Capacitatea de A Fi SingurW

Capacitatea de a fi singur
Aș dori să examinez capacitatea individului de a fi singur pornind de la

presupunerea că această capacitate reprezintă unul dintre cele mai importante
semne de maturitate în dezvoltarea emoțională . În aproape toate tratamentele
noastre psihanalitice sunt momente în care capacitatea de a fi singur este
importantă pentru pacient. Clinic, aceasta poate să se exprime prin momente de
tă cere sau printr‐o ș edință tă cută , iar această tă cere, departe de a fi o dovadă a
rezistenței, apare a fi o achiziție din partea pacientului. Se poate întâ mpla ca
pacientul să fie în aceste condiții pentru prima dată capabil să fie singur. Aș dori
să atrag atenția tocmai asupra acestui aspect al transferului, în care pacientul
este singur în ș edința analitică . Este probabil corect să spunem că în literatura
psihanalitică s‐a scris mai mult pe marginea fricii de a fi singur sau a dorinței de a
fi singur decâ t pe marginea putinței de a fi singur; de asemenea, s‐a studiat intens
starea retrasă , o organizare defensivă ce implică aș teptarea unei persecuții. Mi se
pare că se impune o discuție pe marginea aspectelor pozitive ale capacită ții de a
fi singur. În literatură ar putea exista încercă ri specifice de a trata capacitatea de
a fi singur, dar eu nu le cunosc. Aș dori să fac referire la conceptul freudian
(1914) de relație anaclitică .
Relații de‐trei‐ ș i de‐două ‐corpuri

Am preluat ideea de a gâ ndi în termeni de relații de‐trei‐ corpuri ș i
de‐două ‐corpuri de la Rickman. Ne referim adeseori la complexul Oedip ca la un
stadiu în care relațiile de‐trei‐ corpuri domină câ mpul experienței. Orice
încercare de a descrie complexul Oedip în termeni de două persoane va eș ua. Cu
siguranță că relațiile de‐două ‐corpuri există , iar acestea aparțin unor stadii
relativ mai timpurii în istoria individului. Relația de‐două ‐corpuri originară este
aceea dintre bebeluș ș i mamă , înainte ca vreuna dintre proprietă țile mamei să fie
aleasă pentru a fi modelată în ideea de tată . Conceptul kleinian de poziție
depresivă poate fi descris în termeni de relație de‐două ‐corpuri ș i se poate spune
că aceș ti termeni sunt esențiali acestui concept.
După ce am gâ ndit în termeni de‐trei‐ ș i de‐două ‐corpuri este uș or să ne
îndreptă m că tre un stadiu ș i mai primitiv ș i să vorbim despre o relație
de‐un‐corp. La început, ar putea pă rea că narcisismul, fie el o formă timpurie a
narcisismului secundar, sau narcisismul primar ar fi relația de‐un‐corp prin
excelență. Ceea ce vreau eu să sugerez însă este că trecerea de la relația
de‐două ‐corpuri la cea de‐un‐corp nu poate fi fă cută fă ră o serioasă zdruncinare
a cunoș tințelor noastre obținute prin muncă analitică ș i prin observație directă a
mamelor cu bebeluș i.
Să fii singur la propriu
Se va vedea că nu discută m de fapt de a fi singur la modul propriu. O persoană
poate să se afle singură într‐un loc ș i totuș i să nu fie în stare să fie singură .
Suferința pe care această persoană o tră ieș te este dincolo de limitele imaginației.
În ciuda acestui fapt, cei mai mulți reuș esc să se bucure de solitudine mai
devreme decâ t la sfâ rș itul copilă riei ș i este posibil chiar să o aprecieze ca pe o
prețioasă posesiune. Capacitatea de a fi singur este fie un fenomen deosebit de
sofisticat ce se poate să apară în dezvoltarea personală abia după fundamentarea
relațiilor de‐trei‐corpuri, fie un fenomen al vieții timpurii care necesită un studiu
special, deoarece reprezintă fundația pe care este construită singură tatea
sofisticată .
Paradox
În acest moment poate fi formulată ideea principală a acestei comunică ri: deș i la
baza capacită ții de a fi singur contribuie o multitudine de experiențe, una dintre
acestea este fundamentală ș i, în cazul în care aceasta nu este suficientă ,
capacitatea de a fi singur nu se va dezvolta. Această experiență este aceea de a fi
singur, ca bebeluș ș i ca un copil mic, în prezența mamei. În acest fel fundamentul
putinței de a fi singur este un paradox, deoarece reprezintă experiența de a fi
singur în timp ce altcineva este prezent.
Aici este implicat un tip special de relație, aceea dintre bebeluș ul sau copilul mic
care este singur ș i mamă sau substitutul de mamă pe care se poate de fapt conta
că este prezentă , chiar dacă în momentul respectiv ea este reprezentată doar de
că tre cuvertură sau de că tre premergă tor, sau de că tre atmosfera pe care o
creează mediul înconjură tor. Aș propune un nume pentru acest tip special de
relație.
Mi‐ar plă cea să folosesc termenul relaționare a Eului, termen ce pare potrivit mai
ales prin faptul că contrastează clar cu termenul relație de Se, aceasta din urmă
fiind o complicație repetată a ceea ce am putea numi viață a Eului. Relaționarea
Eului se referă la relația dintre două persoane, dintre care una este într‐un grad
oarecare singură . Se poate ca ambele persoane să fie absente, cu toate acestea
prezența fiecă reia fiind importantă pentru cealaltă . Consider, de exemplu, că
dacă vom compara înțelesul termenului „a plă cea“ cu acela al termenului „a iubi“,
vom constata că a plă cea este o problemă de relaționare a Eului, în timp ce a iubi
este mai degrabă o problemă de relație de Se, atâ t într‐o formă brută , câ t ș i
într‐una sublimată .
Înainte de a dezvolta aceste idei în stilul meu propriu, mi‐aș dori să vă
reamintesc modul în care am putea să vorbim despre putința de a fi singur,
folosind terminologia psihanalitică consacrată .
După actul sexual
Mi se pare corect să spunem că după un act sexual satisfă că tor fiecare partener
este singur ș i mulțumit să fie singur. A putea să te bucuri de a fi singur împreună
cu o altă persoană care este la râ ndul ei singură este o expresie a să nă tă ții. Lipsa
de tensiune a Se‐ului poate provoca anxietate, dar integrarea temporală a
personalită ții îl face pe individ să poată aș tepta întoarcerea naturală a tensiunii
Se‐ului ș i să se bucure de singură tatea împă rtă ș ită , adică de singură tatea care
este relativ eliberată de acea calitate pe care noi o numim retragere.
Scena primitivă
S‐ar putea spune că putința unui individ de a fi singur depinde de capacitatea sa
de a face față sentimentelor provocate de scena primitivă . În cadrul scenei
primitive este percepută sau imaginată o relație excitată între pă rinți, iar aceasta
este acceptată de un copil care este să nă tos ș i care este capabil să ‐ș i stă pâ nească
ura ș i să o pună în serviciul masturbă rii. În masturbare, întreaga responsabilitate
pentru fantasma conș tientă ș i inconș tientă este acceptată de că tre copil, care este
a treia persoană într‐o relație de‐trei‐corpuri sau o relație triunghiulară . Să poți
să fii singur în aceste condiții implică o anumită maturitate a dezvoltă rii erotice,
o anumită potență genitală sau, în modul feminin, o anumită capacitate de a
primi de asemenea implică intricarea impulsurilor ș i ideilor agresive ș i erotice ș i,
totodată , o toleranță față de ambivalență. Împreună cu toate acestea, în mod
natural va exista ș i putința copilului de a se identifica cu fiecare dintre pă rinți.
Continuarea discuției în aceș ti termeni, sau în oricare termeni, ar putea ajunge să
fie infinit de complexă , deoarece capacitatea de a fi singur este foarte aproape de
a fi sinonimă cu maturitatea emoțională .
Obiectul intern bun
Voi încerca acum să folosesc un alt limbaj, acela care derivă din lucră rile Melaniei
Klein. Putința de a fi singur depinde de existența unui obiect bun în realitatea
psihică a individului. Sâ nul sau penisul intern bun sau relația internă bună sunt
îndeajuns de bine aranjate ș i apă rate pentru ca individul (în oricare moment) să
se simtă sigur în raport cu prezentul ș i cu viitorul. Relația persoanei cu obiectele
sale interne, împreună cu încrederea în ceea ce priveș te relațiile interioare
conferă ele înseș i o îndestulare a tră itului în aș a fel ca persoana să se poată
bucura chiar ș i în absența obiectelor ș i a stimulilor externi. Maturitatea ș i putința
de a fi singur atestă că individul a avut ș ansa, printr‐o îngrijire maternă
îndeajuns de bună , să construiască o credință într‐un mediu bun. Această
credință se construieș te printr‐o repetare a unor gratifică ri pulsionale
satisfă că toare. În acest limbaj ne referim implicit la un stadiu mai timpuriu în
dezvoltarea persoanei decâ t acela la care se referă clasicul complex Oedip. Cu
toate acestea, presupunem un grad considerabil al maturită ții Eului. Presupunem
în primul râ nd integrarea individului într‐o unitate, altfel referirea la înă untru ș i
afară sau conferirea unei semnificații speciale fantasmei despre interior nu ar
avea niciun sens. Punâ nd acestea în termeni negativi: trebuie să existe o oarecare
libertate în raport cu anxietatea de persecuție; în termeni pozitivi: obiectele
interne bune sunt prezente în lumea interioară a persoanei ș i sunt disponibile
pentru a fi proiectate într‐un moment potrivit.
Să fii singur într‐un stadiu primitiv
Vom pune în acest moment întrebarea: poate un copil sau un bebeluș să fie
singur într‐un stadiu foarte timpuriu în care imaturitatea Eului face ca descrierea
faptului de a fi singur în termenii mai sus menționați să nu fie posibilă ? Partea
principală a teoriei mele este reprezentată de ideea că ar trebui să putem discuta
despre o formă nesofisticată de a fi singur ș i că ar trebui să acceptă m că , în ciuda
faptului că putința de a fi singur reprezintă o sofisticare, aceasta are la bază
tră irea timpurie de a fi singur în prezența cuiva. Să fii singur în prezența cuiva
poate avea loc într‐un stadiu foarte timpuriu, moment în care imaturitatea Eului
este în mod natural contra balansată de o susținere a Eului din partea mamei. În
timp, individul o introiectează pe mama care susține Eul ș i, în acest fel, devine
capabil să fie singur fă ră să se lege frecvent de mamă sau de simboluri materne.
„Eu sunt singur“
Aș dori să tratez acest subiect într‐un fel diferit. Ș i anume studiind expresia „eu
sunt singur“. Aceasta începe cu „eu“ care înseamnă multă maturitate emoțională .
Individul este stabilit ca un întreg. Integrarea este un dat. Lumea exterioară este
repudiată ș i a devenit posibilă o lume interioară . Toate acestea reprezintă o
descriere topografică a unei personalită ți ca un lucru în sine, ca o formă de
organizare a nucleelor Eului. Pâ nă în acest punct nu a fost fă cută încă nicio
referire la a tră i. Urmează expresia „eu sunt“, care reprezintă un alt stadiu în
creș terea individuală . Prin aceste cuvinte, individul nu numai că are formă , dar
are ș i viață. La începuturile lui „eu sunt“ individul este (ca să spunem aș a) brut,
lipsit de apă rare, vulnerabil, potențial paranoid. Individul poate să atingă stadiul
lui „eu sunt“ doar datorită existenței unui mediu protector. Mediul protector este
de fapt mama preocupată de bebeluș ul ei ș i aplecată asupra nevoilor Eului
bebeluș ului prin intermediul identifică rii cu acesta. Nu este încă necesar să
postulă m faptul că bebeluș ul ar fi conș tient de mamă în cadrul stadiului de „eu
sunt“.
La urmă , vine expresia „eu sunt singur“. Conform teoriei pe care o avansez, acest
urmă tor stadiu implică o constatare a existenței continue a mamei, fă cută de
bebeluș . Prin aceasta, nu înțeleg în mod obligatoriu ș i o înțelegere cu mintea
conș tientă . Consider totuș i că „eu sunt singur“ este o dezvoltare de la „eu sunt“ ce
depinde de constatarea bebeluș ului că o mamă de încredere există încontinuu ș i
că această încredere face posibil ca bebeluș ul să fie singur ș i ca el să se bucure de
a fi singur pentru o perioadă limitată .
În acest fel încerc să clarific paradoxul că o capacitate de a fi singur se bazează pe
experiența de a fi singur în prezența cuiva. Ș i că fă ră o îndestulare a acestei
experiențe capacitatea de a fi singur nu se poate dezvolta.
Relaționarea Eului
În acest moment, în mă sura în care eu am dreptate în ceea ce priveș te acest
paradox, ar fi interesant să examină m natura acelui fel de relație a bebeluș ului cu
mama lui pe care l‐am numit pentru scopurile acestei reprezentă ri „relaționarea
Eului“. Se va constata că eu confer o mare importanță acestui fel de relație pentru
că sunt de pă rere că ea reprezintă materialul din care este fă cută prietenia. În
cele din urmă , ea s‐ar putea dovedi a fi matricea transferului. Mai există un motiv
pentru care confer o importanță specială ideii de relaționare a Eului, dar pe
acesta nu îl voi aborda acum, deoarece doresc să îmi pă strez înțelesurile clare.
Cred că vom accepta cu toții faptul că impulsul Se‐ului este semnificativ în
mă sura în care este conținut în tră irea Eului. Un impuls al Se‐ului poate tulbura
un Eu slab ș i îl poate întă ri pe unul puternic. S‐ar putea spune că relaționă rile Se-
ului întă resc Eul în mă sura în care survin într-un cadru format de relaționarea
Eului. Dacă vom accepta această ipoteză , vom putea înțelege mai departe
importanța capacită ții de a fi singur. Numai câ nd este singur (mă refer, în
prezența cuiva) bebeluș ul poate să ‐ș i descopere viața sa personală . Alternativa
patologică este o viață falsă construită pe reacțiile la stimulii exteriori. Câ nd este
singur, în felul în care folosesc eu termenul, ș i numai câ nd este singur, bebeluș ul
poate să facă ceva echivalent cu ceea ce numim la un adult a se relaxa. Bebeluș ul
poate să devină neintegrat, împleticit, într‐o stare lipsită de orientare, să poată
pentru un timp să existe fă ră a fi nici reactiv la ingerințele mediului extern ș i nici
o persoană activă , avâ nd o direcție sau miș care pentru interesul să u. Scena este
aranjată pentru o experiență a Se‐ului. În timp, va apă rea o senzație sau un
impuls. Doar în acest cadru senzația sau impulsul vor fi simțite ca reale ș i vor fi
cu adevă rat o tră ire personală .
Putem constata acum motivul pentru care este important ca cineva să fie
disponibil, prezent, dar prezent fă ră să ceară ceva: impulsul odată apă rut,
experiența Se‐ului poate fi fructuoasă , iar obiectul poate fi o parte sau întregul
persoanei prezente, adică mama. Numai în aceste condiții bebeluș ul poate avea o
tră ire pe care să o resimtă ca reală . Un numă r mare de astfel de experiențe vor
forma baza unei vieți care conține realitate ș i nu futilitate. Individul care a
dezvoltat capacitatea de a fi singur va fi constant capabil să redescopere impulsul
personal, impuls personal care nu este irosit deoarece condiția de a fi singur este
ceva care (deș i paradoxal) implică întotdeauna prezența altcuiva.
Cu timpul, individul reuș eș te să depă ș ească prezența reală a unei mame sau a
unei figuri materne. Asupra acestui fenomen s‐a mai discutat în termeni de
fundamentare a unui „mediu interior“. El este un fenomen mai primitiv decâ t
acela numit „introiectare a mamei“.
Apogeul în relaționarea Eului
Aș dori în acest punct să merg ceva mai departe în speculațiile mele în privința
relaționă rii Eului ș i a posibilită ților de tră ire în cadrul acestui tip de relaționare
ș i să pun problema existenței unui orgasm al Eului. Sunt conș tient de faptul că ,
dacă există aș a ceva ca orgasmul Eului, aceia care sunt inhibați în ceea ce
priveș te tră irea pulsională vor avea tendința să se specializeze în astfel de
orgasme, aș a că vom avea de‐a face cu o patologie a tendinței spre orgasm al
Eului. Pentru moment, aș dori să las deoparte considerațiile asupra patologicului,
fă ră să uit însă de identificarea întregului corp cu un obiect parțial (falus), ș i să
mă întreb doar dacă nu am putea gâ ndi extazul ca pe un orgasm al Eului. La
persoana normală o astfel de tră ire profund satisfă că toare ce poate fi obținută la
un concert sau la teatru, sau în cadrul unei prietenii poate merita denumirea de
orgasm al Eului, ceea ce atrage atenția asupra apogeului ș i asupra importanței
apogeului. Poate pă rea hazardat faptul de a folosi termenul orgasm într‐un astfel
de context, cu toate acestea cred că ar trebui să lă să m spațiu unei discuții despre
apogeul care poate apă rea în relaționă rile satisfă că toare ale Eului. Ne putem
întreba: în joaca unui copil este întreg jocul o sublimare a impulsului Se‐ului? Nu
am putea gă si oare lucruri interesante gâ ndind că ar putea exista o diferență atâ t
calitativă , câ t ș i cantitativă de Se, comparâ nd joaca satisfă că toare cu pulsiunea
brută subiacentă acesteia? Conceptul de sublimare este pe deplin acceptat ș i are
o mare valoare, cu toate acestea ar fi pă cat să nu luă m în seamă enorma diferență
care există între joaca fericită a copiilor ș i joaca acelor copii care se excită
compulsiv ș i care pot fi observați ca ajungâ nd în imediata proximitate a unei
tră iri pulsionale. Desigur că ș i în joaca fericită a unui copil totul poate fi
interpretat în termeni de impuls al Se‐ului, dar acest fapt este posibil pentru că
vorbim în termeni de simbolism ș i pentru că ne află m pe teren sigur folosind
simbolismul ș i înțelegâ nd toată joaca în termeni de relații ale Se‐ului. Cu toate
acestea, vom omite ceva vital dacă vom uita faptul că joaca unui copil nu este
fericită atunci câ nd se complică prin excitații corporale ș i prin apogeurile fizice
ale acestora.
Aș a‐zisul copil normal poate să se joace, să se emoționeze în timp ce se joacă ș i să
se simtă satisfă cut de joc fă ră să se simtă amenințat de orgasmul fizic al excitației
locale. Prin contrast, un copil deprivat cu tendință antisocială sau orice copil cu o
marcată agitație defensivă maniacală nu este capabil să se bucure de joacă ,
deoarece corpul se implică fizic. Un apogeu fizic devine necesar, ș i cei mai mulți
pă rinți cunosc momentul în care numai o palmă mai poate opri un joc excitat —
palmă care furnizează un apogeu fals, dar foarte util. În opinia mea, dacă vom
compara joaca fericită a unui copil sau tră irile unui adult la un concert, pe de o
parte, cu tră irile sexuale, pe de altă parte, vom constata că diferența este atâ t de
mare, încâ t nu va fi nicio problemă să acceptă m termeni diferiți în descrierea
celor două tipuri de tră ire. Indiferent de simbolismul inconș tient, cantitatea de
excitație fizică propriu‐zisă este minimă într‐unul dintre tipurile de tră ire ș i
maximă în celă lalt. Putem să luă m în considerare importanța relaționă rii Eului
per se fă ră să renunțăm la ideile care subliniază conceptul de sublimare.
Rezumat
Capacitatea de a fi singur este un fenomen foarte sofisticat ș i la îndeplinirea
acesteia contribuie mai mulți factori. Capa citatea de a fi singur este strâ ns legată
de maturitatea emoțională .
La baza capacită ții de a fi singur se află experiența de a fi singur în prezența
cuiva. În acest fel, un bebeluș cu o organizare rudimentară a Eului poate să fie
singur bazâ ndu‐se pe un suport de încredere pentru Eu.
Acel tip de relație care se stabileș te între un bebeluș ș i mama care îi susține Eul
necesită un studiu special. În ciuda faptului că au fost folosiți diferiți termeni,
sugerez ca, mă car pentru un timp, să folosim termenul de relaționare a Eului.
În cadrul relaționă rii Eului, relațiile Se‐ului pot apă rea, ele avâ nd calitatea de a
întă ri, mai degrabă decâ t a destructura, Eul imatur.
Treptat, mediul susțină tor al Eului este introiectat ș i reconstruit în
personalitatea individului, mod în care va apă rea o capacitate de a fi cu adevă rat
singur. Astfel, fiind singur, întotdeauna există , cel puțin teoretic, cineva prezent,
cineva care este în cele din urmă , în mod inconș tient, echivalent mamei,
persoana care în zilele ș i să ptă mâ nile timpurii a fost identificată temporar cu
bebeluș ul ei ș i care în acel moment nu a avut niciun alt interes decâ t grija față de
bebeluș .

Capacitatea de A Fi SingurW

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capacitatea de A Fi SingurW

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capacitatea de a fi singur

Aș dori să examinez capacitatea individului de a fi singur pornind de la

Relații de‐trei‐ ș i de‐două ‐corpuri

S-ar putea să vă placă și