I. Economia ca ştiinţă.

Definiţie

Economia – este o ştiinţă socială care se ocupă cu studiul producţiei, pieţelor de

desfacere, comerţului şi consumului de bunuri şi servicii.
Economia – face parte din categoria ştiinţelor experimentale, deoarece ea
studiază faptele, fenomenele şi procesele economice, precum şi comportamentul agenţilor
economici implicaţi în activităţile economice.
Evoluţia ştiinţei economice, ordonarea sistemelor de gândire şi conturarea
direcţiilor de dezvoltare pot fi înţelese pe baza "filiaţiei de idei" şi a "situaţiei clasice".
Astfel:
Filiaţia de idei – este procesul care evidenţiază eforturile oamenilor de a înţelege
fenomenele economice.
Situaţia clasică – apare doar în anumite perioade ale analizei economice, având la
bază principiul consolidării, ordonării şi sintezei progreselor înregistrate de ştiinţa
economică.

II. Etape de evoluţie ale ştiinţei economice

Formarea economiei ca ştiinţă de sine stătătoare a parcurs mai multe etape,

principalele curente de gândire economică fiind:

I. Faza preştiinţifică
Această fază începe în antichitate şi se încheie în secolul al XVIII-lea. Elementele
incipiente de gândire economică îşi au rădăcinile în Orientul Antic, cel mai cunoscut
curent de gândire economică fiind Confucianismul în China.
Cu toate acestea, momentul de vârf al începuturilor gândirii economice, l-a
constituit Grecia Antică, cele mai reprezentative figuri din această perioadă fiind
Xenofon, Platon şi Aristotel, care în lucrările lor au abordat şi tematica vieţii economice.
Xenofon pune accentul pe ideea de bogăţie, de mărime a patrimoniului ca obiect
al economiei, Platon tratează ideea proprietăţii, a muncii, a diviziunii sociale a muncii,
precum şi funcţiile banilor, în timp ce Aristotel face diferenţa între economia domestică
(oiconomie) care pune accentul pe necesitate, pe agonisire naturală, limitată strict la
nevoile de consum şi de folosinţă şi economia de schimb (hrematistică) care se bazează
pe ideea de schimb, de acumulare a bogăţiei sub formă de bani.
În Evul Mediu gândirea economică s-a legat de concepţia creştină a scolasticilor,
având ca punct central existenţa şi etica, aceştia susţinând teoria preţului just şi a
incriminării ratei dobânzii.
Cea mai relevantă teorie economică din această perioadă o reprezintă
mercantilismul, teorie conform căreia banii de aur şi argint obţinuţi prin comerţ,
reprezintă forma ideală a ideii de bogăţie socială.
Termenul de mercantilism are o dublă semnificaţie: este o doctrină economică
pentru că reprezintă un ansamblu coerent de idei legate de natura avuţiei individuale şi
sociale, pe de o parte, iar pe de alta, este o politică economică pentru că arată măsurile
practice ce trebuie luate pentru atingerea scopului urmărit1.

1
Dumitru Honţuş – Economie politică şi management, Tipografia Fundaţiei "România de Mâine",
Bucureşti, 1996, p. 7.

1
 Mercantiliştii sunt conduşi de imaginea economiei private şi, drept urmare,
privesc moneda ca nervus rerum (nervul lucrurilor). Ei recomandă să se organizeze o
politică care să stimuleze exportul şi, ca o consecinţă a acestuia, o politică colonială2.
Dintre reprezentanţii acestei doctrine se remarcă W. Petty, care introduce pentru
prima dată noţiunea de valoare şi face legătura între muncă şi pământ, spunând
că:"Munca este tatăl, iar pământul este mama avuţiei"3.

II. Faza constituirii propriu-zise (1750 – 1870)

Este perioada cuprinsă între anii 1750 – 1870 consacrată de apariţia unui nou
curent de gândire – cel fiziocrat, care a făcut trecerea de la analiza bogăţiei din sfera
circulaţiei în cea a producţiei, agricultura fiind principala activitate care putea crea un
produs net, fiind urmată apoi de industrie.

Fiziocratismul a apărut la mijlocul secolului al XVIII-lea, în centrul acestui

curent economic aflându-se un grup de economişti francezi care au adus o serie de
inovaţii în teoria economică precum: ideea unei ordini naturale în economie; deplasarea
explicării bogăţiei din sfera circulaţiei în cea a producţiei; trecerea de la microanaliză la
macroanaliză, etc.4
Unilateralitatea scolii fiziocratice a fost relevată de către şcoala clasică. Şcoala
clasică are cei mai străluciţi reprezentanţi ai săi, pe Adam Smith, a cărui operă
fundamentală este cunoscută sub numele de "Cercetări asupra naturii şi cauzelor bogăţiei
popoarelor" şi David Ricardo a cărui operă fundamentală este numită: "Principii de
economie politică şi impuneri"5.
Şcoala clasică a economiei politice, reprezintă momentul de vârf în evoluţia
teoriei economice, fiind cea care a pus bazele curentului de gândire şi politică economică
denumit liberalismul economic, fondatorii acesteia aducându-şi fiecare în parte aportul la
dezvoltarea ei.
Astfel, Adam Smith este cel care defineşte într-o manieră mai riguroasă noţiunea
de muncă productivă şi neproductivă, explică noţiunile de salariu, profit, rentă, capital,
pune bazele comerţului internaţional; David Ricardo a instituit drept principiu de bază al
economiei politice, valoarea creată numai de munca umană şi a dezvoltat teoria repartiţiei
venitului naţional.
Thomas Robert Malthus, a fost văzut ca un economist pesimist prin prisma
faptului că a elaborat celebra şi totodată controversata teză privind creşterea în progresie
geometrică o populaţiei şi în progresie aritmetică a mijloacelor de existenţă a acesteia; în
timp ce Jean Baptiste Say a fost cel care a introdus noţiunea de întreprinzător şi a
elaborat teoria factorilor de producţie.

2
Vasile Madgearu – Curs de economie politică, Editura Ramuri, Craiova, 1944, p. 36.
3
Dumitru Honţuş – Economie politică şi management, Tipografia Fundaţiei "România de Mâine",
Bucureşti, 1996, p. 7.
4
Ibidem
5
Vasile Madgearu – Curs de economie politică, Editura Ramuri, Craiova, 1944, p. 37 şi următ.

2
 III. Faza descoperirii şi elaborării principiilor teoretice fundamentale ale
ştiinţei (1870 – 1930)
Această perioadă s-a evidenţiat prin descoperirea şi elaborarea principiilor
fundamentale ale ştiinţei economice, în această perioadă punându-se bazele celor 3 mari
şcoli economice: Şcoala de la Viena, Şcoala de la Lausanne şi Şcoala de la Cambridge.
Şcoala de la Viena a elaborat principiul teoriei subiective, marginală, concretizat
prin valoarea bazată pe utilitate, dezvoltând ideea lui J.B. Say potrivit căreia veniturile
formate în societate reprezintă preţul factorilor de producţie folosiţi. Fondatorii acestei
teorii au fost Carl Menger, F. Wieser şi E. Bohm – Bawerk.
Şcoala de la Laussane a formulat teoria echilibrului general şi a definit
interdependenţa generală a pieţelor, mărfurilor, produselor şi factorilor de producţie.
Întemeietorii acestei şcoli au fost Leon Valras şi Vilfredo Pareto.
Şcoala de la Cambridge a elaborat teoria echilibrului parţial, a cărui
aplicabilitate se extinde către firmele industriale având dimensiuni medii. Întemeietorul
acesteia au fost Alfred Marchall.
Gândirea economică neoclasică foloseşte calculul marginal şi pune accentul pe
microeconomie, pe comportamentul agenţilor economici individuali şi duce mai departe
analiza proceselor economice în termenii echilibrului economic.

IV. Faza contemporană de adâncire şi extindere a teoriei economice (1930 –

prezent)
Această fază achiesează la contribuţiile marilor economişti din secolul trecut şi
dezvoltă şi completează ştiinţa economică cu aspecte şi elemente noi.
Principalele curente economice ale acestei perioade sunt Keynisismul şi
monetarismul, însă în aceeaşi perioadă se fac schimbări importante şi în alte direcţii de
dezvoltare ale ştiinţei economice cum ar fi:
- trecerea de la analiza microeconomică la cea macroeconomică (John Maynard Keynes);
- concurenţa imperfectă (Joan Robinson);
- teoria efectului de dominare (Fr. Perroux);
- teoria creşterii economice (R. Harrod);
- optimul economic şi al bunăstării;
- teoria cantitativă a banilor (I. Fischer);
- teoria comerţului internaţional (B. Ohlin).
După cel de-al doilea război mondial, tot mai multe ţări occidentale au adoptat
teoria economică a lui Keynes potrivit căreia statul juca un rol extrem de important în
activitatea economică. Opusă teoriei lui Keynes, a fost teoria monetaristă, lansată de M.
Friedman, care susţinea exact contrariul teoriei lui Keynes, astfel încât potrivit acesteia
dezechilibrele economice pot fi reglementate cu ajutorul monedei, fără a fi necesară
intervenţia statului.
În contextul actual o formă de adaptare a keynesisimului o reprezintă teoria
economiei mixte, elaborată de P. Samuelson, care presupune împletirea analizei
microeconomice neoclasice cu teoria macroeceonmică kynesistă, prin îmbinarea pieţei cu
măsuri de intervenţie statală, asigurarea echilibrului prin cheltuieli de consum, investiţii,
cheltuieli publice şi influenţa progresului tehnic6.

6
Dumitru Honţuş – Economie politică şi management, Tipografia Fundaţiei "România de Mâine",
Bucureşti, 1996, p. 10.

3
 V. Neoliberalismul (anii 1970 – 1980)

Această perioadă se caracterizează prin faptul că spre deosebire de keynesism

unde se pune accentul pe cerere, noii economişti, denumiţi şi economiştii ofertei, mută
centrul de greutate al analizei economice pe stimularea ofertei şi solicită "reducerea
drastică a statului".
Ca reprezentant al acestui curent de gândire economică se detaşează M. Friedman,
care explică greutăţile şi dificultăţile economiilor ţărilor occidentale prin insuficienţa
pieţei şi libertăţii acesteia, prin intervenţia excesivă a statului în economie, de unde trage
concluzia că împotriva inflaţiei trebuie acţionat prin mijloace monetare7.
În România, gândirea economică începe încă din feudalism, Dimitrie Cantemir în
lucrarea "Descriptio Moldaviae" (Descrierea Moldovei) vorbeşte despre rolul comerţului,
proprietatea feudală şi relaţiile de iobăgie.
În epoca modernă, Mihail Kogălniceanu, Ion Ionescu de la Brad, Nicolae
Bălcescu au promovat aspecte ca: desfiinţarea iobăgiei, dezvoltarea industriei,
dezvoltarea economiei naţionale.
După formarea statului naţional unitar român, principalele aspecte care au stat la
baza gândirii economice s-au referit la: structura economiei româneşti, poziţia faţă de
capitalul străin, rolul statului în economie, etc.

*******

7
Dumitru Honţuş – Economie politică şi management, Tipografia Fundaţiei "România de Mâine",
Bucureşti, 1996, p. 10.