EPICTET

antidepresiv
la purtător

Manualul

Traducere din limba greacă,

notă asupra ediţiei, note şi indice de nume
de Ioana Costa

Cuvânt înainte
de Andrei Pleşu

editura seneca lucius annaeus

© Editura Seneca Lucius Annaeus, 2020

Corector: Elena Bițu

Ilustrații: Iulia Costache
Machetare: Dragoș Tudor
Coordonator: Anastasia Staicu

ISBN 978-606-9680-00-1

Toate drepturile prezentei ediţii sunt rezervate Editurii Seneca Lucius

Annaeus. Nicio parte din această lucrare nu poate fi reprodusă, stocată
sau transmisă sub indiferent ce formă fără acordul prealabil scris al
editurii.
 CuPRINS

Cuvânt-înainte:
Re-începutul filosofiei de Andrei Pleşu ....................... 7

Manualul .............................................................................. 13

Cuvânt după
Indice de nume ................................................................ 57
Despre Epictet ................................................................. 58
Notă asupra traducerii ................................................... 60
 CuvÂnt-Înainte

RE-ÎNCEPuTuL FILOSOFIEI

În juneţe, întîlnirea mea cu filosofia a început –

datorită lui Constantin Noica şi sub supravegherea
lui – cu frecventarea a ceea ce el numea „marile ei
bulevarde”: de la Platon şi Aristotel (mai ales Pla-
ton!) la Kant, Hegel şi Heidegger (mai ales Hegel!).
Eu însă, îndărătnic, nu voiam să deprind „tehnicali-
tăţile” meseriei, deşi îmi dădeam seama că nu aveam
decît de profitat de pe urma exerciţiului hermeneutic
la care ne invita dl. Noica. Întrebările mele erau
”existenţiale”, patetice, mai apropiate de religie decît
de metafizica clasică. Voiam să identific „tehnici spi-
rituale” care să mă ducă la înţelepciune, fericire,
transfigurare, desăvîrşire interioară. Cu asemenea
obsesii, deveneam nerăbdător oridecîteori filosofia
întîrzia prea mult în concept, în terminologie, în acro-
baţie analitică. Odată, după un intens seminar Hegel,
am declarat, exasperat: „nici cu Hegel n-am ce face!”.
Dl Noica a fost vădit indispus şi multă vreme n-a
contenit să ironizeze nevoia mea de „reţetă”, preo-
cuparea mea pentru sinele propriu („fratele porc”),
disponibilitatea mea faţă de doctrinele orientale şi

7
 faţă de tot soiul de „mistagogii”, mai mult sau mai
puţin suspecte. Culmea e că, prin modul lui de a fi,
prin manevrele sale speculative, prin unghiul său de
„atac” asupra marilor texte, Constantin Noica era
mult mai aproape de tipul „înţeleptului”, decît de
acela (refuzat, de altfel, în mod expres) al „profesoru-
lui de filozofie”. Dar nu s-a gîndit, sau n-a vrut (încă),
să mă „rezolve”, trimiţîndu-mă la autori pentru care „a
filosofa” era a căuta felul optim de a trăi, a te pregăti să
faci faţă oricărei încercări, cu ecvanimitate şi nobleţe.
Or, la sursele ei greceşti, filosofia tocmai asta era:
nu pur şi simplu a te strădui să descoperi înţelesuri,
ci a şti să te foloseşti de ele, să trăieşti în conformitate
cu registrul valorilor spre care conduce buna utili-
zare a raţiunii. Aşa stînd lucrurile, am constatat că,
pentru a reveni la filozofie, trebuia să revin la autorii
care, pe linia comportamentului socratic, se dedicau
unei curajoase problematici a înţelepciunii. Iar Epictet
era, în acest sens, un cap de listă. De altfel, în chiar
textul Manualului său (Cap. LII, 1-2), el anticipează,
inspirat, soarta viitoare a filosofiei, mai exact deriva
ei dinspre principii înspre metodă, dinspre adevăr spre
mecanismele exprimării lui, dinspre soluţia vitală în-
spre o rafinată „filatelie” logică: Noica ar fi spus: se
rămîne la ascuţirea cuţitelor şi se amînă indefinit
incizia. Epictet o spune la fel de explicit: importante

8
 sunt principiile (de pildă, „să nu minţi”). Numai că, în
pasul următor, se ajunge la necesitatea de a demonstra
„de ce nu trebuie să minţi”. Pasul al treilea uită cu totul
de cel dintîi: el se ocupă de „problema demonstra-
ţiei”: ce înseamnă, în fond, „a demonstra”, ce înţele-
gem prin „adevărat” sau „fals”, ce este o premisă, ce
este o concluzie, ce este o contradicţie etc. Întreaga
istorie a filosofiei occidentale e cuprinsă, profetic, în
acest parcurs: de la presocratici la filosofia analitică,
de la tematica înţelepciunii la dexteritatea conceptuală,
de la interogaţia ziditoare, la interogaţia relativizantă,
orientată spre de-legitimarea interogaţiei înseşi. Pe
acest fundal, ar fi, poate, nevoie să reluăm totul de
la capăt. Să re-începem filosofia, adoptînd exigenţele
ei aurorale, stilistica ei antică. Iar Manualul lui Epic-
tet este un splendid prilej pentru acest re-început.
Avem de-a face cu un autor care nu vrea nici să
oficieze atotştiutor (nu vrea nici măcar să fie numit
„filosof”), nici să epateze prin erudiţia unui „grămă-
tic”, dar nici să trăiască la întîmplare, fără reflecţie,
confiscat strict de cele „exterioare” (cum sunt „oa-
menii de rînd”). Cititorul, mai ales cel tînăr, nu va
primi scheme gata-făcute de comportament, dar va
putea contempla harta căilor de urmat pentru a trece
de la „convalescenţa” cotidiană la sănătate şi igienă
lăuntrică.

9
 Eu unul încă reiau, reformulez, re-chestionez şi
încerc să asum în imediatul vieţii de zi cu zi reperele
oferite de Epictet: să deosebeşti inteligent între ce
depinde de tine şi ce nu (şi, în consecinţă, să nu te
bucuri sau să te întristezi decît de ceea ce stă în sfera
ta de decizie), să iei orice obstacol drept probă şi pri-
lej, să-ţi joci conştiincios rolul în care te-au distribuit
zeii şi soarta, să fii gata să plăteşti preţul lucrurilor
pe care le doreşti, să-ţi ţii atenţia trează, să-ţi alegi
modéle potrivite şi să le urmezi, să admiţi că eşti ceea
ce ţi se întîmplă, cu alte cuvinte că eşti prima cauză a
păţaniilor tale şi, deci, singurul vinovat de „relele” cu
care te confrunţi, să nu te laşi condus de „închipuiri”,
să fii egal cu tine însuţi, să accepţi „firea” lucrurilor
(adică să nu pretinzi ca ele să se conformeze aştep-
tărilor tale), să evaluezi totul, avînd mereu în minte,
drept criteriu, perspectiva morţii. Şi, peste toate, să
nu crezi că există, în mod substanţial, răul. Ordinea
lumii e bună, cu condiţia să ieşi în întîmpinarea ei şi
să înţelegi că nimic din cîte există nu e, prin fire,
„rău”. „Rele” pot fi doar părerile noastre (închipuite)
despre ceea ce există.
În vacarmul lumii de azi, sunetul acestei sobre
înţelepciuni (uneori prea sobră pentru cititorul con-
temporan, uneori lipsită, parcă, de dimensiunea
compasiunii, a atenţiei la celălalt, a „ieşirii din sine”,

10
 dar anticipînd, totuşi, orientarea creştină spre Pro-
videnţă) aduce un ton de echilibru şi calm interior,
o limpezime cu un neaşteptat potenţial terapeutic.
„Înghite Platon, nu prozac!” – sună titlul unei cărţi
la modă în mediul filosofic de peste ocean. Există,
într-adevăr, medicamente mai eficiente şi mai puţin
riscante decît cele prescrise de medicii psihiatri. La
rîndul nostru, cu această carte în mînă, putem pro-
clama şi noi, în beneficiul nevroticilor din preajma
noastră (şi al propriilor noastre nevroze): „Epictet,
nu antidepresive!” Veţi vedea că funcţionează…
andrei pleşu

În acest text am păstrat ortografia autorului (nota editorului).

11
 Manualul*

* Termenul grecesc encheiridion este un derivat al substan-

tivului cheir, „mână”, echivalat perfect de „manual”, ca
text „aflat la îndemână”, ce cuprinde noţiunile de bază ale
unei discipline. Titlul este în armonie cu învăţăturile lui
Epictet care, spre deosebire de stoicii timpurii, se adresa
publicului larg.
 1

Din toate cele ce sunt, unele depind de noi, altele

nu depind de noi. De noi depind gândul, avântul,
pornirea, respingerea şi, într-un cuvânt, câte sunt lu-
crurile noastre; nu depind de noi trupul, proprietatea,
faima, funcţiile şi, într-un cuvânt, câte nu sunt lucru-
rile noastre.
Cele ce depind de noi sunt din fire libere, fără con-
strângeri, fără piedici, iar cele ce nu depind de noi
sunt fără vlagă, robite, supuse constrângerilor, în voia
altora.
Aminteşte-ţi, aşadar: Dacă te gândeşti că acelea
înrobite prin firea lor sunt libere şi că cele ce aparţin
altuia îţi sunt proprii, vei fi supus constrângerilor, vei
jeli, vei fi tulburat, îi vei ocărî şi pe zei, şi pe oameni.
Dacă vei socoti al tău ce este doar al tău, iar ce e al
altuia, vei socoti al altuia, după cum şi este, nimeni nu
te va putea strâmtora în niciun fel, nimeni nu-ţi va
pune piedici, nu vei ocărî pe nimeni, nu vei învinovăţi
pe nimeni, nu vei face împotriva voinţei tale niciun
lucru, nimeni nu te va vătăma, nu vei avea vreun duş-
man, căci niciun rău nu te va lovi.
Ţintind către asemenea lucruri, aminteşte-ţi că,
pentru a le dobândi, e nevoie nu doar de un efort peste
măsură, ci şi să renunţi cu totul la unele, iar pe altele

14
 să le amâni pentru moment. Dacă le voieşti şi pe acelea,
şi să ai funcţii, şi să fii bogat, se poate întâmpla să nu
le dobândeşti pentru că ai ţintit şi către cele dintâi şi
nicidecum nu vei reuşi să obţii singurele lucruri din
care se nasc libertatea şi fericirea.
Încearcă să pui de-a dreptul alături de orice închi-
puire neplăcută cuvintele: „Eşti o închipuire şi nici-
decum ce te arăţi a fi”. Apoi încearc-o şi compar-o
după regulile pe care le ai, mai întâi şi mai presus de
toate dacă lucrurile sunt din cele ce depind de noi sau
nu depind de noi: iar dacă sunt din cele ce nu depind
de noi, să ai la îndemână răspunsul: „Nu înseamnă
nimic pentru mine”.

Aminteşte-ţi că dorinţa de a dobândi cele dorite te

face să le dobândeşti, iar dorinţa de a ocoli ceva te face
să nu ţi se întâmple ce vrei să ocoleşti; cel care nu
izbândeşte în a dobândi este un neîmplinit, iar cel
căruia i se întâmplă ce voia să ocolească este un nefe-
ricit. Dacă însă vrei să ocoleşti doar ce este împotriva
firii din cele ce ţin de tine, vei scăpa de cele pe care le
ocoleşti: dar dacă vrei să ocoleşti boala ori moartea,
ori sărăcia, vei fi nefericit.
Nu te strădui, aşadar, să le ocoleşti pe toate cele ce
nu ţin de noi şi ocupă-te numai de cele ce ţin de noi

15
 şi sunt împotriva firii. Renunţă cu totul acum la pofta
de a dobândi: căci dacă dobândeşti ceva din cele ce nu
ţin de noi, în chip necesar nu izbândeşti în cele ce ţin de
noi, în condiţiile în care cele pe care este cuviincios
să le dobândeşti nu se află câtuşi de puţin în puterea
ta. Pune-ţi în mişcare numai pornirea de a acţiona şi
de a nu acţiona, dar foloseşte-te de ele blând, fără
încrâncenare şi lipsit de constrângeri.

Pentru fiecare din cele ce sunt ademenitoare, sau

de folos în momentul de faţă, sau dorite, aminteşte-ţi
să întrebi: „Ce fel de lucru este?”, începând chiar cu
cele mai mărunte: dacă îţi place o ulcică, spune că „îmi
place o ulcică”. Când se sparge, nu vei fi tulburat. Dacă
îţi îmbrăţişezi copilul sau soţia, spune că îmbrăţişezi
un om: când moare, nu vei fi tulburat.

Când eşti gata să te apuci de un lucru, aminteşte-ţi

ce fel de lucru este. Dacă eşti gata să te îmbăiezi, înfă-
ţişează-ţi dinaintea ochilor ce se întâmplă în baie – cei
peste care curge apa, cei care sunt loviţi, cei care sunt
insultaţi, cei care fură şi aşa te vei simţi mai în siguranţă
dacă îţi spui de-a dreptul că „vreau să mă îmbăiez şi
totuşi să-mi păstrez voinţa în armonie cu firea”. Şi tot

16
 aşa în privinţa fiecărui lucru. Căci dacă ţi se întâmplă
ceva dimpotrivă când mergi să te îmbăiezi, îţi va fi la
îndemână să spui: „Nu am vrut doar să mă îmbăiez, ci
şi să-mi păstrez voinţa în armonie cu firea: nu o voi
face, dacă mă supăr pentru ce se întâmplă”.

Din toate cele ce sunt,

unele depind de noi,
altele nu depind de noi.

17
 5

Pe oameni îi tulbură nu ce se întâmplă, ci gândurile

lor legate de ce se întâmplă; nu este defel înspăimântă-
toare, de pildă moartea (căci aşa i se arăta şi lui Socrate),
ci părerea în privinţa morţii: pentru că aceasta este în-
spăimântătoare, atunci şi moartea este înspăimântă-
toare. Aşadar, ori de câte ori dăm de o piedică, ori
suntem tulburaţi, ori întristaţi, să nu punem niciodată
vina în seama altuia, ci doar într-a noastră, şi anume în
seama părerilor noastre. A pune în seama altora pricinile
pentru care faptele au decurs prost este propriu unui
om needucat; a şi le pune în seama sa, înseamnă că edu-
caţia a început; a nu le pune în seama nimănui altcuiva
decât a sinelui înseamnă că educaţia s-a desăvârşit.

Nu te sumeţi pentru calităţile altuia. Dacă un cal

se sumeţeşte şi spune că „sunt frumos”, este suporta-
bil; când însă tu spui, sumeţindu-te, că „am un cal fru-
mos”, să ştii că te sumeţeşti pentru frumuseţea calului.
Întrebi atunci ce anume poţi numi al tău? Te foloseşti
de năluciri. Să te sumeţeşti, aşadar, doar pentru un
bun ce ţine de tine.

18
 7

Ori de câte ori te afli într-o călătorie cu corabia,

dacă mergi să-ţi iei apă proaspătă1, poţi culege ceva
de pe drum, ori o cochilie mică, ori un fruct, dar se
cuvine să fii atent la corabie şi să nu o scapi din ochi,
ca nu cumva să te strige cârmaciul: iar dacă te strigă,
le laşi pe toate ca să nu ajungi să fii azvârlit, legat ca
oile. Tot aşa şi în viaţă, dacă ai o soţie şi un copilaş,
nimic nu te împiedică să-i socoteşti de parcă ar fi un
fruct ori o cochilie. Dar dacă te strigă cârmaciul,
aleargă la corabie, lăsându-le pe toate în urmă şi fără
să te uiţi îndărăt; şi dacă eşti bătrân, nu te îndepărta
vreodată prea mult de corabie, ca nu cumva să rămâi
în urmă când eşti chemat.

Nu căuta ca lucrurile să se înfăptuiască după cum

vrei, ci să vrei să se împlinească după firea lor şi tu
să-ţi găseşti liniştea.

1
Am tradus prin acest termen grecescul hydreúō, faţă de care ediţia
Schenkl are hythreúō; cf. ediţia Thurot.
19
 Pe oameni îi tulbură nu ce se întâmplă,
ci gândurile lor legate de ce se întâmplă.

20
 9

Boala este o piedică pentru trup, dar nu pentru

voinţă, dacă nu voieşti tu să fie. Şchiopătatul este o pie-
dică pentru picior, dar nu pentru voinţă. Spune-ţi asta
de fiecare dată când ţi se întâmplă ceva: vei afla că orice
este o piedică pentru un lucru, nu este pentru tine.

10

Orice se întâmplă, aminteşte-ţi să te întorci către

tine, să afli dacă ai putere să îi faci faţă. Dacă vezi un
bărbat frumos sau o femeie frumoasă, vei afla că
puterea de stăpânire este calitatea pe care o cer îm-
prejurările; dacă a căzut asupră-ţi un necaz, vei afla
statornicia caracterului; pentru jignire, vei afla re-
semnarea. Dacă te deprinzi în felul acesta, nu vei fi
sclavul plăsmuirilor.

11

Niciodată să nu spui, despre nimic, că „l-am pier-

dut”, ci că „l-am dat îndărăt”. Ţi-a murit copilul? A
fost dat îndărăt. Ţi-a murit soţia? A fost dată îndărăt.
„Proprietatea mi-a fost luată.” Nicidecum, şi ea a fost
dată îndărăt. „Dar este un ticălos cel care mi-a luat-o.”
Ce contează pentru tine prin cine a luat îndărăt cel ce
ţi-a dat? Câtă vreme ţi l-a dat, ai grijă de el, ca de un
bun străin, aşa cum se poartă cei ce se află într-un han.
21
 12

De vrei să mergi înainte, renunţă la judecăţi de

felul acesta: „Dacă nu iau seama la treburile mele, nu
voi avea din ce să trăiesc”, „Dacă nu îmi pedepsesc
copilul, va fi un netrebnic”. Este mai bine să mori de
foame, dar să nu suferi şi să nu te temi, decât să tră-
ieşti în îndestulare, dar tulburat. Este mai bine să-ţi
fie copilul un netrebnic decât să fii tu un nemernic.
Începe, aşadar, de la cele mărunte. Ai rămas fără
untdelemn? Ţi-a fost furată o butelcuţă de vin?
Spune-ţi că „aşa se plăteşte lipsa de suferinţă, aşa se
plăteşte lipsa de griji”. Nimic nu se dobândeşte altmin-
teri. Când îţi chemi sclavul, gândeşte-te că e cu putinţă
să nu te fi auzit sau că, auzindu-te, să nu fi putut face
ce vrei tu. Dar nu merită să îţi pui în el binele, încât
din pricina lui să ai parte de tulburare.

13

De vrei să mergi înainte, mulţumeşte-te să pari fără

minte şi sărac cu duhul, să nu vrei să pari deştept: iar
dacă cineva te crede deştept, îndoieşte-te de tine. Să
ştii că nu este uşor să îţi păstrezi voinţa în acord cu
firea, dar şi cu cele exterioare; iar dacă te îngrijeşti de
una, fără greş, o să o neglijezi pe cealaltă.

22
 14

Eşti sărac cu duhul dacă vrei să trăiască veşnic

copiii tăi şi soţia ta, şi prietenii tăi: căci vrei ceva ce
nu depinde de tine şi vrei să fie al tău ceea ce nu este
al tău. Tot aşa, dacă vrei ca sclavul tău să nu gre-
şească, eşti prost: căci înseamnă ca răul să nu fie rău,
ci altceva. Dacă însă vrei să ajungi să nu fii dezamă-
git, fă aşa: ocupă-te doar de ce este cu putinţă.
Pentru fiecare, stăpân este cel care are asupra lui
puterea de a vrea sau a nu vrea, pentru a-l salva sau
a-l pierde. Aşadar cel care doreşte să fie liber să nu
voiască ceva şi nici să nu fugă de ceva ce depinde de
alţii: altminteri, este silit să fie sclav.

15

Aminteşte-ţi că trebuie să-ţi duci viaţa de parcă

ai fi la un ospăţ. Ajunge la tine un platou trecut pe
la toţi: întinde mâna şi ia cu discreţie. Trece de tine:
nu îl opri. Nu ajunge defel: nu te agita să-l apuci, ci
aşteaptă până ce ajunge la tine. Poartă-te aşa cu co-
piii tăi, cu soţia ta, cu slujbele, cu bogăţia: vei fi într-o
zi vrednic de ospăţul zeilor. Dacă însă nici chiar
atunci când îţi sunt puse dinainte nu iei, ci le priveşti
cu dispreţ, vei fi părtaş nu doar la ospăţul zeilor, ci
şi la sfatul lor. Căci, pentru asemenea fapte, Diogene,

23
 Heraclit, şi alţii ca ei merită deopotrivă să devină şi
să fie numiţi „divini”.

16

Când vezi pe cineva în jale, plângând că i-a murit

copilul sau s-a înstrăinat ori că şi-a pierdut bunurile,
ia seama să nu te laşi pradă părerii că este nefericit
de pe urma unor nenorociri exterioare, ci păstrează-ţi
la îndemână ideea aceasta limpede, că „ceea ce îl în-
tristează este nu întâmplarea (căci pe altul nu îl în-
tristează), ci gândul legat de ea”. De aceea nu şovăi
să plângi împreună cu el, atât cât ţine de cuvinte, ba
chiar, dacă se întâmplă, să te tânguieşti împreună cu
el: bagă însă de seamă să nu gemi şi înlăuntrul tău.

24
 Şchiopătatul este o piedică pentru picior,
dar nu pentru voinţă. Spune-ţi
asta de fiecare dată când ţi se întâmplă
ceva: vei afla că ce este o piedică pentru
un lucru, nu este pentru tine.

25
 17

Aminteşte-ţi că eşti un actor într-o piesă de teatru,

iar autorul alege varianta pe care o doreşte: scurtă,
dacă o vrea scurtă; lungă, dacă o vrea lungă; dacă
vrea să joci rolul unui sărman, trebuie să îl joci cât
de bine poţi – la fel, dacă te vrea în rol de infirm, sau
de magistrat, sau de om sărac cu duhul. Treaba ta
este să joci cu onestitate ce ţi s-a dat: alegerea e în
puterea altuia.

18

Când un corb croncăne a nenorocire, nu te lăsa

purtat de închipuire, ci cântăreşte bine în sinea ta şi
spune-ţi că „astea nu înseamnă nimic pentru mine, ci
doar pentru ceva din trupul meu, ori din proprietatea
mea, ori din renumele meu, ori legat de copiii sau de
soţia mea. Pentru mine, însă toate semnele sunt de
bun augur, dacă aşa voiesc: căci, orice s-ar întâmpla,
ţine de mine să trag un folos de aici”.

19

Poţi fi neînfrânt dacă nu te lupţi cu ceva ce nu este

în puterea ta să fie înfrânt.
Vezi însă ca, atunci când priveşti un om ridicat în
slăvi sau având mare putere, sau pe care îl fericeşti în

26
 vreun alt fel pentru noroc, să nu te laşi pradă închi-
puirii. Căci dacă existenţa binelui se află în cele se
sunt în puterea ta, nu-şi găsesc locul nici invidia, nici
gelozia: iar tu nu vei voi să fii nici comandant, nici
prefect sau consul, ci să fii liber. Pentru asta există o
singură cale, şi anume să le dispreţuieşti pe cele ce nu
sunt în puterea ta.

Treaba ta este să joci cu onestitate ce ţi

s-a dat: alegerea e în puterea altuia.

27
 20

Aminteşte-ţi că învinuirile sau loviturile nu ofen-

sează în sine, ci părerea ta despre ele resimte ofensa.
Ori de câte ori cineva te înfurie, să ştii că gândul tău
ţi-a adus supărarea. De aceea, străduieşte-te mai întâi
să nu te laşi cuprins de închipuirea ta: iar dacă apuci
să stăpâneşti momentul şi să amâni cearta, vei do-
bândi cu uşurinţă stăpânire de sine.

21

Ţine-ţi dinaintea ochilor, zi de zi, moartea şi fuga

şi toate cele ce par îngrozitoare, dar, mai presus de
toate, moartea: aşa niciodată nu te vei gândi la ceva
nedemn şi nici nu vei dori să faci ceva nedemn.

22

Dacă aspiri la filozofie, pregăteşte-te de aici încolo

să se râdă de tine, să fii luat în batjocură de mulţi, care
vor spune că „iată, ni s-a întors filozoful” şi „de unde
ne-a sosit şi încruntatul ăsta?” Tu însă nu te arăta
încruntat, ci ţine-te de ce ţi se pare mai bun, ca unul
pus de zeu în locul acesta: aminteşte-ţi că, dacă le ţii
piept, cei care mai înainte au râs de tine mai apoi te
vor admira, dar dacă te laşi înjosit de ei, vei avea parte
de râsete de două ori.

28
 23

Dacă ţi se întâmplă să te întorci către cele din

afară aşa încât să vrei să îi fii cuiva pe plac, să ştii că
ţi-ai pierdut rânduiala dinlăuntru. Să-ţi ajungă să fii
în toate un filozof, dacă vrei chiar să fii socotit unul:
arată-te aşa şi fii pe deplin aşa.

24

Să nu te tulbure gânduri precum acesta: „Voi trăi

precum un simplu om, fără a primi recunoaşterea din
partea celorlalţi sau funcţii înalte?“ A te crede neînsem-
nat sau lipsit de onoruri ar însemna să crezi că valoarea
ta stă doar în puterea altora. Ceea ce nu e adevărat. Şi
atunci, de unde atâta tristeţe? De ce să cauţi preţuirea
din partea altora, înainte de a te preţui tu însuţi pentru
ceea ce eşti în realitate?
„Dar prietenii mei vor fi lipsiţi de ajutor“. Ce nu-
meşti a fi lipsit de ajutor? Nu vor avea bani de la tine,
nu îi vei face cetăţeni romani. Cine ţi-a spus că aces-
tea sunt în puterea noastră, iar nu treaba altora? Cine
poate să îi dea altuia ceea ce nu are el însuşi? „Să aibă
ei, se zice, ca să avem noi.”
Dacă pot să dobândesc ceva păstrându-mi cuviinţa
şi cinstea, şi generozitatea, arată-mi calea şi voi do-
bândi. Dacă însă mă îndemni să le pierd pe cele bune

29
 ce sunt ale mele, pentru ca voi să puteţi câştiga unele
ce nu sunt bune, uitaţi-vă cât de nedrepţi sunteţi şi fără
minte. Ce vă doriţi mai mult: bani sau un prieten de
încredere şi cuviincios? Pentru asta ajutaţi-mă mai de-
grabă să păstrez ce am şi nu mă împingeţi să împlinesc
ceva ce mă va face să pierd.
„Patria mea însă, zice, va fi lipsită de ajutorul pe
care i-l pot da.” Iarăşi, despre ce şi despre cât ajutor
e vorba? Nu vor fi porticuri şi nici băi din cauza ta.
Şi ce dacă? Nu e nevoie de încălţări de la fierar şi nici
de arme de la pantofar: este de ajuns ca fiecare să-şi
împlinească treaba sa. Nu va folosi la nimic dacă vei
avea un prieten credincios şi cuviincios? „Chiar aşa.”
Atunci nu vei fi defel nefolositor pentru asta. „Atunci
ce loc voi avea, zici, în cetate?” Cel pe care îl poţi păs-
tra în siguranţă, laolaltă cu încrederea şi cuviinţa.
Dacă însă vrei ca, pentru a-i fi de folos, să le pierzi
pe acestea, ce folos îi vei aduce ajungând să fii fără
ruşine şi deloc de încredere?

25

Ţi-a luat-o cineva înainte printr-un ospăţ ori un dis-

curs sau a fost chemat înaintea ta să dea un sfat? Dacă
acestea sunt lucruri bune, se cuvine să te bucuri că a
avut parte de ele; iar dacă sunt rele, nu te supăra că nu
ţi s-au întâmplat ţie: aminteşte-ţi că, dacă vrei să ţi se

30
 întâmple cele ce nu sunt în puterea noastră, nu poţi
avea aceeaşi răsplată ca ceilalţi decât dacă faci ca ei.
Cum e cu putinţă ca acela care nu stă mereu la
uşa cuiva să aibă aceleaşi reuşite ca acela care stă?
Sau cel care nu intră în alai, cu cel care intră? Sau cel
care nu laudă, cu cel care laudă? Vei fi nedrept şi ne-
sătul dacă vei vrea să le dobândeşti gratis, fără să
plăteşti pentru ele preţul cu care sunt vândute.
Cu cât se vând lăptucile? Cu un obol, poate.
Aşadar, dacă cineva care plăteşte un obol îşi ia lăp-
tucile, iar tu, care nu plăteşti, nu le vei lua, să nu
socoteşti că ai fost păcălit. După cum el are lăptucile,
tot aşa şi tu ai obolul, pe care nu l-ai dat.
La fel şi aici. Nu ai fost chemat la ospăţul cuiva?
Pentru că nu i-ai dat celui ce cheamă preţul cu care
îşi vinde ospăţul. Îl vinde pentru laudă, îl vinde
pentru curtenie. Dă-i preţul cu care îl vinde, dacă îţi
e de folos. Dacă însă vrei să le iei pe unele fără să le
plăteşti pe celelalte, eşti nesătul şi fără minte.
Şi tu rămâi fără nimic în locul ospăţului? Îţi rămâne
faptul de a nu fi adus laude unuia pe care nu voiai
să-l lauzi, faptul de a nu te fi folosit de cele ce-ţi des-
chideau uşa lui.

31
 26

Ţine de noi să desluşim voinţa firii din cele în

care nu ne deosebim unii de alţii. De pildă, atunci
când sclavul altuia sparge o cupă, suntem gata să
spunem că „este unul dintre lucrurile care se întâm-
plă”. Să ştii că, atunci când şi ţie îţi este spartă o cupă,
se cuvine să te porţi la fel ca atunci când i s-a spart
altuia. Du gândul acesta şi către altele mai de seamă.
Altuia îi mor copilul sau nevasta; nu e nimeni care să
nu spună că „e omenesc”: dar când îţi moare al tău,
pe dată strigi: „Vai, nefericitul de mine!” Trebuie însă
să ne amintim ce simţim când auzim că i s-a întâm-
plat altuia.

27

După cum o ţintă nu e pusă pentru a nu fi văzută,

tot aşa nu apare în lume ceva rău prin firea sa.

32
 Ori de câte ori cineva te înfurie, să ştii
că gândul tău ţi-a adus supărarea.

33
 28

Dacă cineva ar lăsa trupul tău în seama oricui i-ar

ieşi în cale, te-ai înfuria: nu te ruşinezi însă că îţi
încredinţezi tu însuţi mintea oricui se nimereşte, de
ajunge să fie tulburată şi confuză, dacă el te vatămă.

29

În fiecare lucru să cercetezi atent ce este la început

şi ce îi urmează şi să acţionezi cu acest gând în minte.
Altminteri, te vei apuca de lucrul acela cu entuzias-
mul de la început, pentru că nu ai cugetat defel la ce
urmează, iar mai apoi, când apar greutăţile, te vei
lăsa de el umplându-te de ruşine. Vrei să fii învingă-
tor la Olimpia?
Şi eu, pe zei! Căci este ceva de soi. Ia seama însă
la ce e de făcut la început şi ce urmează şi astfel să te
apuci de treabă. Trebuie să te supui disciplinei, să
mănânci cum se cuvine, să nu te atingi de prăjituri,
să te antrenezi cât e nevoie, la ore bine rânduite, când
e cald, când e frig, să nu bei apă rece, nici vin, cum
ţi-ar veni pofta, să te încrezi cu totul în antrenorul
tău, ca într-un medic, iar când este vremea întrecerii,
să fii gata să te răneşti, uneori chiar să-ţi rupi mâna,
să-ţi suceşti încheietura, să înghiţi praf din belşug,
uneori să fii biciuit – şi, după toate astea, să fii înfrânt.

34
 După ce ai cântărit bine acestea, apucă-te de
atletism, dacă încă o mai vrei. Altminteri, te vei purta
ca ţâncii, care ba se joacă în palestră, ba se încleştează
în luptă, ba cântă la trompetă, ba se suie pe scenă: tot
aşa şi tu, ba eşti atlet, ba luptător, ba retor, ba filozof,
nimic însă cu tot sufletul. Ca o maimuţă, imiţi orice
chip pe care îl vezi şi te laşi dus dintr-una într-alta.
Căci nu începi ceva după ce ai chibzuit ce este şi l-ai
privit de jur-împrejur, ci doar cum pare şi dintr-o
poftă lipsită de înflăcărare.
Tot aşa, cei care privesc un filozof şi cei care aud
pe cineva vorbind ca Euphrates (dar cine oare poate
vorbi ca el?).
Voiesc să fie şi ei filozofi. Omule, cercetează mai
întâi cum stau lucrurile, apoi ia seama cum îţi este
firea, dacă le poate duce. Vrei să concurezi la pentatlon
sau în palestră? uită-te la braţele tale, la coapse, cer-
cetează-ţi şoldurile.
Fiecare e făcut pentru altceva. Socoteşti că, dacă
faci astea, mai poţi să mănânci ca până acum, să bei
ca până acum, să ai aceleaşi plăceri ca până acum,
aceleaşi repulsii ca până acum? Trebuie să nu mai
dormi, să te munceşti, să pleci dintre ai tăi, să fii dis-
preţuit chiar de un sclav, să fii batjocorit de toţi, să-ţi
meargă rău în toate – renume, funcţie, justiţie, în orice.
Să iei seama la acestea, dacă voieşti să le dai în

35
 schimbul lipsei de tulburare, libertăţii, liniştii; dacă
nu, să nici nu te apropii, să nu te porţi ca un copil,
vrând să fii acum filozof, apoi perceptor, ba retor, ba
guvernator al lui Caesar. Astea nu sunt în armonie
unele cu altele. Se cuvine să fii un singur om, fie bun,
fie rău: se cuvine să aplici fie principiul care te guver-
nează, fie pe cele din exterior; să pui în practică fie ce
ai înăuntru, fie pe cele din afară: asta înseamnă să
alegi sau poziţia unui filozof, sau pe cea a unui simplu
particular.

30

Faptele cuvenite sunt măsurate în general după

felul cum te raportezi la ele. Este tatăl tău: datoria ta
e să ai grijă de el, să i te supui în toate, să îi rămâi ală-
turi chiar dacă te jigneşte sau te loveşte. „Dar este un
tată rău.” Oare ai ceva să-i reproşezi unui tată bun din
fire? Doar unui tată. „Fratele meu mă nedreptăţeşte.”
Îngrijeşte-te atunci să nu strici relaţia pe care o ai cu
el şi vezi să nu iei seama la ce face el, ci la ce ai tu de
făcut, dacă alegerea ta este să acţionezi respectând
firea: căci nimeni nu te va vătăma, dacă tu nu o vei
vrea; atunci vei fi vătămat, când vei socoti că eşti vă-
tămat. Atunci vei afla ce se cuvine să vină de la un
vecin, de la un cetăţean, de la comandant, când te vei
deprinde să înţelegi cum te raportezi la fiecare.

36
 31

În ce priveşte respectul faţă de zei, să ştii că lucrul

de căpetenie este să ai păreri corecte despre ei, că ei
există şi că le cârmuiesc pe toate bine şi drept şi că
te-au rânduit pentru aceasta, să li te supui lor şi să
laşi deoparte orice apare şi să te laşi de bunăvoie în
seama a ce se întâmplă, având încredinţarea că se
împlineşte cu gândul cel mai bun. În felul acesta nu îi
vei învinui niciodată pe zei şi nici nu le vei reproşa că
te-au părăsit.
Asta nu se poate face altfel decât să aşezi ce înţelegi
despre bine şi rău numai în seama acelor lucruri care
depind de noi, şi nu a celor din afara noastră. Aşa că,
dacă pui ceva bun sau rău în seama acestora, de câte
ori nu se petrec cele pe care le doreşti şi ţi se întâmplă,
în schimb, cele pe care nu le doreşti, în chip necesar îi
vei învinovăţi şi îi vei urî pe cei socotiţi a fi cauza lor.
Căci este în firea fiecărei făpturi să evite şi să
ocolească întâmplările care o pot vătăma şi cauzele
lor, şi să se îndrepte către cele folositoare şi cauzele
lor, şi să le privească încântat. Nu este cu putinţă ca
unul care se simte vătămat să se bucure de cele ce i se
pare a-l fi vătămat, după cum nu se poate bucura de
vătămarea în sine.
De aceea, şi un tată este ocărât de fiul său atunci

37
 când nu îi dă copilului ceea ce crede el că sunt lucruri
bune: şi Polinice, şi Eteocle s-au învrăjbit unul cu
altul socotind că a fi rege este un lucru bun. Pentru
asta, şi ţăranul îi ocărăşte pe zei, pentru asta, şi coră-
bierul, pentru asta, şi negustorul, pentru asta, şi cei
care îşi pierd nevestele sau copiii. Căci unde şade
interesul, se află şi evlavia. Aşa încât cel care se îngri-
jeşte să voiască şi să ocolească după cum se cuvine,
tocmai prin aceasta se îngrijeşte şi de evlavie.
Să închini cupa şi să faci jertfa şi să oferi pârga
sunt potrivite pentru fiecare situaţie în parte, după
rânduiala strămoşilor: în curăţie, şi fără zăbavă şi
fără nepăsare, fără meschinărie şi fără să faci paradă.

32

Când te foloseşti de profeţii, aminteşte-ţi că nu ştii

ce se va întâmpla. Dar vei şti de la cel ce profeţeşte
cum va fi; ai fi mers însă ştiind ce are să se întâmple
dacă eşti cu adevărat un filozof. Căci dacă întâmplarea
nu ţine de noi, nu poate fi nici bună, nici rea.
Nu aduce la ghicitor dorinţa de a face sau de a
ocoli ceva şi nu te apropia de el tremurând, ci cu
conştiinţa că întreaga chestiune este fără importanţă
şi fără urmări şi că, orice ar fi, este în puterea ta să îl
foloseşti bine şi că asta nu depinde de nimeni. Du-te
la zei cu îndrăzneală, ca la nişte sfetnici: mai apoi,

38
 după ce ai fost sfătuit, aminteşte-ţi pe cine ai ca sfet-
nici şi pe cine nesocoteşti dacă nu te supui.
Îndreaptă-te către oracol aşa cum Socrate socotea
că se cuvine, numai atunci când cumpănirea priveşte
o desfăşurare ce ţine de întâmplare, şi nu de raţiune
ori de vreo abilitate a cuiva, care să dea putinţa de a
discerne ce stă la temelie. De aceea, ori de câte ori
trebuie să te pui în primejdie pentru cineva drag sau
pentru patrie, să nu întrebi ghicitorul dacă să te pui în
primejdie. Căci dacă ghicitorul te previne că sacrificiile
nu sunt bine primite, este vădit că asta înseamnă
moarte sau vătămarea unor părţi ale trupului, ori
fuga: raţiunea cere însă ca, fie şi cu acest preţ, să te pui
în primejdie pentru cineva drag sau pentru patrie.
Încredinţează-te celui mai de seamă prezicător, lui
Apollo Pythianul, care l-a alungat din templul său pe
cel ce nu şi-a ajutat prietenul când era omorât.

39
 Dacă cineva ar lăsa trupul tău în seama
oricui i-ar ieşi în cale, te-ai înfuria: nu
te ruşinezi însă că îţi încredinţezi tu însuţi
mintea oricui se nimereşte, de
ajunge să fie tulburată şi confuză...

40
 33

Rânduieşte-ţi de-acum caracterul şi comporta-

mentul, pe care să le păstrezi când eşti doar cu tine
însuţi, dar şi când sunt oameni în preajmă.
Şi să păstrezi tăcerea în cea mai mare parte a
timpului sau să vorbeşti numai când e necesar şi
scurt. Să vorbeşti arareori, când o cere împrejurarea,
dar nu despre orice se întâmplă: nu despre luptători,
nu despre curse de cai, nu despre atleţi, nu despre
mâncare sau băuturi, subiecte care apar la tot pasul, şi,
mai cu seamă, nu despre oameni ticăloşi sau elogiaţi,
sau comparându-i.
Dacă îţi e în putinţă, schimbă cursul discuţiei cu
cei din jur, prin cuvintele tale, către ceva potrivit.
Dacă însă eşti răzleţit între străini, păstrează tăcerea.
Să nu râzi mult, nici despre multe, nici fără măsură.
Refuză să faci orice fel de jurăminte, pe cât este
cu putinţă, dar dacă nu se poate altfel, rămâi la ce e
impus de împrejurări. Ţine-te departe de distracţiile
cu străinii şi cu cei de rând.
Dacă însă se iveşte prilejul, păstrează-ţi atenţia
trează, ca nu cumva să aluneci într-o purtare de rând.
Să ştii că, dacă tovarăşul tău are o meteahnă, cel care
îşi petrece timpul cu el trebuie să îi împărtăşească
meteahna, chiar dacă el se întâmplă să fie neprihănit.

41
 Cele ce ţin de trupul tău cer doar cât trebuie pentru
nevoile minime, cum ar fi hrană, băutură, veşminte,
adăpost, slujitori: renunţă însă la tot ce ţine de faimă
sau trufie. Ţine-te curat, pe cât e cu putinţă, în privinţa
relaţiilor fizice înainte de căsătorie.
Dacă ţi le îngădui, să fie aşa cum se cuvine. Să nu
fii însă sever cu cei care le practică, şi nici nemilos: să
nu aduci mereu vorba că tu însuţi nu le practici.
Dacă cineva îţi dă de ştire că se spun cu rea-voinţă
lucruri urâte despre tine, să nu te aperi de cele ce se
spun, ci răspunde că „nu ştie alte păcate ale mele,
altfel nu ar vorbi doar despre acestea”.
Nu e nevoie să asişti la spectacole de teatru vreme
îndelungată. Dacă se iveşte însă ocazia, arată că nu
te preocupă nimic în afară de tine însuţi. Să voieşti
să se întâmple doar ceea ce se întâmplă şi să învingă
numai cel care învinge: în felul acesta nu vei avea
nicio piedică în faţă. Ţine-te însă cu totul departe de
orice strigăt şi râs, şi de amuzamentul prelungit. Iar
după ce pleci, să nu vorbeşti mult despre ce s-a
petrecut acolo, decât dacă te face mai bun: căci să o
înfăţişezi înseamnă să te minunezi de ce ai văzut.
Nu te duce la prelegerile vreunora şi nici să nu
asişti la ele cu uşurinţă: dacă însă asişti, ai grijă să
rămâi serios şi demn şi să-ţi păstrezi cumpătul.
Când mergi să te întâlneşti cu cineva, mai cu

42
 seamă o persoană cu faimă bună, să ai în minte ce ar
fi făcut într-o asemenea împrejurare Socrate sau
Zenon şi atunci nu vei pierde ocazia de a te folosi cum
se cuvine de întâlnire.
Când vizitezi pe careva dintre oamenii puternici,
pregăteşte-te să nu-l găseşti acasă, să fie porţile
zăvorâte, să-ţi fie trântite în faţă uşile, să nu-i pese de
tine. Iar dacă, în pofida a toate, socoteşti nimerit să
mergi, atunci mergi şi împacă-te cu ce se întâmplă şi
să nu-ţi spui niciodată că „nu a meritat”: căci asta ţine
de un spirit de rând şi prins de cele exterioare.
În conversaţii fereşte-te să aminteşti prea mult şi
fără măsură treburile tale sau păţaniile. Căci altora
nu le face plăcere să asculte ce ţi s-a întâmplat aşa
cum ţie îţi face plăcere să aminteşti ce ai păţit.
Fereşte-te să stârneşti râsul: este o deprindere
care cu uşurinţă alunecă în ceva de rând şi poate
aduce cu el o pierdere a respectului faţă de tine de
către cei din jur.
Este nesigur şi să intri în subiecte jenante. Când
se întâmplă aşa ceva, dacă se iveşte prilejul, arată-ţi
dezaprobarea faţă de cel ce a făcut-o: dacă nu, fă,
prin tăcerea ta sau prin înroşirea feţei, sau printr-o
încruntare, să-i fie limpede că vorbele ţi-au produs
supărare.

43
 34

Când îţi închipui o plăcere, fereşte-te ca nu cumva,

cum se întâmplă cu altele, să te laşi purtat de închi-
puire: opreşte-te puţin din înfăptuirea ei şi ia-ţi un
răgaz. Apoi aminteşte-ţi două lucruri: cât timp va trece
până ce plăcerea va dispărea şi cât de îndelung te vei
căi după aceea şi te vei învinovăţi singur: iar acestora
pune-le dimpotrivă cât te vei bucura şi te vei lăuda
singur dacă te abţii. Iar dacă se iveşte prilejul să se
înfăptuiască, ia seama să nu fii copleşit deopotrivă de
dulceaţa şi de ademenirea ei: aşază-i împotrivă cât de
bine îţi va fi să înţelegi că ai înfrânt izbânda.

35

Când faci ceva pentru că trebuie să fie făcut, să

nu te fereşti niciodată să fii văzut că îl faci, chiar dacă
cei mulţi urmează să te învinuiască pentru aceasta.
Căci dacă faci ceva ce nu e drept, fereşte-te chiar să
făptuieşti: iar dacă e drept, de ce să te fereşti de cei
ce te învinuiesc pe nedrept?

36

După cum vorbele „este zi” şi „este noapte” au

un înţeles anume luate separat, dar sunt fără sens
luate împreună, tot aşa şi să ceri o porţie mare poate

44
 să însemne ceva pentru trup: să te fereşti însă ca la
un ospăţ să faci la fel, de dragul comesenilor, pentru
că e lipsit de demnitate. Aşadar, când mănânci îm-
preună cu un altul, aminteşte-ţi nu doar să priveşti
însemnătatea celor ce-ţi sunt puse dinainte pentru
trup, ci şi să-ţi păzeşti demnitatea faţă de gazdă.

Dacă cineva îţi dă de ştire că se spun cu

rea-voinţă lucruri urâte despre tine, să nu te aperi
de cele ce se spun, ci răspunde că „nu ştie alte păcate
ale mele, altfel nu ar vorbi doar despre acestea”.

45
 37

Când îţi asumi un rol mai presus de puterea ta,

deopotrivă îl împlineşti rău şi laşi nefăcută fapta pe
care ai fi putut-o duce la capăt.

38

Aşa cum, atunci când te plimbi, iei seama să nu

calci într-un cui sau să-ţi alunece piciorul, tot aşa să fii
atent să nu aduci vătămare principiului ce te guver-
nează. Iar dacă vom păstra aceasta în fiecare lucru, îl
vom împlini fără primejduire.

39

Fiecăruia trupul îi este o măsură pentru ce are în

stăpânire, aşa cum piciorul este o măsură pentru
încălţămintea sa. Dacă rămâi între aceste limite, vei
păstra măsura: dacă ieşi din ele, vei fi dus, fără scă-
pare, până la capătul prăpastiei. La fel şi cu încălţă-
mintea, dacă treci dincolo de picior, încălţămintea
ajunge să fie aurită, apoi purpurie, brodată. Căci,
odată întrecută măsura, nu mai este niciun capăt.

40

Femeile de la paisprezece ani în sus sunt numite

de bărbaţi „doamne”. De aceea, văzând că nimic nu

46
 le este spre folos în afară de a se căsători cu bărbaţii,
încep să se înfrumuseţeze şi îşi pun în asta toate
speranţele. Mai apoi e nevoie de strădanii până să
înţeleagă că nu sunt respectate pentru nimic altceva
decât pentru o înfăţişare cuviincioasă şi discretă.

41

Este semnul unei minţi nătângi să zăbovească

asupra celor ce ţin de trup, cum ar fi să facă gimnas-
tică vreme îndelungată, să mănânce vreme îndelun-
gată, să bea vreme îndelungată, să se uşureze vreme
îndelungată, să stea acoperit. Acestea însă se cuvine
să fie făcute de la sine: atenţia toată să fie îndreptată
asupra minţii.

42

Când cineva îţi face un rău sau te vorbeşte de rău,

aminteşte-ţi că „el face sau vorbeşte socotind că îl pri-
veşte pe el”. Nu isi poate da sedama ce ţi se potriveşte
ţie, ci doar ce i se potriveşte lui. Dacă i se pare că ceva
e rău, doar el are de suferit, pentru ca s-a amăgit.
Dacă cineva ia un raţionament adevărat ca fiind fals,
nu raţionamentul are de suferit, ci persoana care s-a
inselat. Dacă acţionezi in conformitate cu asta, atunci
vei fi blând cu cel care te învinuieşte. Vei spune
despre el că „aşa i s-a părut”.

47
 43

Orice lucru are două capete, unul de care îl apuci,

altul de care nu-l poţi apuca. Dacă fratele tău te
nedreptăţeşte, nu-l prinde de capătul acela pentru
că îl nedreptăţeşti (căci acela este capătul de care nu
poate fi apucat), ci mai degrabă de celălalt, pentru
că este fratele tău, pentru că aţi crescut laolaltă, iar
atunci îl vei lua de capătul de care îl poţi apuca.

44

Acestea sunt vorbe lipsite de coerenţă: „Eu sunt

mai bogat decât tine, eu sunt mai presus de tine”;
„Eu sunt mai elocvent decât tine, eu sunt mai presus
de tine”. Sunt în schimb mai coerente acelea: „Eu
sunt mai bogat decât tine, proprietatea mea este mai
presus de a ta”; „Eu sunt mai elocvent, discursul
meu este mai presus de al tău”. Tu nu eşti nici o
proprietate, nici un discurs.

45

Cineva se spală repede: să nu spui că se spală

prost, ci repede. Cineva bea mult vin: să nu spui că
bea prost, ci mult. Căci mai înainte de a-i desluşi
gândul, cum poţi şti că face ceva prost? Aşa nu ţi se
va întâmpla ca despre unele să-ţi faci o impresie prin
raţiune, iar cu altele să fii de acord pur şi simplu.
48
 Când îţi asumi un rol mai presus de puterea
ta, deopotrivă îl împlineşti rău şi
laşi nefăcută fapta pe care ai fi putut-o
duce la capăt.

49
 46

Să nu te numeşti niciodată filozof şi nici să nu vor-

beşti mult în faţa mulţimii despre principii, ci să ac-
ţionezi respectându-ţi principiile: de pildă, la un
ospăţ să nu spui cât trebuie să mănânce cineva, ci
mănâncă atâta cât trebuie. Aminteşte-ţi că Socrate
ajunsese atât de dornic de a fi neglijat, încât veneau
la el unii care îi cereau să fie prezentaţi unor filozofi,
iar el îi conducea.
Până-ntr-atât accepta să fie trecut cu vederea. Iar
dacă se iscă o discuţie despre principii într-o mulţime,
să taci cât mai mult: căci este mare primejdie să scoţi
o vorbă pe care nu ai gândit-o. Iar când cineva îţi
spune că nu pricepi nimic, iar tu nu te laşi prins în
dispută, atunci să ştii că eşti stăpân pe situaţie. Pentru
că oile nu le aduc păstorilor iarba ca să le arate cât au
mâncat, ci îşi digeră hrana pe dinăuntru şi scot pe di-
nafară lână şi lapte: tot aşa şi tu, nu desfăşura principii
dinaintea mulţimii, ci arată faptele izvorâte din
principiile pe care le-ai digerat.

47

Când ajungi să fii uşor de mulţumit în privinţa

trupului, nu te sumeţi cu asta şi nici, dacă bei doar
apă, nu spune în orice împrejurare că bei doar apă.

50
 Iar dacă vrei vreodată să munceşti din greu, ţine-o
pentru tine şi nu o scoate în afară. Nu te apuca să
îmbrăţişezi statui. Iar dacă vreodată eşti mistuit de
sete, ia o gură de apă proaspătă, clăteşte-ţi gura şi
nu spune nimănui.

48

Purtarea şi caracterul unui om de rând sunt astfel:

niciodată nu socoteşte că un folos ori o vătămare vin
din sinea sa, ci doar din afară. Purtarea şi caracterul
unui filozof sunt astfel: socoteşte că orice folos ori
vătămare vine din sinea sa.
Semnele după care se vede că cineva se desăvâr-
şeşte: nu învinuieşte pe nimeni, nu laudă pe nimeni,
nu mustră pe nimeni, nu se sumeţeşte dinaintea nimă-
nui, nu spune nimic despre sine de parcă ar fi cineva
de seamă ori de parcă ar şti ceva. Când dă de o piedică
ori necaz, se numeşte pe sine pricina. Iar dacă cineva
îl laudă, râde singur de laude în sinea sa; şi dacă îl
învinovăţeşte, nu se apără. Se poartă ca cei aflaţi în
convalescenţă, atenţi să nu îşi tulbure însănătoşirea,
mai înainte de a se înzdrăveni.
Şi-a îndepărtat de la sine orice dorinţă de a
dobândi: iar nevoia de a ocoli ceva este îndreptată
numai înspre cele ce sunt în puterea lui. În toate se
foloseşte de un avânt fără constrângeri. Dacă este

51
 socotit prost sau neînvăţat, nu opune rezistenţă.
Într-un cuvânt, se apără şi se păzeşte de parcă şi-ar fi
propriul său duşman.

49

Când cineva se făleşte că este în stare să înţeleagă

şi să explice cărţile lui Chrisip, spune-ţi ţie însuţi că
„dacă Chrisip nu ar fi scris într-un fel lipsit de limpe-
zime, ăsta nu ar fi avut cu ce să se fălească”. Ce vreau
eu? Să înţeleg natura şi să o urmez. Sunt, aşadar, în
căutarea cuiva care să o explice: şi, auzind de Chrisip,
vin la el. Dar nu îi înţeleg scrierile: caut pe cineva
care să-mi explice. Până aici, nimic de laudă. Când îl
găsesc însă pe cel ce explică, îmi rămâne să mă folo-
sesc de învăţăturile lui: doar acest lucru este de laudă.
Dacă însă mă minunez de explicaţia în sine, ce altceva
am ajuns dacă nu un gramatician, în locul unui filo-
zof? Doar că îl explic pe Chrisip în loc de Homer.
Când cineva îmi spune: „Citeşte-mi-l pe Chrisip”,
mai degrabă mă îmbujorez la faţă, pentru că nu pot
arăta lucruri care sunt pe potriva învăţăturilor lui şi
în armonie cu ele.

50

Oricare ar fi principiile pe care ţi le aşezi dinainte,

ţine-te de ele ca de nişte legi, pe care ar fi o impietate

52
 să le încalci. Dar nu te întoarce din drum, orice ar
spune cineva despre tine: căci asta nu depinde de tine.

51

Cât timp vei aştepta până să te socoteşti vrednic

de cele înalte şi să nu încalci cu nimic raţiunea care
le discerne? Ai primit preceptele pe care trebuie să le
accepţi şi le-ai acceptat. De ce atunci mai aştepţi un
magistru: ca să amâni îndreptarea ce trebuie să ţi-o
aduci până ce soseşte el? Nu mai eşti un tinerel, ci un
bărbat chiar împlinit. Dacă acum eşti delăsător şi
uşuratic şi mergi din amânare în amânare, şi îţi rân-
duieşti mereu alte şi alte zile pentru a te îngriji de
tine, atunci, chiar trăind sau murind, nu vei deveni
mai bun, ci vei rămâne un om de rând.
Străduieşte-te să trăieşti ca un om împlinit şi care
s-a desăvârşit: iar tot ce ţi se pare cu adevărat bun
să-ţi fie o lege pe care să nu o încalci. Dacă îţi iese
dinainte ceva greu sau plăcut, sau plin de slavă, ori
fără slavă, aminteşte-ţi că acum este lupta şi că te afli
deja la întrecerile olimpice şi că nu mai poţi amâna,
iar ziua aceea singură şi fapta aceea singură fac să
piară desăvârşirea ta sau să fie salvată.
În felul acesta s-a desăvârşit Socrate, fără a se fo-
losi de nimic altceva decât de raţiune. Chiar dacă tu
nu eşti încă Socrate, se cuvine totuşi să trăieşti ca
unul care voieşte să fie Socrate.
53
 Oile nu le aduc păstorilor iarba ca să le
arate cât au mâncat, ci îşi digeră hrana
pe dinăuntru şi scot pe dinafară lână şi
lapte: tot aşa şi tu, nu desfăşura principii
dinaintea mulţimii, ci arată faptele izvorâte
din principiile pe care le-ai digerat.

54
 52

Cel dintâi şi cel mai necesar capitol din filozofie este

cel care se ocupă de principii, cum ar fi „să nu minţi”.
Cel de-al doilea ţine de demonstraţii, cum ar fi „de ce
trebuie să nu minţi”. Cel de-al treilea ţine de temeiul şi
cercetarea acestora, cum ar fi „de ce este aceasta o
demonstraţie? ce este demonstraţia, ce este consecinţa,
ce este contradicţia, ce e adevărat, ce e fals?”
Aşadar, cel de-al treilea capitol este necesar din
pricina celui de-al doilea, şi al doilea este necesar din
pricina celui dintâi: cel mai necesar şi cel la care trebuie
să zăbovim este primul. Noi însă le facem de-a-ndoa-
selea: ne ocupăm de capitolul al treilea şi facem din
el întreaga noastră preocupare, iar pe cel dintâi îl
trecem cu vederea aproape cu totul. Aşadar, minţim,
pe de-o parte, dar, pe de altă parte, avem la îndemână
demonstraţia că nu trebuie să minţim.

55
 53

În orice moment se cuvine să avem la îndemână

aceste gânduri:
„Îndrumă-mă, Zeus, şi tu, Soartă1,
într-acolo unde mi-a fost menit de voi:
vă voi urma fără şovăire; chiar dacă nu voiesc,
ajungând un netrebnic, tot vă voi urma.”2
„Cel ce s-a împăcat bine cu necesitatea
este pentru noi un înţelept şi înţelege treburile
divine.”3
„Atunci, Criton, dacă aşa le este pe plac zeilor,
aşa să fie.”4
„Anytos şi Malitos pot să mă ucidă, dar nu mă
pot vătăma.”5

1
Termenul gecesc (peproméne) înseamnă exact „datul”.
2
Versurile îi aparţin lui Cleanthes, cel care îi succedase lui Zenon din
Kition la conducerea Şcolii stoice („a Porticului”, gr. stoa).
3
Versurile îi aparţin lui Euripide, dar tragedia respectivă s-a pierdut.
4
Platon, Criton, 43d.
5
Platon, Apologia Socratis, 30cd.
56
 CuvÂnt după

indice de nume

a M
Anytos, 24 Malitos, 24
Apollo Pythianul, 15
p
C Polinice, 14
Caesar, 13
s
Chrisip, 22
Soarta (Peproméne), 23
Criton, 24
Socrate, 5, 15, 17, 20, 23
d
Z
Diogene, 8
Zenon, 17
e Zeus, 23
Eteocle, 14
Euphrates, 13

H
Heraclit, 8
Homer, 22

57
 despre epictet (55 d.H. — 135 d.H.)

Epictet s-a născut în Hierapolis (Asia Mică). La

un moment dat a ajuns la Roma, ca sclav. Cuvântul
„Epictet” nu este un nume propriu-zis, ci o poreclă
prin care se defineşte statutul de sclav: epictetos sem-
nifică dobândit.
Epaphroditus, stăpânul lui Epictet, frecventa lec-
ţiile filozofului stoic Gaius Musonius Rufus şi fusese
el însuşi sclav al lui Nero. Nu ştim în ce măsură l-au
ajutat aceste întâlniri pe Epaphroditus, dar pentru
Epictet, care îl însoţea, au fost decisive.
Există o legendă care spune că, într-o zi,
Epaphroditus a vrut să pună la încercare răbdarea
sclavului său, aşa că a început să-i răsucească picio-
rul cu putere, până când acesta s-a luxat. Epictet i-a
ripostat calm: „Se va rupe piciorul”. Din dorinţa ca
sclavul său să se piardă totuşi cu firea, Epaphroditus
a continuat să-l chinuie până când piciorul a cedat.
Epictet, fără vreo grimasă care să trădeze durere sau
mâhnire, a spus: „Ţi-am spus că până la urmă se va
rupe”. După acea întâmplare, Epictet a rămas schiop
pentru toată viaţa.
Epictet a devenit om liber după moartea lui Nero,
în anul 68 d.H. A fost alungat de Domiţian prin anul
94, laolaltă cu alţi filozofi. A ajuns la Nicopolis, unde
a întemeiat o şcoală filozofică celebră. A avut mulţi
58
 discipoli şi admiratori, printre care şi unii celebri la
acea vreme şi foarte bogaţi. Cu toate acestea, Epictet
ducea o viaţă modestă. Toată averea lui consta într-o
băncuţă de lemn, o saltea de paie şi o lampă din lut
care, după moartea filozofului, a fost vândută la o
licitaţie pentru suma de trei mii de drahme (echiva-
lentul a treisprezece kilograme de argint).
Epictet nu avea obiceiul de a scrie, ci era adeptul
oralităţii. Învăţămintele lui s-au păstrat datorită unui
discipol, Flavius Arrian, care le-a notat şi le-a grupat
în cărţi, printre care şi „Manualul lui Epictet”.
Pentru Epictet, filozof-moralist, practica a fost în-
totdeauna mai importantă decât teoria, iar cuvântul
rostit şi exemplul personal mult mai convingător
decât cuvântul scris.
În stoicism, filozofia era compusă din trei dome-
nii de studiu – fizica, logica si etica.
Numai că logica nu poate să diferenţieze adevă-
rul de minciună, iar asta înseamnă că, dacă nu există
o educaţie morală, logica este inutilă pentru socie-
tate. universul este condus de zei atotştiutori care,
mai devreme sau mai târziu, îi vor pedepsi pe cei
care nu au respect pentru adevăr.
Epitaful de pe mormântul lui este definitoriu:
„Am fost Epictet, născut sclav, cu un trup schilodit,
adept al sărăciei şi îndrăgit de cei nemuritori”.

59
 notă asupra traducerii

Epictet1 (50/55-120/135), sclav2 al lui Epaphrodi-

tus, libert şi secretar al lui Nero şi, mai apoi, al lui
Domiţian, a fost discipol al lui Musonius Rufus (92/93
d.H.). Eliberat de Epaphroditus, a predat o vreme
filozofia la Roma; odată cu alungarea filozofilor din
Roma de către Domiţian (cca 93 d.H.), a mers în Epir,
stabilindu-se Nicopolis, unde a întemeiat o şcoală
celebră, cu discipoli remarcabili, între care s-a distins
Arrian. Acestuia i se datorează faptul că învăţăturile
lui Epictet au ajuns până la noi: Arrian le-a grupat, ca
Diatribai, probabil în opt cărţi (la care se pare că se
adăugau douăsprezece cărţi de Homilii), dintre care au
supravieţuit până în vremea noastră patru. El a publi-
cat ulterior o selecţie, cunoscută sub numele „Manual”
(Encheiridion), care avea să exercite o influenţă de
seamă asupra lui Aulus Gellius şi a împăratului
Marcus Aurelius. Alături de acesta din urmă şi de
Seneca, Epictet aparţine, în plan filozofic, ultimei faze
a stoicismului: neostoicismul roman.
Textul grecesc care stă la baza traducerii de faţă
aparţine unei ediţii vechi, aproape centenare: Epicteti
1
Vide Oxford Classical Dictionary, N. G. L. Hammond, H. H. Scullard (ed.),
Oxford, Clarendon Press, 19702, sub uoce; Lexikon der alten Welt, C.
Andresen, H. Erbse, O. Gigon, K. Schefold, K. F. Stroheker, E. Zinn (ed.),
Zürich-Stuttgart, Artemis Verlag, 1965, sub uoce.
2
Statutului de sclav i se datorează numele sub care este cunoscut, epictetos,
litt. „dobândit”; numele real s-a pierdut.
60
 Dissertationes ab Arriano digestae. Epictetus. Heinrich
Schenkl (ed.), Leipzig, B. G. Teubner, 1916. Împărţi-
rea în capitole şi paragrafe corespunde acestei ediţii1;
punctuaţia adoptată (inclusiv segmentarea în pro-
poziţii şi fraze) este însă diferită, după cutuma tra-
ducerilor din texte antice.
Manualul lui Epictet a mai fost tradus în limba ro-
mână de C. Fedeleş în ediţia din 1925, îngrijită de
Vasile Pârvan la Editura Cultura Naţională, Dumi-
tru Burtea, vide Epictet, Manualul. Marcus Aurelius,
Către sine, traducere de D. Burtea şi M. Peucescu, pre-
faţă de Eugen Cizek, tabel cronologic şi note de D.
Burtea, Bucureşti, Editura Minerva, colecţia Biblio-
teca pentru toţi, 1977. Traducerea lui D. Burtea a fost
republicată de Editura Saeculum, în 2002, sub îngri-
jirea lui Traian Diaconescu.
ioana Costa

1
De pildă, capitolul al XXXIII-lea are aici, ca şi în ediţia Schenkl, 16 para-
grafe (spre deosebire de alte ediţii, e.g. Charles Thurot, Paris, Hachette,
192111, unde are 15 paragrafe).

61