Revista Română de Bioetică, Vol. 8, Nr.

1, Ianuarie – Martie 2010

BIOETICA CREŞTINĂ
O ŞTIINŢĂ ÎN SLUJBA VIEŢII
Ştefan Florea∗
Rezumat
De la apariţia conceptului de bioetică şi până astăzi, putem vorbi despre o bioetică secularã,
ori creştină, atee, ori sacră. Bioetica se află în centrul dialogului sau tensiunii ştiinţelor
avangardiste deoarece tot ceea ce astăzi poartă amprenta vie a lui Dumnezeu este supus
negaţiei. Bioetica se doreşte a fi o ştiinţă ce combină cunoaşterea biologică cu cea a sistemului
valorilor umane şi, în acelaşi timp, să impună respectul faţă de viaţa umană în general şi faţă de
sursa vieţii în special. Protejarea vieţii şi a lumii ca necesitate morală, socială şi culturală este o
datorie ontologică. Lumea (natura) este un dar pentru toţi oamenii şi nu pentru unul sau unii iar
împlinirea scopului său faţă de lume este în relaţie cu semenii săi, nu singur. În relaţia noastră
cu lumea este implicată ca obligatorie responsabilitatea şi, prin aceasta, recunoscându-i
demnitatea, cinstim pe cel ce ne-a dăruit-o. Regula de aur a bioeticii creştine este „a face
întotdeauna binele şi a evita răul”, aceasta impunând câteva principii, din care amintim: 1.
Dumnezeu este Creatorul şi Stăpânul absolut al vieţii şi al morţii. 2. Omul nu are dreptul să
acţioneze asupra speciei umane. 3. În centrul cercetării trebuie să se afle respectul faţă de viaţa
şi demnitatea omului (chipul lui Dumnezeu). 4. Viaţa umană are un caracter sacru, cu originea
în Dumnezeu. Aşadar, dominantă trebuie să fie în toate acţiunile umane iubirea, esenţa însăşi a
Creatorului şi desăvârşitoarea omului. Iată ce trebuie să înţelegem prin bioetică creştină, o
ştiinţă în slujba vieţii.

Cuvinte cheie: bioetică, viaţă, responsabilitate, morală, Dumnezeu, creaţie.

De la apariţia conceptului de bioetică împietritã în forme vechi, fiecare dintre

şi până astăzi [1], în funcţie de concepţia
despre lume şi viaţă a unei religii sau
alta, ori a vreunei confesiuni sau
ideologii, putem spune că există tot
atâtea moduri de abordare în bioetică sau,
mai bine zis, bioetici distincte.
Astfel, putem vorbi despre o bioetică
atee, ori creştină, secularã, ori sacrã,
tradiţionalistă, ori liberală, modernă, ori
acestea nefăcând altceva decât să pună în
practică ideile forţă ale sistemului pe care
îl promoveazã [2].
Ca orice lucru provocator de aprinse
discuţii şi pasionate confruntări, aşa cum
se cuvine în toposul creştin, şi bioetica se
află în centrul dialogului sau tensiunii
ştiinţelor avangardiste, deoarece tot ceea
ce priveşte viaţa şi poartă amprenta vie şi

∗
Conf. Univ., Dr., Universitatea Valahia, Târgovişte, România, e-mail: pr_floreastefan@yahoo.com

5
puternică a lui Dumnezeu este supus
tentaţiei tenebrelor şi negaţiei.
După numeroase secole de umilire a
fiinţei umane, prin violenţă şi crimă, dar
mai ales după nemiloasele experimente
umane realizate în timpul ultimei mari
conflagraţii mondiale, oameni de diferite
formaţii, medici, teologi, filozofi sau
ziarişti, şi-au pus problema raportării
cercetării la o instanţă morală sau a
stabilirii unui set de reguli minimale în
cercetarea ştiinţifică, care să garanteze
demnitatea fiinţei umane şi să se asigure
împotriva oricărui derapaj, astfel ca pe
viitor să se evite ruşinea unui nou
Nürnberg medical. Din această dorinţă a
apărut bioetica, ca o măsură de protecţie,
dar şi ca manifestare a responsabilităţii şi
demnităţii umane, a grijii faţă de viaţă,
indiferent cum este ea considerată [3].
Bioetica, aşa cum arată şi numele,
este o noţiune formată din doi termeni:
bios, cuvânt grecesc care înseamnă viaţă,
şi etică, cuvânt de origine latină (ethicus)
care desemnează comportamentul [4].
Din această perspectivă, conform şi
intenţiei lui Van Rensselaer Potter,
bioetica se referă la: o nouă disciplină
care să combine cunoaşterea biologică
cu cea a sistemului valorilor umane[5].
În acelaşi sens, W. T. Reich nuanţează
afirmând că: bioetica este studiul
sistematic al dimensiunilor morale –
inclusiv viziunea morală, deciziile,
conduita, liniile directoare etc. ale
ştiinţelor vieţii şi tratamentelor sanitare,
cu folosirea unei varietăţi de metodologii
etice într-o abordare interdisciplinară
[6].
Această „ştiinţă” doreşte, până la
urmă, să impună respectul faţă de viaţa
umană în general şi faţă de sursa acestei
vieţi, căci, respectând creaţia, respecţi şi
pe Creator.
Din perspectivă creştină, bioetica este
o „ştiinţă” fascinantă, pentru că ea
descoperă minunăţia şi bogăţia vieţii,
6
trasează un set de reguli care au ca scop
exclusiv protecţia, respectul şi
promovarea demnităţii umane [7].
Faptul că bioetica este o „ştiinţă”
apărută în Creştinism, mărturiseşte
despre vitalitatea acestuia şi despre
capacitatea conservativă, dar nu
limitativă, a unui sistem de gândire, a
unei optici de viaţă. Acesta este şi
motivul pentru care Creştinismul vede în
viaţa umană darul cel mai de preţ al lui
Dumnezeu: vede în om, în fiecare om,
imaginea vie a lui Dumnezeu însuşi,
imagine ce găseşte şi este chemată să-şi
afle mai profund deplina înţelegere în
Hristos, Imaginea perfectă a lui
Dumnezeu, Revelatorul lui Dumnezeu
pentru oameni şi al omului pentru el
însuşi [8].
A încerca să fundamentezi un set de
reguli care să apere şi să protejeze viaţa
şi demnitatea ei, este uneori dificil,
deoarece concepţiile despre lume şi viaţă
ale oamenilor sunt diferite, ele sunt
fundamentate pe principii religioase
diferite, iar încercarea de a stabili o
minima moralia a vieţii însăşi este o
întreprindere dificilă.
A fi de acord că omul nu este sursă, ci
doar instrument de transmitere a vieţii, a
fi de acord că viaţa este sacră, pentru că
Cel care o promovează necontenit este
Dumnezeu însuşi, a acţiona cu putere
pentru salvarea demnităţii vieţii şi a
omului în orice situaţie, este, în mod
absolut cert, parte a chipului divin din
noi. Astfel că protejarea vieţii este o
datorie ontologică şi o necesitate morală,
socială şi culturală. Cel creat creator, nu
poate crea viaţă, rupându-se de
Dumnezeu, dar poate crea mediul şi
mijloacele de promovare, de susţinere şi
de protejare a ei.
Creat creator de către Dumnezeu, el
poate participa activ la continuarea
creaţiei, la împlinirea vocaţiei sale prin
cunoaşterea şi aprofundarea valorilor ei,
prin actualizarea acestor valori pentru
desăvârşirea ei, prin tot ceea ce face
pentru sfinţirea naturii, dar şi prin operele
de artă, prin edificarea păcii în lume, prin
lupta pentru unitatea creştinilor sau prin
urmaşii săi, prin tot ceea ce participă la
progresul spiritual, la desăvârşirea
umană, prin apropierea şi viaţa în
Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
Odată cu crearea lumii, în
plenitudinea potenţială, Duhul a sădit
energiile Sale divine necreate, ca nişte
raţiuni active, care se îndreaptă spre
realizări viitoare, nelimitate, iar cu aceste
energii omul trebuie să intre în relaţie şi
să schimbe continuu creaţia [9].
În creaţie, omul este chemat să fie
colaborator al Duhului, căci el a fost
trezit la viaţă divină, ca făptură, prin
duhul dat de Dumnezeu bulgărelui de
pământ. Astfel, actul prin care, el cel
creat creator, transformă, umanizează şi
spiritualizează natura, este un act de
unire a spiritului cu materia sau, mai bine
zis, a activării potenţelor spirituale ale
materiei, a trezirii spiritului din materie.
Pentru bioetica creştină, nu doar
omul, ci creaţia, lumea întreagă
reprezintă un câmp de abordare. În toată
creaţia Sa, Dumnezeu se adresează
omului, lumea a fost creată ca pregătire
pentru om, de aceea el a fost creat
ultimul, după ce toate au fost gata să-i
susţină existenţa. Prin intermediul lumii,
Dumnezeu vorbeşte despre Sine Însuşi,
prin lucrările Sale, omul având
capacitatea de a citi, de a vedea şi de a
înţelege mesajul Lui din creaţie ca
minune şi taină originară principală
[10].
Lumea este raţională, raţiune
plasticizată (este vorba despre raţiunile
divine ale creatiei), de aceea omul-fiind
raţional-poate înţelege această capacitate
de raţiune a lumii. Raţionalitatea trebuie
să o înţelegem ca pe un fel de limbaj,
prin care omul poate înţelege mesajul
7
adresat de către Dumnezeu lui, ea având
sens doar ca taină. Ca vehicul, Dumnezeu
a dat oamenilor…posibilitatea să
gândească şi să vorbească, prin faptul că
El a gândit raţiunile lor şi le-a dat,
creându-le mai întâi o îmbrăcăminte
plastică la nivelul lor. În aceasta îşi
găsesc toate sensul lor” [11].
Lumea este, în acest sens, un limbaj
special prin care poate fi înţeleasã, ea
este mesager divin ce trebuie înţeles de
umanitate. Vorbind despre raţionalitatea
lumii, trebuie precizat că prin
raţionalitate înţelegem modul inteligibil
al unei persoane de a comunica cu altă
persoană, pentru realizarea şi
dezvoltarea comuniunii între ele [12].
Pentru că Dumnezeu este Treime de
Persoane, este Iubire, spaţiul în care are
loc dialogul, lumea, este spaţiu al iubirii.
Iubirea divină a creat lumea din nimic, şi
aceaşi iubire străluceşte în ea, vorbind
omului. De asemenea, fiindcă este dar dat
de Dumnezeu nouă, iubirea se revelează
evident în lume, ea este un cuvânt de
iubire adresat de Dumnezeu nouă.
Punctul culminant al acestui mesaj de
iubire este reprezentat de Hristos.
Scopul lumii, ca dialog al lui
Dumnezeu cu noi, este acela de a primi
un răspuns divin. Astfel, lumea este şi un
mod al nostru de a comunica cu
Dumnezeu, natura mijlocind răspunsul
nostru adresat Lui. Dumnezeu comunică
cu noi prin structura raţională a lumii, iar
noi citim şi înţelegem mesajul Lui,
lucrând cât mai mult cu putinţă în
creaţia materială, prin care Dumnezeu
Se comunică pe Sine Însuşi [13].
Darul lui Dumnezeu, cuvântul Lui
către noi, lumea, este transformat de om
şi se constituie ca o jertfă de mulţumire
către Dumnezeu, ca euharistie. Prin
aceasta, noi participăm într-un fel la
crearea continuă a lumii (aspectul
continuu).
Prin Duhul Sfânt, omul poate exercita
rolul său de creator prin activarea
virtualităţilor alternative pasive multiple
[14]. Rolul omului este şi acela de a
înţelege raţiunile naturii (logoi), ca mod
de exercitare a voinţei sale libere. Prin
ceea ce crează omul, ca fiinţă creată
creatoare, lumea este oferită lui
Dumnezeu, devine materie a jertfei.
Omul primeşte darul (lumea) lui
Dumnezeu, acţionează asupra lumii, o
impregnează cu puterea sa,
umanizează, reţine iubirea pe care o
conţine de la Dumnezeu şi o dăruieşte lui
Dumnezeu, având impregnată pecetea sa
umană. Dar, tot prin Duhul Sfânt, lumea
este şi spaţiu al dialogului interuman.
Pentru că în lume, omul face rău sau bine
aproapelui său, aici el se dezvoltă sau
decade spiritual sau moral.
Totodată, natura este un dar pentru
toţi oamenii, nu pentru unul sau unii, iar
în împlinirea scopului său faţă de lume e
vizat omul în relaţie cu semenii săi, nu
singur. Apoi, Dumnezeu ne dă darurile
sale ca legătură a iubirii interpersonale,
ca mijloc de realizare a unităţii umane.
Lumea oferită lui Dumnezeu, trebuie
să fie dăruită Lui de comunitatea umană
prin administrarea ei corectă şi prin
creaţia înăuntrul ei. Dar, important este
că darul nostru către El este bine primit
în măsura în care el ne exprimă cel mai
bine, cu cât lumea este mai umanizată,
dar aceasta este în relaţie directă cu
nivelul de spiritualizare al fiecăruia şi de
profunzimea comuniunii umane [15].
În relaţia noastră cu lumea este
implicată responsabilitatea faţă de ea,
fiecare fiind dator să păstreze lumea
curată de tot ceea ce o poate degrada. Şi,
prin aceasta, noi sã recunoaştem
demnitatea lumii, cinstind pe Cel care ne-
a dăruit-o. Curăţenia lumii înseamnă nu
doar păstrarea ei curată fizic, ci şi în
sensul în care oamenii împreună se
străduiesc să nu rămână captivi păcatului,
căci ştim că cel mai mult acesta întinează
creaţia.
Nu întâmplător ştiinţa modernă pune
pe seama iresponsabilităţii umane
numeroasele dezechilibre naturale de la
tornade şi uragane până la infertilitatea
solului, acolo unde altădată echilibrul şi
armonia caracterizau întreaga lume.
Vedem că totul în creaţie este
interdependent, omul şi natura se
influenţează reciproc, mântuirea omului
o fiind legată de spaţiu şi timp şi de
relaţiile interumane.
Dacă astăzi s-a ajuns la o criză
ecologică, este pentru că s-a conceput
omul separat de creaţie, fără
responsabilitate faţă de ea, sau s-a privit
lumea fără nici un fel de importanţă
eshatologică. Astfel, s-a ajuns la viziunile
apocaliptice, în care lumea aceasta ar fi
destinată distrugerii, ea urmând a fi
înlocuită cu alta. S-a neglijat faptul că
această lume şi nu alta este destinată
transfigurării şi s-a omis importanţa
roadelor operei de răscumpărare a lui
Hristos în şi pentru lume, dimensiunea
cosmică a mântuirii aduse de El.
Pentru a nu se aprofunda această criză
ecologică, făcând lumea de nelocuit, este
necesară o nouă viziune asupra lumii, sau
mai degrabă redescoperirea cosmologiei
patristice, o colaborare reală între toate
domeniile ştiinţelor moderne, căci o
adevărată ecologie se întemeiază pe
teologie, în latura ei cosmologică,
eminamente creştină.
Având în vedere că noi cunoaştem
lucrarea providenţei în lume, sperăm că
îmbunătăţirea biotoposului uman,
umanizarea, spiritualizarea creaţiei nu
sunt utopii, ci misiuni pentru om,
realizabilă în viitor. Este singura viziune
integrală, reală şi eficientă asupra vieţii şi
lumii.
Bioetica creştină nu s-a dorit
niciodată o formă de inchiziţie modernă,
ci a apărut datorită prea deselor umiliri
aduse demnităţii umane şi din dorinţa de
8
a proteja tot ceea ce Creatorul ne-a dăruit
[16].
Există, întra-adevăr, şi pericolul de a
limita orice invenţie ştiinţifică sau orice
aplicaţie a vreunei teorii, doar de dragul
unor silogisme teologice sau a unei
tradiţii pur omeneşti faţă de abordarea
respectivă. Principiul, însă, pe care
trebuie să nu-l uite niciodată omul de
ştiinţă şi pe care îl promovează orice
bioetician este acela că viaţa umană este
o valoare în sine, o valoare inestimabilă
şi, prin urmare, trebuie susţinută cu orice
preţ.
Bioetica creştină nu vine cu soluţii
universal valabile sau cu soluţii pentru
orice problemă etică ivită, bineînţeles că
nici nu se doreşte o “poliţie ideologică”,
un “ Minister al Adevărului”, ci încearcă
să ofere jaloane corecte pentru ca, pe
drumul vieţii, să nu derapăm în
întunericul umilinţei, al nedreptăţii, al
răului şi al necinstirii Creatorului. A face
întotdeauna binele şi a evita răul, este
regula de aur a bioeticii care transpune în
practică biblică: “ce ţie nu-ţi place, altuia
nu face”. În cele din urmă, bioetica ne
ajută să nu distrugem civilizaţia umană,
să nu batjocorim creaţia divină şi să
facem suportabil timpul în care trăim.
Profundul respect faţă de viaţa umană
pe care îl vedem în unele aspecte ale
civilizaţiei noastre şi în vocea opiniei
publice mondiale, este rodul viziunii
creştine despre lume şi viaţă.
Dacă privim în istoria umanităţii,
numeroase civilizaţii, chiar şi cele
considerate avansate, precum grecii şi
romanii, nu acordau prea mare valoare
vieţii umane. Moartea şi violenţa,
umilirea omului şi crearea de suferinţă
erau la ordinea zilei în trecut. Astăzi, în
schimb, dacă primează măcar teoretic,
respectul pentru viaţă, este vorba de o
„achiziţie” creştină.
Coerenţa bioeticii creştine, data de
Revelaţia divină supranaturală, ne oferă
9
un sistem de referinţă bine fundamentat,
solid şi, mai ales, confirmat de viaţa
însăşi.
Necesitatea principiilor bioetice ne
este dată şi de faptul că, progresul
tehnologic şi ştiinţific de astăzi crează
omului iluzia că este propriul şi
desăvârşitul lui stăpân, singurul lui
Dumnezeu, care poate da şi care poate lua
viaţa. Această tentaţie mefistofelică
aduce în prim plan necesitatea instituirii
unor reguli care să arate care este limita
bunului simţ, limita prezervării vieţii,
graniţa dincolo de care devenim inumani,
luptători împotriva umanităţii, a vieţii şi a
civilizaţiei.
Creştinismul, în special, şi religia, în
general, nu au pretenţia că deţin
monopolul adevărului şi că absolut orice
exprimare publică reprezintă voinţa
expresă a lui Dumnezeu, dar oferă, pe
baza Scripturii şi a Tradiţiei, îndrumări
care călăuzesc fiinţa umană în istorie,
astfel încât să nu se autodistrugă. Şi, este
un adevăr, că în lipsa respectării unei
minima moralia, ştiinţa naşte monştri.
Pe lângă bioetica creştină, mai există
şi o bioetică seculară [17], promovată de
regulă de către aşa numitele organizaţii
umaniste, marxiste şi atee, care, credem
cã promovează, nu respectul faţă de viaţa
şi demnitatea umană, ci, mai curând
respectul faţă de o ideologie, utilitaristă,
stângistă şi atee [18]. De exemplu,
Manifestele Umaniste (1933, 1973)
susţin: dreptul femeilor la avort,
eutanasia şi suicidul, ca şi cum ai avea
dreptul de a ucide, de a dispune de darul
sacru al vieţii împotriva vieţii însăşi! [19]
O astfel de ideologie are în centrul ei
ideea că omul este rodul evoluţiei, că este
autonom şi are dreptul să dispună de
viaţa lui la modul absolut, pentru că
morala îşi are izvorul, nu în revelaţia
divină, ci în diferite experienţe ale vieţii.
Această abordare teoretizează
separarea dintre religie şi morală, dintre
experienţa vieţii cotidiene a omului şi
voinţa lui Dumnezeu, ca şi când
Dumnezeu, sursa şi susţinătorul vieţii ar
fi cel mai aprig duşman al ei. Un astfel de
efect al acestei gândiri strâmbe arată, că
până la urmă, aceştia sunt luptători
militanţi împotriva lui Dumnezeu, a
religiei şi a adevărului [20].
Dacă am fundamenta principiile
bioetice, nu pe Revelaţia divină, ci pe
mentalitatea unei culturi, civilizaţii, ori
topos geografic, am relativiza-o şi am
expune-o subiectivismului, ar fi doar o
formă fără fond sau cu fond schimbător
în permanenţă.
Într-un fel, este vorba despre
transpunerea marxismului şi
darwinismului în domeniul moral, ideea
fundamentalã a acestui model fiind
următoarea: la fel cum toate formele de
viaţă au evoluat, pentru a se adapta mai
eficient, tot aşa evoluează şi societăţile şi
de aceea, valorile morale, sistemul de
valori, trebuie să se schimbe [21].
Această păguboasă perspectivă asupra
vieţii poate justifica oricând cercetarea
distructivă asupra embrionului uman,
eugenia şi suicidul, ca forme de
umanism, ori alte astfel de practici
necreştine. Dacă raportarea la un sistem
moral evoluează, înseamnă ca ajungem
lejer la situaţia lui totul este permis, la o
societate în care legea celui mai tare
primează şi, oare nu acesta-i deja
infernul?
Dacă între om şi animal nu mai este o
prea mare deosebire, dacă la fel de lejer
cum diseci o broască, distrugi un
embrion uman, atunci dispare moralitatea
actului medical însuşi, ca de altfel, a
cercetării ştiinţifice însãşi.
Nu-i un semn de civilizaţie, evoluţie
şi progres a deveni inuman şi a călca în
picioare respectul pentru viaţă, astfel de
perspective marxiste sau utilitarist-
senzitiviste impun viaţa aceasta biologică
şi raţiunea individuală a omului ca
singure norme de raportare a adevărului
vieţii.
Binele şi răul nu sunt un capriciu al
minţii omului, nici nu depind de vreo
convenţie umană, ci ele sunt două
concepte etice obiective, iar libertatea
omului, minunat şi divin, nu poate fi în
nici un caz o armă împotriva vieţii.
Este o logică şi o justificare diabolică
să crezi că libertatea, dominantă a fiinţei
umane, poate fi un pretext de a reprima
viaţa umană sau corectitudinea ei, fie
prin acceptarea avortului, a eutanasiei sau
sinuciderii, fie prin acceptarea homo- sau
trans-sexualităţii, şi aşa mai departe.
A considera normal ceea ce este
a anormal şi a redefini binele ca rău şi răul
ca bine, sunt tehnici umanist-atee şi
marxist-socialiste care nu slujesc omul, ci
ideologia, idolatrizează idei şi arată că, în
final, nu slujesc omul, ci pe stăpânul
întunericului [22].
Faptul că omul este creat după chipul
lui Dumnezeu, este creatură creatoare,
nu-i dă dreptul de a dispune de propria sa
viaţă sau de a altora, în sensul de a o
limita sau distruge. Omul are libertate,
dar a manipula distructiv viaţa ţine numai
de sclavia păcatului. Am putea spune că
astăzi se înfruntă două civilizaţii sau
două împărăţii, a lui Dumnezeu, a binelui
şi a iubirii, cu cea a întunericului, a
răului şi a păcatului.
Bioetica trebuie să reprezinte un
echilibru în avântul cunoaşterii, izvorât
din grija pentru oameni, din iubirea şi
respectul faţă de fiinţa umană [23].
Urmând pe Mântuitorul Hristos, bioetica
este de fapt o formă de filantropie, pentru
că stabileşte cadrul minim pentru ca răul
să nu prolifereze, iar binele să învingă,
slujeşte pe Creator, dar şi omul.
Bioetica creştină impune câteva
precizări în ceea ce priveşte cercetarea
ştiinţifică: prima este aceea că Dumnezeu
Creatorul este Stăpânul absolut al vieţii şi
al morţii, de aceea suveranitatea asupra
10
vieţii îi aparţine în mod exclusiv, omul
având obligaţia doar de a contribui la
apărarea şi susţinerea ei. (cf. Gen.
1:21,27; 9:6; Deu. 32:39; Ex. 20:13; Iov
1:21; Fap. 17:28;) [24]. A doua este
aceea că omul nu are dreptul ca prin
tehnici medicale, să acţioneze asupra
speciei umane, astfel încât să o
transforme radical, sau să iniţieze chiar
un nou tip uman [25].
A treia precizare se referă la faptul că
în centrul cercetării umane trebuie să se
afle respectul faţă de viaţa şi demnitatea
omului, fiinţă cu un rol special în creaţie,
creată după chipul lui Dumnezeu [26].
A patra precizare are în vedere faptul
că viaţa umană are un caracter sacru,
ea avându-şi originea în Acel Dumnezeu
care afirmă mereu despre Sine că este
sfânt (cf. Lev.11:44), iar omul, coroana
creaţiei Sale, pentru care Însuşi Fiul lui
Dumnezeu s-a întrupat, are ca destin
asemănarea cu Dumnezeu, de aceea
faptul că omul e creat după chipul lui
Dumnezeu nu pune problema unei
calităţi a omului, ci înseamnă că
Dumnezeu a creat omul ca şi o
contraparte a Lui şi că fiinţele umane pot
avea o istorie cu Dumnezeu. Chipul lui
Dumnezeu se manifestă doar în relaţia
individului cu Dumnezeu [27].
Omul are un rol cu totul special în
planul lui Dumnezeu, de aceea viaţa sa
este inviolabilă, este sacră fiindcă de la
începutul ei comportă acţiunea creatoare
a lui Dumnezeu şi rămâne pentru
totdeauna într-o legătură specială cu
Creatorul său, care este unicul său scop
[28]. Am putea chiar afirma că,
sacralitatea şi inviolabilitatea vieţii
Note bibliografice
[1]. Termen utilizat prima dată de către medicul american Van Rensselaer Potter în articolul său
Bioethics: The science of survival, apărut în revista Perspectives in Biology and Medicine
nr. 14, 1971, p. 127;
[2]. Cf. Astărăstoae V., Trif B.A., Essentialia in bioetica, Cantes, Iaşi, 1998;
11
umane este singurul principiu cosmic
care nu cunoaşte nici o restricţie şi nici o
excepţie [29].
Principiul dominant care trebuie să
caracterizeze toate acţiunile umane este
cel al iubirii, cea mai mare poruncă
creştină, esenţa însăşi a Creatorului şi
desăvârşitoarea omului (cf. Mt. 22:37-
39).
Orice intervenţie medicală trebuie
făcută cu consimţământul în deplină
cunoştinţă de cauză al omului respectiv,
care trebuie să cunoască toate implicaţiile
morale, spirituale sau medicale ale
acestui act. Atunci când acest
consimţământ nu poate fi exprimat
trebuie să se recurgă doar la acele acţiuni
care menţin viaţa. Este o datorie umană a
împiedica moartea cuiva, prin orice
mijloace licite şi morale, dar şi a
contribui la tratarea, vindecarea sau
corectarea imperfecţiunilor vieţii
biologice a omului [30].
Fiinţă a bucuriei şi a speranţei,
creştinul celebrează viaţa, slujind pe
Domnul vieţii, apreciază viaţa biologică,
alături de cea veşnică, ca pe un dar
nemaipomenit al lui Dumnezeu,
promovând ideea că omul trebuie să fie
mai presus de ideologii şi doctrine, iar
viaţa omului este cu adevărat un bine, o
valoare în sine şi un dar sacru [31].
Viaţa este un talant care ne-a fost
încredinţat pentru ca să-l putem
transforma şi spori, făcând din el un dar
pentru ceilalţi. Nici o persoană nu e un
iceberg în deriva mării istoriei. Oricare
dintre noi face parte dintr-o mare familie
în care fiecare îşi are propriul său loc şi
propriul său rol.
[3]. Cf. Scripcaru Gh., Bioetica între ştiinţele vieţii şi drepturile omului, în Revista Română
de Bioetică, , vol. 1, nr. 2, 2003;
[4]. Cf. Holmes Arthur F., Ethics – Approaching Moral Decisions, InterVarsity Press, p.10,
1984;
[5]. Van Rensselaer Potter, Bioethics: bridge to the future, Englewood Cliffs (NJ), Ptretice
Hall, 1971, p.1; Darryl Macer, Eubios Journal of Asian and International Bioethics,
nr.5/1995, p. 146;
[6]. C. Dumea, Omul între a fi sau a nu fi – Probleme fundamentale de bioetică, EARCB,
Bucureşti, p. 5, 1998;
[7]. Cf. Engelhardt H.T. jr., The New Genetic Technologies, în Revista Română de Bioetică,
1, p. 23,, 2003;
[8]. ***Doctrina Socială a Bisericii. Compendiu, vol. II (trad.rom.), EARCB, Bucureşti, p. 70,
2006;
[9]. Cf. C.Yannaras, Abecedar al credinţei, Editura Bizantină, Bucureşti, p. 55, 1996;
[10]. Buga I., Teologia enclavelor, Sf. Gheorghe-Vechi, Bucureşti, p. 89, 1996;
[11]. Bielavski M., D. Stăniloae, O viziune filocalică despre lume, Deisis, Sibiu, p. 285, 1999
[12]. Ibidem, p. 351;
[13]. Ibidem, p. 286;
[14]. Stăniloaie D., Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, p. 359, 1997;
[15]. Cf. Bobrinskoy B., Împărtăşirea Duhului Sfânt, EIBMBOR, Bucureşti, p. 402, 1999;
[16]. Cf. Breck J., Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică (trad.rom.), Patmos, Cluj-Napoca,
pp. 15-16, 2003;
[17]. Engelhardt H. Tristam jr., Fundamentele Bioeticii Creştine, Perspectiva ortodoxă
(trad.rom.), Deisis, Sibiu, p. 68, 2005;
[18]. Cf. Geisler N. L., Christian Ethics – Options and Issues, Baker Book House, Grand
Rapids, Michigan, p. 174, 1989;
[19]. Breck J., op. cit., p. 19;
[20]. Geisler N. L., op. cit., 174;
[21]. Sgreccia E., Tambone V., Manual de Bioetică, EARCB, Bucureşti, pp. 42-43, 2001;
[22]. Maximilian C., Milcu Şt., Poenaru S., Noile frontiere – Introducere în bioetică, Pan-
Publishing House, Bucureşti, p. 38, 1995;
[23]. Vicol M.C., Bioetica Seculară versus Bioetica Creştină, în Revista Română de Bioetică
nr. 1, vol. 4, p. 16, 2006;
[24]. Cf. Dumea C., op. cit., p.13;
[25]. Cf . Geisler N.L., op. cit., p.177;
[26]. Ibidem, p. 182;
[27]. Atkinson D., Pastoral Ethics – A Guide to the Key Issues of Daily Living, Lynx
Communications, Sandy Lane West Oxford, England, p. 205, 1994;
[28]. Dumea C., op. cit., p. 20;
[29]. Maximilian C. et al., op. cit., p. 69;
[30]. Atkinson D., op. cit., p.204;
[31]. Breck J., op. cit., p. 19.

12