©¥�,

.
.
 SENECA
Lucius Annaeus

BiNELE tĂu E AL mEu

Despre binefaceri
De beneficiis

traducere din limba latină de

ioana Costa

Editura Seneca Lucius Annaeus

© Editura Seneca Lucius Annaeus, 2020 București

coordonator: Anastasia Staicu

ilustraţii: Livia Fălcaru
design grafic: Dragoş Tudor

ISBN 978-606-9680-14-8

©Toate drepturile prezentei ediţii sunt rezervate autorilor. Nici o

parte din această lucrare nu poate fi reprodusă, stocată sau
transmisă sub indiferent ce formă fără acordul prealabil scris al
autorilor.
 CuPRiNS

Cuvânt înainte ..................................................................... 7

Despre colecţie ............................................................. 8
Despre volum .............................................................. 9

Cartea întâi ........................................................................... 11

Cartea a doua ....................................................................... 44
Cartea a treia ........................................................................ 97
Cartea a patra ....................................................................... 154
Cartea a cincea ..................................................................... 217
Cartea a şasea ....................................................................... 268
Cartea a şaptea ..................................................................... 333

Cuvânt după ........................................................................ 384

Despre Seneca .............................................................. 385
Despre Liberalis ............................................................ 388
Note .............................................................................. 389
indice ............................................................................ 401
Curente filozofice
Stoicii ............................................................................ 406
Epicureii ........................................................................ 407
Cinicii ........................................................................... 407
 CuvâNt ÎNAiNtE.
Înainte de imagini:

“Virtutea trebuie…
să pună mâna
,si să aducă
la realitate
lucrurile pe care
le-a gândit”.
SENECA

imaginile din această colecţie au fost gândite de Ştefan Procopie,

Sasha Staicu, Andrei-Florin maceşanu, maria Staicu şi Livia Fălcaru,
elevi la universitatea Naţională de Arte Bucureşti.
 DESPRE COLECŢiE

volumul „Binele tău e al meu“ continuă colecţia „În DOi“.

„În DOi“ – pentru că sunt Dialoguri.
„În DOi“– pentru că seria este făcută de doi. Primul este
filozoful roman Seneca, cu textele scrise acum 2000 de ani. Al
doilea este un tânăr student român de la Arte, cu dese-nele
concepute după text.
„În DOi“ – pentru că în faţa cărţii rămân doi – Autorul şi
Cititorul. Cartea începe să trăiască doar atunci când începe să
interacţioneze cu cel care o ţine în mână. Atunci când Cititorul
regăseşte în ea pe el însuşi.

8
 DESPRE vOLum

Binele tău e al meu

Binele făcut din inimă, fără aşteptarea unui comision, este

cea mai bună investiţie a noastră. O binefacere este o împlinire
a legii conservării energiei. Sau circuitul Binelui în Natură.
Lucrarea Despre binefaceri este o horă a celor trei Graţii, în
care binele si recunostinţa „trec din mână în mână şi se întorc
la cel ce le-a dat“.
“Lucrurile pe care le ,tinem în mână sunt trecătoare, ni le pot smulge
si, soarta, ,si nedreptatea; binefacerea însă dăinuie chiar după ce s-a pierdut
obiectul care a purtat-o“.

9
Despre binefaceri

De beneficiis

Cartea întâi
 Despre binefaceri

capitolul 1.

1. Între1 multele rătăciri de tot felul ale celor care trăiesc

la întâmplare şi nechibzuit, aş spune, prea bunul meu Li-
beralis, că sunt două care aproape nu se pot deosebi, şi
anume că nu ştim nici să dăruim, nici să primim. una de-
curge din cealaltă, încât binefacerile rău plasate aduc rele
îndatoriri şi, dacă nu sunt restituite, e prea târziu să ne mai
plângem: s-au transformat în pierderi în momentul în care
au fost date.
2. Nici nu e de mirare că, între păcatele cele mari şi multe
ale sufletului, nu este vreunul mai des întâlnit decât nere-
cunoştinţa. Faptul acesta, cred eu, se datorează mai multor
cauze. Cea dintâi este că nu alegem oamenii care să merite
binefacerile noastre. În schimb, cercetăm cu scrupulozitate
patrimoniul şi viaţa unui debitor când ne pregătim să-i des-
chidem creanţe, iar seminţele nu le împrăştiem pe un pă-
mânt sleit şi sterp: binefacerile mai degrabă le azvârlim
decât le dăm, fără să stăm să cumpănim.
3. Nu mi-ar fi uşor să spun ce se acoperă mai mult de
ruşine: să tăgăduieşti o binefacere sau să o revendici. Căci
aşa este natura acestui credit, din care numai atât se poate
primi cât e dat fără constrângere; iar falimentul este cu
totul înjositor tocmai pentru că nu are nevoie de fonduri
ca să se achite, ci doar de un gând: cel care ştie că este
dator a răsplătit binefacerea.
4. Dar, după cum îşi au partea lor de vină şi cei care
sunt recunoscători fără să o mărturisească totuşi, o vină

13
1
În traducerea tratatului De beneficiis, am respectat împărţirea în paragrafe
şi capitole propusă de editorul François Préchac.
cap 1. Cartea întâi
avem şi noi. Avem de-a face cu mulţi nerecunoscători, pe
şi mai mulţi încă îi facem noi aşa, căci le arătăm cu degetul
binele făcut şi ne reclamăm mulţumirile datorate, ba cu as-
prime, ba cu uşurinţă şi simţind un regret imediat după ce
am făcut un dar, uneori plângându-ne şi gata de şicane
pentru un fleac. Stricăm orice sentiment de recunoştinţă
nu doar după ce am împlinit o binefacere, ci chiar în timp
ce o facem.
5. Cine dintre noi s-a mulţumit să fie rugat ori cu dis-
creţie, ori o singură dată? Cine, doar la bănuiala că i se cere
ceva, nu şi-a plecat fruntea, nu şi-a întors faţa, nu s-a pre-
făcut că este prins de treburi şi, dinadins nemaigăsind ie-
şirea din lungi discuţii, a ocolit prilejul să i se adreseze
cererea şi, cu tot felul de artificii, a scăpat de nevoi urgente;
6. sau chiar, prins la înghesuială, fie a tărăgănat – ceea
e totuna cu un refuz sfielnic –, fie a făgăduit, dar greu, cu
sprâncenele încruntate, cu vorbe zgârcite şi spuse cu ju-
mătate de gură?
7. Numai că nimeni nu se simte plăcut îndatorat pentru
ceva ce nu a primit, ci a smuls. Poate fi cineva recunoscă-
tor faţă de cel care ori a lăsat să-i cadă cu trufie un dar, ori
l-a aruncat mânios, în silă, ca să scape de-o neplăcere?
Greşeşte cine speră să i se răspundă când îl ţine în chingile
aşteptării pe cel pe care l-a sleit de puteri cu amânările.
8. Cel îndatorat are aceeaşi stare de spirit ca şi cel ce dă-
ruieşte o binefacere – tocmai de aceea, nu trebuie să fie dă-
ruită cu nepăsare: doar sieşi îşi este îndatorat cel care a
primit ceva de la unul neştiutor. Şi nici să nu fie dăruită
târziu, căci în orice serviciu este ţinută la mare preţ voinţa

14
 Despre binefaceri
cap 1.
celui care dă: cine întârzie multă vreme de fapt nu voieşte.
Şi, mai presus de toate, să nu fie un gest umilitor: căci, dacă
aşa a făcut natura, ca jignirile să pătrundă mai adânc decât
facerile de bine, şi ca acestea din urmă să se şteargă mai
grabnic, în vreme ce pe celelalte amintirea le păstrează cu
încăpăţânare, ce să aştepte cel care, îndatorând, jigneşte?
Îţi arăţi îndeajuns recunoştinţa, dacă îi ierţi binefacerea.
9. De altfel, mulţimea nerecunoscătorilor nu trebuie să
ne împingă să şovăim în facerea de bine. mai întâi, după
cum am mai spus, noi înşine sporim mulţimea aceasta;
apoi, nici pe zeii nemuritori nu-i abat de la bunătatea lor
generoasă şi neîntreruptă cei cu purtare ticăloşită şi delă-
sătoare: ei îşi urmează propria lor natură şi le dau tuturor
sprijin, chiar şi celor care le înţeleg rău darurile. Să ne
lăsăm călăuziţi de aceştia, pe cât o îngăduie slăbiciunea
noastră omenească; să facem daruri, nu împrumuturi cu
camătă. Cel care, atunci când dăruieşte ceva, se gândeşte
la răsplată, merită să fie înşelat.
10. Dar să presupunem că lucrurile merg rău. Şi copiii,
şi nevestele ne-au înşelat speranţele – şi totuşi creştem
copii şi ne luăm neveste, ba chiar suntem atât de stăruitori
împotriva experienţelor încât, înfrânţi, mergem din nou
la război şi, naufragiaţi, mergem din nou pe mare. Cu
mult mai mult încă se cuvine să stăruim în binefacerile pe
care le dăruim! Căci dacă unul nu dă pentru că nu pri-
meşte în schimb, înseamnă că a dat ca să primească şi le
oferă un bun pretext nerecunoscătorilor, pentru care este
o ruşine să nu dea îndărăt, dacă e cu putinţă.
11. Cât de mulţi sunt cei care nu merită lumina! Şi totuşi,

15
cap 1. Cartea întâi
zorii zilei vin. Cât de mulţi sunt cei care se plâng că au venit
pe lume! Şi totuşi, natura face să apară vlăstare noi şi îngă-
duie să trăiască până şi cei care ar prefera să nu mai fie.
12. Acesta este semnul unui spirit mare şi bun: să ur-
mărească nu rodul binefacerilor sale, ci chiar binefacerile
şi să caute în continuare un om bun, chiar şi după ce i-a
găsit pe cei răi. unde ar mai fi măreţia dacă le-ai face bine
multora fără ca vreunul să te înşele? Este însă un merit să
dăruieşti binefaceri cu gândul că nu vor fi răsplătite: roa-
dele lor sunt pe dată primite de un om ales.
13. mai mult încă: faptul acesta nu trebuie să ne facă să
ne ferim, lipsiţi de zel, să împlinim fapta cea mai frumoasă,
astfel încât, chiar dacă sunt lipsit de speranţa de a găsi un
om recunoscător, prefer să nu primesc o binefacere decât
să nu o dăruiesc, pentru că cel care nu dăruieşte o ia înain-
tea vinii de a fi nerecunoscător. voi spune ce înţeleg prin
asta: cel care nu întoarce o binefacere, păcătuieşte mai
mult; cel care nu o dăruieşte, păcătuieşte mai grabnic.

Între păcatele cele mari ,si multe ale

sufletului, nu este vreunul mai des
întâlnit decât nerecunostinta.
,
16
 Despre binefaceri

capitolul 2.

1. „Când te porneşti să risipeşti binefaceri în mulţime,

multe trebuie să se piardă pentru ca una singură să
ajungă la locul potrivit.”1
În primul vers, două chestiuni pot fi criticate: mai întâi,
binefacerile nu trebuie revărsate asupra mulţimii şi, apoi,
nu este justificată nicio risipă, cu atât mai mult când este
vorba de binefaceri. Căci, dacă îndepărtezi discernămân-
tul, ele încetează să mai fie binefaceri şi li se va potrivi
orice alt nume pofteşti.
2. Înţelesul celui de-al doilea vers este admirabil: cu o
singură binefacere, aşezată bine, cineva poate compensa
paguba celor multe care s-au pierdut. Dar gândeşte-te, te
rog, dacă nu ar fi o învăţătură şi mai apropiată de adevăr
şi mai potrivită cu spiritul generos al binefăcătorului să-l
îndemnăm să dăruiască până şi atunci când nici măcar o
binefacere nu va fi bine plasată. Căci este greşit să se
spună: „multe trebuie să se piardă”: nimic nu se pierde,
căci cel care pierde a numărat mai înainte.
3. Socoteala binefacerilor se ţine pe o singură coloană:
atâta s-a cheltuit. Dacă se primeşte ceva ca plată, este un
câştig, dacă nu se primeşte – nu este o pagubă. Am dat
ceva numai pentru a da. Nimeni nu-şi va trece binefacerile
în registru şi nici nu face strigarea, ca un perceptor avar,
la ziua şi la ora scadenţei. un om ales nici nu se gândeşte
vreodată la ele, decât atunci când îi sunt răsplătite; altmin-
teri, se transformă într-un împrumut.

17
1
Nu este cunoscut autorul versurilor.
 Despre binefaceri
cap 2.
O binefacere dată cu camătă aduce un câştig de ruşine.
4. Orice s-ar fi ales de binefacerile de mai înainte, con-
tinuă să le dăruieşti altora; este chiar mai bine dacă vor
zăcea la nişte nerecunoscători, pe care i-ar putea trans-
forma în oameni recunoscători fie un sentiment de ru-
şine, fie un prilej potrivit, fie o încercare de a imita. Nu
te opri, du-ţi până la capăt fapta şi îndeplineşte-ţi rolul
de om ales. Ajută-l pe unul cu un obiect, pe altul cu un
credit, pe altul cu influenţa ta, pe altul cu un sfat, pe altul
cu precepte sănătoase.
5. Până şi fiarele sălbatice simt actele de bunăvoinţă
şi nu există niciun animal atât de neîmblânzit încât să
nu-l domolească buna îngrijire şi să nu-l facă să simtă iu-
bire pentru cel ce i-o acordă. Leii îi lasă pe stăpânii lor
să le cureţe nevătămaţi gurile, chiar elefanţii, cu toată săl-
băticia lor, devin supuşi ca nişte sclavi când li se dă
hrană: până-ntr-atât este adevărat că şi făpturile lipsite
de puterea de a înţelege şi a preţui o binefacere sunt cu-
cerite de prezenţa continuă a unui bine stăruitor. un om
este nerecunoscător pentru o binefacere? Poate că nu va
mai fi faţă de o a doua. A uitat de două binefaceri? Poate
că o a treia i le va aduce în amintire şi pe cele pierdute.

O binefacere dată cu camătă

aduce un câstig
, de rusine.
,
19
 Cartea întâi

capitolul 3.

1. Îşi va pierde binefacerile doar acela care se va grăbi

să creadă că le-a pierdut, cel care stăruie însă şi îngrămă-
deşte binefaceri noi peste cele vechi, smulge recunoştinţa
chiar şi dintr-o inimă tare ca piatra şi fără ţinere de minte.
În faţa mulţimii de binefaceri, nerecunoscătorul nu va în-
drăzni să-şi ridice ochii. Oriîncotro se va întoarce, încer-
când să scape de amintirea ta, te va vedea: împresoară-l
cu binefacerile tale.
2. Despre natura şi proprietăţile lor voi vorbi ceva mai
târziu, dacă-mi îngădui să fac întâi o digresiune despre
ceva străin de subiect – de ce Graţiile1 sunt trei la număr
şi de ce sunt ele surori, de ce mâinile le sunt înlănţuite şi
de ce sunt zâmbitoare, tinere şi fecioare şi de ce poartă
veşmânt larg şi străveziu.
3. unii preferă să creadă că este una care dăruieşte bi-
nefacerea, o a doua care o primeşte, o a treia care o răs-
plăteşte; alţii cred că există trei tipuri de binefaceri: ale
celor care le merită, ale celor care le răsplătesc şi ale celor
care deopotrivă le primesc şi le răsplătesc.
4. Din cele două explicaţii, o poţi socoti adevărată pe
care o preferi; ce folos putem avea ştiind aceste lucruri? Ce
rost are acea horă în care ele, ţinându-se de mâini, se ro-
tesc? Acela de a arăta că o binefacere trece din mână în
mână şi, cu toate acestea, se întoarce la cel ce a dat-o; se
pierde splendoarea întregului dacă există undeva o între-
rupere, iar deplina frumuseţe şi-o are dacă este fără oprire

20
1
Digresiunea este generată de numele latinesc al zeiţelor, Gratiae, care este
asociat cu adjectivul gratus, „recunoscător”.
 Despre binefaceri
cap 3.
şi într-o neîntreruptă succesiune. Cu toate acestea, în dans,
sora mai mare se bucură de o cinstire mai mare, ca şi cei
care merită binefacerile.
5. Chipurile le sunt vesele, aşa cum sunt de obicei chi-
purile celor care dăruiesc sau primesc binefaceri; sunt ti-
nere, fiindcă amintirea binefacerilor nu trebuie să
îmbătrânească; sunt fecioare, pentru că sunt neatinse de
stricăciune, curate şi sacre în ochii tuturor; şi aşa se cuvine,
să nu existe nimic care să le lege sau să le strângă: de aceea
veşmintele le sunt fără cingătoare; iar străvezii – pentru
că binefacerile voiesc să fie privite.
6. Se găseşte câte unul care îi urmează atât de servil pe
greci încât să spună că acestea sunt necesare; nu va fi însă
niciunul care să creadă că până şi numele pe care Hesiod
le-a atribuit Graţiilor ar avea vreo relevanţă pentru acest
subiect. El a numit-o pe cea mai mare Aglaia, pe cea mij-
locie, Euphrosyne, pe a treia, thalia. Fiecare răsuceşte în-
ţelesul acestor nume cum îi vine bine şi încearcă să le
potrivească unei teorii, cu toate că Hesiod le-a pus nume
copilelor după cum a voit el.
7. Aşa se face că Homer a schimbat numele uneia dintre
ele, a numit-o Pasithea şi a logodit-o, ca să fie limpede că,
deşi erau fecioare, nu erau totuşi vestale. Am mai găsit un
poet, în a cărui operă ele apar cu cingători şi poartă veş-
minte groase ori de lână creaţă. iar cu ele stă mercur – nu
pentru că raţiunea sau discursul pun în valoare bineface-
rile, ci pentru că aşa a găsit pictorul de cuviinţă.
8. Chrisip, de asemenea, al cărui spirit este ascuţit şi
pătrunde până la adevărul cel mai adânc, care vorbeşte

21
cap 3. Cartea întâi
ca să-şi atingă scopul şi nu foloseşte mai multe cuvinte
decât este necesar pentru a se face înţeles, îşi umple în-
treaga carte cu fleacurile astea, încât îi mai rămâne puţin
de spus despre îndatorirea în sine de a dărui o binefacere,
de a o primi şi de a o răsplăti; şi nu fanteziile se inserează
printre discuţiile acestea, ci discuţiile, printre fantezii.
9. Căci, lăsând deoparte detaliile reproduse de Heca-
ton, Chrisip spune că cele trei Graţii sunt fiicele lui Jupiter
şi ale Eurynomei şi că, fiind mai tinere decât Orele, sunt
într-un fel mai frumoase şi de aceea i-au fost date lui
venus, ca însoţitoare. După părerea lui, şi numele
mamei are un înţeles anume, căci el spune că a fost nu-
mită Eurynome1 pentru că împărţirea de binefaceri este
proprie unei căsnicii2 care stă larg deschisă; de parcă o
mamă ar fi de obicei numită după fiicele sale, iar poeţii
ar da numele adevărate!
10. Aşa cum un sclav nomenclator3 face ca îndrăzneala
să-i ţină loc de memorie şi, ori de câte ori nu poate da nu-
mele adevărat al cuiva, inventează unul, tot aşa poeţii nu
cred că are vreo importanţă să spună adevărul ci, fie împinşi
de nevoie, fie ademeniţi de frumuseţea formei, pun fiecăruia
numele care face ca versul să fie mai plăcut. Nu li se socoteşte
o vină dacă aduc în circulaţie vreun nume nou, căci poetul
care vine după ei hotărăşte să le pună personajelor alte
nume, după bunul său plac. Şi ca să te convingi că aşa stau
lucrurile, iată că thalia – care ne interesează cel mai mult –
apare la Hesiod cu numele Charis, iar la Homer ca musa.
1
Eurynome era o nimfă, fiica Oceanului şi a zeiţei thetis; numele ei este pus
în legătură cu verbul grecesc eujruvnw, „a spori”.
2
Ediţia Les Belles Lettres păstrează varianta din manuscrise: matrimonii; edi-

22
torul Basore (Loeb) înlocuieşte însă tacit termenul cu patrimonii.
3
Nomenclator era sclavul care avea însărcinarea de a-i indica stăpânului nu-
mele persoanelor întâlnite.
 Despre binefaceri

capitolul 4.

1. Ca să nu fac însă şi eu tocmai ceea ce arăt cu degetul,

voi lăsa deoparte toate aceste chestiuni, atât de îndepăr-
tate încât nici măcar nu ating subiectul. Numai să ne aperi
tu dacă mă va blama cineva pentru că l-am aşezat la locul
lui pe Chrisip – un om important, pe Hercule!, dar totuşi
un grec, al cărui spirit este atât de ascuţit încât se toceşte
şi se îndoaie adesea spre sine; chiar când pare să facă ceva
cu adevărat, el doar ciupeşte, nu străpunge.
2. Dar ce amestec are ascuţimea de spirit aici? trebuie
să discutăm despre binefaceri şi să punem în ordine fap-
tele care, mai mult decât oricare altele, ţin laolaltă socie-
tatea omenească. Avem nevoie de o lege a vieţii, pentru
ca nu cumva, sub aparenţa generozităţii, să fim înclinaţi
către o indulgenţă nesăbuită şi, de asemenea, pentru ca
dărnicia, care nu trebuie să fie nici absentă, nici abun-
dentă, să nu fie restrânsă de această regulă, ce are rostul
de a o ţine la proporţiile cuvenite.
3. Noi trebuie să fim învăţaţi să dăruim generos, să pri-
mim generos, să răsplătim generos şi să ne propunem sco-
pul dificil de a ne întrece chiar cu aceia cărora le suntem
îndatoraţi: nu doar să-i egalăm în faptă şi spirit, ci să-i în-
trecem, pentru că cel care trebuie să dea îndărăt o datorie
de recunoştinţă niciodată nu ajunge din urmă dacă nu o
ia înainte; unii trebuie să înveţe să nu pună nimic la soco-
teală, ceilalţi, să datoreze mai mult.
4. La această întrecere, demnă de toată cinstirea, în

23
cap 4. Cartea întâi
care binefacerile sunt învinse de binefaceri, ne îndeamnă
Chrisip, de vreme ce spune că trebuie să ne temem ca nu
cumva (Graţiile fiind fiicele lui iupiter), arătându-ne
prea puţin recunoscători, să nu comitem un sacrilegiu şi
să aducem o ofensă unor fete pline de frumuseţe!
5. tu învaţă-mă secretul de a le face mai mult bine şi de
a le arăta mai multă recunoştinţă celor merituoşi, secretul
care face să se ia la întrecere spiritele celor ce îndatorează
şi ale celor ce se simt îndatoraţi, astfel ca binefăcătorii să
uite, iar amintirea să rămână durabilă la datornici. Astelalte
fleacuri însă să rămână în seama poeţilor, care şi-au pus în
minte să încânte auzul şi să împletească o dulce poveste.
6. Dar cei care voiesc să vindece spiritul, să păstreze în-
crederea în cele ce ţin de viaţa oamenilor şi să le întipă-
rească în inimi amintirea îndatoririlor – să vorbească plini
de gravitate şi să acţioneze din toate puterile, dacă nu
cumva ţi se pare că se poate ţine la distanţă cu vorbe de
poveste şi cu argumente de babe fapta cea mai dăunătoare
dintre toate: anularea1 binefacerilor.

Noi trebuie să fim învătati

, , să dăruim generos,
să primim generos, să răsplătim generos.
24
1
Sintagma folosită de Seneca, nouae tabulae, litt. „noi registre de conturi”, se
referă precis la anularea sau scăderea datoriilor.
 Despre binefaceri

capitolul 5.

1. Aşa cum sunt silit să ating în treacăt chestiuni lipsite

de relevanţă, tot aşa se cuvine să explic acum că cel dintâi
lucru pe care trebuie să-l învăţăm este ce anume datorăm
în momentul când acceptăm o binefacere. Căci unul pre-
tinde că datorează banii pe care i-a primit, altul – titlul de
consul, altul – funcţia de preot, altul – o provincie.
2. Acestea sunt însă indicii ale serviciilor primite, nu
serviciile în sine. O binefacere nu poate fi atinsă cu mâna:
fapta este purtată în suflet. Este o mare deosebire între
materialul binefacerii şi binefacere; aşadar, nici aurul, nici
argintul, nici altele de felul acesta care sunt ţinute la mare
preţ nu constituie o binefacere, ci doar voinţa însăşi a celui
ce dăruieşte. Nepricepuţii iau în seamă însă numai ce pot
privi cu ochii, ce trece dintr-o mână într-alta şi este luat în
posesie, şi nu ceea ce este cu adevărat de valoare şi preţios
în obiectul primit.
3. Lucrurile pe care le ţinem în mână, le privim, de
care se agaţă pofta noastră, sunt trecătoare, ni le pot
smulge şi soarta, şi nedreptatea; binefacerea însă dăinuie
chiar după ce s-a pierdut obiectul care a purtat-o; căci
este un act drept şi nicio forţă nu-l poate anula.
4. mi-am răscumpărat un prieten de la piraţi, iar după
aceea un alt duşman l-a prins şi l-a închis în temniţă: nu
mi-a luat binefacerea, ci putinţa de a mă bucura de bine-
facerea mea. i-am dat cuiva îndărăt copiii pierduţi într-un
naufragiu sau într-un incendiu, iar după aceea i-au fost

25
 Despre binefaceri
cap 5.
răpiţi de o boală sau de vreo nedreptate a sorţii: bineface-
rea rămâne chiar fără aceia prin care a fost dăruită.
5. Aşadar, toate acelea care îşi asumă pe nedrept nu-
mele de binefacere sunt servicii prin care se manifestă bu-
năvoinţa unui prieten. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu
altele, căci una este aparenţa unei fapte şi alta, fapta în sine.
6. Generalul îl răsplăteşte pe unul cu colane, pe altul cu
o cunună murală, pe altul cu o cunună civică. Dar ce va-
loare are cununa în sine? Ce valoare, toga tivită cu pur-
pură? Ce valoare, fasciile? Ce valoare, tribuna şi scaunul?
Nimic din acestea nu este o cinstire, ci doar un semn de
cinstire. În acelaşi fel, nimic din ceea ce poate fi văzut nu
este o binefacere, ci o urmă şi un indiciu al binefacerii.

Lucrurile pe care le ,tinem în mână ni le pot

smulge ,si soarta, ,si nedreptatea;
binefacerea însă dăinuie chiar după ce s-a
pierdut obiectul care a purtat-o.
27
 Cartea întâi

capitolul 6.

1. Ce este atunci binefacerea? Este un act de bună-

voinţă, care oferă bucurie şi care, tocmai oferind, o şi pri-
meşte, căci făptuieşte după propria sa înclinaţie şi
dispoziţie firească. Şi de aceea nu are importanţă ce se face
sau ce este dăruit, ci cu ce gând, de vreme ce binefacerea
nu constă în ceea ce se face sau este dăruit, ci chiar în sta-
rea de spirit a celui care dăruieşte şi care făptuieşte.
2. Poţi înţelege însă marea deosebire care există între
ele din aceea că binefacerea este întotdeauna un bine şi
că ce se face sau e dat nu este nici bine, nici rău. Numai
intenţia este în stare să înalţe lucrurile mărunte, să le lu-
mineze pe cele întunecate şi să le înjosească pe cele mă-
reţe şi ţinute la mare preţ; cele care sunt dorite însă au o
natură neutră, nefiind nici bune, nici rele: important este
în ce direcţie le împinge spiritul care guvernează, cel care
dă formă lucrurilor.
3. Binefacerea în sine nu este ceea ce se numără şi se
dă în mână, după cum cinstirea nu stă nici în animalele
sacrificate zeilor, fie ele oricât de grase şi strălucind de
aur, ci doar în voinţa cea dreaptă şi plină de credinţă a
celor ce se închină. Aşa se face că oamenii buni sunt pe
placul zeilor chiar oferind o turtă şi un terci1; cei răi, în
schimb, nu scapă de necredinţa lor oricât sânge ar face
să curgă pe altare.

28
1
Am păstrat în traducere varianta manuscriselor, respectată de ediţia Loeb:
fitilla; editorul Préchac (Les Belles Lettres) propune aici: fictilla, „vase de lut”.
 Despre binefaceri

capitolul 7.

1. Dacă binefacerile constau în obiecte şi nu în voinţa

însăşi a facerii de bine, atunci sunt cu atât mai mari cu cât
mai mari sunt obiectele pe care le primim. Afirmaţia este
însă falsă: uneori ne simţim mai îndatoraţi cuiva care ne-a
făcut daruri neînsemnate din tot sufletul, care „a fost în
spirit deopotrivă cu bogăţiile regilor”1, care a dăruit puţin,
dar cu plăcere, care a uitat de sărăcia sa privind-o pe a
mea, care nu a avut atât voinţa de a ajuta, cât dorinţa de a
o face, care a socotit că primeşte o binefacere atunci când
o dăruieşte, care a dăruit fără gândul că va primi vreodată
ceva îndărăt, care a primit îndărăt fără gândul că a dăruit
vreodată, care nu doar că a căutat prilejul de a se face fo-
lositor, ci l-a şi luat în stăpânire.
2. Dimpotrivă, după cum am mai spus, nu au nevoie
de răspuns acele binefaceri care, deşi par măreţe prin ma-
terial şi înfăţişare, sunt fie smulse, fie adunate de pe jos
de la cel ce le dă şi care au mai multă graţie când vin fi-
resc, decât atunci când sunt date cu amândouă mâinile2.
3. Este neînsemnat serviciul pe care mi l-a făcut cineva,
dar mai mult nu a putut; în schimb, ce mi-a dăruit acesta
este măreţ, dar omul a şovăit, m-a purtat cu vorba, a oftat
când mi l-a dat, mi l-a aruncat trufaş, a dus vorba peste
tot, persoana căreia a voit să-i fie pe plac nu era cea căreia
i-a făcut darul; nu mi-a făcut mie un dar, ci propriei sale
ambiţii.
1
Seneca adaptează un segment de vers vergilian (Georgice, 4.132), în care este
descris un bătrân din Corycus, stăpân peste un petic de pământ, dar mulţumit
29
ca un rege.
2
În text: plena manu.
 Cartea întâi

capitolul 8.

1. Odată, când lui Socrate îi erau oferite multe daruri,

după puterile fiecăruia, Aeschines, un discipol sărac, i-a
spus: „Nu găsesc nimic demn de tine să-ţi pot dărui şi
doar asta mă face să mă simt sărac. Aşa că îţi dăruiesc
singurul lucru pe care îl am în posesie, pe mine însumi.
te rog ca darul acesta, atâta cât este el, să-l iei în seamă
şi să te gândeşti că ceilalţi, oricât de mult ţi-ar da, îşi lasă
mai mult pentru ei înşişi.”
2. iar Socrate i-a răspuns: „Cum să nu fie mare darul
pe care mi l-ai făcut, dacă nu cumva te socoteşti tu însuţi
de o valoare neînsemnată? mă voi îngriji aşadar să te
dau îndărăt mai bun decât te-am primit.” Cu acest dar,
Aeschines a fost mai presus de Alcibiade (al cărui suflet
avea măsura averilor lui) şi de orice dar strălucit al tine-
rilor bogaţi.

Asa
, că îti
, dăruiesc singurul lucru pe care
îl am în posesie, pe mine însumi.
30
 Despre binefaceri

capitolul 9.

1. Nu vezi cum, chiar la strâmtoare, sufletul găseşte calea

generozităţii? mie mi se pare că acela aşa a vorbit: „Soartă,
nicăieri n-ai ajuns voind să mă faci sărac; tot voi găsi un dar
demn de omul acesta şi, pentru că nu pot da de la tine, voi
da de la mine.” Nu ai niciun motiv să crezi că se socotea pe
sine de mic preţ; s-a făcut pe sine propriul său preţ. iar tine-
relul a fost atât de înzestrat, încât a găsit o cale să şi-l dea
sieşi în dar pe Socrate. Nu dimensiunile şi numărul daruri-
lor contează, ci calitatea celui de la care provin1.
2. iată un stăpân abil: lasă poarta deschisă pentru cei
care vin cu pretenţii fără măsură şi le încurajează cu vorbe
aşteptările nebuneşti, neavând de gând să-i sprijine cu
fapte; reputaţia2 lui suferă însă dacă, aspru la vorbă şi
sever la înfăţişare, îşi etalează norocul stârnind invidia.
3. Le-au batjocorit altora nevestele fără ca măcar să se as-
cundă, ci în văzul lumii, iar pe ale lor şi le-au lăsat la bunul
plac al oricui. Dacă vreunul îşi opreşte nevasta să iasă în li-
tieră şi să se ofere de jur-împrejur privirilor tuturor celor ce
vor să o cerceteze, atunci este un ţărănoi, necioplit şi cu apu-
cături grosolane, iar matroanele îl socotesc de neam prost.
4. Dacă cineva s-a făcut remarcat prin faptul că nu avea
nicio iubită şi nici nu-i asigură un venit anual nevestei al-
tuia, atunci matroanele îl numesc sărăntoc, cu pofte de rând
şi râvnind la slujnice. Rezultatul este că adulterul a devenit
1
Lacună în text; la începutul paragrafului următor, editorul Préchac (Les Belles
Lettres) adaugă două cuvinte: en dominus, propunere pe care am redat-o în tra-
ducere.

31
2
Am urmat în traducere textul ediţiei Loeb: peior opinio; editorul Préchac citeşte
aici peior Opimio şi justifică în aparat prezenţa acestui personaj printr-o referire
la Horaţiu, Satire, 2.3.142: pauper Opimius argenti positi intus et auri.
cap 9. Cartea întâi
cea mai sigură formă de logodnă şi că văduvul şi holteiul
sunt de acord: îşi ia nevastă numai cel care ia nevasta altuia.
5. Oamenii se întrec să risipească ce au furat şi, după
ce le-au risipit – să le adune cu o aprigă lăcomie; nu pun
preţ pe nimic, privesc cu dispreţ sărăcia altuia şi se tem
de propria lor sărăcie mai mult decât de orice altă neno-
rocire; tulbură pacea cu nedreptăţile lor; îi apasă pe cei
mai slabi cu violenţă şi cu teamă. Că provinciile sunt je-
fuite, că tribunalul este al banilor şi că, după ce dă ascul-
tare ambelor licitaţii, rosteşte sentinţa în favoarea uneia
dintre părţi – acestea nu sunt de mirare, de vreme ce ţine
de dreptul neamurilor să vândă ceea ce au cumpărat.

Nu vezi cum, chiar la strâmtoare,

sufletul găseste
, calea generozitătii?
,
32
 Despre binefaceri

capitolul 10.

1. Dar patima stârnită de subiect ne-a împins prea de-

parte; să încheiem spunând că vina nu este în întregime a
generaţiei noastre. De aceasta s-au plâns strămoşii noştri,
de aceasta ne plângem noi, de aceasta se vor plânge ur-
maşii noştri, că moravurile s-au întors pe dos, că netreb-
nicia e regină, că istoria oamenilor şi orice păcat alunecă
din rău în mai rău. Numai că toate stau în acelaşi loc şi
vor continua să stea, mişcându-se doar puţintel încoace
sau încolo, ca valurile pe care fluxul le duce mai departe,
iar refluxul le ţine în vechiul lor spaţiu, între ţărmuri.
2. O dată oamenii vor păcătui mai mult prin adulter
decât prin alte păcate, iar pudoarea va rupe frâiele. Altă
dată va lua avânt nebunia ospeţelor şi sfârşitul cel mai jal-
nic al averilor moştenite de la părinţi: bucătăria. O dată
va fi excesivă îngrijirea trupului şi preocuparea pentru
frumuseţea fizică se va aţine dinaintea hidoşeniei sufle-
teşti. Altă dată o libertate rău cumpănită va sfârşi în ob-
răznicie şi îngâmfare. O dată lumea se va pune în mişcare
cu cruzime împotriva omului de rând şi a tuturor şi cu
sminteala războaielor civile, care aduce cu sine pângărirea
a tot ceea ce este sfânt şi curat. Altă dată beţia va fi ţinută
la loc de cinste şi va fi socotit virtuos cel care bea mai mult
vin neîndoit cu apă.
3. viciile nu stau în aşteptare într-un singur loc, ci sunt
în mişcare şi se înfruntă între ele, se alungă şi se fugăresc
pe rând; numai că sentinţa pe care trebuie să o pronunţăm

33
 Despre binefaceri
cap 10.
asupra noastră va fi mereu aceeaşi: răi suntem, răi am fost
şi, adaug împotriva voinţei mele, răi vom fi.
4. mereu vor fi asasini, tirani, hoţi, adulteri, răpitori,
sperjuri, trădători; mai jos decât toate acestea este însă ne-
recunoscătorul, dacă nu cumva toate vin de la omul ne-
recunoscător, fără de care niciun păcat nu poate creşte
puternic. Să te păzeşti de el ca de păcatul cel mai mare, iar
dacă altcineva l-a comis, socoteşte-l păcatul cel mai uşor.
Căci aceasta este ofensa întreagă: ai pierdut câştigul. Ţi-a
rămas nevătămată partea cea mai de seamă: ai dăruit.
5. Dar, chiar dacă se cuvine să ne îngrijim ca darurile
noastre să se îndrepte cu precădere către cei care le vor
răspunde cu recunoştinţă, sunt şi unele pe care, fără să ne
aşteptăm la nimic bun de pe urma lor, le facem şi le dă-
ruim nu doar socotind că ei vor fi nerecunoscători, ci chiar
ştiind că au fost aşa. De pildă, dacă voi putea să-i dau
cuiva îndărăt fiii, scoţându-i dintr-o mare primejdie fără
a mă primejdui pe mine însumi, nu voi sta pe gânduri. Pe
un om care merită îl voi ocroti chiar cu preţul sângelui
meu şi îi voi fi alături în primejdie; cât despre unul ne-
demn – dacă voi putea să-l salvez din mâinile tâlharilor
cu un strigăt, nu voi pregeta să rostesc vorba ce-i aduce
unui om salvarea.

Să te păzesti
, de nerecunostintă
, , ca de păcatul
cel mai mare, iar dacă altcineva l-a comis,
socoteste-l
, păcatul cel mai usor.
,
35
 Cartea întâi

capitolul 11.

1. urmează să spunem care sunt binefacerile pe care

trebuie să le dăruim şi în ce fel să o facem. Întâi de toate,
să dăruim ceea ce este necesar, apoi ce este de folos, apoi
ce este plăcut – întotdeauna, lucruri ce durează.
2. Se cuvine însă să începem de la cele necesare; căci,
după cât se spune, într-un fel îşi atinge ţinta ceva ce ţine
de esenţa vieţii şi într-alt fel, ceva ce o face mai frumoasă
sau mai bună. Cineva se poate arăta nepăsător faţă de un
dar de care s-ar lipsi cu uşurinţă şi despre care ar putea
spune: „ia-l îndărăt, nu-mi trebuie, mă mulţumesc cu ce
am.” uneori este plăcut nu doar să dai îndărăt ce ai primit,
ci chiar să arunci departe de tine.
3. Dintre binefacerile necesare, unele – fără de care nu
putem trăi – sunt pe primul loc, altele – fără de care nu ar
trebui să trăim – sunt pe al doilea loc, altele – fără de care
nu vrem să trăim – sunt pe al treilea loc. Cele dintâi sunt
de felul acesta: să fii salvat din mâinile duşmanilor sau de
mânia unui tiran sau de proscripţie ori alte primejdii care
ameninţă viaţa omului pe felurite şi neştiute căi. Cu cât
mai mare şi mai înspăimântătoare va fi primejdia pe care
o vom risipi, cu atât mai mare va fi recunoştinţa cu care
vom fi întâmpinaţi; căci se conturează gândul la mulţimea
nenorocirilor de care am fost scăpaţi, iar teama simţită mai
înainte dă farmec darului. Şi totuşi nu trebuie nicidecum,
pe cât putem, să amânăm ajutorul pe care îl dăm cuiva
pentru ca teama să dea greutate darului nostru.

36
 Despre binefaceri
cap 11.
4. imediat în urma acestora vin binefacerile fără de care
e drept că am putea trăi, numai că am alege mai degrabă
moartea: aşa sunt libertatea, castitatea şi o conştiinţă cu-
rată. După ele le vom aşeza pe cele foarte aproape de su-
flet din pricina înrudirii şi a sângelui şi a obişnuinţei şi a
îndelungatei convieţuiri, cum ar fi copiii, soţiile, strămoşii
şi celelalte de care sufletul se ataşează atât de mult încât i
se pare că mai greu s-ar lipsi de ele decât de viaţă.
5. vin la rând cele folositoare, al căror domeniu este fe-
lurit şi întins; aici vor intra banii, nu în exces, ci destul cât
să asigure un trai decent; aici va intra cinstirea publică şi
înălţarea, pentru cei care vor să ajungă mai sus; căci nimic
nu este de mai mare folos decât să îi fii de folos unui cetă-
ţean. iar binefacerile care mai vin pe lângă acestea sunt o
adăugire şi îi fac pe oameni mai înclinaţi către rafinamente:
în cazul lor, ţelul ne va fi să le facem plăcute oferindu-le,
la momentul potrivit, să nu fie banale şi să dăruim lucruri
pe care fie puţini în vremea noastră, ori puţini în felul
acesta, le-au avut, lucruri care, chiar dacă nu sunt preţioase
în sine, pot deveni astfel datorită momentului sau locului.
6. Să căutăm ce ar putea provoca o mai mare plăcere
după ce a fost dăruit, ce îi va fi cel mai mult în preajmă
aceluia, pentru ca ori de câte ori îl priveşte să se gân-
dească la noi. Să ne ferim aşadar să trimitem daruri fără
rost, cum ar fi arme de vânătoare unei femei sau unui
bătrân, ori cărţi unui nepriceput, ori năvoade1 unui stu-
dios cufundat în lecturi. Pe de altă parte, se cuvine să fim
deopotrivă de atenţi ca, atunci când vrem să trimitem un
dar plăcut, să nu fie o aluzie muşcătoare la slăbiciunile

37
1
Retia, „plase de vânătoare”.
 Cartea întâi

omului, cum ar fi vinurile pentru un beţiv şi leacurile

pentru bolnav: căci un obiect în care cel ce-l primeşte îşi
recunoaşte un viciu are aerul de a fi o injurie, nu un dar.

capitolul 12.

1. Dacă avem noi înşine putinţa de a alege darul, vom

căuta cu precădere lucruri care durează, pentru ca darul
nostru să fie cât de puţin se poate supus pieirii. Sunt des-
tul de puţini cei îndeajuns de recunoscători încât să se
gândească la ceea ce au primit chiar dacă nu au obiectul
dinaintea ochilor. Pe de altă parte, chiar nerecunoscători-
lor li se împrospătează memoria odată cu darul, când le
stă în faţa ochilor şi nu îi lasă să uite, ci îl aduce şi îl înti-
păreşte în minte pe cel care l-a dăruit. Încă şi mai mult să
ne străduim să facem daruri care dăinuiesc pentru că ni-
ciodată nu trebuie să amintim cuiva de ele; darul singur
va ţine trează amintirea ce stă să se stingă.
2. voi dărui cu mai mare plăcere obiecte de argint
decât bani de argint; voi dărui cu mai mare plăcere statui
decât veşminte sau lucruri care se uzează grabnic. Puţini
sunt cei la care recunoştinţa durează mai mult decât obiec-
tul; sunt mai mulţi cei la care darurile nu dăinuiesc în su-
flet mai mult decât în uz. Eu unul, dacă este cu putinţă,
îmi doresc ca darul meu să nu piară; să dureze, să stea ali-
pit de prietenul meu, să trăiască împreună cu el.
3. Nimeni nu este atât de prost încât să aibă nevoie de

38
 Despre binefaceri
cap 12.
sfatul de a nu trimite gladiatori sau fiare de circ unuia care
abia a organizat jocuri publice, ori să trimită în dar veş-
minte de vară în plină iarnă sau veşminte de iarnă la sol-
stiţiul de vară. E nevoie de bun-simţ în binefaceri; trebuie
să se ţină seama de prilej, de loc, de oameni, căci unele da-
ruri sunt potrivite sau nu în funcţie de momentul când
sunt făcute. Este cu mult mai bine primit un obiect dacă
omul nu are ceea ce-i dăruim, decât dacă are din belşug,
dacă a căutat vreme îndelungată fără să găsească, decât
dacă îl poate vedea în tot locul.
4. Darurile se cuvine să fie nu atât preţioase, cât rare şi
alese, de felul celor care până şi la un om înstărit îşi vor
afla locul, tot aşa cum fructele de rând, de care ne săturăm
după câteva zile, ne provoacă o mare plăcere mai înainte
de vremea lor. Şi, de asemenea, vor fi ţinute la mare cinste
darurile pe care nimeni altcineva nu i le-a mai făcut ori
cele pe care noi nu le-am mai făcut nimănui altuia.

Putini
, sunt cei la care recunostinta
, , durează
mai mult decât obiectul.
39
 Cartea întâi

capitolul 13.

1. Când Alexandru macedon, fiind învingător asupra

Orientului, îşi ridicase speranţele mai presus de lumea oa-
menilor, corintienii i-au transmis felicitări şi i-au acordat ce-
tăţenia lor. Cum Alexandru a prins să zâmbească de un
omagiu de felul acesta, unul dintre soli i-a spus: „Nu ne-am
mai acordat cetăţenia decât ţie şi lui Hercule.”
2. Alexandru a primit cu plăcere o cinstire ce rămăsese
intactă şi i-a întâmpinat pe soli cu cinstiri şi preţuire, gân-
dindu-se nu atât cine erau cei care-i acordaseră cetăţenia, cât
cine era cel căruia i-o mai dăduseră; şi, înrobit cum era glo-
riei, căreia nu-i cunoştea nici adevărata natură, nici buna mă-
sură, mergând pe urmele lui Hercule şi ale lui Bachus, fără
ca măcar să se odihnească acolo unde ele se opreau, el şi-a
întors ochii de la aducătorii cinstirii către cel cu care o împăr-
ţea, de parcă ar fi stăpânit cerul, pe care îl contempla cu min-
tea copleşită de vanitate, pentru că îi era egal lui Hercule.
3. Căci ce asemănare putea fi între acela şi tinerelul smin-
tit care în loc de virtute avea un curaj plin de noroc? Hercule
nu a cucerit nimic pentru sine; a străbătut lumea nu cuprins
de poftă, ci judecând ce anume să cucerească, duşman al
celor răi, pavăză a celor buni, aducător de pace pe pământ
şi pe mare; Alexandru însă a fost din copilărie un jefuitor şi
nimicitor de neamuri, pieire pentru duşmani şi prieteni de-
opotrivă, unul pentru care binele suprem era groaza trezită
în toţi muritorii, uitând că nu doar cele mai temute fiare, ci
şi cele mai laşe provoacă spaima cu veninul lor de moarte.

40
 Despre binefaceri

capitolul 14.

1. Să ne întoarcem însă la subiectul nostru. Cel care dă-

ruieşte o binefacere oricui, nu are parte de recunoştinţă de
la nimeni; într-un han sau într-o cârciumă nimeni nu se so-
coteşte oaspete, tot aşa cum nu se socoteşte prietenul celui
care dă un ospăţ public, pentru că poate spune: „Ce mi-a dat
el mie? tot ce i-a dat şi ăluia, pe care abia de-l cunoaşte şi
ăluia care îi este duşman şi e cel mai de jos dintre oameni. A
socotit oare că merit ceva? Şi-a îngăduit de fapt o slăbiciune
bolnăvicioasă.” Dacă voieşti ca darul să fie plăcut, fă-l rar:
oricine îngăduie să fie îndatorat pentru aşa ceva.
2. Să nu înţeleagă nimeni din cuvintele mele că doresc
să îngrădesc generozitatea şi să îi pun frâie prea scurte; să
meargă cât de liberă doreşte, dar să meargă drept, fără să
o ia razna. Este îngăduit să fii generos în aşa fel încât fie-
care, chiar dacă şi-a primit darul laolaltă cu alţii, să nu se
simtă un simplu om din mulţime.
3. Să aibă parte fiecare de un semn care să-i îngăduie să
spere că este cumva mai apropiat; să spună: „Am primit
atâta cât a primit şi acela, dar fără ca eu să o cer. Am primit
atâta cât a primit şi acela, dar eu unul am primit într-un răs-
timp mai scurt, în vreme ce acela s-a străduit mai mult
timp. Sunt unii care au aceleaşi lucruri, dar nu le-au fost
date cu aceleaşi cuvinte, nu au avut parte de aceeaşi prie-
tenie din partea celui care le-a dat. Cutare a primit pentru
că a cerut; eu, unul, nu am cerut. Cutare a primit, dar ar
putea uşor da îndărăt, dar bătrâneţea şi lipsa copiilor fac să

41
 Cartea întâi

pară promiţătoare recunoştinţa; mie mi-a dat mai mult, cu

toate că a fost la fel, pentru că mi-a dat fără speranţa de a
primi ceva înapoi.”
4. O curtezană îşi va împărţi favorurile între mai mulţi
astfel încât fiecare să simtă un semn anume de atenţie din
partea ei; tot aşa, omul care doreşte ca binefacerile să-i fie
bine primite să găsească o cale pentru a-i îndatora pe mulţi,
dar să-i dea fiecăruia în parte un motiv să creadă că îl aşază
mai presus de ceilalţi.

capitolul 15.

1. Adevărul este că eu nu aşez nicio piedică în calea bi-

nefacerilor; cu cât sunt mai multe şi mai importante, cu atât
sunt mai lăudabile. Este însă nevoie de judecată; căci ni-
meni nu poate păstra în suflet cele dăruite la întâmplare şi
necugetat.
2. De aceea, dacă cineva îşi imaginează că formulând re-
gulile acestea noi vrem să facem mai strâmte hotarele gene-
rozităţii şi să-i deschidem un spaţiu mai puţin întins, atunci
chiar că mi-a auzit sfaturile greşit. Căci ce altă virtute putem
slăvi mai mult? Ce altă virtute sprijinim noi mai mult? Cine
este în stare să dea asemenea sfaturi mai mult decât noi, care
voim să consfinţim o legătură a întregului neam omenesc?
3. Despre ce este vorba? De vreme ce nicio strădanie a
spiritului nu este lăudabilă, chiar izvorâtă dintr-o voinţă
dreaptă, decât dacă o schimbă cumpătarea în virtute, eu nu

42
 Despre binefaceri
cap 15.
accept ca generozitatea să se transforme în risipă. Doar
atunci este primită o binefacere cu bucurie şi cu palmele
deschise spre cer, când raţiunea face ca ea să ajungă la cei
demni, nu purtată în voia întâmplării sau a unui impuls
nechibzuit al gândului; o binefacere pe care să o poţi arăta
şi să o porţi ca pe un sigiliu.
4. Numeşti tu oare binefaceri faptele pe care autorul lor
se ruşinează să le recunoască? Cu cât sunt însă mai plăcute
cele pe care le purtăm în străfundul sufletului, de unde nu
pot niciodată ieşi, când plăcerea pe care ne-o provoacă
sporeşte odată cu gândul la cel ce ni le-a dăruit, mai mult
decât la ce anume am primit!
5. Crispus Passienus obişnuia să spună că de la unii oa-
meni prefera să primească respect şi nu vreun dar, de la alţii
prefera să primească un dar şi nu respectul; şi adăuga exem-
ple: „Prefer, spunea el, respectul divinului Augustus, prefer
darul lui Claudius.”
6. Eu, unul, cred că nu trebuie niciodată să căutăm un
dar de la o persoană pe care nu o respectăm. Şi atunci? Nu
trebuia să primească un dar de la Claudius, dacă îl oferea?
Ba da, dar aşa de parcă ar fi venit de la soartă, despre care
ştiai prea bine că în momentul următor putea deveni rea. Şi
de ce să deosebim cele două situaţii întreţesute? un dar nu
este o binefacere dacă îi lipseşte partea cea mai importantă
– faptul că a fost dăruit în semn de respect: altfel, chiar când
darul este o mare sumă de bani, dacă este lipsit de judecată
sau de o voinţă dreaptă, nu este atât o binefacere, cât un te-
zaur. Sunt multe la număr cele pe care se cuvine să le pri-
mim fără să ne simţim îndatoraţi.

43
Cartea a doua
 Despre binefaceri

capitolul 1.

1. Să cercetăm acum, prea bunule între oameni, Libe-

ralis, ce a mai rămas din prima parte a subiectului nos-
tru, şi anume felul în care trebuie dăruită o binefacere.
În chestiunea aceasta mi se pare că voi putea arăta o cale
foarte uşoară: să dăruim aşa cum voim să primim.
2. mai presus de orice, să dăruim din toată inima, grab-
nic, fără vreo şovăială. Nu stârneşte niciun sentiment de
recunoştinţă o binefacere care a zăbovit vreme îndelungată
în mâinile autorului ei, o binefacere pe care autorul ei pare
că o oferă cu greu şi că o dăruieşte de parcă i-ar fi smulsă.
Chiar dacă se produce vreo întârziere, să ne ferim în orice
chip de a da impresia că am făcut-o intenţionat; cel care
ezită este la un pas de refuz şi nu impune niciun fel de re-
cunoştinţă. Căci, de vreme ce într-o binefacere plăcerea cea
mai mare provine din voinţa celui care dăruieşte, cel care,
ezitând, a dat impresia că acţionează împotriva voinţei
sale, nici măcar nu a dăruit, ci nu i s-a mai opus unuia care
îi cerea; sunt mulţi cei care devin generoşi doar din întâm-
plare sau din slăbiciune1.
3. Binefacerile care provoacă cel mai mult sentimente
de recunoştinţă sunt cele ce stau gata pregătite, la înde-
mână, ce ies în întâmpinare şi pentru care orice întârziere
ţine doar de sfiala binefăcătorului. Cel mai bine este să
o iei înaintea dorinţei cuiva, aproape la fel de bine este
să răspunzi de îndată. Prima dintre cele două este calea
mai bună – să oferim mai înainte de a fi rugaţi pentru că,

45
1
Am optat aici pentru varianta ediţiei Les Belles Lettres, fors et infirmitas; ediţia
Loeb conservă lecţiunea codicelui Nazarianus: frontis infirmitatis.
 Despre binefaceri
cap 1.
de vreme ce omul onest nu poate adresa o rugăminte
fără să i se încleşteze gura şi să se îmbujoreze, cel care îl
scuteşte de acest chin îşi sporeşte de multe ori darul.
4. Omul care primeşte un dar pentru că l-a cerut nu îl
primeşte gratis, după cum au înţeles strămoşii noştri,
acei bărbaţi de o desăvârşită seriozitate, că nimic nu
costă mai mult decât ce a fost obţinut prin rugăminţi.
Dacă oamenii ar trebui să-şi adreseze pe faţă rugăciunile
faţă de zei, ar face-o cu mai multă zgârcenie; chiar şi faţă
de zei, cărora le adresăm rugăciuni în deplină cinstire,
am prefera să ne rugăm în tăcere şi în adâncul inimii
noastre.

Să dăruim asa, cum voim să primim.

Mai presus de orice, să dăruim din toată
inima, grabnic, fără vreo ,sovăială.
47
 Cartea a doua

capitolul 2.

1. Există nişte cuvinte1 neplăcute şi împovărătoare, pe

care trebuie să le spunem cu ochii plecaţi: „te rog”. Pe un
prieten sau pe oricine speri să ţi-l faci prieten îndato-
rându-l, trebuie să-l scuteşti de a le rosti; chiar atunci când
cineva dăruieşte pe dată, a făcut-o deja prea târziu dacă a
fost mai întâi rugat. De aceea se cuvine să ghicim nevoile
fiecăruia şi, când le-am descoperit, trebuie să-l eliberăm
de obligaţia apăsătoare de a formula o rugăminte; bine-
facerea care o ia înaintea rugăminţii, să fii sigur, va fi una
plăcută şi care va dăinui în inimă.
2. Dacă nu avem norocul de a bănui dinainte, să nu-l
lăsăm să spună prea multe cuvinte de rugăminte; dând im-
presia că ni s-a adresat nu atât o rugăminte, cât o informa-
ţie, să-i promitem pe dată şi să-i dovedim chiar prin graba
noastră că aveam de gând să acţionăm mai înainte de a fi
fost rugaţi. După cum, în cazul bolnavilor, hrana adminis-
trată la momentul potrivit are efect salutar, iar apa dată la
vreme ţine locul unui leac, tot aşa o binefacere, indiferent
cât de banală şi de obişnuită ar fi, dacă a fost dăruită pe
dată, fără să se irosească nici măcar un ceas, câştigă mult în
valoare şi aduce mai multă recunoştinţă decât un cadou
oricât de scump, dar dăruit cu întârziere şi după îndelun-
gată şovăire. Cel care acţionează pe dată nu lasă nicio în-
doială că a făcut-o cu toată inima; de aceea el acţionează cu
bucurie şi îşi pune pe chip chiar sufletul.

48
1
În text (aici şi mai jos) este singularul (uerbum): rogo, „rog, cer”.
 Despre binefaceri

capitolul 3.

1. Binefacerile uriaşe ale unora au fost stricate de tăcere

sau de vorbele rostite prea târziu şi care dădeau impresia
de tristeţe şi de împovărare, pentru că promiteau cu aerul
că refuză. Este cu mult mai bine să punem vorbe bune
lângă fapte bune şi, cu câteva cuvinte plăcute şi binevoi-
toare să dăm valoare darului făcut!
2. Pentru ca acela să se mustre singur că a şovăit să te
roage, poţi adăuga o mică ceartă prietenească: „m-am su-
părat pe tine, pentru că, atunci când aveai nevoie de ceva,
m-ai lăsat atâta timp fără să ştiu, că m-ai rugat cu atâtea
menajamente, că ai avut nevoie de un mijlocitor. Eu unul
mă felicit că te-ai hotărât să-mi pui prietenia la încercare.
După asta, orice vei dori, vei cere cum ţi se cuvine. De data
aceasta îţi iert grosolănia.”
3. Fă în aşa fel încât acela să-ţi preţuiască prietenia mai
mult decât binefacerea pe care ţi-a cerut-o, oricare ar fi ea.
Atunci se poate vorbi de meritul desăvârşit al celui ce dă-
ruieşte, de generozitatea lui, când, plecând de la el, acela
îşi poate spune în sinea sa: „Am dobândit un câştig de
seamă astăzi; aş prefera însă să găsesc un astfel de om
decât ca darul despre care vorbesc, chiar sporit de multe
ori, să ajungă la mine pe vreo altă cale; niciodată nu îi voi
putea arăta recunoştinţă pe măsura sufletului lui.”

49
 Cartea a doua

capitolul 4.

1. Şi totuşi, sunt numeroşi cei care, prin asprimea cu-

vintelor şi prin trufia lor, transformă binefacerea în ură,
încât, supuşi unor asemenea vorbe şi unui asemenea dis-
preţ, ne căim că am dobândit-o. iar mai apoi, după ce pro-
misiunea a fost făcută, se ivesc întârzierile; şi nimic nu este
mai dureros decât să trebuiască să te rogi chiar şi pentru
ceea ce ţi-a fost promis.
2. Binefacerile trebuie să fie pe dată puse dinainte,
numai că, de la unii, ele sunt mai greu de primit decât de
obţinut. unul trebuie să fie rugat să-şi amintească, altul –
să meargă până la capăt; între timp, unul şi acelaşi dar
trece prin mâinile multora, iar din recunoştinţa datorată
celui care l-a promis mai rămâne doar foarte puţin, pentru
că fiecare persoană care a trebuit să fie rugată după acela
face să scadă din datorie.
3. De aceea, dă-ţi silinţa ca ceea ce dăruieşti să fie răs-
plătit cu recunoştinţă, ca binefacerile tale să fie neştirbite,
să ajungă întregi la cei cărora le-au fost promise, fără vreun
scăzământ, cum se spune. Nimeni să nu le frângă, nimeni
să nu le oprească; nimeni nu poate, pentru un dar pe care
tu ai de gând să-l faci, să îşi însuşească recunoştinţa fără a
o micşora pe cea datorată ţie.

50
 Despre binefaceri

capitolul 5.

1. Nimic nu este atât de amar ca o nesiguranţă prelun-

gită. unii primesc cu sufletul mai împăcat să li se taie spe-
ranţa decât să fie duşi cu vorba. Cu toate acestea, mulţi cad
în păcatul de a amâna binefacerile promise, din pricina unei
ambiţii strâmbe, ca să nu se micşoreze mulţimea celor din
jur care le cere ceva; aşa sunt slujitorii puterii regale, care
savurează spectacolul prelungit al trufiei lor şi care consi-
deră că şi-au pierdut din forţă dacă nu arată cât pot, înde-
lung, fiecăruia în parte. Ei nu fac nimic pe dată, nimic până
la capăt; insultele lor sunt iuţi, binefacerile le sunt lente.
2. Aşa încât gândeşte-te cât de adevărat este ce a spus
comediograful acela1:
... Cum? Nu înţelegi
că îţi sunt tot mai puţin îndatorat pe măsură ce zăbo-
veşti mai mult?
De aici provin şi vorbele pe care le rosteşte o îndurerare
plină de demnitate: „Dacă ai de gând să faci ceva, atunci
fă” şi „Nimic nu merită un asemenea preţ: prefer să mă re-
fuzi de îndată”. Când sufletul, cuprins de silă, începe să
urască binefacerea pe care o tot aşteaptă, poate fi el oare
recunoscător cu adevărat2?
3. După cum cruzimea cea mai violentă este cea care
prelungeşte pedeapsa, iar uciderea pe dată este un fel de
îndurare, pentru că tortura săvârşită până la capăt aduce
1
Autorul versurilor nu a fost identificat; o însemnare marginală a codicelui
Nazarianus îl indică pe terenţiu.

51
2
textul este incert; codex Nazarianus prezintă aici adăugiri interliniare.
cap 5. Cartea a doua

cu sine chiar sfârşitul, în vreme ce partea cel mai greu de su-

portat a supliciului ce se pregăteşte este tocmai cea care-l
precedă, tot aşa recunoştinţa pentru un dar este cu atât
mai mare cu cât el se lasă mai puţin aşteptat. Căci nu este
lipsită de griji aşteptarea, fie ea şi a lucrurilor bune, care
ţin de salvarea noastră1; şi, cum cele mai multe binefaceri
aduc un leac, acela care fie îngăduie să stăruie în chinuri
unul pe care l-ar putea elibera pe dată, fie îi oferă cu în-
târziere bucuria, îşi rupe din propria sa binefacere.
4. Întotdeauna generozitatea se pune grabnic în miş-
care şi este în firea celui ce acţionează de bună voie să o
facă pe dată; dacă un om dă ajutor târziu, amânând de la
o zi la alta, nu o face cu toată inima. În felul acesta a pier-
dut două lucruri de mare preţ, şi prilejul şi calea de a-şi
dovedi intenţia prietenoasă; voinţa prea târziu manifes-
tată este de fapt lipsă de voinţă2.

Vointa
, prea târziu manifestată este
de fapt lipsă de vointă.
,
1
Editorul Préchac (Les Belles Lettres) a propus aici o adăugire în text, reflectată

52
în traducerea de faţă: sollici<ta quid salu>tis expectatio.
2
Formularea lui Seneca este concisă: tarde uelle nolentis est; vide supra 1.1.8: qui
tarde fecit diu noluit.
 Cartea a doua

capitolul 6.

1. În nicio împrejurare, Liberalis, nu este lipsit de im-

portanţă felul în care se spune sau se face ceva. Răspunsul
prompt face mult şi, tot aşa, mult desface zăbava. După
cum la arme puterea fierului este aceeaşi, dar e o diferenţă
de la cer la pământ dacă suliţele sunt azvârlite cu toată
forţa braţului sau scapă dintr-o mână moale, iar sabia de-
opotrivă poate să zgârie şi să străpungă: diferenţa vine
din cât de strâns este pumnul. Darul poate fi acelaşi, dar
contează cum anume este dat.
2. Cât este de gingaş, cât este de ales, dacă cel ce a dăruit
nu a îngăduit să i se aducă mulţumiri, dacă, de îndată ce a
dăruit, a şi uitat că a dăruit ceva! Să-l mustri pe om chiar
în momentul când îi oferi ceva este sminteală, este totuna
cu a împăna de insulte serviciile aduse. Aşadar, bineface-
rile nu trebuie să devină iritante şi nici să fie umbrite de
ceva neplăcut. Chiar dacă va fi un lucru în privinţa căruia
vei dori să dai un sfat, alege-ţi un alt prilej.

Darul poate fi acelasi,

,
dar contează cum anume este dat.
54
 Despre binefaceri

capitolul 7.

1. Fabius verrucosus numea binefacerea dăruită gro-

solan, de un om lipsit de simţire, „pâine ca piatra”, pe care
flămândul o primeşte de nevoie şi o mănâncă în silă.
2. Când marius Nepos, un fost pretor, l-a rugat pe ti-
berius Caesar să îi dea ajutor într-o datorie pe care o avea,
acesta i-a cerut să-i spună numele creditorilor: asta nu în-
seamnă să faci un dar, ci să-i chemi pe creditori. Când i-au
fost date, i-a scris lui Nepos că poruncise să fie plătiţi banii,
adăugând un sfat jignitor. A făcut ca Nepos să rămână şi
fără datorie, şi fără binefacere: l-a scăpat de creditori, dar
nu şi l-a îndatorat.
3. tiberius a urmărit ceva; eu cred că a vrut să nu în-
ceapă să se adune mai mulţi care să-i ceară acelaşi lucru.
Acesta poate că a fost un mod eficient de a reprima, printr-
un sentiment de ruşine, poftele nemăsurate ale oamenilor,
numai că cel care dăruieşte o binefacere are de urmat un
drum cu totul diferit. Ceea ce dăruieşti trebuie să fie înfru-
museţat în tot chipul, pentru a fi mai bine primit; tiberius
însă nu dăruia o binefacere, ci surprindea o vină.

Binefacerea dăruită grosolan, de un om lipsit

de simtire,
, e”pâine ca piatra”.
55
 Cartea a doua

capitolul 8.

1. Şi – ca să-mi spun părerea asupra acestui subiect, în

treacăt – nici măcar unui principe nu i se potriveşte să dă-
ruiască pentru a umili. „Cu toate acestea – se poate spune –
tiberius nu a reuşit nici aşa să scape de ceea ce voia să evite;
căci după aceea s-au mai găsit unii care să-i adreseze aceeaşi
rugăminte, iar el a poruncit ca toţi să explice în faţa senatului
de ce au făcut datorii: în felul acesta le-a dat sumele cerute.”
2. Este însă cenzură, nu generozitate; este un ajutor, este
o susţinere din partea principelui; nu este însă o binefacere,
de vreme ce nu mi-o pot aminti fără să roşesc. Am fost trimis
dinaintea judecătorului; ca să câştig, mi-am pledat cauza.

capitolul 9.

1. De aceea toţi autorii de texte morale recomandă ca

unele binefaceri să fie făcute pe faţă, altele, în taină. Pe faţă,
cele pe care este glorios să le dobândeşti, recompensele mi-
litare sau onorurile oficiale şi orice altă distincţie care devine
şi mai atrăgătoare atunci când este publică.
2. Dimpotrivă, cele care nu aduc o avansare, şi nici nu
sunt un semn al prestigiului, ci reprezintă un ajutor în sufe-
rinţa fizică sau în sărăcie sau într-o situaţie dezonorantă –
acestea se cuvine să fie date în tăcere, pentru a fi ştiute doar
de cei cărora le sunt menite.

56
 Despre binefaceri

capitolul 10.

1. uneori chiar cel căruia i se dă un ajutor trebuie să fie

înşelat, ca să nu ştie de unde îl primeşte. Se spune că Ar-
cesilas avea un prieten sărac, dar care îşi ascundea sărăcia;
când însă a căzut bolnav şi, nevoind să mărturisească nici
măcar aceasta, ajunsese să fie lipsit chiar de cele necesare
vieţii, Arcesilas a socotit că se cuvine să-i vină în ajutor pe
ascuns; fără ca el să ştie, i-a strecurat un săculeţ sub pernă
pentru ca omul acesta, ce se ruşina fără rost, să găsească
mai degrabă decât să primească ceea ce îi trebuia.
2. „Cum aşa? Să nu ştie de unde a primit?” La început
să nu ştie, dacă faptul în sine este o parte a binefacerii; mai
apoi, voi mai face multe pentru el, îi voi mai da multe da-
ruri, din care va putea înţelege care a fost sursa celui dintâi.
Până la urmă, el nu va şti că a primit, dar eu voi şti că am
dăruit. „Este prea puţin” zici tu. Prea puţin, da, dacă te gân-
deşti la o investiţie; dacă te gândeşti însă la un dar, vei dărui
în felul care îi este de mai mare folos celui ce primeşte. vei
fi mulţumit să ştii doar tu; altminteri plăcerea vine nu din
facerea de bine, ci din faptul că ai fost văzut făcând un bine.
3. „vreau măcar să ştie.” Atunci cauţi un datornic.
„vreau măcar să ştie.” Cum? Dacă îi este de mai mare
folos să nu ştie, dacă gestul este astfel mai lăudabil, mai
fermecător, nu îţi schimbi părerea? „vreau să ştie.” Asta
înseamnă că tu nu îi vei da cuiva ajutor în întuneric?
4. Nu spun că nu trebuie să ne bucurăm, ori de câte
ori este cu putinţă, de sentimentul de recunoştinţă al celui

57
 Cartea a doua

ce primeşte; dar, dacă este nevoie să-i dăm ajutor şi totuşi

el se ruşinează de aceasta, dacă ceea ce îi dăruim, altfel
decât în ascuns, îl umileşte, atunci nu-mi afişez bineface-
rea în văzul lumii1. Cu siguranţă eu, unul, mă voi îngriji
să nu-i dezvălui că darul a venit de la mine, câtă vreme
cea dintâi şi cea mai de seamă dintre reguli este să nu îi
reproşez niciodată cuiva o binefacere, ba chiar nici să nu-
i amintesc de ea. Aceasta este legea binefacerii, stabilită
între două persoane: unul trebuie să uite pe dată ce a dă-
ruit, celălalt – să nu uite niciodată ce a primit.

capitolul 11.

1. Sufletul este rănit şi apăsat de repetata aducere

aminte a serviciilor făcute. Îi vine să strige ca omul acela
pe care un prieten al lui Cezar îl scăpase de proscripţiile
triumvirilor şi care nu-i mai putea suporta aroganţa:
„Dă-mă îndărăt lui Cezar!” Cât timp vei tot spune: „Eu
sunt cel care te-a scăpat, eu sunt cel care te-a smuls mor-
ţii”? Darul tău, dacă mi-l amintesc când voiesc eu, în-
seamnă viaţă; când voieşti tu – înseamnă moarte; nu-ţi
sunt cu nimic dator, dacă m-ai salvat ca să ai ce să arăţi
lumii. Cât timp vei face paradă cu mine? Cât timp îmi
vei interzice să-mi uit soarta? Într-un alai triumfal aş fi
fost târât o singură dată.”
2. Nu trebuie să spunem o vorbă despre ceea ce am dă-
ruit: cel care aduce aminte cere de fapt să i se plătească; nu

58
1
Litt. „nu-mi trec binefacerea în actele publice”: beneficium in acta non mitto (acta
fiind informaţiile de interes general pe care autorităţile le afişau la Roma).
cap 11. Cartea a doua
trebuie să stăruim, nu trebuie să împrospătăm amintirile,
altfel decât să amintim darul dintâi printr-un alt dar. Cine
dăruieşte o binefacere, să păstreze tăcerea, iar cine o pri-
meşte, să vorbească despre ea. Căci se va spune ca dinain-
tea celui ce-şi vântura peste tot binefacerea: „Nu vei putea
nega, a zis, că ţi-ai primit răsplata”; „Când anume”, a în-
trebat celălalt: „Adeseori şi în multe locuri, a fost răspun-
sul, adică ori de câte ori şi oriunde ai povestit despre asta.”
3. Dar ce rost are să vorbeşti, ce rost are să îndeplineşti
tu îndatorirea altcuiva? Este un altul care o poate face mai
lăudabil, care, povestind, va aduce laude chiar şi faptului
că tu însuţi nu povesteşti. mă socoteşti un nerecunoscător
dacă ai impresia că nimeni nu va şti de aceasta câtă vreme
tu taci. Până într-atât este lucrul acesta neîngăduit, încât
dacă vreunul va aminti ceva în prezenţa noastră, se cu-
vine să îi dăm următorul răspuns: „Acela merită cu sigu-
ranţă binefaceri mai mari, numai că eu, unul, ştiu că mai
degrabă voiesc să i le ofer pe toate decât să i le fi oferit deja
până în acest moment”; iar vorbele acestea nu trebuie ros-
tite slugarnic şi nici cu acea expresie cu care unii resping
ceea ce preferă de fapt să aducă la sine.
4. În plus, se cuvine să se adauge toată blândeţea. Culti-
vatorul va pierde tot ce a semănat dacă munca sa se opreşte
la sămânţă; abia după multă îngrijire semănăturile se trans-
formă în recoltă; nimic nu ajunge la rod dacă nu a avut parte
de o grijă statornică, din prima până la ultima zi.
5. Binefacerile au întru totul acelaşi statut. Există oare
binefaceri mai mari decât cele pe care părinţii le dăruiesc
copiilor lor? Dar chiar şi acestea sunt zadarnice dacă în-

60
 Despre binefaceri
cap 11.
cetează în copilărie, dacă o iubire îndelungată nu-şi hră-
neşte darul dintâi. Şi regula este aceeaşi la restul binefa-
cerilor: dacă nu le vei ocroti, le pierzi; nu e destul că le-ai
dat, ele trebuie îngrijite. Dacă vrei ca cei pe care îi înda-
torezi să-ţi poarte recunoştinţă, se cuvine nu atât să le dă-
ruieşti binefaceri, cât să îi iubeşti.
6. mai presus de toate, după cum am spus, să le cru-
ţăm urechile; sfatul provoacă plictiseală, mustrarea, ură.
Când e vorba de o binefacere, de nimic altceva să nu te
fereşti ca de trufie. La ce bun semeţia privirii, la ce bun
îngâmfarea vorbelor? Fapta singură te înalţă. Înfumura-
rea fără rost se cuvine să fie ocolită; fapta va vorbi chiar
dacă noi vom tăcea. Binefacerea dăruită cu trufie nu ne
aduce doar nerecunoştinţă, ci şi rea-voinţă.

Cultivatorul va pierde tot ce a semănat dacă

munca sa se opreste, la sământă;
,
abia după multă îngrijire semănăturile se
transformă în recoltă.…
61
 Cartea a doua

capitolul 12.

1. Gaius Caesar i-a dăruit viaţa lui Pompeius Poenus –

dacă se poate spune că dăruieşte cel care nu ia; apoi, când
Pompeius a fost absolvit şi a venit să mulţumească, el i-a
întins piciorul stâng ca să-i fie sărutat. Cei care-i găsesc o
scuză şi spun că a făcut-o fără gândul de a jigni, pretind că
a vrut să-i arate sandala aurie, ba chiar de aur, împodobită
cu perle. Chiar aşa: ce poate fi înjositor dacă un fost consul
a sărutat aur şi perle, căci de bună seamă nu putea alege
să sărute vreo altă parte mai curată a trupului aceluia?
2. Omul acesta, născut anume pentru a schimba obice-
iurile unei cetăţi libere după chipul servituţii persane, a so-
cotit că nu este destul dacă un senator, un bătrân, unul care
fusese obişnuit cu cele mai înalte cinstiri, s-a închinat şi s-a
prosternat, în văzul oamenilor de frunte, aşa cum se pros-
ternează învinşii dinaintea duşmanilor; el a găsit o cale de
a coborî libertatea chiar mai jos de genunchi. Nu înseamnă
aceasta să calci cu piciorul statul ba chiar, de parcă asta nu
ar fi destul, cu piciorul stâng? Căci insulta nu-i fusese în-
deajuns de ticăloasă şi de smintită atunci când judecase
într-o chestiune de viaţă şi de moarte un fost consul, fiind
încălţat în sandale– acuma el, împăratul, îşi înfipsese cuiele
sandalei în gura unui senator.

62
 Despre binefaceri

capitolul 13.

1. O, trufie, răul cel mai prostesc al sorţii măreţe! Cât

este de plăcut să nu primim nimic de la tine! Cum schimbi
tu orice binefacere într-o insultă! Ce rău îţi şed toate! Cu
cât te ridici mai sus, cu atât te afli mai jos şi arăţi că nu ţi-a
fost dat să recunoşti bunurile acestea, cu care te împău-
nezi. Strici tot ce dăruieşti.
2. De aceea mi-ar plăcea să întreb de ce îşi umflă pieptul
aşa, de ce îşi preface chipul şi expresia firească, de parcă
ar prefera să poarte o mască şi nu o faţă de om? Darurile
plăcute sunt cele dăruite cu bunătatea întipărită pe chip,
sau măcar cu blândeţe şi împăcare, de către unul care,
chiar dacă era mai presus de mine la vremea când mi le-a
dăruit, nu mi s-a semeţit, ci a fost cât a putut de generos,
s-a coborât ca să-mi fie egal şi şi-a despuiat darul de orice
fast. A ales cu grijă momentul potrivit pentru a-mi veni în
ajutor, nu pentru a mă prinde la strâmtoare.
3. Într-un singur fel îi vom convinge pe oamenii ăştia
că binefacerile li se pierd din pricina insolenţei, dacă le
vom arăta că ele nu par mai măreţe când sunt date mai
zgomotos; că nici ei înşişi nu pot părea mai măreţi în ochii
cuiva pe această cale; că măreţia trufiei este deşartă şi că
împinge spre ură chiar faptele care ar trebui să stârnească
iubirea.

63
 Cartea a doua

capitolul 14.

1. Există unele daruri care le pot dăuna celor ce le pri-

mesc şi de aceea binefacerea înseamnă nu să le dai, ci să
le refuzi; vom lua de aceea în consideraţie mai degrabă
folosul decât pofta celui care cere. Căci se întâmplă ade-
seori să dorim lucruri care ne sunt dăunătoare şi nu sun-
tem în stare să distingem cât rău ne fac, pentru că patima
ne tulbură puterea de judecată; dar când pofta s-a liniştit,
când a secat avântul acela ce izgoneşte judecata, al unui
suflet pus pe jar, atunci îi urâm pe cei ce ne-au dus la
pierzare cu darurile lor malefice.
2. Cum refuzăm să le dăm apă rece ca gheaţa bolnavilor
şi sabie celor cuprinşi de disperare şi mânie împotriva pro-
priei lor persoane, aşa cum refuzăm să le dăm îndrăgosti-
ţilor1 orice ar cere patima lor să folosească împotrivă-le, tot
aşa vom stărui să refuzăm orice ar putea fi vătămător, ori-
cât de insistent şi de umil, oricât de înduioşător ar implora.
Se cuvine să ne aţintim ochii nu doar asupra urmărilor din-
tâi ale binefacerilor noastre, ci şi asupra celor de pe urmă
şi să dăruim ceea ce e plăcut nu doar să primeşti, ci şi să ai
în stăpânire.
3. Sunt mulţi care spun: „Ştiu că nu-i va fi de folos, dar
ce să fac? A implorat, iar eu nu am rezistat rugăminţilor
lui; este treaba lui: va da vina pe sine, nu pe mine.” Greşit.
Ba chiar pe tine va da vina, şi pe bună dreptate. Când va fi
din nou în toate minţile, când se va stinge patima aceea
care i-a aprins sufletul, cum să nu-l urască pe cel care l-a

64
1
Am respectat textul ediţiei Les Belles Lettres (amantibus), care nu consemnează
aici variante ale manuscriselor; J. W. Basore (ed. Loeb) editează aici amentibus,
„smintiţilor”, fără explicaţii.
 Despre binefaceri
cap 14.
ajutat spre pierzarea şi primejduirea lui?
4. Este o bunătate plină de cruzime să dai ascultare unora
ce-ţi adresează rugăminţi pentru nenorocirea lor. După cum
este un act de o desăvârşită nobleţe să salvezi viaţa unor oa-
meni chiar împotriva dorinţei şi a voinţei lor, tot aşa este un
semn de ură – blândă şi curtenitoare – să faci daruri de pier-
zanie unora ce imploră să le primească. Să dăruim o bine-
facere care să devină tot mai plăcută pe măsură ce este
folosită, care nu se transformă niciodată într-un rău. Bani
nu voi da câtă vreme ştiu că vor fi folosiţi pentru o femeie
ce-şi înşală soţul, şi nici nu voi îngădui să devin părtaş la o
faptă sau la un plan de care să mă ruşinez; de-mi va sta în
putere, voi opri ticăloşia – dacă nu, nu o voi sprijini.
5. Dacă îl va împinge mânia acolo unde nu ar trebui
sau dacă o arzătoare ambiţie îl va duce departe de căile
neprimejduite, nu voi îngădui şi nu îl voi sprijini în niciun
fel să-şi îndepărteze de sine însuşi forţele îndreptându-le
înspre un ţel dăunător, ca să nu poată zice cândva: „Acela
m-a dus la pieire cu iubirea lui.” Adesea nu e nicio deose-
bire între darurile prietenilor şi rugăciunile pe care le în-
alţă duşmanii noştri; îngăduinţa nepotrivită a celor dintâi
îi împinge tocmai acolo unde le doresc duşmanii să
ajungă şi chiar le oferă mijloacele necesare. Ce poate fi mai
dezonorant decât ca nimic să nu deosebească binefacerea
de duşmănie – lucru ce adesea se întâmplă.

65
 Cartea a doua

capitolul 15.

1. Să nu dăruim niciodată binefaceri care se vor întoarce

spre dezonoarea noastră. De vreme ce prietenia desăvârşită
înseamnă să-l socotim pe prietenul nostru deopotrivă cu
noi înşine, atunci trebuie să ne dăm sfaturi bune amându-
rora în acelaşi timp: îi voi da celui ce are nevoie, dar în aşa
fel încât să nu ajung în nevoie eu însumi; îi voi sări în ajutor
celui aflat în primejdie de moarte, dar în aşa fel încât să nu
mă pun pe mine însumi în primejdie de moarte – sau voi
face astfel numai dacă voi răscumpăra un om de preţ sau o
faptă de preţ.
2. Nu voi dărui niciodată o binefacere pe care m-aş ruşina
să o cer. Nu voi spori fără măsură un dar neînsemnat şi nici
nu voi îngădui ca unul important să fie primit ca ceva neîn-
semnat; căci, după cum cel care exagerează ce pune la soco-
teală risipeşte farmecul, tot aşa cel care arată cât de mult
dăruieşte îşi încredinţează darul, nu îl face obiect al reproşului.
3. Fiecare se cuvine să îşi măsoare posibilităţile şi pute-
rile, ca nici să nu dăruim mai mult decât suntem în stare,
nici mai puţin; se cuvine să fie preţuită persoana căreia îi
dăruim: căci unele daruri sunt mai mărunte decât cele ce
trebuie să pornească de la bărbaţii de seamă, iar altele sunt
prea importante pentru cel ce le primeşte. De aceea pune
în cumpănă firile celor doi şi cercetează, între ele, chiar
darul pe care îl vei face, ca nu cumva să fie ori împovărător,
ori meschin pentru cel ce dă şi nici, pe de altă parte, cel ce
îl va primi să nu îl simtă fie neînsemnat, fie de necuprins.

66
 Despre binefaceri

capitolul 16.

1. Alexandru i-a dăruit cuiva o cetate – smintit cum era

şi neînstare să construiască vreun plan lipsit de grandoare.
Când cel căruia i se făcuse darul s-a măsurat singur şi s-a
scuturat de povara încărcată de invidie pe care i-ar fi adus-
o un asemenea dar, spunând că nu se potriveşte cu starea
lui, Alexandru i-a răspuns: „Nu mă gândesc la ce ţi se cu-
vine ţie să primeşti, ci la ce mi se cuvine mie să dau.”
vorba lui pare spirituală şi demnă de un rege, numai că
este cu totul neghioabă. Căci nimic în sine nu i se potri-
veşte cuiva; totul depinde de cel care dă, cui, când anume,
de ce, unde şi celelalte, fără de care nu va exista valoarea
unei fapte.
2. Făptură clocotind de orgoliu! Dacă nu se cuvine ca
acela să-ţi primească darul, atunci nu se cuvine nici ca tu
să-l dai; se ţine seama de firea şi de rangurile celor impli-
caţi şi, cum pretutindeni măsura este dată de virtute, se
află deopotrivă în păcat şi cel ce dă în exces, şi cel ce dă
prea puţin. Să admitem însă că asta îţi stă în putere şi
soarta te-a adus atât de sus încât să poţi face cadou cetăţi
(dar ar fi fost un mai vădit semn de nobleţe să nu le cuce-
reşti, în loc să le risipeşti!): este însă cu putinţă ca cineva să
fie prea mic ca să-i încapă o cetate în buzunar.

67
 Cartea a doua

capitolul 17.

1. un filozof cinic i-a cerut cândva lui Antigonus un ta-

lant: acela i-a răspuns că este mai mult decât i se cuvine
unui cinic să ceară. Respins în felul acesta, cinicul a cerut
un denar: i-a răspuns că este mai puţin decât i se cuvine
unui rege să dea. ironia lui este cu totul nedemnă: caută o
cale de a nu da nici într-un chip, nici într-altul. Când e
vorba de denar, se gândeşte numai la rege, când e vorba
de talant, se gândeşte la cinic, cu toate că ar putea să dea
un denar tocmai aceluia ca cinic şi un talant tocmai el ca
rege. Chiar dacă este ceva prea mare pentru a fi primit de
un cinic, nimic nu este atât de neînsemnat încât omenia
unui rege să nu poată dărui cu cinstire.
2. Dacă îmi ceri părerea, află că îl aprob pe rege; căci
este neîngăduit ca un om să ceară bani şi în acelaşi timp
să-i dispreţuiască. Ţi-ai formulat răspicat ura pentru bani;
ai declarat-o în public, ţi-ai asumat rolul acesta: acum tre-
buie să-l joci. Este cu totul nedrept să aduni bogăţie glori-
ficându-ţi sărăcia. De aceea fiecare trebuie să ia bine seama
atât la propria sa persoană, cât şi la cea a omului pe care
are de gând să-l ajute.
3. vreau să mă folosesc de o comparaţie pe care a făcut-o
Chrisip al nostru pornind de la jocul cu mingea: când cade,
nu e nicio îndoială că vina este fie a celui care o aruncă, fie
a celui care o prinde; se menţine în aer doar atât timp cât
trece din mâinile unuia într-ale celuilalt, aruncată şi prinsă
de amândoi cu pricepere. un bun jucător trebuie însă să-i

68
 Despre binefaceri
cap 17.
arunce într-un fel unui lungan şi într-alt fel, unuia scund.
Regula este aceeaşi şi în cazul binefacerii: dacă nu se po-
triveşte întocmai celor doi – cel care dă şi cel care primeşte,
nici nu va porni de la acesta şi nici nu va ajunge la acela
aşa cum se cuvine.
4. Dacă avem de-a face cu cineva experimentat şi învă-
ţat, vom arunca mingea cu îndrăzneală; oriunde ar ajunge,
mâna lui exersată şi agilă o va prinde. Dacă este însă un
novice nepriceput, nu o vom arunca prea rigid şi nici pu-
ternic, ci cumva mai blând şi îndreptând-o cu grijă chiar
înspre mâna lui. Aşa trebuie să procedăm şi cu bineface-
rile: unii au nevoie să îi învăţăm şi să ne arătăm mulţumiţi
dacă s-au străduit, dacă au îndrăznit, dacă au voit.
5. Căci noi îi facem pe cei mai mulţi să fie nerecunos-
cători şi îi încurajăm să fie aşa, de parcă binefacerile noas-
tre ar fi importante abia dacă lor le-ar fi cu neputinţă să le
dea un răspuns pe măsură – după cum jucătorii răutăcioşi
îşi pun în minte să-şi râdă de partenerii lor, chiar dacă
jocul însuşi are de pierdut, de vreme ce nu poate merge
mai departe decât atunci când există un consens.
6. mulţi au o fire atât de josnică încât preferă să piardă
ce au dat împrumut în loc să dea impresia că au primit în-
dărăt – trufaşi şi calculaţi1. N-ar fi mai bine şi mai generos
să se poarte în aşa fel încât şi aceia să-şi poată îndeplini
rolurile lor şi să-i încurajeze crezându-i în stare să-şi arate
recunoştinţa, să privească tot ce fac ei cu bunăvoinţă, să
le asculte vorbele de mulţumire ca şi cum ar fi în sine o
răsplată, să se arate dornici ca cel pe care l-au îndatorat să
fie, cu voia lor, eliberat de îndatorire?

69
1
Inputatores, litt. „ţinând socoteală <binefacerilor>”.
 Cartea a doua

7. un cămătar are de obicei o faimă proastă dacă este

rigid în cerinţele lui şi, deopotrivă, dacă ezită să-şi pri-
mească îndărăt datoriile şi caută prilejuri de întârziere. În
cazul unei binefaceri însă se cuvine deopotrivă să se pri-
mească răsplata şi să nu fie cerută. Omul desăvârşit este
cel care a dăruit cu uşurinţă, nu a cerut niciodată răsplată,
s-a bucurat când a primit-o, după ce uitase, de bună cre-
dinţă, ce făcuse pentru un altul; este cel care şi-a primit
răsplata cu gândul că a primit o binefacere.

capitolul 18.

1. unii sunt trufaşi nu doar când dăruiesc binefaceri,

ci şi când le primesc – un lucru neîngăduit. Să trecem
acum la a doua parte a tratatului, şi anume în ce fel trebuie
să se poarte oamenii când primesc binefaceri. Orice act de
bunăvoinţă care implică două persoane impune aceleaşi
obligaţii de la amândouă: când ai cercetat ce înseamnă să
fii tată, ai aflat că trebuie să te străduieşti deopotrivă de
mult să desluşeşti ce înseamnă să fii fiu; rolul soţului este
important, dar nici al soţiei nu este mai prejos.
2. Oamenii oferă tot atât cât cer, pe rând, şi doresc să se
supună aceleiaşi reguli – care este, după cum spune Heca-
ton, aspră; căci este întotdeauna greu să atingi binele1, ba
chiar să te afli în vecinătatea binelui; nu e nevoie numai de
împlinire, ci de împlinire prin raţiune. Aceasta trebuie să
ne fie călăuza de-a lungul întregii vieţi, să le împlinim pe

70
1
Lat. honestum, „respectabil”, „demn de laudă”, „cinstit”.
 Despre binefaceri
cap 18.
cele mărunte şi pe cele importante după sfatul ei; după cum
ne îndeamnă ea, aşa trebuie să dăruim şi să primim. Întâi
de toate ea ne va sfătui că nu trebuie să primim din mâinile
oricui. Atunci de la cine vom primi?
3. Ca să-ţi răspund pe scurt – de la cei cărora le-am fi
dăruit. Să vedem: oare nu avem nevoie de un discernă-
mânt chiar mai ascuţit când căutăm cui să ne îndatorăm
decât atunci când îi facem cuiva un serviciu? Deşi nu ar
trebui să fie urmări nefericite (şi totuşi sunt destule), este
un chin apăsător să-i fii îndatorat cui nu voieşti; dimpo-
trivă, este o mare bucurie să fi primit o binefacere de la ci-
neva pe care îl poţi îndrăgi chiar după o jignire, după ce
un prilej a făcut ca o prietenie, care era cumva plăcută, să
fie şi întemeiată. Este cu adevărat o mare nefericire pentru
un om discret şi onest dacă trebuie să-l iubească pe unul
pe care nu-l place.
4. Este nevoie însă să-ţi atrag atenţia, iar şi iarăşi, că
eu nu vorbesc despre înţelepţi, pe care îi bucură orice în-
datorire, care îşi stăpânesc spiritul şi îşi rostesc singuri
orice lege voiesc şi respectă ce au rostit, ci despre oamenii
care, fără să fie desăvârşiţi, vor să urmeze calea cea
dreaptă şi care adesea, în inima lor, se supun cu greu.
5. În felul acesta, am nevoie să aleg de la cine anume
să primesc o binefacere; şi, cu adevărat, se cuvine să caut
mai atent creditorul unei binefaceri decât al unei sume
de bani. Căci acestuia din urmă trebuie să-i dau îndărăt
aceeaşi sumă pe care am primit-o şi, dacă i-am dat-o,
sunt dezlegat de datorie şi liber. Celui dintâi însă trebuie
să-i plătesc mai mult şi chiar şi după ce mi-am arătat re-

71
cap 18. Cartea a doua
cunoştinţa tot rămâne între noi o legătură. După ce mi-
am plătit datoria se cuvine să o iau de la început, iar prie-
tenia stăruie. După cum nu fac părtaş un om nedemn la
prietenia mea, tot aşa nu-l fac părtaş nici la dreptul cel
mai sfânt al binefacerilor, din care se naşte prietenia.
6. Se poate spune „Nu întotdeauna mi-e îngăduit să zic:
‛nu vreau’. uneori o binefacere se cuvine să fie acceptată
chiar împotriva voinţei. Cel care dăruieşte este un tiran
crud şi iute la mânie, care e gata să socotească o injurie
dacă îi resping darul: să nu-l primesc atunci? Pune în
aceeaşi situaţie un tâlhar, un pirat, un rege cu suflet de tâl-
har sau de pirat: ce să fac? Nu e demn să-i fiu îndatorat?”
7. Când spun că trebuie să alegi cui să i te îndatorezi,
scot din discuţie o forţă mai mare sau teama, de vreme ce,
atunci când acestea acţionează, dispare putinţa de a alege.
Dacă ai deplina libertate, dacă îţi stă în putere să decizi ce
voieşti şi ce nu, atunci vei cântări tu însuţi situaţia; dacă ne-
voia îţi anulează orice putinţă de a alege, atunci vei şti că
nu ai primit, ci te-ai supus. Nimeni nu este îndatorat pentru
ce a primit dacă nu i-a stat în putere să refuze. Dacă vrei să
ştii ce anume voiesc, atunci dă-mi posibilitatea să nu voiesc.
8. „Ţi-am dăruit totuşi viaţa.” Nu are nicio importanţă
ce anume este dăruit dacă nu e dat de bună voie, cuiva care
îl voieşte; chiar dacă mi-ai salvat viaţa, nu eşti din această
pricină salvatorul meu. Otrava a fost folosită uneori ca
leac; nu este din această pricină socotită între bunurile ce
aduc sănătatea. unele lucruri sunt de folos fără să îndato-
reze: unul se apropiase de tiran ca să-l omoare, dar i-a re-
tezat o tumoare cu sabia: tiranul nu îi mulţumeşte însă, din

72
 Despre binefaceri

această pricină, pentru că voind să vatăme a vindecat un

rău de care mâinile doctorilor s-au temut să se apropie.

capitolul 19.

1. vezi că împrejurarea nu este importantă în sine, de

vreme ce nu pare să fi dăruit o binefacere cel care a avut
o intenţie rea; binefacerea rămâne în seama întâmplării,
iar vătămarea – în seama omului. Am privit în amfitea-
tru un leu care, recunoscându-l pe unul dintre luptători
că îi fusese cândva îmblânzitor, l-a apărat de atacul fia-
relor; oare ajutorul animalului a fost o binefacere? Câtuşi
de puţin, de vreme ce nici nu a voit să-l dea şi nici nu l-a
dat cu această intenţie.
2. Pune un tiran în situaţia în care am pus eu o fiară:
şi acesta a dat o viaţă, şi aceea; însă nici acesta, nici aceea
nu a dăruit o binefacere. Căci nu este o binefacere ceea
ce sunt silit să primesc, nu sunt îndatorat pentru o bine-
facere pe care nu am voit-o. mai întâi eşti dator să-mi dai
putinţa de a alege, abia apoi dă-mi o binefacere.

Nu este o binefacere ceea ce sunt silit

să primesc.
73
 Cartea a doua

capitolul 20.

1. Există obiceiul de a se dezbate dacă marcus Brutus

ar fi trebuit să-şi primească viaţa de la divinul iulius de
vreme ce a socotit că e nevoit să-l ucidă.
2. motivul care l-a împins să-l ucidă îl vom discuta în altă
parte, căci acela, deşi a fost un bărbat de seamă în multe pri-
vinţe, în situaţia dată mi se pare că a greşit foarte tare şi nici
nu s-a purtat după învăţătura stoică. Fie că s-a temut de nu-
mele de rege, cu toate că un stat îşi atinge starea desăvârşită
sub conducerea unui rege drept, fie şi-a păstrat speranţa
într-o libertate viitoare, în care să existe o răsplată însemnată
deopotrivă pentru puterea supremă şi pentru servitute, fie
a crezut că cetatea putea fi adusă din nou în forma ei di-
nainte, după ce se pierduseră vechile moravuri, şi că urma
să se instaureze egalitatea drepturilor cetăţeneşti şi că legile
se vor aşeza la locul lor, acolo unde văzuse atâtea mii de oa-
meni luptându-se nu pentru a decide dacă să devină sau nu
sclavi, ci pentru a-şi alege unul din doi stăpâni. Cât de mult
uitase el şi de legea naturii, şi de legea cetăţii sale, presupu-
nând că, după uciderea unui om, nu se va mai găsi un altul
care să voiască acelaşi lucru – cu toate că s-a găsit un tarqui-
nius după ce atâţia regi au fost omorâţi de fier sau de trăznet!
3. A trebuit însă să-şi primească viaţa, chiar fără să-l soco-
tească pe Cezar ca tată, fiindcă dobândise dreptul de a dărui
o binefacere prin vătămare; căci nu a fost un salvator cel care
nu a ucis şi nici nu a dăruit o binefacere, ci a pus capăt1.

74
1
Lat. missio, „iertarea acordată gladiatorilor”.
 Despre binefaceri

capitolul 21.

1. O altă chestiune poate oferi un subiect mai bogat

de dispută: ce anume trebuie să facă un prizonier căruia
un om îi oferă ca preţ al răscumpărării bani câştigaţi din
necinstirea trupului sau înjosirea gurii. Să îngădui oare
să fiu salvat de un om necurat? Apoi, odată salvat, în ce
fel îi voi mulţumi? Să trăiesc cu un om josnic? Să refuz
viaţa cu cel ce m-a salvat?
2. Îţi voi spune, aşadar, ce se cuvine: chiar şi de la un
astfel de om voi primi banii de care depinde viaţa mea, îi
voi primi însă nu ca pe un dar, ci ca împrumut; îi voi da
îndărăt banii şi, dacă se va ivi un prilej să-l salvez dintr-o
primejdie, îl voi salva. Nu voi ajunge însă la prietenie,
care este o legătură între oameni asemenea, şi nici nu îl
voi socoti pe acela un salvator, ci un om care dă împru-
mut şi căruia ştiu că trebuie să-i dau îndărăt ce am primit.
3. Se poate ca unul de la care primesc o binefacere să fie
un om demn, dar faptul să fie vătămător pentru el; din
această pricină nu o voi primi, tocmai pentru că acela este
gata să-mi facă un serviciu care îl poate stânjeni sau chiar
pune în primejdie. Să presupunem că este gata să mă apere
într-un proces, dar această apărare va atrage asupra lui duş-
mănia unui rege; îi sunt un duşman dacă, atunci când el vo-
ieşte să se pună în primejdie pentru mine, nu voi face chiar
eu ceea ce este mai uşor: să mă pun în primejdie fără el.
4. un exemplu prostesc şi uşuratic dă Hecaton. Arcesilas,
spune el, nu a primit banii aduşi de fiul unei familii ca nu

75
cap 21. Cartea a doua
cumva acela să îi aducă vreo atingere zgârcitului său tată.
Ce a fost însă demn de laudă: că nu a primit un bun furat,
că a preferat să nu primească în loc să dea îndărăt? Căci ce
semn de cumpătare este să nu primeşti un bun străin?
5. Dacă este nevoie de un exemplu de generozitate, să
ne folosim de cel dat de Graecinus iulius, un bărbat ales,
pe care Gaius Caesar l-a ucis doar pentru că era un om mai
bun decât îngăduia un tiran să fie cineva. Acesta, pe când
primea de la prieteni contribuţii cu care să susţină cheltu-
iala jocurilor publice, a refuzat să primească o mare sumă
de bani de la Fabius Persicus, iar celor care îi aduceau re-
proşuri pentru refuz, luând în consideraţie nu persoana
celui ce oferise banii, ci suma, le-a răspuns: „Să primesc o
binefacere de la un om căruia eu, unul, nu îi voi îngădui
nici să-mi facă urări de sănătate?”
6. Şi, când Rebilus, un fost consul, om deopotrivă de
josnic, i-a trimis o sumă şi mai mare şi a insistat să dea po-
runcă să fie primită, i-a spus: „te rog să mă ierţi; nici de
la Persicus nu am primit.” Ce înseamnă aceasta: să pri-
meşti ori nu daruri – sau să alegi dintre senatori?

Să îngădui oare să fiu salvat

de un om necurat?
76
 Despre binefaceri

capitolul 22.

1. După ce am hotărât că se cuvine să primim, să o

facem cu veselie şi arătându-ne bucuria: să i se vădească
celui ce ne face darul, ca să culeagă pe dată rodul; căci,
după cum este un prilej îndreptăţit de bucurie să ne
vedem prietenul bucuros, este încă şi mai îndreptăţit să
îl facem bucuros. Să îi arătăm cât de recunoscători sun-
tem pentru sentimentele lui revărsate asupra noastră şi
să le mărturisim nu doar în auzul celui ce ni le-a dăruit,
ci pretutindeni. Cel care primeşte cu bucurie o binefa-
cere, şi-a făcut deja prima plată din datorie.

capitolul 23.

1. Sunt unii care nu vor să primească o binefacere decât

în taină; se feresc să existe vreun martor al binefacerii sau
cineva care să ştie de ea; poţi şti că aceştia au gânduri rele.
Pe cât i se potriveşte celui ce dăruieşte să facă public darul
doar în măsura în care îi face pe plac celui îndatorat, tot
atâta cel ce primeşte trebuie să dea de ştire întregii cetăţi;
o binefacere de care te ruşinezi – să nu o primeşti.
2. unii mulţumesc pe furiş, la un colţ, la ureche; nu este
un semn de discreţie, ci un fel de a tăgădui; este nerecu-
noscător cel care îşi arată recunoştinţa departe de martori.
unii nu vor să li se înregistreze numele, să aibă de-a face

77
 Despre binefaceri
cap 23.
cu mijlocitori, să fie chemaţi martori care să ateste în scris,
să dea o semnătură; ei fac la fel ca cei care se străduiesc să
ţină cât mai bine ascunsă binefacerea de care au avut parte.
3. Se tem să poarte binefacerile în văzul lumii, ca să se
spună că le-au dobândit datorită virtuţii lor mai degrabă
decât ajutorului cuiva; destul de rar se fac de folos pentru
cei cărora le datorează viaţa sau demnitatea la care au
ajuns şi, înfricoşaţi că ar putea fi crezuţi servili, cad în pă-
catul mai greu de a fi nerecunoscători.

O binefacere de care te rusinezi

,
- să nu o primesti.
,
79
 Cartea a doua

capitolul 24.

1. Alţii vorbesc foarte urât despre cei care le-au făcut

cele mai bune servicii. Pe aceia este mai prudent să-i va-
tămi decât să le faci un bine; căci, pentru a demonstra că
nu datorează nimic, se refugiază în ură: numai că nimic
altceva nu trebuie să fie mai important decât să stăruie în
noi amintirea serviciilor ce ne-au fost făcute, care se cu-
vine să fie împrospătată din când în când, de vreme ce îşi
poate arăta recunoştinţa numai acela care îşi aminteşte,
iar cel care îşi aminteşte, şi-o arată.
2. Binefacerea nu trebuie primită cu moliciune, nici slu-
garnic, nici cu umilinţă; unul care se arată nepăsător la
primirea unei binefaceri, când totul trezeşte plăcere prin
faptul că este nou, ce va face când i se va stinge încânta-
rea? Altul primeşte darul cu plictiseală, de parcă ar spune:
3. „Nu am nicidecum nevoie, dar fiindcă ţii atât de
mult, mă las în voia ta.” Altul primeşte cu nepăsare, lă-
sându-i binefăcătorului îndoiala dacă a băgat sau nu de
seamă; altul abia de-şi deschide gura şi se arată mai nere-
cunoscător decât dacă ar fi tăcut.
4. Se cuvine să vorbeşti despre darul primit cu atât mai
mult cu cât este mai de preţ şi să adaugi aceste cuvinte: „Ai
îndatorat mai mulţi oameni decât crezi” (căci oricine se bucură
să vadă că binefacerea sa se întinde mai departe); „nu ştii ce
mi-ai dăruit, dar se cuvine să ştii cu cât este mai mult decât
socoteşti tu” (îşi manifestă pe loc recunoştinţa cel care se
arată îndatorat); „nicicând nu voi fi în stare să-mi arăt

80
 Despre binefaceri

îndeajuns recunoştinţa; nu voi înceta însă niciodată să spun,

pretutindeni, că nu-mi pot arăta îndeajuns recunoştinţa”.

capitolul 25.

1. Niciun alt gest al lui Furnius nu l-a obligat mai mult

pe Caesar Augustus şi l-a făcut mai dispus să-i ofere semne
de bunăvoinţă decât faptul că a spus, atunci când Augustus
i-a acordat iertarea pentru tatăl lui, partizan al lui Antoniu:
„Într-un singur fel mi-ai adus vătămare, Cezar: ai făcut ca
eu să trăiesc şi să mor fără a-mi putea arăta recunoştinţa.”
Căci ce este mai vădit semnul unui spirit recunoscător,
decât imposibilitatea de a fi mulţumit de sine însuşi sau
faptul că nu poate nici măcar să spere că va putea dărui
vreodată binefaceri pe măsura binefacerii primite?
2. Cu cuvintele acestea şi cu altele asemănătoare să ne
străduim ca starea noastră de spirit să nu rămână ascunsă,
ci să iasă la suprafaţă şi să strălucească. Cuvintele pot să
dispară: dacă avem însă sentimentele pe care se cuvine să
le avem, atunci străfundurile sufletului se vor arăta pe chip.
3. Cel care vrea să îşi arate recunoştinţa trebuie, în timp
ce primeşte, să se gândească să dea la rându-i. Chrisip
chiar spune că omul acela, ca un alergător care este pregătit
pentru întrecere şi rămâne închis în îngrădituri, trebuie să-
şi aştepte prilejul potrivit pentru a ţâşni, ca la un semn; căci
este cu adevărat nevoie de multă energie, de mare iuţeală,
ca să-l ajungă din urmă pe cel ce a pornit înaintea lui.

81
 Cartea a doua

capitolul 26.

1. Să vedem acum ce-i face mai mult decât orice alt-

ceva pe oameni nerecunoscători. Ei sunt aşa fie că au o
părere prea bună despre sine şi au păcatul propriu ori-
cărui muritor de a se admira pe sine şi cele ce-i aparţin,
fie din lăcomie, fie din invidie.
2. Să începem cu cel dintâi. Nu există niciun om care
să nu se judece cu bunăvoinţă; de aici decurge convinge-
rea că toate i se cuvin şi că le primeşte ca plată, socotind
totodată că nu a fost evaluat la un preţ îndeajuns de mare.
„mi-a dăruit asta”, spune el, „dar cât de târziu, şi după
cât de multă trudă? Nu-i aşa că aş fi putut dobândi mai
multe dacă aş fi ales să mă ocup de acela sau de acela –
sau de mine însumi? Nu mă aşteptam la aşa ceva; am fost
pus în rând cu turma; atât de puţin valorez eu în ochii
lui? Ar fi fost mai lăudabil să uite cu totul de mine.”

capitolul 27.

1. Gnaeus Lentulus, augurul, care fusese cel mai stră-

lucit exemplu de bogăţie, mai înainte ca liberţii lui să-l
facă un sărăntoc, el – care a văzut patru sute de milioane
de sesterţi (am spus bine, căci nu a făcut decât să îi vadă)
– avea spiritul sterp, tot atât de mărunt ca şi inima. Cu
toate că era de o avariţie grozavă, îi era mai uşor să scoată

82
 Despre binefaceri
cap 27.
bani decât o vorbă: până într-atât de mare îi era sărăcia
vorbirii.
2. Acesta, cu toate că îi datora divinului Augustus
toate măririle de care avusese parte, dinaintea căruia se
prezentase cu sărăcia sa ce se zbătea sub povara unui
nume nobil, odată ajuns fruntaş al cetăţii, deopotrivă în
avere şi în cinstiri, obişnuia să se plângă de Augustus
spunând că acela îl îndepărtase de studiu, că nu a putut
agonisi atâta cât pierduse renunţând la elocinţă. Numai
că divinul Augustus, printre alte servicii pe care i le fă-
cuse, l-a pus la adăpost de ridicol şi de o trudă fără rost.
3. Lăcomia nu suportă ca cineva să se arate recunoscă-
tor: căci speranţa nechibzuită nu se mulţumeşte niciodată
cu ce i se dă şi, cu cât vin mai multe, cu atât ne dorim mai
multe, iar lăcomia aşezată pe bunurile îngrămădite unele
peste altele este cu mult mai aprinsă, după cum este ne-
mărginit mai aprinsă flacăra pornită dintr-un incendiu
mai mare.
4. tot aşa, nici ambiţia nu suportă ca cineva să fie mul-
ţumit cu cinstirile ajunse la dimensiuni abia visate cân-
dva, în rugăciunile fără măsură. Nimeni nu mulţumeşte
pentru tribunat, ci se plânge că nu a ajuns încă la pretură;
şi nici aceasta nu-l mulţumeşte, dacă îi lipseşte consula-
tul; şi nici măcar acesta nu îi este îndeajuns, dacă este
unul singur. Pofta lui se porneşte mereu mai departe şi
nu îşi înţelege propria sa fericire, fiindcă nu priveşte de
unde a venit, ci încotro ţinteşte.

83
 Cartea a doua

capitolul 28.

1. Dar răul mai violent decât toate acestea şi mai chi-

nuitor este invidia, care ne pune pe jar atunci când com-
pară: „mi-a dăruit asta, dar aceluia i-a dăruit mai mult,
iar celuilalt – mai grabnic”; apoi nu mai pledează cauza
nimănui, păsându-i numai de sine, împotriva tuturor.
Dar cu cât este mai simplu, cu cât este mai înţelept să
sporeşti o binefacere pe care ai primit-o, să ştii că fiecare
este preţuit de un altul tot atât cât se preţuieşte el însuşi!
2. „Am meritat să primesc mai mult, dar el nu a fost în
stare să dea mai mult; generozitatea lui trebuia să se împartă
la mulţi; acesta este începutul, să ne îngrijim să fie bine în-
tâmpinat şi să-i câştigăm inima primind cu recunoştinţă; a
făcut prea puţin, dar va face în repetate rânduri; l-a preferat
pe cutare înaintea mea, dar pe mine m-a preferat multora;
cutare nu-mi este egal nici prin calităţile sale, nici prin servi-
ciile aduse, dar îşi are farmecul său; dacă mă plâng, nu-i voi
arăta că merit daruri mai mari, ci că nu le merit nici pe cele
date. Li s-au dăruit multe celor mai josnici oameni; şi ce im-
portanţă are? Cât de rar se întâmplă ca soarta să judece?
3. Ne plângem în fiecare zi că oamenii răi au un trai îm-
belşugat; adeseori grindina loveşte recoltele celor mai buni
oameni, trecând pe deasupra ogoarelor vreunui ticălos; fie-
care îşi duce soarta sa, în prietenii ca şi în toate celelalte.”
4. Nicio binefacere nu este într-atât de cuprinzătoare
încât răutatea să nu o poată ciobi, niciuna nu este atât de
subţire încât să nu o poată spori o interpretare plină de

84
 Despre binefaceri

bunăvoinţă. Nu vor lipsi niciodată motivele de nemulţu-

mire, dacă vei privi binefacerile dinspre latura lor mai rea.

capitolul 29.

1. uite cât de nedrepţi sunt oamenii când evaluează darurile

zeilor, chiar şi cei care îşi declară înţelepciunea! Se plâng că nu
suntem deopotrivă cu elefanţii în mărimea trupului, deopo-
trivă cu cerbii, la iuţeală, că nu suntem uşori ca păsările, năval-
nici ca taurii; că pielea fiarelor este dură, a căprioarelor, mai
fină, a urşilor, mai densă, a castorilor, mai moale; că ne întrec
câinii în fineţea mirosului, vulturii, în ascuţimea văzului, corbii,
în durata vieţii, multe animale, în uşurinţa cu care înoată.
2. Şi, cu toate că natura nu îngăduie ca unele calităţi (cum
ar fi iuţeala trupului şi forţa) să se întâlnească în acelaşi animal,
totuşi ei pretind că este o nedreptate faptul că omul nu este al-
cătuit din calităţi diferite şi incompatibile între ele şi îi acuză
pe zei că au fost neglijenţi cu noi, pentru că nu ne-a fost dată
o sănătate care să ţină piept chiar şi viciilor, pentru că nu ne-a
fost dată cunoaşterea viitorului. De-abia se abţin să-şi împingă
până-ntr-acolo neruşinarea încât să duşmănească natura pen-
tru că suntem mai prejos de zei, pentru că nu ne-am aşezat în
rând cu ei.
3. Cu cât ar fi însă mai bine să ne întoarcem către con-
templarea atâtor şi atâtor binefaceri şi să le aducem mulţu-
miri pentru că au voit să ne aşeze, imediat după ei, în acest
sălaş atât de frumos, că ne-au făcut stăpâni peste pământuri!

85
 Despre binefaceri
cap 29.
Ne compară cineva cu aceste animale, peste care noi avem
putere? Ce ne-a fost refuzat, nu ne putea fi dat.
4. Apoi, oricine eşti tu, care cântăreşti cu rea-voinţă
soarta omenească, gândeşte-te ce mult ne-a dăruit părin-
tele nostru, cu cât sunt mai puternice decât noi animalele
pe care le-am pus în jug, cu cât sunt mai iuţi cele pe care
reuşim să le prindem, cum nimic din ceea ce este muritor
nu poate scăpa de lovitura noastră.
5. Am primit atât de multe calităţi, atât de multe abilităţi1,
chiar şi sufletul – pentru care nimic nu este inaccesibil chiar
în momentul în care se concentrează, care este mai iute decât
stelele, ale căror drumuri viitoare, peste multe veacuri, îl
prefigurează. Apoi, de asemenea, atâtea roade, atâtea bogă-
ţii, atâtea alte binefaceri revărsate peste noi. Poţi să faci oco-
lul tuturor făpturilor şi, pentru că nu vei găsi niciuna pe care
să ţi-o preferi în întregime, să alegi de la toate trăsături care
să vrei să-ţi fie dăruite: judecând însă corect bunăvoinţa na-
turii, trebuie să recunoşti că ai fost preferatul ei.
6. Aşa este: zeilor nemuritori le-am fost cei mai dragi şi
le suntem în continuare şi, dăruindu-ne cea mai mare cin-
stire cu putinţă, ne-au aşezat în vecinătatea lor nemijlocită.
Am primit bunuri de seamă, nu puteam cuprinde bunuri
mai mari de atât.

Poti
, să faci ocolul tuturor făpturilor ,si, pentru că
nu vei găsi niciuna pe care să ,ti-o preferi în în-
tregime, trebuie să recunosti
, că ai fost preferatul ei.
87
1
Am tradus aici prin „abilităţi” un termen latinesc cuprinzător, artes, „meşteşuguri”,
„tehnici”, „arte”.
 Cartea a doua

capitolul 30.

1. Dragul meu Liberalis, am socotit necesare toate aces-

tea pentru că, vorbind despre binefaceri mărunte, am fost
nevoit să vorbesc şi despre cele mai importante, şi pentru
că de aici porneşte, întinzându-se asupra celorlalte, sfrun-
tarea viciului odios despre care vorbim. Căci, dacă unul
priveşte cu dispreţ binefacerile cele mai mari, cui i se va
arăta el recunoscător, ce dar va lua în seamă, socotindu-l
fie important, fie demn de a fi răsplătit? Cel care pretinde
că nu şi-a primit de la zei viaţa, pentru care se roagă în fie-
care zi acelora, cui i se va simţi îndatorat pentru salvarea
sa, pentru existenţa sa?
2. Aşadar, oricine îi învaţă pe oameni să fie recunoscă-
tori, pledează deopotrivă cauza oamenilor şi a zeilor, că-
rora, chiar dacă nu duc lipsă de nimic, aşezaţi cum sunt
dincolo de dorinţe, putem totuşi să le aducem mulţumirile
noastre. Nimeni nu are dreptul să facă din slăbiciunea şi
din sărăcia sa o scuză pentru nerecunoştinţă, spunând: „Ce
să fac şi în ce fel? Când voi reuşi să-mi arăt recunoştinţa
faţă de mai-mari şi faţă de stăpânii tuturor lucrurilor?”
Este uşor să-ţi arăţi recunoştinţa – fără să cheltuieşti un
ban, dacă eşti avar, fără vreo strădanie, dacă eşti leneş.
Chiar în clipa când te-ai îndatorat, dacă voieşti, poţi face
acelaşi gest faţă de oricine, căci cel care primeşte o binefa-
cere din toată inima, a şi răsplătit-o.

88
 Despre binefaceri

capitolul 31.

1. Acesta este, după părerea mea, cel mai puţin sur-

prinzător sau incredibil dintre paradoxurile sectei stoice:
anume că cel care o primeşte din toată inima, a şi răsplătit
binefacerea. Căci, de vreme ce noi raportăm orice acţiune
la intenţie, un om face numai ce voieşte; şi, cum devota-
mentul, credinţa, spiritul de dreptate, în fine – toate cali-
tăţile sunt desăvârşite în sine, chiar dacă omul nu a putut
să-şi pună mâna pe ele, tot aşa el poate fi recunoscător
chiar numai prin voinţa sa.
2. Fiecare îşi primeşte rodul strădaniei sale atunci când
dobândeşte ceea ce şi-a propus. Cel care dăruieşte o bine-
facere, ce anume îşi propune? Să-i fie de folos celui căruia
îi face darul şi să-i facă o plăcere. Dacă a împlinit ce a voit
şi intenţia lui a ajuns la mine provocând o bucurie din care
ne împărtăşim amândoi, atunci a obţinut ce a căutat. Căci
el nu a vrut să-i dau ceva în schimb; altminteri nu a fost
binefacere, ci negoţ.
3. Şi-a încheiat cu bine călătoria pe mare cel care a ajuns
în portul spre care pornise; o suliţă aruncată de o mână si-
gură îşi atinge scopul dacă a străpuns ţinta; cel care dăru-
ieşte o binefacere, vrea să fie primită cu bucurie: are ce a voit
dacă a fost bine primit. Dar a sperat şi ceva în plus: atunci
nu a fost o binefacere, de care este străin orice gând de plată.
4. Ce am primit, am primit cu aceeaşi stare de spirit
cu care mi-a fost dăruit: am dat deja îndărăt. Altminteri,
cea mai bună stare devine cea mai proastă: ca să-mi pot

89
cap 31. Cartea a doua
arăta recunoştinţa, trebuie să mă întorc spre noroc. Dacă
nu pot răspunde pe măsură împotriva voinţei lui, atunci
este de ajuns răspunsul de la suflet la suflet.
5. „Cum aşa? Să nu mă străduiesc să dau îndărăt atâta
cât pot, să nu pândesc un prilej şi o împrejurare şi să fiu
dornic să umplu buzunarul celui de la care am primit?”
Numai că binefacerea este prost plasată dacă omul nu
poate fi, chiar cu mâinile goale, recunoscător.

Noi raportăm orice actiune

, la intentie,
, un om
face numai ce voieste.
,
90
 Despre binefaceri

capitolul 32.

1. „Cel care a primit”, se spune, „o binefacere, chiar

dacă a primit-o cu inima plină de bucurie, nu şi-a încheiat
cu adevărat îndatorirea; căci îi rămâne încă o parte de res-
tituit; tot aşa cum la jocul cu mingea există un merit în
prinderea ei cu pricepere şi atenţie, dar nu este numit un
bun jucător decât dacă trimite îndărăt, cu dibăcie şi pe
dată, mingea pe care a primit-o.”
2. Exemplul tău însă nu se potriveşte. De ce? Pentru că
succesul jocului depinde nu de intenţia jucătorului, ci de
mişcare şi de sprinteneala trupului; de aceea trebuie dus
jocul la capăt, pentru ca ochii să-l poată judeca în întregul
lui. Şi totuşi, nu voi refuza să-l numesc de aceea bun jucă-
tor pe cel care a prins mingea cum trebuie dacă, dintr-o
vină ce nu era a lui, a fost împiedicat să o arunce îndărăt.
3. „Dar totuşi”, se spune, „jucătorul poate să nu fie lip-
sit de pricepere, de vreme ce şi-a îndeplinit o parte din în-
datorire, dar pe cealaltă, pe care nu a îndeplinit-o, o putea
îndeplini; jocul însuşi a rămas imperfect, căci împlinirea
lui înseamnă schimburi de aruncări, de la unul la altul.”
4. Nu vreau să stărui în respingerea acestui argument;
să admitem că nu jucătorul, ci jocul are o lipsă; astfel, şi în
chestiunea despre care discutăm, lipseşte ceva din lucrul
dăruit, dacă celălalt rămâne dator, dar intenţia nu are nicio
lipsă, de vreme ce a descoperit la celălalt o intenţie pe mă-
sură şi, cât priveşte scopul celui ce a dăruit, se poate spune
că a făcut ce a voit.

91
 Cartea a doua

capitolul 33.

1. mi-a dăruit o binefacere; am primit-o întocmai cum

a voit el însuşi să fie primită: are aşadar ce a căutat, acel
singur lucru pe care l-a căutat; aşadar eu îi sunt recunos-
cător. După aceasta îi rămâne putinţa de a se folosi de mine
şi, cumva, avantajul pe care îl dă un om recunoscător;
aceasta nu este însă o rămăşiţă dintr-o datorie neîmplinită,
ci o adăugire la datoria împlinită.
2. Fidias face o statuie; unul este folosul artei sale, altul
al meşteşugului: ţine de artă că a făcut ce a voit, de meşte-
şug – că a făcut cu folos. Opera lui Fidias este împlinită,
chiar dacă el nu a vândut-o. Opera sa are un folos întreit:
unul ţine de sentimentul că a făcut-o: îl percepe după ce a
încheiat opera; altul ţine de faimă; al treilea, de câştigul pe
care îl va dobândi fie din recunoaştere, fie din vânzare, fie
din vreun alt avantaj.
3. În acelaşi fel, cel dintâi folos al unei binefaceri este
sentimentul împlinirii ei: îl încearcă omul care şi-a dus la
capăt darul aşa cum a voit; al doilea şi al treilea reprezintă
faima ce decurge de aici şi avantajele pe care le poate
primi în schimb. Şi astfel, când o binefacere a fost primită
cu plăcere, cel ce a dăruit a primit deja mulţumirile pentru
ea, dar încă nu şi-a primit plata întreagă; îndatorirea îmi
este cumva în afara binefacerii, căci binefacerea în sine am
răsplătit-o în întregime primind-o bine.

92
 Despre binefaceri

capitolul 34.

1. „Şi atunci”, spune unul, „îşi arată recunoştinţa cel

care nu face nimic?” A făcut însă lucrul de căpetenie: a ofe-
rit un bun prin faptul că a primit bine şi, ceea ce este pro-
priu prieteniei, într-o situaţie de egalitate. Apoi, în al doilea
rând, o binefacere se răsplăteşte într-un fel, un împrumut,
într-alt fel. Nu ai de ce să aştepţi ca eu să desfăşor plata di-
naintea ochilor tăi: fapta se petrece între sufletele noastre.
2. Nu ţi se va mai părea că este nefiresc ce spun, deşi la
început poate fi în contradicţie cu părerea ta, dacă vei fi
atent şi vei reflecta asupra faptului că există mai multe lu-
cruri decât vorbe. Este uriaşă mulţimea lucrurilor fără
nume, iar termenii prin care le desemnăm, în loc să le
aparţină, provin de la altele, de unde au fost împrumu-
tate. Spunem că avem „picior” şi despre noi, şi despre un
pat, o corabie, un vers; folosim cuvântul „câine” şi pentru
ogarul de vânătoare şi pentru o făptură a mărilor şi despre
o constelaţie; cum nu există destule cuvinte ca să avem
putinţa de a le atribui, unul câte unul, obiectelor, împru-
mutăm de câte ori este nevoie.
3. Curajul este spiritul care dispreţuieşte primejdiile
apărute în mod legitim sau ştiinţa de a respinge primej-
diile; şi totuşi numim deopotrivă „bărbat curajos” şi un
gladiator, şi un sclav netrebnic, pe care uşurătatea l-a îm-
pins să dispreţuiască moartea.
4. Economia este ştiinţa de a ocoli cheltuielile inutile sau
arta de a te folosi de bunurile familiale cu măsură; şi totuşi,

93
 Cartea a doua

numim „om foarte econom” şi pe unul cu suflet meschin şi

uscat, cu toate că există o distanţă infinită între măsură şi
strâmtorare. Acestea sunt în esenţa lor lucruri diferite,
numai că sărăcia limbii noastre ne împinge să-l numim pe
fiecare dintre aceştia „econom” şi, deopotrivă, să-l numim
curajos şi pe cel care prin raţiunea sa dispreţuieşte întâm-
plările sorţii şi pe celălalt, care se aruncă fără raţiune în pri-
mejdii.
5. În felul acesta, o „binefacere” este, după cum am
spus, un act binefăcător dar şi obiectul în sine care este
dăruit prin acel act, cum ar fi bani, o casă, o togă prae-
texta; numele este unul singur pentru ambele realităţi,
ele sunt însă foarte deosebite prin înţeles şi efect.

capitolul 35.

1. Fii atent şi vei înţelege de îndată că nu spun nimic ce

ţi-ar contrazice părerea: căci binefacerea care este împlinită
printr-un act a fost răsplătită prin recunoştinţa noastră,
dacă o întâmpinăm cu sufletul deschis; cealaltă, care constă
într-un obiect, nu am răsplătit-o încă, dar avem intenţia de
a o face. intenţia noastră răspunde unei intenţii, datorăm
un obiect pentru un obiect. Aşadar, cu toate că spunem că
cel care a primit o binefacere cu bucurie a răsplătit-o deja,
îndemnăm totuşi să fie dat un dar asemănător celui primit.
2. unele dintre ideile noastre par să se îndepărteze
uneori de înţelesurile obişnuite ale termenilor, iar apoi se

94
 Despre binefaceri
cap 35.
întorc pe altă cale la înţelesul obişnuit. Noi spunem că un
om înţelept nu poate fi vătămat, şi totuşi cel care l-ar lovi
cu pumnul ar fi condamnat pentru vătămare; noi spunem
că nu dăm doi bani pe un prostănac şi totuşi îl vom con-
damna pentru furt pe cel care îl va jefui de ceva; noi spu-
nem că toţi oamenii sunt nebuni, şi totuşi nu îi tratăm pe
toţi cu elebor; chiar şi celor pe care îi numim nebuni tot le
dăm dreptul de a vota şi dreptul de jurisdicţie.
3. Aşa spunem că cel care primeşte o binefacere cu inima
deschisă şi-a adus mulţumirile, şi totuşi îl lăsăm îndatorat
– cu obligaţia de a-şi arăta recunoştinţa chiar şi după ce a
mulţumit. Îndemnul este acesta: nu tăgăduirea binefacerii,
ci încurajarea să nu ne temem de binefaceri, să nu ne pră-
buşim ca apăsaţi de o povară de nesuportat. „mi-au fost
dăruite bunuri, renumele mi-a fost pus la adăpost, semnele
decăderii mi-au fost îndepărtate, viaţa mi-a fost salvată – şi
libertatea, care-mi este mai presus de viaţă. Cum voi putea
să-i arăt recunoştinţa mea? Când va veni ziua în care îmi
voi putea dezvălui inima binefăcătorului meu?”
4. Chiar aceasta este ziua, ziua în care el îţi arată inima
sa! Primeşte binefacerea, îmbrăţişeaz-o, bucură-te – nu
pentru că o primeşti, ci pentru că i-o dai lui îndărăt şi încă
îi vei mai fi îndatorat; vei ocoli în felul acesta primejdia ca
vreo întâmplare să facă din tine un nerecunoscător. Nu-ţi
voi aşeza dinainte greutăţi, ca să nu te descurajezi, ca să
nu ţi se şubrezească spiritul la gândul unei grele şi lungi
servituţi. Nu te pun la cazne, poţi plăti cu ce ai.
5. Nu vei fi niciodată un nerecunoscător dacă nu ai fost
aşa pe dată. Atunci, ce să fac? Nu trebuie să iei armele:

95
cap 35. Cartea a doua
poate va veni şi vremea aceea. Nu trebuie să străbaţi mă-
rile: poate te vei îmbarca într-o zi, oricât de ameninţă-
toare ar fi vânturile. vrei să dai îndărăt o binefacere?
Primeşte-o cu sufletul deschis; ai răspuns cu mulţumiri,
nu ca să te simţi dezlegat, ci ca să-ţi porţi mai uşor po-
vara îndatoririi.

Vrei să dai îndărăt o binefacere?

Primeste-o
, cu sufletul deschis.
96
Cartea a treia
 Cartea a treia

capitolul 1.

1.1. Să nu răspunzi la binefaceri cu recunoştinţă este

deopotrivă degradant şi considerat astfel în toată lumea,
Aebutius Liberalis; de aceea până şi nerecunoscătorii se
plâng de nerecunoştinţă, în vreme ce de toţi în egală mă-
sură se lipeşte defectul acesta pe care toţi îl dispreţuiesc,
ba chiar se ajunge atât de departe în direcţia opusă încât
unii ne devin cei mai aprigi duşmani nu doar după ce au
primit binefaceri, ci tocmai din cauza lor.
2. Nu pot nega că la unii lucrul acesta se întâmplă din
cauza firii lor ticăloase, iar la cei mai mulţi – pentru că timpul
care trece şterge amintirea. Căci binefacerile care la început
au fost vii în gândul lor, s-au estompat pe măsură ce s-au
îndepărtat în timp; ştiu bine că despre oamenii aceştia am
avut o discuţie cu tine, în care tu i-ai numit nu nerecunos-
cători, ci uituci, de parcă ceea ce-l face pe un om să fie ne-
recunoscător l-ar putea scuza sau de parcă el nu ar fi un
nerecunoscător pentru că, pur şi simplu, i s-a întâmplat
asta, în vreme ce doar cel căruia nu i se întâmplă aşa ceva
este nerecunoscător.
3. Există multe soiuri de oameni nerecunoscători, tot
aşa cum sunt multe soiuri de hoţi sau de ucigaşi – vina lor
este una singură, dar în detalii este o uriaşă diversitate:
există nerecunoscătorul care tăgăduieşte că a primit o bi-
nefacere, pe care chiar a primit-o; nerecunoscătorul care se
preface; nerecunoscătorul care nu răspunde la binefacere;
şi, cel mai nerecunoscător dintre toţi, este cel care a uitat.

98
 Despre binefaceri
cap 1.
4. Căci ceilalţi, chiar dacă nu-şi plătesc datoria, continuă
să fie îndatoraţi şi stăruie în ei măcar o urmă a binefacerilor
pe care le-au închis în adâncul conştiinţei lor stricate; ei se
pot întoarce cândva, dintr-o pricină sau alta, la exprimarea
recunoştinţei, fie că îi împinge ruşinea ori o dorinţă, apărută
dintr-o dată, de a face un lucru lăudabil, care izvorăşte din
când în când chiar din piepturile ticăloşite, dacă li se arată
prilejul potrivit. Nu există însă nicio posibilitate ca un om
să devină recunoscător dacă i-a ieşit cu totul din minte bi-
nefacerea primită. Atunci pe care din doi l-ai numi tu mai
rău: cel la care este mort sentimentul de recunoştinţă, sau
cel la care e moartă şi amintirea binefacerii primite?
5. Ochii care evită lumina sunt slabi, cei care nu văd
sunt orbi; să nu-ţi iubeşti părinţii, este o impietate, să nu-i
recunoşti este nebunie.

Pe care din doi l-ai numi tu mai rău:

cel la care este mort sentimentul de
recunostintă,
, , sau cel la care e moartă ,si
amintirea binefacerii primite?
99
 Cartea a treia

capitolul 2.

1. Cine mai este atât de nerecunoscător ca omul care

şi-a scos din inimă şi a îndepărtat tocmai ceea ce ar fi tre-
buit să aşeze în locul cel mai de preţ, mereu dinaintea
ochilor – aşa încât a ajuns să nici nu mai ştie că a existat?
Este vădit că nu s-a gândit de prea multe ori să răspundă
la binefacere, dacă a putut uita de ea.
2. În sfârşit, pentru a aduce mulţumiri este nevoie şi de
caracter, şi de prilej, şi de putinţa de a o face şi de sprijinul
sorţii; cel care îşi aduce aminte este îndeajuns de recunos-
cător chiar prin aceasta, fără vreo strădanie. De vreme ce
faptul acesta nu are nevoie nici de efort, nici de averi, nici
de noroc, cel care nu îl îndeplineşte nu mai are nicio scuză
în care să se refugieze; căci nici nu a voit vreodată să fie
recunoscător cel care şi-a împins binefacerea atât de de-
parte de sine încât a pierdut-o din vedere.
3. După cum obiectele de care ne folosim şi pe care le
atingem cu mâna în fiecare zi nu sunt niciodată în pericol
să ruginească, în vreme ce acelea pe care nu le avem sub
ochi şi, nefiind în uz, zac pe undeva ca nişte obiecte fără
rost, adunând murdării odată cu trecerea timpului, tot aşa
orice este mereu adus în gândurile noastre şi se păstrează
proaspăt nu piere niciodată din amintire – care pierde
doar ceea ce nu mai priveşte mereu.

100
 Cartea a treia

capitolul 3.

1. În afara acestei cauze, mai există câteva care ne

alungă din minte servicii ce ne-au fost făcute, uneori chiar
dintre cele mai de seamă. Cea dintâi şi cea mai puternică
dintre ele este faptul că, absorbiţi cum suntem mereu de
pofte, noi nu privim la ce avem ci la cele către care tin-
dem; pentru cei care stau cu ochii aţintiţi la ce le lipseşte,
la ce poftesc, este lipsit de valoare orice se află acasă.
2. mai departe, se întâmplă că, atunci când pofta de noi
binefaceri a făcut ca ceea ce ai primit să devină neînsemnat,
nici autorul lor nu mai este ţinut la mare preţ. Am avut
sentimente de iubire pentru cineva şi l-am admirat şi am
spus sus şi tare că temeliile poziţiile noastre i se datorează
atâta vreme cât am fost mulţumiţi de ceea ce am obţinut.
Apoi a năvălit în sufletul nostru admiraţia pentru alte lu-
cruri şi ne-am năpustit asupra lor, după cum este în firea
muritorilor care, pe cât au înfăptuiri mai mari, pe atât jin-
duiesc la altele şi mai mari; iar orice eram mai înainte gata
să numim binefacere, pe dată ne dispare din minte şi ne
întoarcem ochii nu către cele care ne înalţă pe noi deasupra
altora, ci numai către cele pe care ni le pune dinainte no-
rocul unora mai presus de noi.
3. Numai că nimeni nu este în stare să se arate deopo-
trivă invidios şi recunoscător, fiindcă invidia îi este proprie
unuia care se plânge şi este trist, iar recunoştinţa – unuia
care se bucură.
4. În al doilea rând, pentru că nimeni dintre noi nu ţine

102
 Despre binefaceri
cap 3.
seama decât de momentul care tocmai a trecut, sunt rari
cei care îşi întorc gândul la cele care s-au petrecut deja; aşa
se face că amintirea profesorilor noştri şi a binefacerilor pe
care ei ni le-au dăruit se stinge, pentru că ne-am lăsat în
urmă întreaga copilărie; aşa se face că binefacerile de care
am avut parte în tinereţe pier, pentru că tinereţea însăşi nu
revine niciodată. Nimeni nu consideră că ce a fost este
parte a trecutului, ci că a pierit cu totul şi de aceea cei care
se concentrează asupra viitorului au o memorie slabă.

Pentru cei care stau cu ochii atintiti

, , la ce le
lipseste,
, la ce poftesc, este lipsit de valoare orice
se află acasă.
103
 Cartea a treia

capitolul 4.

1. Aici trebuie să depunem mărturie pentru Epicur,

care se plânge neîncetat că suntem nerecunoscători faţă
de binefacerile trecute, că nu păstrăm în gând bunurile
pe care le-am primit şi nici nu le enumerăm în rândul
plăcerilor, cu toate că nicio altă plăcere nu este mai si-
gură decât cea care nu ne mai poate fi luată.
2. Bunurile din prezent încă nu sunt cu totul pe un
teren sigur, încă mai e cu putinţă să cadă asupra lor vreo
lovitură a sorţii; ce a trecut, e deja pus deoparte, în sigu-
ranţă. Cum poate fi recunoscător pentru binefacerile pri-
mite unul care îşi petrece toată viaţa absorbit de prezent
şi de viitor? Amintirea îl face să fie recunoscător; cu cât
acordă mai mult timp speranţelor, cu atât are mai puţin
timp pentru amintire.

capitolul 5.

1. Există, dragul meu Liberalis, unele noţiuni care,

odată percepute, ne rămân fixate în minte şi altele pe care,
ca să le ştii cu adevărat, nu este de ajuns să le primeşti ca
învăţătură (căci ele pier dacă sunt doar ştiute, fără ca stu-
diul să continue) – vorbesc aici despre geometrie şi de miş-
cările corpurilor cereşti şi despre altele, care sunt lunecoase
din cauza subtilităţii lor; tot aşa, măreţia unor binefaceri

104
 Despre binefaceri

nu îngăduie ca ele să cadă în uitare, în vreme ce altele –

mai mărunte, dar mai bogate în număr şi sosite în mo-
mente felurite – scapă din memorie fiindcă, după cum am
spus, nu ne întoarcem adesea către ele şi nu recunoaştem
cu plăcere că suntem îndatoraţi cuiva.
2. Ascultă cuvintele celor care cer: nu este unul care să
nu spună că amintirea faptei va dăinui veşnic în inima sa,
nu este unul care să nu declare că-ţi este supus şi că-ţi este
devotat şi să folosească orice cuvânt umil găseşte ca să se
înjosească. Numai că în scurt timp, aceiaşi oameni se feresc
de cuvintele lor de mai înainte, socotindu-le degradante şi
prea puţin demne de un om liber; apoi ajung în stadiul în
care, după cum cred eu unul, se plasează oamenii cei mai
decăzuţi şi mai nerecunoscători: uită. Aşadar este nerecu-
noscător cel care a uitat, după cum este nerecunoscător
omul căruia binefacerea doar îi vine în minte.

capitolul 6.

1. Se poate pune întrebarea dacă un defect atât de urât

trebuie să rămână nepedepsit sau dacă această lege, care
este exersată în şcoli şi prin care nerecunoscătorului i se
intentează proces, nu trebuie impusă şi cetăţii; căci tuturor
li se pare o lege dreaptă. „De ce nu? De vreme ce şi cetăţile
le aduc reproşuri altor cetăţi pentru serviciile oferite şi cer
de la generaţiile următoare răsplata pentru cele dăruite
strămoşilor.”

105
 Cartea a treia

2. Strămoşii noştri, care au fost cu adevărat bărbaţi de

seamă, cereau numai de la duşmani să li se dea plata, iar
binefacerile le dăruiau cu suflet generos şi le pierdeau cu
suflet generos. În afară de populaţia macedoniei, nu s-a mai
intentat proces împotriva unui nerecunoscător. iar o do-
vadă importantă că nu a trebuit dată o asemenea lege o re-
prezintă faptul că suntem de acord împotriva tuturor
crimelor. Pedeapsa pentru ucidere, pentru otrăvire, pentru
paricid, pentru vătămarea religiei este mereu diferită de la
o regiune la alta, dar există pretutindeni, în vreme ce
această vină, care este cea mai răspândită dintre toate, nu
este nicăieri pedepsită şi este peste tot blamată. Nu am achi-
tat-o în niciun fel, dar, pentru că este greu să evaluezi o si-
tuaţie incertă, am condamnat-o la ură şi am aşezat-o în
rândul celor pe care le-am lăsat în seama judecăţii zeilor.

capitolul 7.

1. mă gândesc însă la multe motive care au făcut ca

această vină să nu cadă sub incidenţa legilor. Întâi de toate,
partea cea mai bună dintr-o binefacere se pierde dacă este
cu putinţă să se intenteze un proces, cum ar fi pentru o anu-
mită sumă de bani sau pentru ceva închiriat ori arendat.
Căci tocmai aceasta este partea cea mai frumoasă a unei bi-
nefaceri, că am dăruit chiar cu gândul că o vom pierde, că
am lăsat-o să fie cu totul supusă judecăţii celor ce o primesc;
dacă îi dau o citaţie, dacă îl chem în faţa judecătorului, atunci

106
 Despre binefaceri
cap 7.
începe să nu mai fie o binefacere, ci un credit.
2. În al doilea rând, cu toate că este lucrul cel mai lău-
dabil să aduci mulţumiri, încetează să mai fie lăudabil
dacă este obligatoriu; căci în felul acesta nimeni nu îl va
elogia pe un om recunoscător mai mult decât pe cel ce
aduce îndărăt o sumă de bani încredinţată lui sau care a
restituit ce datora mai înainte de a fi somat de judecător.
3. Aşa stricăm acele două lucruri care sunt cele mai
frumoase în viaţa omului: recunoştinţa pe care o arată
un om şi binefacerea; căci ce semn de nobleţe poate fi
dacă unul nu dăruieşte o binefacere, ci o execută în ter-
meni stabiliţi, sau dacă altul este recunoscător nu pentru
că aşa voieşte, ci pentru că este obligat? Nu este demn
de slavă să fii recunoscător dacă nu este lipsit de primej-
dii să fii nerecunoscător.
4. mai adaugă acum şi faptul că toate tribunalele din
lume abia dacă ar fi de ajuns pentru aplicarea acestei sin-
gure legi. Cine va fi omul care să nu intenteze proces? Cine
va fi omul căruia să nu i se intenteze proces? Căci toţi îşi
preamăresc meritele, toţi îşi exagerează serviciile, cât de
mărunte, aduse celorlalţi.
5. În plus, orice vină ce este cercetată printr-o anchetă
poate fi înţeleasă, fără a-i lăsa judecătorului întreaga liber-
tate de decizie. De aceea o cauză justă se află într-o poziţie
mai bună dacă este adusă în faţa unui judecător decât în
faţa unui arbitru, fiindcă judecătorul este prins într-o anu-
mită formulă ce îi trasează limite precise, pe care nu le
poate încălca, în vreme ce arbitrul are conştiinţa liberă şi
lipsită de orice constrângeri; el poate scădea din greutatea

107
cap 7. Cartea a treia

unor fapte sau o poate spori şi îşi poate formula propria

sa părere, care să nu fie impusă de lege sau de justiţie, ci
de un sentiment de omenie sau de milă.
6. un proces împotriva unui nerecunoscător nu putea
constrânge un judecător, ci l-ar fi plasat într-un domeniu
al libertăţii depline. Căci nu este limpede ce anume este o
binefacere şi, apoi, nici cât de mare este: aceasta depinde
de cât de generos o interpretează judecătorul. Nicio lege
nu arată ce este un nerecunoscător; adesea unul care a dat
îndărăt ce a primit este un nerecunsocător, iar unul care
nu a dat îndărăt este recunoscător.
7. În unele situaţii, chiar şi un judecător lipsit de expe-
rienţă poate da un verdict; de pildă, când trebuie să se de-
cidă dacă un fapt s-a petrecut sau nu, când disputa este
încheiată prin prezentarea unor garanţii, când bunul-simţ
impune o sentinţă părţilor aflate în litigiu. Când, totuşi, e
nevoie să se facă presupuneri asupra intenţiei, când se în-
tâmplă să intervină în discuţie un element asupra căruia
numai înţelepciunea poate decide, pentru un asemenea
caz nu poate fi luat un judecător din mulţimea obişnuită
de juraţi– un om pe care să-l fi plasat în acest rol averea şi
rangul moştenit de cavaler.

Aceasta este partea cea mai frumoasă a unei

binefaceri, că am dăruit chiar cu gândul
că o vom pierde.
108
 Despre binefaceri

capitolul 8.

1. Aşadar nu s-ar putea spune că lucrul acesta a părut

nepotrivit să fie adus în faţa unui judecător, ci că nu s-a găsit
nimeni care să-i fie un judecător potrivit; nu te vei mira de
asta dacă vei cerceta în ce situaţie grea s-ar afla oricine ar fi
sortit să stea în faţa unuia acuzat de o asemenea vină.
2. unul a dăruit o mare sumă de bani, dar era bogat şi
nu avea cum să simtă povara; un altul a dăruit, dar era pe
cale să-şi piardă întreaga avere moştenită de la părinţi;
suma de bani este aceeaşi, binefacerea însă nu este aceeaşi.
ia acum o altă situaţie: să zicem că un om a dat bani pentru
unul care îi era dator creditorului său, dar pentru aceasta a
luat de la el de acasă; altul a dat aceeaşi sumă, dar a împru-
mutat-o sau a implorat să o primească şi a primit să se în-
datoreze copleşitor; crezi tu oare că stau la egalitate acela
care a dăruit o binefacere dintr-o generozitate care nu l-a
strâmtorat şi acesta care a primit ca să poată dărui?
3. unele binefaceri devin preţioase nu prin suma de bani,
ci prin momentul când au fost dăruite: binefacere este să dă-
ruieşti o proprietate care, prin rodnicia ei, poate face să
scadă preţul recoltei, binefacere este o singură pâine la
vreme de foamete; binefacere este să dăruieşti ţinuturi prin
care curg râuri late, pe care se poate naviga, binefacere este
să le arăţi izvorul unor oameni arşi de sete şi care abia mai
răsuflă, cu gâtlejurile uscate. Cine le va pune pe acestea una
lângă alta? Cine le va cântări? E greu să dai un verdict când
e vorba nu de un lucru, ci de semnificaţia unui lucru. Daru-

109
 Cartea a treia

rile pot fi la fel, dar dacă sunt date diferit, nu cântăresc la fel.
4. unul mi-a dăruit o binefacere, dar nu din toată inima,
s-a plâns că mi-a dăruit-o, m-a privit mai trufaş ca de obicei,
mi-a dăruit atât de târziu încât mi-ar fi fost de mai mare
folos să mă fi refuzat de îndată: ce va decide un judecător
în privinţa acestor binefaceri, de vreme ce vorbele celui ce
a dăruit, şovăiala lui, expresia feţei strică tot farmecul ges-
tului său lăudabil?

capitolul 9.

1. Ce să mai spunem despre unele daruri care sunt nu-

mite binefaceri pentru că sunt prea mult dorite, în vreme
ce altele sunt lipsite de această etichetă obişnuită, dar sunt
mai importante, cu toate că sunt mai puţin vizibile?
2. Numeşti „binefacere” faptul că ai acordat cuiva cetăţe-
nia unui popor puternic, dacă l-ai condus spre cele paispre-
zece rânduri din teatru ale cavalerilor, dacă l-ai apărat când
era acuzat într-un proces capital: ce spui însă de situaţiile
când i-ai dat sfaturi folositoare? Sau că l-ai oprit să se arunce
într-o ticăloşie? Sau că i-ai smuls sabia din mână atunci când
voia să se omoare? Că i-ai adus mângâieri ce l-au întărit când
era în suferinţă şi că i-ai redat puterea de a trăi atunci când
voia să-i urmeze pe cei de care îi era dor? Că i-ai stat la căpă-
tâi când era bolnav şi, când sănătatea lui sau revenirea la
viaţă depindeau de o frântură de timp, ai prins momentul
să-i dai mâncarea potrivită şi să-i revigorezi pulsul slăbit cu

110
 Despre binefaceri

vin sau să-i aduci un medic când era pe moarte?

3. Cine va evalua fapte de felul acesta? Cine va decide
că binefaceri de un fel vor cântări deopotrivă cu binefa-
ceri de alt fel? „Ţi-am dăruit o casă”; eu însă te-am pre-
venit că a ta se va prăbuşi peste tine. „Ţi-am dăruit o
avere”; eu însă ţi-am dat o scândură când erai naufragiat.
„m-am luptat pentru tine şi am fost rănit”; eu însă ţi-am
dăruit viaţa prin tăcerea mea. Cum binefacerile pot fi date
într-un fel şi răsplătite într-altul, este greu să le stabileşti
echivalenţa.

capitolul 10.

1. În plus, pentru răsplătirea unei binefaceri nu este

fixată nicio zi anume, ca la împrumutul în bani; în felul
acesta este cu putinţă ca cineva care încă nu şi-a plătit da-
toria să o facă până la urmă. Şi atunci, spune-mi în cât timp
e declarat cineva nerecunoscător.
2. Binefacerile cele mai de seamă nu au parte de măr-
turie; ele stau cel mai adesea ascunse în amintirea tăcută a
două persoane; sau poate trebuie să introducem o lege, să
nu dăm binefaceri fără martori?
3. Şi apoi, ce pedeapsă să stabilim pentru nerecunoscă-
tori? una singură pentru toţi, cu toate că sunt atât de diferiţi?
Ori să fie inegală, mai mare sau mai mică după cum este bi-
nefacerea pe care a primit-o fiecare? Hai să fixăm o evaluare
în bani: dar dacă unele binefaceri ne-au dăruit viaţa sau sunt

111
 Cartea a treia

chiar mai importante decât viaţa? Ce pedeapsă va fi rostită

împotriva lor? una mai mică decât binefacerea? Este ne-
drept. una care este egală – moartea? Ce ar fi mai inuman
decât ca binefacerile să sfârşească în sânge?

capitolul 11.

1. „unele prerogative”, se spune, „au fost acordate pă-

rinţilor; şi, după cum situaţia acestora a fost considerată ex-
cepţională, tot aşa trebuie să fie considerată şi situaţia unora
dintre binefăcători.” Am socotit însă sacră poziţia părinţilor
pentru că era bine ca ei să poată creşte copii; era nevoie să
fie încurajaţi în această trudă pentru că aveau să întâmpine
o soartă nesigură. Nu le puteai spune ce li se spune celor
care dăruiesc binefaceri: „alege cui anume dăruieşti; nu te
poţi acuza decât pe tine însuţi dacă te-ai înşelat; ajută un
om care merită.” În creşterea copiilor, nimic nu e lăsat la
alegerea celor care îi cresc, totul este în seama speranţei;
aşadar, pentru ca părinţii să îşi asume riscul cu inima mai
uşoară, a fost nevoie să li se dea o anumită autoritate.
2. mai apoi, tot aşa, situaţia părinţilor este alta: ei nu
încetează să le dăruiască binefaceri unora cărora le-au dă-
ruit deja şi vor continua să le dea; nici nu există primejdia
să pretindă că au dăruit binefaceri inexistente. În cazul
altor binefăcători trebuie să se cerceteze nu doar dacă au
primit răspunsul, ci şi dacă au dăruit cu adevărat, în
vreme ce în cazul părinţilor meritele sunt dincolo de orice

112
cap 11. Cartea a treia
îndoială şi, pentru că e de folos ca tinereţea să fie ţinută
sub control, am pus deasupra lor un fel magistraţi ai casei,
sub a căror supraveghere să poată fi stăpâniţi.
3. Apoi, binefacerea de la toţi părinţii este de un singur
fel şi astfel a putut fi evaluată o singură dată. Binefacerile
de la ceilalţi sunt de mai multe feluri, neasemănătoare, des-
părţite între ele de spaţii fără capăt; aşa încât nu au putut fi
cuprinse într-o singură regulă, de vreme ce era mai corect
să fie lăsate toate separat decât să fie plasate în aceeaşi ca-
tegorie.

Situatia
, părintilor
, este alta: ei nu încetează să
le dăruiască binefaceri…,si vor continua să le
dea; nici nu există primejdia să pretindă că au
dăruit binefaceri inexistente.
114
 Despre binefaceri

capitolul 12.

1. unele binefaceri au preţ mare pentru cei care le dă-

ruiesc, altele sunt preţioase pentru cei care le primesc, fără
să-l coste ceva pe cel ce le oferă. unele sunt dăruite priete-
nilor, altele unor necunoscuţi; chiar când e dăruit acelaşi
lucru, are valoare mai mare dacă e dăruit cuiva pe care ai
început să-l cunoşti odată cu binefacerea pe care i-ai dă-
ruit-o. unul dă ajutor, altul, cinstiri, altul, mângâieri.
2. vei găsi câte unul care crede că nimic nu este mai plă-
cut, nimic nu este mai important, decât să aibă la cine să gă-
sească pace în vreme de restrişte; vei găsi iarăşi câte unul
care preferă să fie ajutat să avanseze, nu să-i fie salvată viaţa;
câte unul consideră că îi datorează mai mult celui care l-a
pus la adăpost decât celui care a contribuit la dobândirea
unor cinstiri mai mari. Prin urmare, aceste binefaceri vor fi
mai importante sau mai mărunte după cum judecătorul îşi
va simţi sufletul înclinat către unele sau către altele.
3. În plus, în vreme ce eu îmi aleg singur creditorul, o
binefacere o primesc adesea de la cine nu doresc şi uneori
mă îndatorez chiar fără să ştiu. Ce să fac? vei numi nere-
cunoscător un om căruia i-a fost dăruită o binefacere fără
ca el să ştie şi pe care, dacă ar fi ştiut, nu ar fi primit-o?
Nu îl vei numi nerecunoscător pe cel care nu răsplăteşte
o binefacere, indiferent cum a primit-o?
4. Cineva mi-a dăruit o binefacere, dar după aceea tot
el mi-a făcut o nedreptate: sunt nevoit să îndur orice fel
de nedreptate datorită acelui unic dar al lui sau va fi de

115
 Cartea a treia

parcă i-aş fi plătit binefacerea, de vreme ce el singur şi-a

anulat-o prin nedreptatea de mai târziu? Şi apoi, cum vei
putea spune ce a fost mai mare: binefacerea pe care a pri-
mit-o sau nedreptatea pe care a suferit-o? Nu-mi va
ajunge o zi dacă încerc să înşir toate dificultăţile.

capitolul 13.

1. Se spune: „Dacă nu venim în sprijinul binefacerilor

care au fost dăruite şi nu impunem pedepse împotriva
celor care le tăgăduiesc, nu facem decât să-i îndemnăm pe
oameni să şovăie mai mult când e vorba să dăruiască ei
înşişi binefaceri.” Aminteşte-ţi însă că oamenii devin şi
mai şovăielnici să accepte binefaceri dacă sunt în pericol
să-şi apere cauza într-un proces şi să-şi vadă nevinovăţia
ameninţată de griji.
2. mai apoi, noi înşine, datorită acestei posibilităţi, vom
fi mai şovăielnici în darurile pe care vrem să le facem; căci
nimeni nu dă cu tot sufletul unuia care primeşte împotriva
voinţei lui, ci fiecare om pe care bunătatea sa şi chiar fru-
museţea gestului îl împing să înfăptuiască un act de gene-
rozitate va da cu mai mare plăcere unora care nu i se vor
simţi îndatoraţi decât atâta cât voiesc. Căci o faptă bună
care se îngrijeşte de propriul ei interes îşi pierde din slavă.

116
 Despre binefaceri

capitolul 14.

1. mai departe, binefacerile vor fi mai puţine, dar mai

demne de acest nume; ce rău este însă să-ţi reprimi încli-
naţia necugetată spre binefaceri? tocmai asta au urmărit
cei care nu au stabilit nicio lege în această privinţă, ca noi
să fim mai atenţi când dăruim, să fim mai atenţi când îi
alegem pe cei asupra cărora ne revărsăm generozitatea.
2. ia seama, iar şi iarăşi, cui anume îi dăruieşti: nu vei
avea parte de nicio acţiune în justiţie, de nicio restituire.
Greşeşti dacă-ţi închipui că vreun judecător îţi va veni în
ajutor; nicio lege nu-ţi va da îndărăt ce ai avut mai înainte,
să ai în vedere doar buna credinţă a celui ce primeşte. În
felul acesta binefacerile îşi păstrează prestigiul şi sunt pline
de măreţie; le murdăreşti dacă faci din ele pricină de litigiu.
3. Există un proverb plin de adevăr şi înscris în dreptul
neamurilor: „Dă îndărăt ce datorezi”; în cazul unei binefa-
ceri, lucrul acesta se încarcă însă de ruşine. „Dă îndărăt!”
Ce anume? să dea cineva îndărăt viaţa pe care o datorează?
Cinstirea primită? Siguranţa în care trăieşte? Sănătatea?
4. Binefacerile cele mai mari nu pot fi date îndărăt. „Şi
totuşi”, zice unul, „dă îndărăt ceva pe măsură.” tocmai
asta spuneam, că dacă transformăm binefacerea într-o
marfă, piere tot meritul unui gest atât de măreţ. mintea
nu are nevoie să fie îndemnată la avariţie, la certuri, la
zâzanie; toate acestea le face de la sine. Pe cât putem, să
ne opunem şi să-i stricăm prilejurile pe care le caută.

117
 Cartea a treia

capitolul 15.

1. De i-am putea convinge pe cei ce dau bani cu împru-

mut să primească plata doar de la cei ce voiesc să dea în-
dărăt! De n-ar exista niciun angajament formal care să-l
îndatoreze pe cel ce cumpără faţă de cel ce vinde, de-ar
putea fi fără sigilii documentele şi înţelegerile, ca să fie păs-
trate mai degrabă prin buna-credinţă şi printr-o conştiinţă
care cultivă dreptatea!
2. Numai că oamenii le-au pus pe cele necesare mai pre-
sus de cele desăvârşite şi au preferat să constrângă buna
credinţă în loc să o privească. Sunt aduşi martori şi de o
parte, şi de cealaltă; un creditor, recurgând la intermediari,
înscrie nume în registre care aparţin mai multor oameni;
altul nu se mulţumeşte cu declaraţiile prin viu-grai, ci tre-
buie să-şi lege victima printr-o semnătură.
3. Ruşinoasă mărturisire a înşelăciunii şi neputinţei vă-
dite a neamului omenesc! Se dă mai multă crezare inelelor
noastre cu sigilii decât spiritului! La ce sunt buni oamenii
aceştia încărcaţi de răspunderi? Pe ce îşi pun sigiliile? Ca
nu cumva acela să pretindă că nu a primit ceea ce a primit.
Socoteşti că oamenii aceştia sunt incoruptibili şi dedaţi
adevărului? Numai că nici lor nu li se încredinţează bani
pe loc, fără aceeaşi procedură. Şi atunci nu ar fi mai lău-
dabil să fie lăsaţi câţiva să-şi încalce cuvântul decât să
ajungem cu toţii să ne temem de rea-credinţă?
4. Nu-i mai lipseşte lăcomiei noastre decât atât: să nu
mai dăruim binefaceri fără un chezaş. Să fii de folos, să

118
 Despre binefaceri
cap 15.
ajuţi – acestea ţin de un suflet generos şi mare; cel care
dăruişte binefaceri îi imită pe zei, cel care caută plata
pentru ele – pe cămătari. De ce, vrând să le facem drep-
tate, să îi coborâm în tagma cea mai de jos?

Se dă mai multă crezare inelelor noastre cu

sigilii decât spiritului!
119
 Cartea a treia

capitolul 16.

1. Zice unul: „mai mulţi vor ajunge să fie nerecunoscă-

tori dacă nu se porneşte nicio acţiune în justiţie împotriva
unui nerecunoscător.” Ba dimpotrivă, vor fi mai puţini,
pentru că binefacerile vor fi dăruite cu mai mult discernă-
mânt. mai apoi, nu e de folos ca toţi să ştie cât de mulţi ne-
recunoscători există; căci numărul mare al celor vinovaţi
va face să dispară ruşinea pe care o provoacă fapta, iar o
vorbă de ocară pe care toţi o merită va înceta să mai fie so-
cotită infamantă.
2. Oare mai există vreo femeie pe care repudierea să o
facă să roşească, după ce unele faimoase şi de neam nobil
au ajuns să-şi numere anii nu după numărul consulilor,
ci al soţilor şi care îşi părăsesc căminul ca să se mărite şi
se mărită ca să divorţeze? Se temeau de acest scandal câtă
vreme apărea arareori; fiindcă nu mai sunt gazete din care
să lipsească divorţul, au ajuns să servească de învăţătură
pentru fapte ce sunt frecvent auzite.
3. mai este oare privit cu jenă adulterul, după ce s-a
ajuns ca o femeie să nu aibă un soţ decât pentru a-l scoate
din minţi pe amant? Castitatea este o dovadă de urâţenie
fizică. unde vei găsi o femeie atât de nenorocită, atât de
prăpădită încât să-i ajungă doar o pereche de amanţi – fără
să-şi aibă fiecare oră ocupată cu câte unul? iar ziua nu este
destul de lungă pentru toţi, dacă nu se lasă purtată în lec-
tică la unul şi nu îşi petrece noaptea cu un altul. Este
proastă şi demodată cea care nu ştie că traiul cu un singur

120
 Despre binefaceri

amant se cheamă tot căsătorie.

4. Aşa cum a dispărut ruşinea provocată de aceste
greşeli, după ce fapta s-a răspândit mai mult, tot aşa vei
face ca nerecunoscătorii să fie mai mulţi şi mai însemnaţi
dacă încep să fie număraţi.

capitolul 17.

1. „Şi atunci? Nerecunoscătorul va rămâne nepedep-

sit?” Şi atunci? Cel lipsit de pietate va rămâne nepedep-
sit? Şi răutăciosul? Şi lacomul? Şi nestăpânitul? Şi cel
crud? Crezi tu că rămân nepedepsite faptele nesuferite
sau socoteşti că există vreo pedeapsă mai mare decât
aversiunea publică?
2. Pedeapsa pentru un nerecunoscător este faptul că
nu îndrăzneşte să primească vreo binefacere de la ni-
meni, că nu îndrăzneşte să o dăruiască nimănui, că este
stigmatizat – sau se crede stigmatizat – în ochii tuturor,
că a pierdut cu totul gustul pentru ceea ce lumea are mai
bun şi mai plăcut. Ori îl numeşti tu oare nefericit pe cel
care şi-a pierdut văzul, care îşi are urechile închise de
vreo boală, şi nu îl numeşti nenorocit pe cel care şi-a
pierdut simţul binefacerilor?
3. El se teme de zei, care sunt martori ai tuturor actelor
de ingratitudine; amintirea binefacerii primite îl arde şi îl
sufocă. Până la urmă, aceasta este în sine o pedeapsă în-
deajuns de mare: că nu se poate bucura de fapta cea mai

121
cap 17. Cartea a treia
minunată. În schimb, cel care s-a bucurat că a primit o bi-
nefacere, are parte de o continuă încântare şi simte bucurie
privind nu obiectul în sine, ci intenţia celui care i-a făcut
darul. Pe omul recunoscător îl încântă întotdeauna o bine-
facere, pe cel nerecunoscător – o singură dată.
4. Este însă cu putinţă să fie comparate vieţile celor doi,
câtă vreme unul este trist şi copleşit de griji, căci obişnuieşte
să-şi încalce îndatoririle şi să înşele, iar în el nu-şi află locul
cinstirea datorată părinţilor, învăţătorului, celor ce i-au în-
drumat tinereţea; celălalt însă este bucuros, vesel şi, în aş-
teptarea momentului când îşi va putea arăta recunoştinţa,
simte o mare bucurie izvorâtă tocmai din acest sentiment
şi caută nu felul în care să scape de datorie, ci cum anume
să răspundă din plin şi îmbelşugat – nu doar părinţilor şi
prietenilor, ci chiar şi celor mai umili dintre oameni. Căci
el, chiar de primeşte o binefacere de la sclavul său, nu so-
coteşte de la cine, ci ce anume a primit.

Pe omul recunoscător îl încântă întotdeauna o

binefacere, pe cel nerecunoscător - o singură dată.
122
 Despre binefaceri

capitolul 18.

1. Şi totuşi, unii filozofi (cum ar fi Hecaton) se întreabă

dacă este cu putinţă ca un sclav să-i dăruiască o binefacere
stăpânului său. Sunt unii care deosebesc în felul acesta:
unele sunt binefaceri, altele sunt îndatoriri, altele servicii;
binefacere este ceea ce dăruieşte un străin (străin este unul
care poate, fără a fi blamat, să nu facă nimic); îndatorirea
este a fiului, a soţiei, a acelor persoane pe care legăturile
cu noi le împing sau chiar le silesc să dea ajutor; serviciul
este al sclavului, pe care condiţia lui îl aşază într-un ase-
menea loc încât nimic din ceea ce oferă nu-l poate pune
mai presus de stăpânul lui.
2. Cel care spune că un sclav nu îi poate dărui stăpânului
său o binefacere nu ştie nimic despre drepturile omului;
căci are importanţă intenţia celui care dăruieşte, nu statutul
lui. virtutea nu se închide în faţa nimănui; le stă deschisă
tuturor, pe toţi îi primeşte la sine, pe toţi îi invită – şi pe cei
născuţi liberi şi pe liberţi, şi pe sclavi, şi pe regi şi pe sur-
ghiuniţi; nu alege casa şi nici averea, se mulţumeşte cu un
om gol. Căci ce protecţie poate el găsi împotriva întâmplă-
rilor neaşteptate, ce lucru de seamă îşi poate garanta sieşi
spiritul, dacă până şi virtutea este în voia sorţii?
3. Dacă un sclav nu-i poate dărui stăpânului său o bine-
facere, atunci niciun oarecare nu-i poate dărui regelui său şi
niciun soldat – comandatului său. Căci dacă cineva este
supus unei autorităţi absolute, ce importanţă are care este
natura acestei autorităţi? Dacă un sclav nu îndrăzneşte să

123
 Cartea a treia

ajungă la titlul de binefăcător pentru că se supune constrân-

gerii şi fricii că va avea de îndurat pedepse extreme, aceeaşi
stare îl va ţine supus şi pe cel ce are un rege sau un coman-
dant deasupra sa: aceştia, sub un nume diferit, exercită totuşi
aceeaşi putere asupra lor. Numai că oamenii pot dărui bine-
faceri regilor lor, le pot dărui binefaceri comandanţilor lor:
aşadar, şi stăpânilor lor.
4. Este cu putinţă ca un sclav să fie drept, să fie puternic,
să aibă un suflet mare: este atunci cu putinţă şi să dăruiască
o binefacere, căci şi aceasta ţine de virtute. Până într-atât este
adevărat că sclavii le pot dărui binefaceri stăpânilor lor, încât
adeseori stăpânii înşişi sunt rodul acestor binefaceri.

capitolul 19.

1. Nu există nicio îndoială că un sclav îi poate dărui o

binefacere oricui doreşte: de ce nu ar putea atunci să-i dă-
ruiască stăpânului său? „Pentru că”, zice unul, „nu poate
deveni creditorul stăpânului său, dacă i-ar da aceluia bani.
Altfel şi-l îndatorează pe stăpânul lui în fiecare zi: îl ur-
mează când călătoreşte, îl slujeşte când e bolnav, îi cultivă
cu mare trudă proprietăţile de la ţară; numai că toate aces-
tea care, îndeplinite de un altul, ar fi numite binefaceri, sunt
simple servicii când sunt îndeplinite de un sclav. Căci bi-
nefacere este ceea ce dăruieşte cineva când ar putea la fel
de bine să nu dăruiască; sclavul nu are însă putinţa de a re-
fuza; de aceea el nu oferă, ci se supune, şi nici nu se poate

124
 Despre binefaceri
cap 19.
făli cu un fapt pe care nu avea cum să nu-l împlinească.”
2. Şi totuşi, chiar în aceste condiţii, eu tot voi câştiga
procesul şi îl voi duce pe sclav într-o poziţie în care este
liber din multe puncte de vedere. Între timp, spune-mi:
dacă ţi-l voi arăta pe unul care se luptă pentru salvarea
stăpânului său fără să-i pese de sine şi care, acoperit de
răni, îşi varsă ultima picătură de sânge din trupul său
încă în viaţă pentru ca stăpânul său să aibă timp să
scape, căutând să-i dea aceluia răgazul necesar cu preţul
vieţii sale, vei putea tu să pretinzi că acesta nu a dăruit
o binefacere, pentru că este sclav?
3. Dacă ţi-l voi arăta pe un altul care, ca să nu trădeze
secretele stăpânului său, nu s-a lăsat corupt de nicio ade-
menire a unui tiran, nu s-a lăsat înspăimântat de niciun fel
de ameninţări, nu s-a lăsat înfrânt de niciun fel de schin-
giuiri, care a abătut pe cât a putut bănuielile celui ce-l che-
stiona şi şi-a plătit credinţa cu viaţa, vei putea tu să pretinzi
că acesta i-a dăruit stăpânului său o binefacere, pentru că
este sclav?
4. ia seama dacă nu cumva, în cazul sclavilor, manifesta-
rea virtuţii nu este chiar mai însemnată în măsura în care este
mai rară şi, de asemenea, dacă nu cumva este cu atât mai
demnă de recunoştinţă cu cât, de vreme ce dominaţia este
privită cu ochi răi şi constrângerea este apăsătoare, iubirea
faţă de stăpân reuşeşte să-l facă pe vreunul să-şi învingă ura
faţă de situaţia sa de sclav. În felul acesta, o binefacere nu în-
cetează să existe pentru că provine de la un sclav, ci devine
chiar mai mare, pentru că pe acela nu l-a făcut să dea îndărăt
de la binefacere nici măcar faptul că era sclav.

125
 Cartea a treia

capitolul 20.

1. Greşeşte cel care socoteşte că starea de sclav pă-

trunde în întreaga fiinţă a omului. Partea sa cea mai bună
rămâne la adăpost. Numai trupurile sunt supuse stăpâ-
nului şi îi sunt trecute acestuia în stăpânire, spiritul însă
îi aparţine de drept lui şi este atât de independent şi de
liber în mişcare încât nici măcar această închisoare în care
a fost închis nu îl poate opri să se folosească de ardoarea
lui, să îşi pună în mişcare forţele şi să se avânte în nemăr-
ginit, în tovărăşia astrelor.
2. Aşadar trupul este cel pe care soarta îl încredinţează
stăpânului: el un corp cumpără, un corp vinde; partea
lăuntrică nu poate fi dată în stăpânire. Orice act porneşte
de aici, este liber; căci nici nu putem să le poruncim orice
sclavilor, nici ei nu sunt siliţi să se supună la orice: ei nu
vor duce la împlinire porunci ce sunt împotriva statului şi
nici nu-şi vor oferi braţele când e vorba de crime.

Greseste
, , cel care socoteste
, că starea de sclav
pătrunde în întreaga fiintă
, a omului. Partea
lăuntrică nu poate fi dată în stăpânire.
126
 Despre binefaceri

capitolul 21.

1. Există unele acte pe care legea nici nu le impune, nici

nu le interzice; între acestea îşi găseşte un sclav prilejul
unei binefaceri. Câtă vreme dă doar ceea ce se cere de obi-
cei de la un sclav, e vorba de un serviciu; când însă un
sclav dă mai mult decât trebuie, e vorba de o binefacere:
încetează să mai fie numit serviciu ceea ce ajunge să ţină
de afecţiunea unui prieten.
2. Sunt unele lucruri, cum ar fi mâncarea sau îmbrăcă-
mintea, pe care un stăpân trebuie să i le ofere sclavului; ni-
meni nu le numeşte pe acestea binefaceri. Dacă însă s-a
purtat cu bunăvoinţă cu el, i-a dat o educaţie demnă de un
om liber, l-a învăţat disciplinele prin care se cizelează spi-
ritele, atunci aceasta este o binefacere. Din celălalt punct
de vedere, acelaşi lucru este valabil şi pentru persoana
sclavului: orice depăşeşte cadrul îndatoririi de sclav, tot ce
oferă nu la poruncă, ci din voinţa sa, este o binefacere – cu
o singură condiţie, ca actul acesta, îndeplinit de un altul,
să poată fi numit binefacere.

127
 Cartea a treia

capitolul 22.

1. un sclav, după părerea lui Chrisip, este un om angajat pe

viaţă. Şi, după cum un angajat dăruieşte o binefacere atunci
când face mai mult decât i s-a dat în seamă, tot aşa sclavul, când
bunăvoinţa faţă de stăpân îi depăşeşte hotarele condiţiei lui şi,
cutezând să facă un gest de seamă, ce ar fi făcut cinste chiar şi
unora favorizaţi prin naştere, a întrecut aşteptările stăpânului
său: atunci ne găsim în faţa unei binefaceri dinlăuntrul casei.
2. Sau poate crezi că e cinstit ca cei care ne stârnesc
mânia dacă împlinesc mai puţin decât trebuie să nu ne me-
rite recunoştinţa dacă împlinesc mai mult decât trebuie sau
decât obişnuiesc să facă? vrei să ştii când anume ceea ce
face un sclav nu este o binefacere? Atunci când poţi spune:
„Şi dacă nu voia?” Când a înfăptuit ceva ce era îngăduit să
nu voiască a face, atunci este demn de laudă faptul că a voit.
3. Binefacerea şi vătămarea se opun una alteia; este posibil
ca un slav să dăruiască o binefacere stăpânului său, dacă este
cu putinţă să primească o vătămare de la stăpânul său.
Numai că pentru vătămările pe care le aduc stăpânii sclavilor
a fost stabilit un funcţionar care să cerceteze cazurile; acesta
are rolul de a restrânge şi cruzimea, şi poftele, şi zgârcenia
în asigurarea celor necesare traiului. Şi, ce? Primeşte un stă-
pân o binefacere de la un sclav? Nu, ci un om de la alt om.
4. În cele din urmă, orice i-ar fi fost în putere, a făcut: i-a
dăruit stăpânului său o binefacere; stă în puterea ta să nu
primeşti ceva de la un sclav! Cine este însă atât de mare încât
să nu fie silit de soartă să se folosească şi de cei mai mărunţi?

128
 Despre binefaceri

capitolul 23.

1. voi aduce acum multe exemple de binefaceri care

se deosebesc unele de altele şi care sunt cumva opuse
între ele. unul i-a dăruit stăpânului său viaţa, altul i-a
dăruit moartea, unul l-a salvat când era gata să piară,
altul – dacă exemplul de mai înainte valorează prea
puţin – l-a salvat pierind el însuşi; unul l-a ajutat pe stă-
pânul său să moară, altul i-a înşelat dorinţa.
2. Claudius Quadrigarius relatează, în a optsprezecea
carte a Analelor sale, că, în timp ce era asediat Grumen-
tum, chiar când aşezarea ajunsese în culmea disperării,
doi sclavi au fugit la duşman şi i-au făcut un serviciu de
mare preţ. mai apoi, după ce cetatea a fost cucerită, când
învingătorii alergau încoace şi-ncolo, ei au parcurs dru-
murile bine cunoscute către casa în care slujiseră şi au
scos-o de acolo pe stăpâna lor; celor care îi întrebau cine
era, le spuneau că le fusese stăpână, şi încă una foarte
crudă, şi că o duc să o pedepsească ei înşişi. Odată ce au
scos-o însă în afara cetăţii, s-au purtat cu ea cu toată grija,
până când s-a liniştit furia duşmanilor, iar mai târziu,
când soldaţii, grabnic ajunşi la saţ, s-au întors la purtarea
lor romană obişnuită, atunci şi ei s-au întors la purtarea
lor obişnuită şi s-au dat singuri pe mâna stăpânei lor.
3. Ea i-a eliberat pe loc şi nu i s-a părut nedemn de ea
să-şi fi primit viaţa din mâinile celor asupra cărora avu-
sese putere de viaţă şi de moarte. Ba chiar a putut să se
felicite singură în această situaţie; căci, dacă ar fi fost

129
cap 23. Cartea a treia
salvată într-alt chip, ar fi avut parte de darul unei milos-
tiviri cunoscute şi banale, aşa însă a devenit subiectul
nobil al unei poveşti şi un exemplu pentru două cetăţi.
4. În acea confuzie provocată de cucerirea cetăţii, când
fiecare se gândea numai la sine, toţi o părăsiseră în afară
de fugari; iar ei, jucând rol de ucigaşi, au fugit de la în-
vingători la stăpâna lor captivă, pentru a-i dezvălui mo-
tivul care îi împinsese la fuga dintâi; încununarea acestei
binefaceri a fost faptul că ei au socotit de cuviinţă, tocmai
pentru ca stăpâna să nu fie ucisă, să dea impresia că vor
să o ucidă pe stăpână. Crede-mă, nu este propriu unui
spirit – nu spun „de sclav”, ci – de rând să împlinească
o faptă aleasă sub numele unei crime.
5. Când vettius, pretorul marsiilor, era dus la gene-
ralul roman, sclavul lui a smuls o sabie de la soldatul
care îl târa şi mai întâi şi-a ucis stăpânul, apoi a spus:
„Este acum timpul să mă gândesc şi la mine – stăpânul
mi l-am eliberat deja”, şi s-a străpuns cu o singură lovi-
tură. Dă-mi numele cuiva care să-şi fi salvat stăpânul
într-un chip mai plin de slavă!

Nu este propriu unui spirit de rând

să împlinească o faptă aleasă
sub numele unei crime.
130
 Despre binefaceri

capitolul 24.

1. Pe când Cezar asedia Corfinium, Domitius era ţinut

închis; el a poruncit ca unul dintre sclavii săi, care era şi
medic, să-i dea otravă. Fiindcă îl vedea că ezită, i-a spus:
„De ce şovăi, de parcă totul ar depinde numai de tine?
Cer moartea, dar am şi eu armele mele.” Atunci sclavul
i-a făgăduit şi i-a dat să bea un leac nevătămător; când
Domitius a adormit, sclavul a mers la fiul stăpânului şi
i-a spus: „Porunceşte să fiu ţinut sub pază până ce vei
înţelege din deznodământ dacă i-am dat sau nu tatălui
tău otravă.” Domitius a trăit şi a fost salvat de Cezar; mai
înainte însă, sclavul lui îl salvase.

capitolul 25.

1. În vremea războiului civil, un sclav şi-a ascuns stă-

pânul care fusese proscris şi, punându-şi în degete ine-
lele aceluia şi îmbrăcând hainele lui, s-a înfăţişat celor
care îl căutau pe stăpânul său şi le-a spus că nu le cere
nimic altceva decât să-şi ducă la capăt poruncile primite;
iar apoi şi-a oferit gâtul săbiilor. Cât de bărbătească i-a
fost purtarea – a preferat să moară în locul stăpânului
său în vremuri când a nu dori moartea stăpânului era un
gest rar întâlnit de credinţă! Să fii găsit bun la suflet într-
o vreme a cruzimii publice, să fii găsit credincios într-o

131
 Cartea a treia

vreme a trădării! Să doreşti moartea ca premiu al credin-

ţei tale, pe când premii uriaşe se oferă pentru trădare!

capitolul 26.

1. Nu voi trece cu vederea nici unele exemple ale vre-

murilor noastre. Sub tiberius Caesar era ceva des întâl-
nit şi aproape ca un fel de nebunie publică să se emită
acuzaţii, iar starea aceasta i-a decimat pe cetăţenii ro-
mani mai rău decât orice război civil; se lua în seamă o
vorbă spusă de beţivi, o nerozie a glumeţilor; nimic nu
era la adăpost; orice era un bun prilej de cruzime şi nici
nu se mai aştepta ca destinul acuzaţilor să fie pecetluit,
pentru că acesta era unul singur. Paulus, un fost pretor,
se afla la un banchet purtând pe deget un inel cu o piatră
preţioasă pe care era gravat chipul lui tiberius Caesar.
2. Aş face o mare neghiobie dacă mi-aş căuta acum cu-
vintele cu care să spun că acela a luat o oală de noapte; fap-
tul acesta a fost observat în acelaşi timp de maro, unul
dintre delatorii faimoşi ai vremii, şi de sclavul celui pândit.
Acesta i-a venit în ajutor stăpânului său ameţit de băutură
şi i-a scos din deget inelul; când maro i-a chemat pe come-
seni să fie martori la faptul că portretul împăratului fusese
pus alături de ceva necurat şi se pregătea să formuleze de-
nunţul, sclavul a arătat inelul de pe mâna sa. Dacă acesta
este numit sclav, atunci maro poate fi numit un comesean!

132
 Despre binefaceri

capitolul 27.

1. În vremea divinului Augustus nu mai era adevărat că

vorbele erau primejdioase pentru oameni, ele îi puteau pro-
voca însă neplăceri. Rufus, un bărbat de rang senatorial, şi-
a arătat o dată, la un banchet, dorinţa ca Cezar să nu se
întoarcă teafăr din călătoria pe care o plănuia; şi a adăugat
că toţi taurii şi viţeii doreau acelaşi lucru. Au fost unii din
cei de faţă care au ascultat cu mare atenţie. Când s-a lumi-
nat de ziuă, sclavul care-i stătuse la picioare la banchet i-a
povestit ce a spus la beţie şi l-a îndemnat să fie cel dintâi
care ajunge la Cezar, ca să se denunţe singur.
2. urmându-i sfatul, Rufus l-a întâlnit pe Cezar când
acesta cobora spre for şi, jurând că nu fusese în toate minţile
în ziua dinainte, şi-a dorit ca vorba să cadă asupra sa şi a fii-
lor săi şi l-a implorat pe Cezar să-l ierte şi să-l privească din
nou cu bunăvoinţă.
3. Când Cezar a spus că primeşte, Rufus a zis: „Nimeni
nu va crede că mă priveşti iar cu bunăvoinţă dacă nu-mi vei
dărui ceva” şi i-a cerut o sumă de bani pe care n-ar fi pretins-
o nici măcar un favorit – şi a obţinut-o. „De dragul meu”, a
zis Cezar, „mă voi strădui să nu mă mai supăr pe tine”.
4. Cezar s-a purtat cu nobleţe, pentru că a acordat iertarea,
pentru că a adăugat generozitatea la iertare; oricine aude
această pildă trebuie să-l laude pe Cezar, dar mai înainte să-
l laude pe sclav. Nu aşteptaţi de la mine să vă povestesc că a
fost eliberat cel care făcuse aşa ceva; numai că nu a fost însă
eliberat pe gratis: Cezar a plătit banii pentru libertatea lui.

133
 Cartea a treia

capitolul 28.

1. După atâtea pilde, mai este vreo îndoială că uneori

stăpânul poate primi o binefacere de la sclavul său? De ce
condiţia omului să micşoreze valoarea unei fapte, iar va-
loarea unei fapte să nu adauge slavă la condiţia persoanei
respective? Avem cu toţii aceleaşi începuturi, aceeaşi ori-
gine; nimeni nu este mai nobil faţă de un altul, decât prin
aceea că firea unuia este mai dreaptă şi mai înclinată către
deprinderi bune.
2. Cei care îşi expun în atriu portretele strămoşilor şi
aşază la intrarea în casă numele din familia sa, într-o lungă
înşiruire, legată în ramificaţiile numeroase ale arborelui ge-
nealogic, nu sunt oare mai degrabă cunoscuţi decât nobili1?
universul este singurul părinte al tuturor, indiferent dacă
la originea sa dintâi fiecare ajunge prin linii de strămoşi fai-
moşi sau necunoscuţi. Nu trebuie să te înşele cei care, tre-
cându-şi mereu în revistă strămoşii, oriunde lipseşte un
nume faimos umplu locul cu numele unui zeu.
3. Nu dispreţui pe nimeni, nici dacă în jurul lui sunt
nume uitate şi soarta l-a ajutat prea puţin. Dacă sunt înain-
tea voastră în şir liberţi sau sclavi sau oameni din neamuri
străine, ridicaţi-vă falnici inimile şi treceţi peste orice nume
necunoscute; pe culme vă aşteaptă o nobleţe de seamă.
4. De ce ne înălţăm în trufia noastră la o asemenea va-
nitate încât socotim că nu e demn de noi să primim bine-
faceri de la sclavi şi, uitându-le meritele, privim numai
înspre soarta lor? Poţi numi pe un altul sclav tu, care eşti

134
1
Joc de cuvinte bazat în latină pe doi termeni cu aceeaşi origine etimologică
(nosco): noti magis quam nobiles.
 Despre binefaceri
cap 28.
un sclav al poftei şi al lăcomiei pântecelui şi al amantei tale
– ba chiar eşti proprietatea comună a amantelor tale?
5. Poţi tu să-l numeşti pe un altul sclav? unde eşti pur-
tat de hamalii aceştia care îţi cară patul? unde te duc oa-
menii aceştia cu pelerine, îmbrăcaţi în haine neobişnuite,
ca de soldaţi – unde, zic, te duc? La uşa vreunui uşier, la
grădinile vreunui sclav care nu are încă o însărcinare ofi-
cială; şi mai apoi pretinzi că un sclav de-al tău nu-ţi poate
dărui o binefacere, câtă vreme este o binefacere să primeşti
un sărut de la un sclav care nu este al tău?
6. Ce înseamnă o astfel de nestatornicie a spiritului?
În acelaşi timp, îi dispreţuieşti pe sclavi şi îi cultivi, la tine
acasă eşti despotic şi nestăpânit, afară eşti umil şi deopo-
trivă de dispreţuit pe cât dispreţuieşti; căci nimeni nu este
mai repede dispus să se înjosească decât cel care se înalţă
pe nedrept, nimeni nu este mai repede dispus să-i calce
în picioare pe alţii decât cel care a învăţat să insulte pri-
mind insulte.

Nimeni nu este mai nobil fată, de un altul,

decât prin aceea că firea unuia este mai dreaptă
,si mai înclinată către deprinderi bune.
135
 Despre binefaceri

capitolul 29.

1. Era nevoie să spun lucrurile acestea pentru a reteza

aroganţa oamenilor care sunt ei înşişi în voia sorţii şi pen-
tru a cere să li se acorde sclavilor dreptul de a dărui bi-
nefaceri – ca să fie cerut şi în numele fiilor noştri. Căci se
pune întrebarea dacă pot vreodată copiii să le dăruiască
părinţilor lor binefaceri mai mari decât cele pe care le pri-
mesc.
2. Se poate admite că au existat mulţi fii mai măreţi şi mai
puternici decât părinţii lor; şi, tot aşa, că au fost mai buni.
Dacă se acceptă lucrul acesta, atunci este cu putinţă ca ei să
le fi dăruit binefaceri mai mari, de vreme ce au fost înzestraţi
deopotrivă cu mai mult noroc şi cu intenţii mai bune.
3. Zice unul: „Oricum stă situaţia, ce îi dă fiul tatălui
său este mai puţin, pentru că îi datorează chiar tatălui
său putinţa de a dărui. În felul acesta, un tată nu este ni-
ciodată întrecut în binefacere, pentru că tocmai binefa-
cerea prin care este întrecut îi aparţine de fapt lui însuşi.”
În primul rând însă există unele lucruri care îşi au origi-
nea în altele şi totuşi sunt mai mari decât originile lor;
nici nu este adevărat că ceva nu poate fi mai mare decât
elementul din care provine în temeiul faptului că nu ar
fi putut ajunge departe dacă nu şi-ar fi început drumul.
4. Nu există pe lume lucruri care să nu-şi depăşească
într-o mare măsură începuturile. Sămânţa este cauza a tot
ce creşte, şi totuşi ea reprezintă partea cea mai mică din
ceea ce naşte. Priveşte Rinul, priveşte Eufratul, priveşte –

137
cap 29. Cartea a treia
în fond – toate fluviile faimoase: ce sunt ele dacă le judeci
după izvoare? Orice le-ar face de temut, orice le-ar face
renumite, au dobândit pe parcurs.
5. Dă deoparte rădăcina1: pădurile nu vor mai răsări, iar
munţii cei mari se vor dezgoli. Priveşte trunchiurile arborilor,
cele mai înalte, dacă le consideri după vârful lor, cele mai
larg desfăşurate, dacă le consideri după desimea şi întinde-
rea ramurilor: în comparaţie cu acestea, cât de firavă este ră-
dăcina, ce este cuprinsă într-un firişor subţire! templele şi
cetăţile se sprijină pe temeliile lor; cu toate acestea, rămân as-
cunse elementele ce-au fost aruncate la temelia întregii con-
strucţii.
6. La fel se întâmplă cu toate celelalte: întotdeauna mă-
rimea lor de mai târziu va întrece începuturile. Nu aş fi
putut dobândi nimic dacă nu ar fi existat mai înainte bine-
facerea din partea părinţilor mei; nu înseamnă însă că ceea
ce am dobândit este mai prejos de aceea fără de care nu aş
fi putut dobândi nimic.
7. Dacă nu m-ar fi hrănit doica în copilărie, nu aş fi putut
face nimic din cele pe care le îndeplinesc acum mintea şi
braţele mele şi nici nu m-aş fi putut înălţa la această strălu-
cire a numelui pe care mi-au conferit-o strădaniile mele ci-
vile şi militare: oare vei pune de aceea serviciul doicii mai
presus de eforturile mele? Şi care este deosebirea, de vreme
ce este deopotrivă de adevărat că nu aş fi putut ajunge la
împlinirile mele de mai târziu fără binefacerea tatălui ca şi
a doicii?
8. Dar dacă sunt îndatorat pentru tot ceea ce am ajuns
acum începuturilor mele, gândeşte-te că începutul meu nu

138
1
Am păstrat ordonarea frazelor din ediţia Les Belles Lettres; editorul Préchac
respinge – motivînd paleografic şi logic – transpoziţia propusă de Haase (şi ac-
ceptată în ediţia Loeb), care face ca această frază să fie penultima din paragraf.
 Despre binefaceri
cap 29.
a fost tatăl, ci vreun strămoş; căci întotdeauna va exista un
izvor mai îndepărtat din care să provină un izvor. Şi totuşi
nimeni nu va spune că le datorez unor strămoşi necunos-
cuţi şi aflaţi dincolo de amintire mai mult decât îi datorez
tatălui meu; ba chiar îi datorez mai mult, dacă tocmai faptul
acesta, că tatăl meu m-a adus pe lume, i se datorează stră-
moşilor lui.

Nu există pe lume lucruri care să nu-si ,

depăsească
, începuturile. Sământa
, este cauza a
tot ce creste,
, ,si totusi
, ea reprezintă partea cea
mai mică din ceea ce naste.
,
139
 Cartea a treia

capitolul 30.

1. „tot ce am făcut pentru tatăl meu, chiar dacă este un

lucru important, este mai prejos de preţul darului pe care
el mi l-a făcut, de vreme ce nu i-aş fi putut da nimic de nu
m-ar fi adus pe lume.” Gândind în felul acesta, şi dacă ci-
neva l-ar fi însănătoşit pe tatăl meu bolnav sau aflat pe
patul de moarte eu nu l-aş putea răsplăti cu nimic, căci orice
ar fi mai prejos de binefacerea lui: tatăl meu nu m-ar fi adus
pe lume dacă nu ar fi fost însănătoşit. vezi însă dacă nu este
mai aproape de adevăr să consideri că ce am putut şi ce am
făcut îmi aparţine mie şi puterilor mele şi voinţei mele.
2. Faptul că m-am născut – cercetează-l în sine ce va-
loare are: consideră-l un lucru mărunt şi încă neformat,
plămadă deopotrivă a binelui şi a răului, fiind fără îndoială
pasul dintâi pentru toate, fără a fi însă mai presus de toate
doar pentru că este cel dintâi.
3. Am salvat viaţa tatălui meu şi l-am adus în culmea
cinstirii; l-am făcut mai-marele cetăţenilor din cetatea lui
şi l-am onorat nu numai prin înfăptuirile mele, ci i-am şi
dăruit prilejuri de seamă şi la îndemână pentru a înfăptui
el însuşi fapte deopotrivă lipsite de primejdii şi glorioase;
l-am încărcat cu cinstiri, bogăţii, cu orice este atrăgător
pentru spiritul omului şi, cu toate că stăteam mai presus
de toţi, m-am aşezat mai prejos de el.
4. Spune-mi acum: „Chiar faptul că ai fost în stare să faci
acestea este un dar al tatălui tău.” Îţi voi răspunde: „Este în-
tocmai aşa, dacă pentru a le înfăptui este de ajuns să te naşti;

140
 Despre binefaceri

dar dacă faptul de a trăi este partea cea mai neînsemnată

dintr-o viaţă trăită după principii bune şi mi-ai dăruit lucrul
acesta pe care îl am în comun cu fiarele sălbatice şi cu făp-
turile cele mai mărunte, nu-ţi asuma un merit care nu pro-
vine din binefacerile tale, chiar dacă nu a apărut fără de ele.”

capitolul 31.

1. Socoteşte că am dat îndărăt viaţă pentru viaţă: chiar şi

aşa am întrecut darul tău, de vreme ce eu unul l-am dat cuiva
care înţelegea ce este, iar eu înţelegeam că îl dau, de vreme
ce ţi-am dăruit viaţa nu pentru plăcerea mea şi nici pe calea
plăcerii, de vreme ce, după cum este mai însemnat să-ţi păs-
trezi spiritul vital decât să-l primeşti, tot aşa cum este mai
uşor să mori mai înainte de a cunoaşte teama de moarte.
2. i-am dăruit viaţa unuia care s-a folosit pe dată de ea,
tu i-ai dăruit-o unuia care nu ştia dacă trăieşte cu adevă-
rat; eu unul i-am dăruit viaţă cuiva care se temea de
moarte, tu mi-ai dăruit viaţa ca să pot muri; eu unul ţi-am
dăruit o viaţă împlinită, desăvârşită, tu m-ai adus pe lume
lipsit de raţiune, povară pentru un altul.
3. vrei să ştii ce lipsită de preţ este binefacerea de a
dărui viaţă în felul acesta? Puteai să mă abandonezi, lă-
sându-mă să mor; cu siguranţă, faptul că mă aduseseşi pe
lume era o greşeală. Care este concluzia mea? Faptul că
tatăl şi mama s-au împreunat este o binefacere neînsem-
nată, dacă nu au adăugat celelalte binefaceri ce decurg din

141
 Cartea a treia

acest dar de început şi nu i-au întărit valoarea prin alte acte

de bunăvoinţă.
4. Nu este un bine să trăieşti, ci să trăieşti după princi-
pii bune. iar eu unul trăiesc după bune principii. Puteam
trăi însă rău; de la tine am aşadar un singur lucru, faptul
că trăiesc. Dacă îmi ceri socoteală pentru viaţa mea, des-
puiată, fără judecată, şi mi-o arunci în faţă ca pe un mare
bine, gândeşte-te că îmi ceri socoteală pentru un bun de
care au parte şi muştele şi viermii.
5. Apoi, ca să nu mai spun nimic altceva decât că m-am
dedicat artelor liberale şi că mi-am îndreptat cursul vieţii
către drumul cel drept, află că tocmai prin binefacerea ta
ai primit mai mult decât ai dăruit; căci tu mi-ai dăruit fiinţa
mea neşlefuită, nepricepută, eu însă ţi-am dăruit un fiu de
care să te bucuri că l-ai adus pe lume.

capitolul 32.

1. tatăl meu m-a hrănit. Dacă fac eu acelaşi lucru pentru

el, atunci îi dau îndărăt mai mult, pentru că el se bucură nu
doar că este hrănit, ci că este hrănit de fiul său şi atenţia mea
îi provoacă o plăcere mai mare decât faptul în sine; în schimb,
hrana pe care mi-a dat-o el a ajuns numai la trupul meu.
2. Cum? Dacă cineva a ajuns atât de departe, încât să i
se fi dus faima printre neamuri pentru elocinţa sa, ori pen-
tru spiritul de dreptate ori fapte de arme şi l-a încununat
şi pe tatăl său cu mare faimă şi, deopotrivă, prin gloria sa

142
 Despre binefaceri
cap 32.
luminoasă a risipit întunericul ce-i acoperea naşterea,
atunci nu a adus asupra părinţilor săi o binefacere ce nu
poate fi preţuită?
3. Sau poate ar fi auzit cineva de Aristo şi de Gryllus
dacă nu i-ar fi cunoscut pe fiii lor, Xenofon şi Platon? So-
crate este cel care nu îngăduie să piară numele lui Sofro-
niscus. Ar dura prea mult să-i înşirăm pe ceilalţi care
dăinuiesc numai şi numai pentru că virtutea aleasă a fiilor
lor le-a transmis posterităţii numele.
4. Care binefacere a fost mai mare, cea pe care a primit-o
marcus Agrippa de la tatăl său, care era necunoscut chiar
şi după ce avusese un fiu ca Agrippa, sau cea pe care a pri-
mit-o tatăl de la Agrippa care, prin gloria unei coroane na-
vale, a câştigat o distincţie unică între cinstirile militare,
care a ridicat în cetate atât de multe clădiri de seamă ce nu
numai că le-au întrecut în grandoare pe cele de dinainte,
dar nu au putut fi întrecute mai târziu de nimic?
5. Care binefacere a fost mai mare, cea pe care Octavius
i-a dăruit-o fiului său, ori cea pe care divinul Augustus i-a
dăruit-o tatălui, oricât de mult l-ar fi pus pe acesta în
umbră tatăl adoptiv? Ce bucurie ar fi simţit Octavius dacă
şi-ar fi văzut fiul, după ce pusese capăt războiului civil,
veghind asupra unei păci sigure: nu ar fi recunoscut
bunul pe care el însuşi i-l dăruise şi nici nu ar fi crezut, ori
de câte ori şi-ar fi întors privirile asupră-şi, că un aseme-
nea bărbat se putea naşte în casa sa. La ce bun să continui
acum să-i înşir pe ceilalţi care ar fi fost de mult mistuiţi de
uitare dacă slava fiilor lor nu i-ar fi smuls din întuneric şi
nu i-ar fi păstrat în lumină până acum?

143
 Cartea a treia

6. În plus, de vreme ce noi cercetăm nu care fiu i-a dăruit

tatălui său binefaceri mai mari decât cele pe care le-a primit
de la tată, ci dacă este cu putinţă pentru un fiu să dăruiască
binefaceri mai mari, chiar dacă pildele pe care le-am men-
ţionat nu valorează destul şi nici nu se aşază deasupra bi-
nefacerilor părinţilor, se înţelege totuşi că ceea ce nicio
vârstă anume nu a produs încă se află în limitele naturale.
Dacă faptele luate separat nu pot depăşi măreţia darurilor
părinteşti, totuşi mai multe adunate laolaltă le pot întrece.

capitolul 33.

1. Scipio a salvat viaţa tatălui său într-o luptă şi, îmbră-

cat cum era în toga praetexta, şi-a mânat calul împotriva
duşmanilor. Este puţin lucru faptul că, pentru a ajunge la
tatăl său, nesocotise toate primejdiile care îi făceau atunci
pe atâţia comandanţi de seamă să ezite, nesocotise atât de
multe greutăţi ce-i stăteau în drum dacă, pentru a-şi croi
drum în prima linie de luptă, el, novice cum era, a galopat
printre trupele de veterani – este puţin lucru că şi-a depăşit
limitele anilor săi?
2. Adaugă apoi că el de asemenea şi-a apărat tatăl în
tribunal şi l-a salvat din conspiraţia unor duşmani puter-
nici, că, după un al doilea şi un al treilea consulat, a adu-
nat asupra lui şi alte cinstiri pe care până şi foştii consuli
şi le-ar fi dorit, că, atunci când tatăl lui era sărac, el i-a în-
credinţat averile pe care le dobândise în război şi l-a făcut

144
1
Id est: stoici.
 Despre binefaceri
cap 33.
bogat chiar cu prăzile luate de la duşmani – ceea ce repre-
zintă gloria cea mai de seamă pentru eroii din luptă.
3. Şi dacă tot este prea puţin, adaugă că a prelungit
puterile extraordinare ale tatălui său în guvernarea pro-
vinciilor, adaugă că, după ce distrusese cetăţile cele mai
de seamă, el – apărătorul şi întemeietorul imperiului
Roman, menit să se întindă, fără rival, de la răsăritul
până la apusul soarelui, i-a conferit unui bărbat ce era
deja slăvit slava de a fi numit tatăl lui Scipio. mai este
vreo îndoială că binefacerea de rând a naşterii lui a fost
întrecută de iubirea filială, aleasă, şi de calitatea lui, care
nici nu aş putea spune dacă a adus cetăţii înseşi mai
multă apărare decât glorie?
4. Apoi, dacă tot este prea puţin, închipuie-ţi un fiu
care-şi salvează tatăl de la schingiuire, închipuie-ţi că se
aşază pe sine în locul acestuia. Poţi spori binefacerile dă-
ruite de un fiu cât pofteşti, în vreme ce binefacerea unui
tată este de un singur fel, uşor de dat şi aducătoare de
plăcere pentru cel ce o dă, o binefacere pe care trebuie
să o fi dăruit multora, chiar unora cărora nici nu ştia că
le-o dăruise, atunci când fie avea un asociat, fie se îngri-
jea de lege, de patrie, de bunurile strămoşilor, de conti-
nuitatea casei sale şi a familiei, de toate mai degrabă
decât de acela căruia îi făcea darul.
5. Cum? Dacă un fiu a dobândit înţelepciunea şi i-a
transmis-o tatălui său, încă vom mai sta să discutăm
dacă el i-a dăruit ceva mai mare decât a primit, cu toate
că darul pe care i l-a întors tatălui a fost o viaţă fericită,
iar ceea ce a primit a fost doar viaţa?

145
 Cartea a treia

capitolul 34.

1. „Dar orice ai face”, zice unul, „orice îi poţi da aceluia,

este o binefacere care îi aparţine tatălui tău.” În egală mă-
sură, ce am dobândit prin studiile liberale este o binefacere
ce-i aparţine învăţătorului meu; cu toate acestea, îi lăsăm
în urmă chiar pe profesorii care ne-au transmis cunoştinţele
lor, mai ales pe cei care ne-au învăţat alfabetul şi, cu toate
că nu am fi putut împlini nimic fără ei, nu înseamnă totuşi
că, oriunde ar fi ajuns fiecare, este mai prejos de aceia. Este
o mare diferenţă între lucrul care s-a petrecut mai întâi şi
lucrul care este mai important, şi nu înseamnă că ceea ce s-a
petrecut mai întâi este echivalentul a ceea ce este mai im-
portant în virtutea faptului că fără cele dintâi nu se puteau
produce cele importante.

capitolul 35.

1. Este acum vremea să batem monedă, ca să zic aşa,

folosind materialul filozofilor noştri1. Cel care a dăruit o
binefacere ce este mai prejos de o alta, mai bună, poate
fi întrecut. tatăl i-a dăruit fiului viaţa, numai că există
ceva mai bun decât viaţa: în felul acesta poate fi întrecut
tatăl, fiindcă a dăruit o binefacere ce este mai prejos de
o alta.
2. mai mult: dacă un om care a dăruit cuiva viaţa a fost

146
1
Id est: stoici.
 Despre binefaceri
cap 35.
eliberat din ghearele morţii o dată şi încă o dată, atunci el
a primit un dar mai mare decât cel pe care l-a dat. iar tatăl
a dăruit viaţa: el poate atunci, dacă a fost de mai multe ori
salvat din primejdie de moarte de către fiul său, să pri-
mească o binefacere mai mare decât cea pe care a dat-o.
3. Cu cât are cineva mai mare nevoie de o binefacere,
cu atât este aceasta mai mare când o primeşte; unul care
trăieşte are mai mare nevoie de viaţă decât unul care încă
nu s-a născut, ca unul care nu poate avea nevoie de nimic:
aşadar, tatăl primeşte o binefacere mai mare dacă-şi pri-
meşte viaţa de la fiul său decât fiul de la tată, pentru faptul
că s-a născut.
4. „Binefacerile tatălui nu pot fi întrecute de binefacerile
fiului. De ce? Pentru că şi-a primit viaţa de la tatăl său, iar
dacă nu ar fi primit-o nu i-ar fi fost cu putinţă să dăruiască
niciun fel de binefaceri.” Numai că un tată are acest fapt
în comun cu toţi oamenii care au dat cuiva viaţă; căci nu
ar fi putut fi recunoscători dacă nu primeau viaţa. Aşadar,
nici faţă de un medic nu poţi fi îndeajuns de recunoscător
(şi medicii obişnuiesc să dea viaţa), nici unui corăbier care
te-a salvat din naufragiu. Şi totuşi, binefacerile acestora şi
ale altora care ne-au dat în vreun fel viaţa, pot fi întrecute:
pot fi aşadar întrecute şi binefacerile taţilor.
5. Dacă cineva mi-a dăruit o binefacere de felul celor care
au nevoie de ajutorul multora, iar eu unul i-am dăruit o bi-
nefacere care nu mai are nevoie de ajutorul nimănuia,
atunci i-am dat mai mult decât am primit. tatăl i-a dăruit
fiului o viaţă ce ar fi pierit dacă nu i se adăugau multe altele,
care să o vegheze. Fiul, dacă i-a dăruit tatălui viaţa, i-a dat

147
cap 35. Cartea a treia
un asemenea fel de viaţă care nu are nevoie de niciun ajutor
pentru a dăinui: aşadar tatăl, primind viaţa, a primit de la
fiul său o binefacere mai mare decât i-a dăruit el însuşi.

Unul care trăieste

, are mai mare nevoie de
viată
, decât unul care încă nu s-a născut.
148
 Despre binefaceri

capitolul 36.

1. Aceste consideraţii nu distrug respectul faţă de pă-

rinţi şi nici nu îi fac pe copii mai răi decât părinţii, ci chiar
mai buni; căci tocmai prin natura ei, virtuţii îi place să
strălucească şi să o ia înaintea celor de dinainte. iubirea
filială va fi mai vie dacă, pentru a răspunde binefacerilor
primite, va veni cu speranţa de a le întrece. Chiar şi taţii
vor fi dornici să se întâmple aşa şi bucuroşi fiindcă, aşa
cum stau lucrurile cel mai adesea, este în avantajul nos-
tru să fim întrecuţi.
2. De unde provine o întrecere atât de mult dorită?
De unde provine o atât de mare fericire a părinţilor încât
să se declare că nu pot fi pe măsura binefacerilor oferite
de copiii lor? Dacă nu judecăm în felul acesta, atunci le
găsim scuze copiilor şi îi facem mai şovăielnici în a se
arăta recunoscători; dimpotrivă însă, noi trebuie să-i îm-
boldim şi să le spunem: „La treabă, tineri minunaţi! S-a
pornit o întrecere plină de slavă între părinţi şi copii,
dacă au primit sau au dat mai mult.
3. Ei nu sunt declaraţi învingători prin simplul fapt
că au venit cei dintâi; îngrijiţi-vă doar să arătaţi avântul
de care este nevoie şi nu daţi îndărăt: veţi fi învingători
peste unii care-şi doresc să fie învinşi. Nici nu vor lipsi,
în această frumoasă întrecere, comandanţii care să vă în-
curajeze să faceţi ca ei şi să vă poruncească să le călcaţi
pe urme spre o victorie care adeseori mai înainte a fost
câştigată asupra părinţilor.”

149
 Cartea a treia

capitolul 37.

1. Enea şi-a întrecut tatăl; după ce în copilărie el însuşi îi

fusese povară uşoară şi stătuse la adăpost în braţele tatălui
său, l-a purtat pe bătrânul îngreunat de ani în mijlocul duş-
manilor ce se luptau, printre ruinele cetăţii care se prăbuşea
în juru-i, în vreme ce acela îşi strângea la sân cu pioşenie
relicvele sacre şi zeii penaţi, împovărându-şi fiul cu mai
mult decât simpla sa greutate. L-a purtat printre flăcări şi
(ce îi este cu neputinţă iubirii filiale?) l-a scos din primejdie,
aşezându-l între întemeietorii imperiului Roman.
2. tinerii sicilieni şi-au înfrânt şi ei părinţii: când Etna,
zguduită de o furie nemaipomenită, şi-a azvârlit focul asu-
pra cetăţilor, asupra câmpurilor, asupra unei mari părţi din
insulă, ei şi-au dus părinţii la loc sigur, trăgându-i într-un
car. Se crede că flăcările s-au dat de o parte şi de alta, des-
chizându-le o cărare pe care să treacă tinerii aceştia ce me-
ritau atât de mult să-şi împlinească în siguranţă ţelul nobil.
3. Antigonus şi-a întrecut şi el tatăl: el, după ce învin-
sese duşmanul într-o bătălie teribilă, a trecut asupra ta-
tălui său premiul războiului şi i-a încredinţat puterea
asupra Ciprului. Acesta este cu adevărat un gest regal,
să refuzi să fii rege atunci când ai dreptul să fii.
4. Şi manlius şi-a întrecut tatăl, chiar dacă era unul
autoritar: el, care fusese mai înainte exilat de tatăl său
pentru un timp, din cauza unor violenţe şi prostii ado-
lescentine, a mers la tribunul plebei care fixase termenul
pentru procesul tatălui său; cerându-i o întrevedere,

150
 Despre binefaceri

tribunul i-a acordat-o, în speranţa că va avea dinainte

pe unul care să-şi trădeze tatăl urât – crezând şi că îşi
câştigase bunăvoinţa lui manlius de vreme ce, printre
alte acuzaţii, cea mai gravă era faptul că îşi alungase fiul
–, numai că tânărul, când s-au aflat faţă în faţă, a scos o
sabie ascunsă la sân şi i-a spus: „Dacă nu juri că îţi vei
retrage acuzaţiile împotriva tatălui meu, te străpung cu
sabia aceasta. Stă în puterea ta să hotărăşti în ce fel va
scăpa tatăl meu de cel ce-l acuză.” tribunul a jurat şi nu
şi-a încălcat cuvântul; a dat seama în faţa adunării pen-
tru motivele care îl făcuseră să-şi retragă acuzaţia. Ni-
mănui altcuiva nu i s-a mai permis să dea ordin unui
tribun fără a fi pedepsit.

capitolul 38.

1. Există încă alte şi alte exemple de fii care şi-au scăpat

părinţii din primejdii, care i-au înălţat dintr-o poziţie mă-
runtă pe culme şi, trăgându-i din mulţimea fără nume a
celor de rând, le-au dăruit un nume care nu se va stinge nici-
când, de la o generaţie la alta.
2. Nici forţa cuvintelor, nici talentul ales al oratorilor nu
poate exprima cât de măreţ, de demn de laudă şi demn de
păstrare pe vecie în amintirea oamenilor va fi să poţi
spune: „mi-am ascultat părinţii, le-am lăsat lor întreaga
autoritate, fie că era drept sau nedrept sau aspru să fie aşa,
m-am arătat umil şi supus; într-o singură privinţă am fost

151
 Despre binefaceri
cap 38.
îndărătnic – să nu fiu întrecut de ei în binefaceri”.
3. Întreceţi-vă mai departe, vă conjur, şi chiar de sunteţi
obosiţi, aşezaţi-vă din nou în luptă! Fericiţi sunt cei ce în-
ving, fericiţi sunt cei ce au fost învinşi! Ce este mai plin de
slavă decât un tânăr care-şi poate spune în sinea sa (căci să
o spui altuia ar fi neîngăduit): „mi-am întrecut tatăl în bine-
faceri”? Cine poate fi mai binecuvântat de soartă decât un
bătrân care, în auzul tuturor şi pretutindeni, va striga sus şi
tare să a fost întrecut de fiul său în binefacere? Ce poate fi
mai mare semn de victorie decât să pierzi această întrecere?

Cine poate fi mai binecuvântat de soartă

decât un bătrân care a fost întrecut
de copilul său în binefacere?
153
Cartea a patra
 Despre binefaceri

capitolul 1.

1. Din toate cele despre care am vorbit, Aebutius Libe-

ralis, se poate vedea că nimic nu este mai important sau
are nevoie să fie spus cu mai multă grijă – după vorba lui
Salustiu – decât ce avem acum în faţa ochilor: dacă a dărui
o binefacere şi a fi recunoscător în schimbul ei sunt de
dorit în sine.
2. Se găsesc unii care cultivă deprinderile lăudabile în
scopul unei plăţi şi cărora nu le este pe plac virtutea gra-
tuită; aceasta nu are însă în ea nimic măreţ, dacă îşi dezvă-
luie un interes. Căci ce este mai degradant decât să socoteşti
cât valorează un om după cât este de bun, de vreme ce vir-
tutea nici nu atrage printr-un câştig, nici nu înspăimântă
printr-o pagubă, căci pe nimeni nu atrage cu o speranţă sau
o promisiune ci, dimpotrivă, ne porunceşte să cheltuim
pentru ea şi constă cel mai adesea în contribuţii voluntare1.
trebuie să ne îndreptăm către ea, călcând în picioare orice
foloase; oriunde ne va chema, oriunde ne va trimite, noi
trebuie să mergem, fără să ţinem seama de averea familiei,
uneori chiar fără să ne cruţăm sângele şi niciodată nu tre-
buie să refuzăm să i ne supunem.
3. Zice unul: „Şi ce câştig dacă voi face asta cu curaj,
dacă voi face asta cu bucurie?”. Doar faptul că vei fi făcut;
nimic altceva nu ţi se promite. Dacă se întâmplă să ai parte
de vreun câştig, socoteşte-l ceva în plus. Preţul pentru fap-
tele bune stă în ele însele. Dacă este de dorit în sine o faptă
bună, dacă – mai departe – o binefacere este o faptă bună,

155
1
Expresia latinească (ultro tributa) provine din limbajul tehnic al instituţiilor ro-
mane, însemnând exact: „plăţi în avans la lucrările publice făcute de stat”.
 Cartea a patra

atunci statutul ei nu poate fi altul, de vreme ce are aceeaşi

natură. iar că o faptă bună trebuie să fie în sine un scop
de dorit, s-a dovedit adesea şi din belşug.

capitolul 2.

1. Din acest punct de vedere, noi1 ne înfruntăm cu cei

ce-l urmează pe Epicur, ceată moleşită şi ascunsă în umbră,
care filozofează la banchete şi care consideră că virtutea
este slujnica plăcerilor, că li se supune, că le este sclavă, că
le vede aşezate deasupra sa. „Nu există”, spui tu, „plăcere
fără virtute.”
2. Dar de ce este înaintea virtuţii? tu crezi că este numai
o chestiune de ordine? Stau însă sub semnul îndoielii şi
principiul în întregime, şi efectul lui. Nu este virtute dacă
poate veni abia pe urmă; ei îi aparţin locurile dintâi, ea tre-
buie să conducă, să poruncească, să stea cel mai sus; iar tu
pretinzi ca ea să aştepte un semn!
3. Zice unul: „Care este deosebirea? Şi eu afirm că nu
poate exista viaţă fericită fără virtute. Până şi plăcerea la
care năzuiesc, căreia m-am dat sclav – dacă viaţa este lip-
sită de ea, o dezaprob şi o condamn. Singurul lucru rămas
în discuţie este dacă virtutea e sursa binelui suprem sau
este ea însăşi binele suprem.” Ca să limităm discuţia la
acest singur punct, crezi tu că este vorba de o simplă
schimbare a ordinii? Este însă o confuzie şi o orbire făţişă
să dai precădere lucrurilor de pe urmă.

156
1
Id est: stoicii.
 Despre binefaceri

4. Ceea ce mă umple de indignare însă este nu faptul

că virtutea e aşezată în urma plăcerii, ci chiar că virtutea
este în general asociată cu plăcerea, pentru că virtutea dis-
preţuieşte plăcerea şi o duşmăneşte şi se îndepărtează de
ea cât de mult poate, fiind deprinsă cu truda şi cu durerea,
care sunt necazuri demne de un bărbat, mai mult decât cu
bunul acesta de natură femeiască.

capitolul 3.

1. A trebuit, Liberalis, să aşez aici aceste observaţii, pen-

tru că a dărui o binefacere (acesta e subiectul pe care îl tra-
tăm) ţine de virtute, dar a dărui din orice alt motiv decât
faptul de a dărui este actul cel mai încărcat de ruşine. Căci,
dacă dăm ceva cu gândul că vom primi îndărăt, atunci ar
trebui să dăm unuia foarte înstărit, nu unui nevoiaş; de fapt
însă, noi preferăm un sărac în locul unuia nemăsurat de
bogat. Nu este binefacere cea care stă cu ochii aţintiţi la
avere.
2. În plus, dacă numai interesul personal ne-ar îm-
pinge să fim de folos cuiva, cei care ar fi cel mai în mă-
sură să o facă, şi anume cei avuţi, cei puternici şi regii,
care nu duc lipsă de nimic de la alţii, ar fi ultimii care să
dăruiască binefaceri; nici zeii, care revarsă asupra noas-
tră atâtea daruri, fără încetare, ziua şi noaptea, nu ar mai
face-o, căci natura lor le este suficientă şi îi face să fie de-
plini şi în siguranţă şi de neatins; de ceea, nu vor dărui

157
cap 3. Cartea a patra

nimănui vreo binefacere dacă singurul motiv de a dărui

este grija de sine şi interesul propriu.
3. Dacă priveşti cu atenţie nu unde e cel mai bine să
aşezi o binefacere, ci de unde îţi vine câştigul cel mai mare,
de unde îl culegi cel mai uşor – aceasta nu este o binefa-
cere, ci un împrumut cu camătă. Şi, de vreme ce zeii se află
departe de acest calcul, urmează de aici că ei nu vor avea
o purtare demnă de oamenii liberi; căci, dacă singurul
motiv de a dărui o binefacere este folosul celui ce dă, iar
un zeu nu poate avea speranţa de a trage vreun folos de
pe urma noastră, atunci divinitatea nu are nici un motiv
să dăruiască o binefacere.

Nu este binefacere cea care stă

cu ochii atintiti
, , la avere.
158
 Despre binefaceri

capitolul 4.

1. Ştiu ce se răspunde aici: „Aşadar divinitatea nu ne

dăruieşte binefaceri, ci, fără griji şi purtându-se cu indife-
renţă faţă de noi, cu spatele întors la lume, fie face altceva,
fie – ce i se pare lui Epicur că este fericirea supremă – nu
face nimic; iar binefacerile nu-l ating mai mult decât îl
ating insultele.”
2. Cel care spune aşa ceva nu a înţeles cuvintele celor
ce se roagă şi ale celor din jurul lui care, înălţându-şi mâi-
nile la cer, fac rugăciuni publice şi private; cu siguranţă
că nu ar face aşa, cu siguranţă că nu ar fi consimţit toţi
muritorii la această nebunie de a le vorbi unor forţe surde
şi unor zei care nu fac nimic, dacă nu le-am cunoaşte bi-
nefacerile – venite uneori de la sine, alteori dăruite celor
ce au implorat pentru ele – daruri măreţe, venite la vreme,
ce risipesc prin sosirea lor ameninţări grozave.
3. Şi cine a avut parte de atâta nenoroc, de atâta uitare,
cine s-a născut cu o soartă atât de aspră şi sub pedeapsă
încât să nu fi simţit generozitatea amplă a zeilor? Priveşte-i
chiar pe cei ce-şi jelesc soarta şi se plâng: vei afla că nu
este niciunul care să nu se fi împărtăşit defel din binefa-
cerile cereşti, nu este niciunul spre care să nu se fi revărsat
ceva din izvorul acela plin de bunătate. Sau poate este
puţin lucru darul acela pe care şi-l împart deopotrivă toţi
cei ce se nasc? Chiar dacă le lăsăm deoparte pe cele ce vin
mai apoi, împărţite cu o măsură inegală, ne-a dat oare
puţin lucru natura când ni s-a dat pe sine?

159
 Despre binefaceri

capitolul 5.

1. „Divinitatea nu dăruieşte binefaceri.” De unde vin

atunci cele pe care le ai în stăpânire, pe care le dai, pe care
le refuzi, pe care le păzeşti, pe care le furi? De unde vin
toate aceste lucruri fără număr care-ţi încântă ochii, ure-
chile, sufletul? De unde vine chiar belşugul acela pe care-ţi
clădeşti luxul? Căci cineva s-a îngrijit nu doar de cele ce ne
sunt necesare: avem parte de iubire chiar în răsfăţurile
noastre.
2. De unde – atâţia pomi ce poartă felurite fructe, atâtea
plante ce aduc vindecarea, atâtea soiuri de alimente des-
făşurate de-a lungul întregului an, încât îi oferă chiar şi
trândavului hrana ce apare la întâmplare pe pământ? De
unde – vieţuitoare de tot felul, unele pe pământ uscat şi
sigur, altele apărute în ape, altele care coboară din înalt,
încât fiecare parte a naturii să ne dăruiască ceva anume.
3. De unde – râurile acestea care înconjoară câmpurile cu
unduiri încântătoare, râurile acelea care, curgând într-un
vad lat şi navigabil, oferă un drum potrivit pentru negoţ,
unele râuri care la vreme de vară sporesc miraculos în aşa
fel încât, revărsându-se cu forţa torentului văratec, irigă te-
renurile uscate ce zac sub cerul fierbinte? Ce să mai spunem
despre izvoarele cu ape vindecătoare? Ce să mai spunem
despre apele fierbinţi care ţâşnesc chiar pe ţărmul mării?
„imens eşti tu, Lariu!
Freamăt tu ai ca o mare cu valuri în vuiet, Benacus!”1

161
1
vergiliu, Bucolicele, 1.6-10; traducere de teodor Naum, în vol. vergiliu, Bucolice.
Georgice, ed. cit.
 Cartea a patra

capitolul 6.

1. Dacă ţi-ar fi dăruit cineva un teren de câteva iugăre,

ai fi zis că ai primit o binefacere: spui însă că întinderile
nesfârşite ale ţinuturilor ce ţi se deschid dinainte nu sunt
o binefacere? Dacă cineva ţi-a dăruit bani şi – lucru de
mare preţ în ochii tăi – ţi-a umplut lada, vei numi aceasta
„binefacere”; divinitatea ţi-a aşezat sub pământ metale fără
număr, a scos la suprafaţă fluvii fără număr, care trec peste
ţinuturi, purtând cu ele aur; mari grămezi de argint, de
aramă, de fier au fost îngropate în tot locul şi ţi-a dat pu-
tinţa de a le descoperi aşezând la suprafaţă semne ale pre-
zenţei lor ascunse: spui că nu ai primit o binefacere?
2. Dacă îţi este dăruită o casă în care străluceşte ceva
marmură şi plafonul are ici şi colo luciri de aur ori de cu-
lori, vei spune că este un dar peste măsura obişnuită; divi-
nitatea însă a ridicat pentru tine un sălaş uriaş, la adăpost
de teama de incendiu sau de prăbuşire, în care poţi vedea
nu doar vinişoare firave, mai subţiri decât tăişul cu care
sunt desprinse, ci stânci întregi de pietre preţioase, gră-
mezi întregi de materii de tot felul, din care şi cea mai mă-
runtă fărâmă te umple de admiraţie, şi un plafon care
într-un fel luceşte la vreme de noapte şi într-alt fel la vreme
de zi: şi totuşi spui că nu ai primit niciun dar?
3. Şi, cu toate că ţii la mare preţ cele pe care le ai în posesie,
joci rolul unui om nerecunoscător, care consideră că nu-i este
nimănui îndatorat? De unde ai aerul pe care-l respiri? De
unde ai lumina aceasta datorită căreia îţi înfăptuieşti actele

162
 Despre binefaceri
cap 6.
vieţii şi le pui în ordine? De unde ai sângele care, prin miş-
carea sa, întreţine căldura vieţii? De unde, această gâdilare
a cerului gurii, cu arome rafinate, mult după ce saţul a fost
atins? De unde, această stârnire a unei plăceri obosite? De
unde, această linişte în care lâncezeşti şi te ofileşti?
4. Oare nu vei spune, dacă eşti recunoscător:
„mie-un zeu îmi dete astă linişte!
Zeu el îmi va fi de-a pururi şi altarul lui de zeu
Îl va înroşi adese un mior din ţarcul meu.
El îmi dete învoire să-mi pasc vacile pe-aice
Şi, cum vezi, să-i zic din fluier cântecul ce-mi place-a
zice.”1
5. Zeu este acela care a dat drumul nu câtorva vite, ci
unor turme ce se împrăştie pe tot cuprinsul pământului,
care le-a dat loc de păscut turmelor ce rătăcesc încoace şi-
ncolo, pretutindeni, care a înlocuit păşunile verii cu păşunile
de iarnă, care nu ne-a învăţat doar să cântăm din trestie şi
să ritmăm un cântec – rudimentar şi nemeşteşugit, dar păs-
trând totuşi o anume măsură – ci a născocit atât de multe
meşteşuguri artistice, atât de multe modulaţii ale vocilor,
atât de multe sunete, iscate – unele de suflarea noastră, altele
de cântul unor instrumente.
6. Şi nici să nu spui că cele pe care le-am descoperit ne
aparţin mai mult decât faptul că noi creştem sau că anu-
mite funcţii corespund corpului nostru la momente bine
definite ale vieţii: acuma e vremea când le cad copiilor din-
ţii, acuma – pe măsură ce vârsta înaintează treptat şi
ajunge la un stadiu mai robust, e pubertatea şi dintele din
urmă, care e semn de încheiere pentru tinereţea ce-şi ia

163
1
vergiliu, Bucolicele, 1.6-10; traducere de teodor Naum, în vol. vergiliu, Bucolice.
Georgice, ed. cit.
cap 6. Cartea a patra

avânt. Sunt sădite în noi seminţele tuturor vârstelor, ale

tuturor artelor, iar divinitatea este magistrul ce ne scoate
la lumină, din adâncuri ascunse, talentele.

Sunt sădite în noi semintele

, tuturor vârstelor,
ale tuturor artelor, iar divinitatea este
magistrul ce ne scoate la lumină,
din adâncuri ascunse, talentele.
164
 Despre binefaceri

capitolul 7.

1. „Natura” – spune unul – „îmi face aceste daruri.”

Nu înţelegi că tu, când spui asta, îi dai divinităţii un alt
nume? Căci ce altceva este natura decât divinitatea şi ra-
ţiunea divină, întreţesută în întregul lumii şi în părţile ei?
Poţi să schimbi de câte ori vrei numele celui ce este autorul
a tot ce ne aparţine. Îl poţi numi cu îndreptăţire şi iupiter
Cel mai bun şi Cel mai mare1, şi Stăpânul tunetelor, şi Cel
ce stă de veghe, titlu care vine nu de la aceea că, după cum
spun istoricii, a oprit, în urma unei rugăciuni, armatele ro-
mane puse pe fugă, ci pentru că toate se păstrează datorită
binefacerii lui, pentru că el este un păzitor şi un sprijinitor.
2. Dacă tot pe acesta îl numeşti „destin”, nu greşeşti; căci,
de vreme ce destinul nu este nimic altceva decât seria între-
ţesută a cauzelor, el este cauza dintâi a tuturor, de care de-
pind celelalte. Orice nume vei alege, i se va potrivi dacă se
referă la o forţă care generează elemente celeste: numele cu
care i te adresezi pot fi tot atât de multe ca binefacerile-i.

165
1
Lat. Iuppiter Optimus Maximus; şi următoarele două sunt epitete tradiţionale
ale lui iupiter: Tonans şi Stator.
 Cartea a patra

capitolul 8.

1. Filozofii noştri îl consideră deopotrivă părintele Liber

şi Hercule şi mercur: părintele Liber – pentru că este pă-
rintele tuturor lucrurilor, cel care cel dintâi a descoperit
puterea seminţelor, ce poate face viaţa să dăinuiască prin
plăcere; Hercule – pentru că puterea îi este neînfrântă şi,
oricât s-ar istovi să-şi ducă la capăt încercările, se va în-
toarce în foc; mercur – pentru că lui îi aparţin raţiunea şi
numărul şi ordinea şi cunoaşterea.
2. Oriunde te vei întoarce, îl vei vedea că-ţi iese dinainte;
nimic nu este lipsit de el, el însuşi îşi umple lucrarea. Aşa-
dar, tu, cel mai nerecunoscător dintre muritori, nu câştigi
nimic dacă spui că nu îi eşti îndatorat divinităţii, ci naturii,
fiindcă nici natura nu există fără divinitate, nici divinitatea
fără natură, ci sunt unul şi acelaşi, deosebindu-se numai
prin rol.
3. Dacă pentru ceea ce ai primit de la Seneca ai zice că îi
eşti îndatorat lui Annaeus sau lui Lucius, atunci nu ţi-ai
schimba creditorul, ci i-ai schimba doar numele căci, fie că-
i rosteşti prenumele, numele sau supranumele, el este unul
şi acelaşi; tot aşa, vorbeşte acum despre natură, destin,
soartă: toate acestea sunt nume ale aceluiaşi zeu, care-i fo-
losesc în chip felurit puterea. Şi simţul dreptăţii, cinstea,
prudenţa, tăria de caracter, cumpătarea sunt calităţi ale
unuia şi aceluiaşi spirit; oricare din ele îţi este pe plac, spi-
ritul îţi este pe plac.

166
 Despre binefaceri

capitolul 9.

1. Dar, ca să nu intru pieziş într-o altă controversă, di-

vinitatea revarsă asupra noastră daruri nenumărate şi de
mare preţ fără speranţa de a primi ceva îndărăt, de vreme
ce nici ea nu are nevoie să i se dea ceva şi nici noi nu sun-
tem în stare să-i dăm; aşadar, binefacerea este ceva de dorit
în sine. Ea tinde către un singur lucru: folosul celui ce pri-
meşte; să ajungem la aceasta lăsându-ne deoparte propriile
noastre interese.
2. Zice unul: „voi spuneţi că trebuie să-i alegem cu grijă
pe cei cărora le dăruim binefaceri, de vreme ce nici ţăranul
nu-şi aruncă seminţele în nisip; dacă însă acesta e adevă-
rul, noi ne urmărim folosul propriu atunci când dăruim
binefaceri, aşa cum facem cu aratul şi semănatul; numai
că semănatul nu este ceva de dorit în sine. mai mult încă,
tu cauţi să afli unde şi în ce fel trebuie să dăruieşti o bine-
facere, iar de cercetarea aceasta nu ar fi nevoie dacă dărui-
rea unei binefaceri ar fi ceva de dorit în sine, fiindcă oricum
ar fi dată, tot binefacere ar fi.”
3. Onoarea o urmărim fără niciun alt motiv în afară de
ea însăşi; şi totuşi, chiar dacă nu urmărim nimic altceva,
căutăm să aflăm ce anume să facem şi când şi în ce fel; căci
tocmai în acestea constă onoarea. tot aşa, atunci când aleg
persoana căreia să-i dăruiesc o binefacere, cercetez pe cât
pot dacă şi în ce moment ceea ce fac este o binefacere, pen-
tru că, dacă o dăruiesc cuiva nedemn, nu poate fi niciun
act de onoare, nicio binefacere.

167
 Cartea a patra

capitolul 10.

1. Să restitui un bun dat în grijă este în sine ceva de

dorit; şi totuşi, nu-l voi restitui întotdeauna, nici oriunde
şi nici oricând. uneori nu e nicio deosebire între a-l tăgădui
şi a-l da îndărăt. voi avea în vedere numai folosul celui
faţă de care mă revanşez şi voi refuza să-i dau îndărăt un
bun care îi va aduce necazuri.
2. tot aşa voi face şi în cazul unei binefaceri: voi lua în
seamă când anume dăruiesc, cui dăruiesc, în ce fel, din ce
motiv. Căci nimic nu se cuvine să fie făcut fără judecată:
nu este binefacere decât dacă e dăruită cu judecată, pentru
că judecata este însoţitoarea oricărui act de virtute.
3. Cât de des auzim vorbele acestea, când oamenii se
căiesc pentru o binefacere fără noimă: „mai bine aş fi pier-
dut-o decât să i-o dăruiesc aceluia!” Darul fără noimă este
soiul cel mai ruşinos de pagubă: este cu mult mai grav să
plasezi rău o binefacere decât să nu primeşti răspunsul
pentru ea; dacă nu ai primit răspunsul, vina este a altuia;
este însă a noastră dacă nu am ales cui să i-o dăruim.
4. Atunci când îmi fac alegerea, nu voi avea în vedere
nimic altceva mai puţin decât ceea ce crezi tu: de la cine
voi primi îndărăt; căci îl aleg pe cel care este recunoscător,
nu pe cel care va da îndărăt; adesea se întâmplă să fie re-
cunoscător cel care nu dă semne că răspunde şi este nere-
cunoscător cel care a răspuns la binefacere.
5. Evaluarea mea ţinteşte către spirit; de aceea îl voi
trece cu vederea pe cel bogat, dar nedemn, şi îi voi da unui

168
 Despre binefaceri

om sărac, dar cumsecade; căci acesta va fi recunoscător în

mijlocul sărăciei lui amarnice şi, când toate îi vor lipsi, îi
va rămâne totuşi spiritul.

capitolul 11.

1. Dintr-o binefacere nu capăt vreun câştig, nici plăcere şi

nici glorie; mulţumindu-mă să-i fiu pe plac unui singur om,
voi dărui doar cu acest scop: să fac ce se cuvine. Numai că
nu sunt lipsit de putinţa de a alege când fac ceea ce se cuvine.
Întrebi cum anume va fi această alegere? voi alege un bărbat
cu caracter integru, simplu, care nu uită, recunoscător, care
nu se atinge de bunul altuia, care nu se cramponează lacom
de al său, care este plin de bunăvoinţă; după ce-l voi alege
pe unul ca acesta, chiar dacă soarta nu-i mai dă nimic prin
care să-şi poată arăta recunosştinţa, îmi voi fi atins scopul.
2. Dacă folosul meu şi o socoteală josnică mă fac să fiu
generos, dacă nu mă arăt niciodată folositor decât pentru
a obţine în schimb un serviciu, atunci nu voi face un dar
unuia care pleacă în alte ţinuturi, îndepărtate şi nu se va
întoarce în veci; nu-i voi dărui unuia slăbit de boală, pentru
care nu mai există speranţă de însănătoşire; nu voi dărui
atunci când eu însumi sunt atins de boală, căci nu voi mai
avea timp să primesc îndărăt.
3. Şi totuşi, ca să înţelegi că binefacerea este ceva de dorit
în sine, îi venim în ajutor străinului ce abia a intrat în portul
nostru şi care stă să plece; unui necunoscut ce a naufragiat,

169
cap 11. Cartea a patra
îi dăruim o navă şi îl echipăm, ca să se poată întoarce acasă.
El pleacă de la noi abia ştiind cine i-a fost salvatorul şi, aş-
teptându-se să nu ne mai vadă niciodată la faţă, îşi trece
îndatorirea asupra zeilor şi îi roagă ca ei să-i plătească da-
toria de recunoştinţă; între timp, noi ne bucurăm la gândul
unei binefaceri fără roade.
4. Cum? Când am ajuns la capătul vieţii, când ne
punem în ordine testamentul, nu împărţim binefaceri care
nu ne vor aduce niciun folos? Cât timp se pierde, cât de
mult se discută în taină până ne hotărâm cât dăm şi cui
dăm! Ce importanţă are cui dăm, câtă vreme nu vom mai
putea primi îndărăt de la nimeni?
5. Şi totuşi, niciodată nu dăruim cu mai multă grijă, ni-
ciodată nu ne frământăm mai mult în luarea hotărârilor
decât atunci când, rămânând departe toate foloasele pro-
prii, ne stă în faţa ochilor numai ceea ce este lăudabil; sun-
tem judecători răi ai îndatoririlor noastre atâta vreme cât
ele sunt stricate de speranţă şi de teamă şi de viciul cel mai
trândav, voluptatea; atunci când moartea le închide pe
toate şi ne pune să pronunţăm sentinţa ca un judecător in-
tegru, îi căutăm pe cei mai demni să ne primească bunurile
ca moştenire şi de nimic altceva nu ne îngrijim cu mai mare
atenţie decât de aceasta, care nu mai ţine defel de noi.
6. Şi totuşi, pe Hercule! atunci gândul ne este copleşit
de o mare bucurie: „Pe acesta eu însumi îl voi face mai
bogat şi, sporindu-i averile, voi face să strălucească mai
mult cinstirea de care are parte.” Dacă nu am dărui bine-
faceri decât atunci când aşteptăm ceva în schimb, ar trebui
să murim fără să ne mai facem testamentul.

170
 Despre binefaceri

capitolul 12.

1. Zice unul: „Spuneţi că binefacerea este un împrumut

ce nu poate fi plătit; numai că un împrumut nu este ceva de
dorit în sine.” Când spunem „împrumut”, folosim o imagine
şi o metaforă; căci în acelaşi fel pot spune că legea este o mă-
sură pentru dreptate şi nedreptate, iar o măsură nu este ceva
de dorit în sine. Recurgem la termeni de felul acesta de dra-
gul demonstraţiei; când spun „împrumut”, se înţelege „ca
un împrumut”. vrei să înţelegi deosebirea? Adaug: „care
nu poate fi dat îndărăt”; în schimb, nu există împrumut care
să nu poată sau să nu trebuiască să fie dat îndărăt.
2. Până-ntr-atât nu poate justifica folosul propriu dărui-
rea unei binefaceri, încât adesea, după cum am spus, se cu-
vine să fie dăruită în pagubă şi primejdie. De pildă, îi sar în
ajutor unuia împresurat de tâlhari, cu toate că pot foarte
bine să trec mai departe în siguranţă. Apărându-l pe un în-
vinuit care se luptă cu influenţa de care se bucură adversa-
rii săi, întorc împotriva mea un grup de oameni puternici,
ajungând poate să îmbrac straie de pârât sub acuzaţiile
celor abia îndepărtaţi de el, cu toate că puteam să mă aţin
de partea cealaltă şi să privesc fără grijă la o luptă ce nu e a
mea; dau chezăşie pentru un condamnat şi, când bunurile
unui prieten sunt scoase la vânzare, dau jos afişele şi ajung
să le datorez eu însumi creditorilor lui; ca să pot salva un
proscris, înfrunt chiar eu riscul de a fi proscris.
3. Nimeni, când vrea să achiziţioneze o proprietate la
tusculum sau la tibur pentru aerul sănătos de acolo sau

171
 Despre binefaceri
cap 12.
pentru a se retrage la vreme de vară, nu stă să se gân-
dească într-al câtelea an o va cumpăra; când se va ivi pri-
lejul, va trebui să aibă grijă.
4. Binefacerea urmează aceeaşi regulă: căci dacă mă în-
trebi ce primeşti în schimb, îţi răspund: „o conştiinţă împă-
cată”. Ce vine îndărăt de pe urma unei binefaceri? Spune-mi
tu, ce vine de pe urma dreptăţii, ce vine de pe urma nevi-
novăţiei, a unui spirit generos, a purităţii, a cumpătării; de
cauţi ceva în afara lor, atunci nu le cauţi pe acestea.
5. La ce bun universul îşi împlineşte mersul? La ce bun
soarele lungeşte şi scurtează ziua? toate acestea sunt bi-
nefaceri, căci se produc pentru a ne fi nouă de folos. După
cum rostul lumii este să-şi împlinească mersul în ordinea
fixă a naturii, după cum rostul soarelui este să schimbe
locul din care răsare şi unde apune şi să facă toate acestea,
salutare pentru noi, fără să aştepte vreo răsplată, tot aşa
rostul omului este, între altele, să dăruiască binefacerea.
Aşadar, de ce dăruieşte? Ca să nu fie în situaţia de a nu
da şi să piardă un prilej de a face bine.

După cum rostul soarelui este să schimbe locul

din care răsare ,si unde apune ,si să facă salutare
pentru noi, fără să astepte
, vreo răsplată, tot asa ,
rostul omului este…să dăruiască binefacerea.
173
 Cartea a patra

capitolul 13.

1. Pentru voi, plăcerea înseamnă să vă lăsaţi trupul mă-

runt în seama unei inactivităţi trândave, să căutaţi un re-
paos care seamănă întru totul cu somnul, să staţi ascunşi
în umbra deasă, să vă încântaţi torpoarea spiritului veştejit
cu cugetări gingaşe, pe care le numiţi împăcare, iar în as-
cunzişurile grădinilor voastre să vă îndopaţi neputincioa-
sele trupuri livide cu mâncăruri şi băuturi.
2. Pentru noi, plăcerea înseamnă să dăruim binefaceri
– fie trudite, când fac să fie mai uşoară truda altora, fie pri-
mejdioase, când îi pun pe alţii la adăpost de primejdii, fie
apăsând asupra veniturilor noastre, când desfac nevoile şi
strâmtorările altora.
3. Ce importanţă are dacă voi primi răsplata bineface-
rilor mele? Chiar dacă le voi fi primit, ele trebuie date din
nou. O binefacere are în vedere interesul celui pe care îl
serveşte, nu pe al nostru; altminteri, ne-o dăruim nouă în-
şine. În felul acesta, multe servicii care le sunt de mare
folos altora, îşi pierd dreptul la recunoştinţă prin faptul că
au un preţ. Negustorul le este de folos cetăţilor, medicul –
bolnavilor, vânzătorul de sclavi – celor care îi vând; numai
că toţi aceştia, care împlinesc interesul altuia satisfăcându-l
pe al său, nu îi îndatorează pe cei cărora le sunt de folos.
Nu este o binefacere ceea ce este menit câştigului. „Atâta
voi da şi atâta voi primi” este o negustoreală1.

Am păstrat în traducere termenul atestat de codice (auctio, litt. „vânzare la li-

174
1

citaţie”); editorul Préchac presupune aici o eroare de transmitere pe care o co-

rectează în auocatio, litt. „distragere”, traducând prin „don annulé”.
 Despre binefaceri

capitolul 14.

1. Nu o voi numi castă pe femeia care-l respinge pe cel

ce-o iubeşte doar ca să-l stârnească mai tare, femeia care
se se teme fie de lege, fie de soţ. Aşa cum spune Ovidiu:
„Cea care n-a dat doar pentru că nu a putut – aceea a dat.”1
O femeie care îşi datorează castitatea nu sieşi, ci fricii, pe
bună dreptate este pusă în rândul păcătoşilor. tot aşa, cel
care a dăruit o binefacere pentru a fi răsplătit, nu a dăruit.
2. Aşadar, noi dăruim o binefacere şi animalelor pe care
le hrănim ca să ne fie de folos şi de hrană; dăruim o binefa-
cere şi pomilor pe care-i cultivăm, ca să nu sufere din cauza
uscăciunii şi asprimii unui pământ neîntors şi neîngrijit.
3. Nimeni nu se apucă însă din spirit de dreptate şi din
bunătate să cultive ogorul şi nici nu se îndreaptă spre altceva
ce-şi are rodul în afara sa; gândul care ne împinge să dăruim
o binefacere nu este nici lacom, nici josnic, ci este omenesc şi
generos, este o dorinţă de a dărui – chiar şi atunci când ai dă-
ruit mai înainte – şi să sporeşti darurile vechi cu altele noi şi
proaspete, având un singur ţel, să-i fie cât mai bine celui pe
care îl ajută; altminteri este un act umil, lipsit de fală, lipsit de
glorie, să faci cuiva un serviciu pentru că este în interesul tău.
4. Ce este măreţ în iubirea de sine, în cruţarea de sine, în
câştigul pentru sine? Dorinţa adevărată de a dărui o bine-
facere ne împinge departe de aceste motive şi, apucându-
ne cu mâna, ne trage înspre pierdere şi uitarea intereselor
proprii, găsindu-şi bucuria cea mai mare în actul însuşi al
facerii de bine.

175
 Cartea a patra

capitolul 15.

1. Este oare vreo îndoială că opusul binefacerii este vă-

tămarea? După cum a aduce cuiva o vătămare este de evi-
tat şi de izgonit în sine, tot aşa a dărui o binefacere este
ceva de dorit în sine. La una, josnicia actului face să nu mai
aibă valoare nicio recompensă care ne împinge în greşeală;
la cealaltă, ne îndeamnă ideea de virtute, care este o forţă
puternică prin ea însăşi.
2. Nu mă voi face vinovat de minciună dacă voi spune
că nu există unul care să nu fie încântat de propriile sale
binefaceri, că nu există unul care să nu aibă sufletul aşa
fel alcătuit încât să nu fie plin de bucurie când îl vede pe
cel asupra căruia şi-a revărsat belşug de binefaceri, că fap-
tul de a fi dăruit o dată este pricină pentru a dărui a doua
oară. Şi nu s-ar întâmpla aşa, dacă binefacerile nu ne-ar
bucura în sine. Cât de des auzim pe câte unul spunând:
3. „Nu suport să-l părăsesc pe cel căruia i-am dăruit
viaţa, pe care l-am smuls din primejdie. Acum mă imploră
să-i pledez cauza împotriva unor oameni influenţi; nu
vreau, dar ce pot face? L-am mai ajutat o dată, ba chiar de
două ori.” Nu vezi că există în actul acesta un fel de forţă
ascunsă, care ne împinge să dăruim binefaceri, mai întâi
pentru că aşa se cuvine, mai apoi pentru că am mai dăruit?
4. Chiar dacă la început nu am avut niciun motiv să-i
dăruim unui om ceva, îi dăm numai pentru că i-am mai
dat; până-ntr-atât este adevărat că nu folosul ne împinge
spre binefaceri, încât stăruim să-i îngrijim şi să-i îndrăgim

176
 Despre binefaceri

pe cei care ne sunt nefolositori, numai şi numai de dragul

binefacerii – faţă de care, chiar dacă a fost prost plasată,
arătăm o indulgenţă atât de firească, de parcă ar fi nişte
copii răi.

capitolul 16.

1. tot filozofii aceştia recunosc singuri că îşi manifestă

recunoştinţa nu pentru că este un act lăudabil, ci pentru
că este folositor; nu este însă greu să demonstrezi că lu-
crurile nu stau aşa, de vreme ce aceleaşi argumente, pe
care le-am folosit pentru a arăta că a dărui o binefacere
este ceva de dorit în sine, le folosim şi aici.
2. Este un reper fix, de la care pornesc dovezile noastre
pentru celelalte, faptul că ceea ce este lăudabil este cultivat
numai şi numai din acest motiv, că este lăudabil. Cine,
atunci, va îndrăzni să pună sub semnul întrebării dacă este
sau nu lăudabil să fii recunoscător? Cine nu-l dispreţuieşte
pe omul nerecunoscător, persoană ce-şi este chiar sieşi ne-
folositoare? Cum aşa? Când ţi se povesteşte: „Este nerecu-
noscător faţă de cele mai de preţ binefaceri ale prietenului
său”, cum te simţi? Oare a făcut cumva un lucru josnic, sau
a trecut cumva cu vederea ceva folositor pentru sine şi util?
Cred că îl socoteşti un om de nimic, care are nevoie de o
pedeapsă, nu de unul care să se îngrijească de el; dar asta
nu s-ar întâmpla decât dacă recunoştinţa ar fi ceva de dorit
în sine şi lăudabil.

177
 Cartea a patra

3. Alte calităţi poate că se manifestă mai puţin limpede

şi avem nevoie de un tălmaci care să ne spună dacă sunt
sau nu lăudabile; aceasta însă este expusă privirilor şi este
prea frumoasă pentru ca strălucirea ei să se arate îndoiel-
nică sau măruntă. Căci ce este atât de demn de laudă, pri-
mit deopotrivă de toate sufletele, ca faptul de a răspunde
cu recunoştinţă la binefaceri?

capitolul 17.

1. Spune-mi, care este motivul care ne conduce la

aceasta? Câştigul? Dar cel care nu-l dispreţuieşte, este ne-
recunoscător. Ambiţia? Dar ce motiv de fală este să plăteşti
ce datorezi? teama? Nerecunoscătorul nu are niciuna; căci
aceasta este singura vină pentru care nu am fixat o lege,
de parcă natura s-ar fi îngrijit îndeajuns să o prevină.
2. Aşa cum nu există nicio lege care porunceşte să ne
iubim părinţii, să ne consacrăm copiilor (căci este fără rost
să fim împinşi în direcţia în care mergem deja), aşa cum ni-
meni nu trebuie să fie îndemnat la iubirea de sine, sentiment
pe care-l simte chiar din momentul în care se naşte, tot aşa
nu are nevoie de o lege ca să caute cele lăudabile pentru ele
însele; acestea ne sunt pe plac chiar prin firea noastră, şi atât
este virtutea de plină de har, încât chiar şi cei răi aprobă in-
stinctiv faptele bune. Care este omul care să nu voiască să
pară binefăcător, care să nu tindă, chiar în mijlocul ticăloşii-
lor şi nedreptăţilor, să dea impresia de om cinstit, care să

178
 Despre binefaceri
cap 17.
nu-şi înveşmânteze chiar faptele cele mai violente într-o
aparenţă de corectitudine şi să nu voiască să pară că le-a dă-
ruit o binefacere chiar celor pe care i-a vătămat?
3. Astfel acceptă mulţumirile primite din partea celor
pe care i-au ruinat şi se prefac a fi buni şi generoşi, pentru
că de dăruit, ei nu pot dărui; numai că nu ar face asta dacă
năzuinţa către ce este drept şi de dorit nu i-ar sili să tindă
către o reputaţie contrară propriului lor caracter şi să-şi as-
cundă nemernicia ale cărei roade le doresc aprig, dar la
care privesc cu ură şi cu un sentiment de ruşine. Nimeni
nu s-a întors atât de mult împotriva legii naturii şi nu şi-a
părăsit statura de om, încât să fie rău pentru că aşa-l în-
deamnă inima.
4. vorbeşte cu oricare dintre cei care trăiesc din jafuri şi
întreabă-l dacă n-ar prefera să obţină pe căi cinstite lucru-
rile pe care le iau prin hoţii şi tâlhării: cel care trăieşte din
jaf la drumul mare şi din crimă ar prefera să-şi găsească
bunurile decât să le fure. Nu vei găsi niciun singur om care
să nu prefere să se bucure de roadele nemerniciei sale fără
a fi un nemernic. Dintre binefacerile pe care le avem de la
natură, aceasta este cea mai de preţ, anume că virtutea face
ca lumina ei să pătrundă în inimile tuturor; chiar cei ce nu
o urmează, o văd.

Virtutea face ca lumina ei să pătrundă

în inimile tuturor.
179
 Cartea a patra

capitolul 18.

1. Ca să înţelegi că sentimentul recunoştinţei este ceva

de dorit în sine: nerecunoştinţa este de evitat în sine pentru
că nimic altceva nu strică şi nu distruge deopotrivă armo-
nia neamului omenesc ca viciul acesta. Cum altfel să trăim
în siguranţă dacă nu ne ajutăm unii pe alţii, făcând schimb
de servicii? Căci numai prin negoţul de binefaceri viaţa de-
vine cumva pregătită şi întărită împotriva nenorocirilor ce
pică din senin.
2. ia-ne unul câte unul – ce suntem noi? Pradă a anima-
lelor şi victime ale lor, sângele cel mai bun şi mai uşor de
vărsat; căci, în vreme ce celelalte animale au o forţă în stare
să le asigure apărarea, iar cele care sunt menite să rătăcească
singure şi să ducă o viaţă de singurătate sunt înarmate,
omul este acoperit de o piele neputincioasă: nici gheare pu-
ternice, nici colţi care să-l facă înspăimântător; gol şi slab
cum este, îl apără doar întovărăşirea. Divinitatea i-a dat
două lucruri, raţiunea şi întovărăşirea, care îl fac pe el, o făp-
tură aflată în voia oricui, cel mai puternic. În felul acesta, cel
care nu se poate măsura cu nimeni dacă este de unul singur,
este stăpânul lumii.
3. Întovărăşirea i-a dat stăpânirea peste toate făpturile;
întovărăşirea a făcut ca el, născut pentru pământ, să-şi în-
tindă imperiul asupra unui element ce nu este al lui: l-a
făcut stăpân şi peste mare; l-a făcut să reziste la atacurile
bolilor, l-a făcut în stare să îndure bătrâneţea, i-a dat mân-
gâiere împotriva durerilor; aceasta, pe care o putem chema

180
cap 18. Cartea a patra
în ajutor împotriva sorţii, ne face curajoşi.
4. ia de la noi această putinţă de întovărăşire şi vei rupe
unitatea neamului omenesc, pe care se sprijină viaţa; căci
o vei lua dacă demonstrezi că nerecunoştinţa nu este de
evitat în sine, ci doar pentru că trebuie să ne fie frică de
ceva; cât de mulţi sunt cei care pot fi nerecunoscători ră-
mânând la adăpost!
Aşadar, eu zic că cel care este recunoscător numai de
teamă este de fapt nerecunoscător.

Ia de la noi această putintă

, de întovărăsire
, si,
vei rupe unitatea neamului omenesc, pe care se
sprijină viata.
,
182
 Despre binefaceri

capitolul 19.

1. Niciun om sănătos nu se teme de zei; căci este o nebunie

să te temi de ceva benefic şi nimeni nu-i iubeşte pe cei de care
se teme. tu, Epicur, îl laşi până la urmă pe zeu lipsit de arme,
îi iei toate suliţele, toată puterea şi, pentru ca nimeni să nu
mai trebuiască să se teamă de el, îl aşezi dincolo de teamă.
2. Înconjurat, cum este, de un zid uriaş şi impenetrabil
şi aflat departe de atingerea şi de privirile muritorilor, el nu
mai are cum să-ţi inspire un fior de veneraţie; nu mai are
cum să reverse nici binefaceri, nici nenorociri; în spaţiul
care desparte cerul nostru de un altul, singur, fără nicio făp-
tură lângă el, fără vreun om, fără vreun obiect, el se fereşte
de frânturile lumilor ce cad deasupra sa şi împrejuru-i, fără
să ne audă rugăciunile şi fără să-i pese de noi.
3. Şi totuşi, pe acesta vrei tu să dai impresia că-l cinsteşti
cu suflet plin de recunoştinţă, de parcă – mi se pare – ţi-ar
fi părinte. Sau, dacă nu vrei să dai impresia că eşti recunos-
cător, pentru că nu ai parte de nicio binefacere de la acela,
ci eşti o simplă îmbinare de atomi şi de fărâme ce s-au în-
tâlnit din întâmplare şi orbeşte – atunci de ce îl cinsteşti?
4. Spui tu: „Pentru măreţia lui plină de glorie şi natura
lui unică.” Ca să-ţi fac pe plac, e sigur că faci asta fără să fii
mânat de vreo răsplată, de vreo speranţă; este aşadar ceva
ce trebuie căutat în sine, care te atrage tocmai prin valoarea
sa – altfel spus, este ceva lăudabil. Ce este mai lăudabil
decât să fii recunoscător? iar această virtute se desfăşoară
pe un domeniu căruia doar viaţa îi pune hotare.

183
 Cartea a patra

capitolul 20.

1. Zice unul: „Dar binele acesta are în sine şi un folos.”

Care virtute nu are în ea un folos? Numai că e de căutat
în sine – aşa se spune – doar cea care, aducând totuşi
unele foloase, provoacă plăcere chiar dacă acelea sunt
date deoparte şi îndepărtate. Este de folos să fii recunos-
cător: voi fi totuşi recunoscător chiar dacă-mi face rău.
2. Ce urmăreşte un om recunoscător? Ca recunoştinţa
să-i câştige mai mulţi prieteni, mai multe binefaceri? Dar
cum? Dacă, dimpotrivă, va avea parte din pricina aceasta
numai de jigniri, dacă ştie că de aici nu va ieşi nimic pentru
sine, încât să se piardă multe chiar din cele pe care le avea
deja, puse la adăpost, atunci nu va suporta cu voie bună
aceste pierderi?
3. Este un nerecunoscător cel care, aducându-şi mulţu-
mirile, stă cu ochii la un al doilea dar, la care speră când
dă îndărăt; îl numesc nerecunoscător pe cel care stă la că-
pătâiul unui bolnav pentru că e pe punctul de a-şi scrie tes-
tamentul, pe cel care îşi face loc gândului la moştenire sau
la ce i se lasă. Poate să le facă pe toate câte se cuvine să le
împlinească un prieten bun şi unul care ţine la îndatoririle
sale: dacă sufletul lui e frământat de imaginea câştigului,
atunci este un vânător de testamente şi tocmai şi-a aruncat
undiţa. Aşa cum păsările care se hrănesc din stârvuri pân-
desc de aproape oile atinse de boală şi gata să cadă, tot aşa
acesta adastă moartea şi zboară în jurul unui hoit.

184
 Despre binefaceri

capitolul 21.

1. Spiritul recunoscător însă este ademenit chiar de

splendoarea ţelului pe care şi l-a propus. vrei să înţelegi că
este aşa şi că pe acela nu-l strică vreun gând la câştig? Există
două soiuri de oameni recunoscători: unul e numit recu-
noscător pentru că a dat îndărăt ceea ce a primit; acesta
poate să se arate în lume, are ceva de fluturat, ceva de scos
în faţă. Este numit recunoscător şi cel care a primit cu inimă
voioasă o binefacere, cel care este îndatorat cu inimă vo-
ioasă; acesta îşi ţine recunoştinţa închisă în conştiinţa sa.
2. Ce câştig poate avea de pe urma sentimentului său
ascuns? Şi totuşi, acesta – chiar dacă nu poate face nimic
mai mult – este un om recunoscător: el iubeşte, ştie că este
îndatorat, doreşte să-şi manifeste recunoştinţa; orice altceva
ai mai dori să găseşti, nimic nu-i lipseşte.
3. un om poate fi un meşteşugar chiar dacă nu are la
îndemână uneltele cu care să-şi facă meseria, şi tot aşa este
un cântăreţ priceput, al cărui glas nu se face auzit din
cauza zgomotelor din jur, care-l acoperă. voiesc să-mi arăt
recunoştinţa: după aceasta mi-a mai rămas ceva de făcut,
nu ca să fiu recunoscător, ci ca să fiu dezlegat de datorie;
căci adesea unul care şi-a adus mulţumirile este nerecu-
noscător, iar cel care nu le-a adus – recunoscător. Ca şi în
cazul tuturor celorlalte virtuţi, adevărata preţuire a aces-
teia ţine numai de spirit; dacă el îşi face datoria, atunci
numai soarta e de vină pentru orice ar lipsi.
4. După cum un om poate fi priceput la vorbire chiar

185
cap 21. Cartea a patra
când tace, curajos chiar când rămâne cu mâinile-n sân sau
chiar cu ele legate, după cum un om poate fi cârmaci chiar
pe uscat, de vreme ce nu-i lipseşte nimic din ştiinţa sa,
chiar dacă ceva îl împiedică să o folosească, tot aşa este
recunoscător un om care voieşte aceasta, chiar dacă nu se
are decât pe sine martor al intenţiei sale.
5. Ba chiar (voi spune mai mult) este într-o anume mă-
sură recunoscător şi cel care pare nerecunoscător, când zvo-
nurile despre el, ce dau o imagine greşită, spun contrarul.
Ce altceva urmează omul acesta dacă nu propria sa conşti-
inţă? Care, chiar strivită, tot oferă încântare; care strigă îm-
potriva adunării publice şi a zvonului, şi le aşază pe toate
în sine însăşi şi, văzând mulţimea uriaşă a celor de pe par-
tea opusă, care gândesc altfel, nu se mai oboseşte să numere
voturile, ci câştigă victoria printr-o singură sentinţă.
6. Dacă îşi vede buna-credinţă supusă acuzaţiilor rezer-
vate trădării, nu coboară de pe culmea sa şi rămâne mai
presus de pedeapsa primită: „Am ce am voit”, zice el, „ce
am căutat; nici nu mă căiesc, nici nu mă voi căi vreodată şi
nicio nedreptate a sorţii nu mă va aduce în situaţia de a fi
auzit spunând: ce am voit oare? la ce-mi foloseşte acum in-
tenţia cea bună?” Îi este de folos chiar şi pe scaunul de tor-
tură, îi este de folos chiar şi în foc; chiar dacă îi mistuie
membrele unul câte unul şi-i împresoară încet trupul încă
viu, chiar dacă inima plină de o conştiinţă împăcată, îşi pi-
cură sângele – focul îi va fi pe plac, căci el va face să strălu-
cească mai tare credinţa.

186
 Despre binefaceri

capitolul 22.

1. Poate fi adus aici şi alt argument, chiar dacă a mai

fost folosit: de ce dorim să fim recunoscători atunci când
suntem pe moarte, de ce cântărim cu grijă serviciile făcute
de fiecare în parte, de ce, judecând cu toate amintirile vieţii
noastre, acţionăm în aşa fel încât să nu dăm impresia că
am fi uitat de serviciul făcut de vreunul? Dar nu ne rămâne
nimic de care să se agaţe vreo speranţă; şi totuşi, aflaţi în
momentul decisiv, vrem să ne despărţim de cele omeneşti
arătând cât mai recunoscători.
2. Este vădit că răsplata de seamă a faptei se află chiar
în înfăptuirea ei şi că virtutea are o putere uriaşă de a in-
fluenţa minţile oamenilor: frumuseţea ei se revarsă asupra
spiritelor, de jur-împrejur, şi le ia cu sine, cuprinse de ad-
miraţie pentru strălucirea şi splendoarea ei.
3. Sunt însă multe foloase care provin de aici, iar oame-
nii cumsecade au o viaţă mai sigură şi au parte de iubirea
şi respectul celor buni, iar existenţa este mai lipsită de griji
dacă este însoţită de nevinovăţie şi de recunoştinţă. Ar fi
fost de bună seamă fapta cea mai nedreaptă a naturii dacă
ar fi făcut ca un bun atât de însemnat să fie sărman şi în-
doielnic şi sterp. ia însă seama dacă această virtute, spre
care mergi adesea străbătând o cale sigură şi lesnicioasă,
te-ar fi atras deopotrivă să porneşti pe căi stâncoase şi pie-
troase, cu fiare sălbatice şi şerpi.
4. Aşadar nu este adevărat că ceea ce are lipit strâns un
folos în plus nu este de dorit în sine; căci cel mai adesea,

187
 Cartea a patra

lucrurile care sunt deosebit de frumoase sunt înzestrate

cu multe alte foloase, numai că acestea vin pe urmă, în
vreme ce frumuseţea lor le precedă.

capitolul 23.

1. Oare există vreo îndoială că soarele şi luna, în parcursul

lor periodic, exercită o influenţă asupra acestui sălaş al ne-
amului omenesc – căldura unuia ţine corpurile în viaţă, afâ-
nează pământul, face să scadă umezeala excesivă şi frânge
tristeţea iernii care le înlănţuieşte pe toate, iar, în schimb, căl-
dura blândă a celeilalte, precisă şi pătrunzătoare, stăpâneşte
coacerea roadelor? Că există o legătură între cursul ei şi rod-
nicia oamenilor? Că acela face, prin mişcarea sa circulară,
ca anul să poată fi perceput de noi, iar aceasta, mişcându-se
în spaţii mai restrânse, indică durata unei luni?
2. Şi totuşi, chiar de ar fi îndepărtate aceste foloase,
oare soarele nu ar reprezenta în sine un spectacol ales pen-
tru ochii noştri, demn să fie adorat doar pentru că străbate
cerul? Oare nu ar fi luna o privelişte demnă de ochii noştri
doar pentru că traversează cerul, ca un astru indiferent?
iar cerul însuşi – cine nu se simte fermecat de el ori de câte
ori scapără de foc noaptea şi străluceşte de stelele lui fără
număr? Cine oare, când se minunează privindu-l, stă să
se gândească la folosul pe care-l trage de acolo?
3. Priveşte la aceste astre ce alunecă într-o ceată atât de
impunătoare, cum, sub o înfăţişare inertă şi părând că

188
 Despre binefaceri

rămân nemişcate, îşi ascund iuţeala. Cât de multe se pe-

trec în noapte, când tu bagi de seamă doar că se separă zi-
lele, ca să poată fi numărate! Ce mulţime de întâmplări se
desfăşoară sub această tăcere! Ce şir de fapte trasează
această potecă fără greş!
4. Acestea, pe care tu ţi le închipui risipite pe cer doar
ca podoabe, îşi au, fiecare în parte, rostul lor. Nici nu ai
vreun temei să crezi că există numai şapte astre în mişcare
şi că toate celelalte sunt fixe; sunt cîteva ale căror mişcări
le percepem, dar, cu mult dincolo de privirile noastre,
există divinităţi fără număr care se rotesc, iar multe din
cele pe care noi le putem vedea se află într-o impercepti-
bilă mişcare şi se clintesc în ascuns.

capitolul 24.

1. Spune-mi, nu ai fi fermecat de priveliştea unei ase-

menea alcătuiri măreţe chiar dacă nu te-ar acoperi, dacă
nu te-ar păzi, nu te-ar ocroti şi nu ar face să te naşti şi să o
pătrunzi cu spiritul? Aşa cum astrele îşi au rostul lor dintâi
şi sunt necesare şi vitale pentru noi, în vreme ce grandoa-
rea lor ne ocupă cu totul spiritele, tot aşa virtutea în general
– în chip deosebit cea a recunoştinţei – revarsă multe asu-
pra noastră, numai că nu voieşte să fie îndrăgită din acest
motiv; are în sine ceva mai mult, iar cel care o numără doar
între lucrurile folositoare nu a înţeles-o îndeajuns.
2. Este un om recunoscător pentru că îi este de folos?

189
 Cartea a patra

Aşadar este recunoscător atâta cât îi este de folos? virtutea

însă nu-şi deschide porţile pentru o iubire ponosită; la ea
se vine cu hainele în bună rânduială. Nerecunoscătorul ju-
decă aşa: „voiam să-mi aduc mulţumirile, dar mă tem de
cheltuială, mă tem de primejdie, mă feresc de o ofensă; mai
degrabă voi face ce-mi e de folos.” Nu este cu putinţă ca
acelaşi raţionament să-l facă pe unul recunoscător, pe altul
nerecunoscător; după cum faptele lor sunt diferite, aşa sunt
diferite şi intenţiile lor. unul este nerecunoscător, cu toate
că nu trebuia să fie, pentru că îi este de folos; celălalt este
recunoscător, cu toate că nu îi este de folos, pentru că tre-
buie să fie.

capitolul 25.

1. Scopul nostru este să trăim în acord cu natura şi să

urmăm pilda zeilor; căci zeii, orice ar face, ce altceva ur-
măresc decât rostul însuşi al faptei? Dacă nu cumva so-
coteşti că ei capătă vreo răsplată pentru faptele lor, din
fumul jerfelor arse şi din mireasma de tămâie!
2. Priveşte la efortul teribil pe care îl fac în fiecare zi,
câte bogăţii oferă, cu ce belşug de roade umplu pămân-
turile, cu ce vânturi binefăcătoare, care ne mână către
ţărm, mişcă mările, cu ce ploi puternice, căzute dintr-o
dată, înmoaie solul şi readuc la viaţă venele uscate ale
izvoarelor şi le înnoiesc, umplându-le cu hrană tainică.
toate acestea le fac fără vreo răsplată, fără să dobândească

190
cap 25. Cartea a patra
pentru sine vreun folos.
3. Aceasta este legea pe care ar trebui să o respecte şi
gândirea noastră, fără să se îndepărteze de modelul său:
să nu vină nimeni la faptele virtuoase de dragul câştigu-
lui. Să ne fie ruşine că am pus un preţ pe binefacere: zeii
sunt ai noştri fără să plătim ceva pentru ei!

Să ne fie rusine
, că am pus un pret, pe
binefacere: zeii sunt ai nostri
, fără
să plătim ceva pentru ei!
192
 Despre binefaceri

capitolul 26.

1. Zice unul: „Dacă îi imiţi pe zei, atunci dăruieşte bine-

faceri şi nerecunoscătorilor; căci soarele răsare şi pentru ti-
căloşi, iar marea stă deschisă şi pentru piraţi.” Aici se ridică
întrebarea dacă un om cumsecade ar trebui să dăruiască o
binefacere unuia nerecunoscător, ştiind că este nerecunos-
cător. Îngăduie-mi să fac o mică observaţie, de teamă că am
putea cădea în capcana unei întrebări înşelătoare. Află că,
după sistemul filozofic al stoicilor, există două soiuri de oa-
meni nerecunoscători.
2. unul este nerecunoscător pentru că este prost; un
prost este de asemenea un om rău; cum este rău, nu duce
lipsă de niciun viciu: aşadar este şi nerecunoscător. În felul
acesta, spunem că toţi oamenii răi sunt necumpătaţi, la-
comi, desfrânaţi, răutăcioşi – nu pentru că fiecare în parte
are toate viciile acestea de seamă şi cunoscute, ci pentru că
toţi le pot avea; şi chiar le au, fie şi în formă ascunsă. Altul
este nerecunoscător aşa după cum se spune în mod obiş-
nuit, pentru că are o înclinaţie naturală către acest viciu.
3. unui nerecunoscător din prima categoria, om care
are acest viciu pentru că nu există viciu de care să fie lipsit,
un om cumsecade îi va dărui o binefacere: căci, dacă ar fi
să-i dăm deoparte pe toţi oamenii de felul acesta, n-am mai
avea cui să dăruim. unui nerecunoscător dintr-a doua ca-
tegorie, om care în privinţa binefacerilor se arată un escroc
şi are o aplecare naturală în această direcţie, un om cum-
secade nu-i va dărui o binefacere mai mult decât îi împru-

193
 Cartea a patra

muţi bani unui falit sau îi încredinţezi bani unuia care deja
a înşelat încrederea multora.

capitolul 27.

1. unul este numit fricos pentru că este prost: iar din

pricina aceasta el este aşezat laolaltă cu oamenii răi, îm-
presuraţi de toate viciile, fără deosebire şi fără excepţie; îi
numim de fapt fricoşi pe cei care prin firea lor sunt înfri-
coşaţi de zgomote care nu au nicio consistenţă. un om
prost are toate viciile, dar nu este în chip natural înclinat
către toate; unul e înclinat către lăcomie, altul către desfrâ-
nare, altul către aroganţă.
2. De aceea greşesc cei care-i întreabă pe stoici: „Spune-
mi, Ahile este fricos? Spune-mi, Aristide, al cărui nume e to-
tuna cu dreptatea, este nedrept? Spune-mi, Fabius, care
«tergiversând a restabilit situaţia» este impulsiv? Spune-mi,
Decius s-a temut de moarte? mucius este un trădător? Ca-
millus este un dezertor?” Noi nu spunem că toţi oamenii
au toate viciile în aceeaşi măsură în care îşi dezvăluie unii
vicii anume, ci spunem că omul rău şi omul prost nu duc
lipsă de niciun viciu; nu îl absolvim nici pe cel curajos de
teamă, nu îl eliberăm nici pe cheltuitor de zgârcenie.
3. Aşa cum un om are toate simţurile şi totuşi nu toţi
oamenii au privirea ascuţită a lui Lynceus, tot aşa ăsta e
prost, chiar dacă nu are toate viciile deopotrivă de aprige

194
 Despre binefaceri
cap 27.
şi de viguroase ca alţi oameni. toţi oamenii au toate vi-
ciile, dar nu toate există în fiecare individ în parte: pe
unul, firea îl împinge la lăcomie; altul e dedat vinului,
altul – plăcerii sau, dacă încă nu e dedat, el este aşa fel plă-
mădit încât firea lui îl împinge într-acolo.
4. Aşadar, ca să mă întorc la subiectul meu, orice om
care e rău e şi nerecunoscător, pentru că are în sine toţi
germenii nemerniciei; totuşi, este numit în mod propriu
nerecunoscător cel care se îndreaptă anume către acest
viciu: acestuia aşadar nu-i voi dărui o binefacere.
5. După cum un tată este un rău sfetnic pentru fiica sa
când o dă de soţie unui bărbat certăreţ şi care a divorţat de
mai multe ori, după cum va fi socotit un rău cap de familie
cel care încredinţează grija averii sale unui om condamnat
deja pentru proasta gestionare a afacerilor, după cum se
va fi dovedit cu totul smintit cel care va numi în testament
ca tutore al fiului său pe unul cunoscut ca jefuitor al unor
orfani, tot aşa se va spune că este tot ce poate fi mai rău să
dăruieşti binefaceri atunci când îi alegi anume pe nerecu-
noscători, în care binefacerile îşi găsesc pieirea.

Este tot ce poate fi mai rău să dăruiesti

, binefaceri
atunci când îi alegi anume pe nerecunoscători.
195
 Despre binefaceri

capitolul 28.

1. Zice unul: „Chiar şi zeii dăruiesc multe nerecunoscă-

torilor.” Numai că ei le-au menit celor buni; şi totuşi, ajung
şi la cei răi, pentru că nu pot fi despărţiţi. Este mai bine ca
cei răi să se folosească de binefacerile menite celor buni
decât ca cei buni să aibă de suferit din pricina celor răi. Aşa-
dar, ceea ce spui tu – ziua, soarele, succesiunea verii şi a ier-
nii şi anotimpurile de trecere, primăvara şi toamna, cu
temperaturile lor moderate, ploile şi izvoarele din care se
poate bea, vânturile care bat în anotimpuri anume – toate
acestea zeii le-au rânduit pentru toţi; nu au putut să-i pună
deoparte pe câte unii.
2. un rege dă cinstiri celor ce le merită, dar este generos
şi cu cei care nu merită; hoţul, deopotrivă cu un sperjur şi
un adulter, îşi primesc cu toţii porţia din grânele publice,
fără vreo distincţie după purtare, numai să-şi aibă numele
înscris în registre; orice ar fi un om, îşi primeşte darul în ca-
litate de cetăţean, nu de om bun, iar cei buni şi cei răi sunt
trataţi deopotrivă.
3. Şi divinitatea dă unele daruri pentru întreg neamul
omenesc, iar de la acestea nu este lăsat deoparte nimeni.
Nu era cu putinţă ca un vânt să fie benefic doar pentru oa-
menii buni şi să fie potrivnic pentru cei răi; era spre binele
tuturor ca mările să se deschidă pentru negoţ, iar neamul
omenesc să-şi lărgească stăpânirea; nici nu era cu putinţă
o lege pentru căderea ploii, ca să nu ude şi câmpurile celor

197
cap 28. Cartea a patra
răi şi necinstiţi.
4. unele binefaceri sunt oferite tuturor: cetăţile sunt în-
temeiate şi pentru buni, şi pentru răi; operele celor înzes-
traţi, chiar de vor cădea în mâinile unora ce nu le merită,
sunt făcute publice pentru toţi; medicina îşi arată puterea
de a vindeca şi ticăloşilor; nimeni nu a nimicit reţetele lea-
curilor ca să nu se poată vindeca cei ce nu o merită.
5. În cazul binefacerilor care sunt oferite anume pentru
că cel ce le primeşte este demn de ele, se aplică regula cen-
zurii şi a evaluării persoanei, dar nu şi în cazul celor ce fac
parte de-a valma din mulţime. Există o diferenţă însem-
nată între a nu exclude pe cineva şi a-l alege. Justiţia i se
adresează şi hoţului; şi ucigaşii se bucură de pace; îşi pri-
mesc îndărăt bunurile chiar cei care le-au furat de la alţii;
zidul cetăţii îi apără de duşman şi pe cuţitari şi pe cei ce
intră cu arma în case; se află sub protecţia legilor chiar cei
care au păcătuit cel mai mult împotriva lor.
6. unele binefaceri nu pot să ajungă la câţiva decât dacă
sunt dăruite tuturor; aşadar, nu ai de ce să discuţi despre
cele la care suntem poftiţi alături de toată lumea. Aceea însă,
care va trebui să ajungă la cineva ales anume de mine, nu o
voi dărui unuia despre care ştiu că este nerecunoscător.

Nimeni nu a nimicit retetele

, leacurilor ca să
nu se poată vindeca cei ce nu o merită.
198
 Despre binefaceri

capitolul 29.

1. Zice unul: „Aşadar, nu-i vei da un sfat unui nere-

cunoscător atunci când este nehotărât, nici nu-l vei lăsa să
bea apă şi nici nu-i vei arăta calea când s-a rătăcit? Ori le
vei face pe toate acestea, dar nu-i vei dărui nimic?” voi
face acum deosebirea, sau măcar voi încerca să o fac.
2. O binefacere este un serviciu folositor, numai că nu
orice serviciu folositor este o binefacere; unele sunt atât de
neînsemnate, încât numele de binefacere este prea mare
pentru ele. Pentru ca să apară o binefacere, este nevoie să
se reunească două elemente. Cel dintâi este importanţa ac-
tului; căci unele sunt mai prejos de demnitatea acestui
nume. Cine a numit vreodată binefacere o îmbucătură de
pâine sau câteva monede amărâte de aramă sau îngă-
duinţa de a aprinde focul? Şi totuşi, acestea sunt de mai
mare folos decât cele măreţe; numai că neînsemnătatea lor
ieftină le ia din valoare, chiar dacă necesitatea momentului
le face să fie strict necesare.
3. Al doilea, care este cel mai important, e faptul că tre-
buie să-i fie de folos celui pentru care este făcută, că trebuie
să voiesc ca binefacerea să ajungă la acela, să-l consider
demn de ea, să i-o dăruiesc din toată inima şi să simt bucurie
din darul pe care-l fac: serviciile despre care vorbeam nu
au niciuna dintre aceste caracteristici, căci le dăm nu cu
gândul că cel ce le primeşte le merită, ci indiferent, de
parcă ar fi lucruri de nimic, pe care nu le dăm unui om, ci
omenirii.

199
 Cartea a patra

capitolul 30.

1. Nu voi tăgădui că uneori voi da chiar şi celor ne-

demni, numai pentru a-i cinsti pe alţii; aşa, de pildă, în în-
trecerea pentru slujbele publice se întâmplă ca unii dintre
cei mai josnici oameni să fie preferaţi altora care sunt har-
nici, dar care nu provin dintr-o familie nobilă, numai din
cauza numelui lor, şi nu fără motiv. Căci amintirea virtu-
ţilor este sacră şi mai mulţi oameni descoperă plăcerea de
a fi buni dacă văd că influenţa celor buni nu se sfârşeşte
odată cu viaţa lor.
2. Ce anume l-a făcut consul pe fiul lui Cicero, dacă nu
tatăl lui? Ce anume l-a ridicat de curând pe Cinna din ta-
berele duşmanilor la rangul de consul, ce anume l-a ridicat
pe Sextus Pompeius şi pe alţii din aceeaşi familie, dacă nu
măreţia unui singur om care a ajuns cândva atât de mare
încât chiar căderea sa a fost de ajuns pentru a-i înălţa toţi
urmaşii? Ce anume l-a făcut pe Fabius Persicus, al cărui
sărut, în haină persană, era ca un stigmat pentru toţi, preot
nu într-unul, ci în mai multe colegii, dacă nu un verruco-
sus şi un Allobrogicus şi acei faimoşi trei sute, care, pentru
a-şi salva patria, au pus în calea înaintării duşmanilor o
singură familie?
3. Aceasta este datoria noastră faţă de cei virtuoşi, să-i
cinstim nu doar atâta vreme cânt se află printre noi, ci şi
după ce nu-i mai avem în faţa ochilor; după cum aceia au
făptuit astfel încât binefacerile lor să nu se reverse asupra

200
 Despre binefaceri

unei singure generaţii, ci să rămână şi în urma lor, tot aşa

nici noi nu putem fi recunoscători faţă de o singură gene-
raţie. Cutare a fost părintele unor bărbaţi de seamă: merită
binefacerile noastre, oricum ar fi el însuşi.
4. Acesta s-a născut din strămoşi de seamă: oricum ar
fi el însuşi, îşi află refugiul la umbra lor. Aşa cum locurile
murdare se umplu de strălucire în lumina soarelui, tot aşa
degeneraţii strălucesc de lumina strămoşilor lor.

capitolul 31.

1. În locul acesta, dragul meu Liberalis, vreau să le găsesc

scuze zeilor în faţa ta. Căci uneori ni se întâmplă să spunem:
„Ce a voit providenţa punându-l pe tron pe Arrhidaeus?”
Crezi tu că cinstirea i-a fost acordată aceluia? i-a fost dată
tatălui şi fratelui lui.
2. „De ce l-a făcut pe Gaius Caesar stăpân peste lume –
un om atât de însetat de sânge omenesc încât a poruncit să
curgă în prezenţa sa de parcă urma să-l cuprindă în gură?”
Spune-mi, crezi tu că aceluia i-a fost făcut darul? i-a fost
dat tatălui lui, lui Germanicus, bunicului şi străbunicului
lui şi altora de dinaintea lor, oameni care nu au fost mai
puţin străluciţi chiar dacă şi-au dus traiul ca simpli cetă-
ţeni, pe picior de egalitate cu alţii.
3. Cum, când tu însuţi l-ai susţinut pe mamercus Scau-
rus la consulat, nu ai priceput că aştepta să-i pice în gura
căscată sângele menstrual al slujnicelor lui? Ascundea el

201
 Cartea a patra

ceva din astea? Oare voia să pară demn? voi repeta pentru
tine o poveste pe care obişnuia el să o spună – a circulat,
îmi amintesc, şi a fost relatată în prezenţa lui.
4. El i-a propus, cu o vorbă obscenă, lui Annius Pollio,
care stătea întins, un act pe care era gata să-l împlinească;
când a văzut fruntea încruntată a lui Pollio, a zis: „Dacă
am spus ceva rău, să cadă asupra mea şi a capului meu.”
El însuşi obişnuia să povestească istoria asta despre sine.
5. Pe omul acesta, atât de vădit obscen, l-ai primit la fas-
cii şi la tribunal? De bună seamă că te gândeai la acel Scau-
rus de demult, care a prezidat senatul, şi n-ai mai suportat
să-i vezi urmaşul zăcând fără urmă de demnitate.

capitolul 32.

1. Probabil că şi zeii fac tot aşa – unii sunt trataţi cu mai

multă îngăduinţă datorită părinţilor şi strămoşilor lor, alţii
datorită nepoţilor şi strănepoţilor din viitor şi a unei lungi
serii de descendenţi; căci zeii ştiu bine desfăşurarea în-
treagă a lucrării lor, iar cunoaşterea a tot ce va trece mai
apoi prin mâinile lor le este întotdeauna limpede. Întâm-
plările care nouă ne apar dintr-o dată, din necunoscut şi pe
care le socotim neaşteptate, pentru ei sunt lucruri văzute
dinainte şi familiare.
2. „Aceştia să fie regi, fiindcă înaintaşii lor nu au fost, fiin-
dcă au privit dreptatea şi cumpătarea ca autoritate supremă,
pentru că nu şi-au sacrificat statul sieşi, ci pe sine – statului.

202
 Despre binefaceri
cap 34.
Să domnească acesta, pentru că un străbun de-al lui a fost
un bărbat bun, care şi-a ridicat spiritul mai presus de soarta
sa, care, în vremea înfruntărilor civile, a preferat să fie în-
vins, nu să învingă, căci în felul acesta îi era mai mult de
folos statului. Nu i-am putut aduce mulţumiri într-un răs-
timp oricât de îndelungat; în onoarea lui, să stea ăsta în
fruntea poporului, nu pentru că ştie sau este în stare, ci pen-
tru că un altul a binemeritat în locul lui.
3. Acesta are trupul strâmb, este hidos la înfăţişare şi va
face să se acopere de ridicol însemnele funcţiei sale; oame-
nii mă vor acuza şi vor spune că sunt orb şi negândit, că
nu înţeleg locul în care îl aşez, cinstirile ce sunt menite doar
celor mai de seamă; eu unul însă ştiu bine că trebuie să-i
dau ăstuia ce-i rămăsesem dator aceluia de demult.
4. De unde îl ştiu ei pe acel erou din vechime care fugea
mereu de gloria ce-l urmărea, care, aruncându-se în pri-
mejdii, avea înfăţişarea celor ce au scăpat de primejdie,
care nu şi-a separat niciodată bunul său de cel public.
«unde este acesta», întrebi tu, «sau cine este?» De unde
puteţi voi şti? Este de datoria mea să ţin în echilibru soco-
telile de datorii şi plăţi, ştiu singur ce şi cui datorez. Pe
unii îi răsplătesc după mult timp, pe alţii – în avans, după
cum mi-o îngăduie prilejul şi resursele domeniului meu.”
Aşadar şi nerecunoscătorului îi voi da uneori câte ceva,
darul însă nu i se va datora lui însuşi.

203
 Despre binefaceri

capitolul 33.

1. Spune unul: „Cum? dacă nu ştii despre un om că

este nerecunoscător sau recunoscător, vei aştepta până ce
vei afla, sau nu vei îngădui să pierzi prilejul de a dărui o
binefacere? Aşteptarea cere mult timp – căci, după cum
spune Platon, e greu să desluşeşti sufletul omului – iar să
nu aştepţi este un act nesăbuit.”
2. Acestuia îi vom răspunde că niciodată nu aşteptăm
ceva cu desăvârşire sigur, de vreme ce aflarea adevărului
este anevoioasă, ci mergem pe calea pe care ne duce ase-
mănarea cu adevărul. Orice acţiune se desfăşoară pe calea
aceasta: în felul acesta semănăm, în felul acesta navigăm,
în felul acesta mergem la oaste, în felul acesta ne luăm ne-
veste, în felul acesta creştem copii; de vreme ce în toate
aceste întreprinderi rezultatul este nesigur, noi urmăm
calea care credem că ne va duce la izbândă. Căci cine îi
poate promite o recoltă celui ce seamănă, un port celui ce
navighează, o victorie soldatului, o soţie castă soţului, un
copil respectuos tatălui? mergem pe calea pe care ne duce
raţiunea, nu adevărul.
3. Dacă aştepţi să faci doar ce are un succes garantat şi
să dobândeşti doar cunoaşterea ce vine dintr-un adevăr
sigur, atunci viaţa se opreşte locului, abandonând orice ac-
ţiune. Cum nu adevărul, ci asemănarea cu adevărul mă
împinge într-o direcţie sau alta, îi voi dărui binefacerea
unui om care pare că va fi recunoscător.

205
 Cartea a patra

capitolul 34.

1. Zice unul: „Se vor petrece multe lucruri care îi vor în-
gădui unui om rău să se strecoare în locul unuia bun, iar
un om bun va cădea în dizgraţie în locul unuia rău; căci
sunt înşelătoare aparenţele după care ne luăm noi.” Cine
spune că n-ar fi aşa? Numai că nu am nimic altceva pe care
să-mi întemeiez părerea. Acestea sunt urmele pe care tre-
buie să merg în căutarea adevărului, nu am nimic altceva
mai sigur; mă voi strădui să le evaluez cu toată atenţia şi
nu mă voi grăbi să le accept.
2. La fel se poate întâmpla în luptă, ca mâna mea, amă-
gită de vreo eroare, să arunce suliţa împotriva unui tovarăş
de-al meu şi să-mi cruţe un duşman; lucrul acesta însă se
va întâmpla arareori şi nu dintr-un viciu al meu, căci inten-
ţia mea era să lovesc duşmanul şi să-mi apăr compatriotul.
Dacă ştiu că un om este nerecunoscător, nu îi voi dărui o
binefacere. Dacă însă m-a păcălit, m-a înşelat, atunci nu am
nicio vină eu, care am dăruit, căci am făcut-o presupunând
că omul este recunoscător.
3. „Dacă i-ai promis”, zice, „că îi vei dărui o binefacere
şi apoi ai aflat că este un nerecunoscător, îi vei da ori ba?
Dacă o vei face în cunoştinţă de cauză, te afli în culpă, de
vreme ce dai unuia căruia nu ar trebui să-i dai; dacă îl vei
refuza, şi atunci te afli în culpă, de vreme ce nu-i dai unuia
căruia i-ai promis. Faptul acesta îţi va tulbura conştiinţa şi
convingerea aceea orgolioasă că înţeleptul nu are niciodată
regrete pentru propriile sale acţiuni, că nu încearcă vreodată

206
 Despre binefaceri
cap 34.
să repare ceva ce a făcut, că nu-şi schimbă gândul.”
4. Înţeleptul nu-şi schimbă gândul dacă situaţia rămâne
ca atunci când şi l-a format; nu simte niciodată regrete pen-
tru că la vremea aceea nu se putea face nimic altceva mai
bun decât se făcuse, nu putea fi luată nicio hotărâre mai
bună decât se luase; în rest, toate admit o excepţie: „dacă
nu se întâmplă nimic care să se pună dimpotrivă.” Aşadar
spunem că toate planurile lui sunt încununate de izbândă
şi că nu se întâmplă nimic împotriva aşteptărilor sale, pen-
tru că el a presupus că se poate întâmpla ceva ce să împie-
dice faptele menite.
5. Doar omul lipsit de prevedere este încrezător că
soarta a făcut legământ cu el; omul înţelept se gândeşte la
ambele feţe ale sorţii; el ştie cât de mare este putinţa de a
greşi, cât de nesigure sunt faptele omeneşti, câte piedici
se pun în calea planurilor; el urmăreşte, detaşat, mersul
îndoielnic şi lunecos al sorţii; în planurile sale sigure, el
face loc întâmplărilor nesigure. iar această excepţie, fără
de care nu meneşte nimic, fără de care nu începe nimic, îl
pune şi aici la adăpost.

Doar omul lipsit de prevedere este încrezător că

soarta a făcut legământ cu el.
207
 Cartea a patra

capitolul 35.

1. Am promis o binefacere cu condiţia să nu se întâmple

nimic care să indice că nu se cuvine să o dau. Şi dacă patria
mea mi-ar cere să-i dau ei ce i-am promis aceluia? Dacă s-ar
da o lege care să interzică oricui să facă ce i-am promis eu
prietenului meu că voi face? Ţi-am promis că ţi-o dau pe
fiica mea în căsătorie, dar am aflat mai apoi că nu ai cetă-
ţenia noastră; nu am dreptul de a încheia un act de căsăto-
rie cu un străin; împrejurările care mă împiedică să-mi ţin
promisiunea îmi servesc şi ca justificare.
2. Numai atunci îmi voi încălca legământul, numai
atunci voi sta să ascult o acuzaţie de nestatornicie, când nu
îmi voi împlini promisiunea în condiţiile în care toate îm-
prejurările rămân aşa cum erau în momentul când am pro-
mis; altminteri, orice schimbare care se produce îmi dă
libertatea să iau o nouă hotărâre şi mă eliberează de legă-
mânt. Am promis să susţin pe cineva în justiţie, dar după
aceea am aflat că prin acest proces se urmărea să i se aducă
un prejudiciu tatălui meu; am promis că voi pleca din ţară,
dar a venit vestea că drumul este plin de tâlhari; am fost
pe punctul să merg la faţa locului, dar m-a reţinut boala
fiului meu, sau soţia care stătea să nască.
3. Ca să-mi pretinzi împlinirea promisiunii trebuie ca
toate împrejurările să rămână întocmai ca atunci când am
promis; dar ce schimbare mai mare se poate petrece decât
să descopăr că eşti un om rău şi nerecunoscător? voi refuza
să-i dau unuia nedemn ceea ce voiam să-i dau presupunând

208
 Despre binefaceri

că este demn, ba chiar voi avea temei să fiu mânios pentru

că am fost înşelat.

capitolul 36.

1. voi cerceta şi valoarea darului despre care e vorba;

căci suma promisă îmi va fi de ajutor în luarea unei hotă-
râri. Dacă este neînsemnată, am să ţi-o dau, nu pentru că
o meriţi, ci pentru că ţi-am promis-o; nu o voi considera
un dar, ci doar ca o promisiune împlinită – şi mă voi trage
de ureche. Îmi voi pedepsi cu această suferinţă nechib-
zuinţa de a face o promisiune; „uite, să te doară, ca să fii
mai atent înainte de a deschide gura!”
2. Cum obişnuim să spunem, voi plăti pentru limbuţia
mea. Dacă va fi o sumă ceva mai însemnată, „nu voi lăsa”,
aşa cum spunea mecena, „ca pedeapsa mea să mă coste
zece milioane de sesterţi.” voi pune cele două aspecte unul
împotriva celuilalt: înseamnă ceva să-ţi duci la împlinire
ce ai promis; înseamnă însă cu mult mai mult să nu dăru-
ieşti o binefacere împotriva ta1. Şi totuşi, cât de mare este
binefacerea? Dacă e măruntă, treacă de la noi; dacă însă
poate să-mi aducă o pierdere mare sau să-mi fie pricină de
ruşine, mai bine să mă scuz o dată pentru că am refuzat,
decât mereu, pentru că am dăruit-o. totul depinde, spu-
neam, de valoarea pe care o dau promisiunii făcute.
3. Nu doar că voi reveni asupra a ceea ce am promis ne-

Am tradus şi aici conjectura editorului Préchac: ne in te beneficium des; vide ediţia

209
1

Loeb, care se păstrează mai aproape de tradiţia manuscrisă (ne inde; ne indigne):
ne indigno beneficium des.”.
 Cartea a patra

cugetat, ci chiar voi cere îndărăt ceea ce am dat în chip ne-

potrivit; este smintit cel care împlineşte o promisiune iscată
din greşeală.

capitolul 37.

1. Filip, regele macedoniei, avea un soldat ce era un lup-

tător puternic şi, cum în mai multe expediţii îl găsise foarte
folositor, i-a dăruit când şi când câte ceva din pradă ca răs-
plată pentru curajul lui: a aprins astfel, prin darurile repe-
tate, pofta de bunuri. A ajuns cândva să fie aruncat ca
naufragiat pe proprietăţile unui macedonean; acesta, aflând
vestea, s-a grăbit să-i vină în ajutor, l-a readus la viaţă, l-a
poftit în vila sa, l-a aşezat în patul său, i-a stat alături aju-
tându-l să-şi revină din suferinţă şi din starea unui om pe
jumătate mort; l-a îngrijit vreme de treizeci de zile pe chel-
tuiala sa, l-a pus apoi din nou pe picioare, i-a dat bani de
drum şi l-a auzit zicându-i în repetate rânduri: „Îţi voi arăta
recunoştinţa mea dacă voi avea norocul să-mi văd din nou
comandantul.”
2. Lui Filip i-a povestit despre naufragiul său, a păstrat
însă tăcerea în privinţa ajutorului primit şi mai apoi a cerut
imediat să-i fie dăruită proprietatea cuiva. Acela era de
fapt chiar gazda lui, chiar cel care-l primise, care-l însănă-
toşise. Regii dăruiesc multe cu ochii închişi, mai ales la
vreme de război. „un om drept nu ajunge să ţină piept atâ-
tor oameni înarmaţi cu pofte, un muritor nu poate să fie

210
 Despre binefaceri
cap 37.
în acelaşi timp şi om bun şi bun general. Cum poate el să
sature atâtea mii de oameni nesătui? Ce vor mai avea în
stăpânire, dacă fiecare va avea ceea ce-i aparţine?”
3. Astea şi le-a spus Filip în sinea sa, când a dat poruncă
să fie pus soldatul în posesia proprietăţii pe care o ceruse.
Numai că omul acela, când a fost gonit de pe proprietăţile
sale, nu şi-a îndurat nedreptatea în linişte, ca un ţăran,
mulţumit că nu fusese şi el însuşi inclus în dar, ci i-a scris
lui Filip o scrisoare concisă şi, se înţelege de la sine, liberă;
după ce a primit-o, Filip s-a mâniat atât de tare încât i-a
poruncit de îndată lui Pausanias să dea îndărăt bunurile
stăpânului de mai înainte, iar pe soldatul acela lipsit de
orice cinste, pe oaspetele cel mai nerecunoscător, pe nau-
fragiatul cel mai lacom, să pună să fie înfierate cuvintele
care să stea mărturie: „om nerecunoscător”.
4. Acela chiar a meritat nu doar să fie scrise cuvintele
pe el, ci chiar să-i fie gravate adânc în carne, căci el l-a gonit
pe omul ce-i fusese gazdă, lăsându-l ca pe un naufragiat
gol, chiar pe ţărmul unde zăcuse el însuşi. 5. vom vedea
însă în ce măsură pedeapsa trebuia împlinită: oricum, ace-
luia trebuia să i se ia tot ceea ce înhăţase cu mare ticăloşie.
Cine însă va fi impresioant de pedeapsa lui? A comis o
crimă şi din cauza ei nimeni nu-l putea compătimi cu o
inimă îndurătoare.

211
 Cartea a patra

capitolul 38.

1. Îţi va dărui Filip, pentru că ţi-a promis, chiar dacă nu

se cuvine, chiar dacă este pe cale să facă o nedreptate, chiar
dacă este pe cale să facă o ticăloşie, chiar dacă este pe cale
să le închidă naufragiaţilor toate ţărmurile din pricina unei
singure fapte? Nu e semn de uşurinţă să renunţi la ceva
recunoscut şi condamnat ca greşeală: trebuie să recunoaş-
tem deschis: „Am crezut că altfel stau lucrurile, am greşit.”
Nu e decât prostie orgolioasă să stărui spunând: „Ce am
spus o dată, orice ar fi, este pentru totdeauna, neschimbat.”
Nu e nicio ruşine să-ţi schimbi gândul.
2. Spune-mi, dacă Filip l-ar fi lăsat pe soldatul acela stă-
pân peste ţărmurile pe care le obţinuse printr-un naufra-
giu, nu e oare adevărat că li s-ar fi refuzat tuturor
nefericiţilor dreptul de ospeţie1? Zice unul: „mai bine porţi
tu în graniţele regatului meu şi pe ţărm, cuvintele acestea
înscrise pe frunte, decât toţi oamenii, pe ochi. mergi, arată
cât de sfântă este masa ospeţiei; poartă întipărit pe chip
acest decret ce trebuie citit, pentru ca oamenii să se fe-
rească, nu cumva să devină o crimă pentru care să plăteşti
cu capul adăpostirea unor nefericiţi sub acoperişul tău.
Hotărârea va fi astfel respectată mai mult decât dacă aş fi
gravat-o în bronz.”

Exact: „ar fi avut interdicţie de apă şi foc” (aqua et igni).

212
1
 Despre binefaceri

capitolul 39.

1. Zice unul: „Cum se face atunci că Zenon al vostru,

după ce i-a promis unuia că-i dă împrumut cinci sute de
denari şi a aflat apoi că nu este defel un om de soi, a stăruit
să-i împrumute, pentru că-i promisese, cu toate că prietenii
îl sfătuiau să nu-i dea?”
2. mai întâi – una este situaţia unui împrumut, alta este
situaţia unei binefaceri. Este cu putinţă să-ţi capeţi îndărăt
banii, chiar dacă au fost plasaţi rău; îl pot soma pe un da-
tornic să plătească într-o zi anume şi, dacă dă faliment, îmi
voi primi partea mea; binefacerea piere însă în întregime şi
pe dată. În plus, una este ce face un om rău, alta este ce face
unul care-şi gestionează rău averea. În fine, dacă era vorba
de o sumă mai mare, nici măcar Zenon nu ar fi stăruit să
dea împrumut. Cinci sute de denari nu înseamnă mult –
cât să cheltuieşti, cum se spune, „pe o boală”; să nu-şi ia
vorba îndărăt merita suma aceasta.
3. voi merge la o cină, fiindcă am promis, chiar dacă e
cam rece; nu voi merge însă dacă ninge. mă voi ridica de
la masă ca să merg la o nuntă, pentru că am promis, chiar
dacă nu mi-am făcut încă digestia, nu însă – dacă am febră.
voi coborî în for ca să-ţi fiu chezaş, pentru că am promis;
nu însă – dacă îmi ceri să fiu chezaş pentru o sumă nepre-
cizată, dacă mă vei sili la un angajament financiar.
4. Se înţelege de la sine, spun eu, că există o excepţie
care nu se mai spune: „dacă voi putea, dacă se va cuveni,
dacă lucrurile vor rămâne aşa cum sunt.” Fă ca, atunci

213
 Cartea a patra

când ceri să-mi ţin promisiunea, situaţia să fie la fel ca

atunci când am promis: ar fi o uşurătate să nu-mi ţin vorba.
Dacă s-a întâmplat ceva nou, de ce eşti mirat că-mi schimb
intenţiile, de vreme ce situaţia s-a schimbat faţă de mo-
mentul când am promis? Pune totul la loc cum a fost şi
sunt şi eu cum am fost. Noi promitem să apărem în proces,
chiar dacă nu întotdeauna se intentează o acţiune împo-
triva unuia care nu se prezintă: o situaţie de forţă majoră
îl scuză pe cel ce nu se prezintă.

capitolul 40.

1. Consideră că am dat acelaşi răspuns şi la cealaltă

întrebare, dacă trebuie de fiecare dată să ne arătăm re-
cunoştinţa şi dacă o binefacere trebuie dată îndărăt în
orice situaţie. Este de datoria mea să arăt că am sufletul
plin de recunoştinţă, numai că uneori ghinionul meu, al-
teori norocul celui ce m-a îndatorat, nu-mi îngăduie să
mă arăt recunoscător.
2. Căci ce pot să-i dau îndărăt unui rege, ce pot să-i
dau îndărăt unui om bogat dacă eu sunt sărman, mai
ales că unii oameni consideră că este o jignire să li se răs-
pundă la binefacere şi continuă să îngrămădească bine-
faceri peste binefaceri? Faţă de astfel de oameni, ce
altceva pot face decât să am o intenţie? Nici nu se cuvine
să refuzi o binefacere numai pentru că încă nu am răs-
plătit-o pe cea de dinainte. O voi primi cu aceeaşi inimă

214
cap 40. Cartea a patra
deschisă cu care este dăruită şi îi voi îngădui prietenului
meu să găsească în mine prilejul cuprinzător de a-şi arăta
generozitatea. Cel care nu doreşte să primească noi bi-
nefaceri arată că este jignit de cele primite deja.
3. Nu îmi arăt recunoştinţa: ce importanţă are? Nu din
vina mea este întârzierea, dacă îmi lipsesc ori prilejurile,
ori mijloacele. Acela, de bună seamă, a avut deopotrivă
prilejul şi putinţa, atunci şi-a revărsat binefacerea asupra
mea: este el un om bun sau un om rău? Îmi pledez cauza
în faţa unuia bun, nu o fac însă în faţa unuia rău.
4. Nici nu cred că suntem nevoiţi să facem asta – să ne
grăbim să ne arătăm recunoştinţa chiar împotriva voinţei
lor şi să stăruim chiar dacă ei se dau îndărăt; nu înseamnă
să-ţi arăţi recunoştinţa, atunci când plăteşti pentru ce ai
primit de bună voie cuiva care nu voieşte. unii, când le-a
fost trimis un dar mărunt, pe dată trimit îndărăt un altul
şi pretind că nu mai sunt defel îndatoraţi; numai că să tri-
miţi ceva îndărăt imediat şi să ştergi un dar cu un alt dar
este aproape o respingere.
5. uneori însă, nici nu voi răspunde la o binefacere, cu
toate că îmi stă în putere. Când anume? Atunci când eu
unul voi pierde mai mult decât va câştiga acela, sau când
el nu va simţi vreun spor oarecare primind ceea ce mie
îmi va provoca o mare pierdere. Cel care se grăbeşte cu
orice chip să dea îndărăt dezvăluie nu sentimentele unui
om recunoscător, ci ale unui datornic. Şi, ca să o spun pe
scurt, cel care doreşte prea aprig să-şi plătească datoria,
arată că este îndatorat împotriva voinţei sale; cel care este
îndatorat împotriva voinţei sale, este nerecunoscător.

216
Cartea a cincea
 Cartea a cincea

capitolul 1.

1. În cărţile dinainte credeam că mi-am atins scopul, de

vreme ce am discutat despre felul în care se cuvine să fie dă-
ruită o binefacere şi cum se cuvine să fie primită; căci acestea
sunt hotarele binefacerii. Asupra oricărui lucru aş zăbovi
mai departe, o voi face nu pentru a sluji acestui subiect, ci
pentru a mă arăta îngăduitor cu el, de vreme ce trebuie
urmat încotro duce, nu încotro invită; căci apare când şi
când câte o întrebare care atrage spiritul printr-un farmec
anume, mai degrabă nu zadarnică decât necesară.
2. De vreme ce, totuşi, aceasta îţi este dorinţa, să ducem
până la capăt discuţiile care mărginesc subiectul, atunci să
le cercetăm mai departe pe cele care – ca să spun adevărul
– sunt legate de el, fără să facă totuşi parte din el; oricine le
priveşte cu atenţie va descoperi că truda nu-şi merită pre-
ţul, dar că nici nu a fost irosită.
3. Pentru tine totuşi, Aebutius Liberalis, care eşti în chip
natural un om foarte bun şi înclinat către binefaceri, nicio
elogiere a acestor fapte nu este de ajuns. Nu am văzut ni-
ciodată pe cineva atât de generos în preţuirea unor servicii,
chiar dintre cele mai neînsemnate; bunătatea ta a ajuns
până acolo încât, atunci când cineva primeşte o binefacere,
o socoteşti de parcă ţi-ar fi fost dăruită ţie; pentru ca nimeni
să nu aibă păreri de rău că a dăruit o binefacere, tu eşti gata
să plăteşti ceea ce datorează un nerecunoscător.
4. Atât de mult te-ai îndepărtat de orice ostentaţie, atât
de dornic eşti să îi eliberezi de povară pe cei pe care i-ai

218
cap 1. Cartea a cincea

îndatorat, atât de mult doreşti, când faci cuiva un dar, să

apari nu ca unul care dăruieşte, ci ca unul care dă îndărăt;
iar tot ce este dăruit în felul acesta se va întoarce la tine cu
mult mai bogat. Căci de obicei binefacerile îi urmăresc pe
cei care nu cer nimic în schimb şi, aşa cum gloria este mai
degrabă pe urmele celor ce fug de ea, tot aşa cei care sunt
dispuşi să-i lase pe oameni să fie nerecunoscători ajung
să primească un răspuns mai încărcat de recunoştinţă
pentru binefacerile pe care le-au dăruit.
5. Căci, după tine, nu există niciun fel de piedică pentru
ca cei care au primit binefaceri să ceară din nou şi nici nu
vei refuza să acorzi alte şi alte binefaceri şi să adaugi altele
mai numeroase şi mai însemnate la cele pe care le-ai ascuns
în umbră şi le-ai acoperit; iar scopul tău, al unui om remar-
cabil şi al unui spirit cu adevărat mare, este să-l sprijini pe
nerecunoscător vreme atât de îndelungată încât să-l faci să
devină recunoscător. Raţionamentul acesta nu te va în-
şela: căci viciile pier dinaintea virtuţilor dacă nu te arunci
asupra lor cu o ură prea grăbită.

Viciile pier dinaintea virtutilor

, dacă nu te
arunci asupra lor cu o ură prea grăbită.
220
 Despre binefaceri

capitolul 2.

1. Oricum, vorba aceasta îţi place cel mai mult între

toate, datorită nobleţei sale: că este ruşinos să fii înfrânt de
binefaceri. Dacă este adevărat sau nu, se cercetează adesea,
şi este cu totul altceva decât îţi închipui tu; căci niciodată
nu este ruşinos să fii înfrânt într-o întrecere în fapte lăuda-
bile, cu condiţia să nu-ţi arunci armele şi ca, până şi atunci
când ai fost înfrânt, să-ţi doreşti victoria.
2. Nu toţi pun în împlinirea unui ţel nobil aceeaşi forţă,
nici aceleaşi mijloace, nici aceeaşi soartă favorabilă, care
schimbă chiar rezultatele celor mai bune planuri; merită
laude voinţa însăşi care se străduieşte pe calea cea bună,
chiar dacă are înaintea sa un alt concurent, cu pas mai
iute: aici nu este ca în întrecerile organizate ca spectacol
pentru public, unde ramura de palmier îl indică pe cel mai
bun, deşi adeseori şi aici norocul îl favorizează pe unul
mai prejos.
3. Când este în joc un serviciu pe care amândoi sunt
dornici să-l ducă la capăt cât mai amplu, dacă unul dintre
cei doi are putere mai mare şi are la îndemână resurse mai
însemnate pentru a-şi atinge ţelul, dacă soarta îi îngăduie
să dobândească tot ce şi-a pus în gând, în vreme ce celălalt
îi este pe măsură numai ca dorinţă – chiar dacă acesta din
urmă a dat îndărăt daruri mai mărunte decât cele primite
sau nu a dat chiar nimic îndărăt, dar pune tot sufletul în
încercarea de a o face, atunci acesta nu este înfrânt mai
mult decât este un soldat care a murit înarmat şi pe care

221
 Cartea a cincea

duşmanul a putut mai uşor să-l omoare decât să-l întoarcă

de la scopul lui.
4. tu socoteşti că este ruşinos să fii înfrânt, numai că lu-
crul acesta nu i se poate întâmpla unui om bun. Căci el ni-
ciodată nu se dă bătut, niciodată nu renunţă; până în
ultima zi a vieţii, el va sta drept, pregătit, şi aşa drept va şi
muri, mândru că a primit daruri de seamă şi că a dorit să
le răspundă pe măsură.

capitolul 3.

1. Lacedemonienii le interzic tinerilor din neamul lor să

se întreacă în pancratium sau în lupta cu caestus, unde măr-
turisirea celui înfrânt reprezintă o probă de inferioritate. un
alergător câştigă prin faptul că a ajuns cel dintâi la linia trasă
cu creta; el îşi întrece adversarul nu prin spirit, ci prin viteză.
un luptător care a fost aruncat de trei ori a pierdut ramura
de palmier, nu a renunţat la ea. Cum lacedemonienii soco-
teau că este important să aibă cetăţeni neînvinşi, îi ţineau la
adăpost de acele întreceri în care învingătorul este indicat
nu de un judecător ori de rezultat în sine, ci de strigătul celui
înfrânt, care-l proclamă pe învingător.
2. Această calitate, de a nu fi fost niciodată înfrânt, pe
care lacedemonienii o păzesc pentru cetăţenii lor, le este
dăruită tuturor oamenilor de virtute şi de intenţia bună,
de vreme ce spiritul rămâne neînfrânt chiar împresurat de
cele ce-l întrec. De aceea nimeni nu spune despre cei trei

222
 Despre binefaceri

sute de Fabii că ar fi fost înfrânţi, ci ucişi; iar Regulus a fost

prins de puni, nu înfrânt, şi nu a fost înfrânt niciunul care,
chiar copleşit de forţa şi greutatea unei sorţi potrivnice, nu
şi-a plecat spiritul.
3. tot aşa e şi cu binefacerile. unul poate primi mai
mult decât dă înapoi, unele mai măreţe, altele mai dese şi
totuşi, din pricina aceasta, să nu fie înfrânt. Dacă le pui la
socoteală pe cele pe care le-ai dăruit faţă de cele pe care le-
ai primit, este cu putinţă ca binefacerile să fie înfrânte de
binefaceri; dacă însă îl compari pe cel care dă cu cel care
primeşte, luând în consideraţie, aşa cum se cuvine, inten-
ţiile lor în sine, ramura de palmier nu va fi a niciunuia.
Căci, chiar dacă unul dintre luptători a fost străpuns de
numeroase răni, în vreme ce celălalt abia dacă a fost atins,
se spune de obicei că au ieşit din arenă egali, chiar dacă
este vădit că unul dintre ei este mai slab.

capitolul 4.

1. Aşadar, nimeni nu poate fi înfrânt în binefaceri, dacă

ştie în ce fel să fie îndatorat, dacă doreşte să dea îndărăt,
dacă este deopotrivă cu binefăcătorul său în spirit, chiar
dacă nu-i poate fi deopotrivă în fapte. Atâta vreme cât ră-
mâne cu această stare de spirit, atâta vreme cât îşi păstrează
dorinţa de a-şi dovedi măreţia de spirit, ce importanţă are
de care parte se numără mai multe daruri? tu poţi să dă-
ruieşti mult, eu pot numai să primesc; de partea ta stă

223
cap 4. Cartea a cincea

soarta favorabilă, de partea mea stă intenţia cea bună: şi to-

tuşi, sunt egal cu tine şi deopotrivă de neînfrânt ca cei goi
şi uşor înarmaţi în faţa celor mulţi şi acoperiţi de arme.
2. Nimeni nu este aşadar înfrânt în binefaceri, fiindcă
fiecare este recunoscător atâta cât a voit. Căci dacă este
adevărat că e ruşinos să fii înfrânt în binefaceri, atunci nu
se cuvine să primeşti binefaceri de la cei ce-ţi sunt mai pre-
sus prin resurse, cărora nu le poţi răspunde pe măsură –
vorbesc aici despre principi, despre regi, pe care soarta i-a
aşezat într-un asemenea loc din care pot face multe daruri
generoase, dar nu pot primi decât puţine şi mai prejos de
cele dăruite.
3. Am vorbit despre regi şi principi, faţă de care totuşi
este cu putinţă să ne arătăm râvna şi a căror forţă ieşită din
comun se întemeiază pe consimţământul şi supunerea celor
mai mărunţi. Sunt însă oameni care, retraşi dincolo de atin-
gerea vreunei pofte, abia dacă sunt atinşi de vreuna din do-
rinţele neamului omenesc; acestora nici măcar soarta însăşi
nu le poate dărui ceva. trebuie să mă declar învins în bine-
faceri de Socrate, trebuie să mă declar învins de Diogene în
nevoi – el care se plimba gol printre comorile macedoneni-
lor, călcând în picioare bogăţiile unui rege;
4. O! cu adevărat, cât de bine merita atunci, în ochii săi
şi ai celor ce nu fuseseră orbiţi dinaintea adevărului, să stea
mai presus de omul la picioarele căruia zăcea întreaga
lume! Căci era cu mult mai puternic, cu mult mai bogat
decât Alexandru, care era atunci stăpânul lumii, pentru că
ce a refuzat Diogene să primească era mai mult decât putea
Alexandru să dăruiască.

224
 Despre binefaceri

capitolul 5.

1. Nu este un lucru de ruşine să fii învins de aceştia; de

fapt, eu nu sunt mai puţin puternic dacă mă pui în faţa
unui duşman ce nu poate fi înfrânt; şi nici focul nu este
mai neputincios să ardă dacă atinge o substanţă pe care
flăcările nu o pot arde, şi nici fierul nu şi-a pierdut puterea
de a tăia dacă e folosit împotriva unei pietre dure, ce nu
poate fi lovită, şi care prin natura ei nu poate fi spartă. În
privinţa omului recunoscător ţi-aş da acelaşi răspuns: nu
este lucru de ruşine să fie înfrânt în binefaceri dacă le este
îndatorat unora pentru care măreţia destinului lor sau ex-
celenţa virtuţii a făcut să se închidă calea pe care îi pot fi
întoarse binefacerile.
2. Faţă de părinţi aproape întotdeauna suntem mai pre-
jos. Căci îi avem alături de noi doar în vremea când îi con-
siderăm severi, în vremea când nu le înţelegem binefacerile;
când în cele din urmă, odată cu vârsta, dobândim ceva în-
ţelepciune şi începe să fie vădit că trebuie să-i iubim tocmai
pentru lucrurile pe care le-au ţinut departe de noi – sfaturile
lor, regulile lor stricte, grija lor atentă ne veghează tinereţea
nesăbuită – atunci ne sunt luaţi; Puţini ajung la vârsta la
care pot culege o răsplată adevărată de la copiii lor; ceilalţi
şi-au simţit fiii doar ca o povară ce trebuie dusă.
3. Şi totuşi, nu este un lucru de ruşine să fii întrecut în
binefaceri de părinţi; şi cum să fie, de vreme ce nu e o ru-
şine să fii întrecut de nimeni? Căci există unii oameni faţă
de care deopotrivă suntem şi nu suntem egali – egali în in-

225
cap 5. Cartea a cincea

tenţie, care este tot ceea ce aşteaptă ei, inegali în soartă şi,
dacă aceasta e cea care l-a împiedicat să-şi arate recunoş-
tinţa, atunci nu are de ce să roşească pentru că a fost în-
frânt. Nu e nicio ruşine să nu ajungi la capăt câtă vreme
continui să încerci.
4. Foarte adesea suntem nevoiţi să cerem noi binefaceri
mai înainte de a fi răspuns pentru cele de dinainte şi totuşi
nu renunţăm să o facem şi nici nu ne ruşinăm la gândul că
ne îndatorăm fără speranţa de a ne putea plăti pentru că,
dacă vom fi împiedicaţi să ne arătăm imensa recunoştinţă,
vina nu va fi a noastră, ci a unui element din afara noastră
care a intervenit şi ni s-a pus în cale. Numai că nu vom fi
înfrânţi în intenţiile noastre şi nici nu ne vom ruşina că am
fost întrecuţi de lucruri ce nu sunt în puterea noastră.

Nu e nicio rusine
, să nu ajungi la capăt câtă
vreme continui să încerci.
226
 Despre binefaceri

capitolul 6.

1. Alexandru, regele macedoniei, obişnuia să se fălească

spunând că nimeni nu l-a întrecut în binefaceri. Nu avea
însă niciun temei să-şi ridice privirile orgolios la macedo-
neni şi la greci şi la carieni şi la perşi şi la celelalte neamuri
care se înrolaseră în armata sa şi nici să considere că rega-
tul întins din colţul traciei până la ţărmul unei mări necu-
noscute îi dăruise o binefacere. Socrate s-ar fi putut făli în
acelaşi fel, tot aşa şi Diogene – care oricum l-a întrecut.
Cum de nu s-a simţit întrecut în ziua aceea când, înfoindu-
se dincolo de hotarele mândriei omeneşti, ca un om fără
măsură ce era, l-a văzut pe unul căruia nu-i putea da
nimic, de la care nu putea lua nimic?
2. Regele Archelaus l-a rugat pe Socrate să vină la el.
Socrate i-ar fi răspuns însă, se zice, că nu vrea să meargă
la cineva de la care ar primi binefaceri cărora nu le-ar putea
răspunde pe măsură. În primul rând, stătea în puterea lui
să refuze; în al doilea rând, începuse dinainte el însuşi să
dăruiască o binefacere, căci venea la rugămintea lui Ar-
chelaus şi urma să-i dea ceva ce acela nu-i putea da îndă-
răt. mai departe, dacă Archelaus urma să-i dăruiască aur
şi argint şi avea să primească în schimb doar dispreţul pen-
tru aur şi argint: oare nu-i putea aduce mulţumiri Socrate
lui Archelaus?
3. Şi ce anume putea primi care să aibă valoarea a ceea
ce dăruise el dezvăluindu-i lui Archelaus un om în stare
să cunoască viaţa şi moartea şi să înţeleagă limitele amân-

227
cap 6. Cartea a cincea

durora? Dacă l-ar fi lăsat să pătrundă tainele naturii pe

unul care îşi pierdea drumul chiar şi la lumina zilei – un
rege atât de neştiutor într-ale naturii, încât într-o zi, când
era eclipsă de soare, şi-a închis palatul şi, cum era obiceiul
în vreme de jale şi prăpăd, a retezat părul fiului său?
4. Cât de mare ar fi fost binefacerea dacă Socrate l-ar fi
tras pe regele cel înfricoşat din ascunzătorile lui şi i-ar fi po-
runcit să aibă curaj, spunându-i: „Asta nu înseamnă dispa-
riţia soarelui, ci întâlnirea a două corpuri cereşti datorită
faptului că luna, care traversează cerul în partea de jos, şi-a
aşezat discul chiar în dreptul soarelui, pe care l-a acoperit
cu corpul său; uneori, dacă doar atinge soarele în trecere,
îi acoperă o mică parte, iar dacă îşi aşază o mai mare parte
din corp în dreptul lui, îl acoperă mai mult; alteori,
aflându-se între pământ şi soare, şi ajungând într-o poziţie
în care cele trei corpuri sunt în linie dreaptă, acoperă cu
totul chipul soarelui.
5. Curând însă, chiar viteza lor va împinge aceste cor-
puri cereşti într-o parte şi într-alta; curând, pământul îşi va
primi îndărăt lumina zilei. iar rânduiala aceasta va conti-
nua de-a lungul veacurilor şi are zile anume, ştiute di-
nainte, când soarele este împiedicat să-şi trimită razele
pentru că luna se interpune. Aşteaptă puţin: este gata să
apară, este gata să lase în urmă părelnicul nor, este gata să
se scuture de oprelişti şi îşi va trimite liber lumina.”
6. Socrate nu ar fi putut să-i arate lui Archelaus o recu-
noştinţă pe măsură, dacă regele i-ar fi interzis să refuze?
De bună seamă că binefacerea pe care ar fi primit-o de la
Socrate ar fi fost prea mică dacă i-ar fi fost lui cu putinţă

228
 Despre binefaceri
cap 6.
să-i dăruiască o binefacere lui Socrate! De ce, atunci, a spus
Socrate lucrul acesta? Fiind un om de spirit, care obişnuia
să vorbească în parabole, amăgindu-i pe toţi şi mai cu
seamă pe cei de importanţi, a preferat să refuze cu o ironie
în loc să fie încăpăţânat ori trufaş; a spus că nu voia să pri-
mească binefaceri de la unul căruia nu-i putea răspunde
pe măsură. Probabil că se temea să nu fie silit să primească
daruri pe care nu le-ar fi vrut, că nu fie silit să primească
ceva ce nu era demn de Socrate. Cineva poate va spune:
„Putea refuza, dacă voia.”
7. Numai că şi-ar fi făcut un duşman din rege, care era
arogant şi voia ca toate favorurile să-i fie ţinute la mare
preţ. N-are nicio importanţă dacă nu voieşti să-i dai ceva
unui rege sau nu voieşti să accepţi ceva de la un rege – în
ochii lui ambele situaţii sunt jignitoare, iar să fie tratat cu
dispreţ este mai amarnic pentru un spirit mândru decât să
nu stârnească teama. vrei să ştii ce anume voia să spună
Socrate? Că un om a cărui liberate de vorbire nu era ac-
ceptată nici măcar într-un stat liber refuză să intre de bu-
năvoie în robie.

229
 Cartea a cincea

capitolul 7.

1. Cred însă că am vorbit îndeajuns despre acest subiect,

dacă este sau nu ruşinos să fii întrecut în binefaceri. Cine
pune această întrebare, ştie că oamenii nu obişnuiesc să-şi
dăruiască binefaceri lor înşişi; căci este evident că nu ar fi
nicio ruşine ca cineva să fie întrecut de el însuşi.
2. Cu toate acestea, unii stoici discută dacă nu cumva
este posibil ca un om să-şi dăruiască sieşi o binefacere ori
dacă este de datoria sa să îşi arate recunoştinţa faţă de sine.
Pricina din care a părut necesar să se pună o asemenea în-
trebare a fost obiceiul nostru de a folosi expresii ca: „îmi
mulţumesc mie”, nu mă pot supăra decât pe mine”, „mă
mânii pe mine”, „mă voi pedepsi pe mine”, „mă urăsc” şi
multe altele de felul acesta, prin care cineva vorbeşte des-
pre sine ca despre o altă persoană.
3. „Dacă”, zice unul, „pot să-mi fac rău mie însumi, de
ce să nu pot şi să-mi dăruiesc o binefacere singur? mai
mult încă, de ce lucruri care sunt numite binefaceri atunci
când le dăruiesc altora să nu fie tot binefaceri dacă mi le
dăruiesc mie însumi? De ce un lucru care m-ar îndatora
dacă l-aş primi de la altcineva să nu mă îndatoreze mie în-
sumi dacă mie mi l-am dat? De ce să fiu nerecunoscător
faţă de mine însumi, ceea ce este deopotrivă de ruşinos ca
a fi nepăsător cu sine şi aspru şi crud şi neglijent cu sine?”
4. Faima de codoş este deopotrivă de rea fie că este
vorba de trupul altuia sau de al său. Linguşitorul, cel care
se pliază pe vorbele altuia şi este gata să le aplaude nesincer,

230
cap 7. Cartea a cincea

merită de bună seamă să fie blamat; nu mai puţin este de

blamat omul care e mulţumit de sine însuşi, care, ca să
spunem aşa, se admiră pe sine şi îşi este sieşi linguşitor.
viciile sunt detestabile, nu doar atunci când sunt manifes-
tate în afară, ci şi atunci când se întorc asupra sieşi.
5. Pe cine vei admira mai mult decât pe omul care se
stăpâneşte, care se controlează pe sine? Este mai uşor să ţii
în frâu popoare sălbatice, chiar dacă nu suferă autoritatea
altora, decât să-ţi cumpăneşti spiritul şi să-l ţii sub control.
Platon, se spune, i-a fost recunoscător lui Socrate pentru
că a învăţat de la el; de ce să nu-şi fie Socrate recunoscător
sieşi pentru că a învăţat de la sine? marcus Cato spune:
„Împrumută de la tine orice îţi lipseşte.” Dacă îmi stă în
putinţă să-mi împrumut mie, de ce să nu-mi stea în putinţă
să-mi dăruiesc mie?
6. Sunt nenumărate situaţiile care ne împing să ne des-
părţim în două; obişnuim să spunem: „lasă-mă să stau de
vorbă cu mine” sau „mă voi ciupi de ureche1”. Dacă e vreo
urmă de adevăr în expresiile acestea, după cum cineva se
cuvine să se supere pe sine, tot aşa se cuvine să-şi fie recu-
noscător sieşi; după cum îşi poate provoca o pierdere, tot
aşa îşi poate aduce un câştig. vătămarea şi binefacerea sunt
opuse una alteia; dacă putem spune despre cineva: „Şi-a
adus o vătămare”, atunci putem spune şi: „Şi-a dăruit sin-
gur o binefacere.” Este în firea naturii să-şi dăruiască sieşi.

232
1
Vide supra 4.36.1-2, pentru gestul ciupirii urechii ca stimulent al memoriei.
 Despre binefaceri

capitolul 8.

1. Este în firea naturii ca mai întâi cineva să fie îndatorat

şi apoi să se arate recunoscător. Nu poate exista un dator-
nic fără un creditor, tot aşa cum nu poate exista un soţ fără
soţie sau un tată fără fiu sau fiică; cineva trebuie să dăru-
iască pentru ca altcineva să primească. Să treci ceva din
mâna stângă în cea dreaptă nu înseamnă nici să dai, nici
să primeşti.
2. După cum nimeni nu se poate purta pe sine, cu toate
că îşi mişcă şi îşi duce corpul, după cum nimeni, chiar de
vorbeşte în apărarea sa, nu se spune că apare ca propriul
său avocat sau nimeni nu-şi poate ridica o statuia fiindu-şi
propriul său patron, după cum niciun om bolnav, după ce
s-a vindecat tratându-se singur, nu cere vreun onorariu de
la sine – tot aşa în tranzacţiile de orice fel, chiar dacă a făcut
ceva ce a fost în avantajul său, nu va fi trebui totuşi să-şi
fie recunoscător sieşi pentru că nu va găsi nicio persoană
căreia să-i arate recunoştinţa.
3. Chiar dacă admit că un om îşi poate dărui singur o
binefacere, totuşi chiar în momentul când o dăruieşte, pri-
meşte şi răspunsul la ea; chiar dacă admit că un om poate
primi o binefacere de la sine însuşi, totuşi chiar atunci când
o primeşte, dă şi răspunsul la ea. „Împrumuţi”, cum se
spune, „chiar din casa ta” şi, ca şi cum ar fi un joc, obiectul
trece imediat de partea cealaltă; căci cel care dăruieşte şi
cel care primeşte nu pot fi deosebiţi, ci sunt una şi aceeaşi
persoană. Cuvântul acesta, „a datora”, nu are rost decât

233
cap 8. Cartea a cincea

dacă sunt implicate două persoane; cum altfel să se refere

la o singură persoană care, atunci când îşi împlineşte da-
toria, se eliberează pe sine?
4. Aşa cum într-un disc sau într-o minge nu există
capăt, nu există vârf, nici sfârşit şi nici început, pentru că,
după cum se mişcă obiectul, se schimbă şi relaţiile, iar par-
tea care era în spate acum este în faţă, iar partea care o lua
în jos acum o ia în sus, şi toate, oriîncotro ar lua-o, se întorc
în aceeaşi poziţie, tot aşa gândeşte-te că se întâmplă şi cu
omul: chiar dacă îl poţi transforma în multe personaje di-
ferite, el este unul singur. S-a rănit – nu este nimeni pe care
să-l învinuiască pentru vătămarea sa. S-a legat şi s-a închis
în temniţă – nu va avea pe cine să acuze. Şi-a dăruit sieşi o
binefacere – i-a dat îndărăt binefăcătorului său, pe dată.
5. Natura, se spune, nu suferă niciodată o pierdere, căci
orice s-ar lua din ea, se întoarce la ea, şi nimic nu poate
dispărea pentru că nu există vreun loc unde să se ducă, ci
totul se întoarce de unde a venit. „Ce are în comun”, spui
tu, „exemplul acesta cu subiectul pe care îl avem în faţă?”
6. Îţi voi spune. Consideră că eşti nerecunoscător: bine-
facerea nu se stinge, ci o are în stăpânire cel care ţi-a dă-
ruit-o; consideră că tu vrei să primeşti ceva îndărăt: se află
deja în stăpânirea ta mai înainte de a fi dat îndărăt. Nu poţi
pierde nimic, pentru că ceea ce-ţi este luat nu este cu nimic
mai puţin dobândit de tine. Acţiunea se desfăşoară în cerc
în tine însuţi – primind tu dăruieşti, dăruind primeşti.

234
 Despre binefaceri

capitolul 9.

1. Spune unul: „Se cuvine ca cineva să-şi dăruiască sieşi

o binefacere; aşadar, se cuvine şi să-şi arate mulţumirea
faţă de sine.” Numai că prima propoziţie, de care depinde
concluzia, este falsă; căci nimeni nu-şi dăruieşte singur o
binefacere, ci omul doar ascultă de un instinct natural care
îl împinge să aibă grijă de sine şi aceasta îl împinge să se
străduiască din răsputeri să se pună la adăpost de cele ce-i
fac rău şi să le caute pe cele ce-i sunt de folos.
2. Aşadar, omul care-şi dăruieşte sieşi nu este generos
şi nici nu este milostiv cel care se iartă pe sine, nici nu este
plin de compasiune cel care este mişcat de propriile sale
nenorociri. Căci a te îngriji de alţii e o dovadă de genero-
zitate, de milă, de compasiune. A te îngriji de tine însă este
o dovadă a instinctului natural. O binefacere este un act
de voinţă, în schimb să-ţi fii de folos este o lege a naturii.
Cu cât dăruieşte cineva mai multe binefaceri, cu atât este
un mai mare binefăcător; cine a fost însă vreodată lăudat
pentru că şi-a dat singur ajutor? Pentru că s-a salvat singur
din mâinile tâlharilor? Nimeni nu-şi dăruieşte sieşi o bine-
facere mai mult decât îşi dăruieşte ospeţie; nimeni nu-şi
dăruieşte mai mult sieşi decât se împrumută singur.
3. Dacă fiecare îşi dăruieşte cu adevărat sieşi binefaceri,
dacă fiecare şi le dăruieşte mereu, şi le dăruieşte fără în-
trerupere, atunci îi va fi cu neputinţă să ţină socoteala bi-
nefacerilor primite. Când, atunci, va mai fi în stare să-şi
arate recunoştinţa de vreme ce, prin actul prin care îşi arată

235
cap 9. Cartea a cincea

recunoştinţă, el va dărui o binefacere? În ce fel oare vei mai

putea spune când îşi dăruieşte sieşi o binefacere sau când
îşi arată recunoştinţa, de vreme ce schimbul are loc înăun-
trul aceluiaşi om? m-am salvat singur din primejdie – mi-
am dăruit aşadar o binefacere. mă salvez din nou din
primejdie, a doua oară – îmi dăruiesc o binefacere sau îmi
arăt recunoştinţa pentru cea dintâi?
4. mai apoi, chiar dacă sunt de acord cu prima afirmaţie,
că ne dăruim binefaceri nouă înşine, nu voi fi de acord cu
concluzia care decurge de aici; căci, chiar dacă dăruim, nu
datorăm nimic. De ce? Pentru că am primit îndărăt de în-
dată ce am dăruit. Se cuvine să primesc o binefacere, apoi
să fiu îndatorat, apoi să dau îndărăt; numai că nu mai avem
când să fim îndatoraţi, pentru că primim îndărăt pe dată.
Nimeni nu dăruieşte cu adevărat decât atunci când dăru-
ieşte altcuiva, nimeni nu este cu adevărat îndatorat, decât
atunci când îi este îndatorat altuia, nimeni nu primeşte cu
adevărat, decât atunci când primeşte de la altul. Nu se
poate petrece înăuntrul unei singure persoane un act care,
în fiecare din aceste situaţii, implică două persoane.

O binefacere este un act de vointă,

,
în schimb să-ti
, fii de folos este o lege a naturii.
236
 Despre binefaceri

capitolul 10.

1. O binefacere înseamnă să oferi ceva folositor; numai

că acest cuvânt, „a oferi”, îi implică pe alţii. Dacă un om
spune că şi-a vândut ceva sieşi, nu va fi oare considerat
smintit? Căci vânzarea înseamnă înstrăinare, transferarea
unui bun aflat în posesia şi sub autoritatea cuiva asupra
altuia. Şi totuşi, ca şi în cazul vânzării, să dăruieşti în-
seamnă să îndepărtezi ceva de la tine, să renunţi la ceva ce
aveai în posesie pentru un altul. Şi dacă aşa stau lucrurile,
nimeni nu şi-a putut dărui vreodată o binefacere, pentru
că nimeni nu poate să îşi dea sieşi; altminteri, două situaţii
opuse s-ar contopi într-una singură, astfel încât a da şi a
primi ar fi totuna.
2. Numai că este o mare deosebire între a da şi a primi;
şi cum să nu fie, de vreme ce aceste cuvinte sunt folosite
pentru acţiuni opuse? iar dacă cineva îşi dăruieşte sieşi o
binefacere, nu mai este nicio deosebire între a da şi a primi.
Spuneam ceva mai devreme că unele cuvinte implică pre-
zenţa unor alte persoane şi că în aşa fel sunt plăsmuite
încât întregul lor înţeles se îndepărtează de noi. Eu sunt
frate, dar al altuia, pentru că nimeni nu-şi poate fi propriul
său frate; eu sunt egal, dar al altcuiva, căci oare poate
vreun om să fie egalul său? Dacă nu sunt două obiecte,
comparaţia este fără noimă; dacă nu sunt două obiecte, nu
poate fi o întâlnire. tot aşa, dacă nu sunt două persoane,
nu se poate dărui şi nu poate fi o binefacere decât dacă
sunt două persoane.

237
 Cartea a cincea

3. Lucrul acesta reiese chiar din expresia folosită pen-

tru a defini actul: „a face un bine”; căci nimeni nu-şi face
sieşi un bine mai mult decât se împrieteneşte cu sine sau
face parte din propriul său partid. Aş putea duce mai de-
parte subiectul acesta, sporind exemplele;
4. desigur, pentru că binefacerea trebuie considerată
între actele care au nevoie de o a doua persoană. unele ac-
ţiuni, chiar dintre cele lăudabile, demne de admiraţie şi
pline de virtute, se pot împlini, dar într-o altă persoană.
Credinţa este elogiată şi cinstită ca una dintre cele mai de
preţ bunuri ale neamului omenesc: se spune însă vreodată
că cineva trebuie să-şi păstreze promisiunea făcută sieşi?

capitolul 11.

1. Ajung acum la ultima parte a subiectului. Cel care

îşi arată mulţumirea trebuie să cheltuiască ceva, tot aşa
cum cel care plăteşte o datorie cheltuieşte bani; numai că
cel care îşi arată recunoştinţa faţă de sine însuşi nu chel-
tuieşte nimic, tot aşa cum cel care primeşte de la sine mul-
ţumirea pentru binefaceri nu are nimic de câştigat.
Binefacerea şi aducerea de mulţumiri trebuie să treacă
dintr-o parte într-alta; schimbul nu este cu putinţă dacă
este vorba de o singură persoană. Cel care îşi arată mul-
ţumirea face la rândul său un bine celui de la care a primit
ceva. Dar cel care îşi aduce sieşi mulţumiri – cui îi face
oare un bine? Numai lui însuşi. Şi cine nu se gândeşte la

238
 Despre binefaceri
cap 11.
manifestarea recunoştinţei ca un act şi la dăruirea unei bi-
nefaceri ca alt act? Cel care îşi manifestă recunoştinţa către
sine însuşi îşi face sieşi un bine: care este nerecunoscătorul
care să nu-şi dorească aşa ceva? Ba chiar cine nu a fost ne-
recunoscător, anume cu acest scop?
2. Zice unul: „Dacă trebuie să aducem mulţumiri,
atunci trebuie şi să ne arătăm recunoscători; noi însă spu-
nem: îmi aduc mulţumiri mie însumi pentru că am refuzat
să mă însor cu femeia aceea şi pentru că nu am încheiat o
afacere cu acela.” Când spunem asta, ne lăudăm singuri
şi, ca să ne arătăm aprobarea pentru actul nostru, folosim
abuziv termenii de mulţumire.
3. O binefacere este ceva ce, odată dăruit, poate să fie
sau să nu fie dat îndărăt; cel care îşi dăruieşte sieşi o bine-
facere nu poate să nu primească îndărăt ceea ce a dăruit;
aşadar nu este binefacere. O binefacere este dăruită la un
moment dat şi este dată îndărăt în alt moment; aceasta însă
nu este primită la un moment dat şi dată în alt moment.
4. În cazul unei binefaceri, ceea ce este lăudabil, ceea
ce este demn de admiraţie e faptul că un om îşi uită de
propriul său interes pentru a-i face un bine altuia, faptul
că îi dăruieşte altuia luând de la sine; asta nu o face cel
care-şi dă singur o binefacere.
5. Dăruirea unei binefaceri este un act social, face ca
unul să-şi câştige afecţiunea, altul să fie îndatorat; să-ţi dă-
ruieşti ţie însuţi nu este un act social, căci nimeni nu câştigă
afecţiune, pe nimeni nu îndatorează, nimănui nu-i trezeşte
o speranţă, făcându-l să zică: „trebuie să-l cultiv pe omul
acesta; i-a dăruit aceluia o binefacere, îmi va dărui şi mie.”

239
 Cartea a cincea

6. O binefacere este ceea ce dăruim nu de dragul nostru,

ci de dragul celui căruia i-o menim. Numai că cel care-şi
dăruieşte sieşi o face de dragul său; aceasta, aşadar, nu
este o binefacere.

capitolul 12.

1. Acuma îţi dau impresia că te-am minţit cu ce ţi-am

spus la început. Căci tu îmi spui că sunt departe de a face
ceva de seamă, ba chiar că, de fapt, îmi irosesc toată truda.
Aşteaptă însă şi în curând vei spune lucrul acesta cu mai
mult temei, după ce te voi fi plimbat prin atâtea chestiuni
obscure încât, chiar de-ţi găseşti drumul să ieşi, nu vei fi
făcut nimic mai mult decât să scapi de complicaţiile în care
tu singur n-ai fi intrat niciodată.
2. Căci ce folos ai să dezlegi nodurile încâlcite pe care tu
însuţi le-ai făcut, anume ca să le dezlegi? Dar, după cum
este amuzant şi distractiv când unele obiecte sunt legate în
aşa fel încât um om neîndemânatic cu greu le poate dez-
lega, în vreme ce ele se desfac cu uşurinţă în mâinile celui
care a făcut nodurile, fiindcă el le ştie dimensiunile şi pie-
dicile, şi totuşi jocul acesta se dovedeşte plăcut, pentru că
este o probă a ascuţimii spiritului şi ţine trează atenţia – tot
aşa, chestiunile acestea, care par nişte capcane viclene,
alungă indiferenţa şi lenea din minţile noastre care ba tre-
buie să-şi găsească un domeniu pe unde să hoinărească, ba
trebuie să găsească zone întunecate şi bolovănoase pe unde

240
 Despre binefaceri
cap 12.
să se strecoare cumva şi să-şi aşeze fiecare pas cu grijă.
3. unii spun că niciun om nu este nerecunoscător. Ei îşi
susţin afirmaţia aşa: „O binefacere este ceva ce face bine;
dar, după stoici, nimeni nu este în stare să-i facă un bine
unui om rău; aşadar, un om rău nu primeşte o binefacere,
de aceea nu este nerecunoscător. mai mult încă, o binefa-
cere este un act de virtute şi demn de laudă; dar niciun act
de virtute şi demn de laudă nu-şi poate găsi locul într-un
om rău, aşadar niciun om rău nu poate avea o binefacere;
iar dacă nu o poate primi, nici nu este dator să o dea îndărăt
şi, în consecinţă, nu are cum să devină nerecunoscător.
4. mai mult, după cum spui, un om bun acţionează în-
totdeauna corect; iar dacă acţionează corect, nu poate fi ne-
recunoscător. unui om rău, nimeni nu este în stare să-i dea
o binefacere. un om bun dă răspunsul cuvenit pentru o bi-
nefacere, un om rău nu o primeşte: şi, dacă aşa stau lucru-
rile, niciunul nu este nerecunoscător, nici omul bun, nici
omul rău. Aşadar, în toată lumea, nu există om nerecunos-
cător.” Şi această afirmaţie este fără conţinut.
5. După noi, există un singur tip de bine: ceea ce este
lăudabil. un om rău nu poate ajunge la el; căci el încetează
să mai fie rău dacă virtutea pătrunde în el; dar, câtă vreme
este rău, nimeni nu poate să-i dăruiască o binefacere, pen-
tru că cele rele şi cele bune sunt opuse şi nu se pot contopi
într-unul singur. De aceea nimeni nu-i poate face bine,
pentru că orice bine ajunge la el e stricat de felul rău cum
îl foloseşte.
6. Aşa cum stomacul, când este îngreunat de o boală,
adună fiere şi, transformând toată mâncarea pe care o primeşte,

241
cap 12. Cartea a cincea
schimbă orice fel de substanţă într-o pricină de durere, tot
aşa, când e vorba de un spirit stricat, orice i-ai încredinţa de-
vine o povară şi o pricină de nenorocire şi de nefericire. În
felul acesta, cei mai fericiţi şi mai înstăriţi au parte de multă
tulburare şi cu atât au mai puţine şanse să se găsească pe sine
cu cât este mai mare spaţiul în care se agită.
7. Aşadar la cei răi nu poate ajunge nimic ce să le fie
de folos, ba chiar nimic ce să nu le facă rău. Căci orice
lucru bun li s-ar întâmpla, ei îl schimbă înspre firea lor cea
rea, iar darurile aparent benefice, care ar fi de folos dacă
ar fi date unuia bun, pentru ei sunt aducătoare de neno-
rocire. Ei nu sunt de aceea în stare nici să dăruiască o bi-
nefacere, pentru că nimeni nu poate da ceea ce nu are;
unul ca acesta este lipsit de dorinţa de a face bine.

Când e vorba de un spirit stricat, orice i-ai

încredinta
, devine o povară ,si o pricină de
nenorocire ,si de nefericire.
242
 Despre binefaceri

capitolul 13.

1. Dar, chiar dacă aşa stau lucrurile, un om rău este to-

tuşi în stare să primească unele lucruri ce seamănă cu bi-
nefacerile şi va fi nerecunoscător dacă nu le dă răspunsul
cuvenit. unele bunuri sunt ale spiritului, altele ale trupu-
lui, altele ale sorţii; cele dintâi, bunurile spiritului, sunt in-
accesibile celui nerod şi rău; el este însă primit în preajma
celorlalte, acestea pe care este în stare să le primească şi pe
care este dator să le dea îndărăt, iar, dacă nu le dă răspun-
sul cuvenit, este un nerecunoscător. Şcoala noastră nu este
singura care consideră astfel; şi peripateticii, care aşază
graniţe lungi şi cuprinzătoare fericirii omeneşti, spun că
binefaceri mărunte pot veni şi de la cei răi şi că cei care nu
le dau răspunsul cuvenit sunt nişte nerecunoscători.
2. Nouă totuşi nu ne este pe plac ideea că pot fi binefa-
ceri cele care nu fac spiritul mai bun; nu negăm însă defel
că sunt de folos şi de dorit. un om rău poate deopotrivă
să dăruiască unuia bun şi să primească de la el lucruri de
felul acesta, cum ar fi bani, veşminte, funcţii publice, viaţa;
iar dacă nu le dă răspunsul potrivit, el va cădea în rândul
nerecunoscătorilor.
3. „Dar cum poţi să-l numeşti nerecunoscător pe un om
care nu dă răspunsul cuvenit la ceva ce tu nu admiţi că este
o binefacere?” unele lucruri, din pricina asemănării, sunt
indicate prin acelaşi termen chiar dacă se pierde astfel din
precizie. Aşa se face că vorbim despre „pyxis”1 de argint
şi de aur; tot aşa, îl numim pe un om „analfabet” chiar dacă

243
1
termenul (grecesc) desemna la origine o cutiuţă făcută din lemn.
 Cartea a cincea

nu e cu totul needucat, ci e doar nedeprins cu disciplinele

alese; tot aşa, unul care a văzut pe cineva rău îmbrăcat şi
în zdrenţe spune că era „gol”. Acestea nu sunt cu adevărat
binefaceri, ci au doar aparenţa unor binefaceri.
4. „Atunci, aşa cum acestea sunt doar oarecum binefa-
ceri, şi omul este nu nerecunoscător, ci doar oarecum ne-
recunoscător.” Este greşit, pentru că pe acelea le numeşte
binefaceri şi cel ce le dăruieşte, şi cel ce le primeşte. Astfel,
cel care nu a răspuns la ceva ce avea aparenţa unei bine-
faceri este tot atât de nerecunoscător pe cât poate fi socotit
un otrăvitor cineva care a preparat un somnifer crezând
că este otravă.

capitolul 14.

1. Cleanthes o spune şi mai apăsat: „Se poate”, zice el,

„să nu fie binefacere ceea ce a primit omul, şi totuşi el să
fie nerecunoscător pentru că nici de primea o binefacere
nu era în stare să răspundă pe măsură.”
2. Aşa un om devine tâlhar chiar mai înainte de a-şi
mânji mâinile cu sânge, pentru că s-a înarmat ca să ucidă
şi are dorinţa de a ucide şi de a jefui; ticăloşia lui se exercită
şi se manifestă în faptă, dar nu cu aceasta începe. Oamenii
sunt acuzaţi de sacrilegiu, dar nimeni nu poate ajunge cu
mâinile la zei.
3. Zice unul: „cum poate fi cineva nerecunoscător faţă
de un om rău, de vreme ce un om rău nu este în stare să

244
 Despre binefaceri
cap 14.
dăruiască o binefacere?” motivul este neîndoielnic: chiar
dacă darul primit nu era o binefacere, aşa era numit. Dacă
cineva primeşte de la un om rău orice se poate afla în po-
sesia unui neştiutor, lucruri pe care le pot avea chiar şi cei
răi, va fi de datoria sa să-şi arate recunoştinţa printr-un dar
pe măsură şi, indiferent care ar fi natura darurilor primite,
să le dea îndărăt ca bunuri autentice, de vreme ce le-a pri-
mit ca bunuri autentice.
4. Despre un om se spune că are o datorie fie că dato-
rează piese de aur, fie piese de piele marcate cu sigiliul sta-
tului, folosite în locul monedelor bătute, aşa cum obişnuiau
lacedemonienii. Achită-te de datoria ta în felul în care te-ai
îndatorat.
5. Ce anume sunt binefacerile, dacă un termen atât de
măreţ şi de nobil poate fi folosit mai prejos de demnitatea
sa pentru o materie atât de meschină şi de umilă – acestea
sunt întrebări care nu te privesc; caută adevărul în situaţii
care-i privesc pe alţii; tu, dinaintea a ceva ce seamănă cu
adevărul, pregăteşte-ţi spiritul şi, până înveţi ce este virtu-
tea, cinsteşte orice s-ar afla sub numele virtuţii.

245
 Cartea a cincea

capitolul 15.

1. „După voi”, zice cineva, „nimeni nu este nerecunos-

cător ori, dimpotrivă, toţi sunt nerecunoscători.” Aşa este,
pentru că noi spunem că toţi oamenii neghiobi sunt răi;
mai mult încă, cel care are un viciu le are pe toate; numai
că toţi oamenii sunt neghiobi şi răi; aşadar, toţi oamenii
sunt nerecunoscători.
2. Cum aşa? Nu acesta e adevărul? Nu se ridică acuzaţii
din tot locul împotriva neamului omenesc? Nu se plânge
toată lumea că binefacerile sunt sortite pieirii, că mai există
numai câţiva care nu le răspund cu răul celor care s-au
purtat bine cu ei? Nu trebuie să crezi că aceasta este o sim-
plă bombăneală de-a noastră, care luăm drept decăzut şi
ticălos orice pică în afara regulii fixate pentru bine.
3. iată-l pe unul care strigă nu din nu ştiu ce casă de fi-
lozofi, ci chiar din mijlocul mulţimii, un glas care se ridică
aducând condamnarea popoarelor şi a neamurilor:
„... nu e sigur drumeţul de gazdă,
Socrul, de ginere; chiar între fraţi înţelegerea-i rară.
Soaţă şi soţ umblă unul pe altul să se omoare.”1
4. iată ceva chiar mai cuprinzător: binefacerile sunt în-
toarse în crimă, şi nu este cruţat sângele celor pentru care
s-a vărsat sângele; mergem pe urmele binefacerilor cu sabia
în mână şi cu otrăvuri. Să-ţi loveşti patria şi să o supui chiar
cu fasciile ei, înseamnă să câştigi putere şi cinstire; cel care
nu şi-a pus piciorul deasupra statului, consideră că se află

246
1
Ovidiu, Metamorfoze, 1.144 sqq., traducere de ion Florescu; revizuirea traducerii,
prefaţă, note, anexe de Petru Creţia, Bucureşti, Editura Academiei, 1959; vide şi
De ira, 2.9.2, unde este citat acelaşi pasaj din Ovidiu, cu două versuri în plus.
 Despre binefaceri
cap 15.
într-o poziţie umilă şi degradantă; armatele pe care statul
le-a dat sunt întoarse chiar împotriva lui, iar generalul le
ţine oamenilor săi o cuvântare de felul acesta:
5. „Luptaţi împotriva nevestelor voastre, luptaţi împo-
triva copiilor voştri! Atacaţi-vă cu armele altarele, căminele
şi penaţii!” voi, care nu aţi avea dreptul să intraţi în cetate
fără permisiunea senatului nici măcar pentru a vă celebra
triumful, care, atunci când vă aduceţi îndărăt armata vic-
torioasă, ar trebui să primiţi o audienţă în afara zidurilor
cetăţii, acum, după ce v-aţi masacrat concetăţenii şi v-aţi
mânjit de sângele fraţilor voştri, intraţi în cetate cu steagu-
rile fluturând.
6. Să amuţească libertatea între însemnele militare şi,
după ce războaiele au rămas departe, iar orice pricină de
spaimă s-a stins, poporul acesta care a fost victorios peste
neamuri şi le-a pacificat, să se teamă – baricadat între zi-
durile-i – de acvilele sale.

Mai există numai câtiva

, care nu le răspund
cu răul celor care s-au purtat bine cu ei?
247
 Cartea a cincea

capitolul 16.

1. Nerecunoscător a fost Coriolan, care şi-a făcut datoria

prea târziu şi după ce s-a căit pentru crima sa: şi-a depus ar-
mele, numai că a făcut-o în plin act paricid. Nerecunoscător
a fost Catilina: el nu s-a mulţumit că pună stăpânire pe patria
sa, a trebuit să o răstoarne, a trebuit să împingă împotriva ei
cohortele alobrogilor, a trebuit să cheme duşmanul de din-
colo de Alpi, să-i sature ura veche, înnăscută, şi să plătească
sacrificiile datorate de vreme îndelungată mormintelor de
gali cu vieţile comandanţilor romani.
2. Nerecunoscător a fost Gaius marius, ridicat, din
simplu soldat, la consulate repetate: dacă nu va cumpăni
sacrificiile de vieţi romane cu numărul cimbrilor ucişi,
dacă – fără să se mulţumească să dea semnalul să-i fie
ucişi şi măcelăriţi concetăţenii– nu va fi el însuşi semna-
lul, atunci va simţi că norocul nu i s-a schimbat prea
mult şi că e gata să se scufunde în locul dintâi.
3. Nerecunoscător a fost Lucius Sulla, care şi-a însănă-
toşit patria recurgând la leacuri mai aspre decât erau pri-
mejdiile, care, după ce mărşăluise prin sânge de om tot
drumul de la cetatea Praeneste până la poarta Collina, a
pus la cale alte bătălii, alte crime înăuntrul cetăţii; a măce-
lărit două legiuni pe care le înghesuise într-un colţ: ce cru-
zime, după ce câştigase victoria! Ce nelegiuire, după ce
făcuse legământ! Şi a născocit proscripţiile – zei mari! –
pentru ca oricine ucidea un cetăţean roman să poată cere
să rămână nepedepsit, să poată cere bani – numai coroana

248
 Despre binefaceri
cap 17.
civică nu o putea primi!
4. Nerecunoscător a fost Gnaeus Pompeius, care în
schimbul a trei consulate, în schimbul a trei triumfuri, în
schimbul a numeroase funcţii publice (de care s-a bucurat
cel mai adesea înainte de a împlini vârsta legală) a arătat o
asemenea recunoştinţă faţă de republică, încât i-a împins şi
pe alţii să se înstăpânească peste ea, de parcă propria sa pu-
tere devenea mai puţin odioasă dacă el le dădea mai mul-
tora dreptul de a face ceea ce niciun om nu ar fi avut
dreptul să facă. Când îşi dorea puteri militare dincolo de
limitele fixate, când distribuia provinciile după cum le ale-
gea singur, când împărţea statul cu un al treilea, astfel încât
două treimi să rămână în propria sa casă, a împins poporul
roman într-acolo încât să nu se mai poată salva decât mul-
ţumită sclaviei.
5. Nerecunoscător a fost însuşi duşmanul şi învingăto-
rul lui Pompei: din Galia şi Germania a dus războiul la
Roma, iar acel prieten al poporului, acel democrat, şi-a aşe-
zat tabăra în Circus Flaminius, într-un loc mai apropiat de
cetate decât o făcuse Porsenna1. Este adevărat că şi-a folosit
cu cumpătare dreptul la cruzime pe care i-l dădea victoria;
şi-a ţinut promisiunea pe care o tot rostea: nu a ucis pe ni-
meni care nu se afla sub arme. Ce a însemnat însă asta?
Ceilalţi şi-au folosit armele cu mai mare cruzime, dar,
odată ajunşi la saţ, au renunţat; el însă şi-a vârât repede
sabia în teacă, dar niciodată nu a pus-o jos.
6. Nerecunoscător a fost Antoniu faţă de dictatorul său:
a declarat public că a fost omorât pe drept, iar pe ucigaşii
lui i-a lăsat să plece în provincii şi acolo unde exercitau

249
1
În text: Porsina, una dintre variantele grafice ale acestui nume; la fel şi mai jos,
7.15.2.
 Cartea a cincea

comanda armatei. Patria, sfâşiată de proscripţii, invazii şi

războaie, după toate nenorocirile, şi-a menit-o unor regi
care nici măcar nu erau romani, pentru ca o cetate care
restabilise drepturile depline, autonomia şi imunitatea
pentru ahei, pentru rodieni şi pentru atâtea cetăţi fai-
moase, să ajungă să plătească ea însăşi tribut unor eunuci.

capitolul 17.

1. Nu-mi va ajunge o zi întreagă să-i înşir pe cei a căror

nerecunoştinţă a dus la distrugerea patriei. Deopotrivă de
neatins ar fi încercarea de a arăta cât de nerecunoscătoare
a fost patria însăşi faţă de cei mai buni şi mai devotaţi slu-
jitori ai săi şi cum a păcătuit în faţa lor nu mai puţin decât
au păcătuit ei în faţa-i.
2. Pe Camillus l-a trimis în exil, pe Scipio l-a lăsat să
plece; Cicero s-a exilat după episodul Catilina; casa i-a fost
distrusă, bunurile i-au fost luate: a păţit tot ce i-ar fi făcut
Catilina dacă ieşea învingător. Lui Rutilius i s-a plătit ne-
vinovăţia cu un ascunziş în Asia; lui Cato, poporul roman
i-a refuzat pretura şi a stăruit să-i refuze consulatul.
3. Suntem nerecunoscători în mod oficial. Să-şi pună
fiecare întrebări: nu e unul care să nu se plângă că cineva
i-a fost nerecunoscător. Este însă cu neputinţă ca toţi oa-
menii să se plângă dacă nu dau toţi oamenii motive pentru
aceasta – toţi oamenii sunt, aşadar, nerecunoscători. Oare
numai nerecunoscători sunt? mai sunt şi plini de dorinţe,

250
cap 17. Cartea a cincea
toţi, şi răi, toţi, şi laşi, toţi – mai ales aceia care par îndrăz-
neţi. mai adaugă la acestea: şi ambiţioşi, toţi, şi lipsiţi de
respect, toţi. Dar nu ai de ce să te superi pe ei: iartă-i pe
toţi, căci toţi sunt smintiţi.
4. Nu vreau să te îndrept înspre chestiuni nesigure, ca
să-ţi spun: „uite ce nerecunoscător e tineretul! Care e tâ-
nărul are nu tânjeşte după ziua din urmă a tatălui său, ori-
cât de nevinovat este? Oricât de cumpătat este, nu o
aşteaptă? Oricât de plin de respect este, nu se gândeşte la
ea? Câţi sunt cei care se tem atât de mult de moartea soţiei
lor desăvârşite, încât să nici nu o ia în calcul? Care este
omul apărat într-un proces care, după ce a primit o bine-
facere atât de mare, a păstrat-o în amintire dincolo de cea-
sul în care s-a produs?”
5. toţi sunt de acord când întreabă: cine moare fără să
se plângă? Cine îndrăzneşte să spună în ziua sa din urmă:
„Am încheiat de trăit şi-a Norocului cale mi-e gata.”1
Cine nu pleacă fără să dea îndărăt, fără să geamă?
Numai că şi acesta este un act de nerecunoştinţă, să nu
fii mulţumit de timpul care a trecut. Întotdeauna vor fi
zile puţine dacă te opreşti să le numeri.
6. Gândeşte-te că bunul suprem nu constă în durată;
concentrează-te asupra lui, oricât de scurt ar fi timpul.
Chiar dacă ţi s-ar amâna ziua morţii, mulţumirea ta n-ar
avea nimic de câştigat, pentru că întârzierea nu face viaţa
mai fericită, ci doar mai lungă.
7. Este cu mult mai bine să fim recunoscători pentru
plăcerile de care ne-am bucurat, şi să nu numărăm anii al-
tora, ci să ni-i preţuim din belşug pe ai noştri, socotindu-i

252
1
vergiliu, Eneida, 4.653; introducere, traducere în hexametri, bibliografie şi indici
de Dan Sluşanschi, Bucureşti, Paideia, 2000; versul e citat de Seneca şi în De uita
beata, 19.1.
 Despre binefaceri
cap 17.
un câştig! „Divinitatea m-a judecat demn de aceasta,
aceasta îmi e de ajuns; mi-ar fi putut da mai mult, dar şi
atâta este o binefacere.” Să le fim recunoscători zeilor, re-
cunoscători – oamenilor, recunoscători – celor care ne-au
dăruit ceva, recunoscători – chiar celor care le-au dăruit
ceva alor noştri.

Chiar dacă ,ti s-ar amâna ziua mortii, ,

multumirea
, ta n-ar avea nimic de câstigat,
,
pentru că întârzierea nu face viata
, mai
fericită, ci doar mai lungă.
253
 Cartea a cincea

capitolul 18.

1. Zice unul: „mă îndatorezi pe vecie când spui: «şi alor

noştri»; în felul acesta, nu mai pui hotare. După tine, cine
a dăruit o binefacere fiului, i-a dăruit-o şi tatălui. Este
prima întrebare pe care o pun. Apoi, aş vrea să mă lămu-
reşti în această chestiune: dacă binefacerea îi este dăruită
şi tatălui, atunci îi este dăruită şi fratelui? Oare şi unchiu-
lui? Oare şi bunicului? Oare şi soţiei? Oare şi socrului?
Spune-mi unde trebuie să mă opresc, până unde să înşir
lista de persoane?”1 Dacă îţi voi cultiva ogorul, ţie îţi voi
dărui o binefacere; dacă ţi-e casa cuprinsă de flăcări şi eu
voi stinge focul sau o voi împiedica să se prăbuşească, ţie
îţi voi dărui o binefacere; dacă îţi vindec sclavul, va fi un
serviciu pe care-l voi pune în seama ta; dacă voi salva viaţa
fiului tău, nu vei avea parte de o binefacere de la mine?

capitolul 19.

1. „Exemplele tale sunt din categorii felurite, pentru că

cel care-mi cultivă ogorul îmi dăruieşte mie o binefacere,
nu ogorului; iar cel care-mi propteşte casa ca să nu se pră-
buşească îmi este mie de folos, căci casa este lipsită de sim-
ţăminte; eu îi sunt datornicul, pentru că nu are un altul; iar
cel care-mi cultivă ogorul vrea să facă un serviciu nu pentru
ogor, ci pentru mine. La fel voi spune şi despre sclav; el este

254
1
În acest punct, ediţia Loeb marchează începutul unui al doilea paragraf al ca-
pitolului; am păstrat în traducere numerotarea ediţiei Les Belles Lettres.
 Despre binefaceri
cap 19.
proprietatea mea, este în interesul meu să fie ţinut în viaţă;
de aceea chiar eu sunt îndatorat pentru el. Fiul meu însă
este în stare să primească el însuşi o binefacere; de aceea, el
o primeşte, iar eu unul doar mă bucur de această binefacere
şi, chiar dacă mă simt atins, nu sunt îndatorat.”
2. Aş vrea totuşi ca tu, care nu te consideri îndatorat,
să-mi răspunzi la aceasta. un tată este preocupat de sănă-
tatea fiului său, de fericirea lui, de moştenirea lui; el va fi
mai fericit dacă viaţa fiului său va fi salvată, va fi mai ne-
fericit dacă îl va pierde. Şi atunci? Dacă cineva devine mai
fericit datorită mie, dacă este eliberat de primejdia unei
uriaşe nefericiri, oare nu a primit o binefacere?
3. „Nu”, răspunde, „căci sunt unele lucruri care, chiar
dacă sunt oferite altora, stăruie şi asupra noastră; numai
că, de fiecare dată, trebuie să fie cerut de la cel căruia i-a
fost dat tot aşa cum, în cazul unui împrumut, banii sunt
ceruţi de la cel căruia i-au fost împrumutaţi, chiar dacă au
putut cumva ajunge în mâinile mele. Nu există binefacere
al cărei folos să nu se extindă asupra unora foarte apropiaţi
de cel care a primit-o, iar uneori chiar asupra unora aflaţi
mai departe.”
4. Întrebarea nu este unde trece binefacerea de la acela
căruia i-a fost dată, ci unde anume a fost ea plasată la în-
ceput. Se cuvine să fii răsplătit de adevăratul datornic, cel
care a primit-o la început. Cum aşa? te rog, nu spui chiar
tu: „mi-ai dăruit un fiu şi, dacă el ar fi murit, eu nu i-aş fi
putut supravieţui”? Oare nu eşti dator cu o binefacere pen-
tru viaţa cuiva pe care-l aşezi mai presus de viaţa ta? În
plus, când a fost salvată viaţa fiului tău, ai căzut în genunchi,

255
cap 19. Cartea a cincea
şi ai mulţumit zeilor, de parcă viaţa ta ar fi fost salvată;
Acestea au fost vorbele tale:
5. „Nu are nicio importanţă dacă tu ai salvat ce-i al meu
sau pe mine: ai salvat doi oameni.” De ce spui asta dacă
nu simţi că ai primit o binefacere? Pentru că şi dacă fiul
meu ar fi făcut un împrumut, eu i-aş fi plătit creditorul,
fără ca prin aceasta să-i fiu eu însumi îndatorat; pentru că
şi dacă fiul meu ar fi fost surprins comiţând un adulter, aş
fi roşit, fără ca prin aceasta să mă fac eu însumi vinovat de
adulter.
6. Spun că îţi sunt îndatorat pentru viaţa fiului meu, nu
pentru că sunt, ci pentru că vreau să mă fac eu însumi da-
tornicul tău, de bună voie. Dar salvarea lui mi-a adus cea
mai mare bucurie, cel mai mare folos cu putinţă şi m-a
făcut să scap de sfâşierea cea mai dureroasă dintre toate,
aceea de a-mi pierde un copil. Întrebarea este acum nu
dacă mi-ai fost de folos, ci dacă mi-ai dăruit o binefacere;
căci un animal ori o piatră ori o plantă pot fi de folos, dar
binefacere nu dăruiesc, pentru că aceasta nu poate fi dată
decât de cineva care o face cu intenţie.
7. tu însă nu ai intenţia să-i dăruieşti tatălui, ci fiului,
iar uneori nici măcar nu-l cunoşti pe tată. Aşadar, când ai
spus: „Nu i-am dăruit o binefacere şi tatălui salvând viaţa
fiului?”, pune şi întrebarea opusă: „Nu i-am dăruit o bi-
nefacere şi tatălui, pe care nu-l cunosc, la care nu m-am
gândit?”. Şi ce te faci dacă, aşa cum se întâmplă uneori, îl
urăşti pe tată, şi totuşi salvezi viaţa fiului lui? vei părea
că ai dăruit o binefacere unuia faţă de care, chiar atunci
când i-ai dat-o, te simţeai plin de duşmănie?

256
 Despre binefaceri
cap 19.
8. Dar, ca să lăsăm deoparte această dispută a dialogu-
lui şi ca să răspund în maniera unui cunoscător al dreptu-
lui, aş spune că trebuie luată în consideraţie intenţia celui
care dăruieşte; el a dăruit binefacerea cui a voit să o dea.
Dacă a făcut-o în onoarea tatălui, atunci tatăl a primit bi-
nefacerea; dacă a făcut-o ca să-i fie de folos fiului, tatăl nu
este îndatorat de binefacerea plasată asupra fiului său,
chiar dacă s-a bucurat de ea. Dacă, totuşi, are prilejul, va
voi să dăruiască el însuşi ceva, nu pentru că simte nevoia
să-şi plătească o datorie, ci cumva pentru a începe un
schimb de binefaceri. Răspunsul cuvenit pentru binefacere
nu intră în datoria tatălui; dacă face un gest generos pentru
aceasta, înseamnă că este drept, nu recunoscător.
9. Căci nu mai există capăt: dacă-i dăruiesc o binefacere
tatălui, i-o dau deopotrivă şi mamei, şi bunicului, şi un-
chiului, şi copiilor, şi rudelor, şi prietenilor, şi sclavilor, şi
ţării lui. unde începe atunci o binefacere să se oprească?
Căci începe un sorit1 fără capăt, căruia cu greu i se pot fixa
limite, de vreme ce creşte încetul cu încetul şi nu încetează
niciodată să se întindă.

Trebuie luată în consideratie

,
intentia
, celui care dăruieste.
,
257
1
Lat. sorites; este un raţionament sofistic în lanţ, în care concluzia unui silogism
devine premisa următorului; este definit de Cicero (Academica, 22.16) drept ca-
pitiosissimum genus interrogationis.
 Cartea a cincea

capitolul 20.

1. Şi aceasta este o întrebare obişnuită: „Dacă doi fraţi

nu se înţeleg şi eu salvez viaţa unuia dintre ei sau îi dăru-
iesc o binefacere, atunci i-o dăruiesc şi aceluia care probabil
va regreta că fratele pe care-l ura nu a pierit?”. Nu este nicio
îndoială că a-i face cuiva un serviciu, chiar împotriva voin-
ţei lui, este o binefacere, tot aşa cum cel care a făcut un ser-
viciu împotriva voinţei sale nu a dăruit o binefacere.
2. „Numeşti binefacere”, zice unul, „ceva ce-l vatămă,
ceva ce-l chinuieşte?” Da, multe binefaceri au chipul trist şi
aspru, aşa cum recurgi la chirurgie sau la cauterizare ca să
vindeci pe cineva, sau la prinderea în lanţuri. Nu trebuie să
iei în consideraţie dacă cineva suferă sau se bucură când pri-
meşte o binefacere; un ban nu este în chip necesar rău doar
pentru că un barbar care nu a recunoscut însemnul statului
l-a aruncat. Cineva poate deopotrivă să urască şi să pri-
mească o binefacere cu condiţia să-i fie de folos, cu condiţia
ca cel care a dăruit-o să o fi făcut pentru a-i fi de folos. Nu
are nicio importanţă dacă cineva primeşte cu neplăcere în
suflet un lucru bun. Răstoarnă acum datele în opusul lor.
3. unul îşi urăşte fratele, dar este în avantajul lui să-l
aibă; să zicem că i-am omorât fratele: nu i-am dăruit o bi-
nefacere, chiar dacă el aşa ar considera-o şi s-ar bucura.
Face un rău plin de perfidie cel care primeşte mulţumiri
pentru vătămarea adusă!
4. „Înţeleg; ceva ce e de folos este o binefacere, ceva ce
face rău nu este o binefacere. iată însă că îţi voi da un

258
 Despre binefaceri
cap 20.
exemplu în care nu se face nici ceva bun, nici ceva rău şi
totuşi este o binefacere. Să presupunem că am găsit corpul
neînsufleţit al tatălui cuiva într-un loc pustiu şi l-am îngro-
pat. Nu i-am făcut un bine nici omului însuşi (căci ce im-
portanţă poate avea pentru el cum i se descompune
corpul?) şi nici fiului (căci ce câştigă el din asta?).”
5. Îţi voi spune eu ce a câştigat: şi-a împlinit prin mine
o datorie solemnă şi necesară; i-am dăruit tatălui ceea ce
el şi-ar fi dorit să-i dăruiască, ceea ce chiar era de datoria
lui. Şi totuşi, un asemenea act devine o binefacere numai
dacă îl împlinesc nu dintr-un sentiment de milă sau de
omenie, care să mă împingă să ascund un stârv oarecare,
ci pentru că am recunoscut corpul neînsufleţit şi m-am
gândit că îi fac un serviciu fiului. Dacă însă am aruncat pă-
mânt peste cadavrul unui om necunoscut, prin actul meu
nu am îndatorat pe nimeni – m-am purtat doar omeneşte.
6. va spune altul: „De ce te străduieşti atâta să afli cui
anume i-ai dăruit o binefacere, de parcă ai avea de gând să
ceri într-o zi răsplata? unii cred că nu se cuvine să ceri vreo-
dată răsplata, iar argumentele pe care le aduc sunt acestea.
O persoană nedemnă nu va da răspunsul cuvenit nici dacă
i se cere să o facă, în vreme ce un om demn va răsplăti de
bunăvoie. mai mult încă, dacă i-ai dăruit ceva unui om bun,
ai răbdare; nu-i face o nedreptate cerându-i socoteală, de
parcă n-ar fi avut de gând să dea răspunsul cuvenit de bu-
năvoie. Dacă i-ai dăruit ceva unui om rău, trebuie să te învi-
novăţeşti singur; dar nu strica o binefacere transformând-o
într-un împrumut. De altfel, legea ţi-o interzice, căci nu-ţi im-
pune să ceri răsplata.” Acestea sunt simple cuvinte.

259
 Cartea a cincea

7. Câtă vreme nimic nu mă constrânge, câtă vreme nu

sunt silit de soartă, mai degrabă irosesc o binefacere decât
să cer răsplata pentru ea. Dacă, totuşi, este în joc salvarea
copiilor mei, dacă soţia îmi este în primejdie, dacă salva-
rea patriei mele ori libertatea mea mă împing pe o cale pe
care aş prefera să nu merg, îmi voi înfrânge scrupulele şi
voi depune mărturie că am făcut tot ce am putut ca să nu
fiu în situaţia de a-i cere ajutor unui om nerecunoscător;
nevoia de a primi răspunsul cuvenit pentru binefacerea
mea va înfrânge în cele din urmă reţinerea mea de a cere
să mi se răspundă. mai apoi, când îi dăruiesc o binefacere
unui om bun, o fac cu gândul că nu-i voi cere niciodată să
mi-o dea îndărăt, decât dacă va fi nevoie.

capitolul 21.

1. „Numai că legea”, spune unul, „prin faptul că nu în-

găduie, interzice.” Sunt multe lucruri care nu ţin de lege
sau de desfăşurarea unui proces, iar în acestea calea ne este
arătată de convenţiile vieţii omeneşti, care aduc constrân-
geri mai mari decât orice lege. Nicio lege nu ne interzice să
vorbim despre secretele unor prieteni; nicio lege nu ne po-
runceşte să ne ţinem cuvântul chiar în faţa unui duşman.
Ce lege ne obligă însă să ne păstrăm cuvântul în faţa oricui?
Niciuna. Şi totuşi, mă voi plânge de unul care nu a păstrat
un secret pe care i l-am spus şi mă voi indigna din pricina
unuia care, după ce a făcut o promisiune, nu a păstrat-o.

260
 Despre binefaceri

2. „Dar”, spune unul, „transformi o binefacere într-un

împrumut.” Nicidecum. Căci nu impun, ci cer un răspuns
– şi nici măcar nu cer, ci doar aduc aminte. m-ar putea îm-
pinge chiar cea mai amarnică nevoie să ajung la unul cu
care ar trebui să duc o luptă îndelungată? Dacă cineva este
atât de nerecunoscător încât nu-i este de ajuns o simplă
aducere aminte, voi trece mai departe şi voi considera că
nici nu merită să fie silit să-şi arate recunoştinţa.
3. După cum un cămătar nu adresează somaţii unor
datornici pe care îi ştie că au ajuns faliţi şi, spre ruşinea
lor, nu le-a mai rămas decât ceea ce este deja pierdut, tot
aşa voi trece cu vederea anumiţi oameni care sunt nere-
cunoscători în mod făţiş şi cu îndărătnicie şi nu-i voi cere
să primesc răspunsul cuvenit pentru o binefacere niciu-
nuia de la care nu pot avea vreo o speranţă să primesc un
răspuns, nu să-l smulg.

capitolul 22.

1. Sunt mulţi care nu ştiu nici cum să tăgăduiască un

dar primit, nici să dea răspunsul cuvenit, care nu sunt nici
destul de buni pentru a fi recunoscători, nici destul de răi
pentru a fi nerecunoscători – sunt oameni zăbavnici şi în-
ceţi, datornici care plătesc încet, dar nu oameni răi. Lor nu
le voi cere nimic, ci le voi atrage atenţia şi îi voi întoarce
de la alte treburi ale lor la împlinirea datoriei. Îmi vor da
pe dată răspunsul: „iartă-mă; pe Hercule!, n-am ştiut că

261
cap 22. Cartea a cincea
aveai nevoie de bani, că ţi i-aş fi dat de bună voie; te im-
plor, nu mă socoti un nerecunoscător: ţin minte ce mi-ai
dăruit.” De ce să stau pe gânduri să-i fac pe aceştia oameni
mai buni, şi în ochii lor, şi în ochii mei?
2. Dacă pot opri pe cineva să facă rău, o voi face; cu atât
mai mult pe un prieten – atât să facă rău cât şi, mai cu
seamă, să-mi facă mie rău. Îi dăruiesc o a doua binefacere
neîngăduindu-i să fie nerecunoscător; nici nu îi voi atrage
atenţia, asupra a ceea ce i-am dat, cu severitate, ci cu toată
blândeţea. Ca să-i dau prilejul să-şi arate recunoştinţa, îi
voi împrospăta amintirile şi îi voi cere o binefacere. va în-
ţelege singur că îi cer să-mi dea răspunsul cuvenit.
3. uneori, dacă am speranţa că e în stare să-şi îndrepte
greşeala, voi folosi cuvinte mai aspre; totuşi, dacă nu mai
e nicio speranţă, nu-l voi scoate din fire, de teamă să nu
transform un nerecunoscător într-un duşman.
4. Dacă îi scutim pe oamenii nerecunoscători de înjosi-
rea unor mustrări, nu vom face decât să întârziem şi mai
mult răspunsul cuvenit pentru o binefacere. unii, într-
adevăr, care pot fi vindecaţi, dacă îşi dau seama, şi care
pot deveni oameni buni, vor fi împinşi să decadă dacă ne
abţinem de la mustrarea cu care un părinte îşi îndreaptă
din când în când fiul, mustrarea cu care o soţie îşi aduce
îndărăt la sine soţul rătăcitor, mustrarea cu care un prieten
stârneşte credinţa zăbavnică a unui prieten.

De ce să stau pe gânduri să-i fac

pe acestia
, oameni mai buni?
262
 Despre binefaceri

capitolul 23.

1. Pentru a-i trezi pe unii este nevoie numai să-i scuturi,

nu să-i zgâlţâi; tot aşa, în cazul unora, simţul de onoare în
răsplătirea unei binefaceri nu este stins, ci doar adormit.
Să-l trezim. „Nu-ţi transforma darul într-o vătămare; căci
o vătămare va fi dacă nu-mi vei cere răsplata anume ca să
devin nerecunoscător. Şi dacă nu ştiu ce anume doreşti?
Şi dacă nu am pândit prilejul, neatent pentru că am fost
prins de alte treburi şi absorbit de interesele mele? Arată-
mi ce pot face, ce doreşti să fac.
2. De ce-ţi pierzi încrederea în mine mai înainte de mă
pune la încercare? De ce te grăbeşti să pierzi deopotrivă o
binefacere şi un prieten? Cum poţi şti că-mi lipseşte voinţa
sau ştiinţa, fie că nu am prilejul, fie intenţia? Încearcă-mă.”
Aşadar, îi voi aduce aminte de binefacerea mea, nu cu se-
veritate, nu în public, ci într-un fel care-l va face să se
creadă că şi-a amintit singur, nu că i-a fost amintit.

capitolul 24.

1. Cândva, unul dintre veterani, care se purtase vio-

lent cu vecinii lui, îşi pleda cauza în faţa divinului iulius,
iar procesul mergea împotriva sa. „Îţi aminteşti, gene-
rale”, a zis, „când ţi-ai sucit glezna în Hispania, lângă râul
Sucro?”

263
cap 24. Cartea a cincea
2. Când Cezar i-a răspuns că-şi aminteşte, el a continuat:
„Îşi aminteşti şi că, atunci când ai vrut să te odihneşti, în
căldura soarelui, la umbra unui copac care dădea puţină
umbră, unul dintre camarazii tăi şi-a întins pelerina pe jos
pentru tine, fiindcă solul în care crescuse copacul acela sin-
guratic între pietre era foarte aspru?” Când Cezar i-a răs-
puns: „Sigur că-mi amintesc; şi-mi mai amintesc şi că eram
uscat de sete şi am voit să mă târăsc – căci, sfârşit cum eram,
nu puteam merge – la un izvor din preajmă, iar camaradul
meu, care era un om puternic şi îndârjit, mi-a adus apă în co-
iful său.” „Atunci ai putea, generale”, zise, „să-l recunoşti pe
om ori să-i recunoşti coiful?” Cezar i-a răspuns că nu i-ar
putea recunoaşte coiful, dar l-ar recunoaşte sigur pe om şi,
mânios, cred eu, pentru că şi-a îngăduit să se întoarcă la o
întâmplare veche în mijlocul unui proces, a adăugat: „tu
unul, în orice caz, nu eşti acela.”
3. „Pe bună dreptate, Cezar”, i-a răspuns, „nu mă recu-
noşti; căci pe vremea când se întâmplau acestea eu eram
un om întreg; mai apoi însă, în timpul bătăliei de la
munda, mi-am pierdut un ochi şi mi-au fost scoase şi nişte
oase din cap. Şi n-ai recunoaşte nici coiful dacă l-ai vedea:
a fost spintecat de o sabie hispanică.” Cezar a dat poruncă
să fie lăsat omul în pace şi i-a dăruit vechiului său soldat
bucata de pământ care fusese pricina neînţelegerii şi a pro-
cesului, pentru că vecinii îşi făcuseră cărare pe acolo.

264
 Despre binefaceri

capitolul 25.

1. Şi atunci? Omul acesta nu trebuia să-i ceară coman-

dantului său răsplata pentru binefacerea sa doar pentru
că memoria acestuia era încărcată de mulţime de fapte,
iar poziţia sa în fruntea unei uriaşe armate nu-i îngăduia
să-şi întâlnească fiecare soldat în parte? Aceasta înseamnă
nu atât să ceri o răsplată a binefacerii, cât să culegi o răs-
plată care stă aşteptând, într-un loc la îndemână, şi ajunge
să-ţi întinzi mâna ca să o iei. De aceea, voi cere răsplata
unei binefaceri fie atunci când mă apasă o mare nevoie,
fie când este în interesul celui de la care o cer.
2. tiberius Caesar, când un soldat a început să-i spună:
„Îţi aduci aminte...” l-a întrerupt mai înainte de a-i fi dat
dovada unei vechi apropieri: „Nu-mi amintesc ce eram.”
unuia ca acesta nu i se poate cere să răsplătească o binefa-
cere? Avea motive să dorească uitarea; îşi ştergea amintirea
apropierii de vechii prieteni şi camarazi, şi prefera ca oa-
menii să ţină seama numai de poziţia înaltă pe care o deţi-
nea atunci, să se gândească numai la ea şi să vorbească
numai de ea. Îşi privea vechiul prieten ca pe un acuzator.
3. Este mai important să alegi momentul potrivit pentru
a cere să ţi se dea răspunsul cuvenit unei binefaceri decât
să alegi momentul pentru a cere binefacerea. trebuie să ne
ţinem limba în frâu, pentru ca omul recunoscător să nu se
simtă jignit, iar cel nerecunoscător să nu pretindă că este.
Dacă am trăi printre oameni înţelepţi, ar fi de datoria noas-
tră să păstrăm tăcerea şi să aşteptăm; ar fi totuşi mai bine

265
 Despre binefaceri
cap 25.
să le dăm un semn chiar şi oamenilor înţelepţi că avem ne-
voie de ceva.
4. Le adresăm cereri până şi zeilor, chiar dacă nimic nu
scapă cunoaşterii lor, şi, cu toate că rugăciunile noastre nu
le schimbă gândul, ele au darul de a le aminti totuşi. Acel
preot al lui Homer, zic eu, le aminteşte şi zeilor serviciile
făcute şi grija sa atentă pentru altare. A doua dintre virtuţi
este să voieşti şi să poţi să primeşti un sfat.
5. Calul supus şi ascultător poate fi mai uşor dus în-
coace şi încolo cu o mişcare blândă a frâului. Puţini sunt
oamenii care-şi urmează spiritul ca pe o călăuză fără
cusur; imediat după ei vin cei care se întorc la drumul cel
bun după ce li s-a atras atenţia; acestora nu trebuie să le
fie luată călăuza.
6. Ochii, chiar atunci când sunt închişi, tot au puterea de
vedea, numai că nu o folosesc; dar când ajunge la ei lumina
zilei, le trezeşte puterea de a-şi împlini menirea. uneltele
zac fără folos dacă meşteşugarul nu le ia ca să-şi facă rostul.
minţile noastre au dorinţe pline de virtute, dar zac în lânce-
zeală, fie moleşite şi nefolosite, fie neştiutoare ale menirii
lor. Se cuvine să ne facem dorinţele folositoare şi, în loc să
le părăsim în slăbiciunea lor, să ne purtăm cu ele ca nişte
dascăli răbdători cu elevii lor care nu sunt în stare să-şi
amintească ce au învăţat; şi, aşa cum unul sau două cuvinte
de ajutor pot aduce îndărăt în memorie lecţia pe care trebuie
să o spună, tot aşa dorinţele pline de virtute au nevoie de
ajutoare care să le aducă aminte că trebuie să-şi arate recu-
noştinţa.

267
Cartea a şasea
 Cartea a şasea

capitolul 1.

1.1. Există, Liberalis, preabunule între oameni, unele su-

biecte pe care le cercetăm doar pentru a ne exersa spiritul
şi care rămân mereu în afara vieţii; altele sunt un prilej de
amuzament câtă vreme cercetarea lor este în desfăşurare şi
aduc folos după ce ea s-a încheiat. Ţi le voi pune pe toate
dinainte: vei hotărî tu, după cum ţi se va părea potrivit, fie
să le discut pe larg, fie doar să le prezint ca pe un spectacol.
un câştig va rămâne însă şi de pe urma celor la care mi-ai
porunci să renunţ de îndată, căci este un folos şi în a desco-
peri ce anume nu merită să înveţi. voi sta să privesc, de
aceea, cu atenţie la expresia chipului tău1 şi, după cum îmi
dă de înţeles, voi trata unele subiecte mai pe larg, iar altele
le voi arunca afară şi le voi condamna.

Cele care au ajuns la noi pot înceta să mai fie ale

noastre, dar nu pot înceta să fi fost cândva ale
noastre; iar ceea ce a fost este parte a binefacerii
,si, fără îndoială, este partea cea mai sigură.
270 Vide infra 7,1.
1
 Despre binefaceri

capitolul 2.

1. S-a pus întrebarea dacă este cu putinţă să iei îndărăt

o binefacere. unii spun că nu este cu putinţă, pentru că
binefacerea este nu un obiect, ci un act. După cum un dar
este una, iar actul de a dărui este alta; navigatorul este
una, navigaţia este alta; un om bolnav şi boala sa nu sunt
unul şi acelaşi lucru, cu toate că bolnavul nu este lipsit de
boală – tot aşa o binefacere este una, iar ceea ce ajunge la
oricare dintre noi prin intermediul binefacerii este alta.
2. Este ceva lipsit de corp şi niciodată nu se poate anula.
materia ei trece dintr-o parte într-alta şi îşi schimbă stăpâ-
nul. Astfel, când o iei îndărăt, nici măcar natura însăşi nu
este în stare să retragă ceea ce a dat. Ea poate întrerupe bi-
nefacerile, dar nu le poate anula; cel care moare, a trăit to-
tuşi; cel care şi-a pierdut ochii, a văzut totuşi. Cele care au
ajuns la noi pot înceta să mai fie ale noastre, dar nu pot în-
ceta să fi fost cândva ale noastre; iar ceea ce a fost este parte
a binefacerii şi, fără îndoială, este partea cea mai sigură.
3. uneori suntem opriţi să ne bucurăm vreme îndelun-
gată de o binefacere, dar binefacerea însăşi nu ne este
smulsă. Naturii nu îi este îngăduit să-şi ia îndărăt actele,
chiar dacă îşi concentrează toate puterile înspre aceasta.
Poate fi smulsă casa cuiva, averea, proprietatea, orice trece
sub numele de binefacere, dar binefacerea însăşi rămâne
statornică şi neclintită; nicio forţă nu poate anula faptul
că omul acesta a dăruit şi că acela a primit.

271
 Cartea a şasea

capitolul 3.

1. Alese mi se par vorbele pe care poetul Rabirius le-a

pus în gura lui marcus Antonius atunci când, părându-i-se
că norocul l-a părăsit şi că nu i-a mai rămas nimic altceva
decât dreptul de a muri – şi încă şi acela, doar dacă se folosea
grabnic de el – a exclamat:
„Atâta mai am: ce am dăruit.”
O, cât de multe ar fi avut în stăpânire dacă ar fi dorit!
Acestea sunt bunurile care dăinuiesc şi rămân sigure, ori-
cum s-ar schimba soarta uşuratică a omului; cu cât sunt
mai măreţe, cu atât stârnesc invidie mai mică. De ce îţi cruţi
bogăţia de parcă ar fi a ta? Nu eşti decât un administrator.
2. toate aceste proprietăţi care te fac să te umfli de mân-
drie şi, ridicându-te deasupra muritorilor, te împing să-ţi
uiţi natura fragilă; toate cele pe care le adăposteşti cu în-
chizători de fier şi le ţii sub paza armelor; cele pe care, fu-
rate de la alţii cu preţul sângelui lor, le veghezi cu preţul
sângelui tău; acestea pentru care pui în mişcare flote ce pot
să umple marea de sânge; acestea pentru care zdruncini
cu armele cetăţile, fără să ştii câte săgeţi îţi poate pregăti
soarta pe la spate; acestea pentru care ţi-ai încălcat de atâ-
tea ori datoriile de rudenie, legămintele de prietenie şi lo-
ialitatea faţă de parteneri, în vreme ce lumea întreagă zace
sfâşiată între doi rivali – toate acestea nu sunt ale tale. Îţi
sunt încredinţate spre păstrare şi oricând li se poate găsi
un alt paznic; duşmanul tău se va năpusti asupra lor, ori
poate moştenitorul, cu duşmănie în suflet.

272
 Despre binefaceri

3. Întrebi cum ţi le poţi face ale tale? Dându-le în dar!

Poartă-te aşadar înţelept cu bunurile tale şi înstăpâneşte-
te fără greş şi temeinic asupra lor, făcându-le mai lăuda-
bile, nu doar mai sigure.
4. Bogăţia aceasta, la care priveşti cu admiraţie, care
crezi tu că te face bogat şi puternic, stă îngropată sub un
nume lipsit de glorie câtă vreme o păstrezi. Nu e altceva
decât o casă, e un sclav, sunt bani; atunci când o dăruieşti,
este o binefacere.

capitolul 4.

1. Zice unul: „Recunoşti că uneori nu eşti dator pentru

o binefacere faţă de cel de la care ai primit-o; binefacerea
aceea a fost aşadar anulată.” Sunt multe situaţiile care ne-
ar putea împinge să nu ne simţim îndatoraţi pentru o bi-
nefacere, nu pentru că ar fi fost îndepărtată, ci pentru că
a fost stricată. Să presupunem că unul mă apără într-un
proces, dar mi-a pângărit nevasta împingând-o la adulter;
el nu a îndepărtat binefacerea, dar m-a eliberat de datorie
cumpănind-o cu un rău deopotrivă de mare cu bineface-
rea dăruită şi, dacă m-ar fi vătămat mai mult decât mi-a
fost de folos mai înainte, nu numai că mi-ar fi stins recu-
noştinţa, ci mi-ar fi lăsat libertatea să mă răzbun şi să mă
plâng, când, în comparaţie cu binefacerea, vătămarea a
atârnat mai greu; în felul acesta, binefacerea nu a fost
luată, ci înfrântă.

273
cap 4. Cartea a şasea

2. Spune-mi, nu există unii taţi atât de severi şi de smin-

tiţi încât e drept şi cuviincios să te întorci împotriva lor şi
să-i renegi? Aşadar, şi-au luat ei oare îndărăt binefacerile
pe care le-au dăruit? Nicidecum, numai că purtarea lor lip-
sită de sentimente paterne din anii care au urmat a făcut
să piară valoarea oricărui serviciu făcut mai înainte. Nu bi-
nefacerea a fost luată, ci recunoştinţa pentru binefacerea
dăruită, iar rezultatul este că nu mai sunt îndatorat pentru
ea, nu că nu o mai deţin. Este ca şi cum cineva mi-ar fi îm-
prumutat bani, iar apoi mi-ar fi pus foc la casă. Împrumu-
tul a fost cumpănit de pierdere; nu i-am dat îndărăt, totuşi
nu îi datorez nimic.
3. tot aşa, un om care s-a purtat cu mine frumos şi ge-
neros, dar care mai apoi s-a arătat de multe ori dispreţui-
tor, jignitor şi crud, m-a împins să fiu liber de orice
obligaţie faţă de el, de parcă nu aş fi primit nimic; el şi-a
ucis binefacerile.
4. Chiar dacă rămân în vigoare contractele, nu mai are
autoritate asupra ţăranului de pe proprietatea sa cel care
i-a culcat la pământ recolta, cel care i-a tăiat pomii – nu
pentru că şi-a primit partea aşa cum conveniseră, ci pen-
tru că a făcut în aşa fel încât să nu o primească. tot aşa,
un creditor este adesea condamnat de datornicul său,
atunci când, într-o altă socoteală, i-a luat mai mult decât
cerea în baza creditului.
5. Nu doar între creditor şi datornic stă un judecător care
să spună: „L-ai împrumutat cu bani. Şi mai departe? i-ai
alungat turma, i-ai omorât sclavul, ai în stăpânire argint pe
care nu l-ai cumpărat; făcând aceste socoteli, tu, care ai venit

274
 Despre binefaceri

la proces ca un creditor, trebuie să pleci ca un datornic.” tot

aşa se face o socoteală şi între binefaceri şi vătămări.
6. Adesea – spun eu – binefacerea dăinuie fără să îndato-
reze. Dacă cel care a dăruit are regrete, dacă spune că îi pare
rău că a dăruit, dacă suspină sau se întunecă la faţă atunci
când dăruieşte, dacă are gândul că nu face un dar, ci îl aruncă,
dacă îl dăruieşte pentru plăcerea sa ori, în orice caz, nu ca să-
mi facă mie un bine, dacă stăruie în purtarea lui agresivă, ară-
tându-şi cu trufie peste tot binefacerea şi făcând-o
stânjenitoare pentru mine, atunci binefacerea dăinuie, dar
nu mă mai îndatorează în niciun fel, după cum o sumă de
bani asupra căreia un creditor nu-şi poate stabili niciun drept
legal îi poate fi datorată, dar nu poate fi cerută de el.

capitolul 5.

1. mi-ai dăruit o binefacere, dar după aceea mi-ai adus

o vătămare; răsplata pentru binefacere poate fi recunoş-
tinţa, ori pedeapsa pentru vătămare. Numai că eu nu-ţi da-
torez recunoştinţă şi nici tu nu-mi datorezi o răzbunare:
una este absolvită de cealaltă.
2. Când spunem: „i-am întors binefacerea”, nu spunem
că i-am dat îndărăt chiar darul primit, ci altceva în locul lui.
Căci a da îndărăt înseamnă să dai ceva în schimbul a altceva.
Cum aşa? Pentru că orice plată înseamnă să dai nu acelaşi
lucru, ci ceva de aceeaşi valoare. Căci se spune că dăm în-
dărăt bani chiar şi atunci când numărăm monede de aur

275
cap 5. Cartea a şasea

pentru argint şi chiar şi atunci când banii nici nu mai trec

de la unii la alţii, iar plata se face printr-o intermediere şi
prin încheierea unei datorii băneşti cu cuvântul dat.
3. mi se pare că te aud zicând: „te străduieşti degeaba;
la ce-mi foloseşte să ştiu dacă o binefacere care nu mă în-
datorează rămâne totuşi o binefacere? Este ca una dintre
prostiile subtile ale avocaţilor, care declară că unul poate
intra în posesia nu a unei moşteniri, ci a obiectelor care
fac parte din moştenire, de parcă ar fi o deosebire între o
moştenire şi obiectele care fac parte din ea.
4. Lămureşte-mi, mai bine, o altă chestiune care-mi
poate fi de folos. Când acelaşi om mi-a dăruit o binefacere
şi după aceea mi-a adus o vătămare, se cuvine să-i dau în-
dărăt binefacerea şi să nu mă răzbun în niciun fel împo-
triva lui, de parcă aş răspunde la două chestiuni separate,
sau se cuvine să îmbin cele două situaţii şi să nu mai ac-
ţionez în niciun fel, lăsând ca binefacerea să fie ştearsă de
vătămare, iar vătămarea, de binefacere? Căci prima rezol-
vare văd că este practicată în acţiunile judecătoreşti; ce im-
pune şcoala voastră în privinţa dreptului, voi ştiţi.
5. În tribunale, procesele se desfăşoară separat, iar pro-
cesul nostru împotriva unuia şi procesul aceluia împo-
triva noastră nu se contopesc într-o singură acţiune
judecătorească. Dacă cineva îmi încredinţează o sumă de
bani spre păstrare şi acelaşi om, mai apoi, fură de la mine,
eu îl voi acuza de hoţie, iar el mă va acuza pentru banii
pe care mi i-a dat spre păstrare.”

276
 Despre binefaceri

capitolul 6.

1. Exemplele pe care mi le-ai adus dinainte, Liberalis,

se supun unor legi precise, pe care suntem constrânşi să
le respectăm. O lege nu se contopeşte cu o alta; fiecare îşi
urmează singură cursul. un proces urmăreşte situaţia ba-
nilor daţi în păstrare, tot aşa cum altul urmăreşte, pe Her-
cule!, cazul de hoţie. Numai că o binefacere nu se supune
niciunei legi, ci mă face pe mine judecătorul ei. Am drep-
tul să pun în cumpănă cantitatea binelui primit ori a vă-
tămării pe care mi-a adus-o cineva şi să hotărăsc mai apoi
dacă el îmi este mai îndatorat, ori eu îi sunt lui.
2. În acţiunile legale noi nu avem nicio putere, trebuie
să urmăm calea pe care suntem conduşi; în cazul binefa-
cerii, toată puterea este a mea, eu singur judec cazul. Ast-
fel nu fac nicio separare sau deosebire între binefaceri şi
vătămări, ci le încredinţez şi pe unele şi pe altele aceluiaşi
judecător. Altminteri îmi ceri să iubesc şi să urăsc, să mă
plâng şi să mulţumesc în acelaşi timp; numai că aceasta
este împotriva naturii. mai degrabă, după ce pun în cum-
pănă binefacerea şi vătămarea, voi putea vedea dacă încă
mi se mai datorează ceva.
3. După cum, dacă cineva trasează nişte rânduri peste
cele scrise de mine, el ascunde, fără să îndepărteze totuşi,
literele de mai înainte, tot aşa o vătămare care vine pe de-
asupra unei binefaceri nu-i mai îngăduie binefacerii să se
facă văzută.

277
 Cartea a şasea

capitolul 7.

1. Chipul tău, pe care mi l-am luat călăuză1 , este acum

plin de încreţituri şi cu fruntea încruntată, de parcă m-aş
fi îndepărtat prea tare. Pari să-mi spui:
„unde-mi abaţi către dreapta, atâta? Încoace cârmeşte,
Ţărmu-l ai drag şi, spre stâncă să-ţi bată din vâsle,
vezi, lasă!”2
Nu pot să mă ţin mai aproape. Aşadar, dacă tu crezi că
am încheiat acest subiect, lasă-mă să trec la următorul –
anume dacă cineva care ne-a făcut un serviciu fără să o do-
rească ne îndatorează în vreun fel. Aş putea-o spune mai
limpede, dar întrebarea trebuie formulată cumva ambiguu
pentru a se putea arăta, prin distincţia pe care o vom face
de îndată, că aici sunt două întrebări, şi anume dacă suntem
în vreun fel îndatoraţi faţă de cineva care ne-a făcut un bine
împotriva voinţei sale şi dacă suntem în vreun fel îndatoraţi
faţă de cineva care ne-a făcut un bine fără să o ştie.
2. Căci de ce nu ne îndatorează unul care ne-a făcut un
serviciu fiind silit la aceasta este atât de evident încât nu
mai e nevoie de nicio vorbă. Şi această întrebare şi oricare
alta asemănătoare care s-ar pune vor putea fi limpede lă-
murite dacă ne concentrăm de fiecare dată atenţia asupra
faptului că o binefacere este întotdeauna ceva îndreptat în-
spre noi printr-o intenţie anume, în primul rând, şi – într-
al doilea – că este o intenţie prietenoasă şi binevoitoare.
3. În felul acesta, nu aducem mulţumiri râurilor, chiar
dacă ele poartă corăbii mari, curg în albii largi şi veşnice

278
1
Vide supra 1.1.
2
vergiliu, Eneida, 5.162-3; introducere, traducere în hexametri, bibliografie şi
indici de Dan Sluşanschi, Bucureşti, Paideia, 2000.
 Despre binefaceri
cap 7.
sprijinindu-ne bogăţiile, ori că, pline de peşti şi de frumu-
seţe, şerpuiesc printre ogoarele grase. Nimeni nu se simte
îndatorat Nilului pentru o binefacere, după cum nici nu îl
urăşte dacă s-a revărsat fără măsură şi s-a retras prea lent.
Nici vântul nu dăruieşte o binefacere1, chiar dacă suflă uşor
şi plăcut, şi nici hrana – oricât de folositoare şi sănătoasă este
ea. Căci cel care-mi dăruieşte o binefacere nu trebuie doar
să-mi facă un serviciu, ci şi să dorească să-l facă. De aceea
noi nu ne îndatorăm nici faţă de animalele necuvântătoare
– şi totuşi, cât de mulţi au fost salvaţi din primejdie de iu-
ţeala unui cal! Şi nici pomilor – şi totuşi, cât de mulţi oameni
truditori s-au adăpostit de căldura verii sub desimea ramu-
rilor lor!
4. Dar ce deosebire e dacă am avut parte de un bine de
la cineva care nu a ştiut, sau de la cineva care nu era în
stare să ştie ce făcea, dacă în amândouă situaţiile lipsea in-
tenţia? Ce deosebire este între a aştepta de la mine să mă
simt îndatorat pentru o binefacere faţă de o corabie sau o
căruţă sau o suliţă şi să aştepţi să mă simt îndatorat faţă de
un om care a fost deopotrivă de lipsit de intenţia de a face
un bine şi care doar din întâmplare mi-a făcut un bine?

Nimeni nu se simte îndatorat Nilului pentru o

binefacere, după cum nici nu îl urăste
, dacă s-a
revărsat fără măsură.
279
1
Editorul Préchac inserează aici si inundauit, „dacă a inundat”.
 Cartea a şasea

capitolul 8.

1. Oricine poate primi o binefacere fără să o ştie, dar ni-

meni nu o poate primi de la cineva care nu ştie. mulţi bol-
navi se însănătoşesc cu leacuri întâmplătoare, care nu sunt
însă de aceea socotite mai puţin nişte remedii: pentru unul
care a căzut în apa foarte rece a unui râu, faptul a însemnat
pricină de vindecare; pentru unii, febra „de patru zile”1 a
fost îndepărtată cu biciuirea, iar o spaimă bruscă, îndrep-
tându-le preocupările într-o altă direcţie, i-a făcut să treacă
peste ceasurile de halucinaţii – cu toate acestea, niciunul
dintre lucrurile amintite nu este salvator, chiar dacă a dus
la salvare. tot aşa, unele persoane ne fac servicii fără să
vrea, ba chiar pentru că nu vor; numai că prin aceasta nu
ne îndatorează, căci numai soarta a făcut ca planul lor vă-
tămător să se întoarcă spre mai bine.
2. Crezi că îi sunt cumva îndatorat unui om a cărui
mână l-a lovit pe duşmanul meu tocmai când acesta se în-
drepta către mine? unuia care, dacă n-ar fi dat greş, mi-
ar fi făcut rău? Adeseori un martor, arătându-se pe faţă
mincinos, face ca şi un martor cinstit să-şi piardă credibi-
litatea, iar situaţia stârneşte compasiune pentru omul aflat
sub acuzaţie şi care pare să fie victima unei conspiraţii.
3. unii oameni au fost salvaţi chiar de forţa care era în-
dreptată împotriva lor, iar judecători care erau pe cale să
condamne un om în urma procesului, au refuzat să-l mai
condamne în urma exercitării unor influenţe contrare. Şi
totuşi, chiar dacă oamenii aceia importanţi i-au făcut un

280
1
Lat. quartana.
 Despre binefaceri

serviciu, ei nu i-au dăruit acuzatului o binefacere, pentru

că este vorba aici nu despre locul în care a ajuns săgeata,
ci unde s-a ţintit, iar ceea ce deosebeşte o binefacere de o
vătămare este nu rezultatul, ci intenţia.
4. Adversarul meu, contrazicându-se singur, jignindu-l
pe judecător cu aroganţa sa şi sprijinindu-şi necugetat
cazul pe un singur martor, mi-a ridicat mie cazul; nu stau
să cercetez dacă a fost în folosul meu greşeala lui: el a voit
să-mi facă rău.

capitolul 9.

1. Fără îndoială, ca să-mi arăt recunoştinţa faţă de cel

căruia îi sunt îndatorat trebuie să doresc să fac ceea ce el
trebuie să fi dorit să facă pentru a-mi dărui o binefacere.
Poate fi ceva mai nedrept decât să urăşti o persoană care
te-a călcat pe picior într-o mulţime sau te-a stropit sau te-a
împins să mergi încotro nu voiai? Şi totuşi, de vreme ce
ne-a adus o vătămare, ce anume îl scuteşte de vină în afara
faptului că nu a ştiut ce a făcut?
2. Acelaşi lucru face ca unul să nu dăruiască o binefa-
cere, iar altul să nu aducă o vătămare; intenţia este cea
care-l face şi pe prieten, şi pe duşman. Cât de mulţi au scă-
pat de serviciul militar datorită unei boli! unii au scăpat
când li s-au prăbuşit casele pentru că fuseseră siliţi de un
duşman să se prezinte la un proces, alţii n-au mai ajuns
în mâinile piraţilor pentru că au avut parte de un naufra-

281
 Cartea a şasea

giu; şi totuşi, întâmplări de felul acesta nu impun datoria

unei binefaceri, pentru că întâmplarea este în afara rostului
unui serviciu adus, după cum nu ne îndatorează niciun
duşman, al cărui proces – în vreme ce ne hărţuieşte şi ne
ţine în loc – ne-a salvat viaţa.
3. Nu este binefacere decât ceea ce provine dintr-o in-
tenţie bună, decât ceea ce este recunoscut astfel de către
cel ce dăruieşte. Cineva mi-a făcut un serviciu fără să o
ştie – nu îi sunt îndatorat în niciun fel. Cineva mi-a făcut
un serviciu fără să vrea – nu îi sunt îndatorat în niciun fel.
Cineva mi-a făcut un serviciu atunci când voia să-mi
aducă o vătămare – îl voi imita întocmai.

capitolul 10.

1. Să ne întoarcem la primul exemplu. vrei să fac ceva

ca să-mi arăt recunoştinţa? El însă nu a făcut nimic pentru
a-mi dărui binefacerea. Ca să trecem la al doilea exemplu,
vrei să-mi arăt recunoştinţa faţă de un asemenea om – să
dau îndărăt de bună voie ceea ce am primit de la el împo-
triva voinţei lui? Şi ce să mai spun despre al treilea exem-
plu, cel care a greşit şi, vrând să aducă o vătămare, a
dăruit o binefacere?
2. Ca să mă îndatorezi pentru o binefacere, nu este de
ajuns să voieşti să o dăruieşti; în schimb, pentru ca eu să
nu mă simt îndatorat, este de ajuns ca tu să nu fi voit să o
dăruieşti. Căci o binefacere nu este împlinită prin simpla

282
 Despre binefaceri

intenţie; ci, după cum intenţia cea mai bună şi mai gene-
roasă nu ar fi o binefacere fără o împrejurare favorabilă,
tot aşa împrejurarea favorabilă nu devine o binefacere
decât dacă a fost precedată de o intenţie bună. Ca să-ţi fiu
îndatorat, nu este de ajuns să-mi faci un serviciu, ci trebuie
să mi-l faci cu bună ştiinţă.

capitolul 11.

1. Cleanthes se foloseşte de următoarele exemple: „Am

trimis”, spune el, „doi sclavi să-l caute pe Platon şi să-l
aducă de la Academie. unul din ei l-a căutat atent de-a
lungul întregii colonade şi prin alte locuri, pe unde spera
că l-ar putea găsi, dar s-a întors acasă obosit şi fără niciun
rezultat.
2. Celălalt s-a aciuat pe lângă primul şarlatan de care a
dat şi, pe când hoinărea fără rost şi se distra în compania
altor sclavi, l-a găsit – fără să-l caute – pe Platon, aflat în
trecere. Pe primul”, zise, „îl vom lăuda pentru că, atâta cât
i-a stat în putere, a făcut ce i s-a poruncit; pe leneşul acesta
norocos însă îl vom pedepsi.”
3. intenţia este cea care, după părerea noastră, defi-
neşte binefacerea. Şi fii atent care sunt condiţiile dacă sunt
legat printr-o îndatorire; prea puţin contează să voieşti,
dacă nu ai fost de folos; prea puţin contează să fii de folos,
dacă nu ai voit. Presupune că cineva a vrut să facă un dar,
dar nu a făcut-o; am, este drept, intenţia, dar nu am bine-

283
cap 11. Cartea a şasea
facerea, căci împlinirea ei înseamnă deopotrivă un obiect
şi o intenţie. După cum nu-i datorez nimic unuia care a
vrut să-mi dea bani împrumut, dar nu mi i-a dat, tot aşa,
dacă un om doreşte să-mi dăruiască o binefacere, dar nu
este în stare să o facă, voi rămâne prieten cu el, dar nu-i
voi fi îndatorat. voi dori să-i dăruiesc ceva (pentru că şi
el a dorit să-mi dăruiască mie), dar, dacă voi avea mai
mult noroc decât el (căci şi el a vrut să-mi dăruiască ceva)
şi voi reuşi să-i fac un dar, acesta nu va fi un răspuns de
mulţumire, ci o binefacere. El va trebui atunci să-mi dea
răspunsul cuvenit pentru binefacere; de aici va fi începu-
tul, de la mine va începe numărătoarea.

Prea putin
, contează să fii de folos,
dacă nu ai voit.
284
 Despre binefaceri

capitolul 12.

1. Ştiu deja ce voieşti să întrebi, nu e nevoie să spui

nimic; chipul tău vorbeşte în locu-ţi. „Dacă cineva ne-a
făcut o binefacere de dragul său”, întrebi tu, „îi suntem în
vreun fel îndatoraţi? Căci te aud adesea plângându-te că
există lucruri pe care oamenii şi le dăruiesc singuri, dar
pentru care le ţin altora socoteala.” Îţi voi spune, dragul
meu Liberalis; dar mai întâi voi rupe în două întrebarea
şi voi separa ce este corect de ce este incorect.
2. Căci este o mare deosebire între a dărui o binefacere
în interesul propriu şi a o dărui deopotrivă în interesul nos-
tru şi al lui. Cel care se are în vedere numai şi numai pe sine
şi ne face nouă un serviciu doar pentru că altfel nu-şi putea
face sieşi, îmi pare că e în aceeaşi categorie cu omul care
se îngrijeşte de hrană pentru turma lui vara şi iarna; în
aceeaşi categorie cu omul care, pentru a-şi vinde prizonie-
rii la un preţ mai bun, îi hrăneşte, îi îndoapă ca pe nişte
vite grase şi îi fricţionează; ca maestrul de gladiatori care
se ocupă cu toată grija de trupele lui, pe care le echipează.
Este însă o mare deosebire, după cum spune Cleanthes,
între binefacere şi negoţ.

285
 Cartea a şasea

capitolul 13.

1. Pe de altă parte, nu sunt atât de nedrept încât să nu

simt nicio obligaţie faţă de unul care, atunci când mi-a fost
mie de folos, şi-a fost şi sieşi. Căci nu-i cer să se îngrijească
de interesele mele fără să-i pese de ale sale, ba chiar prefer
ca binefacerea pe care mi-a dăruit-o să fie mai mult în
avantajul celui care a dat-o, cu condiţia ca în acel moment
el să ne fi luat pe amândoi în consideraţie şi dacă a avut
intenţia să-l împartă între el şi mine.
2. Eu sunt nu doar nedrept, ci chiar nerecunoscător
dacă nu mă bucur de faptul că atunci când mi-a dăruit
mie o binefacere şi-a dăruit şi sieşi – cu toate că cea mai
mare parte se află în posesia lui – cu condiţia să-mi îngă-
duie să mă împărtăşesc din ea. Este o culme de rea-voinţă
să spui că nu poate fi binefacere decât ceea ce-i provoacă
autorului ei o neplăcere.
3. Celuilalt, care-mi face un bine doar de dragul său, îi
voi spune: „De vreme ce te-ai folosit de mine, de ce ai tu
mai mult dreptul să spui că mi-ai făcut un serviciu decât
am eu dreptul să spun că ţi-am făcut ţie un serviciu?”
„Gândeşte-te”, zice, „că singura cale pe care puteam obţine
o magistratură era să răscumpăr zece cetăţeni dintr-o mare
mulţime de prizonieri; nu-mi vei fi îndatorat pentru că te-
am eliberat din sclavie şi lanţuri? O voi face însă oricum,
pentru mine însumi.” La aceasta voi răspunde: „În cazul
de faţă, tu acţionezi în parte pentru tine, în parte pentru
mine – pentru tine, plătind răscumpărarea, pentru mine,

286
 Despre binefaceri

răscumpărîndu-mă; pentru folosul tău, era de ajuns să

plăteşti răscumpărarea oricui. Îţi sunt îndatorat, aşadar,
nu pentru că m-ai răscumpărat, ci pentru că m-ai ales; căci
puteai ajunge la acelaşi rezultat şi dacă răscumpărai pe al-
tcineva în locul meu. tu împarţi cu mine folosul pe care
îl ai de pe urma actului tău şi îmi îngădui să mă împărtă-
şesc dintr-o binefacere care aduce folos amândurora. tu
m-ai preferat pe mine altora; aceasta ai făcut-o doar pen-
tru mine. Dacă, aşadar, ai fi ajuns pretor răscumpărând
zece prizonieri şi am fi fost numai zece, atunci niciunul
dintre noi nu ţi-ar fi datorat nimic, căci nu aveai să ne pui
la socoteală nimic altceva în afara propriului tău interes.
Nu privesc cu gelozie la o binefacere şi nici nu voiesc să
fie a mea în întregime, dar doresc o parte din ea.”

capitolul 14.

1. Zice el: „Şi atunci? Dacă v-aş fi ales numele trăgând

la sorţi, iar numele tău ar fi apărut între cele pe care urma
să le răscumpăr, nu mi-ai fi fost cu nimic îndatorat?”
2. Ba da, ţi-aş fi datorat ceva, dar foarte puţin; îţi voi
spune cât. În cazul acesta, tu faci ceva pentru mine, prin
aceea că-mi acorzi şansa de a fi răscumpărat. Îi sunt înda-
torat sorţii pentru faptul că numele meu a ieşit; îţi datorez
ţie faptul că a putut să iasă. mi-ai dat prilejul să mă îm-
părtăşesc din binefacerea ta, din care însă cea mai mare
parte i-o datorez sorţii; dar îţi sunt îndatorat şi ţie, pentru

287
 Cartea a şasea

faptul că am ajuns să-i fiu îndatorat sorţii.

3. Îi voi trece cu totul cu vederea pe cei care dăruiesc o
binefacere ca nişte mercenari, pentru că cel care dăruieşte
cu gândul acesta ţine seama nu de persoana căreia îi face
darul, ci de preţul cu care o face: acesta se are în vedere
numai pe sine. Cineva îmi vinde grâu: nu pot trăi decât
dacă îl cumpăr; cu toate acestea, nu-i datorez viaţa doar
pentru că am cumpărat de la el.
4. iau în consideraţie nu cât de mult îmi era necesar un
lucru fără de care nu puteam trăi, ci cât de mică este recu-
noştinţa pe care i-o datorez pentru ceva ce nu puteam avea
decât cumpărând şi în privinţa căruia negustorul care-l
transporta se gândea nu la cât mă ajută aducându-mi-l, ci
la cât va câştiga el însuşi. Nu sunt îndatorat pentru ceea ce
am plătit.

capitolul 15.

1. „În felul acesta”, spune, „vei pretinde că nu îi eşti

defel îndatorat medicului dincolo de plata lui, şi nici pro-
fesorului, pentru că i-ai plătit ceva. Numai că pentru toţi
aceştia oamenii au mare iubire, mare respect.”
2. Răspunsul e următorul: preţul plătit pentru unele lu-
cruri nu reprezintă valoarea lor. tu-l plăteşti pe medic
pentru ceva ce este nepreţuit, viaţa şi sănătatea, pe un pro-
fesor de discipline liberale pentru învăţăturile alese şi cul-
tivarea spiritului. De aceea, banii plătiţi lor reprezintă un

288
 Despre binefaceri
cap 15.
preţ, nu pentru darul lor, ci pentru devotamentul cu care
ne slujesc, lăsându-şi deoparte interesele lor proprii şi dă-
ruindu-ne timpul lor; ei sunt plătiţi nu pentru serviciul
făcut, ci pentru timpul cheltuit.
3. Ar trebui însă să fac o altă afirmaţie, mai apropiată de
adevăr, pe care o voi formula de îndată, dar mai întâi voi
arăta cum anume poate fi respinsă. „Dacă unele lucruri”,
spune, „au o valoare mai mare decât preţul lor, atunci, chiar
dacă mi-ai plătit pentru ele, tot îmi mai datorezi ceva.”
4. Numai că, mai întâi, ce importanţă are cât valorează,
dacă vânzătorul şi cumpărătorul au căzut de acord asupra
preţului? mai apoi, am cumpărat ceva nu la valoarea
obiectului, ci la preţul lui. „Face”, zice, „mai mult decât
costă.” Da, dar nu putea fi vândut cu mai mult. mai mult
încă, preţul oricărui lucru se schimbă de la un moment la
altul; când le lauzi foarte mult, valorează preţul cel mai
mare cu care pot fi vândute; un om care le cumpără ieftin,
aşadar, nu-i datorează nimic vânzătorului.
5. iarăşi, chiar dacă valorează mai mult, faptul că preţul
este impus nu de folos sau de eficacitate, ci de rata pieţei,
nu înseamnă câtuşi de puţin că este cumva un dar pentru
tine.
6. La cât ai preţui serviciile unui om care traversează
mările şi, când a pierdut uscatul din vedere, îşi face cărare
sigură prin mijlocul valurilor şi care ştie să prevadă veni-
rea vremii rele şi le ordonă dintr-odată oamenilor săi,
când nu e niciun semn de primejdie, să strângă pânzele,
să coboare vâslele şi să fie gata să înfrunte atacul şi furia
furtunii? Şi totuşi, răsplata acestui om, pentru servicii atât

289
 Cartea a şasea

de mari, intră în preţul călătoriei.

7. La cât preţuieşti ospitalitatea în mijlocul pustietăţii,
adăpostul în ploaie, o baie fierbinte ori un foc bun la
vreme de iarnă? Şi totuşi, ştiu la ce preţ le pot găsi când
intru într-un han! Ce mare serviciu ne face cel care ne spri-
jină casa ce stă să se năruie şi, cu o măiestrie de necrezut,
ţine ridicat laolaltă un ansamblu de case cu crăpături la
bază! Şi totuşi, lucrările de consolidare a casei au un preţ
anume şi încă destul de mic.
8. Zidul cetăţii ne apără de duşman şi de atacurile ne-
aşteptate ale tâlharilor; şi totuşi se ştie bine cu cât este
plătit pe zi muncitorul care înalţă turnurile cu parapeţi
menite siguranţei publice.

capitolul 16.

1. Nu voi mai termina niciodată dacă mă apuc să adun

exemple mai ample care să arate că lucruri importante se
vând cu un preţ mic. Şi atunci? De ce îi datorez mai mult
medicului meu ori profesorului şi nu acopăr prin plată ceea
ce le datorez? Pentru că de la statutul de medic şi profesor,
ei ne devin prieteni şi le suntem îndatoraţi nu din pricina
priceperii lor, pe care o vând, ci pentru gândul lor bun şi
prietenos faţă de noi.
2. Dacă însă un medic nu face nimic altceva decât să-mi
controleze pulsul şi mă pune pe lista celor pe care-i vizitează
pe rând, sfătuindu-mă ce să fac sau de ce să mă feresc fără

290
 Despre binefaceri
cap 16.
vreun amestec al sentimentelor, nu îi datorez altceva decât
onorariul, pentru că el mă vede nu ca pe un prieten, ci ca
pe un client1.
3. Nici nu am vreun motiv să-mi respect cu veneraţie
profesorul dacă el mă socoteşte doar unul dintre elevii lui
şi nu mă consideră demn de vreo grijă aparte, anume pen-
tru mine, dacă nu şi-a îndreptat niciodată atenţia înspre
mine, ci doar mi-a îngăduit – nu atât să învăţ de la el, cât
să culeg din ştiinţa lui ce ne arunca tuturor, la mijloc.
4. Ce motiv avem atunci să le fim foarte îndatoraţi aces-
tora? Nu pentru că ce au vândut ei face mai mult decât ce
am cumpărat noi, ci pentru că ne-au dăruit ceva nouă în-
şine. Să zicem că un medic îmi acordă mai multă atenţie
decât era necesar strict profesional; s-a temut nu pentru re-
putaţia profesiei lui, ci pentru mine; nu s-a mulţumit să-
mi recomande remedii, ci le-a şi aplicat; mi-a stat la căpătâi
alături de prietenii mei cuprinşi de îngrijorare, care s-au
grăbit la momentul de cumpănă al bolii mele; niciun ser-
viciu nu a fost prea împovărător pentru el, niciunul nu i-a
provocat neplăcere;
5. mi-a ascultat gemetele plin de îngrijorare; chiar dacă
mulţi îl chemau la ei, eu singur i-am fost mereu preocupa-
rea de căpetenie; şi-a făcut timp pentru ceilalţi doar atunci
când starea sănătăţii mele i-a îngăduit-o – un asemenea
om m-a îndatorat, nu ca medic, ci ca prieten.
6. Să zicem, iarăşi, că celălalt s-a străduit şi s-a chinuit să
mă înveţe; că, dincolo de vorbele obişnuite ale profesorilor,
sunt învăţături anume pe care mi le-a încredinţat şi le-a
1
Am redat în traducere varianta ediţiei Les Belles Lettres, emptorem, care răs-
punde unei desfăşurări previzibile a frazei; ediţia Loeb conservă aici termenul

291
atestat de o parte a manuscriselor: imperatorem, „comandant”, adăugînd într-o
notă explicativă că este o referire la cineva care „cere un serviciu profesional”.
 Despre binefaceri
cap 16.
făcut să pătrundă cu încetul în mine; că, prin încurajările
lui, a făcut să iasă la suprafaţă ce este mai bun în mine,
uneori făcându-mi curaj sub imboldul laudelor lui, alteori
ieşind din nepăsare la mustrările lui;
7. că, aşezându-şi mâna – ca să spun aşa – asupra ca-
racterului meu care stătea ascuns şi nemişcat, l-a ridicat în
lumină; că, în loc să-şi dea cu zgârcenie din cunoştinţe pen-
tru ca vreme mai îndelungată să fie nevoie de serviciile lui,
el a dorit, pe cât era cu putinţă, să mi le dea dintr-odată –
sunt un nerecunoscător dacă nu-l aşez pe acela între înda-
toririle cele mai scumpe sufletului meu.

Un profesor, a… ,sezându-si
, mâna asupra carac-
terului meu, l-a ridicat în lumină; sunt un
nerecunoscător dacă nu-l asez
, pe acela între
îndatoririle cele mai scumpe sufletului meu.
293
 Cartea a şasea

capitolul 17.

1. Dacă avem doar impresia că cei ce ne oferă servicii

mărunte şi neînsemnate s-au străduit, le adăugăm ceva
la plata asupra căreia am convenit; dăm ceva în plus
unui cârmaci, unui meşteşugar care lucrează cu materia-
lul cel mai comun şi unuia care-şi închiriază serviciile cu
ziua. În schimb, în cazul profesiilor celor mai alese, care
fie salvează viaţa, fie o fac mai frumoasă, un om este ne-
recunoscător dacă se gândeşte că nu datorează mai mult
decât a fost înţelegerea.
2. mai adaugă şi că transmiterea unor asemenea cu-
noştinţe face să se contopească spiritele; aşa că, atunci
când se întâmplă astfel, profesorului ori medicului li se
dă preţul serviciului făcut, dar rămâne încă datoria pen-
tru spiritul lui.

capitolul 18.

1. Platon a trecut odată un râu cu o barcă, iar luntraşul

nu i-a cerut nicio plată: gândindu-se că luntraşul îi arătase
în felul acesta cinstire, a spus că acela i-a făcut un serviciu
lui Platon; ceva mai târziu însă, când l-a văzut trecându-i
pe mulţi, unul după altul, pe gratis, cu aceeaşi râvnă, a de-
clarat că acela nu i-a făcut un serviciu lui Platon.
2. Căci dacă vrei să mă simt îndatorat pentru ceva ce

294
 Despre binefaceri

mi-ai dăruit, atunci trebuie nu doar să-mi dăruieşti, ci să

o faci anume pentru mine; nu poţi să ceri răspunsul de la
cineva pentru un serviciu pe care l-ai răspândit în mul-
ţime. Şi atunci? Nimeni nu-ţi va datora nimic în schimb?
Nimeni luat separat; datoria pe care o am împreună cu
toţi ceilalţi, mi-o voi plăti împreună cu toţi ceilalţi.

capitolul 19.

1. Zice unul: „tu spui că cineva care m-a trecut râul Pad
cu luntrea fără să-mi ceară nimic nu mi-a făcut o binefacere?”
Aşa spun. A făcut ceva bun pentru mine, dar nu mi-a dăruit
o binefacere; căci a făcut-o pentru sine sau, oricum, nu pen-
tru mine. Pe scurt, omul însuşi nu socoteşte că mi-a dăruit
mie vreo binefacere, ci a făcut-o pentru stat, ori pentru ve-
cinătate, ori pentru ambiţia sa, iar în schimb aşteaptă o
plată diferită de cea pe care ar fi primit-o de la fiecare pa-
sager în parte.
2. „Cum?” – zice – „dacă împăratul le-ar fi acordat ce-
tăţenia tuturor galilor şi i-ar fi scutit de taxe pe toţi hispanii,
niciunul dintre ei nu i-ar fi datorat nimic în numele său?”
De bună seamă că i-ar fi datorat ceva, dar nu pentru o bi-
nefacere personală, ci ca părtaş la o binefacere publică.
3. „Împăratul”, zice, „nu s-a gândit la mine când ne-a dă-
ruit tuturor binefacerea; el nu a dorit să-mi acorde cetăţenia
mie anume şi nici nu şi-a îndreptat atenţia asupra mea; şi
atunci, de ce să mă simt îndatorat unuia care nu m-a aşezat

295
cap 19. Cartea a şasea
mai presus de sine atunci când era pe cale să facă ce a
făcut?”
4. În primul rând, atunci când a avut de gând să dăru-
iască o binefacere tuturor galilor, el s-a gândit să-mi dăru-
iască şi mie; căci eram gal şi, chiar dacă nu eram numit
aparte, eram cuprins în acest nume. În al doilea rând, eu îi
voi fi în felul acesta îndatorat nu pentru un dar personal,
ci pentru unul primit în comun; fiind unul din mulţime,
nu-mi voi plăti datoria în numele meu, ci o voi face în nu-
mele patriei mele.
5. Dacă cineva împrumută bani ţării mele, eu nu mă voi
considera datornicul lui şi nici nu voi declara această datorie
atunci când voi candida la o funcţie publică, nici în instanţă;
şi totuşi, îmi voi plăti partea mea pentru achitarea datoriei.
În acelaşi fel, voi tăgădui că un dar ce a fost dat întregului
popor mă îndatorează pe mine pentru că, deşi mi-a fost dat
mie, nu mi-a fost dat datorită mie şi, deşi mi-a fost dat mie,
cel ce a făcut darul nu a ştiut că mi-l face mie; cu toate aces-
tea, voi şti că trebuie să plătesc ceva pentru dar, pentru că,
trecând pe la toţi, ceva a ajuns şi la mine. un act care mă în-
datorează trebuie să fi fost făcut anume pentru mine.

296
 Despre binefaceri

capitolul 20.

1. Zice unul: „În felul acesta, nu eşti cu nimic îndatorat

soarelui sau lunii; căci nu-şi împlinesc mişcările numai
pentru tine.” Numai că, de vreme ce scopul mişcărilor lor
este păstrarea universului, înseamnă că se mişcă şi pentru
mine; căci şi eu sunt parte a universului.
2. Adaugă acum că situaţia lor este diferită de a noastră;
căci cel care îmi face un serviciu pentru ca prin intermediul
meu să-şi facă sieşi un serviciu, nu a dăruit o binefacere
pentru că m-a făcut instrumentul folosului său. Numai că
soarele şi luna, chiar dacă ne fac un serviciu pentru folosul
lor, nu tind ca prin intermediul nostru să-şi fie sieşi de
folos: căci ce le-am putea noi dărui lor?

capitolul 21.

1. Spune: „Aş şti sigur că soarele şi luna vor cu adevă-

rat să ne facă un serviciu dacă le-ar fi fost cu putinţă să nu
voiască; dar nu pot să nu fie în mişcare. În fond, n-au
decât să se oprească şi să îşi înceteze lucrarea.”
2. vezi însă în câte feluri poate fi respins acest argu-
ment. Nu este adevărat că un om care nu poate să nu vo-
iască, tocmai prin aceea voieşte mai puţin; pe Hercule!,
dovada cea mai bună a unei voinţe statornice este faptul
că nu poate fi schimbată. un om bun nu poate să nu facă

297
cap 21. Cartea a şasea
ceea ce face; căci nu ar mai fi bun, dacă nu ar face-o. Aşa-
dar, un om bun dăruieşte o binefacere nu pentru că el face
ceea ce se cuvine să facă, ci pentru că lui îi este cu neputinţă
să nu facă ceea ce se cuvine să facă.
3. Pe lângă acestea, este o mare deosebire între a spune:
„Nu poate să nu facă aceasta”, pentru că este silit, şi: „Nu
poate să nu voiască.” Căci dacă acela trebuie să o facă,
atunci nu-i sunt lui îndatorat pentru binefacere, ci celui care
îl sileşte; dacă însă trebuie să voiască pentru că nu are nimic
mai bun ce să voiască, atunci se sileşte singur; astfel, ceea
ce nu-i datorez unuia silit, îi datorez unuia care se sileşte.
4. „Să înceteze să mai voiască”, spune unul. În punctul
acesta îţi iese dinainte o întrebare. Cine-i atât de smintit
încât să nege că este un act de voinţă ceea ce nu e în pri-
mejdie să înceteze şi să se schimbe în contrariul său în
vreme ce, dimpotrivă, nimeni nu trebuie mai mult să pară
că voieşte decât cel care are o voinţă atât de stabilă încât
să pară veşnică?

Un om bun dăruieste , o binefacere nu pentru că el

face ceea ce se cuvine să facă, ci pentru că lui îi este
cu neputintă, să nu facă ceea ce se cuvine să facă.
298
 Despre binefaceri

capitolul 22.

1. „Bine, atunci” – zice – „să se oprească, dacă pot.” tu

spui de fapt: „toate corpurile cereşti, despărţite cum sunt
de spaţii uriaşe şi menite să păzească universul, să-şi pără-
sească posturile; să se stârnească dintr-odată confuzia, să
se izbească stele de stele, să piară armonia lumii, iar creaţiile
divine să se prăbuşească în ruină; îmbinarea cerească, miş-
cându-se cu cea mai mare viteză, să oprească la jumătate o
cursă promisă de atâtea secole, iar corpurile cereşti, care
acum, înaintând şi retrăgându-se pe rând, păstrează lumea
în echilibru, să fie mistuite de un foc iscat dintr-odată şi,
stingându-se toate variaţiile, să ajungă toate una; focul să
le ia în stăpânire pe toate, apoi să se înstăpânească noaptea
cea greoaie în loc, iar zeii aceştia mulţi să fie înghiţiţi de
hăul adânc.” merită oare să provocăm această distrugere
numai ca să te convingem pe tine? Îţi sunt de folos chiar
împotriva voinţei tale şi pentru tine îşi urmează drumul,
chiar dacă au o cauză mai însemnată şi de mai înainte.

capitolul 23.

1. Adaugă acum şi că zeii nu sunt siliţi de forţe din afară,

ci propria lor voinţă le este lege pentru totdeauna. Ce au
hotărât o dată, nu mai schimbă; aşadar, este cu neputinţă
să pară că fac ceva împotriva voinţei lor, de vreme ce ei stă-

299
cap 23. Cartea a şasea
ruie în a face ceea ce le este cu neputinţă să nu facă, iar zeii
niciodată nu au regrete pentru ce au decis la început.
2. Este neîndoielnic că nu pot să se oprească şi să-şi pă-
răsească drumul pentru a merge în direcţia contrară, dar nu
din altă pricină decât aceea că propria lor voinţă îi ţine nes-
trămutaţi asupra scopului propus; ei stăruie în felul acesta
nu din slăbiciune, ci pentru că nu le este pe plac să se abată
de la drumul cel drept – şi este stabilit că pe acesta merg ei.
3. Atunci când, la începuturile creaţiei, au rânduit uni-
versul, au văzut şi de noi şi au ţinut seama de rostul omu-
lui; de aceea nu se poate socoti că ei îşi urmează drumul şi
îşi desfăşoară lucrarea numai pentru sine, căci şi noi sun-
tem parte a lumii. Suntem îndatoraţi, aşadar, soarelui şi
lunii şi tuturor celorlalte corpuri cereşti pentru o binefa-
cere, de vreme ce, chiar dacă motivul pentru care răsar este
deasupra noastră, împlinindu-şi menirea de seamă ne
ajută şi pe noi.
4. mai adaugă şi că ne sunt de ajutor pentru că aşa este
menit – aşadar noi le suntem îndatoraţi, pentru că nu
avem parte de o binefacere ce vine de la unii neştiutori, ci
ştiu bine că noi vom primi darurile pe care ni le dau; şi,
chiar dacă au scopuri mai de seamă şi au o răsplată mai
de seamă pentru strădania lor decât simpla păstrare a mu-
ritorilor, totuşi, de la începuturi, gândurile le-au fost în-
dreptate asupra noastră, iar din ordinea rânduită în lume
s-a văzut limpede că nu îşi considerau grija faţă de noi lip-
sită de însemnătate.
5. Le datorăm părinţilor noştri o iubire respectuoasă; şi
totuşi mulţi dintre ei, la vremea când s-au unit, nu au

300
 Despre binefaceri
cap 23.
făcut-o cu gândul de a ne aduce pe lume. Nu este însă cu
putinţă să credem că zeii nu au ştiut ce erau pe cale să în-
făptuiască, atunci când s-au îngrijit ca toţi oamenii să aibă
pe dată hrană şi ajutoare, şi nici că i-au adus pe lume din
greşeală, de vreme ce au creat atâtea pentru ei. Natura ne-a
plănuit mai înainte de a ne crea şi nici nu suntem o lucrare
atât de neînsemnată încât să-i fi putut scăpa pur şi simplu.
6. Priveşte cât de multe ne-a îngăduit, cum domeniul
de stăpânire al omului nu se restrânge la oameni; priveşte
în ce spaţiu întins le îngăduie trupurilor să colinde, fără
să-i constrângă pe oameni la hotarele pământurilor, ci tri-
miţându-i în tot domeniul său; priveşte cât de mare este
îndrăzneala spiritelor noastre, cum ele singure fie îi cu-
nosc, fie îi caută pe zei şi, îndreptându-şi gândul în înalt,
însoţesc puterile divine. vei afla că omul nu este o lucrare
pripită şi fără rost.
7. Între făptuirile sale cele mai mari, natura nu are nimic
altceva cu care să se fălească mai mult sau, oricum, nu are
cui să se fălească. Ce sminteală este să te cerţi cu zeii pentru
darul lor! Cum să-şi arate un om recunoştinţa faţă de cei
cărora nu le poate mulţumi fără să cheltuiască, dacă el pre-
tinde că nu a primit nimic de la aceia care i-au dat cel mai
mult, de la aceia care sunt oricând gata să dea şi care ni-
ciodată nu aşteaptă să primească îndărăt?
8. Cât este de nefiresc să nu te simţi îndatorat faţă de ci-
neva anume pentru că este generos chiar cu unul ce nu-i
recunoaşte darul şi să spui că tocmai continuarea şi succe-
siunea binefacerilor reprezintă o dovadă că este nevoit să
le dea! „Nu vreau! Să-şi ţină pentru sine! Cine l-a rugat?”

301
 Cartea a şasea

Pune-le pe buze vorbele astea şi toate celelalte pe care le

poate născoci un spirit lipsit de respect. Numai că nu în-
seamnă că-i eşti mai puţin îndatorat unuia care îşi revarsă
generozitatea asupra ta chiar dacă tu refuzi să o recunoşti
şi ale cărui binefaceri le cuprind şi pe cele mai mari dintre
toate, şi anume că este gata să îţi dăruiască şi atunci când
te plângi.

capitolul 24.

1. Nu vezi cum părinţii îi silesc pe copiii lor, la vârsta

fragedă a copilăriei, să se supună unor probe ce le fac bine?
Chiar dacă ei se opintesc şi ţipă, părinţii le ţin cu grijă tru-
purile la căldură şi, de teama ca membrele lor să nu se
strâmbe din pricina unei prea timpurii libertăţi, le înfăşoară
strâns ca să crească drepte; iar mai târziu îi obligă să urmeze
o educaţie demnă de oamenii liberi şi, dacă ei se opun, re-
curg la ameninţări care-i înspăimântă; în cele din urmă, ti-
nereţea nesăbuită este sprijinită cu proptelele cumpătării,
ale respectului, ale bunelor deprinderi – iar dacă nu se su-
pune singură, este silită.
2. Chiar şi după ce s-au făcut adolescenţi şi îşi sunt de acum
propriii lor stăpâni, dacă – de frică sau din nesupunere – re-
fuză să ia leacuri, le sunt date cu forţa şi cu severitate. În felul
acesta, binefacerile cele mai mari dintre toate sunt cele pe care
le primim de la părinţi, fără să ştim şi fără să voim.

302
 Despre binefaceri

capitolul 25.

1. Asemănători cu cei care sunt nerecunoscători şi res-

ping binefacerile nu pentru că nu le doresc, ci pentru a
scăpa de îndatorire, sunt şi cei care se află la extrema cea-
laltă, arătându-se prea recunoscători, care se roagă ca ace-
laşi necaz ori nefericire să cadă şi asupra celor ce i-au
îndatorat, pentru a avea prilejul să arate cu ce sentiment de
recunoştinţă păstrează ei în amintire binefacerea primită.
2. Ne întrebăm dacă au dreptate sau nu să facă astfel şi
dacă intenţia le este curată. Ei sunt într-o stare de spirit care
seamănă mult cu cea a unora cuprinşi de o iubire nefi-
rească şi care tânjesc ca iubita să le fie exilată pentru ca să
o poată însoţi în însingurarea fugii ei, care tânjesc ca ea să
fie săracă pentru ca să aibă mai mare nevoie de darurile
lor, care tânjesc ca ea să fie bolnavă, pentru ca să-i poată
sta la căpătâi, care – cu toate că sunt îndrăgostiţi – îi urează
tot ce şi-ar dori un duşman al ei să păţească. ura şi iubirea
nesănătoasă au aproape aceleaşi efecte.
3. Oarecum asemănător este cazul celor care tânjesc ca
prietenii lor să aibă necazuri, pentru ca ei să le poată înde-
părta şi care ajung la binefaceri pe calea vătămării, chiar
dacă ar fi mai bine să stea şi să nu facă nimic decât să caute
ca printr-o nelegiuire să aibă prilejul de a-şi împlini înda-
torirea.
4. Ce am crede despre cârmaciul care s-ar ruga la zei
pentru vreme rea şi furtună numai ca primejdia să-i pună
şi mai mult în valoare priceperea? Ce am crede despre un

303
 Cartea a şasea

general care se roagă ca armata puternică a duşmanilor

să-i împresoare tabăra, năvala lor să umple pe dată şan-
ţurile de apărare, iar palisada să fie smulsă de trupe în
zbucium şi chiar să se înfigă stindardele duşmane la por-
ţile sale – totul doar ca să aibă o glorie mai mare când vine
să salveze o situaţie fără speranţă şi fără scăpare?
5. toţi care-i imploră pe zei să-i vatăme pe cei pe care
ei înşişi voiesc să-i ajute se folosesc de mijloace odioase
pentru a le dărui binefaceri şi voiesc ca aceia să fie culcaţi
la pământ mai înainte ca ei să-i ridice. Această dorinţă de
a vătăma pe cineva faţă de care nu poţi – cu toată cinstea
– să nu-ţi arăţi solicitudinea, este un sentiment de recu-
noştinţă pe care cruzimea l-a făcut strâmb.

capitolul 26.

1. Spune unul: „Rugăciunea mea nu-i face niciun rău,

pentru că eu îi doresc în acelaşi timp şi primejdia şi reme-
diul.” vrei să spui nu că nu-i faci niciun rău, ci că-i faci mai
puţin decât dacă te-ai ruga doar pentru primejdia lui, nu
şi pentru remediu. Este însă o ticăloşie să scufunzi pe ci-
neva în apă doar ca să-l poţi trage apoi de acolo, să-l răs-
torni doar ca să-l ridici, să-l întemniţezi doar ca să-l
eliberezi. Să pui capăt unei vătămări nu este o binefacere
şi niciodată nu ai vreun merit dacă îndepărtezi o povară
pe care tu singur i-ai pus-o aceluia în cârcă.
2. Prefer să nu mă răneşti decât să-mi vindeci rana.

304
cap 26. Cartea a şasea
tu-mi poţi câştiga recunoştinţa nu rănindu-mă ca să ai
apoi prilejul de a mă vindeca, ci vindecându-mă pentru
că am fost rănit. O cicatrice niciodată nu e plăcută, decât
în comparaţie cu o rană, de vreme ce, bucurându-ne că s-
a vindecat, am prefera să nu o fi avut defel. Dacă doreşti
ca asta să i se întâmple cuiva de la care nu a avut nicio bi-
nefacere, este o cruzime din partea ta; cu atât mai mult
este o cruzime dacă i-o doreşti unuia faţă de care eşti în-
datorat pentru o binefacere!

Prefer să nu mă rănesti
, decât
să-mi vindeci rana.
306
 Despre binefaceri

capitolul 27.

1. „În acelaşi timp”, zice, „mă rog să-i pot da ajutor.” În

primul rând – ca să te opresc la mijlocul rugăciunii – te arăţi
deja nerecunoscător; nu am auzit încă ce voieşti tu să-i dă-
ruieşti, dar ştiu de pe acum că voieşti să sufere. te rogi ca
acela să aibă parte de griji, de spaimă şi ceva încă mai grav.
Speri ca el să aibă nevoie de ajutor – aceasta este împotriva
lui; speri ca el să aibă nevoie de ajutor din partea ta –
aceasta este în folosul tău. tu vrei nu să-l ajuţi, ci să-ţi plă-
teşti datoria; cel care-şi arată însă atâta râvnă doreşte nu
să plătească o datorie, ci să scape de ea.
2. Aşa încât singura parte din rugăciunea ta care poate
părea un act onorabil este în sine josnică şi semn de nere-
cunoştinţă, şi anume că nu voieşti să fii îndatorat; căci tu
speri nu să ai prilejul de a-ţi manifesta recunoştinţa, ci ca
acela să fie silit să te implore. te aşezi pe tine mai presus
şi – ceea ce este un păcat – îl sileşti pe unul care ţi-a făcut
bine să-ţi cadă la picioare. Cu mult mai bine era să-i rămâi
îndatorat, cu un gând bun, decât să te plăteşti de datorie
pe-o cale ticăloasă!
3. Ai fi fost mai puţin vinovat dacă tăgăduiai că ai pri-
mit ceva; pentru că atunci singura lui pierdere ar fi fost ce
ţi-a dat. Numai că aşa tu ai dorit să ţi-l subjugi, printr-o
pierdere a proprietăţii lui şi o schimbare a rangului lui,
ajungând într-o situaţie mai prejos de binefacerea pe care
a dăruit-o. Să te numesc oare recunoscător? Rosteşte-ţi ru-
găciunile în auzul celui pe care voieşti să-l ajuţi! Numeşti

307
cap 27. Cartea a şasea
tu aceasta rugăciune – pe care şi-ar putea-o împărţi un
prieten recunoscător şi un duşman şi care, dacă n-ar mai
fi rostită ultima parte, ar fi sigur că vine de la un adversar
şi duşman?
4. Şi un duşman mai speră câteodată să cucerească nişte
cetăţi anume pentru a le cruţa şi să înfrângă nişte oameni
anume ca să-i cruţe – acestea nu vor fi însă mai puţin intenţii
ostile, în care o mare generozitate vine abia după o mare
cruzime.
5. În sfârşit, ce soi de rugăciuni crezi tu că pot fi acestea
pe care nimeni altcineva nu-şi doreşte mai puţin să le vadă
împlinite decât cel pentru care sunt făcute? te porţi rău cu
un om dorindu-i să fie vătămat de zei şi te porţi deopotrivă
de rău cu zeii, dorindu-ţi ca acela să fie salvat de tine; căci le
rezervi zeilor un rol plin de cruzime, iar ţie – unul blând. Zeii
trebuie să-i aducă vătămare pentru ca tu să-i faci un serviciu.
6. Dacă-l trimiţi pe unul care să-l acuze, iar apoi îl re-
tragi, dacă îl implici într-un proces, iar apoi pe dată îl scoţi
– nimeni nu se va îndoi de ticăloşia ta. Ce deosebire este
dacă tu vrei să-ţi atingi scopul printr-o fraudă ori prin ru-
găciune, în afara faptului că prin rugăciune tu ridici îm-
potriva lui puteri cu mult mai mari?
7. Nu poţi să spui: „Ce vătămare îi aduc de fapt?” Ru-
găciunea ta este ori fără rost, ori vătămătoare, ba chiar este
vătămătoare chiar dacă este în zadar. Căci orice nu reuşeşti
să împlineşti, este datoria divinităţii – chiar şi vătămarea
pe care o doreşti. Este de ajuns să doreşti1; se cuvine să ne
mâniem pe tine la fel de mult ca şi cum ai fi împlinit-o.

„Să doreşti”, lat. optas: manuscrisele au aici doar restul propoziţiei (sat est); edi-

308
1

torul Préchac a acceptat în text conjectura lui Haase, care a presupus o greşeală
de copiere datorată prezenţei aceluiaşi cuvânt la finele frazei precedente (...quid-
quid optas).
 Despre binefaceri

capitolul 28.

1. „Dacă rugăciunile mele”, spune, „ar avea vreo pu-

tere, atunci ar avea şi puterea de a te pune în siguranţă.”
mai întâi, tu doreşti pentru mine o primejdie sigură, care
poate fi însoţită de un ajutor nesigur. Apoi, chiar dacă le
consideri pe amândouă sigure, primejdia vine mai întâi.
2. Pe lângă acestea, în vreme ce tu unul ştii termenii în
care ţi-ai rostit rugăciunea, eu am fost prins de furtună şi
mă îndoiesc că mai pot găsi ocrotirea unui port. te gândeşti
la chinul meu atunci când am avut nevoie de ajutor – chiar
dacă l-am şi primit? Că am tremurat, chiar dacă am fost sal-
vat? Că mi-am pledat cauza, chiar dacă am fost achitat? Nu
contează cât de plăcută este încheierea oricărei spaime, si-
guranţa certă şi nezdruncinată este şi mai plăcută.
3. Roagă-te să-ţi stea în putere să-mi dai răspunsul cu-
venit pentru binefacere atunci când voi avea nevoie, nu te
ruga să am nevoie. Dacă ai fi putut, mi-ai fi făcut tu însuţi
ceea ce mi-ai dorit.

309
 Cartea a şasea

capitolul 29.

1. Cu mult mai demnă de laudă ar fi această rugăciune:

„mă rog să fie întotdeauna în stare să dăruiască binefaceri
şi niciodată să nu aibă nevoie de ele; să aibă la îndemână
mijloacele de care s-a folosit cu atâta generozitate pentru a
face daruri şi a da ajutor; să poată întotdeauna să dăruiască
binefaceri şi să nu aibă regrete pentru cele pe care le-a dă-
ruit deja; firea lui înclinată spre milă, bunătate şi îndurare
să fie stârnită şi încurajată de mulţimea celor ce-i aduc mul-
ţumiri şi fie ca pe aceştia să-i aibă alături fără să fie nevoit
să-i pună la încercare; fie ca nimeni să nu-l găsească neîn-
durător şi fie ca el însuşi să nu ceară îndurare de la nimeni;
fie ca soarta să-şi reverse bunătăţile asupra lui fără întreru-
pere, pentru ca nimeni să nu-şi poată arăta recunoştinţa faţă
de el altfel decât prin sentimente.”
2. Cu mult mai potrivite sunt aceste rugăciuni, care nu
te fac să aştepţi un prilej, ci te lasă să-ţi arăţi pe loc recunoş-
tinţa! Căci ce te împiedică să-ţi arăţi recunoştinţa câtă vreme
binefăcătorul tău are o situaţie înfloritoare? Sunt nume-
roase căile prin care putem să dăm răspunsul cuvenit, in-
diferent ce i-am datora! Printr-un sfat izvorât din loialitate,
printr-un sprijin stăruitor, o conversaţie politicoasă, plăcută
şi lipsită de linguşeală, urechi atente (dacă voieşte să ceară
un sfat) şi sigure (dacă voieşte să împărtăşească un secret),
o apropiere plină de prietenie. Soarta nu a aşezat pe nimeni
îndeajuns de sus încât să nu vrea cu atât mai mult să aibă
un prieten cu cât nu duce lipsă de nimic.

310
 Despre binefaceri

capitolul 30.

1. Aşteptarea unui prilej este jalnică, iar gândul trebuie

alungat şi ţinut departe de orice rugăciune. Oare e nevoie
ca zeii să-şi arate mânia mai înainte ca tu să-ţi poţi arăta
recunoştinţa? Nu-ţi înţelegi greşeala tocmai din faptul că
ei se poartă mai bine cu cel faţă de care tu eşti nerecunos-
cător? Zugrăveşte-ţi în gând temniţa, lanţurile, hainele ru-
şinii, sclavia, războiul, sărăcia – aceste sunt prilejurile
pentru care te rogi. Dacă cineva are de-a face cu tine, acesta
este preţul pe care tu îl plăteşti.
2. De ce nu doreşti în schimb ca omul căruia îi datorezi
cel mai mult să fie puternic şi fericit? Căci, după cum ţi-am
mai spus, ce te împiedică să-ţi arăţi recunoştinţa chiar faţă
de cei ce au parte de tot norocul? vei vedea că prilejurile
de a o face sunt bogate şi de tot felul. Cum? tu nu ştii că ci-
neva îşi poate plăti datoria chiar faţă de un om bogat?
3. Nu te voi obosi cu multe exemple. Aproape toate
căile ne sunt închise dacă este vorba de o bogăţie fericită;
îţi voi arăta însă de ce are nevoie cel care stăpâneşte pă-
mânturile, ce-i lipseşte celui care le are pe toate în posesie:
cu siguranţă îi lipseşte unul care-i va spune adevărul, care-l
va scăpa de conspiraţia şi de corul impostorilor – căci el
este un om cotropit de mincinoşii din juru-i şi care, obiş-
nuit să audă vorbe ce-i plac în locul celor drepte, a ajuns
să nu mai distingă adevărul.
4. Nu vezi că astfel de oameni sunt împinşi la pierzanie
de lipsa de sinceritate şi de faptul că loialităţii îi ia locul

311
cap 30. Cartea a şasea
supunerea slugarnică?
5. Nimeni nu este sincer când îşi manifestă aprobarea sau
dezaprobarea, ci se întrec unul cu altul în linguşeli şi, în
vreme ce toţi prietenii lor au un singur scop, comun – să vadă
care din ei îi linguşeşte mai fermecător – ei singuri rămân ne-
ştiutori în privinţa puterilor lor şi, crezându-se atât de măreţi
pe cât aud că sunt, atrag asupră-le războaie fără rost şi care
pun lumea în primejdie, rup o pace bună şi necesară şi, mâ-
naţi de o nebunie pe care nimeni nu o struneşte, secătuiesc
sângele multor oameni care vor sfârşi vărsându-şi-l.
6. Ei pedepsesc fapte pe care nu le cercetează de parcă
ar fi adevărate şi consideră că a se abate din drum este de-
opotrivă de ruşinos ca a fi înfrânţi şi îşi imaginează că este
veşnică puterea ajunsă în culmea ei, dar care este de fapt
mai aproape ca oricând de prăbuşire; în vremea aceasta,
fac să se prăbuşească deasupra lor şi a celor din jur regate
uriaşe; trăind în lumea aceea strălucitoare a bunurilor
ireale şi repede trecătoare, ei nu au înţeles că trebuia să nu
mai aştepte nimic altceva decât nenorocirea chiar din mo-
mentul în care le-a fost cu neputinţă să mai audă o vorbă
adevărată.

Celui care le are pe toate în posesie: cu sigurantă

,
îi lipseste
, unul care-i va spune adevărul.
312
 Despre binefaceri

capitolul 31.

1. Când Xerxes a declarat război Greciei, nu s-a găsit

unul care să nu aţâţe spiritul acesta încrezut şi care uitase
cât de fragile erau cele în care se încredea. unul îi spunea
că grecii nu vor îndura nici măcar vestea războiului şi o
vor lua la fugă la primul zvon al venirii lui;
2. altul – că nu e nici cea mai vagă îndoială că, prin forţa
aceea uriaşă, Grecia poate fi nu doar învinsă, ci nimicită;
că ar trebui mai degrabă să se teamă că armata lui va găsi
cetăţile părăsite şi goale, iar că fuga duşmanilor lui nu va
lăsa în urmă decât o pustietate întinsă în care ei nu vor
mai avea cum să-şi desfăşoare uriaşele forţe;
3. un altul – că lumea abia dacă era destul de cuprin-
zătoare ca să-l încapă, că mările erau prea înguste pentru
flotele lui, taberele – pentru soldaţii lui, câmpurile – pen-
tru manevrele trupelor lui de cavalerie, iar cerul abia dacă
era destul de întins ca să le îngăduie tuturor oamenilor lui
să-şi azvârle săgeţile deodată.
4. Pe când multe făloşenii din acestea se rosteau peste
tot în jurul lui, stârnindu-l pe omul care avea dinainte o
părere prea bună despre sine, numai Demaratus Lacede-
monianul i-a spus că tocmai această mulţime, care îi era
foarte pe plac, mulţime dezorganizată şi sălbatică, era în
sine o primejdie pentru comandantul ei, pentru că nu
avea putere, ci doar greutate; că forţele prea întinse nu pu-
teau fi controlate, iar o armată care nu poate fi controlată
nu are viaţă lungă.

313
cap 31. Cartea a şasea
5. „Lacedemonienii”, a spus el, „îţi vor arăta pe dată,
de la primul munte, de ce sunt în stare. miile astea de oa-
meni, de neamuri felurite, vor fi ţinute pe loc de trei sute
de oameni; ei vor sta necliniţi la posturile lor şi vor păzi cu
armele trecătoarea ce le-a fost încredinţată şi vor bloca dru-
mul cu trupurile lor; Asia toată nu-i va putea urni din pos-
turile lor; aşa puţini cum sunt, ei vor opri acest asalt de
ameninţări şi această năvală sălbatică a aproape întregului
neam omenesc.
6. Atunci când natura, schimbându-şi legile, îţi va fi în-
găduit să treci marea, te vei împotmoli într-o potecă şi-ţi
vei putea evalua pierderile de mai târziu, socotind când
te-a costat pasul termopile; după ce vei fi aflat că poţi fi
ţinut în loc, vei afla că poţi fi pus pe fugă.
7. Grecii se vor retrage dinaintea ta în mai multe locuri,
ca duşi de un torent care la început se prăvăleşte cu mare
putere; apoi, de ici şi de colo, se vor ridica împotriva ta şi
te vor zdrobi cu forţele lor.
8. Este adevărat ce se spune – războiul pregătit de tine
e prea mare ca să încapă în ţara pe care te pregăteşti s-o
ataci, dar faptul se întoarce împotriva ta. tocmai de aceea
Grecia te va învinge, pentru că nu te poate cuprinde; nu
vei putea să te foloseşti în întregime.
9. Pe lângă toate acestea – şi este chiar singura şansă de
salvare a situaţiei – nu vei putea să fugi la primul atac şi
să le dai ajutor oamenilor tăi căzuţi, ori să propteşti şi să
întăreşti şirurile şubrezite; vei fi pierdut victoria cu mult
înainte de a şti că eşti înfrânt.
10. De altfel, nu poţi să crezi că armata ta este de neîn-

314
 Despre binefaceri
cap 31.
frânt doar pentru că nici măcar generalul ei nu-i ştie nu-
mărul; numai că nimic nu este atât de mare încât să nu
poată să piară şi, chiar dacă nimic altceva nu intervine, mă-
rimea însăşi îi devine pricină de nimicire.”
11. S-a întâmplat întocmai cum a prezis Demaratus. iar
lui, care a răsturnat legile omeneşti şi divine şi a mutat din
loc orice i s-a pus în cale, trei sute de oameni i-au comandat
să se oprească şi când, în cuprinsul întregii Grecii perşii au
fost culcaţi la pământ, a înţeles cât de mare este deosebirea
dintre o armată şi o gloată. Aşadar Xerxes, mai nefericit din
pricina ruşinii îndurate decât a a pagubei, i-a adus mulţu-
miri lui Demaratus pentru că fusese singurul care i-a spus
adevărul şi i-a îngăduit să ceară orice voia. El a cerut să
poată intra în Sardis, cetatea cea mai mare a Asiei, condu-
când un car şi purtând pe cap o tiară dreaptă, privilegiu
care le era acordat numai regilor. Îşi câştigase răsplata mai
înainte de a-i fi fost acordată, dar cât de jalnic este neamul
în care nu s-a găsit nimeni altul să-i spună regelui adevărul
decât unul care nu şi-l spunea sieşi!

Mărimea însăsi, îi devine

pricină de nimicire.
315
 Cartea a şasea

capitolul 32.

1. Divinul Augustus şi-a exilat fiica, de o neruşinare

dincolo de ocara neruşinării, şi a făcut public scandalul din
casa sa: că puteau intra cete întregi de amanţi, că hoinăreau
în bandă noaptea prin cetate, că tocmai forul şi tribuna de
unde tatăl ei propusese legea împotriva adulterului fuse-
seră alese de fiică drept locuri de dezmăţ, că avea în fiecare
zi întâlniri la statuia lui marsias încât, transformată dintr-
o adulteră în prostituată, îşi căuta dreptul de a încerca orice
în relaţii cu necunoscuţi.
2. Purtat de mânie, el a dezvăluit toate aceste crime pe
care el, ca împărat, ar fi trebuit să le pedepsească, dar şi să
le treacă sub tăcere, pentru că ruşinea unora dintre ele îl
acoperea şi pe cel menit să le pedepsească. mai apoi, când
trecerea timpului a făcut să pălească mânia şi a lăsat în
urmă ruşinea, el s-a tânguit că nu aruncase tăcerea asupra
unor fapte necunoscute mai înainte ca el să le dezvăluie
josnic şi spunea adesea: „Dacă ar fi trăit Agripa ori me-
cena, nimic din toate astea nu mi s-ar fi întâmplat!” Atât
de greu îi era, unuia care avea mii de oameni, să-i înlocu-
iască pe cei doi...
3. Când legiunile i-au fost masacrate, s-au făcut de în-
dată alte înrolări; când flota i-a fost scufundată, în câteva
zile o alta a fost lăsată la apă; când clădirile publice au fost
mistuite de foc, altele mai frumoase decât cele distruse au
fost ridicate. toată viaţa însă i-a rămas gol locul lui Agripa
şi mecena. Cum? Să-mi închipui că nu mai erau alţii pe

316
cap 32. Cartea a şasea
măsură, care să le ia locul, sau că era vina lui Augustus în-
suşi, care a preferat să-i jelească decât să caute alţii?
4. Nu avem niciun motiv să credem că Agripa şi mecena
obişnuiau să-i spună adevărul; dacă ar fi trăit, ar fi fost între
cei ce-şi ascundeau gândurile. Este însă în firea regală să-i
laude pe cei ce au fost pentru a-i aşeza mai jos pe cei din
prezent şi să le atribuie virtutea de a spune adevărul celor
de la care nu mai este nicio primejdie să îl audă.

Învată-l
, să nu se încreadă în norocul lui, fă-l
să ,stie că trebuie să se sprijine pe brate
, multe ,si
de încredere, ... că darurile sortii, trec grabnic
,si că se îndepărtează mai iute decât au venit.
318
 Despre binefaceri

capitolul 33.

1. Dar, ca să mă întorc la subiectul ales, vezi bine cât

este de uşor să-ţi arăţi recunoştinţa faţă de cei cu o situaţie
înfloritoare şi aflaţi în culmea puterii îngăduite oamenilor.
Spune-le nu ceea ce vor ei să audă, ci ceea ce vor vrea în-
totdeauna să fi auzit; lasă uneori adevărul să pătrundă în
urechile pe care le umplu linguşelile; dă-le un sfat folositor.
2. Întrebi ce anume poţi dărui unui om norocos? Învaţă-
l să nu se încreadă în norocul lui, fă-l să ştie că trebuie să se
sprijine pe braţe multe şi de încredere. Oare îi vei fi dăruit
prea puţin dacă îi smulgi credinţa neghioabă că puterea lui
va dura veşnic şi îl înveţi că darurile sorţii trec grabnic şi că
se îndepărtează mai iute decât au venit? Că din culmea no-
rocului coborârea nu se face pe aceleaşi căi pe unde a fost
urcarea, ci adeseori între vârf şi hău nu este nimic?
3. Nu ştii cât de mare este valoare prieteniei dacă nu în-
ţelegi cât de mult îi vei dărui aceluia căruia i te-ai dat ca
prieten – ceva rar nu doar între familii, ci chiar de-a lungul
veacurilor, nelipsind niciunde mai mult decât acolo unde
se crede că se află din belşug.
4. Cum? Crezi că listele acelea, pe care sclavul nomen-
clator abia de le poate curpinde în memorie sau în mână,
sunt liste de prieteni? Prietenii tăi nu sunt cei care, stând
într-un şir lung, îţi bat la poartă şi pe care îi împarţi în două:
primiţi mai întâi şi primiţi mai pe urmă.

319
 Cartea a şasea

capitolul 34.

1. Este un obicei vechi al regilor şi al celor ce-i imită pe

regi, să-şi împartă mulţimea de prieteni pe categorii; este
un semn de orgoliu să pună la mare preţ dreptul de a le
trece pragul sau chiar de a-l atinge şi să considere o cinstire
acordarea dreptului de a şedea în faţa uşii de la intrare şi
de a fi primul care pune piciorul în casă – unde sunt, de
altfel, multe alte uşi ce se închid chiar şi dinaintea celor ce
au primit dreptul de a intra.
2. La noi, Gaius1 Gracchus şi, ceva mai târziu, Livius Dru-
sus, au fost cei dintâi care şi i-au împărţit pe categorii pe cei
din preajmă, primindu-i pe unii în audienţe private, pe alţii
laolaltă cu mai mulţi, iar pe alţii de-a valma. Oamenii aceştia
aveau aşadar prieteni de primul rang, aveau prieteni de al
doilea rang, dar nu aveau defel prieteni adevăraţi.
3. Numeşti oare prieten pe unul care stă la coadă să-şi
salute prietenul? Ori poate cineva să-şi arate deschis cre-
dinţa faţă de tine când nu intră, ci se strecoară pe porţile
abia deschise? Poate cineva măcar să se apropie de since-
ritate când trebuie să-şi aştepte rândul chiar pentru a
spune un „Ave !”2, cuvântul simplu şi obişnuit de salut fo-
losit chiar şi între străini?
4. Astfel, ori de câte ori mergi la vreunul dintre aceştia,
pentru salutarea cărora se zguduie toată cetatea, chiar dacă
găseşti străzile ticsite de oameni şi drumurile strâmtorate
de mulţimea celor ce trec în ambele direcţii, poţi fi sigur că
mergi într-un loc plin de oameni, dar gol de prieteni. 5.

320
1
muretus a introdus aici în text prescurtarea C. (= Gaius).
2
În text: haue.
 Despre binefaceri

Prietenul trebuie să-l căutăm în suflet, nu în holul de la in-

trare: în sentimentele noastre se cuvine să fie primit, să fie
ţinut şi păstrat. Învaţă-l aceasta şi îţi arăţi recunoştinţa.

capitolul 35.

1. Ai o părere proastă despre tine dacă te simţi de folos

doar atunci când prietenul ţi-e la ananghie şi inutil, când
toate îi merg bine. După cum te porţi cu înţelepciune în si-
tuaţii îndoielnice, potrivnice şi fericite, dând dovadă de
prudenţă faţă de cele îndoielnice, de curaj faţă de cele po-
trivnice şi de cumpătare faţă de cele fericite, tot aşa, în toate
împrejurările, îi poţi fi de folos unui prieten. Nu-l părăsi în
vremuri potrivnice, dar nici nu i le dori; chiar fără să i le
doreşti tu, în multe şi felurite întâmplări ale vieţii, i se vor
întâmpla multe care să-ţi dea prilejul de a-ţi arăta loialitatea.
2. După cum cel care se roagă ca unul să aibă bogăţii, în
speranţa că s-ar putea împărtăşi din ele, îşi vede de propriul
său interes, chiar dacă rugăciunea i se înalţă pentru binele
altcuiva, tot aşa cel care se roagă ca prietenul său să aibă
parte de un necaz din care el însuşi să-l scoată cu o mână de
ajutor sau cu loialitatea lui – dorinţă de nerecunoscător, de
altminteri – se pune pe sine mai înainte şi crezând că merită
să-l vadă pe acela nefericit doar ca să-şi arate recunoştinţa:
tocmai prin aceasta este un nerecunoscător; căci voieşte să
scape de o povară şi să se elibereze de o sarcină grea.
3. Are mare importanţă dacă te grăbeşti să-ţi arăţi recu-

321
cap 35. Cartea a şasea
noştinţa ca să răsplăteşti o binefacere sau ca să nu mai fii
îndatorat. Cel care voieşte să răsplătească o binefacere se
va adapta la nevoile prietenului său şi va dori să vină pri-
lejul potrivit; cel care doar vrea să scape de o povară va fi
nerăbdător să ajungă la aceasta pe orice cale, ceea ce repre-
zintă cea mai rea dorinţă cu putinţă.
4. „Graba aceasta”, spune unul, „arată că este copleşit
de recunoştinţă!” Nu pot formula mai limpede decât re-
petând ce am spus. Nu vrei să dai îndărăt binefacerea pri-
mită, ci să scapi de ea. Pari să spui: „Când voi mai scăpa
de ea? trebuie să mă străduiesc în orice chip să nu-i mai
fiu îndatorat ăstuia!” Dacă ţi-ai dori să-i plăteşti datoria cu
bani dintr-ai lui ai părea că eşti foarte departe de a fi recu-
noscător. Ce-ţi doreşti tu acum este încă şi mai nedrept;
căci îl blestemi şi arunci vorbe teribile pe capul unuia care
îţi este sacru.
5. Nimeni, după cât cred eu, nu s-ar îndoi de cruzimea
intenţiilor tale dacă ai invoca pe faţă pentru acela sărăcia,
ori captivitatea, ori foamea şi frica. Dar ce importanţă are
dacă este o rugăciune rostită cu glas tare sau în tăcere? Căci
tu-i doreşti ceva din acestea. Du-te acum şi socoteşte că
este un semn de recunoştinţă să faci ceea ce n-ar face nici
măcar omul cel mai nerecunoscător, care nu va ajunge
până la ură, ci se va mărgini să tăgăduiască binefacerea
primită!

322
 Despre binefaceri

capitolul 36.

1. Cine va spune că Enea este pios dacă şi-a dorit ca pa-

tria sa să fie cucerită doar pentru ca el să-şi poată salva tatăl
de captivitate? Cine îi va arăta pe tinerii sicilieni ca modele
pentru copiii lor dacă s-au rugat ca Etna, arzând şi cuprinsă
de flăcări, să arunce foc cu o forţă imensă, nemaivăzută,
doar ca să le dea lor prilejul de a-şi arăta devotamentul
smulgându-şi părinţii din mijlocul incendiului?
2. Roma nu-i datorează nimic lui Scipio dacă a alimen-
tat războiul punic doar pentru a-i pune capăt. Nu le dato-
rează nimic celor doi Decius că şi-au salvat cetatea cu
preţul vieţii dacă s-au rugat mai înainte ca o împrejurare
disperată a statului să le dea prilejul de a-şi arăta devota-
mentul plin de eroism. Este o grea nelegiuire pentru un
medic să dorească să aibă de lucru. mulţi sunt cei care au
sporit şi au făcut să se întindă o boală doar pentru a câştiga
o faimă mai mare prin vindecarea ei, dar nu au fost în stare
să o oprească, ori au înfrânt-o cu preţul unor mari suferinţe
ale bieţilor bolnavi.

Este o grea nelegiuire pentru un medic să

dorească să aibă de lucru.
323
 Cartea a şasea

capitolul 37.

1. Callistratus, se spune (sau cel puţin aşa spune He-

caton), plecat în exil alături de mulţi alţii, silit de un stat
cuprins de frământări şi de o libertate neînfrânată, a auzit
pe cineva care-şi dorea ca o aprigă nevoie să-i împingă pe
atenieni să-i cheme îndărăt pe exilaţi, a respins cu un fior
de spaimă posibilitata unei asemenea întoarceri.
2. Rutilius al nostru s-a arătat şi mai tăios. Când cineva
a vrut să-l consoleze spunându-i că era gata să izbuc-
nească un război civil şi că în scurt timp toţi exilaţii vor fi
chemaţi înapoi, a răspuns: „Ce rău ţi-am făcut, dacă do-
reşti o întoarcere mai nefericită decât plecarea? Aş prefera
ca patria să roşească pentru exilul meu, decât să jelească
la întoarcerea mea.” Nu este un exil acela de care nimeni
nu se ruşinează mai puţin decât cel condamnat.
3. Dar, aşa cum oamenii aceştia şi-au păstrat purtarea
de buni cetăţeni, nevoind să se întoarcă la casele lor părin-
teşti cu preţul unei nenorociri publice, de vreme ce era mai
bine ca doi oameni să sufere din pricina unui rău nemeritat
decât ca toţi să sufere din pricina unui rău al tuturor, tot
aşa nu-şi păstrează purtarea de om recunoscător cel care
doreşte ca un altul, care i-a făcut lui un bine, să aibă parte
de un necaz numai pentru ca el însuşi să i-l poată înde-
părta – pentru că, deşi gândul îi este bun, rugăciunea e rea.
Să stingi un foc pe care tu l-ai pus nu este scuză – şi cu atât
mai puţin este un titlu de glorie.

324
 Despre binefaceri

capitolul 38.

1. În unele cetăţi o rugăciune lipsită de respect era so-

cotită o crimă. La Atena, în orice caz, Demades a câştigat
un proces împotriva unuia care vindea cele necesare fune-
raliilor, demonstrând că acela înălţa rugăciuni pentru un
câştig bun, iar aceasta nu se putea întâmpla decât dacă mu-
reau mai mulţi oameni. Numai că se pune adesea întreba-
rea dacă a fost sau nu condamnat pe drept. Poate că s-a
rugat nu să vândă mai multora, ci să vândă cu un câştig
mai bun, adică să vândă scump ceea ce cumpărase ieftin.
2. De vreme ce afacerea lui consta în a cumpăra şi a
vinde, de ce să-şi reducă rugăciunea la singură parte, de
vreme ce câştigul venea din ambele părţi? Pe lângă
aceasta, ai putea condamna pe oricine are îndeletnicirea
cu pricina; căci toţi îşi doresc acelaşi lucru, adică se roagă
în taină pentru el. va trebui, de asemenea, să condamni
mare parte din neamul omenesc, căci cine nu-şi trage căş-
tigul din necazul altuia?
3. Soldatul, dacă voieşte glorie, se roagă pentru război;
fermierul e încântat de preţul mare al grâului; procesele
numeroase fac să crească preţul elocinţei; medicul face
bani buni în anii când sunt epidemii; cei care vând obiecte
de lux se îmbogăţesc de pe urma tineretului decăzut; dacă
nicio casă n-ar avea de suferit de pe urma furtunii ori a
focului, afacerile constructorilor ar zăcea la pământ. A fost
descoperită rugăciunea unui om, dar toţi înalţă rugăciuni
asemănătoare.

325
 Despre binefaceri
cap 38.
4. Sau poate crezi că Arruntius şi Haterius şi ceilalţi
care practică meseria vânării de testamente nu înalţă ace-
leaşi rugăciuni ca organizatorii şi antreprenorii de pompe
funebre? Numai că aceştia nu ştiu pentru a cui moarte se
roagă, în schimb ceilalţi tânjesc după moartea celor mai
apropiaţi prieteni, de la care, tocmai datorită prieteniei ce-
i leagă, au cele mai mari speranţe de moştenire. Nimeni
nu trăieşte de pe urma nenorocirii acestora, pe ceilalţi însă
îi seacă aşteptarea, ei se roagă, aşadar, nu numai să pri-
mească ceea ce au câştigat printr-o slugărnicie josnică, ci
şi să fie eliberaţi de o îndatorire apăsătoare.
5. De aceea nu este nicio îndoială că aceştia se roagă
mai tare pentru ceea ce a provocat condamnarea unuia
singur, în vreme ce pe ceilalţi, oricine ar avea de câştigat
de pe urma morţii, îi vatămă trăind. Şi totuşi, rugăciunile
tuturor acestora, chiar dacă sunt bine ştiute, rămân nepe-
depsite. Până la urmă, să stea fiecare să se cerceteze pe
sine, să se privească în adâncul sufletului şi să descopere
pentru ce anume s-a rugat în tăcere. Cât de multe sunt ru-
găciunile pentru care roşeşte dacă şi le mărturiseşte, chiar
numai sieşi! Cât de puţine ar fi putut fi făcute în auzul
unui martor!

Până la urmă, să stea fiecare să se cerceteze

pe sine, să se privească în adâncul sufletului
,si să descopere pentru ce anume
s-a rugat în tăcere.
327
 Cartea a şasea

capitolul 39.

1. Numai că nu orice act pe care-l putem blama e de

condamnat aşa cum este, de pildă, această rugăciune a
unui prieten, pe care o avem aici dinainte; gândul i-a fost
bun, dar calea aleasă a fost rea şi a căzut chiar în vina pe
care încerca să o ocolească. Căci este nerecunoscător toc-
mai când se zoreşte să se arate recunoscător.
2. El spune aşa: „Fie să cadă sub puterea mea, să aibă
nevoie de influenţa mea, să nu-i fie cu putinţă să-şi gă-
sească salvarea, onoarea sau siguranţa fără mine, să fie
atât de nefericit încât orice i-aş da îndărăt să conteze ca o
binefacere.” Zeilor care ascultă le spune aşa: „Fie să aibă
parte în casă de capcane pe care numai eu să le pot nimici,
să fie cotropit de un duşman puternic şi crud, de o mul-
ţime răutăcioasă bine înarmată, să fie urmărit aprig de un
creditor sau de un acuzator!”

capitolul 40.

1. vezi bine cât eşti de drept! Nu te-ai fi rugat pentru

nimic din toate acestea dacă nu ţi-ar fi dăruit o binefacere.
Lăsând deoparte păcatele tale cumplite, de a da îndărăt răul
în schimbul binelui, te faci desigur vinovat de faptul că nu
aştepţi prilejul potrivit pentru fiecare acţiune în parte, căci
este deopotrivă de rău să o iei înainte, ca şi să rămâi în

328
 Despre binefaceri

urmă. După cum o binefacere nu trebuie întotdeauna ac-

ceptată, tot aşa nu trebuie nici întotdeauna dată îndărăt.
2. Dacă tu mi-ai da îndărăt atunci când nu aş dori-o, ai
fi un nerecunoscător. Cu atât mai mult eşti nerecunoscător
dacă mă sileşti să am nevoie! Aşteaptă puţin! De ce nu laşi
ca darul meu să şadă puţin la tine în palme? De ce te apasă
să fii îndatorat? De ce te zoreşti să închei socotelile, de
parcă ai avea de-a face cu un cămătar aprig? De ce-ţi faci
bătaie de cap cu mine? De ce îi întorci pe zei împotriva
mea? Dacă aşa dai tu îndărăt, oare cum ceri o plată?

capitolul 41.

1. mai înainte de toate, Liberalis, să învăţăm aceasta: să

fim îndatoraţi pentru binefaceri cu seninătate şi să veghem
la prilejurile de a le răsplăti, nu să le provocăm noi. Să ne
amintim că graba de a ne elibera la primul prilej cu putinţă
este semnul unui om nerecunoscător; căci un om nu este
bucuros să dea îndărăt o binefacere pe care nu o doreşte
ca îndatorire, iar ceea ce nu doreşte să aibă în stăpânire el
consideră că este o povară, nu un dar.
2. Cu mult mai bine şi mai corect este pentru cineva să
păstreze în amintire serviciile unor prieteni şi să şi le ofere
– nu să le azvârle – pe ale sale, fără să se considere un sim-
plu datornic; căci o binefacere este o legătură care pune în
comuniune două persoane. Spune: „Nu zăbovesc să-i dau
îndărăt ceea ce este al lui; am speranţa că va primi cu bucurie.

329
 Cartea a şasea

Dacă o soartă crudă ne ameninţă pe amândoi şi ne este dat

fie ca tu să primeşti binefacerea întoarsă la tine, fie ca eu să
primesc o a doua binefacere, fie ca acela să dea mai mult,
el care obişnuieşte să o facă. Eu unul sunt pregătit:
«N-are el, turnus, zăbavă!»1
Aşa îmi voi arăta gândul de îndată ce se va ivi prilejul;
până atunci, zeii îmi sunt chezaşi.”

capitolul 42.

1. Adeseori am observat la tine, Liberalis, şi aproape că

am putut atinge, un sentiment de teamă ca nu cumva să
rămâi în urmă cu vreo îndatorire. Nu-i şade bine unui su-
flet recunoscător să fie neliniştit, ci trebuie mai degrabă să
arate toată încrederea în sine şi să-şi izgonească toate gri-
jile, prin conştiinţa iubirii adevărate. Să spui: „ia înapoi”
este aproape ca un reproş: „Eşti dator.” Să fie aceasta cea
dintâi regulă în dăruirea unei binefaceri, şi anume să alegi
bine momentul când o dai îndărăt, după cum este potrivit
pentru cel ce a făcut darul.
2. „Dar mă tem că oamenii vor vorbi rău despre mine.”
Dacă cineva este recunoscător nu datorită conştiinţei sale,
ci temându-se pentru reputaţia sa, atunci acţionează greşit.
În chestiunea aceasta ai doi judecători: binefăcătorul tău,
faţă de care eşti dator să nu te temi, şi pe tine însuţi, de care
nu te poţi teme. „Cum? Şi dacă nu se iveşte niciun prilej?
Să rămân pe vecie datornic?” vei rămâne datornic, dar pe

330
1
vergiliu, Eneida, 12.11; introducere, traducere în hexametri, bibliografie şi indici
de Dan Sluşanschi, Bucureşti, Paideia, 2000.
 Despre binefaceri

faţă, bucuros: vei privi cu mare plăcere ce ţi-a rămas în

mâini. un om stânjenit că nu a dat răspunsul cuvenit pen-
tru o binefacere regretă că a primit-o. De ce atunci, dacă tu
crezi că un om merită să-i fii îndatorat, consideri că nu me-
rită să-i rămâi îndatorat vreme îndelungată?

capitolul 43.

1. Greşesc mult cei care cred că este semnul unei măreţii

sufleteşti să dai la iveală, să faci daruri, să umpli buzunarul
şi casa omului cu daruri – căci cel mai adesea acestea izvo-
răsc nu dintr-un suflet cuprinzător, ci dintr-o mare avere; ei
nu ştiu că uneori este cu mult mai măreţ şi mai anevoios să
primeşti decât să risipeşti daruri. Nu trebuie niciunul, nici
altul să fie socotiţi mai prejos, de vreme ce amândoi sunt de-
opotrivă de plini de calităţi, iar să fii dator pentru o binefa-
cere impune un spirit deopotrivă de mare cu a dărui o
binefacere; dintre cei doi, de fapt cel dintâi se străduieşte
mai mult, pentru că e nevoie de un mai mare efort pentru a
păzi obiectele primite decât pentru a le dărui.
2. De aceea nu trebuie să ne îngrijorăm pentru prompti-
tudinea cu care dăm răspunsul cuvenit şi nici nu trebuie să
ne zorim să o facem la o vreme nepotrivită, căci cel care se
grăbeşte să dea îndărăt o binefacere într-un moment rău ales
greşeşte deopotrivă de mult ca cel care nu răsplăteşte bine-
facerea când vine vremea. Acela şi-a aşezat binefacerea asu-
pra mea; nu mă tem nici în numele lui, nici într-al meu. El

331
cap 43. Cartea a şasea
este în siguranţă; nu-şi poate pierde binefacerea decât dacă
mă pierde pe mine – ba nici măcar odată cu mine. i-am adus
mulţumiri – înseamnă că i-am dat răspunsul cuvenit.
3. Cel care se gândeşte prea mult la răsplata pentru o
binefacere presupune că celălalt se gândeşte prea mult la
răsplata aşteptată. E bine să te uiţi în amândouă părţile.
Dacă cineva vrea ca binefacerea să-i fie dată îndărăt, atunci
să i-o dăm, şi încă bucuroşi; dacă preferă ca ea să rămână
în paza noastră, de ce să-i dezgropăm comoara? merită să
poată face orice voieşte. Cât despre zvonuri şi reputaţie –
să le privim ca pe nişte chestiuni care trebuie să ne urmeze
faptele, nu să ni le călăuzească.

Cât despre zvonuri si, reputatie

, - să le privim
ca pe niste
, chestiuni care trebuie să ne urmeze
faptele, nu să ni le călăuzească.
332
Cartea a şaptea
 Cartea a şasea

capitolul 1.

1. Curaj, dragul meu Liberalis:

„margini de coastă; şi nu te-oi ţinea cu un cântec de basnă
tot într-un loc, nici cu lungi ocoliri şi cuvânt înainte.”1
Cartea aceasta adună ce a mai rămas şi, după ce am
epuizat subiectul, mă uit împrejur ca să descopăr nu ce să
mai spun, ci ce nu am spus încă. Primeşte cu un gând bun
tot ce este pe deasupra, de vreme ce de dragul tău am
adăugat.
2. Dacă aş fi vrut să mă pun singur într-o lumină avan-
tajoasă, ar fi trebuit să las opera să crească încet şi să păstrez
pentru final ceea ce orice cititor caută cu mai mare înfrigu-
rare. Numai că tot ce era important am îngrămădit la înce-
put; acum mai adun doar ce mi-a scăpat. Nici nu cred, pe
Hercule!, dacă mă întrebi, că după ce am stabilit regulile de
bază ale comportamentului, mai are rost să urmăresc cele-
lalte ce ţin nu atât de sănătatea spiritului, cât de exercitarea
intelectului.
3. Căci bine spunea Demetrius Cinicul – un om de seamă,
după părerea mea, chiar comparat cu cei mai de seamă – că
este de mai mare folos să stăpâneşti câteva precepte filozofice
care să ne fie mereu aproape şi de folos, decât să aduni multe
la număr, dar care să nu-ţi fie la îndemână.
4. Spune el: „Aşa cum luptătorul cel mai bun este nu
cel care cunoaşte toate mişcările şi toate tipurile de prin-
dere, de care rareori se foloseşte împotriva unui adversar,
ci cel care s-a antrenat bine şi atent pentru una sau două

334
1
vergiliu, Georgicele, 2.45-46, trad. de G. murăraşu, în vol. vergiliu, Bucolice. Ge-
orgice, Bucureşti, Ed. pentru Literatură universală, 1967.
 Despre binefaceri
cap 1.
mişcări şi aşteaptă încordat să le folosească – căci nu are
importanţă cât de multe ştie, dacă ştie destule pentru a
câştiga victoria – tot aşa în strădania aceasta a noastră sunt
multe chestiuni interesante, dar puţine decisive.
5. Chiar dacă s-ar putea să nu ştii ce anume face ca ocea-
nul să aibă flux şi reflux, de ce fiecare al şaptelea an îşi lasă
urma în viaţa omului, de ce grosimea unui şir de coloane,
privit de la distanţă, nu-şi păstrează adevăratele proporţii,
ci se îngustează către capăt, iar ultimul spaţiu dintre co-
loane dispare, de ce anume gemenii sunt zămisliţi separat,
dar se nască deodată, dacă un singur act de împreunare
face să se nasc doi ori fiecare este zămislit separat, de ce cei
născuţi deodată au destine diferite şi, chiar dacă momentele
naşterii lor au fost foarte apropiate, totuşi întâmplările din
vieţile lor au fost foarte deosebite – nu-ţi va face niciun rău
să treci peste cunoştinţele pe care poţi bine să nu le ştii şi
care nici nu-ţi folosesc. Adevărul stă ascuns în adâncuri şi
este învăluit în mister.
6. Nici nu putem să ne plângem de răutatea naturii, de
vreme ce nimic nu este greu de descoperit – atâta doar că
singurul folos al descoperirii este descoperirea în sine; tot
ceea ce are menirea de a ne face mai buni şi mai fericiţi ne-a
fost aşezat în loc deschis şi la îndemână.
7. Dacă spiritul dispreţuieşte toate întâmplările sorţii,
dacă se poate ridica mai presus de teamă, dacă nu îmbrăţi-
şează nemărginirea cu o speranţă lacomă, ci a învăţat să-şi
caute bogăţiile în sine însuşi; dacă spiritul îşi alungă frica de
zei şi de oameni şi ştie că nu trebuie să se teamă prea mult
de om şi defel de zeu; dacă, privind cu dispreţ1 toate lucrurile

335
1
Editorul Préchac (Les Belles Lettres) introduce aici în text homo, „omul”, care
devine astfel subiect (spre deosebire de tradiţia manuscrisă, redată în traducere,
unde subiectul este subînţeles: animus, „spiritul”): si contemptor <homo> omniu..
 Despre binefaceri
cap 1.
care, deşi îmbogăţesc viaţa, o tulbură, se poate înălţa pentru
a vedea că moartea nu este plămada niciunui rău, ci este
doar sfârşitul multora; dacă spiritul se poate dedica virtuţii
şi poate crede că orice cale pe care aceea îl cheamă este ne-
tedă; dacă, făptură deprinsă cu societatea şi menită traiului
în comun, priveşte lumea ca pe singura casă a tuturor; dacă
îşi ţine conştiinţa deschisă în faţa zeilor şi, respectându-se
pe sine mai mult decât pe alţii, trăieşte mereu de parcă ar fi
în văzul tuturor – un asemenea spirit, la adăpost de furtuni,
s-a aşezat pe pământ sigur, sub cerul senin, şi a dobândit
desăvârşita ştiinţă a ceea ce este folositor şi necesar. toate
celelalte sunt amuzamente la vreme de tihnă; căci, odată ce
spiritul şi-a găsit refugiul sigur, poate face ocoluri pe la cele
ce aduc strălucire, nu forţă, trăsăturilor firii sale.”

Nu-ti
, va face niciun rău să treci peste
cunostintele
, pe care poti
, bine să nu le ,stii ,si
care nici nu-ti
, folosesc. Adevărul stă ascuns
în adâncuri ,si este învăluit în mister.
337
 Cartea a şaptea

capitolul 2.

1. Acestea sunt cunoştinţele pe care Demetrius al nostru

a voit să le ţină cu amândouă mâinile cel care este încă pe
calea învăţăturii; acestea sunt preceptele la care el niciodată
nu trebuie să renunţe, ba chiar trebuie să se agaţe cu putere
de ele, să le facă parte a sa şi, meditând în fiecare zi asupra
lor, să ajungă acolo unde maximele îi ies singure dinainte
şi îi stau la îndemână oricând doreşte, iar distincţia între ac-
ţiunile josnice şi cele lăudabile i se dezvăluie fără întârziere.
2. Să ştie că nu e alt rău pe lume decât ceea ce este josnic
şi niciun alt bine decât ce este lăudabil. Să aplice această re-
gulă la toate nevoile vieţii; după această lege, să-şi pună în
ordine şi să-şi cântărească toate acţiunile, iar pe cei care sunt
dedaţi lăcomiei şi plăcerii, ale căror minţi sunt moleşite de-o
nemişcare trândavă, să-i considere cei mai sărmani dintre
muritori, oricât de strălucită le-ar fi bogăţia. Să-şi spună: „Plă-
cerea este şubredă, are viaţa scurtă şi tinde să se stingă; cu
cât este mai aprig căutată, cu atât mai tare se schimbă în opu-
sul ei, ne sileşte ori să ne căim, ori să ne ruşinăm, nu are în
sine nimic nobil, nimic demn de firea omului – care este
apropiatul zeilor – este ceva umil, slujind părţilor ruşinoase
ori josnice din trupul nostru, şi ajungând respingător în final.
3. Aceea este plăcere adevărată, demnă de un om şi
de un bărbat, care vine nu din umplerea şi îndoparea
trupului şi din aţâţarea dorinţelor pe care numai som-
nolenţa le ţine la adăpost, ci din eliberarea de orice tul-
burare a spiritului, fie cea izvorâtă din ambiţia

338
 Despre binefaceri
cap 2.
oamenilor care se luptă între ei, fie cea, greu de îndurat,
care vine de sus, când dăm crezare poveştilor despre zei
şi îi preţuim după măsura viciilor noastre.”
4. Această plăcere – mereu egală cu sine, de netulburat,
niciodată atinsă de dezgust – este resimţită de omul pe
care îl schiţăm acum, unul, ca să spunem aşa, priceput în
legile divine şi în cele omeneşti. un astfel de om se bucură
de clipa prezentă şi nu depinde în niciun fel de viitor; căci
cel care se sprijină pe lucruri nesigure, nu are nimic stabil.
La adăpost de grijile apăsătoare care torturează mintea,
nu are nimic de sperat ori de dorit şi, mulţumit cu ceea ce
are, nu se aruncă în ce este îndoielnic.
5. Să nu crezi însă că se mulţumeşte cu puţin: toate îi
aparţin, şi nu în felul în care îi aparţineau lui Alexandru
care, deşi stătea pe ţărmul Oceanului indian1, avea ne-
voie de mai mult spaţiu decât străbătuse deja. Nu îi apar-
ţineau nici măcar regatele pe care le deţinea sau le
cucerise, iar Onesicritus, care fusese trimis înainte ca să
descopere altele noi, rătăcea pe mări necunoscute în cău-
tare de noi războaie.
6. Nu e îndeajuns de limpede că era un om nevoiaş
ce-şi împinge armatele dincolo de hotarele naturii, care
– mânat de o lăcomie oarbă – se azvârle cu capul înainte
într-o mare necercetată şi nemărginită?

339
1
În text: Rubrum mare, sintagmă folosită şi pentru marea Roşie şi Golful Persic.
 Cartea a şaptea

capitolul 3.

1. Nu a fost însă atins de acest viciu numai Alexandru,

pe care îndrăzneala încununată de victorii l-a pus pe ur-
mele lui Liber şi ale lui Hercule!, ci şi toţi cei pe care soarta
i-a stârnind îmbuibându-i. Gândeşte-te la Cirus şi la Cam-
bise şi la toată descendenţa regală a Persiei. vei găsi prin-
tre ei vreunul care să fi fost mulţumit de hotarele
imperiului său, care să nu-şi fi găsit sfârşitul căutând să
meargă mai departe? Nici măcar nu trebuie să ne mirăm;
căci orice se dobândeşte din lăcomie e înghiţit până la
capăt şi îngropat şi nici nu are vreo importanţă cât anume
pui într-un vas care nu se poate umple în veci.
2. Numai înţeleptul le are pe toate şi nici nu-i este greu
să le păstreze. El nu are nevoie să trimită soli peste mări,
nici să măsoare taberele de pe ţărmurile duşmane, nici
să-şi instaleze garnizoane în forturi cu aşezare prielnică,
nici nu are nevoie de o legiune ori de trupe de cavalerie.
Ca zeii nemuritori care îşi stăpânesc regatul fără să aibă
nevoie de arme şi care din sălaşurile lor înalte şi senine
veghează la toate ale lor, tot aşa înţeleptul îşi împlineşte
îndatoririle oricât de departe s-ar întinde, fără nicio tul-
burare şi, fiind cel mai puternic şi mai bun dintre toţi oa-
menii, el vede mai prejos de sine întregul neam omenesc.
3. Poţi să zâmbeşti: când vei fi parcurs întregul Orient şi
Occident cu gândul, care poate pătrunde chiar ţinuturile în-
depărtate şi înconjurate de pustietăţi, când vei fi privit atâtea
făpturi ale pământului, atâta belşug de bunuri pe care natura

340
 Despre binefaceri

îl revarsă cu generozitate, vei striga, rostind vorbe de zeu:

„toate acestea sunt ale mele!” Aşa se face că nu doreşte
nimic, fiindcă nu mai este nimic dincolo de toate.

capitolul 4.

1. „tocmai asta”, zici tu, „am vrut! te-am prins! vreau

să te văd cum scapi din capcana în care ai căzut cu voia ta.
Spune-mi. Dacă înţeleptul le are pe toate în stăpânire, cum
poate cineva să-i facă un dar unui înţelept? Chiar şi ceea
ce-i dăruieşte îi aparţine. Este aşadar cu neputinţă să dăru-
ieşti o binefacere unui înţelept, căci orice i s-ar da se dă din
bunurile sale; numai că voi spuneţi că este cu putinţă să faci
un dar unui înţelept. Ştiu că am pus aceeaşi întrebare şi în
privinţa prietenilor; aşadar nimeni nu-i poate dărui ceva
unui prieten, căci îi dă din bunurile lor comune.”
2. Nu există nicio piedică pentru ca ceva să-i aparţină
în acelaşi timp înţeleptului şi proprietarului, căruia i-a fost
dat şi încredinţat. După dreptul civil, totul îi aparţine re-
gelui; şi totuşi, proprietatea, asupra căreia regele are drept
de posesiune în întregul ei, este împărţită între proprietari
particulari şi fiecare lucru în parte aparţine cuiva ca bun
personal. Aşa se face că suntem în stare să-i dăruim unui
rege o casă sau un sclav sau bani, fără să se spună că îi
facem un dar luat din bunurile lui; chiar dacă dreptul de
proprietate asupra tuturor lucrurilor este al regelui, pro-
prietatea este a fiecăruia separat.

341
cap 4. Cartea a şaptea

3. vorbim despre hotarele atenienilor şi ale campanilor

pe care, la rândul lor, vecinii le împart între ei conform
unor înţelegeri particulare; şi, în vreme ce întregul dome-
niu este fără îndoială proprietatea statului, fiecare parte
este considerată proprietatea stăpânului său. tocmai de
aceea avem putinţa de a ne dărui pământurile statului, cu
toate că se spune că ele aparţin statului – căci într-un fel
sunt ale lui, într-alt fel sunt ale mele.
4. Oare poate fi vreo îndoială că un sclav, laolaltă cu
toate ale sale, îi aparţine stăpânului său? Şi totuşi, el îi
poate face un dar stăpânului său. Căci nu este adevărat că
un sclav nu are nimic în posesie doar pentru că el nu ar
putea avea dacă stăpânul lui nu i-ar îngădui-o şi nici nu
este adevărat că el nu face un dar atunci când vrea să-l dea,
pentru simplul motiv că îi poate fi smuls chiar dacă el nu
vrea să-l dea.
5. În ce fel putem demonstra aceasta, las deoparte1; căci
am stabilit deocamdată între noi că înţeleptul le are pe toate
în stăpânire; ce trebuie să stabilim acum, după o cercetare
a chestiunii, este cum anume mai rămâne din ce să-ţi arăţi
generozitatea faţă de unul căruia – după cum am stabilit –
îi aparţin toate.
6. toate cele aflate în mâinile copiilor îi aparţin tatălui;
şi totuşi, toată lumea ştie că şi un fiu îi poate face un dar
tatălui său. toate le aparţin zeilor; şi totuşi, noi deopotrivă
le aşezăm ofrande zeilor şi le dăm obolul. Nu este adevărat
că ceea ce este al meu nu-mi aparţine dacă îţi aparţine şi
ţie; căci este cu putinţă ca acelaşi lucru să fie în deodată al
meu şi al tău.

342
1
Am redat în traducere textul propus de editorul Préchac: probemus hoc, mittam;
manuscrisele au probemus omnia.
 Despre binefaceri

7. Zice unul: „Cel care are prostituate este un codoş;

numai că înţeleptul le are pe toate, iar între toate sunt şi
prostituatele; aşadar înţeleptul are prostituate. Numai că
cel care are prostituate este un codoş: aşadar înţeleptul
este un codoş.”
8. tot aşa îl opresc să cumpere ceva, pentru că spun:
„Nimeni nu-şi cumpără propriul său bun; numai că toate
îi aparţin înţeleptului; aşadar, înţeleptul nu cumpără
nimic.” tot aşa îl opresc să ia împrumut, pentru că nimeni
nu va plăti dobândă pentru că-şi foloseşte chiar banii săi.
Ei pun un şir nesfârşit de întrebări, cu care ne iau în zefle-
mea, chiar dacă înţeleg bine ce vrem să spunem.

capitolul 5.

1. Căci eu spun că în felul acesta toate îi aparţin înţelep-

tului, încât fiecare persoană îşi păstrează totuşi propria sa
proprietate, tot aşa cum, sub domnia unui rege desăvârşit,
toate îi aparţin regelui prin dreptul său de autoritate, iar
supuşilor – prin drepturile lor individuale de proprietate.
va veni vremea să argumentăm această afirmaţie; între
timp, întrebarea de faţă îşi va găsi un răspuns îndeajuns
de bun dacă spun că îmi stă în putere să-i dau înţeleptului
ceva ce, într-un fel, îi aparţine înţeleptului, dar, într-alt fel,
îmi aparţine mie.
2. Nu e nimic surprinzător în faptul că este posibil să faci
un dar cuiva care are totul în posesie. Să zicem că am închiriat

343
 Cartea a şaptea

de la tine o casă; în ea, ceva este al tău, ceva este al meu:

clădirea este a ta, folosinţa clădirii este a mea. Aşa se face
că tu nu te vei atinge de roade, dacă ţi-o interzice cel ana-
gajat să-ţi cultive pământul, chiar dacă ele cresc pe proprie-
tatea ta – iar dacă grânele sunt scumpe ori este foamete,
„vai, vei privi în zadar ale altuia pline grânare”1
chiar crescute pe pământul tău, aflându-se pe proprie-
tatea ta şi urmând să fie depozitate în grânarul tău.
3. Şi nici nu vei intra, chiar dacă tu eşti proprietarul, în
locul închiriat de mine şi nici nu-ţi vei lua îndărăt vreun
sclav de-al tău, pe care acum îl plătesc eu; iar dacă am în-
chiriat o trăsură de la tine, o vei socoti o binefacere dacă
îţi îngădui să şezi în vehiculul tău. vezi aşadar în ce fel e
cu putinţă ca cineva să primească un dar atunci când pri-
meşte ce este al său.

capitolul 6.

1. În toate aceste situaţii, pe care abia le-am menţionat,

sunt câte doi proprietari pentru unul şi acelaşi lucru. Cum
este cu putinţă? Pentru că unul are în stăpânire obiectul,
iar celălalt – folosinţa. Spunem despre unele cărţi că sunt
ale lui Cicero; aceleaşi cărţi, Dorus librarul le numeşte ale
sale; şi amândouă afirmaţiile sunt adevărate. unul şi le re-
vendică pentru le este autorul, celălalt pentru că le-a cum-
părat; şi este corect să spui că le aparţin amândurora,
pentru că le aparţin amândurora, dar nu în acelaşi fel. Aşa

344
1
vergiliu, Georgicele, 1.158, trad. de G. murăraşu, în vol. vergiliu, Bucolice. Geor-
gice, Bucureşti, Ed. pentru Literatură universală, 1967.
 Despre binefaceri

este cu putinţă ca titus Livius să-şi primească în dar pro-

priile sale cărţi, ori să le cumpere de la Dorus.
2. Chiar dacă toate sunt ale înţeleptului, eu pot totuşi
să-i dăruiesc ceea ce este în chip particular al meu; căci, cu
toate că ştie că le are pe toate în posesie ca un rege, totuşi
proprietatea asupra diverselor lucruri este împărţită între
persoane particulare şi el poate să primească un dar şi să
fie îndatorat pentru acesta, poate să cumpere şi să închi-
rieze. toate îi aparţin lui Cezar, dar caseta lui cuprinde
numai bunurile lui proprii, personale. toate din imperiu
sunt ale lui, dar sunt bunurile lui proprii doar cele din pa-
trimoniu. Se poate cerceta ce îi aparţine şi ce nu îi aparţine
fără vreo înstrăinare a dreptului de stăpânire; căci până şi
ceea ce un tribunal poate decide că îi aparţine altuia, dintr-
un alt punct de vedere îi aparţine lui. tot aşa, în spiritul
său înţeleptul le are pe toate, dar prin drept şi titlu de pro-
prietate le are numai pe ale sale.

capitolul 7.

1. Bion demonstrează cu argumente ba că toţi oamenii

sunt nelegiuiţi, ba că niciunul nu este. Când e gata să-i az-
vârle pe toţi oamenii de pe stâncă, el spune: „Oricine ia şi
prăpădeşte şi îşi ia în folos propriu ceea ce le aparţine zei-
lor săvârşeşte un sacrilegiu; dar toate le aparţin zeilor; aşa-
dar, orice ia cineva, ia de la zei, cărora toate le aparţin; de
aceea, oricine ia ceva, săvârşeşte un sacrilegiu.”

345
cap 7. Cartea a şaptea

2. Apoi, când îi îndeamnă pe oameni să pătrundă în

forţă în temple şi să jefuiască fără teamă de pedeapsă Ca-
pitoliul, el le spune că nimeni nu săvârşeşte un sacrilegiu,
pentru că orice este luat dintr-un loc care le aparţinea zeilor
este transferat într-un alt loc, care le aparţine zeilor.
3. Răspunsul care se poate da la aceasta e următorul: în
vreme ce toate lucrurile le aparţin zeilor, nu toate le sunt
consacrate zeilor; numai în cazul celor pe care religia le-a
dedicat unei divinităţi se poate constata un sacrilegiu. Chiar
dacă lumea întreagă este templul zeilor nemuritori şi, cu
adevărat, este singurul templu demn de măreţie şi gran-
doare, totuşi se pot deosebi cele sacre de cele profane; nu
toate cele pe care legile ne îngăduie să le săvârşim sub cerul
liber şi în văzul astrelor se pot împlini şi în colţul căruia i-a
fost rezervat numele de sanctuar. Omul vinovat de sacrile-
giu nu poate să-l vatăme cumva pe zeu, pe care chiar natura
sa divină l-a aşezat dincolo de atingere: numai că el este to-
tuşi pedepsit pentru că a ţintit înspre zeu în acţiunea sa –
este condamnat la pedeapsă de părerea noastră şi de a sa.
4. După cum pare să fie vinovat de sacrilegiu cel care fură
un obiect sacru, chiar dacă a aşezat obiectul între hotarele
lumii, tot aşa este cu putinţă ca un hoţ să devină astfel faţă
de un înţelept; căci el fură luând nu din cele pe care le deţine
universul, ci din cele care sunt trecute pe numele unui stă-
pân şi care îi sunt de folos pentru uzul său personal.
5. Din aceste două tipuri de proprietate, el o va pretinde
pentru sine doar pe prima, în vreme ce nu va voi să aibă
al doilea tip de proprietate, chiar dacă îi este cu putinţă, şi
va rosti cuvintele faimoase pe care un general roman le-a

346
 Despre binefaceri
cap 7.
spus atunci când, ca răsplată pentru curajul său şi pentru
serviciile aduse statului, i s-a dăruit atâta pământ cât putea
cuprinde într-o zi de arat: „Nu aveţi nevoie”, a zis el, „de
un cetăţean căruia îi trebuie mai mult decât unui simplu
cetăţean.” Pentru faptul că a respins darul acesta îl socotiţi
un mai mare erou decât pentru faptul că l-a meritat! Căci
mulţi au mutat hotarele altora, dar nimeni nu şi-a aşezat
singur hotare!

Omul vinovat de sacrilegiu nu poate să-l

vatăme cumva pe zeu, pe care chiar natura sa
divină l-a asezat
, dincolo de atingere.
347
 Cartea a şaptea

capitolul 8.

1. Aşadar, când privim în sufletul unui înţelept, stăpân

peste toate lucrurile şi răspândit prin tot universul, spunem
că toate îi aparţin cu toate că, după legile noastre de fiecare
zi, poate că nu are decât atâta cât îi trebuie pentru o taxă. E
o mare deosebire dacă bunurile îi sunt evaluate după re-
gistrul cenzorului sau după măreţia spiritului.
2. El va respinge cu groază ideea de a le avea în posesie pe
toate, după cum spui tu. Nu-ţi voi mai aduce aminte de So-
crate, de Chrisip, de Zenon şi de ceilalţi bărbaţi cu adevărat
mari – de fapt, cu atât mai mari cu cât invidia nu ne face să li-
mităm elogierea celor din vechime. Cu puţin mai înainte însă
l-am amintit pe Demetrius pe care, mi se pare, natura l-a scos
la lumină în vremurile acestea ale noastre ca să ne arate că nu
poate fi stricat nici măcar de noi şi că noi nu putem fi îndreptaţi
nici măcar de el, un om de o desăvârşită virtute, cu toate că el
însuşi şi-o tăgăduia, de o statornicie solidă în tot ce-şi propunea,
de o elocinţă în stare să trateze şi cele mai puternice subiecte,
fără podoabe ale vorbei şi fără expresii căutate, ci abor-
dându-şi tema cu mare curaj, după cum îl purta inspiraţia.
3. Nu mă îndoiesc că omul acesta a fost înzestrat de pro-
videnţă şi cu o asemenea viaţă, şi cu o asemenea forţă a
cuvântului tocmai pentru ca vremurile noastre să nu ducă
lipsă de un model şi de o mustrare. Dacă vreunul dintre
zei ar vrea să ne încredinţeze toate bunurile noastre lui De-
metrius cu această condiţie precisă, să nu-i fie îngăduit să
le dăruiască, sunt gata să spun că el ar refuza, zicând:

348
 Despre binefaceri

capitolul 9.

1. „Eu unul chiar nu pot să-mi pun lanţul acestei poveri

ce nu se mai poate desface şi nici, aşa neîmpovărat cum
sunt, nu mă pot scufunda adânc în drojdia existenţei. De
ce îmi oferi nenorocirile tuturor popoarelor? Nu le-aş fi pri-
mit nici dacă aveam de gând să le dau, căci văd multe lu-
cruri pe care nu-mi şade bine să le dăruiesc. vreau să-mi
aşez limpede în faţa ochilor cele care întunecă vederea ne-
amurilor şi a regilor, vreau să privesc preţul sângelui şi al
sufletelor voastre.
2. Aşază-mi dinainte mai întâi trofeele luxului, fie că vo-
ieşti să le pui în şir, fie – cum e mai bine – punându-le într-o
singură grămadă. văd acolo carapacea de ţestoasă, una
dintre cele mai urâte şi mai respingătoare făpturi, cumpă-
rată cu o sumă uriaşă şi împodobită cu incrustaţii migă-
loase, iar tocmai ceea ce atrage, varietatea nuanţelor, este
„spoită” în culori ce le imită pe cele naturale. văd acolo
mese de lemn, evaluate la preţul unei averi de senator, cu
atât mai căutate cu cât copacul acela nefericit se răsuceşte
în mai multe noduri.
3. văd cristalurile acestea, a căror fragilitate le creşte
preţul; căci nepricepuţii simt o plăcere cu atît mai mare cu
cât sporeşte primejdia ca plăcerea să piară. văd pocalele
murine – oamenii ar plăti prea puţin pentru luxul lor dacă
n-ar bea vinul – pe care îl dau apoi afară – din cupe de pie-
tre preţioase ce cuprind şi trei sextari1.
1
Editorul Préchac a propus această întregire a textului: in tres se<xtarios>; ma-

349
nuscrisele au aici o succesiune clară de cuvinte, dar cu un sens obscur în frază:
inter se.
 Cartea a şaptea

4. văd perlele, nu cîte una la ureche, ci mănunchiuri,

iar urechile trebuie să se deprindă să le poarte povara;
sunt prinse laolaltă în perechi, iar deasupra fiecărei pe-
rechi sunt puse altele. Nebunia muierii nu i-ar fi copleşit
destul pe bărbaţi dacă n-ar fi atârnat de fiecare ureche câte
două sau trei averi moştenite!
5. văd acolo veşminte de mătase, dacă veşminte se pot
numi, care nu dau nimic din ce ar fi apărare pentru trup
sau care să amintească de pudoare, astfel încât o femeie
care le poartă abia dacă poate jura că nu este goală. Acestea
sunt aduse la preţuri uriaşe, de la neamuri pe care nu le
cunosc nici măcar negustorii, pentru ca femeile măritate
să nu se poată dezvălui nici măcar în faţa amanţilor, în
iatac, mai tare decât o fac pe stradă.

capitolul 10.

1. Ce faci, lăcomie? Cât de multe sunt cele care ţi-au

întrecut în scumpete aurul! toate pe care le-am amintit
aici sunt ţinute la mai mare cinstire şi preţ! vreau acum
să-ţi văd bogăţiile, plăcile de aur şi de argint, pentru care
lăcomia noastră bâjbâie în întuneric.
2. Căci, pe Hercule!, pământul, care ne-a pus la înde-
mână orice urma să ne fie de folos, le-a ascuns şi le-a îngro-
pat adânc, le-a apăsat de parcă le clocea cu toată greutatea,
socotind că ar fi vătămătoare şi aducătoare de rău aflate la

350
cap 10. Cartea a şaptea
lumină, între oameni. văd fierul adus la suprafaţă din
aceleaşi adâncuri întunecate ca şi aurul şi argintul, ca să
nu ne lipsească nici instrumentul şi nici preţul pentru a ne
măcelări unii pe alţii.
3. Şi încă acestea au o plămadă care valorează ceva; sunt
însă altele care pot înşela mintea şi ochii. văd documente
şi chitanţe şi garanţii – fantome deşarte ale proprietăţii, ca
o umbră a lăcomiei, născocind mijloacele prin care să în-
şele un suflet ce se bucură de aparenţa deşertăciunilor.
Căci ce altceva sunt lucrurile acestea, ce sunt împrumutul
de bani şi registrul de socoteli şi camăta, dacă nu nume
născocite pentru o lăcomie nefirească?
4. „m-aş putea plânge că natura nu a ascuns mai adânc
aurul şi argintul, că nu a pus peste ele o greutate prea mare
ca să poată fi dată la o parte. Ce sunt însă aceste registre,
ce sunt aceste tabele de socoteli şi această vânzare a tim-
pului şi a sângelui cu doisprezece la sută1? intenţii malefice
– produse de instituţiile noastre – care nu au nimic în ele
ce să poată fi pus sub ochi, nimic ce să poată fi ţinut în
mână, doar vise ale lăcomiei deşarte.
5. O, nefericit e cel ce se delectează cu registrul proprie-
tăţii lui, cu întinderile uriaşe ale pământurilor lui, pe care
trebuie să le lucreze cu oameni în lanţuri, cu turmele im-
ense de animale care au nevoie pentru păşunat de provincii
întregi şi de regate şi cu palatele lor proprii, care se întind
pe o suprafaţă mai mare decât nişte cetăţi mari!
6. După ce şi-a trecut grijuliu în revistă întreaga avere, aşa
cum e ea împărţită şi întinsă, şi s-a umplut de mândrie, dacă
se apucă să compare ce are în stăpânire cu ceea ce doreşte

352
1
Lat. centesimae, dobînda de 1% pe lună, 12% pe an.
 Despre binefaceri
cap 10.
este un sărăntoc. Lasă-mă în libertate şi redă-mă pe mine
bogăţiilor care sunt cu adevărat ale mele. Eu unul cunosc
regatul înţelepciunii, un regat măreţ şi sigur; eu unul în
felul acesta le am pe toate, după cum ele aparţin tuturor.”

Lasă-mă în libertate ,si redă-mă pe mine

bogătiilor
, care sunt cu adevărat ale mele.
353
 Cartea a şaptea

capitolul 11.

1. Aşa, când Gaius Caesar a vrut să-i dăruiască lui De-

metrius două sute de mii de sesterţi, acesta a refuzat râ-
zând, socotind că suma nu merită nici pe departe atâta
cât făcea gloria de a nu o primi. Zei şi zeiţe, ce spirit mă-
runt a arătat Gaius încercând ori să-l cinstească, ori să-l
corupă!
2. trebuie să depun aici mărturie pentru acest om ales;
l-am auzit spunând o vorbă de seamă atunci când şi-a ară-
tat mirarea faţă de sminteala lui Gaius, care credea că-l
putea câştiga cu o asemenea sumă. „Dacă avea de gând
să mă ademenească”, a spus, „ar fi trebuit să mă încerce
cu întregul lui regat.”

capitolul 12.

1. Este aşadar cu putinţă să-i faci un dar unui înţelept,

chiar dacă înţeleptul le are pe toate în stăpânire. Şi, deopo-
trivă de adevărat, nimic nu mă împiedică să-i fac un dar
unui prieten, deşi spunem că prietenii le au pe toate în
comun. Căci pe toate le am în comun cu prietenul meu,
dar nu aşa cum le am cu un asociat, când o parte este a
mea şi o parte a lui, ci aşa cum este dreptul comun al tată-
lui şi mamei asupra copiilor lor care, deşi sunt doi, nu le
aparţin fiecăruia câte unul, ci câte doi.

354
 Despre binefaceri
cap 12.
2. mai întâi, îţi voi arăta că fiecare om care mă pofteşte
să mă asociez cu el ştie bine că nu are nimic în posesie co-
mună cu mine. De ce anume? Pentru că această comunitate
de bunuri poate exista numai între înţelepţi, căci numai ei
sunt în stare să cunoască prietenia; ceilalţi – nu sunt prieteni
mai mult decât sunt asociaţi.
3. În al doilea rând, există multe feluri de a stăpâni lucru-
rile în comun. Locurile rezervate cavalerilor la teatru aparţin
tuturor cavalerilor; totuşi, locul pe care eu îl ocup acolo de-
vine al meu; dacă i-l cedez cuiva, cu toate că i-l cedez dintr-
un bun comun, dau impresia că i-am dăruit ceva.
4. Anumite lucruri aparţin unor anumite persoane în
condiţii bine definite. Am un loc între cavaleri nu ca să-l
vând, nu ca să-l închiriez, nu ca să locuiesc acolo, ci ca să-l
folosesc doar pentru a vedea spectacole; aşadar nu mint
când spun că am un loc în rândurile rezervare cavalerilor.
Numai că, dacă rândurile cavalerilor sunt pline când ajung
eu la teatru, atunci deopotrivă am dreptul de a şedea acolo,
pentru că mi se îngăduie să şed, şi nu am acest drept, pen-
tru că locul este ocupat de cei care au în comun cu mine
acest drept asupra locului.
5. Gândeşte-te că la fel stau lucrurile între prieteni. Orice
are prietenul meu în posesie, are în comun cu mine, dar este
doar proprietatea celui care îl deţine; nu mă pot folosi de
bunurile lui dacă nu voieşte. „Îţi râzi de mine”, zici tu, „căci
dacă ce-i aparţine prietenului meu este al meu, atunci am
dreptul să-l vând.” Nu ai dreptul; căci nu ai nici dreptul de
a vinde locurile rezervate cavalerilor, şi totuşi ele îţi aparţin,
în comun cu toţi ceilalţi cavaleri.

355
 Cartea a şaptea

6. Faptul că nu poţi vinde ceva, ori nu poţi cheltui ceva,

ori să-l schimbi în mai bine ori mai rău nu este o dovadă a
faptului că nu-ţi aparţine; căci tu posezi şi ceea ce este al tău
doar în anumite condiţii.

capitolul 13.

1. * * * 1 am primit, dar sigur nu mai puţin. Ca să nu mai

lungesc discuţia, o binefacere nu poate fi mai mult decât o
binefacere; numai că mijloacele folosite pentru a dărui o
binefacere pot fi deopotrivă mai mari şi mai numeroase –
astfel încât, până la urmă, bunăvoinţa cuiva sporeşte aşa
cum obişnuiesc să facă îndrăgostiţii, la care numeroasele
sărutări şi îmbrăţişările strânse nu fac să crească dragostea,
ci o manifestă.

capitolul 14.

1. Această întrebare, care urmează, şi-a găsit răspunsul

în cărţile precedente şi de aceea va fi atinsă doar în treacăt;
căci argumentele pe care le-am folosit pentru alte întrebări
pot fi transferate aici. Se pune întrebarea dacă cineva care
a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a da îndărăt o bine-
facere a reuşit să o dea îndărăt.
2. Zice unul: „Poţi fi sigur că acela nu a dat binefacerea

356
1
Lacună în text.
 Despre binefaceri
cap 14.
îndărăt, tocmai pentru că a făcut tot ce i-a stat în putinţă
pentru a o da; este aşadar vădit că actul nu a avut loc, pen-
tru că i-a lipsit prilejul de a-l săvârşi. iar un creditor nu îl
iartă pe datornicul său de datorie dacă acesta a căutat
peste tot bani ca să-i dea îndărăt, dar nu i-a găsit.”
3. unele acţiuni sunt de aşa natură încât trebuie săvârşite
până la capăt; în cazul altora, să încerci pe toate căile să le
împlineşti este tot una cu împlinirea însăşi. Dacă un medic
a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să vindece pe cineva, şi-a
împlinit menirea de medic; un avocat, dacă s-a folosit de
toate resursele elocinţei sale, şi-a împlinit datoria, chiar dacă
acuzatul a fost condamnat; elogierea acţiunilor unui general
se face chiar dacă generalul a fost înfrânt, câtă vreme şi-a
împlinit datoria cu prudenţă, cu vrednicie şi cu curaj.
4. un om a făcut tot ce a putut ca să dea îndărăt o bine-
facere, dar norocul tău i s-a pus stavilă; nu ţi s-a întâmplat
nimic grav, care să-i pună la încercare prietenia adevărată.
Nu putea să-ţi dăruiască nimic, pentru că erai bogat, nu
putea să-ţi stea la căpătâi, pentru că erai sănătos, nu putea
să-ţi fie de ajutor, pentru că îţi mergea bine – omul acesta
ţi-a dat răspunsul cuvenit pentru binefacere chiar dacă tu
nu ai primit nimic în schimb. Pe lângă toate acestea, cel
care este mereu atent, care veghează la orice prilej pentru
a o face, cel care se gândeşte şi se frământă mult din pricina
aceasta, s-a străduit mai tare decât unul care a avut norocul
să-şi plătească grabnic datoria.
5. Cu totul diferit este cazul datornicului, pentru care nu
este destul să caute banii dacă nu-i şi plăteşte: căci în cazul
acesta, îi stă deasupra un creditor aspru, care nu îngăduie

357
cap 14. Cartea a şaptea
nici măcar o singură zi de întâziere fără să-i ceară dobândă;
la tine este vorba de un prieten generos care, dacă vede că
te zoreşti şi eşti neliniştit şi tulburat, îţi va spune:
„tu grija aceasta şi-o lasă!”1
Încetează să te mai îngrijorezi. Am de la tine tot ce do-
resc; îmi faci o nedreptate dacă îţi închipui că vreau mai
mult; gândul tău cel bun a ajuns pe deplin la mine.”
6. Zice unul: „Spune-mi, dacă ar da îndărăt o binefacre,
ai spune că s-a arătat recunoscător; nu este atunci pe aceeaşi
poziţie cel care a dat-o îndărăt cu cel care nu a dat-o?” Faţă
de exemplul de dinainte, să dăm acum un altul, opus. Dacă
ar fi uitat că a primit o binefacere, dacă nici măcar nu ar fi
încercat să fie recunoscător, ai spune că nu şi-a arătat recu-
noştinţa. Numai că omul celălalt a fost mistuit de griji zi şi
noapte şi, lăsându-şi deoparte toate celelalte îndatoriri, s-a
concentrat numai asupra acesteia şi s-a străduit să nu-i
scape niciun prilej. Să fie atunci aşezaţi în aceeaşi categorie
cel care a lăsat totul deoparte pentru a-ţi arăta recunoştinţa
şi cel care nu avut niciun gând de felul acesta? Îmi faci o
nedreptate dacă îmi ceri să plătesc concret atunci când vezi
că nu mi-a lipsit defel intenţia.

Am de la tine tot ce doresc; gândul tău cel

bun a ajuns pe deplin la mine.
358
1
vergiliu, Eneida, 6.85; introducere, traducere în hexametri, bibliografie şi indici
de Dan Sluşanschi, Bucureşti, Paideia, 2000.
 Despre binefaceri

capitolul 15.

1. În sfârşit, imaginează-ţi că tu ai fi căzut prins, iar eu

aş fi împrumutat bani, mi-aş fi pus proprietatea chezăşie
în faţa creditorului, aş fi navigat de-a lungul ţărmurilor în-
ţesate de piraţi într-o iarnă aspră, trecând prin toate pri-
mejdiile cu care ne poate ameninţa chiar şi o mare liniştită;
aş fi rătăcit apoi în pustietăţi, căutându-i pe oamenii de
care toată lumea fuge; iar când, în cele din urmă, aş fi ajuns
la piraţi, aş fi aflat că altcineva te-a răscumpărat – vei spune
tu atunci că nu mi-am arătat recunoştinţa? Chiar dacă, în
timp ce navigam, am suferit un naufragiu, am pierdut
banii pe care i-am strâns ca să te salvez, dacă am căzut eu
însumi în laţurile din care voiam să te scap pe tine – vei
spune că nu mi-am arătat recunoştinţa?
2. Pe Hercule! Atenienii îi numesc tiranicizi pe Harmo-
dius şi Aristogeiton, iar mâna pe care mucius şi-a lăsat-o
pe altarul duşmanului a preţuit tot atât cât uciderea lui
Porsenna; curajul care luptă împotriva destinului strălu-
ceşte chiar dacă fapta rămâne mai prejos de scopul propus.
Acela care urmăreşte prilejuri ce-i tot scapă şi le vânează
unul câte unul, ca să-şi poată arăta recunoştinţa, o face cu
mult mai mult decât cel care, fără nicio strădanie, se arată
recunoscător la primul prilej.
3. Zice: „Numai că binefăcătorul tău ţi-a dăruit două lu-
cruri, ceva ce-i aparţinea şi gândul lui cel bun; şi tu îi da-
torezi tot două.” Ai spune pe bună dreptate asta unuia care
dă îndărăt o binefacere fără nicio altă strădanie, dar nu o

359
 Cartea a şaptea

poţi spune unuia care are şi intenţia, şi se şi străduieşte,

fără să lase nimic neîncercat; căci, pe cât îi stă în putinţă, el
ţi le dăruieşte pe amândouă.
4. Apoi, nu e întotdeauna de dorit să pui în cumpănă un
număr cu un alt număr; uneori un lucru valorează cât
două; şi aşa dorinţa insistentă şi arzătoare de a răsplăti ia
chiar locul răsplăţii. iar dacă o intenţie lipsită de darul ma-
terial nu are nicio valoare în răsplătirea unei binefaceri,
atunci nimeni nu se arată recunoscător faţă de zei, cărora
nu le putem dărui decât gândul nostru cel bun.
5. „Dar zeilor”, zice, „nu le putem dărui nimic altceva”
Numai că, dacă nu pot să-i dăruiesc nimic unui om faţă de
care sunt dator să răsplătesc o binefacere, de ce să nu-mi
pot arăta recunoştinţa faţă de el prin acele singure mijloace
pe care le avem pentru a ne arăta recunoştinţa faţă de zei?

capitolul 16.

1. Dacă mă întrebi totuşi ce cred eu, şi vrei să-mi pun

pecetea pe răspuns, atunci voi spune că cineva trebuie să
considere că şi-a primit binefacerea îndărăt, iar celălalt să
ştie că nu a făcut-o; unul trebuie să-l dezlege de datorie,
iar celălalt să se simtă în continuare îndatorat; unul să
spună: „Am primit”, iar celălalt: „Sunt dator”.
2. În cercetarea oricărei chestiuni, să avem dinainte binele
public. Se cuvine ca uşa să fie închisă în faţa oricăror scuze,
ca să-l împiedicăm pe nerecunoscător să se refugieze între

360
 Despre binefaceri
cap 16.
ele şi să se ascundă sub ele când îşi reneagă binefacerea.
„Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă.” Continuă să o faci.
3. Cum? tu unul crezi că strămoşii noştri au fost atât de
nechibzuiţi încât să nu înţeleagă cât este de nedrept să aşezi
laolaltă pe unul care şi-a cheltuit pe plăceri şi jocuri de
noroc banii datoraţi creditorului şi pe cel care şi-a pierdut
bunul împrumutat deodată cu al său, într-un incendiu ori
într-un jaf sau în vreo altă mare nenorocire? Cu toate aces-
tea, ei nu îngăduiau nicio scuză, pentru ca oamenii să se în-
veţe că o promisiune trebuie respectată cu orice preţ; căci
mai bine câţiva oameni să nu se poată folosi nici măcar de
o scuză corectă, decât toţi să încerce să găsească vreuna.
4. Ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă să dai îndărăt bine-
facerea; pentru acela să fie destul, pentru tine să fie prea
puţin. Căci, după cum unul nu merită să i se răspundă cu
recunoştinţă dacă lasă să treacă neobservate toate străda-
niile şi sforţările tale, tot aşa dacă cineva îţi primeşte gândul
cel bun ca răsplată întreagă, atunci tu eşti un nerecunoscă-
tor dacă nu te simţi încă şi mai îndatorat, tocmai pentru că
te-a eliberat de datorie. Nu-ţi smulge eliberarea şi nici nu
căuta martori; nu se cuvine câtuşi de puţin să încetezi să
cauţi prilejurile. Dă-i unuia îndărăt binefacerea pentru că
îţi cere răsplata, altuia pentru că te-a eliberat de datorie;
acestuia, pentru că este rău; aceluia, pentru că nu este rău1.
5. Aşa că nu ai niciun motiv să presupui că întrebarea
acesta te priveşte, anume dacă cel care primeşte o binefacere
de la un înţelept trebuie să o dea îndărăt în cazul în care
acela a încetat să mai fie un înţelept, transformându-se într-
un om rău. Căci tu ai da îndărăt şi o sumă încredinţată ţie

361
1
Ediţia Loeb păstrează aici, tacit, conjectura lui Gertz: illi quia bonus est, huic quia
malus, „aceluia pentru că este bun, acestuia pentru că este rău”.
 Cartea a şaptea

de un înţelept, chiar dacă a devenit mai apoi rău, aşa cum

ai da îndărăt şi un împrumut: atunci de ce să nu dai îndărăt
şi o binefacere? Fiindcă s-a schimbat, el te va schimba şi pe
tine? Cum? De primeai ceva de la un om sănătos, nu i-ai
mai fi dat îndărăt dacă se îmbolnăvea, cu toate că slăbiciu-
nea unui prieten ne sporeşte întotdeauna obligaţiile faţă de
el? Şi acesta este bolnav – în spirit; se cuvine să-l ajutăm, să-l
susţinem. Prostia este o boală a spiritului.

capitolul 17.

1. Cred că trebuie să facem aici o distincţie, ca să înţe-

legem mai bine. Binefacerile sunt de două feluri: una este
binefacerea desăvârşită şi adevărată, pe care nu o poate
face decât un înţelept înţeleptului; cealaltă, binefacerea co-
mună, de toată ziua, în care noi, oamenii neştiutori, avem
de-a face unii cu alţii.
2. În privinţa celei din urmă, este dincolo de orice îndo-
ială că trebuie să-i dau binefacerea îndărăt, oricum ar fi el,
chiar dacă a devenit un criminal ori un hoţ ori un adulter.
Nelegiuirile îşi au legile lor; e mai bine ca oamenii de felul
acesta să fie îndreptaţi de un judecător, decât de un nere-
cunoscător. Să nu te transforme nimeni într-un om rău
pentru că el este aşa. Celui bun îi voi da îndărăt o binefa-
cere, celui rău i-o voi arunca în faţă – unuia pentru că-i sunt
dator, celuilalt ca să nu-i rămân dator.

362
 Despre binefaceri

capitolul 18.

1. Cât priveşte celălalt tip de binefacere, se ridică o în-

trebare: dacă nu puteam primi o binefacere decât dacă
eram un om înţelept, atunci nici nu i-o pot da îndărăt
decât dacă este un om înţelept. „Închipuie-ţi că îi dau în-
dărăt binefacerea: el nu poate să o primească, nu este în
stare de un asemenea act, şi-a pierdut ştiinţa de a se fo-
losi de ea. Cum, îmi vei porunci să-i arunc mingea unui
ciung? Este o neghiobie să-i dai ceva unuia care nu e în
stare să primească.”
2. Ca să-ţi răspund, voi începe de la ultima întrebare:
nu voi da nimic unuia care nu este în stare să primească;
voi da însă îndărăt, chiar dacă el nu este în stare să pri-
mească. Căci pot îndatora pe cineva doar dacă acela pri-
meşte; mă pot elibera de o îndatorire numai dacă dau
îndărăt. Nu va putea să se folosească de ce îi dau? Îl pri-
veşte; vina va fi a lui, nu a mea.

capitolul 19.

1. Zice unul: „Să dai îndărăt înseamnă să încredinţezi ceva

unuia care urmează să primească. Şi atunci? Dacă îi datorezi
cuiva vin şi acela îţi porunceşte să-l verşi într-o plasă sau
într-un ciur, vei spune că i l-ai dat îndărăt? Sau vei voi să-i
dai îndărăt ceea ce va pieri chiar în timp ce este dat îndărăt?

363
 Cartea a şaptea

2. Să dai îndărăt înseamnă să dai ce datorezi celui căruia

îi aparţine, atunci când el voieşte. Este singurul lucru pe
care trebuie să-l fac. Că el ar trebui să aibă în posesie ceea
ce a primit de la mine – este ceva ce mă preocupă abia într-
al doilea rând; îi datorez nu o tutelă, ci o promisiune ţinută
şi este de preferat ca el să nu mai aibă în posesie decât ca
eu să nu-i dau îndărăt.
3. tot aşa, îmi voi plăti creditorul chiar dacă el ar avea
de gând să cheltuiască toţi banii o dată, la piaţă; chiar dacă
îmi va cere să-i dau banii unei femei adultere, o voi face;
chiar dacă el va pune monedele pe care le primeşte într-un
buzunar fără fund, i le voi da. Căci datoria mea este să dau
îndărăt, nu să păzesc şi să păstrez ce i-am dat îndărăt; sunt
dator să apăr binefacerea pe care am primit-o, nu pe cea pe
care o dau îndărăt. Câtă vreme se află în mâinile mele, tre-
buie să fie în siguranţă; trebuie însă să-i dau îndărăt ce îmi
cere, chiar dacă îi scapă din mâini în momentul când pri-
meşte.unui om bun îi voi da îndărăt atunci când este po-
trivit; unuia rău – atunci când îmi cere.
4. „Nu-i poţi da îndărăt”, zice, „o binefacere de acelaşi
fel cu cea primită; căci tu ai primit-o de la un înţelept şi o
dai îndărăt unui neghiob.” Nu; îi dau îndărăt o binefacere
de felul pe care îl poate el primi acum şi nu este vina mea
dacă ce îi dau îndărăt este mai prejos de ce am primit, căci
vina este a lui, iar dacă el redevine înţelept îi voi da îndărăt
o binefacere de felul celei primite; câtă vreme este între oa-
meni răi, îi voi da îndărăt o binefacere cum poate el primi.
5. „Cum?”, zice, „dacă el a devenit nu un om rău, ci un
sălbatic, chiar un om crud, ca Apollodorus ori Phalaris, tu

364
 Despre binefaceri
cap 19.
vei da îndărăt binefacerea pe care ai primit-o chiar unui ast-
fel de om?” Firea nu-i îngăduie unui înţelept să se schimbe
într-atât. un om nu decade din starea cea mai bună în cea
mai rea; chiar un om rău trebuie să păstreze ceva urme ale
binelui; virtutea nu piere niciodată până-ntr-atât încât să nu
lase în spirit nişte urme pe care nu le poate şterge niciun
fel de schimbare.
6. Fiarele sălbatice care au fost crescute în captivitate,
dacă scapă în pădure păstrează ceva din blândeţea lor de
mai înainte şi sunt deopotrivă de departe de fiarele bine
îmblânzite şi de fiarele adevărate, care nu au fost niciodată
atinse de mâna omului. Nimeni care s-a supus cândva în-
ţelepciunii nu poate cădea în adâncurile ticăloşiei; culoarea
i-a pătruns prea adânc pentru a se mai putea şterge din
spiritul lui şi să se schimbe într-o culoare a răului.
7. mai apoi, te întreb dacă omul la care te gândeşti este
sălbatic numai la suflet sau şi-a arătat sălbăticia şi în acte pu-
blice? mi l-ai pomenit pe Phalaris şi pe un alt tiran, dar dacă
un om rău îşi păstrează firea ascunsă în sine, de ce să nu-i
dau îndărăt binefacerea primită, ca să nu mai fiu legat de el?
8. Dacă însă nu se bucură doar să verse sânge de om, ci
se hrăneşte din el, dacă îşi manifestă cruzimea fără saţ tor-
turând oameni de toate vârstele, şi este pus în mişcare nu
de mânie, ci de un fel de poftă de cruzime, dacă el măce-
lăreşte copii sub ochii părinţilor lor, dacă nu se mulţumeşte
doar să-şi omoare victimele, ci le şi schingiuieşte şi nu le
arde doar, ci le ţine la foc mic până le ucide; dacă fortăreaţa
îi este mereu îmbibată cu sânge proaspăt – atunci a nu-i
da îndărăt o binefacre este prea puţin! Căci orice l-ar ţine

365
cap 19. Cartea a şaptea
legat de mine, a fost sfâşiat de faptul că a încălcat legăturile
fireşti ale vieţii omului.
9. Dacă el mi-a dăruit ceva şi totuşi poartă arme îndreptate
împotriva ţării mele, şi-a pierdut orice drept asupră-mi şi ar
fi o crimă să-mi arăt recunoştinţa faţă de el. Dacă nu-mi
atacă ţara, ci şi-o ameninţă pe a sa şi, ţinându-se departe
de poporul meu, şi-l asupreşte pe-al său, chiar dacă această
ticăloşie nu-l face duşmanul meu de-a dreptul, mi-l face
odios şi îndatorirea pe care o am faţă de întregul neam
omenesc este, pentru mine, mai presus şi mai de seamă
decât îndatorirea pe care o am faţă de un singur om.

Nimeni care s-a supus cândva întelepciunii

,
nu poate cădea în adâncurile ticălosiei;
, culoarea
i-a pătruns prea adânc pentru a se mai putea
,sterge din spiritul lui ,si să se schimbe
într-o culoare a răului.
366
 Despre binefaceri

capitolul 20.

1. Dar, chiar aşa stând lucrurile, cu toate că sunt liber

să fac ce doresc faţă de el, de vreme ce încălcând toate le-
gile el s-a scos în afara legilor, nu voi înceta să mă gândesc
că se cuvine să păstrez măsura. Dacă binefacerea mea faţă
de el nu-i poate spori puterea de a face un rău public şi nici
nu va întări răul pe care l-a făcut deja, dacă – tot aşa – va fi
de o asemenea natură încât dându-i-o îndărăt să nu pun
în primejdie statul, atunci i-o voi da.
2. voi salva viaţa fiului lui de vârstă fragedă – căci ce
rău poate aduce această binefacere celor pe care-i schin-
giuieşte cu cruzimea lui? Nu-i voi da însă bani ca să-şi în-
treţină gărzile. Dacă doreşte marmură şi veşminte, nimeni
nu va avea de suferit de pe urma împlinirii acestei pofte
de lux; nu-i voi pune însă la dispoziţie soldaţi şi arme.
3. Dacă cere, ca un dar de mare preţ, actori şi prostituate
şi altele ce-i pot molcomi firea sălbatică, i le voi da cu voie
bună. Nu-i voi trimite însă trireme şi corăbii de război1, ci îi
voi trimite bărci de plăcere şi în care se poate dormi şi altele
care pot face deliciul regilor dedaţi navigaţiei. iar dacă să-
nătatea îl va aduce într-o situaţie fără scăpare, îi voi da în-
dărăt binefacerea făcând, cu acelaşi gest, un bine tuturor;
căci, de vreme ce pentru o asemenea fire singurul leac este
moartea şi este de aşteptat să nu-şi mai revină niciodată, este
mai bine pentru el să se ducă.
4. Numai că este atât de rară o asemenea ticăloşie, încât
e întotdeauna privită ca un semn rău, tot aşa ca atunci când

367
1
Lat. aerata, „corăbii (de război) cu ciocul de aramă”.
 Cartea a şaptea

se cască pământul şi ţâşnesc focuri din cavernele mărilor.

Să trecem aşadar mai departe şi să vorbim despre defecte
pe care le putem detesta fără să fim cuprinşi de oroare.
5. unui om rău de soiul celor pe care îi găsim în orice
piaţă şi care stârneşte teama, dar numai câte unuia, îi voi
da îndărăt o binefacere primită. Nu este corect să profit de
pe urma ticăloşiei lui; să dau îndărăt proprietarului ceea ce
nu este al meu. Ce importanţă are dacă e bun ori rău? Aş
cumpăni însă cu mai mare grijă dacă ar fi vorba să dau o
binefacere, nu să o dau îndărăt.

capitolul 21.

1. Aici este locul potrivit pentru o anecdotă. un discipol

al lui Pitagora a cumpărat nişte încălţări albe1 de la un ciz-
mar – lucru mare! – fără să dea banii pe loc. După câteva
zile, el s-a întors la prăvălie ca să plătească şi, după ce a bătut
mult timp în poarta închisă, a apărut cineva care i-a spus,
glumind pe seama pitagoreului: „Ce-ţi mai pierzi timpul?
Cizmarul pe care-l cauţi a murit şi a fost ars; pentru noi, care
credem că ni s-a stins prietenul pe vecie, este o pierdere, dar
nu şi pentru tine, care ştii că se va naşte din nou”.
2. iar filozoful nostru şi-a luat pe dată cei trei sau patru
denari, sunându-i din când în când în mână. mai târziu
însă, mustrându-se singur pentru plăcerea tainică de a nu
fi dat banii şi pricepând că s-a bucurat de un câştig, s-a în-
tors la prăvălie spunându-şi: „Pentru tine, omul este viu,

368
1
Lat. phaecasia, un tip de încălţăminte purtat de preoţii de la Atena.”.
 Despre binefaceri

plăteşte-i ce-i datorezi.” Apoi el a strecurat cei patru de-

nari în prăvălie, printr-o crăpătură, şi s-a pedepsit pentru
o pofta necuviincioasă de a-şi fi păstrat bunul altuia.

capitolul 22.

1. Caută să afli pe cineva căruia să-i plăteşti ce datorezi

şi, dacă nimeni nu ţi-o cere, cereţi-o singur. Nu te priveşte
pe tine dacă omul este bun ori rău; mai întâi plăteşte,
după aceea formulează o acuzaţie. Ai uitat în ce fel se îm-
part îndatoririle între voi: lui i se cere să uite, ţie ţi-am
impus să-ţi aminteşti. Şi totuşi, este o greşeală să presupui
că, atunci când spunem că omul care a dăruit o binefacere
se cuvine să uite, îi putem fura întreaga amintire a gestu-
lui, mai ales dacă este unul cu totul lăudabil; unele prin-
cipii le-am dus dincolo de măsură, pentru ca în final să-şi
poată atinge adevărata valoare.
2. Când spunem: „Nu se cuvine să-şi amintească”, vrem
de fapt să spunem: „Nu se cuvine să tot vorbească despre
asta, să se grozăvească ori să fie împovărător.” Căci unii oa-
meni povestesc pe la toate întâlnirile despre binefacerile pe
care le-au făcut; vorbesc despre ele când sunt treji, nu le ţin
defel ascunse când sunt beţi, îi fac părtaşi la ele cu forţa pe
străini, le încredinţează prietenilor; ca să stea potolite amin-
tirile acestea excesive şi încărcate de reproşuri am spus că
cel care a dăruit trebuie să uite şi, poruncindu-i ceva mai
presus de puterile lui, l-am supus la tăcere.

369
 Cartea a şaptea

capitolul 23.

1. Ori de câte ori eşti cuprins de neîncredere faţă de cei

cărora le porunceşti ceva, trebuie să le ceri mai mult decât
e nevoie, pentru ca ei să împlinească tot ce trebuie. În
aceasta constă scopul hiperbolei, să ajungă la adevăr prin
minciună. iar când spune poetul:
„Cei decât neaua mai albi, decât vântul mai iuţi
la-alergare”1,
rosteşte ceva cu neputinţă, pentru a fi cât mai aproape
de adevăr. iar cel care spune:
„mai neclintită decât stânca, decât năvala de ape
mai zvăpăiată”2
nu şi-a imaginat să poate convinge pe cineva să
creadă că un om e nemişcat ca o stâncă.
2. Hiperbola nu poate niciodată să atingă capătul spre
care tinde, dar presupune incredibilul pentru a ajunge la
ce este credibil. Când spunem: „Să uite cel care a dăruit o
binefacere”, spunem de fapt: „Să dea impresia că a uitat:
amintirile lui să nu fie evidente şi să nu apese.”
3. Când spunem că nu se cuvine să ceară răsplata pen-
tru o binefacere, nu interzicem orice cerere de răsplată; căci
oamenii răi au adesea nevoie să li se smulgă, şi chiar şi cei
buni au nevoie să li se mai amintească. Şi atunci? Să nu-i
arăt prilejul cuvenit unuia care nu-şi dă seama? Să nu-mi
dezvălui nevoile? De ce să mintă cineva că nu a ştiut ori să
sufere din pricina aceasta? uneori e bine să aducem
1
vergiliu, Eneida, 12.84; introducere, traducere în hexametri, bibliografie şi indici

370
de Dan Sluşanschi, Bucureşti, Paideia, 2000.
2
Ovidiu, Metamorfoze, 13.84; traducere de ion Florescu; revizuirea traducerii,
prefaţă, note, anexe de Petru Creţia; Bucureşti, Editura Academiei, 1959.
 Despre binefaceri

aminte, dar cu măsură, fără să avem aerul că facem o ce-

rere sau că ne pretindem un drept legal.

capitolul 24.

1. Socrate a spus cândva, în auzul prietenilor săi: „mi-

aş fi cumpărat o haină, dacă aveam bani.” Nu i-a cerut
unuia anume, le-a amintit tuturor. S-au întrecut care să
aibă privilegiul de a-i dărui; de ce să nu o fi făcut? Cât de
puţin era ce primea Socrate! Dar să fii cel de la care primea
Socrate ceva era mare lucru.
2. i-ar fi putut mustra mai blând de atâta? „mi-aş fi
cumpărat o haină, dacă aveam bani.” După aceasta, oricine
s-ar fi grăbit să-i dea, dădea prea târziu; îl lăsase deja în
lipsă pe Socrate. Pentru că unii oameni sunt aprigi ce-
rându-şi răsplata, noi o interzicem, nu pentru ca cererea
să nu fie niciodată formulată, ci ca să nu facă abuz de ea.

capitolul 25.

1. Odată, când Aristippus se delecta cu aroma unui par-

fum, a spus: „Blestemaţi fie moleşiţii ăştia ca nişte muieri,
care au adus ocara asupra unui lucru atât de minunat.” tot
aşa trebuie să spunem: „Blestemaţi fie cei care se fălesc ne-
cuvenit şi fără măsură cu binefacerile lor, care au alungat

371
 Cartea a şaptea

ceva atât de minunat cum este dreptul unui prieten de a-i

aduce aminte altuia.” Eu unul mă voi folosi însă de dreptul
prieteniei şi voi cere răsplata binefacerii de la oricine căruia
i-aş fi cerut o binefacere, care ar fi fost gata să primească
drept o a doua binefacere prilejul de a o răsplăti pe cea din-
tâi. Nici măcar plângându-mă de el nu aş spune:
„ Aruncat de talazuri, lipsitul,
Eu l-am primit şi, nebună, domnia i-am dat-o alături!”1
Aceasta nu este o aducere aminte, ci o mustrare;
aceasta înseamnă să transformi o binefacere în ceva odios,
să-i oferi unui om fie prilejul, fie plăcerea de a fi nerecu-
noscător. Ar fi deajuns şi mai mult decât de ajuns, să-i îm-
prospătezi amintirile cu vorbe blânde şi prieteneşti:
„Dacă vreun bine-ai primit, de-ţi fu drag orişice de la
mine”2,
iar el, la rându-i, să spună: „Dacă mi-ai făcut vreun
bine? Zvârlit pe ţărm, m-ai cules de acolo.”

1
vergiliu, Eneida, 4.373 sq.; introducere, traducere în hexametri, bibliografie şi
indici de Dan Sluşanschi, Bucureşti, Paideia, 2000.

372
2
vergiliu, Eneida, 4.317 sq.; introducere, traducere în hexametri, bibliografie şi
indici de Dan Sluşanschi, Bucureşti, Paideia, 2000.
 Despre binefaceri

capitolul 26.

1. Zice unul: „Dar nu am ajuns deloc mai departe; se

preface, a uitat: ce trebuie să facem, te întreb?” Pui acum
întrebarea cea mai grea, care va face încheierea cuvenită a
subiectului nostru, şi anume cum trebuie să ne purtăm cu
un nerecunoscător. Cu calm, cu blândeţe, cu generozitate.
2. Nu lăsa niciodată ca obrăznicia cuiva, uitarea şi ne-
recunoştinţa lui să te vatăme atât de mult încât să ai regrete
pentru că ai dăruit; nu lăsa niciodată nedreptatea să te îm-
pingă să spui: „Îmi doresc să nu o fi făcut.” Se cuvine să
găseşti plăcere chiar şi în binefacerea ta care nu a dat rod.
Nerecunoscătorul va avea mereu regrete dacă tu unul nici
măcar acum nu regreţi. Nu ai niciun motiv să fii iritat de
parcă s-ar fi întâmplat ceva nemaipomenit; se cuvine mai
degrabă să fii surprins dacă nu se întâmplă aşa.
3. Pe unul îl sperie efortul, pe altul cheltuiala, pe altul
primejdia, pe altul o ruşine nefirească – de parcă răsplata
pentru o binefacere ar însemna să recunoască faptul că a
primit-o – pe altul necunoaşterea îndatoririi sale, pe altul
lenea, pe altul ocupaţiile prea încărcate. vezi cât de lacome
sunt poftele oamenilor şi cum cer mereu mai mult! Nu tre-
buie să te minunezi că nimeni nu dă îndărăt într-o lume în
care nimeni nu primeşte îndeajuns.
4. Care om are un spirit atât de statornic şi de puternic încât
să-ţi poţi aşeza liniştit binefacerea acolo? unul este smintit de
poftă, altul este sclav pântecelui; unul este cu totul absorbit de
câştig şi nu se gândeşte la mijloace, ci doar la cantitate; unul e

373
 Cartea a şaptea

mistuit de invidie, altul e orbit de o ambiţie care-l aruncă între

săbii. mai gândeşte-te şi la lâncezeala minţii şi la decrepitudi-
nea morală şi pune-le dimpotrivă zbuciumul veşnic şi neas-
tâmpărul unui spirit ce nu-şi găseşte liniştea. mai gândeşte-te
şi la preţuirea de sine nemăsurată şi la orgoliul care se făleşte
cu lucruri pentru care ar trebui să fie dispreţuit. Şi ce să mai
spun de îndărătnicia cu care stăruie în ticăloşie, ce să spun de
uşurinţa cu care se trece de la una la alta?
5. Adaugă la toate acestea cutezanţa nesăbuită şi teama
care niciodată nu e în stare să dea un sfat bun şi miile de gre-
şeli în care am căzut – cutezanţa celor mai mari fricoşi, cearta
cu cei mai apropiaţi şi, răul tuturor, încrederea în cele nesi-
gure şi nepăsarea faţă de bunurile, de nesperat cândva, de
care ne-am săturat. Între patimile cele mai tulburătoare speri
să-ţi poţi găsi credinţa – cea mai liniştită dintre calităţi?

capitolul 27.

1. Dacă ne-ar trece prin faţa ochilor imaginea cu totul

adevărată a vieţii noastre, ai crede că vezi chipul unei cetăţi
ce abia a trecut printr-o furtună, în care orice urmă de cu-
viinţă şi de corectitudine a dispărut şi a rămas numai forţa
singură să ţină sfat. De parcă ar fi fost dat semnalul să se
amestece toate, nu se mai ţin în frâu nici focul, nici fierul;
ticăloşiile au fost descătuşate de legi; nici măcar religia, care
i-a ocrotit pe suplicanţi în mijlocul armelor duşmane, nu le
mai pune niciun fel de stavilă celor ce năvălesc la pradă.

374
 Despre binefaceri

2. unul jefuieşte dintr-o casă particulară, altul dintr-una

publică, unul dintr-un loc sacru, altul dintr-unul profan;
unul smulge, altul încalcă; unul, nemaimulţumindu-se cu o
potecă îngustă, culcă la pământ zidurile ce-i stau în cale şi-
şi face câştig din ruine; unul distruge fără să ucidă, altul îşi
poartă prada în mâini însângerate; fiecare duce ceva ce-i
aparţine altuia. O, în această lăcomie a neamului omenesc,
tu – uitând de soarta comună – încerci să găseşti între aceşti
jefuitori pe unii care să dea îndărăt!
3. Dacă te mânii că oamenii sunt nerecunoscători,
mânie-te că sunt dedaţi luxului, mânie-te că sunt plini
de pofte, mânie-te că sunt neruşinaţi, mânie-te că bolna-
vii sunt schilozi, că bătrânii sunt palizi! Acesta este un
defect apăsător, este un defect de nesuportat şi în stare
să-i dezbine pe oameni, să strice şi să distrugă armonia,
să ne proptească slăbiciunea; este însă atât de răspândit,
încât nici cei ce se plâng de el nu-l pot ocoli.

capitolul 28.

1. Întreabă-ţi în taină sufletul dacă ţi-ai arătat întot-

deauna recunoştinţa faţă de cei cărora le-o datorai, dacă
nu s-a pierdut vreodată în tine generozitatea cuiva, dacă
amintirea tuturor binefacerilor îţi este încă vie. vei afla că
cele pe care le-ai primit în copilărie ţi s-au şters din amin-
tire mai înainte a ajunge la tinereţe, că cele care ţi-au fost
dăruite la începtul maturităţii nu au supravieţuit până în

375
 Despre binefaceri
cap 28.
anii bătrâneţii. Pe unele le-am pierdut, pe altele le-am
aruncat, unele ne-au scăpat încetul cu încetul de sub ochi,
de la altele ne-am întors privirile.
2. Ca să găsesc scuze slăbiciunii, pot spune că memoria
este un vas fragil, lipsit de putinţa de a păstra multe; are
nevoie să piardă pe măsură ce primeşte, iar impresiile noi
le alungă pe cele mai vechi. Aşa se face că doica nu mai
are asupra ta decât o influenţă neînsemnată, pentru că tre-
cerea anilor a lăsat mult în urmă binefacerea ei; de aceea
nu mai ai respect pentru învăţătorul tău; aşa se face că
acum, când eşti preocupat de alegerile la consulat sau de
candidatura la sacerdoţiu, ţi-ai pierdut amintirea celor care
ţi-au dat votul pentru cvestură.
3. Poate că dacă vei cerceta cu atenţie, vei găsi şi la sânul
tău defectul de care te plângi. Este nedrept să te mânii îm-
potriva unui defect al tuturor, este o neghiobie să te mânii
de un defect al tău – iartă, ca să poţi fi iertat. vei face un
om mai bun dacă îl susţii, cu siguranţă îl vei face mai rău
dacă îl mustri. Nu ai de ce să te încrunţi; lasă-l să-şi păs-
treze câtă ruşine i-a mai rămas. Adeseori mustrările făcute
cu voce tare fac să se prăbuşească respectul ruşinat. Ni-
meni nu se teme să fie ceea ce pare a fi; îşi pierde simţul
ruşinii fiind dat de gol.

Este nedrept să te mânii împotriva unui defect

al tuturor, este o neghiobie să te mânii de un
defect al tău - iartă, ca să poti, fi iertat.
377
 Cartea a şaptea

capitolul 29.

1. „mi-am pierdut binefacerea.” Oare spunem vreodată

că am pierdut ce am consacrat zeilor? Numai că o binefa-
cere care a fost bine aşezată, chiar dacă nu am primit-o în-
dărăt, este ceva consacrat. Acela nu este un om aşa cum
am sperat; spre deosebire de el, noi să fim aşa generoşi
cum am fost întotdeauna. Pierderea ta nu s-a produs la
vremea nerecunoştinţei lui – a devenit doar vădită. Cineva
nu se arată nerecunoscător fără să aducă ruşinea asupra
noastră, de vreme ce plângându-ne de pierderea unei bi-
nefaceri facem dovada că nu am dăruit-o bine.
2. Pe cât ne stă în putinţă, ar trebui să-i pledăm cauza
la tribunal: „Poate că nu a putut, poate că nu şi-a dat
seama, poate că încă urmează să o facă.” unele nume şi-
au recăpătat cinstea datorită unui creditor răbdător şi în-
ţelept care le-a păstrat în registru şi le-a acordat păsuire.
Se cuvine să facem acelaşi lucru; să ne nutrim încrederea
ce e gata să slăbească.

378
 Despre binefaceri

capitolul 30.

1. „mi-am pierdut binefacerea.” Neghiobule, nu înţe-

legi când anume a fost pierderea. Ai pierdut-o, dar în mo-
mentul în care ai dăruit-o; acum faptul a devenit doar
vădit. Chiar în cazul celor ce par pierdute, cumpătarea este
adesea de folos; deopotrivă cu bolile trupului, şi cele ale
sufletului trebuie tratate cu blândeţe. Legătura pe care răb-
darea o poate păstra, este adesea ruptă de o smuceală
bruscă. Ce nevoie e aici de violenţă? De plângeri? De mus-
trări? De ce îl eliberezi de îndatoriri? De ce-i dai drumul?
Chiar dacă îţi este nerecunoscător, după aşa ceva nu-ţi mai
este cu nimic dator.
2. Ce rost are să-l iriţi pe unul căruia i-ai dăruit o bine-
facere de seamă, obţinând doar ca dintr-un prieten îndo-
ielnic să-l transformi într-un duşman neîndoielnic şi să
cauţi să-l pui la adăpost pierzându-ţi singur din bunul re-
nume, căci nu va lipsi bârfa: „Nu înţeleg de ce nu-l mai
poate suporta pe cel căruia îi datorează atât de mult: trebuie
să fie ceva la mijloc.” Nu există nimeni care să nu aibă de
suferit de pe urma plângerilor unui inferior, chiar dacă nu-i
pătează reputaţia; şi nimeni nu se mărgineşte la acuzaţii
uşoare atunci când caută crezământ pentru o minciună
uriaşă.

379
 Cartea a şaptea

capitolul 31.

1. Cu cât este mai bună calea care păstrează aparenţa

prieteniei cu acela, şi chiar calea prieteniei, dacă acela îşi
vine în simţiri! Bunătatea stăruitoare îi înfrânge pe oamenii
răi şi niciunul dintre ei nu este atât de încrâncenat la suflet
şi duşmănos faţă de o purtare blândă încât să nu-i iubească
pe cei care rămân buni chiar în urma unei nedreptăţi, şi
cărora le datorează chiar şi faptul că au putut să le rămână
datori fără să fie pedepsiţi.
2. Lasă-ţi gândurile să meargă pe acest făgaş: „Acela nu
mi-a răspuns cu recunoştinţă; ce să fac? Fă ceea ce fac şi
zeii, cei care sunt autorii slăviţi ai tuturor lucrurilor; ei
încep să dăruiască binefaceri celui care nu-i cunoaşte şi
continuă să le dăruiască celor care sunt nerecunoscători.
3. unii le reproşează că sunt indiferenţi faţă de noi, alţii
– că sunt nedrepţi; unii îi aşază în afara lumii şi îi părăsesc
neştiutori şi neputincioşi, lăsându-i fără lumină şi fără
vreun rost; alţii fac ca soarele, căruia îi datorăm împărţirea
în ore de muncă şi de odihnă şi refugiul nostru din întu-
neric şi din haosul nopţii veşnice, care prin parcursul său
pune ordine în anotimpuri, ne hrăneşte trupurile, cheamă
la lumină roadele şi face să se coacă fructele – să nu fie
nimic altceva decât o îngrămădire de stânci şi o adunare
întâmplătoare de particule de foc şi îi dau orice alt nume
în afară de cel de zeu.
4. Cu toate acestea, întocmai ca părinţii cei mai buni,
care zâmbesc doar la vorbele obraznice ale copiilor lor, zeii

380
 Despre binefaceri
cap 31.
nu încetează să îşi reverse binefacerile asupra celor ce se
îndoiesc de izvorul binefacerilor, ci îşi împart bunurile
între neamuri şi popoare, fără vreo părtinire. Având doar
puterea de a face bine, ei stropesc pământurile cu ploi ce
vin la vremea potrivită, pun mările în mişcare cu suflarea
lor, pun semne anotimpurilor cu mersul stelelor, îmblân-
zesc asprimile verilor şi iernilor cu perioade de trecere şi,
plini de bunătate şi bunăvoinţă, îndură greşelile spiritelor
noastre pline de slăbiciuni.
5. Să-i imităm; să dăruim, chiar dacă multe din darurile
noastre au fost date zadarnic; cu toate acestea, să dăruim
mai departe altele, ba chiar să le dăruim tocmai celor la
care ni s-au pierdut darurile. Prăbuşirea unei case nu îm-
piedică pe nimeni să înalţe o alta şi, când focul ne-a mistuit
zeii strămoşeşti, noi punem temelii noi, pe pământul cald
încă şi, iar şi iarăşi, ridicăm cetăţi noi în locul care le-a în-
ghiţit pe cele dinainte; până-ntr-atât este de stăruitor în
speranţe spiritul nostru. Oamenii ar înceta să mai facă ceva
pe pământ şi pe mare dacă nu ar lua mereu de la capăt în-
cercările ce au dat greş.

381
 Despre binefaceri

capitolul 32.

1. Este nerecunoscător: nu mie mi-a adus o vătămare,

ci sieşi; eu mi-am luat rodul binefacerii mele în momentul
în care am dăruit-o. iar experienţa mă va face să fiu nu
mai zăbavnic în a dărui, ci mai atent. Ce am pierdut cu
unul, voi câştiga cu ceilalţi. Dar chiar şi aceluia îi voi dărui
o a doua binefacere şi, întocmai ca un bun agricultor care
înfrânge ogorul sterp cu grijă şi cultivându-l, voi fi învin-
gător. Eu mi-am pierdut binefacerea, el e pierdut pentru
oameni. măreţia spiritului nu înseamnă să dăruieşti o bi-
nefacere şi să o vezi risipindu-se: măreţia spiritului în-
seamnă să o vezi risipindu-se şi să stărui în a dărui.

Măretia
, spiritului nu înseamnă să dăruiesti ,
o binefacere ,si să o vezi risipindu-se: măretia
,
spiritului înseamnă să o vezi risipindu-se ,si
să stărui în a dărui.
383
Cuvânt după
 DESPRE SENECA

4 î.Hr. S-a născut la Cordoba. Familia aparţine aristocra-

ţiei romane care s-a mutat în Spania, după ce a locuit la
Pompei. Păstrează totuşi legături puternice cu capitala.
15 d.Hr. La Roma frecventează maeştrii de retorică şi de
filozofie. Printre aceştia, îl amintim pe istoricul Attalus,
pe neo-pitagoreicul Sozione, care l-a apropiat de doctrina
reîncarnării, şi pe oratorul şi filozoful Papirius Fabianus,
de la care a preluat interesul pentru ştiinţele naturii.
17 – 31 d.Hr. Sănătatea precară a tânărului Seneca (su-
ferea de tulburări de respiraţie) o determină pe mătuşa
din partea mamei să-l ia în Egipt, unde soţul, Galeriu,
îndeplinea funcţia de guvernator. La Alexandria, sediu
al autorităţii romane, Seneca are posibilitatea să intre în
contact cu muzeul, care, la momentul respectiv, era cel
mai important centru de studii şi de cercetare în orice
disciplină. Acesta este locul cel mai potrivit atât pentru
a primi cele mai bune îngrijiri medicale, cât şi pentru a
se apropia de ştiinţe şi filozofie. În timpul acestui sejur
scrie opera care s-a pierdut pentru noi, Geografia şi religia
Egiptului.
31 – 41 d.Hr. Seneca este din nou la Roma unde, printr-
o pregătire retorică şi filozofică de prim rang, se dedică
avocaturii şi vieţii politice, repurtând un succes specta-
culos. un discurs pronunţat în calitate de chestor suscită
resentimentul, dar şi invidia, tânărului împărat Caligula,
care hotărăşte să-l elimine. Este salvat de o amantă a îm-
păratului şi îşi reia activitatea sa. Probabil că din această
perioadă datează scrierea tratatului De ira (Despre mânie).
La scurt timp după aceea Caligula a căzut victimă unei
conspiraţii.

385
 41 – 49 d.Hr. După urcarea pe tronul imperial a destul de
bătrânului Claudiu, unchiul lui Caligula şi fratele lui Ger-
manicus, eroul legiunilor din Nord, Seneca este acuzat de
adulter cu nepoata împăratului, iulia Livilla. Prin legile de
pedepsire a adulterului, De adulteriis coercendis, promul-
gate de Augustus, cei doi presupuşi vinovaţi sunt acum la
mila suveranului, instigat de soţia valeria messalina.
Aceasta era geloasă pe influenţa pe care iulia Livilla o avea
asupra unchiului, şi nu suporta rolul pe care îl îndeplinea
Seneca la curte. iulia Livilla este lăsată să moară de foame,
în timp ce Seneca este trimis în exil pe insula Corsica timp
de opt ani. Aici, filozoful scrie cele două consolatio (conso-
laţii), mamei sale Helvia şi lui Polibius, un libert al lui Clau-
diu prin intermediul căruia spera să obţină graţierea de la
împărat. Dar s-a apropiat puternic şi de noţiunea istorică
de „libertate“ a înţeleptului, sau, de fapt, impasibilitatea
psihologică în faţa oricărui eveniment extern. Din aceşti
ani ar putea data De constantia sapientis (Despre fermitatea
înţeleptului) şi De prouidentia (Despre providenţă). Dar Se-
neca, se pare că s-a apropiat şi de teatru, scriind cel puţin
cinci din cele opt tragedii care ne-au parvenit: Agamemnon,
Troienele, Tieste, Hercule cuprins de nebunie, Hercule pe mun-
tele Oeta. teatrul, de altfel, va reprezenta tot pentru Seneca
un fel de laborator de studiu şi de experimentare a pro-
priilor teorii psihologice.
49 – 54 d.Hr. Claudiu decide în anul 49 să o execute pe
aceasta pentru că l-a insultat prin căsătoria cu Gaius Silius,
cel mai frumos bărbat din Roma, dar şi un mândru opo-
zant al regimului. Principele se căsătoreşte cu nepoata
Agrippina cea tânără, obligând senatul să aprobe o lege
specială pentru asta. Agrippina recheamă filozoful din
Corsica şi îi încredinţează educaţia lui Nero, fiul dintr-o
căsătorie anterioară, pentru care nutreşte ambiţii mari. În
anul 54, Nero preia puterea la numai 17 ani, după ce Clau-

386
diu murise în circumstanţe suspecte (probabil otrăvit de
Agrippina) şi Britanicus (fiul pe care l-a avut bătrânul îm-
părat cu messalina) a fost scos din joc şi apoi otrăvit de
către Nero. La moartea lui Claudiu, în timp ce Agrippina
îi dedică ritualul de apoteoză, Seneca scrie Apokolkyntbosis,
satiră puternică a împăratului care tocmai a dispărut.
54 – 62 d.Hr. Această perioadă poate fi divizată în două.
În primii ani ai domniei Nero, urmând indicaţiile filozo-
fului şi ale prefectului gărzii pretoriene Burrus, conduce
imperiul cu moderaţie, inteligenţă şi înţelepciune. În
această primă perioadă putem situa, probabil, tratatul
De clementia (Despre îngăduinţă), despre calităţile etico-
politice ale împăratului bun şi celelalte trei tragedii,
Medea, Fedra, Oedip rege. În a doua perioadă, după asasi-
narea Agrippinei, omorâtă de fiul său în anul 59, situaţia
lui Seneca şi al lui Burrus, spectatori neputincioşi ai ace-
lei tragedii, devine din ce în ce mai critică. În anul 62
moare şi Burrus, probabil otrăvit de Nero, iar lui Seneca
nu-i mai rămâne altă opţiune decât să se retragă de la
curte.
62 – 65 d.Hr. Filozoful revine la studiile sale. Din aceşti
ani datează, deşi data exactă este incertă, tratatele De tran-
quillitate animi (Despre liniştea sufletelor), De otio (Despre
tihnă), De uita beata (Despre viaţa fericită), De breuitate uitae
(Despre scurtimea vieţii), Epistulae morales ad Lucilium (Epis-
tole morale către Lucilius / Scrisorile către Lucilius), dar şi De
beneficiis (Despre binefaceri) şi Naturales quaestiones (Ştiinţele
naturii). În anul 65, Seneca primeşte ordin de la Nero să-
şi pună capăt zilelor, pentru că este suspectat de partici-
parea la conspiraţia lui Pison, un senator cu tendinţe
stoice şi un mare opozant al împăratului. istoricul tacit a
imortalizat această sinucidere (Annales, Xv, 63-64). „una
dintre gărzile care îl păzeau i-a dat vestea condamnării.

387
 Seneca a cerut atunci câteva tăbliţe pe care să-şi scrie tes-
tamentul iar, la refuzul centurionului, s-a întors către prie-
teni şi le-a spus că, în cazul acesta, le va lăsa singura avuţie
care îi rămăse, dar şi cea mai valoroasă – modul lui de
viaţă –, pe care, dacă ei şi l-ar aminti, ar deveni renumiţi
pentru demnitate morală şi prietenie statornică.”

DESPRE LiBERALiS

Scrisorile acestui amplu tratat sunt adresate lui Aebutius

Liberalis, care era originar din Lugdunum (actualul Lyon). La
începutul cărţii a cincea (1,3-5; 2,1), Seneca îi aduce un elogiu
explicit, care pare să justifice alegerea lui ca personalitate
exemplară în domeniul cuprinzător al binefacerilor.

388
 NOtE

Despre binefaceri
Cartea întâi

1,1. Aebutius Liberalis, cel căruia Seneca îi dedică acest

amplu tratat, era originar din Lugdunum (actualul Lyon). La
începutul cărţii a cincea (1,3-5; 2,1), Seneca îi aduce un elogiu
explicit care pare să justifice alegerea lui ca personalitate exem-
plară în domeniul cuprinzător al binefacerilor. Fraza de des-
chidere a tratatului nu face însă nici o referire la motivele
acestei opţiuni, dacă lăsăm deoparte adresarea, nu neobişnuită,
prin uir optime Liberalis, „prea bunul <meu> Liberalis”.
♦ Am tradus cel mai adesea termenul latinesc beneficium prin
„binefacere”; în unele pasaje am recurs însă la traducerea prin
„dar”, aşa cum impune explicit textul senecan în: 1,5,1 sq.;
2,34,5; 6,2,1.
2,3. Aici şi mai departe am tradus uir bonus prin „om ales”,
atunci când nu este explicită opoziţia bonus/malus.
3,2. mitul Graţiilor, inserat aici sub un pretext etimologic
(gratus, „recunoscător”), este preluat de Seneca de la Hecaton
(vide Hecatonis fragm. iX), iar de acesta de la Chrisip (vide infra
3,8-9); sursa grecească este în egală măsură marcată de jocul le-
xical între substantivul comun şi cel propriu: cavri~, echiva-
lentul lat. gratia, şi numele divinităţilor care personifică
farmecul, graţia şi frumuseţea, Charites. În mitologia greacă tra-
diţională (de la care se abat autorii menţionaţi aici), ele erau la
început într-un număr nedefinit, ca şi Nimfele şi Orele (Horae,
zeiţe ale anotimpurilor), şi reprezentau bucuria şi frumuseţea
aduse de darurile naturii, precum şi emoţiile provocate de o
plăcere. mitul lor evoluează, în strânsă legătură cu termenul
grecesc cavri~; sunt reprezentate cântând şi dansând, de pildă
la nunta lui thetis cu Peleu. Sunt considerate fiicele lui Zeus,

389
 dar numele mamei diferă de la tradiţie la alta. Începând cu He-
siod (Teogonia 907), numărul lor se fixează la trei. Cele mai im-
portante locuri de cult erau Orchomenus, Paphos, Atena şi
Sparta. Reprezentarea plastică tipică (cele trei Graţii nude), cu-
noscută prin intermediul a numeroase copii romane, îşi poate
avea originea într-o pictură elenistică.
3,7. „Lână creaţă”: lat. Phryxiana, probabil o aluzie la episodul
berbecului cu lâna de aur (care i-a salvat pe Phrixus şi Helle).
5,6. Coroana murală (muralis) era dată ca răsplată celui care
escalada cel dintâi zidurile asediate; coroana civică (ciuica) era
împletită din frunze de stejar şi i se acorda cetăţeanului roman
care-şi salva în luptă un concetăţean. toga tivită cu purpură (toga
praetexta) era purtată de copiii născuţi din părinţi liberi (până la
şaptesprezece ani), de magistraţi şi de preoţi. Fasciile (fasces) erau
snopi de nuiele cu o secure înfiptă la mijloc, purtaţi de lictorii
care mergeau înaintea demnitarilor înalţi; simbolizau dreptul de
a pedepsi. tribuna (tribunal) era o estradă de lemn semicirculară
pe care şedeau magistraţii şi comandanţii militari. Scaunul curul
([sella] curulis), încrustat cu fildeş, era rezervat la început regilor,
apoi consulilor, pretorilor şi unor edili (aediles curules).
9,5. „Dreptul neamurilor”: ius gentium avea trei înţelesuri
principale. Într-un sens practic, indica acea parte a dreptului
roman care se referea deopotrivă la cetăţeni şi la non-cetăţeni;
într-un sens teoretic, era folosit ca sinonim pentru ius uniuersale,
un set de precepte ideale, cu valabilitate universală; indica de
asemenea regulile de drept care guvernau relaţiile dintre state
(similar dreptului public internaţional din legislaţia modernă).
15,5. Gaius Passienus Crispus era un personaj bogat şi influ-
ent al epocii, pe care Seneca îl preţuia; vide Natur. 4, praef., 6.
Consul în 27 (consul supleant) şi 44 d.Cr., fusese căsătorit cu
Domitia, mătuşa lui Nero, apoi cu Agrippina, mama acestuia;
s-a bucurat de protecţia împăraţilor, cu precădere a lui Gaius.
A murit în timpul domniei lui Claudius, victimă a uneltirilor

390
Agrippinei, care îi moştenea averea. Dintre vorbele lui de spirit,
tacit (Anale, 6,20) citează caracterizarea memorabilă pe care i-o
făcuse lui Gaius: „nu a existat niciodată un sclav mai bun, nici
un stăpân mai rău”.

Cartea a doua

7,1. Quintus Fabius maximus verrucosus Cunctator, consul

în 233, 228, 215, 214 şi 209 î.Cr., dictator probabil în 221 şi, pentru
a doua oară, după dezastrul de la trasimene. Înfrângerea Car-
taginei de către Scipio nu ar fi fost posibilă fără politica de tergi-
versare a lui Fabius, care a adus glorie poreclei „Cunctator”.
♦ Pentru menţionări ale unor cereri adresate lui tiberius,
vide tacit, Anale, 1,75 şi Suetoniu, Tiberius, 47.
10,1. Arcesilas (sau Arcesilaus) a fost şeful Academiei la ju-
mătatea secolului al iii-lea î.Cr. şi i-a dat orientarea sceptică pe
care şi-a păstrat-o până în vremea lui Antiochus din Ascalon
(fondatorul „celei de-a cincea Academii”). În învăţăturile sale
etice, susţinea că principiul moral fundamental este urmărirea
rezonabilului (to; eulogon): fără a fi definit, principiul pare să
reprezinte o atitudine de decenţă morală mai degrabă decât un
sistem etic.
10,4. „Actele publice”: acta diurna erau un fel de gazetă care
se afişa zilnic, începând cu anul 59 î.Cr. (Suetoniu, Diuus Iulius,
20). Ele cuprindeau informaţii privitoare la noutăţile sociale şi
politice de seamă; erau citite nu doar la Roma, ci şi în provincii
(vide tacit, Anale,16,22).
12,1. „Sandala”: termenul folosit este socculus, diminutiv al
lui soccus, „condur”, „pantof de casă femeiesc”, „încălţăminte
purtată de actorii comici pe scenă”.
17,1. Am tradus prin „ironie” termenul cauillatio, „ironie”,
„zeflemea”, „sofisticărie”, „discuţie goală”.
18,8. Exemplul din final este o aluzie la un exerciţiu de

391
 şcoală, un tovpo~, vide Cicero, De natura deorum, 3,70.
20,1. marcus iunius Brutus, tiranicidul, i se alăturase lui Pom-
pei în războiul civil, dar a fost iertat de Cezar după Pharsalus.
21,4. „Fiul unei familii”, filius familiae; la romani, toţi com-
ponenţii familiei erau supuşi autorităţii tatălui.
21,5. iulius Graecinus intrase în Senat în vremea lui tiberius
şi ajunsese pretor; este menţionat de Columella pentru scrierile
lui despre vinuri. A fost tatăl lui iulius Agricola (vide tacit,
Agricola, 4), al cărui nume putea fi o aluzie la înclinaţiile familiei;
a fost executat în 39 sau 40 d.Cr.
25,1. Gaius Furnius, consul în 17 î.Cr., a fost un orator de-
opotrivă de preţuit ca şi tatăl său, Gaius Furnius. A fost legatus
Augusti în Hispania.
27,1. Gnaeus Cornelius Lentulus Augur, consul în 14 î.Cr., l-a
numit pe tiberius – în urma ameninţărilor acestuia – moşteni-
torul său unic, după care s-a sinucis; vide Suetoniu, Tiberius, 49.
29,1. Reproşurile pe care omul le aduce naturii reprezintă
una dintre temele şcolii epicureice. vide şi Lucreţiu, 5,218-234;
Pliniu, Naturalis historia, 7,1-5.
34,2. termenii latineşti pe care îi prezintă aici Seneca în sur-
prinzătoarea lor evoluţie semantică, cu ramificaţii în sfere foarte
deosebite, sunt: pes; canis („câine-de-mare”; Constelaţia Câinelui
– a cărei stea de maximă luminozitate, Sirius, apune la jumătatea
lunii iulie, lună de „caniculă”).
34,5. toga praetexta: vide supra nota la 1,5,6.
35,2. Eleborul (helleborum, elleborum, helleborus, elleborus) –
„spânz”, „iarba nebunilor” – era o plantă folosită ca leac împotriva
nebuniei şi epilepsiei; vide Pliniu, Naturalis historia, 25,48-61.
♦ „Jurisdicţie” (iurisdictio): autoritatea de a judeca în cauze
civile.
35,3. „Semnele decăderii”: sordes, litt. hainele ponosite ale
celor în doliu sau ale acuzaţilor.

392
 Cartea a treia

2,3. vide şi Epist. 7,1.

6,2. La Atena, la massilia, în Persia – probabil şi în mace-
donia – exista dikh; ajcaristiva~, o lege îndreptată împo-
triva nerecunoscătorilor; la Roma, împăratul putea acorda
sancţiuni pentru act de ingratitudine, vide Suetoniu, Caligula,
38,2; Claudius, 25,1; Nero, 32,2.
7,7. „Juraţi”: [iudices] selecti erau judecătorii aleşi de pretor.
9,2. „Cele paisprezece” (quattuordecim) erau şirurile de
bănci rezervate cavalerilor la teatru (în faţă); vide şi Epist. 42,1.
16,2. „Gazete”: acta, vide supra nota la 2,10,4.
22,3. „vătămarea”: aici şi în alte pasaje am tradus iniuria
prin vătămare, cu sensul de „prejudiciu”.
23,2. Quintus Claudius Quadrigarius, autor de Anale din
perioada de după Sulla, a scris o istorie a Romei în cel puţin
douăzeci şi trei de cărţi.
♦ Grumentum era o mică aşezare din Lucania.
23,5. Publius vettius Scato, „pretor” în războiul cu socii, în
vara anului 90 î.Cr. a câştigat mai multe victorii, dar mai apoi
a fost înfrânt de marius. În 89 a încercat să ducă tratative cu
consulul Pompeius Strabo prin intermediul fratelui acestuia,
Sextus Pompeius (cu care el avea legături de ospeţie). A fost
înfrânt de Pompeius Strabo.
24,1. Corfinium era principala aşezare pelignă. În 49 î.Cr.,
cetatea, sub conducerea lui Domitius Ahenobarbus, i-a opus
rezistenţă lui Cezar (vide Bellum Ciuile, 1,15 sq.).
30,1. vide şi Seneca Ret., Controversiae, 3,4,1.
32,4. Coroana navală (naualis) era acordată unui învingător
într-o bătălie navală.
32,5. Diuus Augustus a purtat numele Octauianus, după ce
a trecut prin adopţie din gens Octauia în gens Iulia.
33,2. Scipio şi-a salvat nu tatăl, ci fratele (Lucius Cornelius
Scipio Asiaticus).
37,2. Pilda de pietate eroică a celor doi fraţi sicilieni, Am-

393
 phinomos şi Anapus, era celebră în Antichitate; Seneca amin-
teşte din nou acest episod mai jos, 6,36,1. François Préchac, în
nota ad locum, observă că amintirea acestor tineri a fost perpe-
tuată atât printr-un grup statuar (Claudian., Carm. min.
Xvii,41), cât şi printr-o monedă locală (Babelon, Les monnaies
grecques, Paris, Payot, p. 130) şi una republicană (id. Monn. de
la rép. rom., i 539, ii 353).
37,3. Seneca face aici o confuzie, între Antigonus i şi fiul
acestuia, Demetrios i Poliorcetes (336-283 î.Cr.), cel care l-a în-
frânt pe Ptolemeu, în victoria navală din 306.
37,4. Pentru manlius, vide: titus Livius, 7,4; Cicero, De
officiis, 3,112.

Cartea a patra

5,3. Cf. Natur. 3,26,1-4.

11,3. „Îşi trece îndatorirea supra zeilor”: Seneca foloseşte
un termen tehnic, delegare, propriu limbajului juridic. Delegatio
constă în transferarea asupra unui intermediar a plăţii dato-
riei. vide şi Epist. 18,14; 27,4.
12,3. Pasajul a fost considerat obscur de diverşi editori, care
au încercat să-l modifice pentru a-l face mai inteligibil. „Într-
al câtelea an” (quoto anno) este o sintagmă din limbajul cămă-
tarilor.
17,2. François Préchac (nota ad locum) trimite la un pasaj
din tacit (Agricola, 42,4), care vorbeşte despre făţărnicia lui
Domiţian, gata să primească mulţumiri pentru ceea ce-i făcuse
lui Agricola.
21,6. „Scaunul de tortură”: eculeus (equuleus), „căluţ”, „căluţ
de tortură” (o scândură tăiată oblic, ascuţit, pe care era aşezată
victima şi trasă violent în jos de greutăţi atârnate de picioare).
24,2. Am tradus prin „hainele în bună rînduială” o sin-
tagmă care poate sugera cu mult mai mult: soluto...sino; sinus,

394
o îndoitură a togii, era folosit de romani ca un buzunar în care
se puteau pune diverse obiecte, chiar monede. toga cu faldu-
rile netezite, fără să formeze un sinus, sugerează absenţa gân-
dului ascuns, a vreunui interes anume.
27,2. Aristide, om de stat atenian, strateg în 490-489 î.Cr., a
fost ostracizat în 482, probabil din cauza rivalităţii cu temis-
tocle; după doi ani a fost chemat îndărăt; a luptat la Salamina
şi Plataea. A murit sărac, iar statul pare să-şi fi luat sarcina de
a-i întreţine copiii. Faima de om cinstit a început în vremea sa
şi a fost întreţinută în toată Antichitatea.
♦ Pentru Fabius Cunctator, vide supra nota la 2,7,1.
♦ Publius Decius mus era elogiat în Antichitate pentru un
gest eroic (dar, probabil, legendar): ar fi asigurat victoria ro-
manilor, oferindu-se pe sine în mod solemn ca jertfă zeilor (de-
uotio). Au existat două personaje cu acelaşi nume, tată şi fiu
(unul consul în 340 î.Cr., celălalt consul în 312, 308, 297 şi 295
î.Cr.), fiecare în parte fiind considerat protagonistul acestui
act; titus Livius (10,28) se referă la repetarea de către fiu a ges-
tului patern de deuotio.
♦ Gaius mucius Scaevola este eroul faimos pentru încerca-
rea eşuată de a-l ucide pe regele Porsenna; el este în mod obiş-
nuit reprezentat cu mâna dreaptă întinsă deasupra focului din
altar; este puţin probabil ca episodul să poată fi pus în legătură
cu un ritual de pedepsire a sperjurului.
♦ marcus Furius Camillus fusese chemat din exilul la
Ardea în momentul invaziei galilor (387-386 î.Cr.), fiind numit
dictator.
27,3. Lynceus era un personaj legendar, definit prin ascu-
ţimea privirii; se spunea despre el că distingea obiecte aflate
la foarte mare distanţă şi că putea chiar vedea prin pământ.
28,2. „Porţia din grânele publice”: termenul congiarium des-
emna în primul rând un vas care avea capacitatea de un con-
gius (6 sextarii = 3,25 l), apoi o „distribuire de alimente (ulei,

395
 vin etc.) făcută poporului”.
30,2. marcus tullius Cicero, fiul oratorului, a fost consul
sufect în 30 î.Cr.
♦ Gnaeus Cornelius Cinna magnus, fiul lui Lucius Corne-
lius Cinna şi nepotul lui Pompei, a fost consul în 5 d.Cr.
♦ Sextus Pompeius (fiul lui Gnaeus); Sextus Pompeius (fiul
lui Sextus), consul în 5 î.Cr..
♦ Paullus Fabius Persicus era descendent al lui Quintus Fa-
bius maximus verrucosus Cunctator (vide supra nota la 2,7,1)
şi al lui Quintus Fabius maximus Allobrogicus (consul în 121
î.Cr.); a fost consul în 34 d.Cr. şi a îndeplinit funcţiile de pon-
tifex, sodalis Augustalis, frater Arualis.
♦ Pentru episodul celor trei sute (477 î.Cr.), vide titus Li-
vius 2,50.
31,1. Arrhidaeus era fratele după tată al lui Alexandru cel
mare; era debil mintal.
31,3. Aemilius mamercus Scaurus era ultimul descendent
în linie bărbătească a unei celebre familii republicane; a fost
consul sufect, probabil în 21 d.Cr., fără să guverneze însă o
provincie. A fost acuzat de două ori pentru maiestas, în 32 şi
în 34; s-a sinucis în 34.
36,1. Gestul, la care revine mai jos (5,7,6), este indicat prin
sintagma aurem peruellere (a se ciupi de ureche) şi sugerează
aducerea-aminte.

Cartea a cincea

3,1. Pancratium (pancration, termen preluat din greacă) de-

numea lupta corp la corp, lupta cu pumnul gol şi lupta cu
„cestul” (caestus, un fel de mănuşă din curele cu ţinte de
plumb sau de fier).
3,2. „Cei trei sute de Fabii”: vide supra 4,30,2.
♦ marcus Atilius Regulus (consul în 267 şi 256 î.Cr.) a fost

396
făcut prizonier de cartaginezi; legenda spune că, probabil în 249,
ar fi fost trimis la Roma pentru a aranja un schimb de prizonieri
ori pentru a negocia pacea; cum el însuşi a îndemnat Senatul să
nu accepte condiţiile, s-a întors – respectându-şi cuvântul – la
Cartagina. Figura lui apare la Seneca şi în Prouid. 3,4 şi 3,9;
Tranqu. 16,4; Heluia 12,5.
6,2. Archelaus, rege al macedoniei între cca 413 şi 399 î.Cr. a
dus o politică de elenizare prin aducerea la curtea sa a unor greci
de seamă, printre care s-a numărat Euripide. Adoptând moneda
persană, el a făcut să se întărească negoţul macedonean.
14,1. Cleanthes (331-232 î.Cr.) a fost discipolul lui Zenon şi
succesorul lui la conducerea Şcolii Stoice. din 263 până în 232.
♦ „Sacrilegiu”: termenul sacrilegium avea o etimologie trans-
parentă: sacra legere, „a fura odoarele zeilor”; cf. gr. iJerovsulo~.
16,1. Coriolanus a fost, probabil, eroul (sau zeul) eponim
al aşezării Corioli. Gnaeus marcius Coriolanus este un perso-
naj emblematic: acuzat la Roma de purtare tiranică, s-a întors
împotriva ei cu armata volscă; s-a oprit doar în urma rugă-
minţilor mamei sale, veturia, şi ale soţiei, volumnia (491 î.Cr.);
a fost apoi ucis de volsci.
♦ Lucius Sergius Catilina a pus la cale (în 62 î.Cr.) o con-
spiraţie cu ramificaţii în întreaga italie; Cicero, folosindu-se de
mărturiile alobrogilor, l-a demascat într-un proces faimos, cu
urmări dramatice chiar pentru el însuşi.
♦ Lucius Cornelius Sulla a creat precedentul folosirii forţei
armate împotriva propriului său stat.
25,4. Episodul homeric amintit este cel al preotului Chry-
ses, Iliada, 1,39-42.

Cartea a şasea

3,1. Gaius Rabirius, poet epic contemporan cu vergiliu (ală-

turi de care îl şi aşază velleius Paterculus), este desemnat de

397
 Quintilian (10,1,90) ca un bun subiect de studiu pentru cei care
au timp. S-a crezut (poate fără temei, vide Oxford Classical Dic-
tionary, sub uoce) că ar fi fost autorul unui poem despre Actium
din care s-a descoperit un fragment în papirusul 817 de la Her-
culaneum.
15,7. Am tradus prin „ansamblu de case” termenul insula,
prin care era desemnat un grup de locuinţe de închiriat.
19,2. Acordarea cetăţeniei romane de către Claudius era
una dintre direcţiile de atac exploatate de Seneca în Apocolo-
cynthosis (3,3).
31,1. tot aceste episod care îl are în centru pe Xerxes poate
fi interpretat ca un exerciţiu de şcoală sau ca un avertisment
dat contemporanilor; Nero a fost comparat de scriitori în mai
multe rânduri cu Alexandru, dar a fost apropiat şi de Xerxes:
Filostrat, Apollonios din Tyana, 5,7 (în comparaţia aceasta, ba-
lanţa se înclină în favoarea lui Xerxes).
31,4. Demaratus, rege al Spartei (cca 510-491 î.Cr.), a fost
detronat de Cleomenes şi s-a refugiat la Darius. L-a însoţit pe
Xerxes în campania din 480, probabil cu speranţa de a-şi recă-
păta tronul; după Herodot, Demaratus ar fi încercat în repetate
rânduri să-l prevină pe Xerxes asupra şanselor reduse pe care
le avea în faţa grecilor. A fost recompensat pentru serviciile
sale cu patru cetăţi în Asia mică.
32,1. „Statuia lui marsyas”: statuia silenului asociat de obi-
cei cu râul cu acelaşi nume şi considerat inventatorul unui tip
de muzică pentru flaut (mhtrw`/on au[lhma; vide Pausanias,
10,30,9). La Roma, statuia lui se afla în Forum, lângă tribuna
rostrată: acesta era locul de întâlnire rău-famat al Romei.
32,2. Dezvăluirea făcută de Augustus s-a produs printr-un in-
termediar, care i-a citi în senat mesajul (Suetoniu, Augustus, 65).
♦ marcus vipsanius Agrippa (63-12 î.Cr.), general şi prieten
al lui Augustus, fusese căsătorit cu fiica acestuia, iulia.
♦ Gaius maecenas, cavaler roman de descendenţă etruscă, fu-

398
sese un prieten apropiat al lui Augustus (şi protector al poeţilor).
34,2. Ritualul salutului (salutatio) impunea ca un client să
se prezinte îmbrăcat în togă (togatus) la casa patronului său,
în zori, pentru a-l saluta (salutare) şi a-l însoţi în drumurile pe
care le făcea (deducere): scopul acestei escorte era deopotrivă
protecţia şi prestigiul. În epoca imperială, instituţia clientelară
a degenerat într-o formă parazitară, iar darul obişnuit pe care-
l primea clientul (sportula, panerul cu alimente şi bani) a de-
venit o plată fixă de 25 asses.
37,1. Callistratus a fost un orator atenian care, 361 î.Cr. care,
din motive politice, a fost condamnat la moarte (in absentia),
dar s-a exilat; a restabilit situaţia financiară a macedoniei, pen-
tru Perdiccas al ii-lea, apoi, întors în Attica, a fost omorît.
37,2. Publius Rutilius Rufus, adept al stoicismului, a studiat
filozofia cu Panaetius, dreptul P. Scaevola şi oratoria cu Galba.
L-a sprijinit pe Scaevola în reorganizarea provinciei Asia şi a
guvernat-o în locul acestuia vreme de trei luni; la întoarcerea
la Roma, a fost acuzat de abuz (repetundarum), condamnat şi
exilat. A devenit cetăţean al Smirnei, unde a fost vizitat de Ci-
cero; vide şi Prouid., 3,4; Marcia, 22,3.
38,1. Demades a fost om de stat atenian, oponent al lui De-
mostene; a fost condamnat la moarte în 318 î.Cr. Din discur-
surile sale nu au supravieţuit decât vorbe de spirit.

Cartea a şaptea

1,5. Pentru influenţa lunii asupra mareelor, vide Prouid.

1,4. Pentru iluziile optice, vide Natur. 1,3,9.
2,5. Onesicritus din Astypalaea (adept al şcolii cinice) l-a
însoţit pe Alexandru în india; a avut faima unui mare minci-
nos, datorită scrierilor sale – care nu aveau însă pretenţia unor
consemnări istorice, ci erau mai degrabă istorioare romanţate,
în care Alexandru era un erou de formaţie cinică. Strabon şi

399
 Pliniu au folosit informaţii provenite din aceste scrieri.
7,1. Stânca menţionată aici trebuie să fie Tarpeium saxum,
stânca de pe care erau aruncaţi cei condamnaţi pentru crimă
şi trădare; numele este pus în legătură cu legenda tinerei tar-
peia, fiica lui Spurius tarpeius (comandantul Capitoliului)
care i-ar fi condus pe sabini şi le-ar fi deschis porţile cetăţii.
9,2. Pentru măsuţele de lemn incrustate, vide Pliniu, Natu-
ralis historia, 13,96.
9,3. vasele murine sunt indicate de Pliniu, ca semn distinc-
tiv al luxului (37,18-19).
9,4. Pentru perle: vide Pliniu, 9,114.
15,2. Harmodius şi Aristogeiton erau elogiaţi de greci ca ti-
ranicizi; vide tucidide, 1,20. În memoria lor a fost ridicat un
faimos grup statuar în bronz, luat de Xerxes de la Atena în 480
î.Cr. S-au păstrat copii în marmură (muzeul Naţional din Na-
poli); vide Pliniu, Naturalis historia, 34,17 şi 70.
19,5. Apollodorus şi Phalaris fuseseră menţionaţi (tot îm-
preună) în Ira, 2,5,1; ei reprezintă de altfel o pildă dublă (un
tiran macedonean şi unul sicilian) la care se referă frecvent au-
torii antici.
25,1. Anecdota despre parfum apare şi la Diogene Laertios,
ii,76. Aristippus din Cyrene era unul dintre apropiaţii lui So-
crate; mărturiile sugerează o aplecare către lux.
26,2. „Binefacerea ta care nu a dat rod”: lat. beneficii tui ...
infelicitas.

400
 iNDiCE
Despre binefaceri
A 6,31,11
Aeschines Benef.1,8,1
Aglaia, Benef.1,3,6
Agripa (marcus vipsanius
Agrippa) Benef. 3,32,4;
Benef. 6,32,2; Benef. 6,32,3
Ahile Benef. 4,27,2
Alcibiade Benef.1,8,2
Alexandru cel mare
Benef..1,13,1; Benef. 2,16,1;
Benef. 5,4,4; Benef. 5,6,1;
Benef. 7,2,5; Benef. 7,3,1;
Allobrogicus (Fabius) Benef.
4,30,2
Alpi (munţii) Benef. 5,16,1
Annius Pollio Benef. 4,31,4
Antigonus Benef. 2,17,1;
Benef. 3,37,3
Antoniu (marcus Antonius)
Benef. 2,25,1; Benef. 5,16,6;
Benef. 6,3,1;
Apollodorus Benef. 7,19,5
Arcesilas Benef. 2,10,1; Benef.
2,21,4
Archelaus Benef. 5,6,2; Benef.
5,6,6
Aristide Benef. 4,27,2
Aristippus Benef. 7,25,1
Aristo Benef. 3,32,3
Aristogeiton Benef. 7,15,2
Arrhidaeus Benef. 4,31,1
Arruntius Benef. 6,38,3
Asia Benef. 5,17,2; Benef.
Asinius Pollio Clem. 1,10,1
Atena Benef. 6,38,1
Augustus Benef. 2,25,1; Benef.
2,27,2; Benef. 3,27,1; Benef.
3,27,2; Benef. 3,27,3; Benef.
3,32,5; Benef. 6,32,1; Benef.
6,32,3; Benef..1,15,5;
B
Bachus Benef..1,13,2
Benacus Benef. 4,5,3
Bion Benef. 7,7,1
Brutus (marcus iunius)
Benef. 2,20,1
C
Caepio (Fannius) Clem. 1,9,6
Callistratus Benef. 6,37,1
Cambise Benef. 7,3,1
Camillus (marcus Furius
Camillus) Benef. 4,27,2; Benef.
5,17,2
Capitoliu Benef. 7,7,2
Catilina (Lucius Sergius)
Benef. 5,16,1; Benef. 5,17,2
Cato (marcus) Benef. 5,7,5;
Benef. 5,17,2
Cezar (Gaius iulius Caesar)
Benef. 2,11,1; Benef. 2,20,1;
Benef. 2,20,3; Benef. 3,24,1;
Benef. 5,24,2; Benef. 5,27,1
Cezar (împărat) Benef. 7,6,2
401
 Cezar/Caesar (Nero): vide
Nero
Charis Benef. 1,3,10
Chrisip Benef. 1,3,8; Benef.
1,3,9; Benef.1,4,1;
Benef.1,4,4; Benef. 2,17,3;
Benef. 2,25,3; Benef. 3,22,1;
Benef. 7,8,1
Cicero (marcus tullius)
Benef. 5,17,2; Benef. 7,6,1;
Clem. 1,10,1
Cicero (marcus tullius, fiul)
Benef. 4,30,2
Cinna (Gnaeus Cornelius)
Benef. 4,30,2; Clem. 1,9,11
Cipru Benef. 3,37,3
Circus Flaminius Benef.
5,16,5
Cirus Benef. 7,3,1
Claudius i..1,15,5
Claudius Quadrigarius
Benef. 3,23,2
Cleanthes Benef. 6,11,1; Benef.
6,12,2
Cinna (Lucius) Clem. 1,9,2;
Clem. 1,9,6; Clem. 1,9,7;
Clem. 1,9,8
Cocceius (marcus Cocceius
Nerva) Clem. 1,10,1
Collina (poarta) Benef. 5,16,3
Corfinium Benef. 3,24,1, 64
Coriolan (Gnaeus marcius
Coriolanus) Benef. 5,16,1
Cossus Clem. 1,9,10
D
Decius (Publius Decius mus)
Benef. 4,27,2; Benef. 6,36,2
402
Dellius Clem. 1,10,1
Demades Benef. 6,38,1
Demaratus Lacedemonianul
Benef. 6,31,4; Benef. 6,31,11
Demetrius Cinicul Benef.
7,1,3; Benef. 7,2,1; Benef.
7,8,1; Benef. 7,11,1;
Diogene Benef. 5,4,3; Benef.
5,6,1
Dionysius cel Bătrîn Clem.
1,12,1
Domitius (Ahenobarbus)
Benef. 3,24,1; Clem. 1,10,1
Dorus (librar) Benef. 7,6,1
E
Egnatius (Rufus) Clem. 1,9,6
Enea Benef. 3,37,1; Benef.
6,36,1
Epicur Benef. 3,4,1; Benef.
4,2,1; Benef. 4,4,1; Benef.
4,19,1;
Etna Benef. 3,37,2; Benef.
6,36,1
Eufrat Benef. 3,29,4
Euphrosyne, Benef.1,3,6
Eurynome Benef.1,3,9
F
Fabii (300) Benef. 5,3,2
Fabius Cunctator Benef. 2,7,1;
Benef. 4,27,2; Benef. 4,30,2;
Clem. 1,9,10
Fabius Persicus (Paullus)
Benef. 2,21,5; Benef. 4,30,2
Fidias Benef. 2,33,2
Filip Benef. 4,37,1; Benef.
 4,37,3; Benef. 4,38,1
Furnius (Gaius) Benef. 2,25,1
G
Gaius Caesar Benef. 2,12,1;
Benef. 2,21,5; Benef. 4,31,2;
Benef. 7,11,1
Galia Benef. 5,16,5; Clem.
1,9,2
Germania Benef. 5,16,5
Germanicus Benef. 4,31,2
Gracchus (Gaiu) Benef. 6,34,2
Graecinus (iulius) Benef.
2,21,5
Graţiile (Gratiae), Benef. 1,3,2;
Benef.1,3,9; Benef.1,4,4
Grecia Benef. 6,31,1; Benef.
6,31,8; Benef. 6,31,11
Grumentum Benef. 3,23,2
Gryllus Benef. 3,32,3
H Lynceus Benef. 4,27,3
Harmodius Benef. 7,15,2
Haterius Benef. 6,38,3
Hecaton Benef. 1,3,9; Benef.
2,18,1; Benef. 2,21,4; Benef.
3,18,1; Benef. 6,37,1
Hercule Benef..1,13,1;
Benef..1,13,2; Benef. 4,8,1;
Benef. 7,3,1
Hesiod Benef. 1,3,6;
Benef.1,3,10
Hispania Benef. 5,24,1
Homer Benef. 1,3,7;
Benef.1,3,10; Benef. 5,25,4
I
indian (Oceanul) Benef. 7,2,5
iupiter Benef.1,3,9; Benef.1,4,4
L
Lariu Benef. 4,5,3
Lentulus (Gnaeus Cornelius)
Benef. 2,27,1
Lepidus (marcus) Clem.
1,9,6; Clem. 1,10,1
Liber Benef. 4,8,1; Benef. 7,3,1
Liberalis (Aebutius) Benef.
1,1,1; Benef. 2,1,1; Benef.
2,6,1; Benef. 2,30,1; Benef.
3,1,1; Benef. 3,5,1; Benef.
4,1,1; Benef. 4,3,1; Benef.
4,31,1; Benef. 5,1,3; Benef.
6,1,1; Benef. 6,6,1; Benef.
6,12,1; Benef. 6,41,1; Benef.
6,42,1; Benef. 7,1,1
Livia Clem. 1,9,6
Livius Drusus Benef. 6,34,2
Lysimachos Clem. 1,25,1
M
macedonia Benef. 3,6,2; Benef.
4,37,1; Benef. 5,6,1
mamercus Scaurus Benef.
4,31,3
manlius Benef. 3,37,4
marius (Gaius) Benef. 5,16,2
marius Nepos Benef. 2,7,1
maro (delator) Benef. 3,26,2
marsias (statuia) Benef. 6,32,1
massilia Clem. 1,15,2
mecena (Gaius maecenas)
403
 Benef. 4,36,2; Benef. 6,32,2;
Benef. 6,32,3
mercur Benef. 1,3,7; Benef.
4,8,1
messala Clem. 1,10,1
mucius (Gaius mucius
Scaeuola) Benef. 4,27,2;
Benef. 7,15,2
munda Benef. 5,24,3
murena (Aulus terentius
varro) Clem. 1,9,6
musa, Benef.1,3,10
N Procust Clem. 2,4,1
Nero Caesar Clem. 1,1,1;
Clem. 1, 1,5; Clem. 1,11,2;
Clem. 2,1,1; Clem., 2,2,1
Nil Benef. 6,7,3
O Benef. 5,3,2
Octavius Benef. 3,32,5
Onesicritus Benef. 7,2,5
Orele (Horae), Benef.1,3,9
P 3,27,2
Pad Benef. 6,19,1
Pasithea Benef. 1,3,7
Passienus (Gaius Passienus
Crispus) Benef..1,15,5
Paulus (Aemilius) Clem.
1,9,10
Paulus (fost pretor) Benef.
3,26,1
Pausanias Benef. 4,37,3
Persia Benef. 7,3,1
Perusia Clem. 1,11,1
Phalaris Benef. 7,19,5; Clem.
2,4,3
404
Pitagora Benef. 7,21,1
Platon Benef. 3,32,3; Benef.
4,33,1; Benef. 5,7,5; Benef.
6,11,1; Benef. 6,18,1
Pompeius (Gnaeus) Benef.
5,16,4; Clem. 1,9,3
Pompeius Poenus Benef.
2,12,1
Pompeius (Sextus) Benef.
4,30,2
Porsenna Benef. 5,16,5; Benef.
7,15,2
Praeneste Benef. 5,16,3
R
Rabirius (Gaius) Benef. 6,3,1
Rebilus Benef. 2,21,6
Regulus (marcus Atilius)
Rin Benef. 3,29,4
Roma Benef. 5,16,5; Benef.
6,36,2
Rufus Benef. 3,27,1; Benef.
Rutilius (Publius Rutilius
Rufus) Benef. 5,17,2; Benef.
6,37,2
S
Sallustius (Gaius Sallusitius
Crispus) Benef. 4,1,1
Sallustius (Gaius Sallustius
Crispus, nepotul) Clem.
1,10.1
Salvidienus (Quintus Salvi-
dienus Rufus) Clem. 1,9,6
Sardis Benef. 6,31,11
Scaurus (strămoşul) Benef.
4,31,4
Scipio Benef. 3,33,1; Benef.
5,17,2; Benef. 6,36,2
Seneca (Lucius Annaeus)
Benef. 4,8,3, 80
Servilius Clem. 1,9,10
Sicilia Clem. 1,11,1
Socrate Benef..1,8,1;
Benef.1,9,1; Benef. 3,32,3;
Benef. 5,4,3; Benef. 5,6,1;
Benef. 5,6,4; Benef. 5,6,6;
Benef. 5,7,5; Benef. 7,8,1;
Benef. 7,34,1
Sofroniscus Benef. 3,32,3
Sucro Benef. 5,24,1
Sulla (Lucius Cornelius)
Benef. 5,16,3; Clem. 1,12,1;
Clem. 1,12,2
V
vedius Pollio Clem. 1,18,2
venus, Benef.1,3,9
verrucosus: vide Fabius
Cunctator (Fabius)
vestale Benef. 1,3,7
vettius (Publius vettius
Scato) Benef. 3,23,5
X
Xenofon Benef. 3,32,3
Xerxes Benef. 6,31,1; Benef.
6,31,11
Z
Zenon Benef. 4,39,1; Benef.
7,8,1

T
tarius (Lucius tarius Rufus)
Clem. 1,15,2; Clem. 1,15,3;
Clem. 1,15,4
tarquinius Benef. 2,20,2
termopile Benef. 6,31,6
thalia Benef. 1,3,6; Benef.
1,3,10
tiberius Caesar Benef. 2,7,2;
Benef. 2,8,1;Benef. 3,26,1;
Benef. 5,25,2; Clem. 1,1,6
tibur Benef. 4,12,3
titus Livius Benef. 7,61
tracia Benef. 5,6,1
tricho Clem. 1,15,1
turnus Benef. 6,41,2
tusculum Benef. 4,12,3

405
 CuRENtE FiLOZOFiCE

stoicii. Stoicismul a fost o orientare complexă de gândire

apărută la începutul epocii elenistice (sfârşitul secolului al iv-
lea î.Hr.), care s-a întins până în epoca imperială a Romei antice
(secolul al iii-lea d.Hr.). A fost fondat de Zenon din Cittium
(polis grecesc din insula Cipru), fenician de origine, născut însă
în insula Cipru, dar stabilit din tinereţe la Atena. Acesta a înte-
meiat în jurul anului 300 î.Hr. o şcoală filosofică, ce va fi numită
stoică, deoarece lecţiile se desfăşurau într-un portic (gr. stoa –
galerie acoperită deschisă, susţinută de coloane, care se întinde
de-a lungul unei clădiri, în jurul unei grădini sau al unei pieţe).
Stoicii învăţau răbdarea, moderaţia, suportarea cu decenţă a
loviturilor sorţii. Afirmau necesitatea de a fi om atât în sărăcie,
cât şi în bogăţie, de a păstra demnitatea şi cinstea cu orice preţ.
Dacă soarta ţi-a dat sărăcie, lipsă de sănătate şi alte probleme,
atunci trebuie să rezişti fără să te plângi. Dacă eşti bogat, frumos,
deştept, atunci trebuie să fi modest şi moderat, folosind aceste
daruri să ai în minte că oricând le poţi pierde. Binele şi răul sunt
conceptele din sfera atitudinii omului faţă de lume şi de propria
viaţă. Binele nu constă într-un obiect, ci în tipul de alegere pe
care o faci. Soarta decide Harta Drumului, evenimentele care ge-
nerează greutăţile sau bucuriile omului. Atitudinea cu care ne
raportăm la ele diferă de la om la om. Privilegiul unei fiinţe ra-
ţionale este libertatea de a-şi construi propria atitudine interioară
în faţa oricărui şir de evenimente inevitabile şi incontrolabile
care îi apar în viaţă. Fericirea unui om nu constă în poziţia pe
care o deţiine la un moment dat, ci de percepţia locului, de inte-
grarea armonioasă în această lume. Patimile sunt doar materie,
prin care omul descoperă natura sa morală.

406
 epicurenii. Fondatorul curentului, Epicur, s-a născut în
anul 341 î.Cr. în insula Samos. Primele studii le-a făcut sub în-
drumarea lui Eusiphanes, un discipol al lui Democrit, care l-a
învăţat să privească lumea ca fiind rezultatul mişcării întâm-
plătoare şi ca o combinaţie de particule atomice. El a trăit pen-
tru o vreme în exil şi în sărăcie. treptat a adunat în jurul său
un cerc de prieteni şi a început să-i înveţe doctrinele sale ca-
racteristice. În anul 306 s-a stabilit la Atena, în faimoasa „Gră-
dină" care a devenit sediul şcolii.
În centrul eticii lui Epicur se află ideea că libertatea indivi-
dului este independenţa lui faţă de tot ceea ce este în exterior.
Oponenţii lui Epicur îi răstălmăceau adesea ideile, transfor-
mându-le, abuziv, în simplu hedonism. Răspuns prompt dat
de Epicur afirma că în spatele plăcerilor - pe care el le consi-
dera drept scop final - se găseşte, de fapt, “eliberarea de sufe-
rinţele corpului şi ale sufletului”. Înainte de moarte, printr-o
scrisoare adresata prietenului său, idomeneus, Epicur scria că
nici măcar cele mai insuportabile suferinţe pe care le avea în
acel moment, nu-i putea anula plăcea pe care i-o aduceau
amintirile despre conversaţiile profunde, avute in compania
prietenului său. Celebra Grădina, precum şi bunurile acumu-
late de-a lungul vieţii, le-a lăsat prietenilor şi elevilor săi.
cinicii. Întemeietorul şcolii cinice este Antistene din Atena.
Despre viaţa lui avem puţine date. După moartea lui Socrate,
Antistene a deschis o şcoală filozofică în gimnaziul Cinosarges.
Aici ţinea cuvântări filozofice, pentru care refuza să primească
onorariu, dar accepta daruri. A scris lucrări cu caracter filozofic,
din care s-au păstrat doar fragmente.
Scopul final al învăţăturii cinicilor nu este elaborarea unor
teorii filozofice profunde, care să explice teoretic un anume
mod de viaţă ales de ei – inevitabil unul fără legătură directă
cu problemele reale ale societăţii (viaţa în sărăcie, singurătate,
etc) – ci tocmai experimentarea directă a modului de viaţă pe
propria persoană. in centrul atenţiei se află prin urmare Omul
cu trăirile şi grijili lui reale, aflat mereu în căutarea sinelui. Ci-
nicii nu încercau să îi îndrepte pe ceilalţi, pentru că filozofia lor
era, de fapt, una foarte individualizată.

407