şi mai
aproape ca să vă măture pe voi şi averea voastră. Ce altceva să mai spun?
Oare nu chiar şi acum, chiar dacă prea puţin o simţiţi, un vârtej vă învârte şi
vă răsuceşte sufletele, care caută şi fug de aceleaşi lucruri, ba ridicate în
înalt, ba izbite în locurile cele mai adânci? ***
 Cuvânt după
4 î.Hr. S-a născut la Cordoba. Familia aparţine aristocraţiei romane care s-a
mutat în Spania, după ce a locuit la Pompei. Păstrează totuşi legături
puternice cu capitala.
15 d.Hr. La Roma frecventează maeştrii de retorică şi de filozofie. Printre
aceştia, îl amintim pe istoricul Attalus, pe neopitagoreicul Sozione, care l-a
apropiat de doctrina reîncarnării, şi pe oratorul şi filozoful Papirius
Fabianus, de la care a preluat interesul pentru ştiinţele naturii.
17 – 31 d.Hr. Sănătatea precară a tânărului Seneca (suferea de tulburări de
respiraţie) o determină pe mătuşa din partea mamei să-l ia în Egipt, unde
soţul, Galeriu, îndeplinea funcţia de guvernator. La Alexandria, sediu al
autorităţii romane, Seneca are posibilitatea să intre în contact cu Muzeul,
care, la momentul respectiv, era cel mai important centru de studii şi de
cercetare în orice disciplină. Acesta este locul cel mai potrivit atât pentru a
primi cele mai bune îngrijiri medicale, cât şi pentru a se apropia de ştiinţe şi
filozofie. În timpul acestui sejur scrie opera care s-a pierdut pentru noi,
Geografia şi religia Egiptului.
31 – 41 d.Hr. Seneca este din nou la Roma unde, printr-o pregătire retorică
şi filozofică de prim rang, se dedică avocaturii şi vieţii politice, repurtând
un succes spectaculos. Un discurs pronunţat în calitate de chestor suscită
resentimentul, dar şi invidia, tânărului împărat Caligula, care hotărăşte să-l
elimine.
Este salvat de o amantă a împăratului şi îşi reia activitatea sa. Probabil că
din această perioadă datează scrierea tratatului De ira (Despre mânie). La
scurt timp după aceea Caligula a căzut victimă unei conspiraţii.
41 – 49 d.Hr. După urcarea pe tronul imperial a destul de bătrânului
Claudiu, unchiul lui Caligula şi fratele lui Germanicus, eroul legiunilor din
Nord, Seneca este acuzat de adulter cu nepoata împăratului, Iulia Livilla.
Prin legile de pedepsire a adulterului, De adulteriis coercendis, promulgate
de Augustus, cei doi presupuşi vinovaţi sunt acum la mila suveranului,
instigat de soţia valeria Messalina. Aceasta era geloasă pe influenţa pe care
Iulia Livilla o avea asupra unchiului, şi nu suporta rolul pe care îl
îndeplinea Seneca la curte. Iulia Livilla este lăsată să moară de foame, în
timp ce Seneca este trimis în exil pe insula Corsica timp de opt ani. Aici,
filozoful scrie cele două consolatio (consolaţii), mamei sale Helvia şi lui
Polibius, un libert al lui Claudiu prin intermediul căruia spera să obţină
graţierea de la împărat. Dar s-a apropiat puternic şi de noţiunea istorică de
„libertate“ a înţeleptului, sau, de fapt, impasibilitatea psihologică în faţa
oricărui eveniment extern. Din aceşti ani ar putea data De constantia
sapientis (Despre fermitatea înţeleptului) şi De prouidentia (Despre
providenţă). Dar Seneca, se pare că s-a apropiat şi de teatru, scriind cel
puţin cinci din cele opt tragedii care ne-au parvenit: Agamemnon,
Troienele, Tieste, Hercule cuprins de nebunie, Hercule pe muntele Oeta.
Teatrul, de altfel, va reprezenta tot pentru Seneca un fel de laborator de
studiu şi de experimentare a propriilor teorii psihologice.
49 – 54 d.Hr. Claudiu decide în anul 49 să o execute pe aceasta pentru că l-a
insultat prin căsătoria cu Gaius Silius, cel mai frumos bărbat din Roma, dar
şi un mândru opozant al regimului. Principele se căsătoreşte cu nepoata
Agrippina cea tânără, obligând senatul să aprobe o lege specială pentru asta.
Agrippina recheamă filozoful din Corsica şi îi încredinţează educaţia lui
Nero, fiul dintr-o căsătorie anterioară, pentru care nutreşte ambiţii mari. În
anul 54, Nero preia puterea la numai 17 ani, după ce Claudiu murise în
circumstanţe suspecte (probabil otrăvit de Agrippina) şi Britanicus (fiul pe
care l-a avut bătrânul împărat cu Messalina) a fost scos din joc şi apoi
otrăvit de către Nero. La moartea lui Claudiu, în timp ce Agrippina îi dedică
ritualul de apoteoză, Seneca scrie Apokolkyntbosis, satiră puternică a
împăratului care tocmai a dispărut.
54 – 62 d.Hr. Această perioadă poate fi divizată în două. În primii ani ai
domniei Nero, urmând indicaţiile filozofului şi ale prefectului gărzii
pretoriene Burrus, conduce imperiul cu moderaţie, inteligenţă şi
înţelepciune. În această primă perioadă putem situa, probabil, tratatul De
clementia (Despre îngăduinţă), despre calităţile etico-politice ale
împăratului bun şi celelalte trei tragedii, Medeea, Fedra, Oedip rege. În a
doua perioadă, după asasinarea Agrippinei, omorâtă de fiul său în anul 59,
situaţia lui Seneca şi al lui Burrus, spectatori neputincioşi ai acelei tragedii,
devine din ce în ce mai critică. În anul 62 moare şi Burrus, probabil otrăvit
de Nero, iar lui Seneca nu-i mai rămâne altă opţiune decât să se retragă de
la curte.
62 – 65 d.Hr. Filozoful revine la studiile sale. Din aceşti ani datează, deşi
data exactă este incertă, tratatele De tranquillitate animi (Despre liniştea
sufletelor), De otio (Despre tihnă), De uita beata (Despre viaţa fericită), De
breuitate uitae (Despre scurtimea vieţii), Epistulae morales ad Lucilium
(Epistole morale către Lucilius/Scrisorile către Lucilius), dar şi De
beneficiis (Despre binefaceri) şi Naturales quaestiones (Ştiinţele naturii). În
anul 65, Seneca primeşte ordin de la Nero să-şi pună capăt zilelor, pentru că
este suspectat de participarea la conspiraţia lui Pison, un senator cu tendinţe
stoice şi un mare opozant al împăratului. Istoricul Tacit a imortalizat această
sinucidere (Annales, XV, 63-64). „Una dintre gărzile care îl păzeau i-a dat
vestea condamnării. Seneca a cerut atunci câteva tăbliţe pe care să-şi scrie
testamentul iar, la refuzul centurionului, s-a întors către prieteni şi le-a spus
că, în cazul acesta, le va lăsa singura avuţie care îi rămăse, dar şi cea mai
valoroasă – modul lui de viaţă –, pe care, dacă ei şi l-ar aminti, ar deveni
renumiţi pentru demnitate morală şi prietenie statornică.”
DESPRE PAULINUS
Dedicatorul dialogului De breuitate vitae pare să fie Pompeius Paulinus, pe
care îl menţionează pliniu în Naturalis historia (33,143) şi care era înrudit
cu soţia lui Seneca, Pompeia Paulina; poate fi în acelaşi timp Paulinus
despre care vorbeşte Tacit în Anale.
DESPRE NOVATUS
Dialogul De vita beata este dedicat fratelui lui Seneca, Annaeus Novatus,
cunoscut sub numele de Iunius Gallio în urma adoptării de către oratorul
Lucius Iunius Gallio, în anii cuprinşi între moartea lui Caligula şi
întoarcerea lui Seneca din exil; adresarea pe numele de adopţie furnizează
un element de datare a acestui dialog.

Note
Despre scurtimea vieţii
1,1. Dedicatorul dialogului De breuitate vitae pare să fie Pompeius
Paulinus, pe care îl menţionează pliniu în Naturalis historia (33,143) şi care
era înrudit cu soţia lui Seneca, Pompeia Paulina; poate fi în acelaşi timp
Paulinus despre care vorbeşte Tacit în Anale, 13,53 şi 15,18.
◆ Dialogul este datat de majoritatea comentatorilor în perioada imediat
următoare întoarcerii lui Seneca din exil (la începutul anului 49 d.Hr.); o
altă propunere de datare are în vedere anii în care Seneca se retrăsese din
viaţa publică (62 d.Hr.). un element concret înclină înspre prima dintre
aceste variante: cuprinderea Aventinului în pomerium a avut loc în 49 d.Hr.,
ceea ce impune plasarea dialogului mai înainte (18,8: Auentinum extra
pomerium esse). În anexa la volumul Seneca (1972, p. 175), Eugen Cizek
propune anul 48 d.Hr.
1,2. Cicero, în Tusculanae disputationes, 3,28,69, citează aceeaşi
apoftegmă, pe care însă nu i-o atribuie lui Aristotel, ci lui Teofrast.
2,2. „Cel mai de seamă dintre poeţi” (maximus poetarum) pentru Seneca
este Vergiliu. Aici însă textul citat nu poate fi identificat; nefiind un vers
latinesc (exigua pars est uitae qua uiuimus), este probabilă o traducere din
greacă. În tragedia Plovkion a lui Menandru, comentatorii au reuşit să
găsească ceva similar ca înţeles, numai că ar fi surprinzătoare calificarea lui
menandru ca maximus; rămâne varianta unui vers homeric sau chiar a unuia
vergilian, citat liber.
3,5. Cele două vârste, de cincizeci şi de şaizeci de ani, revin către sfârşitul
dialogului (20,4), fiind folosite explicit ca limite ale serviciului militar şi,
respectiv, ale îndatoririlor publice. Seneca pare însă să rotunjească cifrele:
serviciul militar se încheia patruzeci şi cinci de ani, iar Seneca Retorul
(Controuersiae 1,8,4) vorbeşte de retragerea din îndatoririle publice la
şaizeci şi cinci de ani.
4,2. Propaganda oficială din vremea lui Augustus impusese imaginea unui
principe dornic să se retragă într-o viaţă tihnită, dar care, pentru binele
patriei, rămânea la cârma statului; vide Horaţiu, Epist., 2,1,1-4; Ovidiu,
Met., 15,760; Trist., 2,221.
4,5. Seneca reia această serie în De clementia 1,9,6. Pentru aceste
conjuraţii, vide Cassius Dio 54,3; 15,4; Suetoniu, Augustus, 19.
4,6. „Paulus”: am urmat ediţia Viansino, care corectează textul greu lizibil
(Iullus, plus) folosindu-se de numele lui Lucius Aemilius Paulus, fiul
triumvirului Lepidus, soţul Iuliei Minor, care a complotat împotriva lui
Augustus (vide Suetoniu, Augustus, 19).
◆ Iulius Antonius era fiul triumvirului, acuzat de adulter cu Iulia, fiica lui
Augustus; această legătură îi trezea lui Augustus amintirea relaţiei dintre
Antoniu şi Cleopatra.
5,1. Seneca se foloseşte aici de nume proprii la plural: inter Catilinas,
Clodios... Pompeios... Crassos.
5,2. „pe jumătate prizonier”: apare aici adjectivul semiliber, care este atestat
numai în Epistula ad Atticum 13,31,2 (datată 28 mai 45 î.Hr.). Scrisoarea
păstrată însă nu se potriveşte cu contextul senecan; de aceea Iustus Lipsius
a corectat textul din De breuitate uitae şi a presupus că e vorba de o
scrisoare care nu ni s-a păstrat, adresată unui Axius, nu lui Atticus.
6,1. Pentru Marcus Livius Drusus, vide supra Marcia 16,3.
9,2. Poetul prin excelenţă, Vergiliu (maximus uates), este „inspirat de o
rostire divină” (diuino ore...); editorul A. Bourgery („Belles Lettres”) a
considerat însă pasajul corupt şi l-a corectat în diuino ‹horr›ore, „inspirat de
un fior divin”.
10,1. Papirius Fabianus (care apare şi în Marcia 23,5) se născuse prin 35
î.Hr. Orator şi moralist, critica mai ales luxul; a devenit mai apoi filozof
(discipol al lui Sextius), situându-se între stoicism şi cinism. Fusese elogiat
şi de Seneca Retorul (Controuersiae 2, pref.)
12,2. Vasele de Corint sunt adesea menţionate de Seneca drept indiciu al
unei pasiuni aberante, dominate de lux; Pliniu (34,6 sqq.) prezintă
sistematic informaţii despre tipul de aliaj şi istoricul acestor vase, de pe
aceeaşi poziţie critică.
12,3. Dispreţul manifestat de Seneca pentru grija excesivă a podoabei
capilare este mai uşor de înţeles dacă ne amintim că era atins de calviţie
(vide Const. 16,4).
13,3. Gaius Duilius Nepos, consul în 260 î.Hr. îi învinsese pe cartaginezi în
lupta navală de la Myles.
◆ Manius Curius Dentatus şi-a celebrat în 275 î.Hr. triumful împotriva lui
Pirus.
13,4. Appius Claudius Caudex (fiul lui Appius Claudius Caecus) a fost
consul în 264 î.Hr., când a început primul război punic.
13,5. Seneca îi atribuie greşit supranumele Corvinus lui Marcus Valerius
Maximus Messalla. Consul în 263 î.Hr., a luat conducerea războiului din
Sicilia, încercând să atragă Messina de partea romanilor.
13,5. Bocchus era regele Mauretaniei, socrul lui Iugurta; l-a atras pe Iugurta
într-o capcană şi i l-a predat lui Sulla, primind ca recompensă titlul de
„prieten al poporului roman” (Plutarh, Marius, 32).
13,6. Lupta de circ a elefanţilor a avut loc în anul 55 î.Hr.; un pasaj din
Cicero (Ad familiares, 1,7,3) atestă eşecul acestui divertisment, care s-a
transformat într-o compătimire
publică a animalelor; vide şi Pliniu, Naturalis historia, 8,21. 13,8. Pentru
Lucius Caecilius Metellus, vide Prouid. 5,2 (nota).
◆ pomerium: vide supra nota la 1,1. Pentru ritul (de origine etruscă) al
fondării cetăţii, vide Titus Livius 1,44,4; Varro, De lingua Latina, 5,143.
17,6. „cizma soldăţească” (caliga): este un simbol – proverbial – al originii
umile a lui Marius.
20,3. Acest Sextus Turannius a fost pus în legătură cu un Gaius Turannius,
din vremea lui Tiberius, pe care îl menţionează Tacit (Anale, 1,7; 11,31).
Dincolo de deosebirea de prenume, nu este imposibilă identificarea aceasta,
dată fiind longevitatea remarcabilă a personajului.
Despre viaţa fericită
1,1. Dialogul Despre viaţa fericită este dedicat fratelui lui Seneca, Annaeus
Novatus, cunoscut sub numele de Iunius Gallio în urma adoptării de către
oratorul Lucius Iunius Gallio, în anii cuprinşi între moartea lui Caligula şi
întoarcerea lui Seneca din exil; adresarea pe numele de adopţie furnizează
un element de datare a acestui dialog; vide nota la De ira 1,1. E. Cizek
(Seneca, 1972, p. 175) propune anul 58 d.Hr.
◆ Metafora drumului vieţii este mult folosită de filozofii presocratici; este
atestată pentru prima dată la Hesiod, Erga, 287-92.
1,5. Alegerea pretorilor avea loc în comiţiile centuriate, unde votau cele
treizeci şi cinci de triburi, fiecare cu câte un vot. Era proclamat ales
candidatul în favoarea căruia era formulat al şaisprezecelea vot, iar
momentul putea provoca stupoare (vide Cicero, Murena, 35; Tacit, Anale,
14,28).
3,2. „Maeştrii stoici” sunt Zenon, Chrisip şi Cleanthes.
3,3. „desăvrşit de frumoasă... şi răbdătoare”: pulcherrima et patiens; editorii
emendează aici textul în pulcherrime patiens, „admirabil de răbdătoare”.
3,4. „dăunătoare”: pasajul este corupt în manuscrise; editorii îl reconstituie
diferit.
4,3. Editorul Giovanni Viansino (nota ad locum) observă frecvenţa
participiilor din acest pasaj şi presupune că se datorează unui manual
grecesc pe care l-ar fi folosit aici Seneca.
6,1. Finalul paragrafului (cui futura pro optimis appetuntur) apare cu un
înţeles diferit în ediţiile care au acceptat conjectura lui Erasmus: ‹ob› futura
(„râvneşte la cele ce-i fac rău de parcă...”).
7,4. „se află în mişcare”: Epicur face distincţia între plăcerea în mişcare,
provenită dintr-o senzaţie, şi plăcerea statică, echivalentă cu absenţa durerii;
cf. Cicero, De finibus, 2,5,16.
9,1. „În primul rând”: acest primum rămâne fără dezvoltare ulterioară.
11,4. Nomentanus este personajul care apare în Satirele lui Horaţiu
(1,1,102; 1,8,11; 2,1,22; 2,3,175 şi 234). Apicius se transformă într-o pildă
în „Consolaţia pentru Helvia” (10,8-9).
14,4. Seneca citează din Vergiliu cu mărunte imprecizii: singular pentru
plural (laqueo faţă de laqueis din textul vergilian) şi o înlocuire sinonimică
(latos faţă de magnos vergilian).
17,1. Cuvintele pe care Seneca le atribuie răuvoitorilor ar putea proveni din
atacuri pe care le-a suferit cu adevărat, prilejuite fie de comportamentul său
public, fie de cel privat (vide probabilitatea existenţei unei prime soţii, care
ar fi murit).
17,2 „trândav” (piger): este propunerea lui Th. Birt, preluată de editorul
Viansino; manuscrisele au aici turpiter.
18,3. Rutilius şi Cato sunt menţionaţi frecvent împreună în scrierile lui
Seneca; vide Marcia 22,3.
◆ Demetrius Cinicul, prieten al lui Seneca, este adesea citat sau folosit ca
pildă.
19,1. Filozoful Diodorus nu ne este cunoscut din vreo altă sursă.
◆ Seneca foloseşte în contexte diferite acest vers vergilian: Benef. 5,17,5;
Epist. 12,9.
20,3. „ascult vorbindu-se despre ea”: pasajul este corupt.
21,3. Manius Curius Dentatus (consul în 290, 284, 275, 274 î.Hr.) apare în
scrierile latinilor ca erou roman definit prin naşterea sa umilă, caracterul
incoruptibil şi traiul cumpătat.
◆ Tiberius Coruncanius (consul în 280 î.Hr.) a fost primul pontifex maximus
plebeu; el a transformat jurisprudenţa într-o profesie, risipindu-i aureola
misterioasă.
◆ Gaius Fabricius Licinius (consul în 282 şi 278 î.Hr.) l-a exclus din senat
pe Publius Cornelius Rufinus, care avea în posesie zece livre de argint (în
275 î.Hr.).
22,4. Pentru bunurile „indiferente”, vide Studiul introductiv.
25,2. „saltea de circ” (circense tomentum): sintagma se poate referi ori la
saltelele gladiatorilor ori la pernele pe care şi le aduceau cu ei spectatorii.
◆ Finalul paragrafului are în manuscrise mai multe cuvinte dificil de înţeles.
25,4. „aproape necunoscute”: traducerea urmează aici ediţia Viansino
(pasajul este neclar în manuscrise).
25,5. „bici”, „frâu” (stimulis... frenis): cf. Ira 2,21,3; Tranqu. 17,11.
26,1. Averea ca sclav sau ca stăpân este o imagine provenită din
înţelepciunea populară; cf. Publilius Syrus: Pecunia est ancilla, si scis uti,
se nescis, era.
26,6. Aluzii la episoade mitologice bine cunoscute: Iupiter s-a transformat
în lebădă, pentru a se apropia de Leda, şi în taur, pentru a o răpi pe Europa;
l-a răpit (transformându-se în vultur) pe tânărul Ganimede; l-a detronat,
mutilându-l, pe tatăl său, Saturn.
26,8. Galii (vide supra 13,6) obişnuiau să se rănească pentru a-i oferi
Cibelei ofranda sângelui lor; zeiţa italică Bellona era onorată cu un cult
orgiastic care s-a confundat cu cel al Zeiţei mamă, în onoarea căreia, în ziua
de 24 martie („ziua sângelui”) fidelii îşi răneau braţele, picioarele şi spatele.
Adepţii zeiţei isis obişnuiau să se târască în genunchi; haina de in este
specifică tot cultului lui Isis. Laurul şi lampa simbolizează purificarea.
Finalul pasajului poate fi o aluzie la obiceiul evreilor de a ţine aprinse lămpi
vinerea seara şi toată ziua de sâmbătă.
27,2. Vide Aristofan, Norii.
27,5. După Cassius Dio (6,10,5), lui Seneca i se făceau reproşuri
asemănătoare celor legate de Alcibiade şi Phaidros; Antichitatea a
interpretat cu maliţiozitate acuzaţia de corupere a tineretului, formulată în
procesul împotriva lui Socrate (vide Lucian, Symposium, 39; Iuvenal 2,10
etc.).
28,1. Finalul dialogului s-a pierdut.
 INDICE
Despre scurtimea vieţii – De brevitate vitae – Breuit.
Despre viaţă fericită – De vita beata – Beata.
A
Alcibiade Beata. 27,5
Antiochus Breuit. 17,6
Antonius (Iulius) Breuit. 4,5
Apicius (Marcus Gavius) Beata. 11,4;
Aristofan Beata. 27,2
Aristotel Beata. 27,5; Breuit. 1,2; 14,5
Atticus Breuit. 5,2,
Augustus Breuit. 4,2; 4,5
Aventin Breuit. 13,8
B
Bocchus (regele) Breuit. 13,6
C
Caepio Breuit. 4,5
Carneades Breuit. 14,2
Catilina Breuit. 5,1
Cato Cenzorul Beata. 21,3
Cato (Marcus Porcius Cato Uticensis) Beata. 18,3; 21,3
Cicero (Marcus Tullius) Breuit. 5,1; 5,3
Claudius (Appius Claudius „Caudex“) Breuit. 13,4
Clodius Breuit. 5,1
Corint Breuit. 12,1;
Coruncanius (Tiberius) Beata. 21,3
Crassus Beata. 21,3; Breuit. 5,1
Curius (Manius Curius Dentatus) Beata. 21,3; Breuit. 13,3
D
Demetrius Cinicul Beata. 18,3
Democrit Beata. 27,5; Breuit. 14,5
Diodorus Beata. 19,1
Duilius (Gaius Duilius Nepos) Breuit. 13,3
Dunăre Breuit. 4,5
E
Egipt Breuit. 4,5
Egnatius Breuit. 4,5
Epicur Beata. 13,2; 13,4; 18,1; 19,1; 27,5; Breuit. 14,2
Eufrat Breuit. 4,5
F
Fabianus (Papirius); Breuit. 10,1; 13,9
G
Gaius (Caesar) Breuit. 18,5; 20,3
Gallio Beata. 1,1
Gracchii (Tiberius şi Gaius) Breuit. 6,1
I
Iliada Breuit. 13,2
Italia Breuit. 6,1; 13,8
Iupiter Breuit. 16,5
Iupiter (Iuppiter Optimus, Maximus) Beata. 26,6
L
Lepidus Breuit. 4,5, 102
Liber Pater Beata. 25,4
Livius Drusus (Marcus) Breuit. 6,1
M
Macedonia Breuit. 4,5
Messala Breuit. 13,5
Messana Breuit. 13,5
Metellus (Lucius Caecilius Metellus) Breuit. 13,8
Murena Breuit. 4,5
N
Nomentanus Beata. 11,4
O
Odiseea Breuit. 13,2
P
Paulus (Lucius Aemilius Paulus Macedonicus) Breuit. 4,5
Paulinus Breuit. 1,1; 18,1
Persia Breuit. 17,1
Phaidros Beata 27,5
Pitagora Breuit. 14,5
Platon Beata. 18,1
Pompeius (Gnaeus Pompeius Magnus) Breuit. 5,1; 13,6
Q
Quintius Breuit. 17,6
R
Remus Breuit. 13,8
Rin Breuit. 4,5
Roma Breuit. 4,5
Rutilius (Publius Rutilius Rufus) Beata. 18,3
S
Scipio (Publius Cornelius Scipio Africanus) Breuit. 17,6
Sicilia Breuit. 4,5; 13,8
Siria Breuit. 4,5
Sirte Beata 14,2
Socrate Beata. 25,4; 26,4; 27,1; Breuit. 14,2
Sublicius (podul) Beata. 25,1
Sulla (Lucius) Breuit. 13,6; 13,8
T
Teba Beata. 25,4
Teofrast Breuit. 14,5
Turannius (Sextus) Breuit. 20,3
Tusculum Breuit. 5,2
U
Ulise Breuit. 13,2, 111
V
Valeria (familia) Breuit. 13,5
Valerius Corvinus (Marcus Valerius Maximus Messalla) Breuit. 13,5
Z
Zenon Beata. 18,1; Breuit. 14,5
 Curente filozofice
Stoicii
Stoicismul a fost o orientare complexă de gândire apărută la începutul
epocii elenistice (sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr.), care s-a întins până în
epoca imperială a Romei antice (secolul al III-lea d.Hr.). A fost fondat de
Zenon din Cittium (polis grecesc din insula Cipru), fenician de origine,
născut însă în insula Cipru, dar stabilit din tinereţe la Atena. Acesta a
întemeiat în jurul anului 300 î.Hr. o şcoală filozofică, ce va fi numită stoică,
deoarece lecţiile se desfăşurau într-un portic (gr. stoa – galerie acoperită
deschisă, susţinută de coloane, care se întinde de-a lungul unei clădiri, în
jurul unei grădini sau al unei pieţe).
Stoicii învăţau răbdarea, moderaţia, suportarea cu decenţă a loviturilor
sorţii. Afirmau necesitatea de a fi om atât în sărăcie, cât şi în bogăţie, de a
păstra demnitatea şi cinstea cu orice preţ. Dacă soarta ţi-a dat sărăcie, lipsă
de sănătate şi alte probleme, atunci trebuie să rezişti fără să te plângi. Dacă
eşti bogat, frumos, deştept, atunci trebuie să fi modest şi moderat, folosind
aceste daruri să ai în minte că oricând le poţi pierde. Binele şi răul sunt
conceptele din sfera atitudinii omului faţă de lume şi de propria viaţă.
Binele nu constă într-un obiect, ci în tipul de alegere pe care o faci. Soarta
decide Harta Drumului, evenimentele care generează greutăţile sau
bucuriile omului. Atitudinea cu care ne raportăm la ele diferă de la om la
om. Privilegiul unei fiinţe raţionale este libertatea de a-şi construi propria
atitudine interioară în faţa oricărui şir de evenimente inevitabile şi
incontrolabile care îi apar în viaţă. Fericirea unui om nu constă în poziţia pe
care o deţiine la un moment dat, ci de percepţia locului, de integrarea
armonioasă în această lume. Patimile sunt doar materie, prin care omul
descoperă natura sa morală.

Epicurenii
Fondatorul curentului, Epicur, s-a născut în anul 341 î.Cr. în insula Samos.
Primele studii le-a făcut sub îndrumarea lui Eusiphanes, un discipol al lui
Democrit, care l-a învăţat să privească lumea ca fiind rezultatul mişcării
întâmplătoare şi ca o combinaţie de particule atomice. El a trăit pentru o
vreme în exil şi în sărăcie. Treptat a adunat în jurul său un cerc de prieteni
şi a început să-i înveţe doctrinele sale caracteristice. În anul 306 s-a stabilit
la Atena, în faimoasa „Grădină" care a devenit sediul şcolii.
În centrul eticii lui Epicur se află ideea că libertatea individului este
independenţa lui faţă de tot ceea ce este în exterior. Oponenţii lui Epicur îi
răstălmăceau adesea ideile, transformându-le, abuziv, în simplu hedonism.
Răspuns prompt dat de Epicur afirma că în spatele plăcerilor –pe care el le
considera drept scop final – se găseşte, de fapt, „eliberarea de suferinţele
corpului şi ale sufletului”. Înainte de moarte, printr-o scrisoare adresată
prietenului său, Idomeneus, Epicur scria că nici măcar cele mai
insuportabile suferinţe pe care le avea în acel moment, nu-i puteau anula
plăcerea pe care i-o aduceau amintirile despre conversaţiile profunde, avute
în compania prietenului său. Celebra Grădina, precum şi bunurile acumulate
de-a lungul vieţii, le-a lăsat prietenilor şi elevilor săi.

Cinicii
Întemeietorul şcolii cinice este Antistene din Atena. Despre viaţa lui avem
puţine date. După moartea lui Socrate, Antistene a deschis o şcoală
filozofică în gimnaziul Cinosarges. Aici ţinea cuvântări filozofice, pentru
care refuza să primească onorariu, dar accepta daruri. A scris lucrări cu
caracter filozofic, din care s-au păstrat doar fragmente.
Scopul final al învăţăturii cinicilor nu este elaborarea unor teorii filozofice
profunde, care să explice teoretic un anume mod de viaţă ales de ei –
inevitabil unul fără legătură directă cu problemele reale ale societăţii (viaţa
în sărăcie, singurătate etc.) – ci tocmai experimentarea directă a modului de
viaţă pe propria persoană. În centrul atenţiei se află prin urmare Omul cu
trăirile şi grijile lui reale, aflat mereu în căutarea sinelui. Cinicii nu încercau
să îi îndrepte pe ceilalţi, pentru că filozofia lor era, de fapt, una foarte
individualizată.
Notes

[←1]
Vergiliu, Georgice, 3.66 sq.
[←2]
Latrunculi (vide supra De tranquillitate animi 14.7)
[←3]
Cognomenul lui pompei era „cel Mare”, Gnaeus Pompeius Magnus.
[←4]
Pomerium era numele spaţiului sacru, menţinut liber, în interiorul şi în afara zidurilor oraşului
(v. Titus Livius, 1.44). Dreptul de a-l extinde îi aparţinea iniţial regelui care adăugase un nou
teritoriu Romei.
[←5]
Vergiliu, Eneida, 2,61. [n.tr.]
[←6]
id est: modul lor de a gândi din tinereţe [n.tr.]
[←7]
Vergiliu, Georgice, I, 139 sq. [n.tr.]
[←8]
Vergiliu, Eneida, IV, 653. [n.tr.]
[←9]
Ovidiu, Metamorfoze, II, 328. [n.tr.]
[←10]
Vechi pod de lemn peste Tibru, distrus în timpul unei inundaţii la câţiva ani după moartea lui
Seneca. La Roma, podurile erau un loc predilect pentru cerşetori (cf. Iuvenal, XIV, 134). [n.tr.]
[←11]
În latină, fauete linguis, expresie întâlnită în ritualul religios, cere păstrarea tăcerii pentru a
face favorabile ceremoniile sau prevestirile. [n.tr.]