FAPTE SI ACTIUNI

Walter Benjamin (15 iulie 1892 – 26 septembrie 1940)

… [Î]ngerul istoriei. Faţa lui este întoarsă spre trecut. Acolo unde noi percepem un lanţ de
evenimente, el vede o atotcuprinzătoare catastrofă, care îngrămădeşte ruină penste ruină la
picioarele sale. Îngerului i-ar plăcea să zăbovească, să trezească morţii, și să refacă întregul
distrus. Dar o furtuna suflă din Paradis în aripile sale cu o atât de mare violenţă încât nu le
mai poate închide. Furtuna îl propulsează irezistibil în viitorul spre care spatele său e întors, în
timp ce grămada de moloz creşte până la cer. Aceasta furtuna este ceea ce numim progres.

Ludwig Wittgenstein (26 aprilie 1889 – 29 aprilie 1951)

–Tratactus Logico-Philosophicus

–Philosophische Untersuchungen

–Bemerkungen über die Philosophie der Psychologie

–The Blue and Brown Books

–Philosophische Bemerkungen

Tratactus logico-philosophicus

1.Lumea este tot ceea ce se întâmplă (was der Fall ist.)

1.1 Lumea este totalitatea faptelor (Tatsachen), nu a lucrurilor.

1.11 Lumea este determinată prin fapte şi prin aceea că acestea sunt toate faptele.

1.12 Căci totalitatea faptelor determină ce se întâmplă şi, de asemenea, tot ce nu se întâmplă

1.13 Faptele în spaţiu logic sunt lumea.

1.2 Lumea se descompune în fapte.

1.21 Ceva poate să se întâmple sau să nu se întâmple şi tot restul să rămână la fel.

2.063 Întreaga realitate este lumea

2.1 Ne face imagini ale faptelor

2.12 Imaginea este un model al realităţii

2.141 Imaginea este un fapt

Încercare de interpretare

•Limbajul şi gândirea: cum sunt ele puse în relaţie cu lumea?

•Propoziţiile şi gândurile sunt o parte a lumii.

•Relaţia intre gândire şi lume nu poate fi o parte a realităţii.

Posibilitatea selecţiei faptelor?

John Searle (n. 1932)

•Profesor University of California –Berkely

•Speech Acts: An Essay in the Philosophy of Language (1969)

•Intentionality: An Essay in the Philosophy of Mind (1983)

•Minds, Brains and Science: The 1984 Reith Lectures (lecture collection; 1984)

•Making the Social World: The Structure of Human Civilization (2010)

Acţiunea

Oamenii acţionează

Acţiunile sunt altceva decât evenimentele în natură – presupun agenţi conştienţi

Ce este acţiune şi ce nu: prezenţa intenţiei

Behaviorism (J. B. Watson ( inventează termenul, 1913), C. L. Hull, E. C. Tolman, B. F.

Skinner)

•Tot ce fac oamenii: acţionează, gândesc, simt sunt comportamente. Acestea pot fi explicate şi
prezise ca în ştiinţele naturii.

•Comportamentele pot fi descrise în mod obiectiv – se refuză introspecţia.

•Analiza funcţională: stimulii

•Învăţare – condiţionare – selecţie

•Influenţe în filosofie: Carnap, Hempel, Ayer: psihologia reductibilă la fizică

•Gilbert Ryle, Wittgenstein

Folk psychology

Avem capacitatea de a cunoaşte stările mentale ale celuilalt – experienţa obişnuită este
suficientă.

Acţiunile pot fi explicate şi prezise prin nevoi/dorinţe, credinţe (beliefs) şi intenţii.

TRECUT SI FAPT ISTORIC

Realism

•Adoptam o poziţie realistă – un limbaj realist: obiect - subiect: Există realitatea şi o singură
teorie, reprezentare cu privire la aceasta. În istorie: există trecutul şi o singură reprezentare
sau teorie corectă cu privire la acesta.

•există ceva în afara, în exteriorul minţilor omeneşti, ceva independent şi de alta natură decât
acestea, ceva care nu se supune minţii şi are propriile legi: natura.

•minţile oamenilor, deşi sunt de acelaşi fel, sunt separate între ele (mintea celuilalt este la fel
de exterioară şi independentă de propria mea minte ca oricare alt obiect) – cunoaştem doar
ceea ce survine în mintea noastră.

•societate şi acţiunile oamenilor pot fi privite la fel: există în exterior, independent de noi şi se
desfăşoară fără posibilitatea noastră de a le influenţa în vreun fel sau altul atunci când nu
suntem direct implicaţi, şi poate nici în acest caz nu le influenţăm.

Întrebări şi tipuri

•Cum există lucrurile din trecut? Unde există (pentru noi)?

•Ireversibilitatea timpului:

•Trecutul amintire şi trecutul prezent: strada, clădirile, filmele: o primă selecţie.

•Trecutul ca urmă: ruinele

•Trecutul ca:

•Trecutul ca construcţie – aici intervin istoria şi filosofia istoriei.

Obiectivitatea faptelor

•Noţiunea de fapt are mai multe semnificaţii. Fapt înseamnă lucru, situaţie, realitate,
eveniment, acţiune.

•Nu acestea sunt însă înţelesurile care ne interesează aici, ci acela care rezultă din opoziţia
fapt – teorie. În sens clasic theoria înseamnă a observa, a vedea, a contempla (gr. veche). A
observa, în acest sens, nu înseamnă însă a proiecta o perspectivă subiectivă asupra
observabilului, ci a te detaşa, a constata ceea ce există obiectiv, lucrurile sau faptele,
indiferent de subiectul cunoscător. Ideea este că simpla observaţie asigura detaşarea de ceea
ce este subiectiv, o privire în afară. Prin aceasta subiectul se detaşează de lume, o observă de
la distanţă şi nu participă la ea. Ideea mai înaltă a acestui exemplu este că prin contemplaţie
obţinem un acces direct, dezinteresat şi obiectiv la lume. Faptele sau lucrurile sunt ceea ce ni
se înfăţişează prin contemplaţie. În felul acesta cel care contemplă, care observă, constată
adevărul faptelor.

•Cea mai de încredere observaţie este observaţia ştiinţifică.

Selectarea faptelor

Istoriografia se ocupă însă de faptele care s-au petrecut în trecut. Aceste fapte nu pot fi supuse
observaţiei şi descrierii directe, ci este o observaţie şi o descriere prin intermediere. În mod
obişnuit, noi nu considerăm faptele ca fiind adevărate sau false. În istoriografie însă putem
vorbi de fapte adevărate, în măsura în care acestea chiar s-au petrecut în trecut şi s-au petrecut
în modul în care sunt descrise.

EXPLICATIE SI INTELEGERE

Monism şi dualism metodologic

Problemele metodologice:

stabilirea şi descoperirea faptelor + construirea de ipoteze şi teorii

Construirea de ipoteze şi teorii = predicţie +explicaţie

MONISM – DUALISM METODOLOGIC

MONISM

[Premise filosofice]

Comportamentul şi acţiunile conştiente ale oamenilor sunt evenimente în lume.

Există o determinare cauzală a comportamentului şi acţiunii care se exprimă în relaţii logice

uniforme între stimuli şi relaţii comportamentale, respectiv între motive (temeiuri) şi acţiuni.

Este posibilă şi necesară o explicaţie cauzală a relaţiilor comportamentele şi a acţiunilor.

Această explicaţie constă în derivarea lor din condiţii suficiente sau necesare pentru
producerea lor, cum sunt caracteristici de stare ale faptelor care urmează să fie explicate şi
legi generale.

Monismul metodologic: toate acţiunile oamenilor sunt evenimente în lume ce au o

determinare cauzală strictă, ca şi toate celelalte evenimente. Prin urmare explicaţia acţiunilor
va putea fi dată în cadrul modelului deductiv-nomologic prin derivarea lor din legi generale şi
caracteristici de stare particulare. Orice explicaţie cauzală, prin legi, este principial simetrică
cu predicţia. Reacţiile comportamentale şi acţiunile, ca evenimente în lume, vor putea deveni
obiect al predicţiei şi al retrodicţiei de îndată ce vom căpăta o cunoaştere satisfăcătoare a
legilor şi a stărilor de fapt relevante. Validitatea explicaţiilor cuzale depinde întotdeauna de
adevărul unor anumite corelaţii logice.

DUALISM

Premise filosofice]

Acţiunile oamenilor sunt realităţi sui generis, ireductibile la evenimente în lume.

Acţiunile sunt determinate în mod intenţional (prin intenţii); ele reprezintă acte îndreptate spre
realizarea unui anumit scop...

Este posibilă şi necesară o explicaţie teleologică a acţiunilor îndreptate spre realizarea unui
anumit scop. O asemenea explicaţie constă în derivarea lor din intenţii (ţeluri) şi cunoştinţe
ale agenţilor acţiunii

Dualismul metodologic sau tradiţia care afirmă existenţa unor particularităţi ireductibile ale
metodei cercetării în ştiinţele omului: acţiunile oamenilor se deosebesc în mod principial de
evenimentele ce au o determinare cauzală. Ele au o determinare intenţională fiind îndreptate
spre realizarea unui anumit ţel. Stabilirea intenţiei, a ţelurilor acţiunii ne oferă înţelegerea
acţiunii. Prin corelarea lor cu entităţi cum sunt motivele şi intenţiile, acţiunile vor primi, spre
deosebire de evenimentele din lume o explicaţie teleologică. În opoziţie cu explicaţia cauzală,
explicaţia teleologică nu are nimic în comun cu evenimentele viitoare sau trecute. Validitatea
explicaţiei teleologice nu depinde în nici un fel de adevărul anumitor corelaţii logice.

The Function of General Laws in History (1942)

Modelul nomologico-deductiv sau ipotetico-deductiv sau Modelul Hempel-Popper-

Oppenheim

"A da o explicaţie cauzală unui anumit eveniment înseamnă a deriva deductiv o propoziţie
(prognoza) care descrie acel eveniment, utilizând ca premise ale deducţiei legi universlae
împreună cu propoziţii singulare sau specifice pe care le putem numi convenţii iniţiale...
Condiţiile iniţiale (adică mai precis situaţia practică descrisă de ele) sunt în mod curent
denumite cauză a evenimentului, iar prognozarea evenimentului efect."

Popper
În articolul amintit Hempel susţine că explicaţia istorică nu are nimic specific şi original: ea
urmează aceeaşi schemă ca şi explicaţia unui eveniment fizic, cum ar fi spargerea unui
rezervor datorită îngheţului, sau a unui eveniment geologic, cum ar fi o avalanşă sau o erupţie
vulcanică. În ambele cazuri se deduce un eveniment din conjuncţia a două genuri de premise:
primul comportă descrierea unor condiţii iniţiale (evenimente anterioare, contexte etc.) iar al
doilea enunţarea de legi generale, adică asertarea unor regularităţi. Această lege generală,
regularităţile, fundeză explicaţia.

•Explicaţie prin legi de acoperire.

Dacă istoria pare a oscila între o adevărată ştiinţă şi o explicaţie populară este pentru că legile
cel mai adesea neformulate pe care le invocă raţionamentul său, sunt ele însele regularităţi de
nivel variabil ca elaborare sau seriozitate ştiinţifică. De exemplu istoricii invocă: dicţionare
ale înţelepciunii populare, prejudecăţi sau aserţiuni mitice (misiunea istorică a şefului, rasei
etc.) sau legi psihologice prost verificate sau, mai rar, legi slabe de ordin demografic,
economic, sociologic etc. Însă avem întotdeauna de-a face cu o conjuncţie a două genuri de
enunţuri:

–condiţii iniţiale singulare;

–ipoteze universale (invocate sau verificate), legi de acoperire.

Precaritatea ştiinţifică a istoriei ţine atunci de precaritatea epistemologică a legilor generale

invocate sau admise în mod tacit. Acest ideal, recunoaşte chiar Hempel, este greu de atins de
către istorie. De aceea istoria trebuie să se mulţumească cu schiţe explicative), pe care
încercările ulterioare trebuie să le perfecţioneze.

Peter Winch (14 ianuarie 1926 - 27 aprilie 1997) The Ideea of a Social Science in Relation to
Philosophy

Ideea de regulă care stă la baza comunicării

Reguli particulare (argoul) şi reguli generale, universal valabile.

Sarcina este aceea de a cunoaşte canonul acestor reguli.

Pentru istoric de obicei aceste reguli sunt străine. El poate face aceasta cu condiţia de a avea
acces la izvoare, documente etc.

Dacă o persoană trebuie să fie conştientă de acele reguli. Este lipsit de importanţă.

Sarcina istoricului – de a găsi regulile sociale şi a le descrie

EXPLICAŢIA REGULILOR NU ESTE REDUCTIBILĂ LA O EXPLICAŢIE
CAUZALĂ

Ideea lui Dray: problemă: se supun evenimentele individuale unor legi universale (de ex.
asasinatul de la Sarajevo)?

Orice eveniment are un lanţ de conexiuni:

-similarităţi

-aspecte individuale

Similarităţi

Urmează că: Dacă un arhiduce va fi asasinat la Sarajevo, atunci va izbucni un război mondial
(?)

Individualizare

•Regentul unei ţări vecine e asasinat. Între părţi există o relaţie foarte tensionată. Există
alianţe internaţionale care implică intervenţia acestora. Etc.

•Cu cât condiţiile sunt mai specifice ne apropiem de individualizarea faptului.

•Legea este mult prea simplă – uşor de infirmat

•Legea este mult prea vagă

•Legea are un grad înalt de specificare

Nu avem de ce să gândim în acest fel. Chiar dacă am gândi astfel: why necessary?

De ce s-a spart un pahar?

1.A cazut pe ciment - cauzală

2.Pentru că era casabil – law-like proposition.

•Judecăţile normative se referă la modul în care se va comporta un pahar în anumite situaţii.

•Comportamentul unei persoane explică faptele sale.

•Paradoxul mincinosului.

PROGRES

Ideea de progres nu este practic prezentă

Totusi, Xenofanes, Lucretius.

Xenofanes : Zeul nu-i revelează de la început omului adevărul; omul descoperă adevărul prin
propria sa căutare în cursul timpului...
LUCRETIUS: De rerum natura:

se referă la acelaşi proces dar schiţează perioadele în care omul învaţă artele şi deprinderile
pentru a-şi face viaţa mai confortabilă.

CRESTINISM

Dumnezeu a dat omului în stăpânire lumea

Omul a fost înzestrat de către creator cu puterea de a domina natura. Cucerirea naturii este
binecuvântată de Dumnezeu

Istoria are un sfârşit fericit – ne îndreptăm spre împărăţia de 1 000 de ani.

Ideea unităţii omenirii

Mesajul universal

Ideea creşterii revelaţiei în timp

SF AUGUSTIN

Cetatea lui Dumnezeu

Istoria umana este o parte a viziune eshatologice: are un scop fixat de la început: desfăşurarea
în timp a dreptăţii divine

Istoria umană: două cetăţi: divină (renunţare la la sine şi orientarea către Dumnezeu) şi
pământeană, a omului (renunţarea la Dumnezeu şi orientarea către sine)

Nu ştim cui aparţinem. Nici măcar apartenenţa la biserică nu ne asigură mântuirea (diferenţa
biserică vizibilă – invizibilă)

Istoria vizibilă este fundalul dramei morale care se petrece în această alegere

Istoria este o mişcare lineară în care membrii celor două cetăţi înaintează spre momentul în
care îşi vor primi dreapta judecată

BERNARD DE CHARTRE

Evangheliştii aşezaţii pe umerii profeţilor: înţelegerea viitorului condiţionată de înţelegerea şi

preluarea moştenirii trecutului. Vedem mai departe de pe umerii acestora.

EP MODERNA. LUMINISM

Ideea unui nou început

Încrederea în cunoaştere: capacitatea omului de a descoperi adevăruri folositoare pentru

ameliorarea propriei condiţii
BACON

Noul început este dat de metodă: cu ajutorul acesteia în cunoaştere putem stabili stadiile de
certitudine pornind de la simţuri pentru a judeca ipotezele.

Păcatul cunoaşterii nu se referă la cunoaşterea naturii: este numai de natură morală.

Puterea pentru ţine însuţi este un păcat. A dori puterea pentru întreaga umanitate este ceva
binecuvântat de Dumnezeu.

BOYLE

Structura naturii înscrisă în structura universului.

Progresul rezultă din providenţă.

Omul descoperă legile, procedează în acord cu ele – transformă Pământul pentru

ameliorarea omului şi astfel salvează omul din păcat.

Dumnezeu a construit un univers perfect care nu mai are nevoie de intervenţie şi regândire

TH. BURNET

Progres cosmic

Reinterpretarea căderii în păcat: o degenrare morală întinsă de-a lungul secolelor şi nu o

cădere

Cnoaşterea este menită salvării şi ameliorării condiţiei umane

ABATELE DE SAINT PIERRE

Progresul nu poate fi aşteptat numai în ştiinţele fizice, ci şi în morală

Aplicarea metodei ştiinţei şi în aceste domenii va conduce la progres

Există o putere a acţiunii umane de a se concentra şi direcţiona, de a planifica şi realiza

strategii în vederea realizării fericirii

TURGOT

Legăturile comerciale şi politice vor lega întreaga lume

Istoria are un curs rezonant

Omenirea a cunoscut epoca: vânător, pastoral, agricol, comercial

Ideea omului creator al istoriei

Concepţia optimistă a naturii umane

Ideea unităţii omenirii şi a istoriei

 Ideea istoriei ca proces de dezvoltare

Rolul emancipator al ştiinţei şi tehnologiei

Schimbarea tehnicii narative: se scot în evidenţă procesele, cauzele, scopurile, legile

SCHEMA

Dezvoltarea şi extinderea ştiinţei

Inovaţie tehnologică

Dezvoltarea şi extinderea organizaţiilor

responsabile şi eficiente

politice – economice

educaţionale

Creşterea numărului oamenilor

Îmbunătăţirea morală

Ameliorarea condiţiei umane

HEGEL

SCRIEREA ISTORIEI

Scrierea istoriei:

istoria nemijlocită

istoria reflectată

istoria filosofică (popriul său demers)

ISTORIA NEMIJLOCITĂ

directă

transpune faptele în reprezentare mintală: acest proces este esenţial pentru că avem de-a
face cu o primă reprezentare lăuntrică a faptelor, cu o intervenţie a spiritului asupra a aceva
care se peterece în exterior (este obiectiv în acest raport al reprezentării, Hegel aplicînd şi pe
acest parcurs schema sa triadică)

istoricul, asemenea poetului, prelucrează materialul aflat în sensibilitatea sa pentru a-l

transform în reprezentare, în naraţiune
 exlude mitologiile (legende şi poeme), deorece ceea ce este important pentru Hegel este
intenţionalitatea, adică faptelor nu sînt reprezentat într-un fel oarecare, fie şi poeteic, ci cu
intenţia transpunerii istorice

în cazul acestei istorii spiritul faptelor şi al autorului este acelaşi, nu există detaşare de fapte;
autorul nu reflectază, ci trăieşte faptele.

ISTORIA REFLECTATĂ

a) Istoria generală

obiectul nu se află în legătură cu prezentul - spiritul depăşeşte prezentul

realizarea unei priviri de ansamblu (popor, ţară): constă în pelucrarea materialului de care
autorul se apropie cu spiritul lui propriu, diferit de spiritul conţinutului. Contează metodologia
folosită (principiul)

povestirea (naraţiunea) esenţială pentru acest tip de istorie - Hegel îi critică pe istoriciii
germani care sunt preocupaţi de metodologie.

Pericolul acestui tip de istorie: a nu reprezenta spiritul evenimentelor

Concluzia aici:

- dacă ne referim la perioade îndelungate de timp, atunci trebuie prezentate nu fapte

individuale, ci abstracţii.

b) Istoria pragmatică - istoria reflectată din punctul de vedere al prezentului ( prezentul este
înţeles ca răsplată - trecutul este tratat ca preznt prin precepte morale de exemplu. Dar istoria
ne arată că nici popoarele nici regimurile n-au învăţat nimic din istoria. Fiecare epocă este atît
de particulră şi de unică încît nimic din trecut nu poate srvi ca model.

c) Istoria critică: este istorie a istoriei constînd în aprecierea critică a naraţiunilor

d) istoria conceptuală (istoria artei, a dreptului, religiei) reprezint o trecere către istoria
primară filosofic din punct de vedere intern - extern ele apar ca manifestări externe (unitatea
este căutată numai în condiţiile externe); la o privire mai atentă ele exprimă condiţii interne cu
acces la spiritualitate.

FILOSOFIA ISTORIEI

Cum Mercur cârmuieşte sufletele: Ideea este cârmuitorul popoarelor şi al lumii, iar spiritul,
adică voinţa sa raţională şi necesară, este ceea ce a condus şi conduce evenimentele istoriei:
cunoaşterea spiritului în această activitate de conducere a evenimentelor istorice formează
obiectul filosofiei istoriei.

Filosofia istoriei: a cuprinde istoria în perspectiva gândirii ei. Problemea care apare este
aceea a gândirii gândirii (cum se gândeşte gîndirea?) sau din această perspectivă, dacă istoria
prezintă fapte şi evenimente. Construieşte gândirea realitatea?
O EXPLICAŢIE

Da, o construieşte.

În acest caz ar trebui să acceptăm că există un fel de a priori istoric, ceea ce reprezintă o
imposibilitate deoarece faptele sunt fapte petrecute. [Avem aici aceeaşi problemă pe care o
întâlnim la Kant: experienţa pare structurată de gândire. Pentru Kant această problemă -
lucrurile funcţionază ca şi cînd ar fi determinate de gândire - rezolvarea este găsit în a priori.]

Kant Idee zu einer allgemeinen Geschichte in weltbürgerlicher Absicht – 1784

Pentru Hegel avem necesitatea [logică]: necesitatea explică şi crează condiţiile de

posibilitate a unui eveniment. Evenimentele se întâmplă cu necesitate. Şi contradicţie:
schimbarea este produsă de contradicţii.

Subiectul este presupus înainte de a filosofa, reflecta despre el însuşi.

A cerceta capacitatea de cunoaştere înseamnă a cunoaşte. De aceea trebuie să recunoaştem

capacitatea de cunoaştere.

(Am intrat deja în apă şi înotăm)

Fenomenologia spiritului: cum evoluează spiritul de la treapta cea mai de jos a conștiinței
umane la treapta cea mai înaltă absolut.

Dificultate metodologică: cum gândim spiritul - trebuie să-l gândim ca subiect care se
realizează pe sine – orientat către sine ca țintă.

Acest mers - contradicție (realitatea ni se înfățișează ca un ghem de contradicții: acesta

poate fi un punct de plecare).

Spirit – natură – spirit (pe terenul umanului)

Conștiința: ca sensibilitate, percepție și rațiune lucrurile apr în sine

Conștiința de sine: recunoașterea în relația cu lucrurile.

Conștiința pentru sine: recunoașterea în relațiile cu alte conștiințe: necesitatea aceasta (a

recunoașterii, a intersubiectivității suprimă subiectivitatea și conduce la unitatea dintre
subiect și obiect în rațiune: conștiința în sine și pentru sine.

Conștiința (certitudinea senzațiilor) conetemplația și cufundarea în obiect.

Dorința – ca zguduire: obiectul ni se opune, devine un lucru - este altceva.

Conștiința de sine – confirmare. Raportul de supunere a celuilalt este un raport de confirmare:

raportul stăpân - slugă. Stăpânul are putere asupra slugii. Dacă distruge sluga transformând-o
în subiect pierde confirmarea. Dependența îl face pe el însuși slugă. Stăpân și slugă sunt
prinși în contradicția libertății între posibil și real.
 Conștiința de sine trebuie să pășească în rațiune. Prin intermediul rațiunii pășește în real.

Tot ceea ce este real este rațional și ceea ce este rațional este real.

De aici sarcina filosofiei: a cunoaște ceea ce este.

Prin urmare : istoria conștiinței ca evoluție a conștiinței în sine, pentru sine, rațiune este
adevărata istorie, istoria universală.

Rezolvarea acesti probleme la Hegel:

Raţiunea stăpâneşte lumea şi prin urmare şi istoria universală are o desfăşurare raţională.
Pentru abordarea istoriei o asemenea idee apare ca o presupoziţie, dar pentru ilosofie ea nu
reprezintă o presupoziţie.

Tot ceea ce este raţional este real şi tot ceea ce este real este raţional

Cine reflectă lumea în mod rţional este privit la rîndul său în mod raţional de către aceasta,
ambele elemente determinîndu-se reciprod. Hegel reproduce credinţă că raţiunea noastră nu
este alta decât raţiunea lumii, sau că, în orice caz, structurile raţionale şi structurile lumii sunt
identice.

Înţelegerea faptului că istoria este raţională revine a ne întreba cu privire la scopul ultim al
lumii.

Hegel vrea să spună că orice lucru petrecut în lume are un sens, că faptele şi evenimentele
istorice nu s-au petrecut dezordonat şi că ele sunt trepte către un scop anume şi conduc într-
acolo.

Avem imaginea raţiunii, ne simţim pătrunşi de raţiune dacă privim cerul înstelat sau natura
înconjurătoare.

Putem avea acelaşi sentiment şi dacă stăm să privim istoria, să contemplăm mersul acesteia.

Filosofia istoriei ne oferă tocmai tabloul raţiunii întrupate, concretizate în istorie.

CE ESTE RAŢIUNEA LA HEGEL

CONOTAŢIE EPISTEMOLOGICA ŞI ONTOLOGICA

Raţiunea este distinctă de intelect.

Raţiunea este un stadiu al spiritului

Raţiunea este un universal

Raţiunea este autodeterminare

Raţiune = realitate

TEORIA UNIFICATĂ A REALITĂŢII

Universul, natura vie, viaţa socială, formele de organizare politică şi socială, viaţa morală,
creaţia ştiinţifică, creaţia culturală, filosofia, religia, filosofia pot fi explicate printr-un singur
principiu

RAŢIUNEA

O teorie unificată a realităţii şi a raţiunii

-Cunoaşterea realităţii este posibilă numai dacă aceasta este raţională.

-Nu putem cunoaşte decât ceea ce este real.

ESENŢIALISMUL HEGELIAN

În esenţa conceputului sunt cuprinse toate, dar absolut toate determinările lucrurilor la care
se referă acele concepte. În manieră inductivistă se consideră de exemplu că noţiunea de
plantă se obţine pornind de la planetele reale prin abstracţiuni succesive efectuate în gîndire.
Hegel crede dimpotrivă că plantele reale există prin concretizări succesive ale ale conceptului

sau cel puţin într-o formă mai slabă că ordinea descrisă printr-un concept este una simetrică
unei acţiuni de determinare a sferei acestuia.

Istoria se petrece protrivit lui Hegel în domeniul spiritului. Spiritul reprezintă omul ca atare.
Doar oamenii trăiesc ca fiinţe individuale cu orientări, interese şi manifestări particulare. Prin
urmare, în epoci şi în împrejurări particulare, ca fiinţa particulare oamenii înfăptuiesc istoria.
Acţiunile acestora pornesc din necesitate, pasiune, interese, caracter sau talent. Prin acţiunile
lor, ca fiinţe individuale, oamenii năzuiesc să îşi satisfacă propriul egoism.

Hegel: caracterul diabolic al pasiunilor

Nimic măreţ în lume nu s-a realizat fără pasiune. Pasiunea a făcut ca de multe ori bunul
plac, mai ales al marilor personalităţi, recunoscute pentru puterea propriilor porniri , să
influenţeze istoria.

RĂSPUNSUL LUI HEGEL

Teoria acţiunii umane.

Acţiunea sau activitatea omenească reprezintă un fel de termen mediu, la fel ca într-un
silogism prin care ceea ce este general, conceptul, este transpus în forme concrete.

Astfel activităţile, voinţa, interesele oamenilor constituie instrumente şi mijloace prin care
spiritul universal îşi împlineşte şi îşi conştientizează scopul: de a ajunge la sine însuşi şi de a
se (contempla) regăsi.

TEORIA ACŢIUNII

EFECTELE NEPREVĂZUTE: acţiunile noastre au efecte pe care nu le prevedem şi prin

asemenea acţiuni, cu efecte neprevăzute, trebuie să acceptăm că modelăm istoria; NU
CONTROLĂM CONSECINŢELE ACŢIUNILOR NOASTRE PE TERMEN SCURT ŞI CU
ATÎT MAI MULT PE TERMEN LUNG.

COINCIDENŢA DE SCOPURI: În acţiunile marilor personalităţi istorice, dar şi în alte

acţiuni, scopurile particulare pot cuprinde o parte din general. Ca îndrumători de suflete şi
prin voinţa lor se poate manifesta spiritul ca atare ( de aceea sunt urmaţi şi exercită influenţe);

ACCESUL DIN CONDIŢIA UMANĂ INDIVIDUALĂ, PARTICULARĂ LA SPIRIT:

prin religiozitate, prin morală.

VICLENIA RAŢIUNII: Raţiunea se poate camufla în pAsiunile oamenilor şi le poate

instrumentaliza în interes propriu. Prin viclenie raţiunea lasă pasiunile să lucreze pentru ea.

Fiinţele individuale, oamenii, apar ca mijoace, simple instrumente în mîinile raţiunii.

RĂSPUNSUL LUI HEGEL

Nu trebuie să ni-l înfăţişăm pe om ca exterior raţiunii, scopului acesteia. De altfel, spune el

pentru orice scop, instrumentul trebuie să aibă acele însuşiri care să corespundă scopului, să
aibă ceva comun cu acesta. Din acest punct de vedere în raport cu scopul raţiunii, consacraţi
scopului lor ca fiinţe particulare, egoiste, mînaţi de propriile lor interese, oamenii îşi
îndeplinesc scopuri individuale şi participă, în acelaşi timp, la realizarea scopurilor raţiunii.

Prin urmare priviţi ca mijloc în raport cu raţiunea, indivizii sunt un mijloc, dar într-un sens
foarte slab.

Nu este tocmai o exagerare să spunem că raţiunea în acest proces se supune de fapt scopurilor
acţiunii omeneşti pentru a-şi realiza propriul ei scop.

Din perspectiva raţiunii oamenii sunt scoipuri în sine potrivit scopului raţiunii.

Omul este scop în sine al raţiunii prin divinul aflat în el - ceea ce la început a fost raţiune.
Omul are liber arbitru, ştie ce este bine şi ce este rău şi este responsabil pentru tot binele şi
răul făcute. Omul este înzestrat cu libertate care este raţiune.

Pasiunea, partea non-raţională, a omului este imperativă,dar la nivelul raţiunii este posibilă
alegerea.

NIETZSCHE

1. Concepţia introductive:

Conceptul de viaţă

Conceptul filosofic de viaţă (Leben) ar cere o tratare aparte. El este specific aşa numitei
filosofii a vieţii (Lebensphilosophie). O istorie a acestui concept, aş zice prin excelenţă
german deşi viaţa a fost exaltată şi de Bergson, de exemplu, ar putea începe chiar cu Kant,
care considere viaţa drept capacitate, facultate a unei fiinţe de a acţiona după legile facultăţii
dorinţei . Schopenhauer vorbeşte despre voinţa de viaţă, omul şi cultura fiind o obiectivare a
acestei dorinţe, voinţe de viaţă (Wille zum Leben).În sensul folosit de Nietzsche, viaţa este o
categorie a totalităţii, teoretică şi normativă. Prin viaţă, la Nietzsche, nu trebuie să înţelegem
aşadar forma biologică de existenţă, ci un principiul existenţei umane şi chiar al existenţei în
genere. Valorile ce corespund acestui principiu sunt sănătatea, robusteţea, forţa naturală,
mişcarea, viul, iar cele negative nesănătosul, boala, moartea, lipsa de vlagă, stagnarea etc.

Istoria ca cercetare

Istoria este o formă de cunoaştere, o formă preţioasă de lux al cunoaşteri, un prisos al acesteia
(el se îndreaptă aici spre şcoala istorică ce face din fiecare fenomen istoric un obiect de
studiu). În raport cu viaţa, istoria cu pretenţiile ei de cunoaştere este ceva inutil, ba chiar
contradictoriu cu viaţa, deoarce slăbeşte impulsul spre acţiune, slăbeşte viaţa şi o
desfigurează.

Cultura istorică sau istoria ca formă culturală

Este vorba de o anumită conştiinţă a trecutul care presupune în acelaşi timp atitudinea omului,
a comunităţii apropiate (oraşul este un asemenea exemplu pentru Nietzsche), a unui popor faă
de istorie şi modul în care acesta integrează istoria în viaţă. Istoria în calitatea ei de cultură
trebuie să slujească viaţa.

Instrucţia istorică

Este benefică numai dacă se află, ca şi istoria, în slujba a ceva şi numai în măsura în care
poate să ofere pentru viitor perspectiva unui curs al vieţii nou şi puternic, de pildă a unei
culturi în devenire. Ea trebuie să fie stăpânită şi condusă de o autoritate mai înaltă şi nu
trebuie să conducă ea, să fie considerată un scop în sine şi orientarea omului în lume să fie
dominată, să se confunde cu instrucţia istorică.

2. Concepţia lui Nietzsche asupra culturii istorice (adică a modului de a concepe, practica şi
lega istoria de viaţă)

Instrucţiei istorice (aşa cum se contura ea în epoca sa, în special în Germania, dar şi în
principiu), Nietzsche îi opune trăirea. Trecutul şi amintirea reprezintă fapte al trăirii şi
identităţii individului, ale omului ca specie şi ale omului în comunitate. Faţă de animal, care
trăieşte doar clipa, în prezent, omul are o istorie pentru că trăieşte şi amintirea clipei. Omul se
sprijină pe ceea ce Nietzsche denumeşte povara trecutului, care deopotrivă îl trage în jos şi îl
împinge mai departe. În viaţă însă rolul important trebuie să-l joace nu prezenţa trecutului, ci
uitarea acestuia. Conştiinţa devenirii constituie o piedică în calea acţiunii şi în principiu nu
poate constitui un punct de sprijin pentru aceasta. "Un om care ar voi să resimtă lucrurile până
la capăt istoriceşte ar semăna cu cel care s-ar abţine de la somn sau cu animalul care trebuie să
trăiască numai din rumegat." - p.14. Metafora lui Nietzsche pentru istorie în raport cu viaţa
(acţiunea) omului este prezenţa amintirii sau dacă vreţi uitarea. Uitarea reprezintă pentru
acţiunea omului ceea ce somnul reprezintă pentru regenerarea sa ca fiinţă biologică. Individul
nu poate să rumege tot timpul amintiri, repausul său îl constituie, ca o condiţie a acţiunii
uitarea, înlăturarea istoriei.
O asemenea conştiinţă a istoriei ar păgubi viaţa şi ar distruge-o fie că e vorba de un om, de un
popor sau de o cultură. Conştiinţei istorice permanente îi corespunde ca opus forţa
modelatoare (a unui om, popor sau cultură). Această forţă modelatoare este definită de
Nietzsche ca o forţă de creştere, de ridicare pe ruinele trecutului, de stăpânire a acestuia, o
forţă vitală, năvălitoare. Forţei modelatoare îi corespunde o fire puternică. Firea puternică
înseamnă integrare a trecutului, iar când integrarea nu are loc, pur şi simplu uitare.

Uitarea nu trebuie văzută ca preferabilă amintirii şi deci istoriei, aşa cum somnul, dacă
acceptăm analogia lui Nietzsche nu poate fi considerat ca o stare preferabilă veghei. Uitarea
este o condiţie, cea mai favorabilă condiţie în raport cu acţiunea, pentru că altfel, istoria este
parte a condiţiei umane (Ideea subînţeleasă de la Nietzsche este aceea că acţiunea ca expresie
a vieţii trebuie să fie liberă de orice forme prestabilite, să nu-şi aibă cauza decât în impulsurile
vieţii, de aici şi respingerea istorie care ar împiedica exprimarea liberă a vieţii ca principi. Pe
scurt istoria contravine vieţii ca principiu.) Dacă istoria este parte a condiţiei umane iar uitarea
este şi ea de asemenea necesară, înseamnă că jocul omului trebuie să se desfăşoare între
apropierea de istorie sau asumarea istoriei şi ruperea de istorie. Recunoaşterea factorul istoric
şi ruperea de el sunt la fel de necesare pentru sănătatea fiecărui om, popor, cultură.

Există însă o situaţie care ar putea clarifica înţelesul mai special pe care Nietzsche îl dă aici
istoriei. Dacă istoria înseamnă ca amintire într-un sens fenomenologic şi luare la cunoştinţă,
atunci putem gândi o situaţie slabă în care prezenţa vie a trecutului sau luarea la cunoştinţă să
fie ca şi inexistente. Este vorba despre situaţia ignorantului, "locuitorilor văilor alpine", adică
a acelor oameni care sunt izolaţi şi trăiesc în suficienţa lor sau a unei lumi fără istorie. Mai
întâi, Nietzsche găseşte că această situaţie este preferabilă aceleia contrafăcute şi artificiale a
prezenţei prea apăsate a istoriei într-o formă sau alta, deoarece oamenii care s-ar afla în
această situaţie ar fi caracterizaţi de o stare de neînvinsă sănătate şi robusteţe (se înţelege că
istoria le-ar putea altera această stare). Situaţia aistorică se poate dovedi aşadar mi pe potriva
vieţii. Dar omul este om pentru Nietzsche numai în măsura în care are istorie, este conştient
de istoria sa. Elementul aistoric se restrânge astfel pentru om şi apare o străfulgerare: "abia
prin puterea de a pune trecutul în folosul vieţii şi a transforma evenimentele în istorie devine
omul om." - 16. Abia excesul de istorie este dăunător. Animalul şi turma sunt o metaforă
pentru imposibilitatea ontologică a existenţei omului ca om fără istorie. Pentru animal nu
există timp şi, prin urmare, nu există istorie. Este esenţial acest lucru pentru că Nietzsche nu
gândeşte istoria ca sferă a faptelor (ceea ce ar însemna că animalele nu au istorie fiindcă nu
acţionează, din cauză că nu fac fapte), ci în sfera fenomenenologică, a conştiinţei şi de aici,
dept urmare, a vieţii. Metaforele care la Nietzsche corespund vieţii ca formă de existenţă nu
privesc lumea animală, ci vegetală (copacul aici ca simbol pentru istoria înţelesă într-un sens
tradiţional). În acest sens, am putea urmări care elemente animale metaforice care elemente
vegetale metaforice corespund la ceea ce Nietzsche denumeşte viaţă. În sfera fenomenologică
astfel înţeleasă timpul, amintirea apare ca anistorie, istorie şi supraistorie.

Am discutat până acum problema anistoriei. Supraistoria reprezintă tot o situaţie de ignorare a
istoriei, dar este o ignorare voită, activă sau, în orice caz, ignorată sub presiunea unei pasiuni
a faptei care îngustează pentru omul de acţiune câmpul istoric până la dispariţie (nu mai ţine
cont de istorie). Dacă anistoria presupune inacţiunea şi omul şters, supraistoria presupune
acţiuni puternice ale unor oameni puternici în care raportul la ceea ce s-ar putea denumi
istorie se realizează ca istorie sau pur şi simplu ca o ignorare, ca o privire atât de generală
încât istoria dispare. Omul puternic se află într-o stare de exaltare afectivă şi consideră că
numai faptele sale reprezintă ceva, sunt valori. E situaţia omului care face istorie. Într-o
asemenea acţiune, în care istoria apare în exces, se manifestă deopotrivă orbirea şi nedreptatea
din sufletul actorului ei - 18. El însuşi nu mai ia din acest moment istoria în serios.

Acestor trei situaţii anistorică, istorică şi supra istorică le corespund trei tipuri de oameni de
acţiune, în sensul de făptuitori (acţiunea trebuie concepută drept ceva creator, inclusiv ca
instituire de valori), de oameni istorici cum spune Nietzsche.

În situaţia anistorică, omul gândind, regândind, comparând, disjungând şi reunind lucrurile,

restrânge elementul anistoric. Transformând evenimentele în istorie şi punând istoria în
folosul vieţii omul devine om. Acesta este situaţia în care oamenii privesc la trecut unde
găsesc resurse pentru a spera în viitor şi a lupta pentru acesta, privesc înapoi pentru a înţelege
trecutul prin prezent, având credinţa că sensul existenţei va ieşi tot mai mult la lumină. Dar
preocuparea lor pentru istorie se află în serviciul vieţii, şi nu al cunoaşterii pure.

Omul supraistoric nu va vedea binele ca realizare a istoriei. Ei consideră că trecutul =

prezentul, că există aceleaşi legi ale istoriei care au dominat dintotdeauna şi pretutindeni.
Senzaţia ce îi caracterizează pe oamenii supraistorici este saţietatea, greaţa.

Al treilea om istoric este, tradiţionalistul dar şi activistul şi progresistul, cel care cinsteşte
istoria şi acţionează în numele ei. Pentru acesta istoria reprezintă un fel de bilanţ al vieţii
omenirii.

3. Istorie şi viaţă

Istoria reprezintă o necesitate pentru viaţă, dar istoria este acceptabilă şi poate fi slujită numai
în măsura în care serveşte slujeşte vieţii şi acţiunii (exemplul filologiei clasice: a acţiona
asupra epocii în mod intempestiv)

Nietzsche deosebeşte trei tipuri de practicare a istoriei sau mai degrabă trei profiluri culturale
ale istoriei cărora le corespunde trei tipuri de raportare la istorie şi de meditaţie asupra ei.
Cadrul în care el face această relaţionare este acela al vieţii, potrivit principiului că viaţa are
nevoie de serviciile istoriei, iar o supradoză de istorie este dăunătoare vieţii. Cele trei profiluri
culturale corespund pentru trei situaţii de integrare a istoriei ca factor în cuprinsul vieţii:

I) ca element activ ce exprimă aspiraţii din care rezultă istoria monumentală;

II) ca factor de păstrare şi de cinstire a trecutului din care rezultă istoria tradiţionalistă;

III) ca sentiment al suferinţei şi ca nevoie de eliberare din care rezultă istoria critică.

Fiecare dintre aceste trei tipare de percepţie, de practică şi de activitate în lumina sau în
numele istoriei sunt îndreptăţite dar numai într-un singur teren şi climat, în oricare alte
condiţii fiind vorba de o dezvoltare haotică, asemenea unor buruieni, spune Nietzsche. Pentru
a vedea dacă unul sau altul dintre tipurile de istorie de mai sus sunt potrivite trebuie să ne
întrebăm cui foloseşte şi cine utilizează şi care sunt conţiuturile istoriei utilizate.

I) Istoria monumetală

Istoria monumentală este istoria faptelor mari, istoria eroică, aceea care nu reţine ceea ce este
meschin şi neînsemnat din faptele trecutului. Monumente în sensul lui Nietzsche pot fi o
operă, o faptă, un moment de iluminare de care posteritate nu poate să se lipsească. Epoca
clasică pare să fie aceea ce corespunde cel mai bine cu imaginea istoriei monumentale. Dacă
ţinem cont că această istorie corespunde unui tip uman puternic, care pentru N înseamnă omul
activ şi creator de valori (e o problemă, totuşi, în ce măsură activ, creator de valori şi puternic
se suprapun) ce caută în trecut modelele, exemplarităţi. Investigarea trecutului pentru acest tip
uman nu seamă câtuşi de puţin cu aceea a turistului care se plimbă printre

ruinele trecutului cu simplă curiozitate. Imperativul căruia omul puternic i se supune este
acesta: "…ceea ce a reuşit cândva să extindă noţiunea de 'om', îmbogăţindu-l şi
înfrumuseţându-l, s-o poată face pentru veşnicie."-24. Oamenilor puternici le corespunde
gloria. Gloria este definită de N ca o solidaritate peste timp a oamenilor mari.

Această istorie îşi poate arăta neajunsurile: Nietzsche susţine că apariţia unei fapte
monumentale nu poate să fie explicată cauzal, nu vom ajunge niciodată să-i descoperim într-
adevăr toate condiţiile apariţiei. Cei care se raportează însă la exemplarităţi cred însă că şi în
domeniul acesta al faptelor mari există regularităţi şi dincolo de însufleţirile şi exemplu pe
care realizările măreţe ale istoriei i le oferă cred că zăresc regularităţi acolo unde există o
singură lege, aceea a irepetabilului. Istoria este domeniul acestor fapte unice, irepetabile care
pot fi luate ca exemplarităţi, ne pot însufleţi, dar nu mai mult. Omul care este dornic că creeze
valori are de aceea nevoie de monumentele trecutului, monumente în sensul lui Nietzsche
numai în sine ca repere. Există însă şi ceea ce N denumeşte efecte în sine care se pot
manifesta păgubitor şi în cazul oamenilor mari sau pus pe fapte mari şi în cazul oamenilor
obişnuiţi. Este vorba de acele acţiuni care sunt declanşate fără alte cauze decât acelea ale
imitaţiei monumentelor trecutului, ale exemplarităţilor numai pentru a le urma, fără cauze
anume. Istoria în spirit monumental, arată Nietzsche, creează iluzii prin metoda analogiilor,
pe cel curajos îl îndeamnă la cutezanţă, pe cel entuziast la fanatism, iar atunci când e vorba de
egoişti talentaţi şi canalii exaltate avem de-a face cu catastrofe istorice.

II) Istoria tradiţionalistă (antichizantă)

Este o istorie de valorificare, de atribuire de valori, de sensuri mediului în care trăim, a

mediului familiar al comunităţii noastre. Obiectul ei îl constituie originile şi condiţii care au
făcut posibil prezentul aşa cum este el. De exemplu istoriile care vorbesc despre popor,
sufletul poporului şi care cer identificare cu acest suflet sunt istorii tradiţionaliste,
antichizante. Simţul istoric este acela al justei preţuiri a tradiţiei. De aceea, cel care trăieşte
într-o asemenea cultură a istoriei manifestă pietate faţă de trecut şi recunoştinţă faţă de această
pentru acest trecut pentru că i-a făcut posibilă existenţa. El se manifestă de asemenea ca un
păstrător, vrea să păstreze aceleaşi condiţii pentru el însuşi şi pentru urmaşii lui, se identifică
cu locul şi tradiţia locului pe care le cinsteşte şi uneori se consideră pe sine suflet al neamului,
al oraşului sau al casei.

Metafora folosită de Nietzsche pentru a sensibiliza istoria de tip tradiţionalist este aceea a
copacului. Omul în contextul istoriei tradiţionaliste dă atenţie rădăcinilor sale, simte aceste
rădăcini, dar există pericolul uscăciunea să-l cuprindă de la coroană.

Această formă de istorie pare să fie cea mai îndreptăţită din punct de vedere social, iar pentru
viaţa unei comunităţi şi a indivizilor se dovedeşte utilă atâta vreme cît nu duce la
mumificarea, la muzeificarea trecutului, câtă vreme cultul trecutului nu anihilează gustul
noului, al desprinderii de istorie şi al faptei.

Această atitudine faţă de istorie nu reprezintă condiţia pentru exersarea cunoaşterii pure a
acesteia. Istoria poate fi şi în acest context în serviciul vieţii, dar simţul antichizant înseamnă
îngustare, izolare, fixare pe detaliu, lipsă de proporţie şi de distincţie între valori. Tot ce este
vechi este valoros şi considerat ca atare. Simţul istoriei nu mai conservă viaţa, ci o mumufică
- p.33. Este vorba de o atitudine conservatoare. Individul şi comunitatea aflat sunt influenţa
unei asemenea atitudini, culturi istorice, sunt refractari la nou, din cauză că orice fenomen nou
al vieţii lezează o formă sau alta de pietate.

III) Istoria critică

Această istorie (formă de cultivare a istoriei) corespunde nevoii omului de a rupe cu trecutul.
Nu e vorba însă de simpla uitare a trecutului ci de scrutare a acestuia cu spirit critic, prin
chemarea la judecată şi

rostirea de sentinţe. Verdictul este întotdeauna nemilos şi nedrept pentru că el nu exprimă

cunoaşterea (izvorul curat al cunoaşterii), ci viaţa trăirea. Ori a trăi şi a fi nedrept înseamnă
acelaşi lucru. În loc să se producă uitarea, în istoria critică avem de-a face cu o actualizare a
trecutului şi a celor prezente ca rezultate ale trecutului care sunt condamnate să piară odată cu
toate formele de pietate legate de ele. Epocile critice sunt epoci primejdioase, iar oamenii care
condamnă şi distrug trecutul sunt întotdeauna oamenii periculoşi. Dar trebuie să ţinem cont că
noi înşine ca rezultat al epocilor anterioare suntem o urmare a rătăcirilor şi crimelor şi că
eliberare de ele nu poate fi totală. Faptul că provenim de acolo este de neînlăturat. Iar
pericolul pe care trebuie să-l avem în vedere în epocile critice este acela al falsificării, al
fabricării unui alt trecut pe măsura noului nostru proiect, al noii noastre firi, spune Nietzsche.
Critica istoriei îi apare lui Nietzsche ca "o încercare de a oferi omului a posteriori un trecut de
la care ar dori să se tragă contrastând cu cel de la care se trage cu adevărat", "încercare
primejdioasă pentru că este foarte greu de stabilit o limită în negarea trecutului" - p. 35.

În cazul acestei istoriei critice rămânem de obicei la nivelul cunoaşterii binelui (raportul este
de natură etică), al invocării acestuia, şi că propunerea mai-binelui nu înseamnă şi existenţa
capacităţii de a-l practica.

4. Critica culturii moderne

Orice om şi orice popor au nevoie de istorie. Nevoia de istorie trebuie apreciată în funcţie de
ţelurile, forţele şi necesităţile proprii, în aşa fel încât cele trei atitudini faţă de istorie să fie
corespunzătoare. Istoria pusă în slujba vieţii înseamnă tocmai această simetrie între ţeluri,
forţe, necesităţi şi tipul de istorie practicat.

Istoria, cunoaşterea trecutului au fost întotdeauna şi sunt dorite cu scopul de a servi prezentul
şi viitorul, şi niciodată contra acestora.

Epoca modernă însă a tulburat aceste relaţii simple, au dispărut, spune Nietzsche, limpezimea,
naturaleţe şi puritatea legăturii dintre viaţă şi istorie. Ce s-a întâmplat? În constelaţia
interferenţelor dintre viaţă şi istorie s-a interpus un "astru duşmănos şi puternic", "strălucitor
şi minunat": ştiinţa sau mai bine zis cerinţa ca istoria să devină ştiinţă. Ceea ce ar însemna că
nu viaţa şi deciziile acesteia sunt conducătoare în raport cu istoria, ci ştiinţa. Istoria ca ştiinţă
actualizează întreg trecutul, până la infinit, la punctul în care a început să existe devenire.
Nietzsche acuză ştiinţa pentru faptul că intervine în acest raport nemediat care trebuie să
existe permanent între viaţă şi istorie, perturbându-l. Cultura şi de aici atitudinea faţă de
istorie, cultivarea istoriei, în epoca modernă are o dominantă ştiinţifică. Prin aceasta istoria nu
mai este, susţine Nietzsche, cultură în sensul propriu al termenului. Ci un fel de cunoaştere a
culturii. Omul nu mai trăieşte, aşadar, în mod direct sub impulsurile vieţii relaţia cu istoria, ci
prin ideile pe care şi le face despre cultură, despre istorie ş.a.m.d. Artificialul, convenţia
pătrund acolo unde ar fi trebuit să se manifeste numai forţele vieţii. Interioritatea, ceea ce este
interior nu se poate exprima într-un asemenea mediu convenţionalizat, plin de convenţii decât,
la rândul ei, potrivit convenţiilor. A fi cultivat, culturalizat, a avea cultură, înseamnă a fi, din
acest punct de vedere, modificat chiar în interior de asemenea convenţii. Convenţia pătrunde
în interioritatea omului şi îl modifică. Istoria şi instrucţia istorică fac parte din acest proces de
formare, de cultivare. In cadrul modernităţii a fi "cultivat" înseamnă a fi "cultivat pe plan
istoric" - p.39. A cunoaşte trecutul, a cunoaşte istoria în toate sensurile înseamnă a avea
cultură, a fi cultivat. Dar dacă luăm exemplu grecilor, am observa că grecii nu erau deloc
cultivaţi în sensul modern, că ei aveau dimpotrivă un foarte pronunţat simţ anistoric. Ei erau
creatori. Moderni nu obţin prin ei înşişi nimic, ei doar asimilează, suprasimilează epoci,
moravuri, arte, filosofii, cunoştinţe străine, suntem nişte enciclopedii ambulante.

Cultura modernă se adresează numai interiorităţii, sufletului, ea nu reprezintă o expresie

acestuia pentru că este instrumentalizată, în aşa fel încât modernii seamănă cu un tom în care
titlul nu are nici o legătură

cu conţinuturile. Dacă ar fi să poarte un titlu acesta ar trebui să fie "Manual de cultură

interioară pentru barbari exteriori".

Trebuie să lămurim puţin această relaţie interior - exterior de care vorbeşte Nietzsche. Prima
presupunere cu care Nietzsche pare să fie de acord este aceea că între interior şi exterior
trebuie să fie o continuitate. Interiorul reprezintă viaţa ca principiu al existenţei omului şi
atunci exteriorul devine forma de viaţă exterioară, modul în care se manifestă viaţa în
exterior, expresiile pe care viaţa ca principiu le exteriorizează. Intre viaţa interioară şi expresia
acestei vieţii în exterior, în faptele şi comportamentele oamenilor, trebuie să existe aşadar o
anume concordanţă, armonie. Modernitatea însă, spune Nietzsche, arată contrastul dintre
acestea. Avem pe de o parte o interioritate căreia nu-i corespunde nimic exterior, iar pe de altă
parte exteriorităţi care nu au corespondente interioare. Această înseamnă că ceea ce ar trebui
să constituie reflectare a vieţii interioare nu are nici o legătură cu aceasta, şi, în acelaşi timp,
că formele care sunt instituite ca exterioare nu au corespondenţă în interioritate. De exemplu,
exprimându-şi interioaritatea omul nu mai ţine cont de viţă, ci se exteriorizează în
conformitate cu anumite convenţii, în mod artificial. A porni apoi de la aceste forme
artificiale înseamnă şi o transformare a interiorului după chipul exteriorităţii
convenţionalizate. Aceasta înseamnă, după Nietzsche, că nu putem în modernitate să luăm
nici un fel de decizie culturală, adică nu putem să ne orientăm potrivit principiul vieţii în
exteriorizarea noatră în cultură pentru că atât interiorul, cât şi exteriorul sunt falsificate,
inautentice. Mai mult, pulsiunile interioare cele care aparţin vieţii sunt reprimate.

Totuşi, modernitatea se caracterizează prin invenţie, prin noutate. Pentru a rezista noului, ca
moderni, avem la îndemână un singur mijloc la îndemână: a-l accepta cât mai rapid cu putinţă,
tocmai pentru a crea posibilitatea de a-l înlătura cât mai rapid şi a-l elimina. De aici derivă
neseriozitatea, tipic modernă.

Pentru un popor cultura trebuie să restabilească unitatea dintre interior şi interior, între viaţă şi
formele exterioare de expresie a acesteia. Cultura trebuie definită ca unitate a stilului artistic
în toate formele de viaţă ale unui popor. Barbaria reprezintă opusul acestei unităţi stilistice, nu
opusul frumosului sau al ceea ce reprzintă civilizaţia p.40. Deci poporul care posedă o cultură
manifestă o unitate superioară între formele sale de viaţă interioară şi exterioară, în aşa fel
încât impunerea de forme exterioare este neavenită. Dimpotrivă, educaţia trebuie să impună
tocmai această manifestare a vieţii ca interior, iar în privinţa istoriei ea trebuie să-i refacă
acestuia instinctele. Forma este aşadar expresie şi nu tipar în care se toarnă ceva.

SUPRADOZAREA CU ISTORIEI

Supraîncărcarea, lipsa de măsură în raportarea la istorie este dăunătoare vieţii şi constituie

oprimejdie pentru viaţă sub cinci aspecte:

1. din punctul de vedere al raportului, contrastului interior - exterior al moralităţii: o asemenea

epocă îşi închipuie că deţine mai mult decât altele virtutea şi dreptatea - slăbeşte prin aceasta
personalitatea

2. perturbează instinctele poporului şi ale individului

3. avansează ideea falsă a îmbătrânirii omenirii, a întârzierii şi a epigonismului

4. conduce la dominaţia spiritului ironic şi cinic

5. conduce la dominaţia pragmatismului superficial şi a egoismului care paralizeazî forţele

vitale.

1. Din punctul de vedere al raportului, contrastului interior - exterior al moralităţii: o

asemenea epocă îşi
închipuie că deţine mai mult decât altele virtutea şi dreptatea - slăbeşte prin aceasta
personalitatea

- spectacolul lumii, exploatarea sensibilităţii (istoria este un excitant - ziarele şi războiul din
Golf): marile fapte istorice în măsura în care mai există sunt transformate în subiecte de bâlci
(expoziţii universale, spune Nietzsche). Omul este adus în condiţia în care nici marile
evenimente (războaiele şi revoluţiile) nu mai au însemnătate. El este un spectator al istoriei în
două sensuri după Nietzsche: spectator al istoriei ca "privitor ca la teatru" şi spectator la
istoriei ca neparticipant la aceasta. Consecinţa este de natură morală: omul slăbeşte ca
personalitate ca personalitate - toţi îşi pun masca omului cultivat, a savantului. Omul este
condus, este prea conştient de sine. El nu mai poate să-şi urmeze instinctele, devenind timid
etc.

- istoria nu reprezintă nici măcar un reper moral.

POSTMODERNISM

ANTICHIATE

EV MEDIU

EPOCA MODERNA

EPOCA POSTMODERNĂ

Epoca Modernă – Postmodernul Economia

Epoca Modernă

Piaţă

Industrială

Maşinăria – mecanismul

Clase sociale, grupuri

Postmodernă

Piaţă – generalizarea relaţiilor de piaţă; mixtă

Servicii, comunicaţii

Automatele, calculatorul

Consumerism

Indivizi

Epoca Modernă – Postmodernul STATUL

•Democraţie
•Totalitarism

•STATUL NAŢIONAL

•Democraţie

•Scăderea – creşterea rolului statului

•SOCIETATEA GLOBALĂ

Epoca Modernă – Postmodernul MODUL DE VIAŢĂ

•Instituţii

•Muncă şi timp liber

•Protestantism

•Occidentalism

•Deinstituţionalizare

•Muncă şi entertainment

•Spiritualitate

•Multiculturalism

Postmodernism origini

•Pm – se vorbeşte la sfârşitul sec. XIX

•Rolul artei, literaturii şi filosofiei

•Ihab Hassan – arhitectură

•Post-structuralismul francez

Postmodernism Modernismul ca precedenţă şi origine

•Modernismul: curent literar şi artistic

•Ambivalenţe: critică societatea burgheză şi industrială, dar şi dorinţa de exprima noi

modalităţi de a gîndi şi simţi

•Ambivaneţă: intelectualism – nereproductivitate

Postmodernism Modernismul ca precedenţă şi origine

(1): Avangardism: constiinta de sine a artistului, ca parte a unei elite estetice, avant-garde.
Celebrarea valorilor estetice sau morale revoluţionare. (2) Şoc: O dorinta de a şoca societatea,
de comportament neconventional, reprezentările estetice reproductiviste, comune, teoretizare
ştiinţifică. (3) Epistemologice: abandonarea ideii că există o singură realitate obiectivă şi
înlocuirea acestuia cu punctele de vedere umane, derivate care sunt auto-conştiente. arbitrare
şi / sau tranzitorii. (4) Stranietate şi opacitate în operele moderniste. Ele par să încalce bunul-
simţ (Dadaism). Un aspect al stranietăţii a fost faptul că artistul modernist nu prezintă un
obiect determinat, finisat etc., ci invită cititorul sau privitorul să participe la crearea
obiectului. Putem vedea acest lucru in cubism, Faulkner şi în romanele lui Kafka, şi, în unele
poezii moderniste. (5) În această categorie, moderniştii resping realismul pozitivist. Nu există
nici o reprezentare adevărată a spatiului si timpului; cum spunea Nietzsche, perspectiva este
totul. Putem vedea acest lucru în cubism şi alte manifestări artistice, care refuză să folosească
un singur punct de perspectivă, cum ar fi operele clasice. De asemenea, în naraţiune etc.
romane, timpul îşi frânge linearitatea (de exemplu, fluxul conştiinţei). (6) Alienare

Postmodernism Modernismul ca precedenţă şi origine

(1): Avangardism: constiinta de sine a artistului, ca parte a unei elite estetice, avant-garde.
Celebrarea valorilor estetice sau morale revoluţionare.

•(2) Şoc: O dorinta de a şoca societatea, de comportament neconventional, reprezentările

estetice reproductiviste, comune, teoretizare ştiinţifică.

(3) Epistemologice: abandonarea ideii că există o singură realitate obiectivă şi înlocuirea

acestuia cu punctele de vedere umane, derivate care sunt auto-conştiente. arbitrare şi / sau
tranzitorii.

(4) Stranietate şi opacitate în operele moderniste. Ele par să încalce bunul-simţ (Dadaism). Un
aspect al stranietăţii a fost faptul că artistul modernist nu prezintă un obiect determinat, finisat
etc., ci invită cititorul sau privitorul să participe la crearea obiectului. Putem vedea acest lucru
in cubism, Faulkner şi în romanele lui Kafka, şi, în unele poezii moderniste.

•(5) În această categorie, moderniştii resping realismul pozitivist. Nu există nici o

reprezentare adevărată a spatiului si timpului; cum spunea Nietzsche, perspectiva este totul.
Putem vedea acest lucru în cubism şi alte manifestări artistice, care refuză să folosească un
singur punct de perspectivă, cum ar fi operele clasice. De asemenea, în naraţiune etc. romane,
timpul îşi frânge linearitatea (de exemplu, fluxul conştiinţei).

Obiectul artistic

•(1) Obiect creat intenţional, cu intenţia de a reproduce în forme frumoase lumea externă de
către o persoană care se consideră un artist.

•(2) Recunoaşterea acestui obiect ca obiect de artă de către publicul relevant (de exemplu, alţi
artişti, proprietari de galerii, muzeografi, critici profesionişti, mass-media în sensul său mai
larg, publicul, cumpărători)

•(1) Obiect cvasi-intenţional care reprezintă imperfect un amalgam de lumi externe şi interne
de către o persoană care se consideră artist. Obiectul poate sau nu să fie "frumos“. El trebuie
să fie însă estetic.

(2) Recunoaşterea sa ca obiect de artă de către un public relevant

(1)Un obiect (e) prezentat(e) de către cineva care se consideră a fi un artist într-un mediu, loc,
în care osunt prezentate obiecte de acelaşi fel - într-un “artspace" (de exemplu, o galerie sau
muzeu). Acest obiect nu reprezintă nimic special, cu excepţia, poate, a sentimentelor
artistului. Aceasta nu trebuie neapărat să fie "frumos“ sau să aibă calităţi “estetice“.

(2) Obiectul nu are nevoie de recunoaşterea sa ca artă de către un public relevant (şi cu
siguranţă nu de către publicul larg), cu excepţia managerului sau proprietarul Artspace, în
cazul în care este prezentată. Ei legitimează obiectul ca artă, şi apoi îl prezintă publicului
(clienţilor).

Postmodernitatea Origini

•Modernism

Subiect – obiect : Indivizi – Natură

Imaginea reproductivă în cunoaştere: raţionalitatea

Adevăr, libertate, dreptate, bine, frumos, economie eficientă

Nietzsche. Wittgenstein

Postmodernism Jaques Derrida

DECONSTRUCTIVISM

-Nondenotativitatea limbajului – limbajul este parte a conştiinţei, experienţei umane şi se

desfăşoară în contexte limitate istoric.

-Conştiinţa aucocontradictorie

-Deconstrucţie: a arăta ca limbajul nu reproduce realităţi. Ajungem la presupoziţia distinţiei

subiect – obiect, dar limbajul este parte a experienţei conştiinţei: adevărul, logica nu au nici
un fundament

Postmodernism Michel Foucault

•Contextualitatea istorică a gândirii

•Nu avem un înţles definitiv, un sens: există practici care construiesc inclusiv identitatea
agenţilor.

•NU există nici o odine esenţială a istoriei.

•Există un discurs istoric, dar nu are nici un fundament

•Cunoaşterea este o formă de putere – autoritate intrumentativă

•Cunoaşterea este o parte a practicilor noastre

Postmodernism Francois Lyotard

•Marile povestiri: metanaraţiuni

•Exemple: marxismul, teoria liberală raţionalistă şi umanistă

•Povestirile: ştiinţa ca naraţiune

Postmodernism Jean Baudrillard

•Consumerism: nu se mai produc obiecte, ci semne ale stilurilor particulare de viaţă;

consumul este legat de status

•Reproducţia obiectelor-semne

•Simulacrele: statul, democraţia, ideologiile

•Hiperrealitatea, lumea ireală (evenimente de confirmare)