LA FURAT L-A FURAT, SAU SA-U FURAT

SORIN MOISE

Bă, furatul e o artă, da´ şi o ştiinţă. Numa´ proştii hoţesc şi sunt prinşi. Cînd bagi cinciu’, fă-o cu
discreţie şi diplomaţie. Şi să nu-ţi pese. Cine are inimă în meseria asta mai bine se duce singur la
monastire. Şmecherii, ăia marii, rafinaţii, daţi pîn toate alifiile, au ei un simţ al lor, care le îndrumă
paşii de îi scoate mereu la mal. Si cînd ai ditai cheagu’ treaba e uşoară. Dacă te-nhaţă, ungi în
dreapta, ungi în stînga şi nimeni n’are v’un interes să te lege, că toţi vrea să trăiască, şi aşa are de
unde să sugă. Deasupra clăbucului bogat, întins pe obraji, buzele rupeau firimituri de cuvinte ca pe
un refren şi ochii de linx iscodeau cu iuţeală în pătratul mic al oglinzii prins în perete mişcarea
furişă a briciului care dezvelea felii de faţă. Lama continuă să defrişeze în acelaşi ritm leneş pînă
cînd mai rămaseră cîteva insuliţe de spumă. Se aplecă deasupra ligheanului pus pe scăunelul scund,
îşi afundă căuşul pumnilor în apa călduţă şi îşi tamponă faţa cu mişcări tandre ce păreau să ascundă
o mare iubire de sine. Repetă gestul, apoi luă de pe colţul scaunului ştergarul aspru, ţărănesc şi
începu să se şteargă cu mişcări energice, pînă îşi simţi pilelea arzînd. Rămase cîteva clipe cu
prosopul în mînă, şi se privi cu un fel de satisfacţie motivată în petecul de oglindă. Işi revăzu chipul
încă tînăr, prelung, cu pilelea întinsă şi gura fermă, bine conturată. Ochii stranii, străbătuţi parcă de
un flux electric, adunau în ei o lumină tristă, cu un uşor aer romantic de care se simţea foarte
mîndru. Cele cîteva riduri strînse în jurul lor vorbeau despre orele prelungite noaptea în aşteptarea
norocului adus de cărţile de joc, sau trădau suferinţele provocate de eşecurile amoroase. Fruntea
înaltă, uşor bombată, era descoperită de părul lucios şi negru pieptănat grijuliu cu cărare pe mijloc.
Continuă să-şi examineze chipul a cărui paloare dispăruse sub roşeaţa masajului. Se declară
satisfăcut de ceea ce îi întorcea luciul oglinzii. Nimeni nu ar fi avut nici cea mai mică bănuială în ceea ce
îl privea. Işi admiră trupul gol pînă la brîu. Abdomenul supt, dar cu muşchii bine conturaţi, ţinuta zveltă,
umerii drepţi. Tot atîtea motive de mîndrie. Întreaga lui ţinută vorbea de o persoană preocupată aproape
exclusiv de sine. Oricine ar fi simţit respect şi admiraţie, asezonate cu cîteva grăunţe de invidie pentru
un asemenea exemplar.
Bărbatul rămase cu mîinile în şolduri, ca şi cînd i-ar fi fost greu să ia o decizie. Privi circular
odaia cu pereţi văruiţi şi strîmbi, care păreau să înghesuie cu îngustimea lor masa mică,
acoperită de un ziar sub care se iveau scîndurile subţiri de brad negeluit susţinute de picioarele fragile şi
strîmbe, cele două scaune la fel de şubrede şi patul strîmt pe care zăcea boţită o plapumă veche din care
răzbea un miros greu, amestecat cu maţele din cîlţi ivite prin găurile nepeticite. Privi nehotărît godinul
ghemuit parcă în colţul opus uşii. In clipa următoare trînti prosopul pe scăunel şi porni hotărît spre
cearşaful întins ca o cortină pe sfoara prinsă de două cuie mari, bătute în zid. Il trase privind critic cele
cîteva costume puse pe umeraşele atîrnate şi ele în cuie. Il ignoră pe cel negru, cu line sobră, îl
abandonă şi pe cel gri cu dungi subţiri, albe, trecu şi de cel crem de sub a cărui haină se ivea o vestă cu
nasturi mici strălucitori şi se opri la costumul alb, la două rînduri cu revere late. Sub el se vedeau
pantofii albi cu ramă roşie şi bot prelung ca un cioc de raţă. Luă costumul şi îl întinse pe pat. Lîngă
sobiţă era o ladă, un fel de cufăr ţărănesc plin cu cămăşi de toate culorile. Alese una roz cu dungi verzi
şi o percehe de ciorapi galbeni. Se echipă cu viteza soldatului care aude alarma şi se opri în faţa
1
ciobului de oglindă mult prea zgîrcit pentru a-i potoli curiozitatea. Işi privi chipul minute întregi cu ochi
critic încercînd să-şi facă o idee asupra întregului. Pe frunte era lăsat borul amplu al unei pălării albe,
scoasă şi ea din acelaşi cufăr. De sub reverele hainei se ivea dulceaţa de bomboană a rozului cămăşii
feliată de liniuţele verzi. I se păru o combinaţie cam malagambistă, mult prea bătătoare la ochi, şi
experienţa îi şoptea că atunci cînd se afla pe „teren” lucrul cel mai nedorit era să iasă în evidenţă.
Rămase nemişcat în căutarea unei idei salvatoare. Se dezbrăcă la fel de rapid şi puse costumul
alb pe acelaşi umeraş. Se opri la cel gri în dungi. Cu siguranţă era cel mai neutru. Avea o croială banală
care îi dădea înfăţişaea unui funcţionar ieşit în oraş cu treburi importante. Cămaşa albă şi pantofii negri
cu bot mic şi rotund se asortau perfect. Nici un ochi nu s-ar fi agăţat de el. Chiar figura lui despre care
credea că adună în ea misterul poetului şi fascinaţia filozofului, devenea de o banalitate îngrozitoare în
ambalajul lipsit de relief. Dădu mulţumit din cap şi se îndreptă spre uşă.
Mahalaua din sudul Bucureştilor, căreia oamenii îi mai spuneau încă Mandravela, era învăluită în
aburul dulce-acrişor al zilei de primăvară. Un soare încă nehotărît se atîrnase cu raze tremurătoare de
limpezimea dureroasă a cerului purificat de gerurile şi ninsorile iernii trecute. Pe deasupra pomilor
plutea o mireasmă fragedă pulsînd din buruienile în care clocotea nebunia primei călduri. Căsuţele
scunde, mărginite de garduri şubrede, pline de spărturi, împînziseră locul fără nici o noimă, desenînd
uliţe strîmbe, pline de gloduri bolovănoase, de praf şi gunoaie. O armată de copii murdari şi zdrenţăroşi
alerga zgomotoasă stîrnind protestul cîtorva bătrîni care se încumetau să treacă prin mijlocul cetei
dezlănţuite.
Bărbatul se opri dincolo de gardul casei şi privi indiferent mizeria din jur, apoi se îndreptă grăbit
spre Piaţa Sudului. Privi cu sfială spre zidurile groase ale fostei mănăstiri. Nările i se umplură dintr-o
dată de miasmele grele care se vălătuceau dinspre abator. Făcu un semn primului taxi şi se urcă grăbit.

George Apostu mai aruncă o privire în oglinda fixată în rama groasă de lemn. Il întîmpinară
aceeaşi ochi adunînd în ei o lumină tristă şi îndărătnică. Barba nerasă de două zile îngroşa trăsăturile
colţuroase, uşor neregulate ale obrazului, ca şi nasul cărnos care mai adăuga ceva aerului de ţăran pe
care viaţa din capitală nu reuşise să îl retuşeze. De sub jacheta din lînă aspră se ivea gulerul cămăşii
ieftine de un albastru spălăcit. Işi privi pantalonii maro care atîrnau ca nişte burlane peste pantofii
butucănoşi. Ridică din umeri, părînd resemnat în faţa unei fatalităţi pe care nu o va putea învinge
niciodată.
Măsură din ochi cămăruţa scundă şi întunecoasă, cu unul din pereţi mîncat de igrasie. Ar fi
trebuit să deschidă ciobul de fereastră şi să lase boarea încălzită a primăverii să răscolească aerul stătut,
îngrămădit printre cele cîteva foste mobile, pe care putregaiul şi anii le schimbaseră într-un morman de
lemne putrezite. Schiţă un gest, dar se răzgîndi. Işi întoarse iar privirea spre apele spălăcite şi tulburi ale
oglinzii care îi reflectau chipul de ţăran voinic, muncit, naiv şi încăpăţînat, de o tinereţe ce părea
înţepenită între cutele amare ale feţei.
Apoi, sătul parcă de sine, se îndreptă hotărît spre rabla de şifonier cu două uşi, căzut într-o rînă,
sprijinit de patul îngust, peste care zăcea aruncat un macat de lînă. Ocoli găurile căscate în covorul
mucegăit şi deschise grăbit uşa dulapului. Luă de pe un umeraş singura haină de un maro căruia anii îi
adugaseră un luciu suspect. Bărbatul ignoră căldura pe care dimineaţa o făcea cadou oamenilor cu o
generozitate prietenoasă şi îşi îmbrăcă sacoul peste jacheta de lînă. Işi vîrî grăbit mîna în buzunarul
interior şi scoase cîteva hîrtii pe care le cercetă cu atenţie. Dădu din cap, părînd că răspunde unei voci pe
care doar el o auzea, apoi le împături cu grijă şi le puse la loc. Rămase în mijlocul odăiţei privind lung
spre ieşire. Făcu un pas, dar se răzgîndi şi porni apăsat către uşa scundă care dădea spre cea de a doua
încăpere. O deschise şi rămase în prag.
In semiîntunericul care atîrna ca un giulgiu de pereţii coşcoviţi se decupa un pat de care se
apropie încet, călcînd ferit, temător parcă să nu facă nici un zgomot. Se opri. Işi îndreptă privirea cu
sfială spre obrazul bătrîn în care ghearele ascuţite ale suferinţei săpaseră adînc. Femeia, o mînă de carne
boţită de ani, părea să doarmă. George Apostu trebui să-şi încordeze auzul pentru a-i auzi respiraţia. Nu
îşi dădea seama dacă maică-sa dormea, sau zăcea pur şi simplu ameţită de durerile pe care nici un
medicament nu le mai putea linişti. Simţi un fier ascuţit scrijelindu-i gîtlejul, coborînd încet spre inimă.

2
Taică-su pierise pe frontul ungar. Il cunoscuse bine şi nu îl va putea uita niciodată. Aprig bărbat. Fusese
clădit cu dărnicie de o natură care îi dăduse braţe de fier şi picioare ca trunchiul unui copac trainic. Avea
o vorbă rară şi apăsată. Iubea pămîntul mai mult ca orice şi ochii şi-i ridica întotdeauna temător spre cer.
In satul lor de pe apa Runcului puţini ar fi îndrăznit să zică ceva rău de el, sau să-i calce înainte. Din
păcate natura nu-i dăruise şi un piept de fier. Fusese sfîrtecat de rafala unei mitraliere. Fiului său i-a lăsat
moştenire doar statura. George nu îi împărtăşise dragostea pentru pămînt. L-a vîndut la cîţiva ani după
terminarea războiului şi, din puţinul obţinut s-a mutat cu maică-sa în capitală. Il atrăgea oraşul mare cu
agitaţia şi luminile lui. Asta o îmbolnăvise pe bătrînă. Nu a reuşit să-şi convingă fiul să meargă mai
departe pe urmele tatălui. Casa şi pămîntul înstrăinate cu atîta uşurinţă au săpat adînc în inima şi aşa
ofilită.
S-a trezit într-o magherniţă nenorocită dintr-o mahala a Oborului. Aerul care i se părea
irespirabil şi cocioabele din jur, colcăind de mahalagii care vorbeau tare, cu apucături îngrozitoare, au
trîntit-o repede la pat.
La început George nu a înţeles. I s-a părut doar o toană a bătrînei ţărănci obligată să renunţe la
ideile ei înţelenite în ţărîna împietrită a cîmpului. Oraşul nu a omorît pe nimeni. E doar o chestie de
adaptare. Si el era convins că va reuşi.
Nea Fane, mai tîrziu a fost urecheat amical de cineva din anturajul celui devenit prim secretar al
organizaţiei de Bucureşti că nu era „nea Fane” aşa cum crezuse el la început, ci tovarăşul Ştefan, Aciuci
Ştefan, care locuia în apropiere, într-o casă ceva mai răsărită, a pus repede ochii pe el. Nea Fane avea o
figură blajină şi rotofeie, cu lumina ochilor veşnic ascunsă de cozorocul şepcii de care nu se despărţea
niciodată. Voba dulce îi aluneca repede printre buzele cărnoase între care fumega mereu ciotul aprins al
ţigării. L-a văzut de cum a descărcat camionul cu lucrurile cărate de la ţară. A intrat repede în vorbă cu
George şi a aflat ce era cu el. Nea Fane a rămas o clipă gînditor, călcînd apăsat pe cuvinte.
- Păi, tu, măi băiatule, ai origine sănătoasă. Spui că tată-tu a pierit pe frontul de vest? Să nu fi fost mai
încoace şi făcu un gest cu degetul, înţelegi tu, pîn Uniune!
George îşi încruntă fruntea lui de ţăran, părînd că vorbele lui nea Fane îşi fac loc cu greutate în
mintea lui de om nedeprins cu sensurile mai tulburi ale vorbelor.
- Nu pricepi, făcu nea Fane care părea obişnuit cu asemenea reacţii. Vorbesc de Rusia, măi băiatule, de
măreaţa Uniune Sovietică!
- A, nu, făcu grăbit Apostu cu faţa luminată. A fost în Ungaria, domnule. Că doar am scrisoarea de la
comandantul regimentului.
- A, bun, făcu nea Fane înseninat. Deci tată-tu a fost ţăran. Cît pămînt a avut?
- Cinci hectare, răspunse Apostu încet, părînd că ezită.
- A, păi e numai bine, făcu Aciuci uşurat, bătîndu-l amical cu palma pe umăr. Moştenire, nu?
- Nu, domnule. E de la bunicu’. L-a primit că a luptat în primu’ război.
- A, păi e şi mai bine, îl asigură nea Fane. Asta chiar că înseamnă că ai origine bună. Tu eşti d-al nostru.
Să vezi tu ce bine o să fie. Cum spuneai că-ţi zice?
- George, răspunse Apostu repede, ca şi cum ar fi vrut să scape de o povară.
- George! Şi nea Fane rămase pe gînduri, cu mîna la frunte. Mă, aşa te cheamă, sau aşa te alinţi tu?
Apostu îl privi nedumerit.
- Ce să fac?
- Adică ţi se pare că sună mai bine George decît Gheorghe?
Apostu continuă să-l privească la fel de uimit.
- Adică cum să sune mai bine? Nu vă place numele meu? Ridică din umeri şi rămase încremenit ca omul
ajuns la o grea răscruce.
- Nici vorbă, îl asigură nea Fane. Nu despre asta e vorba. Da’ de ce nişte ţărani să-şi fi bo... adică să-şi fi
numit fiul George şi nu Gheorghe?
- Păi aşa l-a chemat pe bunicu’, domnule.
Aciuci îl privi lung, apoi ridică împăciuitor din umeri
- Ia mai lasă, mă. In fond, ce importanţă are cum te cheamă? Că doar nu tu ăi fi vinovat! Nu tu le-ai
cerut părinţilor să-ţi zică aşa sau aşa. Bun, lasă asta, şi acu’ ce planuri ai?

3
 George Apostu a fost surprins de întrebare. Se încruntă, căutînd încurcat un răspuns prin minte şi,
pentru că nu a reuşit să găsească ceva, îşi coborî privirea, scormonind pămîntul cu vîrful bocancului.
- A! Făcu nea Fane, păi nu e bine. Un om aşa de tînăr ca tine trebuie să ştie ce va face. Păi uite ce zic eu.
Te bag la şcoala de meserii, la Timpuri Noi. Acolo, lucrez eu. Sunt şefu’ organizaţiei de bază şi am un
cuvînt de spus.
Vremea a trecut. George Apostu era strungar la Timpuri Noi de aproape şase ani, dar aerul de ţăran
continua să-i trădeze originea sănătoasă. Nu îşi pierduse nici robusteţea pe care o moştenise de la tatăl
său. Dar timpul care s-a scurs l-a făcut să înţeleagă că toana pe care o credea el a unei ţărănci bătrîne era
ceva mult mai profund, ceva ce creştea dintr-o fibră adînc înfiptă în sufletul mamei lui, un filon prea dur,
prea rezistent ca aerul monden al oraşului să-l poată muia. Bătrîna se ruinase încet, alimentînd sufletul
fiului cu o vină pe care iubirea pentru mamă ameninţa să o preschimbe într-o povară insuportabilă. O
vedea cum se ofileşte, cum se împuţinează, incapabilă să se agaţe de firul oricît de plăpînd al speranţei.
Medicul dăduse neputincios din umeri.
- Femeia asta nu mai face nici un efort să trăiască. Poate că nici nu mai vrea. Are inima roasă şi doar o
operaţie o mai poate salva.
- O operaţie? repetă Apostu întrebător.
Medicul dădu trist din cap.
- Dar aşa ceva nu se face la noi şi costă... O avere.
George oftă. Ar fi făcut orice. Ştia că o are pe conştiinţă şi nu voia să care toată viaţa după el chipul
acuzator, chinuit de suferinţă a femeii care îl adusese pe lume.
Atunci a bătut iar la uşa fostului vecin care nu mai era de mult „nea Fane”. Tovarăşul Aciuci avea un
birou somptuos în impunătoarea clădire din strada Oneşti şi la el se ajungea greu, după lungi aşteptări pe
listele de audienţe.
Cînd a fost introdus în birou, tovarăşul Aciuci păru să nu-l mai recunoască. Rămăsese aşezat pe
fotoliul impozant din pluş roşu, privindu-l cu ochi pătrunzători. Apoi făcu un gest brusc, ducîndu-şi mîna
la frunte.
- Să nu te recunosc, Gheorghe. Îmi pare rău, tovarăşu’. Zău că-mi pare rău. De cînd am plecat de
laTimpuri Noi nu am mai ţinut legătura.
Tovarăşul Aciuci se mutase cu cîţiva ani în urmă într-o casă din Primăverii. Apostu auzise că era
voba de vila unui exploatator al ”toatei clasa muncitoare”, şi de atunci nu îl mai văzuse nimeni din
mahalaua Oborului, decît prin ziare, sau îi auziseră numele rostit la radio.
- Ia spune, măi Gheorghe, făcu tovarăşul jovial, arătîndu-i spre scaunul din faţa biroului, ce vînt te aduce
la mine?
George se aşeză intimidat pe un colţ al scaunului şi rămase cu ochii înfipţi în covor. Incercă să-şi
ordoneze ideile, dar din toată truda abia reuşi să îngaime cîteva cuvinte.
- Tovarăşe Aciuci...
- Hai, mă, i-o tăie bine dispus tovarăşul Aciuci, ai uitat cînd îmi spuneai „nea Fane”?
George îşi ridică ochii şi pe trăsăturile colţuroase îşi întinse timid pînza un surîs.
- Da, da’ pe atunci eram vecini...
- Lasă, mă, că nu e timpul pierdut, şi tovarăşul începu să rîdă ca de o glumă bună. Hai, dă-i drumu’
băiatule, că e coada lungă...
Remarca tovarăşului Aciuci îl biciui uşor pe spate şi Apostu se hotărî să pornească la drum.
- E vorba de mama mea, tovarăşe Aciuci.
- Ei, făcu Aciuci surprins, ce e cu ea?
- E tare bolnavă şi doctoru’ a zis că doar o operaţie o poate salva. Dar o operaţie ca asta poate fi făcută...
poate fi făcută doar la Paris.
Aciuci îl privi lung şi îşi aprinse o ţigară.
- Mă-ta, mă? făcu el după ce suflă primul fum. Da’ e bătrînă, mă. Ce mai vrea? Să trăiască mai mult ca
partidu’? şi începu iar să rîdă, înecîndu-se cu fumul pe care nu îl expirase încă.
Apostu se foi nemulţumit pe colţul scaunului, dar îşi îngropă lumina ascunsă a ochilor în privirea ce-
luilat care îşi ridică umerii încurcat.

4
- Bine, mă, Gheorghe, şi eu ce pot să fac?
- O recomandare, tovarăşe prim. Una spre directorul băncii ca să-mi dea un împrumut, şi una pentru
Securitate, că am auzit că fără acordul ei nu se poate face nimic.
Aciuci rămase o bună bucată de timp cu ochii pierduţi în gol, părînd că se gîndeşte la o soluţie.
- Mă, reveni el pe un ton ridicat, tu chiar crezi că aici se fac minuni? Suntem scamatori? Păi ne jucăm
cu banii poporului? Eu pot să fac hocus-pocus şi se rezolvă? Măi... şi îşi pocni degetele cu un gest
nervos. Măi... Cum zici că te cheamă?
- Apostu, tovarăşe prim, răspunse George grăbit.
- Măi, Apostu, ia să fii tu om serios, că ţara se confruntă cu chestiuni mult mai grave.
- Da, tovarăşe prim, făcu Apostu grăbit să profite de mica pauză, n-aţi spus dumneavoastră că dacă am o
problemă să vin imediat la dumneavoastră, că partidul nu lasă pe nimeni la ananghie?
Aciuci trase alt fum şi dădu gînditor din cap. Apăsă butonul interfonului şi o chemă pe secretară.
Femeia tînără, foarte cochetă, cu un taior strîmt, se prezentă grăbită şi rămase în poziţie de drepţi.
- Mioaro, scrie tu o scrisoare spre directorul băncii. Ştii tu, o recomandare din partea mea pentru zece
miare... nu, cinnşpe, pe numele Apostu Gheorghe...
- George, îl corectă Apostu cu vocea marcată de emoţie.
- George, acceptă Aciuci iritat. Mi-o aduci imediat să o semnez.
Femeia dispăru pe uşa capitonată.
- Şi, în rest, întrebă Aciuci continuînd să fumeze, în vreme ce mintea lui părea să fie frămîntată de
lucruri care îl ţineau departe de relatările fostului ucenic.
Secretara reveni după aproape zece minute cu o foaie de hîrtie pe care Aciuci o citi atent. O semnă,
apoi o puse întru-un plic pe care i-l întinse lui Apostu.
- Asta e pentru bancă. De rest o să mă ocup eu personal. Ai recomandarea directorului de la Timpuri
Noi?
Apostu dădu grăbit din cap şi scoase din buzunarul hainei un plic albastru.
- E bine, spuse Aciuci stingînd ţigarea. Să mă ţii la curent.
Filmul evenimentelor se derulă rapid prin faţa ochilor care priveau trupul chircit de boală. Vru să
spună ceva, dar se răzgîndi. Se răsuci grăbit şi ieşi din odaia cu aer greu. Se opri afară şi privi spre cerul
ca o lacrimă albastră. Respiraţia primăverii îşi făcu loc pe sub hainele groase, strecurîndu-se pînă la
sufletul boţit de suferinţă ca o piele arsă de soare.
A coborît din tramvai la Universitate. Trotuarele erau pline de o lume pestriţă, atinsă de clocotul
năvalnic al întoarcerii la viaţă. Primăvara luminase feţele oamenilor, le punea pe buze surîsuri
binevoitoare, mişcările părînd mai suple, întinerite de sevele stîrnite din adîncuri. Şarpele de trupuri
continua să se scurgă pe străzile muiate în soarele dimineţii, ca şi cum nimeni nu ar mai fi avut altă grijă
decît să se bucure de aerul scăpat din ghearele de gheaţă ale iernii.
Pe Apostu vălmăşagul vesel al lumii îl lăsase rece. Chipul răvăşit de suferinţă al mamei îl făcea să se
simtă mult prea vinovat ca să se bucure de filmul care se derula năvalnic înaintea lui. Încălţările grele
bocăneau cu înverşunare soldăţească în caldarîm, figura aspră trădîndu-i zbuciumul lăuntric.
Paşii îl purtară grăbiţi pînă la clădirea impozantă a băncii. Se opri o clipă în faţa ei şi o privi cu sfială
ţărănească, întrebîndu-se dacă unuia ca el îi era îngăduit să îi calce treptele de marmură. Schiţă ezitant
un prim pas, dar renunţă. Se trezi împins de oamenii care treceau grăbiţi prin faţa instituţiei şi vru să o ia
la fugă. Privi ameţit Lipscaniul, gata să se piardă în fluidul uman dar se răzgîndi. Se opri lîngă ghereta
soldatului şi îl întrebă dacă pe acolo se putea intra. Santinela arătă întrebătoare spre uşa masivă de fier
forjat, apoi îi confirmă cu o mişcare scurtă a capului. Urcă treptele dar drumul îi fu barat de portar. Omul
îl cercetă cu un aer contrariat, apoi îl întrebă.
- Dumneata?
Apostu simţi inima bătîndu-i năpraznic.
- Am... Nu reuşi să continue. Se înecă şi începu să tuşească. Îşi reveni cu greu, privindu-l temător pe
portar.
- Am o treabă aici, reuşi el să îngaime cu o lacrimă tremurînd în colţul ochiului.
Celălalt clipi nedumerit.

5
- O treabă? Dumneata? Aici? Şi cam despre ce ar putea fi vorba?
Apostu îşi deschise haina maro şi îşi duse mîna la buzunarul interior, mare şi adînc ca un marsupiu.
Scoase din el două plicuri, le aruncă o privire iute şi întinse portarului unul din ele. Omul privi numele
scris acolo şi avu o tresărire.
-Cu tovarăşul director?
-Exact.
Portarul dădu din cap şi mai privi o dată plicul pe care îl ţinea acum cu un respect evlavios.
- Să-mi spuneţi de la cine e recomandarea.
- De la tovarăşul Aciuci, răspunse Apostu ca o mitralieră.
Fruntea celuilalt se cută.
- De la tovarăşu’ prim al organizaţiei de Bucureşti, constată portarul siderat. Numai o clipă.
Intră în holul băncii, se opri la masa de lîngă uşă, ridică receptorul şi formă un număr de interior.
-Alo, to’aşa secretară? E cineva aici care are o recomandare pentru tovarăşu’ director.
Aşteptă cîteva momante şi răspunse cu acelaşi respect.
-Am înţeles. Imediat.
Puse receptorul în furcă şi se întoarse spre Apostu. Vă rog, poftiţi. La etaj, şi arătă spre scările de
marmură din mijlocul holului. Apostu se apropie de ele cu paşi nesiguri. Le urcă năpădit de teama care îl
făcea să gîfîie. În mînă ţinea strîns plicul, atît de strîns încît pumnul albit îl dureau, iar degetele îi
musteau de sudoare. Trecu plicul în cealaltă mînă cu o mişcare scurtă şi îşi şterse destoinic palma de
stofa aspră a hainei.
Se opri în faţa uşii masive pe care scria DIRECTOR cu litere aurii. Bătu, dar sunetele rămaseră
înfundate în pielea verzuie a capitonajului. Se uită aiurit în jur, căutînd pe cineva care să-l sfătuiască.
Holul era pustiu. Abia dacă atinse clanţa şi o apăsă cu frica omului care se aştepta la o explozie. I se păru
o eternitate pînă reuşi să întredeschidă uşa. Privi timid înăuntru şi zări o femeie aşezată la un birou. În
stînga ei se afla o altă uşă. Secretara îl privi cu un zîmbet profesional.
-Poftiţi, spuse ea. Haideţi, tovarăşu’, curaj.
Apostu reuşi să pătrundă în anticameră şi rămase cu spatele lipit de perete. Îşi trecu mîna prin părul
aspru şi des, apoi încremeni într-o aşteptare încordată.
Secretara, o roşcată tapată, cu ochelari ai căror lentile mari erau fixate în rame aurii, îşi îndreptă
spatele, înfigîndu-se în spăteaza înaltă.
-Da, tovarăşe, vă ascult.
Apostu deschise cu greu gura, cuvintele poticnindu-i-se bolovănoase de limbă şi buze.
-Ştiţi... Cum să vă spun? Eu... Tovarăşul Aciuci m-a trimis. Eu am o problemă. E gravă. Ştiţi, mama
mea... Începu să vorbească mai repede şi femeia îi întinse tamponul palmei în faţă, vrînd să stăvilească
avalanşa care o ameninţa.
- Cu cine ai dumneata treabă?
- Cu tovarăşul director.
- Aşa spune, şi secretara dădu mulţumită din cap. Apăsă butonul interfonului. Din cutia neagră zbîrnîi o
voce guturală.
- Tovarăşu’ director, e aici un tovarăş care vrea să vă vorbească, îl anunţă ea.
-Ştiu, zbîrnîi iar cutia. Să intre.
Directorul, un bărbat cu părul negru, pieptănat peste cap, şi ochii strălucitori din cauza lentilelor
groase, nu semăna deloc cu vocea care i se păruse ca un baros. Era mai curînd firav, cu umeri înguşti,
ascuns aproape în întregime de biroul masiv. Îl privi lung şi ochii miopi se străduiau parcă să
radiografieze cît mai corect obiectul cercetat.
- Ia loc, tovarăşu’, spuse el pe un ton de comandă, arătînd spre scaunul din faţa biroului. Am înţeles că ai
o recomandare de la Aciuci. O ai la tine?
Apostu îşi scutură capul ca un cal nărăvaş, apoi îi întinse plicul fără nici o altă vorbă.
Directorul îl luă, îl cîntări în mînă, privind scrisul lăbărţat care acaparase toată hîrtia. Îl deschise încet,
continuînd să-l privească pe omul din faţa lui cu aceeaşi intensitate. Despături scrisoarea, netezind-o cu
gesturi care îi trădau respectul pentru foaia de hîrtie şi îşi concentră atenţia asupra semnăturii. Dădu

6
mulţumit din cap şi începu să citească fără grabă, urmărind fiecare cuvînt cu unghia arătătorului. După
ce termină îşi îndreptă iar privirea spre Apostu, studiindu-l cu ochi reci. Nu spuse nimic şi începu iar să
citească.
- Ce să înţeleg? Aproape că silabisi el după ce termină lectura. Că dumneata ai o mamă bătrînă şi
bolnavă, care are nevoie de un tratament special, o intervenţie chirurgicală, dar care nu poate fi făcută în
Republica Populară Romînia, ci tocmai la Paris. Păi ce ne-am face, tovarăşu’, dacă fiecare dintre noi am
avea o mamă bolnavă pe care am voi să o tratăm la Paris? Unde am ajunge? Păi dumneata nu ştii că
avem de reconstruit o ţară distrusă de război şi secătuită de scîrbele alea de moşieri şi capitalişti?
Întrebarea directorului rămase suspendată de tavanul înalt, atîrnîrnd deasupra lui Apostu ca un
iatagan. Cuvintele i se înţepeniră în gît. Nu se aşteptase la o asemenea abordare a problemei lui şi
vorbele directorului i se învîrteau în cap ca o morişcă nebună.
- Ce fel de oameni puteţi fi, continuă şeful instituţiei, văzînd că nu primeşte nici o ripostă, dacă aveţi
pretenţia ca patria să vă dea cincisprezece mii de lei, CINCISPREZECE MII DE LEI! Şi palma îi căzu
cu un pocnet surd pe cristalul strălucitor. Şi pentru ce? Păi femeia aia e şi bătrînă, e şi bolnavă. Păi
dumneata vrei...
- Femeia aia e mama mea, scrîşni Apostu cu un curaj pe care nu şi-l înţelegea, şi aş face orice să o pot
salva.
Directorul semăna cu un aparat deconectat brusc de la reţea. Îşi lăsă încet mîna pe birou şi dădu
înţelegător din cap.
- Îhî, şopti el, probabil că e vorba de ceva mai special. Păi dacă e chiar tovarăşu Aciuci, mă rog... În fine.
Unde e cealaltă rcomandare?
Apostu scoase srisoarea din fundul buzunarului cu un gest militărescesc. O întinse directorului şi
înercă să-şi îdulcească privirea. Era o recomandare semnată de şeful de la Timpuri Noi. O citi la fel
de atent şi tot de două ori. Dădu iar din cap, părînd că aprobă fără rezervă cele scrise.
- Deci, dumneata eşti strungar... De cît timp?
- De aproape şase ani, spuse Apostu, dar am fost şi ucenic o vreme.
- Îhî, şi dumneata ai un salariu de 586 de lei. Şi, deşi eşti un mare fruntaş în producţie, ceea ce e
foarte frumos, eşti de acord că patria nu-ţi poate mări leafa din cauza unor situaţii concrete şi
obiective. Aşa-i? Păi, ia să-mi spui, cam în cît timp crezi dumneata că vei putea returna patriei toţi
aceşti bani?
Apostu nu se mai lăsă prins pe picior greşit. Îşi făcuse atent calculele şi răspunse prompt.
- Păi dacă mă chibzuiesc bine, şi dacă mai adaug şi pensia mamei, că are o pensie de văduvă de
război, îneseamnă că pot să vă restitui lunar trei sute de lei. Asta înseamnă că în doi ani, doi ani şi
jumătate, în cel mai rău caz trei ani, mă pot achita.
Directorul îl privi cu aerul omului care studiază cu lupa o ciudăţenie prinsă într-un insectar.
- Îhî, făcu el uşor neîncrezător. Dumneata ştii mai bine. Actele casei le ai?
Mîna lui Apostu se prăbuşi iar în adîncul buzunarului şi scose cîteva hîrtii eliberate de primăria
raionului. Prin ele se adeverea că Apostu şi mama lui erau proprietarii unui imobil evaluat la 25oo
lei. Directorul dădu din cap avînd pe faţă aceeaşi undă a neîncrederii.
- Deci, dumneata spui că poţi pune deoparte 3oo lei lunar şi că o să-ţi plăteşti datoria. Da’ ştii ce mă
intrigă pe mine ca guvernator al banilor patriei? Că de atîţia ani te mulţumeşti să stai într-o
magherniţă ca asta, deşi patria îţi oferă toate condiţiile să te propăşeşti, tovarăşu’. Să nu mai trăieşti
într-o păduchelniţă.
Apostu îl privi uimit, de ca şi cum abia atunci descoperea pentru prima dată că banii puteau avea
şi altă destinaţie decît cumpăratul mîncării, al lemnelor, sau al unui bilet de tramvai.
Directorul oftă, dar zîmbi cu înţelegere.
- Ştii ceva, dacă nu era scrisoarea de la tovarăşu’ prim, nici nu s-ar fi pus problema. Dar aşa... Îşi
frecă mulţumit mîinile de parcă ar fi făcut o afacere excelentă, apoi apăsă butonul intefonului. To’aşa
secretară, să mi-l trimiţi pe Grigoraşcu. Se întoarse iar spre Apostu şi îl privi zîmbitor. Gata
tovarăşu’, s-a rezolvat. Megi dumneata la ghişeul 5, de la parter, pe coridorul din dreapta, completezi
o cerere şi aştepţi acolo.

7
 Apostu se ridică încet, învingînd povara uriaşă care îi strivea umerii. Nu ştia ce să facă. Să
întindă mîna directorului şi să i-o scuture bărbăteşte, din tot sufletul, sau să-şi împreuneze palmele la
piept şi să-i mulţumească emoţionat, cu voce tremurătoare, sau se încline adînc, în semn de umilă
recunoaştere a unor merite pe care nu le-ar fi putut numi prea exact. Directorul îi surprinse ezitarea,
îi zîmbi iar bine dispus, îi puse palma pe umăr şi îl împinse uşor spre uşă.
- Gata, tovarăşu’, s-a terminat. Sper din toată inima ca banii ăştia să te ajute să-ţi vezi mama iar
sănătoasă. Vei primi şi o recomandare pentru spital... Rămase cu mîna la tîmplă, făcînd un mare efort
să-şi amintească numele spitalului, dar renunţă. Nu e departe de Piaţa Mare.Toată lumea îl ştie. Te
dunci glonţ cu banii şi cu scrisoarea noastră la director. Totul se va desfăşura prin intermediul lor. Ei
vor contacta Parisul, ei vor asigura transportul. Dar nu uita. Te duci direct unde ţi-am spus. Dar cel
mai bine ei un taxi. Nu e recomandabil să umbli cu atîţia bani la dumneata.
Apostu dădu năucit din cap, dar nu mai apucă să spună ceva. Se trezi în anticameră, unde o salută
fîstîcit pe secretară. Se opri în faţa ghişeului cinci. Pe coridor trecură cîţiva inşi în costume
impecabile. Rămase cu ochii după ei, dar apariţia funcţionarului îl făcu să se întoarcă iar spre ghişeu.
- Da, despre ce e vorba?
- Eu sunt Apostu, m-a trimis tovarăşul director la dumneavoastră.
Funcţionarul îl privi luminat şi îi întinse o foaie de hîrtie, apoi îi dictă ce să scrie. În final semnă
şi returnă hîrtia celuilalt. Rămase în faţa ghişeului încă o jumătate de oră. În răstimpuri privea nervos
pendula mare prinsă pe grinda care despărţea ghişeele. Se învoise de la serviciu şi promisese că se
va întoarce în timpul cel mai scurt.
Cînd, în sfîrşit funcţionarul îi trecu prin ochiul de geam un pachet gros, legat cu bandă de hîrtie
cu antetul băncii pe care fusese înscripţionată suma – 15000 lei – simţi un fior de bucurie zguduindu-
i trupul. Luă pachetul cu mîna tremurătoare şi îl vîrî în adîncul buzunarului. Dădu să facă un pas, dar
funcţionarul îl opri cu o privire mirată.
- Nu îi număraţi?
Apostu se uită uimit la el şi ridică din umeri.
- Am toată încrederea în Banca Naţională a patriei mele, răspunse el cu o bucurie pe care nu şi-o mai
putea înfrîna.
Ieşi grăbit, salutîndu-l în fugă pe portar. Coborî treptele în fugă şi o luă aproape alergînd pe
Lipscani, strecurîndu-se prin mulţimea care se îngrămădea în faţa vitrinelor sau tonetelor cu mici şi
bere. Era mult prea fericit să observe umbra care se desprinsese de zidul gros al clădirii băncii.
Bărbatul, cam de 1,80m, într-un costum neutru, gri, cu pălărie de aceeaşi culoare, porni şi el cu pas
întins pe Lipscani, croindu-şi drum cu ghionturi care provocau mîrîiturile celor bruscaţi.
Pînă la staţia de tramvai Apostu şi-a ţinut mîna încleştată cu sălbăticie în dreptul buzunarului de
la piept. Nu ar fi luat-o de acolo pentru nimic în lume. Totul se clătina haotic în faţa ochilor. Respira
agitat şi în urechi îi răsunau loviturile bubuitoare ale inimii. Teancul de bani îi luase minţile. Era
pentru prima oară cînd vedea o asemenea sumă. Nu mai auzise pe cineva să vorbească despre atîta
avere strînsă la un loc, în acelaşi buzunar.
Se opri în staţie şi îşi şterse cu un gest nervos pîraiele de sudoare care i se rostogoleau pe frunte,
folosindu-se de mîneca hainei. Se uită în jur, privind îngrijorat la mulţimea adunată pe trotuar,
aşteptînd acelaşi tramvai. Fiecare era duşmanul, tîlharul ieşit din pămînt să-i fure lui banii, lăsîndu-l
pradă unei disperări nebune. Se şi vedea jefuit, incapabil să reacţioneze, lovit de o mulţime de pumni
şi călcat cu sălbăticie în picioare. Nu reuşea să înţeleagă cum toţi ceilalţi puteau fi atît de liniştiţi, de
senini, de lipsiţi de griji, aruncîndu-şi doar încruntaţi ochii în direcţia din care ar fi trebuit să vină
tramvaiul.
Şi, dintr-o dată, atenţia i-a fost atrasă magnetic de un bărbat înalt, îmbrăcat într-un elegnat
costum gri. De sub borul pălăriei se zărea lucirea iute, aproape electrică, a ochilor adînciţi în lectura
unui ziar. Necunoscutul părea absent la tot ce era în jur, aşa că îl putu studia în voie. Nu reuşi să
ajungă la o concluzie şi ridică nedumerit din umeri. În acel moment privirile celor doi se întîlniră.
Apostu avu o tresărire. I se păru că pe ochi îi dansează lama unui bisturiu. Nu mai avu timp să
înţeleagă ce i se întîmplă. În staţie se produse rumoarea provocată de zăngănitul de fier al vagonului.

8
Mulţimea se strînse compactă şi mîna lui Apostu se încleştă disperată pe buzunar. Îşi aminti de sfatul
directorului să ia un taxi şi în gînd i se răsuci bolovănos protestul mocnit. La dracu, mîrîi el, păi ştie
tovarăşu’ director cît m-ar fi costat un taxi? Lor le e uşor să vorbească. Nu mai avu timp să-şi
rumege gîndul. Pe uşa deschisă a vagonului se revărsau grăbiţi cei dornici să coboare, împinşi de cei
gata să urce.
Apostu se simţi prins în cleştele celor două tabere dar nu se putu opune pentru că mîna stîngă
strîngea buzunarul, iar cea dreaptă o acoperea ca o pavăză. Se trezi în tramvai fără să îşi fi dat seama
cum a ajuns acolo împins din toate părţile. Îşi roti doar privirea să vadă cine se afla lîngă el şi, cum
nimeni nu îi acordă vreo atenţie se simţi ceva mai liniştit.
Rămase cu ochii pe trotuarul unde vociferau zgomotos cei care trebuia să aştepte următorul
vagon. Îşi aminti şi de insul a cărui privire îi alunecase pe faţă ca un tăiş. Nu îl mai văzu. Nu îl zărise
nici printre pasageri. Îşi ridică nedumerit umerii şi răsuflă uşurat cînd se puseră în mişcare. La staţia
următoare masa de oameni tălăzui agitată. Era o frămîntare frenetică în mijlocul căreia se simţea ca o
coajă săltată de valuri. După cîteva minute lungi şi încordate porniră iar. De data asta a trebuit să se
urnească şi el. Cobora la următoarea şi voia să se apropie de uşă.
Rămase cu ambele palme apăsate pe piept. Pielea umedă pipăîa muchiile ascuţite ale pachetului,
răscolindu-i sufletul şi simţurile cu forţa unei furtuni. Mai erau doar cîteva zeci de metri pînă la
staţie, cînd simţi o înţepătură cumplită în picior. Îşi muşcă buzele sălbatic să nu urle de durere. O
fracţiune de secundă mîinile se desprinseră de pe buzunar, gata să pipăie locul vătămat. La jumătatea
drumului îşi dădu seama de ce a făcut şi cu o viteză de fulger le duse la loc. Muchiile ascuţite îi
transmiseră în fiecare nerv aceeaşi senzaţie incredibilă. Banii erau tot acolo, dar, în loc să se
liniştească, o tulburare şi mai puternică îl luă în stăpînire.
Cînd coborî i se păru că vede ochii aceia incredibili care îi umpluseră privirea cu o lumină
sîngerie, aţintiţi batjocoritori asupra lui. Îl căută pe necunoscutul înalt, dar omul părea să fi fost
înghiţit de pămînt. Poate rămăsese în vagon? Tramvaiul se golise. Zări cîteva persoane pe scaune,
dar el nu era printre ele. Făcu primii paşi obsedat de figura stranie a bărbatului, apoi văzu poarta
spitalului şi se îndreptă grăbit spre ea.
Se opri la ghereta portarului şi îl întrebă unde îl găsea pe director. Dădu din cap în semn că a
înţeles, mai puse o întrebare şi porni spre pavilionul central. Urcă la primul etaj, se opri la uşa
deasupra căreia scria director şi îşi aranjă preocupat ţinuta. Îşi îndreptă mîna spre clanţă, dar rămase
cu degetele întinse, amintindu-şi parcă de ceva. După o scurtă ezitare scoase din buzunar pachetul
gros de bancnote. Îl privi cu ochii dilataţi, dar, de data asta nu îşi mai putu stăpîni ţipătul. Degetele
înţepenite erau încleştate pe un teanc de hîrtii avînd forma şi grosimea celui de la bancă. Nici urmă
de bani. Simţi că totul se învîrteşte, lumina se împuţină, devenind tot mai palidă, aerul tot mai sărac.
Se trezi întins pe un pat. O soră în halat alb îl ajuta să bea dintr-un pahar. O privi năuc şi îi
îndepărtă mîna cu brutalitate, vărsînd apa pe el. Sări din pat şi privi în jur desfigurat de spaimă. Totul
îi reveni în minte cu forţa unui pumn.
- Banii, hohoti el. Banii! Unde sunt banii?
Sora îl privi înspăimîntată. Omul dinaintea ei avea faţa răvăşită, crispată de un rînjet metalic.
Gesturile îi erau scăpate de sub control şi ameninţau să devină violente. Apostu făcu un pas spre ea şi
femeia ţipă înspăimîntată. Braţele bărbatului se prăbuşiră şi atîrnau fără vlagă. Mai făcu un pas de
om beat şi rămase sprijinit de perete.
- Banii mei, şopti el cu voce frîntă, privind cu ochi care nu mai vedeau. Se desprinse cu greu de zid
şi se tîrî iar spre pat. Se aşeză şi rămase nemişcat, capul atîrnîndu-i într-o poziţie ciudată.
- Nu înţeleg nimic, şopti el după cîteva clipe. Doar la bancă am văzut tot pachetul. Erau bani în el.
Poate că ar fi trebuit să-i număr.
Vorbea tare, tot mai tare şi privirea i se înfipse în ochii dilataţi ai asistentei.
- Şi atunci? continuă el pe acelaşi ton acuzator. Cum a fost posibil? M-au distrus! M-au nenorocit!
Nu mai sunt om. Poate că n-am fost niciodată. Mi-a trebuit la Bucureşti. N-am vrut s-o ascult pe
mama mea. Izbi furios podeaua cu piciorul. Ce au făcut? reluă el după ce trase adînc aer în piept.
Cum au făcut? Nu pot să înţeleg. Cine să fi fost?

9
 Nu observase că a rămas singur în rezervă. Asistenta a revenit ceva mai tîrziu însoţită de un
bărbat voinic, îmbrăcat şi el cu un halat alb. Îl privi pe Apostu cu o indiferenţă profesională.
- El e?
Femeia încuviinţă cu o mişcare a capului.
- Te simţi mai bine, domnule?
Apostu îl privi prin ceaţa deasă care îi învăluia ochii. Dădu încet din cap şi se ridică greoi. Ieşi
însoţit de ceilalţi doi.
- Poate aveţi nevoie de un calmant? Vocea bărbatului îl mai însoţi cîţiva metri. Coborî încet cele cîte
trepte şi se trezi în curtea spitalului.
Veselia adunată în razele jucăuşe ale soarelui şi aerul plin de parfumul florilor i se părură cea mai
cumplită batjocură. Paşii îl purtau fără ca el să mai ţină cont de locul spre care se se îndrepta. În
mijlocul creierului îi explodase o grenadă care împrăştia schijele gîndurilor în toate părţile. Nu vedea
figurile uimite ale celor din jur la apariţia lui stranie cu mîinile bătînd haotic aerul, cu faţa
desfigurată, cămaşa spînzurînd afară din pantaloni, descheiată la toţi nasturii, ca şi jacheta groasă de
lînă de sub haina care atîrna strîmb pe trupul contorsionat. Totul juca halucinant în faţa ochilor şi îşi
pierdea consistenţa. Casele, copacii, străzile deveniseră lichide şi îl făceau să se clatine ca un nebun,
căutîndu-şi cu mîinile un punct de sprijin, aidoma unui înotător pe cale să se scufunde.
Un clopot bătea haotic între tîmple şi un gînd zumzăia ca o săgeată înfiptă în lemn. Eu am
omorît-o, doar eu. Eu o bag în pămînt. Doar eu. Începu să gîfîie în timp ce încălţările butucănoase
izbeau fără milă bordurile sau pietrele din caldarîm, primejduindu-i ehilibrul fragil. Nu mai zărea
aproape nimic prin pîcla groasă a sudorii coborîtă ca o perdea peste pleoape.
Nu mai ştia ce se întîmplase cu el. Cînd s-a trezit era adunat pe o bordură, cu picioarele strînse
sub el, gheboşat, cu părul vîlvoi. Se uită năucit în jur. Soarele bogat al primăverii alunecase lin pe
bolta de un senin de gheaţă, rostogolindu-se leneş spre alte meleaguri. Privirea înceţoşată care se
scurgea ca o zeamă cenuşie, surprinse trupul de piatră al Foişorului de Foc. Ştia vag zona. Mai
fusese o dată sau de două ori acolo, la o cîrciumă cu cîţiva dintre colegii de muncă. Fuseseră invitaţi
la ziua unuia din ei. Îşi duse mîinile la inimă şi bătăile nebuneşti îl făcură să se trezească. Îşi frecă
energic tîmplele şi rămase cu privirea aţintită înainte.
Peste ghemotocul de carne înghesuit pe bordură, spre care trecătorii aruncau priviri furişe, dar
dispreţuitoare, se căţăra încet umbra groasă a turnului pompierilor. Rămase cu ochii aţintiţi asupra lui
şi făcu un efort să-şi concentreze atenţia. Filmul evenimentelor începu să se deruleze lent în mintea
încă tulbure. Imaginea devenise atît de vie încît nimic în lume nu l-ar fi putut înşela cu privire la ceea
ce se întîmplase la bancă. Se revăzu strecurîndu-se prin mulţimea de pe Lipscani cu mîna încleştată
pe buzunar. Şi, dintr-o dată, din străfundurile tulburi ale gîndurilor răsări figura stranie a tipului înalt,
cu pălăria acoperindu-i obrazul, fără a i-l putea ascunde în întregime. Simţi iar fiorul electric al
privirii tăioase plecate din ochii drăceşti. Figura necunoscutului începu să-l obsedeze din nou. Dintr-
un alt ungher al minţii amintirea îşi flutură durerea ascuţită pe care a simţit-o în picior. Palma izbi
violent genunchiul îndoit.
- Ăsta mi-a făcut-o, scrîşni el. Banditul ăsta m-a nenorocit. El o va omorî pe mama mea.
În mintea de ţăran lucrurile se legau încet, greoi, dar totul avea deja o logică. Ceva trebuie să-l fi
provocat să-şi ia mîinile de pe buzunar. Şi chiar şi le-a luat. Se ridică încet şi privi nedumerit în jur.
Îşi aminti iar de cîrciuma în care fusese cu mai mult timp în urmă. Se căută prin buzunarul
pantalonilor şi simţi între degete atingerea mătăsoasă a unor hîrtii.
Porni călăuzindu-şi paşii agăţaţi de farul înceţoşat al amintirii. Regăsi cîrciuma după primul colţ.
Aceeaşi firmă galbenă pe care se înghesuiau strîmbe literele verzi ale bodegii. Intră întîmpinat de
atmosfera binecunoscută. Din podelele vechi de lemn răzbătea mirosul de catran. Mese şi scaune
şubrede şi la ele o lume săracă şi tristă cu şepci trase pe frunte şi băşti înfundate peste urechi. Se
aşeză singur la o masă şi aşteptă. Fumul ţigărilor se împletea pe deasupra într-o ţesătruă rară pe care
fiecare deschidere a uşii o scutura violent. Vocile se topeau într-un murmur scăzut ca un clipocit stins
în care se iţea uneori valul mai intens al unui hohot de rîs.

10
 Comandă o ţuică, apoi o alta. Fulgerul unui gînd îi incendie văgăunile minţii. Ar fi trebuit să se
ducă la muncă. Se învoise doar pentru cîteva ore. Ei şi? Mama... Ar fi trebuit să fie lîngă ea. Nici
bani pentru nenorocitele alea de medicamente nu-i mai rămăseseră. Va trebui să o vadă murind încet
şi cîte puţin. Ei... Răsuci paharul în pumnul strîns. Mai ceru unul. După miezul nopţii, cîrciumarul,
ajutat de băiatul de prăvălie, l-a tîrît afară şi l-a lăsat pe bordură, sprijinit de un stîlp.
S-a trezit spre dimineaţă, muiat de rouă, cu un cap ca un boţ de plumb, înţepenit de frig şi
nedumerit. Se ridică, privind buimac în jur. În mintea înceţoşată se întindea lînced păienjenişul unor
gînduri care se adunau în cocoloaşe, ţopăindu-i prin ţeastă ca nişte bile de oţel. În faţa ochilor îi
reveni chipul ciudat, prelung, cu fruntea ascunsă de borul pălăriei. Apoi înţepătura cumplită din
picior. Îşi plimbă privirea încă mahmură pe cerul rece şi proaspăt al primăverii. Bolta albise timid
între stele, mătuindu-le strălucirea. Omul făcu un pas nesigur, urmat de un altul. Încă îi era greu să-şi
regăsească echilibrul. Nu fusese niciodată prieten cu băutura. O ocolise mereu. Văzuse multe
nenorociri din cauza ei şi se temea de puterea ei. Îl durea capul, pulsînd în cercuri de foc şi gura îi
era plină de un gust amar. Scuipă scîrbit şi îşi şterse buzele cu mîneca aspră a hainei. Se opri în
mijlocul drumului şi rămase şovăitor, părînd că nu ştie încotro s-o apuce. Gîndul întoarcerii acasă îl
urmărea ca bîzîitul unei muşte sîcîitoare. Acasă. Asta însemna să dea cu ochii de bătrînă, de suferinţa
ei care acum îi apărea ca o acuză şi mai înnebunitoare. Ce să-i spună? Că nu mai aveau bani nici
pentru medicamentele strict necesare? Şi cum să i-o spună? Îşi îndreptă iar privirea spre ecranul
translucid al cerului. Ambii pumni izbiră cu sete capul, o dată şi încă o dată, pînă cînd începu să se
clatine ca un om beat. Cei cîţiva trecători îl priveau temători, îndepărtîndu-se grăbiţi.
Apostu rămase în mijlocul drumului, cu braţele atîrnîndu-i moi, sleit de putere. Oftă adînc, apoi
făcu primii paşi mai siguri. Se hotărîse.
Portarul şi miliţianul din holul intrării în uzina Timpuri Noi îl priviră critic. Hainele îi atîrnau în
dezordine. Pe obrazul neras se întipărise un aer ciudat de durere şi nebunie. Ochii tulburi înotau în
sudoarea coborîtă de pe frunte. Îi trebuiră cîteva minute lungi pînă reuşi să-şi găsească fişa de pontaj
pe care o vîrî în ceas cu mîini tremurătoare.
- Măi, omule, ţi-e bine? îl întebă portarul îngrijorat.
Apostu privi prin el şi dădu încet din cap.
- Perfect, răspunse el. Să nu-ţi faci griji. Niciodată nu m-am simţit mai bine.
Ajunse în secţie şi se opri lîngă strung. Rămase sprijinit de el, privind în neştire. După un timp se
trezi zgîlţîit de o mînă energică.
- Băi, Gheorghe, băiatule!
Apostu privi năucit spre Marin Cîrnu al cărui strung se afla lîngă al lui şi mormăi ceva de
neînţeles. Cîrnu îi surprinse privirea tulbure şi continuă la fel de insistent.
- Măi, Gheorghe, măi, ţie ţi s-a-ntîmplat ceva. Nu ţi-e bine? Puţi a băutură... Ce dracu ai făcut, mă?
Crezi că poţi lucra pă maşină azi? Mă, tu te-ai trezit?
Apostu făcu un efort şi îşi zgîlţîi energic capul.
- Păi dacă da, continuă Cîrnu pe acelaşi ton, de ce nu te duci la vestiar? Sau azi vrei să lucrezi în
hainele astea?
Apostu îi aruncă o privire hăituită şi scoase un sunet nelămurit.
- Aaa! făcu el parcă atunci trezit din somn. Da, hainele... Astea mi-au rămas.
Porni încet spre capătul secţiei şi se întoarse după cîteva minute echipat de lucru. Cîrnu îl luă iar
în primire.
- Ia spune, mă, de cînd ai început tu să bei?
Apostu, rămas cu palma sprijinită de strung, dădu a lehamite din cap.
- Tu ce tot vrei de la mine? Sau nu ai nimic de făcut pentru azi?
Cîrnu vru să continue, dar celălalt îi întoarse spatele, aplecîndu-se către bucata de fier prinsă în
gura strungului.
Abia la pauza de prînz Cîrnu se apropie de colegul lui. Îşi desfăcu pachetul de mîncare, cîteva
felii de salam care miroseau tare a usturoi şi două felii de pîine.
- Ia, mă, de aici, că văz că azi mănînci răbdări.

11
 Apostu dădu cu greutate din cap şi oftă adînc.
- Da, mă, Marine, şi răbdări o să tot mănînc. Încercă să zîmbească dar obţinu doar o strîmbătură
îndurerată.
- Şi nu vrei să-mi povesteşti? îl pisă Marin mai departe.
- Ia mai lasă-mă şi tu, ripostă celălalt moale. Ce tot vrei de la mine? Am avut, ca niciodată, un chef şi
am dat cu paharul peste cap.
Cîrnu îl privi lung şi ridică nedumerit din umeri.
-Ba eu cred că ceva rău tot ţi s-a-ntîmplat. Da’ dacă nu vrei să-mi zici... Mă rog, vezi că te-a căutat
maistoru’. Ieri n-ai mai venit la muncă şi voia să ştie de ce. Eu zic că mai bine ar fi să te duci tu la el.
Apostu îşi scărpină ceafa cu un gest obosit şi se ridică fără chef. Porni tîrşîindu-şi paşii spre
celălalt capăt al secţiei, unde, lîngă vestiarul lor, meşterul îşi improvizase un mic birou. Bătu la uşă,
aşteptă o clipă şi apăsă timid clanţa. Îl văzu pe Antohin Milu, un bărbat mărunţel, cu părul alb, pornit
bine spre şaizeci de ani, aşezat la masa lui acoperită cu ziar, studiind atent nişte hîrtii.
Meşterul îşi ridică privirea şi se uită la el peste ochelari. Îi făcu semn să intre şi îl luă repede.
- Măi, Apostule, dar e chiar imposibil, mă, să aibă omu’ încredere într-o vorbă d-a ta? Ce am discutat
eu cu tine? Făcu o pauză aşteptînd spovedania celuilalt.
Apostu îşi lăsă capul în jos, dar şi-l săltă imediat şi îi înfruntă privirea, încurajat parcă de propria-
i suferinţă.
- Ştiu, nea Milule, trebuia să mă întorc imediat, da’...
- Dar? îl presă fără milă meşterul.
- Am păţit un necaz mare, mare de tot.
Antohin puse foaia pe masă şi îşi îndreptă spatele, privindu-l cu luare aminte.
- Necaz? Dar ce-ai păţit, mă?
Apostu îşi lăsă iar privirea în pămînt, pradă unei mari frămîntări.
- M-au furat, nea Milule, scrîşni el cu fălcile strînse. M-au distrus, nea Milule. Erau banii pentru
operaţia mamei. Gata, nea Milule, am omorît-o. Eu, cu prostia mea.
- Cum te-au furat, măi copile? exclamă Antohin nenvenindu-i să creadă. Cum ai putut să te laşi
păcălit în halu’ ăsta?
- Era aglomeraţie mare în tramvai. Acum cred că ştiu cum a făcut. M-a înţepat cu ceva în picior şi eu
mi-am luat mîna de pe buzunar. Nici o secundă, nea Milule, nici o secundă. Şi gata! Am rămas fără
nimic. În colţul ochiului luci mugurul unei lacrimi. Îşi înfipse unghiile în braţ şi rămase cu gura
întredeschisă, cu un urlet mut arzîndu-i buzele.
- Şi cît ţi-au luat, nenorocitule? aproape că şopti meşterul.
- Cinşpe mii, şi mărul lui Adam se zbuciumă dureros.
Figura meşterului îi trădă uluiala amuţită. Abia mai tîrziu reuşi să îngaime.
- Şi ce o să faci?
- O să plătesc, nea Milule, răspunse resemnat Apostu. Că doar de aia m-am născut. Ca să plătesc.
- Da’ cel puţin ai idee cine a putut să te lucreze în halu’ ăsta? Că trebuie neapărat să mergi la miliţie
şi să anunţi acolo. Cinşpe mii?! În cîţi ani o să plăteşti? Ai idee cine ar putea fi ticălosu’?
Apostu îi aruncă o privire străină, de parcă întrebarea nu îi fusese adresată lui, apoi dădu încet
din cap.
- Cred că ştiu cine e, da’ nu e decît o bănuială. Ce dovadă am eu că el e? Şi apoi de unde să-l mai
iau? Că doar nu ieşi aşa, pe stradă şi dai nas în nas cu el, ca tu să le spui miliţienilor – uite-l,
domnilor, el e, luaţi-l şi să-mi dea banii înapoi.
- Fii serios, făcu meşterul convins de ceea ce spunea. Tu să te duci chiar cum termini programu’ la
miliţie şi să le faci o descriere a criminalului ăstuia, că au ei acolo date despre toţi nenorociţii ăştia şi
cu puţin noroc l-ai prinde.
Apostu dădu amărît din cap şi ieşi din biroul meşterului care uitase de ce a vrut să-l vadă.

Casa îl întîmpină cu un aer mai lugubru ca oricînd. O văzu de departe gîrbovită, adunată ca o
cocoaşă în fundul îngrămădirii de magherniţe, crescînd parcă din mijlocul gunoaielor şi movilelor de

12
moloz. Se apropie de ea cu paşi şovăielnici, împiedicîndu-se de fiecare glod de pămînt. Prin uşa pe
care o deschise cu gesturi obosite năvăli aerul stătut prin care plutea gros izul de mucegai.
Cu inima bătîndu-i ca un ciocan se apropie de odăiţa bătrînei. Privi cu ochi tulburi la grămăjoara
de oase adunată în mijlocul patului ca o laviţă strîmtă. La terminarea programului îi ceruse lui Cîrnu
zece lei împrumut. Celălalt îl privi şmechereşte şi îi făcu un semn cu ochiul.
- Ce e, mă? îl întrebă el rîzînd, tu vrei să te duci în Cruce pă banii mei?
Se abţinu cu greu să nu-i trîntească una peste faţă.
- Vreau să cumpăr medicamente pentru maică-mea, şi am rămas fără bani, mîrîi el prin menghina
fălcilor.
Cîrnu a devenit brusc serios, dar a ridicat neputincios din umeri. Îi părea rău pentru prostia pe
care o spusese, dar nu îl putea ajuta. Îşi luase cîteva mobile vechi şi le plătea în rate. Meşterul
ridicase şi el întristat din umeri. Tot ce mai avusese îl băgase în repararea casei. Cu ceilalţi Apostu nu
era în relaţii prea bune. Îl priveau ca pe un provincial picat în mijlocul lor doar ca să îngroaşe
„lumpenul”, cum spuneau ei în bătaie de joc.
Simţi asupra lui privirea bătrînei. Ochii apoşi, obosiţi, din care viaţa se scursese cu încetul, mai
purtau încă reproşul. Ştia bine că pentru maică-sa plecarea din sat fusese o lovitură mai cumplită
decît vestea morţii soţului ei. Băiatul o privi lung, cu o furie neputincioasă. În inimă i se înfigeau
adînc acele otrăvite ale regretelor. Nu îşi putea ierta prostia pe care o făcuse şi gîndul la ceea ce îi va
aduce viitorul îl tortura ca pe un condamnat fără vină.
Din pat se auzi tusea seacă. Trupul bătrînei se zgudui spasmodic. Apostu îngenunche lîngă ea şi o
cuprinse cu braţele. Se simţi năclăit de sudoare. Sub palmele dospite de muncă oasele subţiri se
desenau fragile ca nişte beţe de chibrit.
- Nu mai sunt medicamente, şopti el abia auzit.
Cînd tusea bătrînei se linişti o privi surprins de liniştea aşternută pe chipul boţit de suferinţă.
- Nu mai avem doctorii, şopti el din nou.
Bătrîna dădu încet din cap şi cu un zîmbet stins şopti abia auzit.
- Ce bine.
Apostu se cutremură. Ar fi vrut să-şi strîngă pumnii de furie şi să izbească, dar se opri la timp.
Oasele s-ar fi rupt ca nişte aşchii.
- Mă duc să-ţi încălzesc cartofii, spuse el sugrumat de durere.
Bătrîna îl opri cu o atingere abia simţită.
- Nu e nevoie. Nu pot să mănînc. Te rog, lasă-mă. Vreau să fiu singură.
Apostu nu mai spuse nimic. Se ridică încet şi ieşi din odaia plină de întuneric. Se aşeză cu
greutate pe marginea patului său şi rămase cu tîmplele prinse între mîini. Prin faţa ochilor i se
derulau rapid imaginile din staţia de tramvai, cu puhoiul de lume adunat acolo. Şi din nou chipul
obsedant al necunoscutului i se agăţă cu obstinaţie de creier. Îl vedea aevea, chiar înaintea lui, şi
retrăi senzaţia stranie pe care a simţit-o cînd i-a întîlnit privirea. Îşi aminti de indiferenţa lui pentru
tot ce era în jur şi cum rămăsese adîncit în lectura ziarului. Cum de nu îl văzuse în tramvai? Ridică
din umeri nedumerit şi în acelaşi moment palma izbi genunchiul cu un pocnet sonor.
- Ăsta e hoţ de buzunare, exclamă el cu privirea atîrnată de mica fereastră. Asta e! Fură din
buzunare. Şi dacă asta face, înseamnă că îşi alege locuri cu multă lume.
Se ridică şi rămase în mijlocul odăii indecis, de parcă pe hotărîrea de moment s-a suprapus o altă
decizie. Mai şovăi o clipă, apoi ieşi din casă cu paşi apăsaţi.
Amiaza bogată în soare îl învălui cu o lumină veselă şi un zvon de viaţă nouă. Printre grămezile
de gunoi ale mahalalei se iţeau trupurile pline de sevă ale buruienilor tinere. Le simţi mirosul crud şi
nările îi fremătară de plăcere. Se duse cu mintea departe, spre satul lui de pe apa Runcului înghesuit
în poala Leaotei, cu dealurile pline de iarba în care musteau sevele crude ale primăverii, deasupra
căreia brazii şi pinii îşi desenau viguroşi umbra. Oftă plin de năduf şi trase pe nări aerul în care
pluteau praful şi duhoarea putrefacţiei amestecate cu pulsaţiile intense ale vieţii care clocotea sub ea.
Un pomişor îşi răsfirase crengile, întinzîndu-se obraznic peste gardul de nuiele. Pe crenguţele subţiri
stăteau umflate piepturile mugurilor gata să plesnească. Oftă din nou şi dădu neputincios din cap.

13
 Coborî din tramvai la Sfîntu Gheorghe. Rămase nedumerit în mijlocul furnicarului de oameni,
îmbrîncit de cei mai grăbiţi. Se retrase într-un colţ al pieţei privind dezorientat feţele care i se
perindau înainte. Da’ prost mai eşti, mă, Apostule, se dojeni el în gînd. Sau credeai că banditu’ ăsta o
să vină de îndată ce apari tu şi o să-ţi spună - ştii, eu sunt, stau la adresa asta şi, dacă vii cu miliţienii,
îţi dau în scris o declaraţie. Păi nu-i aşa?
Mai rămase un timp cu ochii la mulţimea care îşi vedea grăbită de drum. Într-un tîrziu îşi înfundă
mîinile în buzunare şi începu să meargă fără o direcţie precisă. Ce ar fi să mă duc pînă în Piaţa mare?
Aşa ar trebui. Să iau toate staţiile de tramvai. Să aştept pînă vine unu’ cel puţin, hai, două, să văd
cine urcă, cine coboară.
Ajunse în staţia de la piaţă. Lumea se îmbulzea, aşteptînd nerăbdătoare tramvaiul. Îşi făcu loc
prin mulţime, privind feţele necunoscute. Îşi schimbă de mai multe ori punctul de observaţie,
uitîndu-se atent la cei care urcau şi coborau. Era înghesuit de fiecare dată, aruncat în toate părţile,
obligat să se folosească de mîini pentru a nu se trezi tîrît spre una din uşile deschise ale vagonului.
Peste pămînt cădea încet amurgul, alungind umbrele. Pe sub pînza groasă a cămăşii se strecura o
undă răcoroasă care îi turna altă viaţă în suflet. Dădu amărît din cap. Putea să vină mult şi bine aici.
Cum de era atît de prost? Păi unu’ care a pus mîna pe cincisprezece miare îşi mai pierdea el vremea
la furat? Cine ştie prin ce colţ de lume era el acum, lăfăindu-se în toate bunătăţile. Îşi privi disperat
vîrfurile butucănoase ale pantofilor-bocanc şi ridică din umeri. Se hotărî să treverseze în cealaltă
parte a pieţii şi să plece spre Sfîntu Gheorghe. Paşii îl purtară fără chef pe trotuarul încă plin de
lume. Rochii uşoare de vară în culori vesele, costume bine croite, pălării cu boruri largi, totul prins
într-un carusel vesel şi zgomotos. Voioşia din jur îl întrista şi mai mult. Era atît de singur, şi va
rămîne şi mai singur într-un oraş pe care şi-l dorise aşa de mult şi care acum i se părea o cămaşă de
forţă în care fiecare mişcare îl durea, în care fiecare cuvînt cădea peste el ca un bici. Îşi văzu chipul
reflectat de geamul unei vitrine. Un caraghios pierdut într-o lume în care nu îşi avea locul. I se părea
că toate degetele îl arătau acuzator şi ochii se umpleau cu lacrimile hohotelor de rîs pe care doar el le
stîrnea.
Trecu de o grădină de vară din care se revărsa o romanţă tomnatecă amestecată cu izul aţîţător al
grătarului. Nu intrase niciodată într-un astfel de local. Ce naiba să caute el acolo cu înfăţişarea lui
caraghioasă, cu hainele lui ţărăneşti, cu mişcările lui greoaie? L-ar fi zvîrlit afară înainte să fi apucat
să intre.
Prin lumina rară a înserării zări chipurile vesele ale mesenilor. Pe un ring de dans se mişcau lent
cîteva perechi. O clipă uită de necazurile lui şi privi cu nesaţ de dincolo de gardul mic atmosfera de
bunăstare în care se îngropase lumea dinăuntru.
Oftă şi trecu mai departe. Dar după cîţiva paşi se opri şi se întoarse năucit. Îşi scutură energic
capul de parcă ar fi vrut să alunge o nălucă. Respiraţia îi deveni şuierătoare, bătăile inimii bubuindu-i
ca nişte împuşcături în urechi, în timp ce unghiile i se înfipseră adînc în podul palmei.
Se întoarse, călcînd parcă pe tăciuni aprinşi. Se opri la colţul micului gard şi privi la una din
mesele de lîngă ringul de dans. Îl revăzu uluit, temîndu-se că emoţia îl va trăda prin urletul de triumf.
Omul lui stătea pe scaunul de nuiele, întors din profil, abordînd un costum alb din care exploda
culoarea fistichie a cămăşii. De sub pălăria de pai se ivea acelaşi obraz prelung. Imposibil să se fi
înşelat. Era prins în discuţie cu femeia aflată de cealaltă parte a mesei. Chelnerul se opri la masa lor
şi puse farfuriile. Apostu îşi apăsă inima cu ambele mîini şi se sprijini de stîlpul care susţinea reţeaua
electrică.
După vreo două ore de aşteptare întunericul îşi aşternuse voalurile brodate cu parfum de
primăvară peste străzi. Apostu îşi urmărise omul cu obstinaţia unui catîr. Îl văzu gesticulînd cu
lejeritate, chemînd chelnerul de mai multe ori, aprinzînd ţigara doamnei, invitînd-o de cîteva ori la
dans. Era tot timpul foarte sigur de el, păstrîndu-şi mereu zîmbetul atîrnat de colţul gurii. Hainele, a
căror croială ţăranul de pe apa Runcului nu o putea înţelege, şi care stăteau atît de bine pe el, îl
făcură de cîteva ori pe Apostu să arunce o privire critică pe propria lui îmbrăcăminte boţită, lustruită
de timp, cu pantalonii care atîrnau ca nişte burlane peste pantofii butucănoşi. Fulgerul amintirii îi
aduse în minte că banii erau buni nu numai să-şi cumpere biletul de tramvai. Cum naiba o putea unu’

14
ca ăsta să fure din buzunarele oamenilor? Cucoana de lîngă el o şti cu ce se ocupă? Întrebările care
sîcîiau cu zumzet de muscă nesuferită fruntea cutată, rămaseră fără nici un răspuns. Cine ar fi crezut
că un om îmbrăcat cu tot luxul din lume ar fi avut asemenea apucături?
Timpul a trecut fără să fi simţit oboseala adunată în picioarele care frămîntaseră necontenit
caldarîmul într-un tropot mărunt. Apostu era hotărît să pună mîna pe el indiferent cît ar fi trebuit să
aştepte. Se temea însă de ochii şerpeşti ai necunoscutului. Nu uitase încă gustul de lamă ascuţită a
privirii lor care îi umpluse creierul cu o lumină sîngerie. Ştia că îi va trebui curaj nebun şi voinţă de
fier ca să nu dea înapoi.
În timp ce îl urmărea pe ringul de dans o altă întrebare începu să-l obsedeze. Şi dacă pune mîna
pe el? Ce dovadă poate să aducă el că tocmai insul atît de bine înţolit îi întorsese buzunarele pe dos?
Cine l-ar fi crezut şi mai cu seamă ce dovadă ar fi putut aduce în sprijinul acuzaţiei lui? Ridică din
umeri, scărpinîndu-şi ceafa cu furie.
Cînd îl văzu ridicîndu-se de la masă şi întinzînd mîna femeii cu care era, tresări puternic şi
începu să respire agitat. După cîteva minute cei doi se îndreptară spre ieşire. Femeia era destul de
înaltă, avea o rochie mov cu jupon amplu. De sub borul larg al pălăriei se ghicea obrazul proaspăt şi
frumos. Mînuşile albe pînă la cot îi dădeau un aer de nobleţe care îl făcu pe Apostu să ezite. Nu
putea crede că o astfel de femeie stătea la braţul unui hoţ.
Perechea ieşise pe stradă îndreptîndu-se agale spre piaţa Sfîntu Gheorghe. Apostu îi urmărea de
la o distanţă destul de mică. Ar fi fost suficient ca bărbatul să îşi arunce o privire în spate ca să îl
vadă. Dar el părea atît de captivat de discuţia cu partenera lui, încît tot ce era în jurul lui încetase să
mai existe.
Apostu simţi un cuţit înfipt în inimă cînd cei doi se opriră în dreptul unui taxi. Era o posibilitate
pe care nu o luase în calcul. Îl văzu îngrozit deschizînd uşa din spate a maşinii, invitîndu-şi apoi
prietena înăuntru. Cleştele care îi cuprinsese capul îşi uşură strînsoarea doar cînd îl zări aplecat
deasupra geamului deschis, continuîndu-şi discuţia cu femeia dinăuntru. Apoi maşina începu să
ruleze pe bulevard.
Neunsocutul rămase cîteva momente nemişcat, urmărind taxiul cu privirea, după care o porni
agale spre Sfîntu Gheorge, părînd că e omul cel mai fără de griji de pe pămîmt. Paşii călcau rar, în
timp ce el, cu mîinile în buzunarele pantalonilor, privea lumea care trecea pe lîngă el, insitînd asupra
femeilor singure.
Apostu se grăbea agitat ori de cîte ori distanţa dintre ei ameninţa să crească prea mult. Numărul
trecătorilor se rărise şi neşansa de a fi descoperit crescuse ameninţător, mai cu seamă că bărbatul
întorsese de cîteva ori capul după siluetele feminine. Îl văzu oprindu-se în dreptul unei vitrine nu
departe de piaţă. Întîrzie cîteva minute lungi, făcînd inima lui Apostu să bată nebuneşte. Îşi simţi
mîinile tremurînd şi prin pîcla groasă a nedumeririi se strecură o întrebare. Ce va face dacă puterile îl
vor părăsi şi spaima va pune stăpînire pe el? Urmărindu-l în timp ce rămăsese în faţa vitrinei îşi
spuse că nu avea de ce să-şi facă probleme. În afară de înălţime adversarul lui nu făcea dovada unor
calităţi fizice deosebite. Părea mai curînd slab şi fragil, chiar lipsit de nerv. Probabil că poate să fugă
foarte repede, îşi spuse Apostu încercînd un zîmbet.
Cînd îl văzu pornind din nou, o luă mai repede, temîndu-se să nu îl piardă în întunericul străzilor
laterale. Era tîrziu şi omul se grăbea probabil să prindă ultimul tramvai. Se opri în staţie cu mîinile în
buzunare, fluierînd uşor o melodie la modă. În jur nu mai era nimeni. Îşi întoarse capul şi în aceeaşi
clipă Apostu îi văzu faţa. I se păru că zăreşte un rînjet batjocoritor pe buzele necunoscutului, dar nu
mai avu timp să se gîndească. Îşi ridică ambele mîini de parcă ar fi vrut să-l înşface de gît şi strigă
cu forţa disperatului.
- De ce m-ai prădat, mă? Ce ţi-am făcut eu ţie ca să-mi distrugi viaţa? De ce s-o bagi tu pe maică-
mea în pămînt, mă, că pentru ea erau banii ăia. Ştii, mă? Erau banii pentru operaţia ei.
Celălalt nu făcu nici măcar efortul să mimeze surprinderea. Începu să rîdă batjocoritor şi scuipă
cuvintele în silă.
- Mi se rupe mie de mă-ta, boule. Cară-te, dracului, de aici pînă nu te prinde ploaia.

15
 Apostu văzu negru în faţa ochilor. Cuvintele vlăjganului începură să-i vuiască pline de furie în
cap. Îşi strînse pumnul cît un baros şi lovi orbeşte, aruncîndu-şi braţul înainte. Furia loviturii îl
dezechilibră şi alunecă în faţă. Spre uimirea lui reuşi să atingă doar aerul. Unde era celălalt? Îl văzu
lîngă el, în dreapta lui. Se răsuci greoi, icni şi, sub presiunea altei lovituri îşi aruncă tot trupul către
prăjina pe care spera s-o facă praf. N-a făcut-o. Bărbatul continua să stea în picioare, rînjind la fel de
batjocoritor. Şi din nou îi întîlni privirea a cărei lamă îi alunecă peste faţă, năucindu-l.
- Hai, bă, ţărănoiule, îl îndemnă el. Hai, bă, fă-mă arşice. Chiar s-ar putea s-o faci cu putoarea asta
din tine. De cînd nu te-ai mai spălat? Ce e, bă, sau mă-ta nu mai poate să plimbe săpunu’?
Îşi roti braţele cu disperarea nebunului care vrea să scape de himera care îl urmărea. Prin pîcla
sudorii i se păru că vede o mişcare din partea celuilalt. Izbitura în coaste a fost aşa de puternică încît
crezu că toracele i se rupe, strîngîndu-se ca burduful unui acordeon. Capul i se golise de orice gînd şi
noua lovitură îl aruncă la pămînt. Nici nu şi-a mai dat seama unde fusese izbit. Gura i se umpluse de
un suc sărat-amărui şi un ochi îi ardea ca aragazul. Mai apucă să-l vadă ridicîndu-şi piciorul. Toată
faţa îi devenise o masă de carne însîngerată. O altă lovitură în plex. Nu mai înţelegea nimic. Mult
mai tîrziu şi-a amintit, sau cel puţin aşa a crezut, că îl aude spunîndu-i: dacă te mai prind data
viitoare te omor.
Nici el nu mai ştia cum a ajuns acasă. Mătăhăise pe străzi din gard în gard ca un om beat,
tîrîndu-se prin întunericul umed, frînt de durere. În cap îi zăngăneau mii de cioburi, buzele i se păreau
cît nişte limacşi umflaţi şi prin trup îi alergau grăbiţi curenţi electrici care îi smulgeau scrîşnete de
durere la fiecare pas.
Rămăsese pe marginea patului cu tîmplele între pumnii strînşi. Era incapabil să îşi adune
gîndurile. Prea puţin îşi mai amintea din ce se întîmplase. Încercase să reconstituie evenimentele, dar
îi scăpau bucăţi întregi din filmul care i se derula haotic în faţa ochilor. Dintr-o dată tresări. Toată
mintea i se umplu de glasul rece, ca lama briciului, cu vorbele abia şoptite, dar limpezi, îngrozitor de
limpezi şi precise - dacă te mai prind, data viitoare te omor. Nu fusese o ameninţare. Omul ăsta nu
ameninţa. Era o promisiune şi aşa cum fusese rostită va fi dusă la bun sfîrşit. O simţea în fiecare
fibră a trupului stîlcit de lovituri.
Într-un tîrziu privi fără chef pînza alburie a zorilor aşternută pe ciobul ferestrei. Oftă, dar şi
gestul acesta scobi adînc în suferinţa adunată în cotloanele trupului. Se ridică greoi şi se opri în faţa
oglinzii. Se uită, se uită lung, nevenindu-i să creadă că faţa pe care o vedea era chiar a lui. Pe obrazul
tumefiat atîrnau firişoare de piele însîngerate în jurul rănilor adînci, un ochi aproape închis, gura
caraghios de umflată şi parcă strîmbă. Îşi plimbă încet limba peste dinţi şi, spre marea lui surprindere
erau toţi. Îşi pipăi temător coastele care au răspuns imediat cu dureri ascuţite, un cuţit care se răsucea
nervos înlăuntrul lui, smulgîndu-i icnete înfundate. Îşi privi iar chipul. I se părea ireal, caraghios de
ireal. Parcă plecase la un bal şi îşi pusese o mască hidoasă ca să îi sperie pe toţi.
Se apropie scîncind de scăunelul din colţul camerei pe care era aşezat un lighean. Turnă apa din
cana mare de cositor şi îşi spălă îndelung obrajii. Răceala apei îi făcu bine, potolind arsurile care
clocoteau în răni. Simţi unda răcoroasă şerpuind prin jarul care îi cocea pieptul.
Cînd termină se apropie iar de oglindă. Îşi analiză rănile curăţate. Ar fi trebuit să-şi pună
leucoplast. De unde să aibă el aşa ceva? Ridică neputincios din umeri. Durerile se mai liniştiseră.
Doar cînd atingea locurile izbite de pumnii şi picioarele hoţului simţea imediat răspunsul violent al
trupului. Oftă şi rămase cu mîna sprijinită de perete şi capul atîrnîndu-i spre piept. Privi îngrijorat la
uşa celeilalte odăi. Şovăi, dar pînă la urmă o deschise încet. Îl izbi iar mirosul de igrasie şi
putreziciune. Pe laviţa îngustă zări conturul abia iţit al unei grămăjoare. Îşi încordă auzul să prindă
respiraţia şoptită cu zgîrcenie. Se aşeză încet pe marginea patului. Nu reuşi să desluşească nimic din
chipul bătrînei. Îi ghicea însă trăsăturile adînci şi pămîntii, în care suferinţa săpase nemilos, şi ochii
stinşi, fugiţi în fundul capului. Işi strînse tîmplele între pumni. O revoltă mare şi grea îl mistuia pe
dinlăuntru. Fusese atît de aproape. Ar fi putut să o salveze şi aşa să mai răscumpere din ce greşise
faţă de ea. S-ar fi strîmtorat, că doar fusese şcolit de o viaţă plină de lipsuri. Se putea descurca cu
două-trei sute pe lună. Nu avea nevoie de mai mult. Şi dintr-o dată... Îşi ridică neputincios ochii spre
tavanul scund. Nici medicamentul nu mai avea cu ce să-l cumpere. Îşi strînse pumnii cu sălbăticie,

16
izbindu-i de genunchi. Clocotul unui plîns mut îl zgîlţîi ca pe o hîrtie suflată de vînt. Nimic. Nimic
nu a reuşit să facă pentru ea. Şi ea îi dăduse totul. Nimic. O vedea cum piere în fiecare clipă şi el
stătea neputincios, o neputinţă care îi sfîrteca măruntaiele umplîndu-l de o disperare mută. O lacrimă
i se tîrî încet pe faţă arzîndu-i obrazul tumefiat. Se ridică greoi. În prag îşi întoarse iar capul privind
îndurerat spre micul pat. Oi mai găsi-o cînd mă întorc? Oftă adînc şi închise uşa.

Portarul de la Timpuri Noi se uită lung la el. Se abţinu să nu rîdă, dar îi dădu un ghiont
miliţianului care hohoti scurt.
- Ce ai păţit, mă? A oprit brusc tramvaiul? Nu răspunzi, mă? continuă plutonierul, făcîndu-i pe cei
veniţi la pontat să rîdă plini de veselie.
- A căzut din pat, spuse un altul, amplificînd veselia celorlalţi.
Apostu îşi înfipse bărbia în piept şi, după ce pontă, plecă grăbit spre secţia lui. Îşi puse halatul şi
încercă să dispară în spatele strungului, evitîndu-i pe ceilalţi. Primele ore s-au scurs fără să fi fost
văzut de colegi. Avea mult de lucru, un pretext bun să nu se lase prins în forfota din secţie. Tocmai
schimba un cuţit cînd se simţi privit de cealaltă parte a strungului de o pereche de ochi curioşi. Era
Cîrnu care se uita la el fără să-i vină să creadă.
Apostu ridică nervos din umeri şi îşi lăsă capul în jos.
- Ce e, măi, Marine, tu nu ai de lucru? mormăi el fără chef.
Cîrnu continua să-l privească la fel de uluit. Abia într-un tîrziu exclamă suficient de tare ca să fie
auzit de toţi.
- Ce dracu ai făcut, mă, cu mutra aia a ta? Ai încercat s-o strunjeşti? În ce dracu te-ai oprit, mă, cu
mecla aia că ai şifonat-o în halu’ ăsta?
Spre norocul lui Apostu gălăgia din jur păstră discreţia uimirii lui Cîrnu.
- Nea Milu te-a văzut?
- I mai du-te, mă, şi vezi ce ai tu de făcut, îl repezi încrîncenat Apostu. Că doar n-ai venit aici să stai
la poveşti.
Cîrnu îi ignoră ieşirea şi se apropie de el. Îl prinse de bărbie, săltîndu-i capul.
- Mă, tu te-ai apucat să te cafteşti, făcu Marin uimit de descoperirea lui. Da’ cu ce te-a dat ăla, mă?
Avea potcoave în mînuşi? Ia uite-n ce hal ţi-a pocnit ochiu’! Ţi l-a făcut cît găluşca. Hai cu mine.
Apostu încercă să se smulgă din strînsoarea lui Cîrnu dar nu reuşi. A fost silit să-l urmeze pînă la
cabinetul medical. A strîns din dinţi cînd i-au pus dezinfectantul pe răni, a icnit cînd i-au trînti
plasturi peste pielea plesnită şi a plecat strivind între dinţi schijele înjurăturilor. Pe drum Cîrnu îl
înghesuia plin de curiozitate.
- Zi, mă, unde s-a-ntîmplat? Unde?
Tăcerea celuilalt îi zgîndărea şi mai tare curiozitatea. Izbi aerul cu pumnul şi făcu o săritură
ştrengărească.
- Ah, fire-aş al dracu’, că nu vrei să deschizi botu’ ăla de peşte. Hai, mă, spune, mă, unde? Care e
ăla? Adunăm gaşca şi-l facem praf. Sau sunt mai mulţi? Se izbi de aceeaşi tăcere şi continuă la fel de
înfierbîntat. Şi din ce v-aţi luat, mă? O gagică... Hai, mă, dă-i mă, drumu’ şi zi ceva că înnebunesc.
Se opriră lîngă strung şi Cîrnu rămase cu palma lipită de el.
- Al dracu să fiu eu dacă mă mişc eu d-aici pînă nu scoţ din tine toată povestea.
Apostu îi aruncă o privire amară.
- Ştii ceva, mîrîi el, ia mai du-te... pe unde ăi vedea şi mai lasă-mă-n pace.
- N-auzi, mă, că nu mă dau dus. Să-mi taie ziua, sau tot ce-or vrea. Nu plec pînă nu vorbeşti.
Apostu oftă iar. Ştia că pierduse. Îl cunoştea pe Cîrnu de cînd venise la Timpuri Noi. Făcuseră
ucenicia împreună. Învăţaseră să meargă prin oraş împreună, şi, un timp, împărţiseră aceeaşi cameră
a căminului întreprinderii. Dădu încet din cap.
- Am fost furat, Marine. Alaltăieri. Şi pentru că mi-am dat seama de cine mi-a făcut-o, că l-am văzut
eu bine îniante de a mă arde, mi-am zis că unu’ ca ăsta are locu’ lui de muncă. Şi aşa a fost. Şi ieri
am dat de el. Unu’ aşa, malagamba, cu ţoale din alea faine de tot pe el. N-ai zice că umblă cu mîinile

17
prin buzunarele altora. Dar asta face. Un slăbănog lung şi deşirat. Unu’ d'ăla că dacă zici că-i scapi o
palmă îl rupi în bucăţi.
Fără să vrea Cîrnu începu să rîdă în hohote.
- Şi uite ce ţi-a făcut slăbănogu’, îngăimă el printre sughiţuri.
Apostu nu se supără. Îşi dădea seama cît era de caraghios. Oftă iar şi aşteptă ca Marin să se
liniştească.
- Iartă-mă, mă, că ştiu că nu e de rîs, îl asigură Cîrnu peste cîteva clipe. Da e aşa de hazliu să-l auzi
pe unu’ spunînd că o umbră de om i-a jupuit toată tencuiala. Da’ ce s-a-ntîmplat, mă?
Apostu se uită lung la el.
- Ei, vezi, de asta nu aveam de gînd să-ţi povestesc. Acu’ o să vrei să ştii tot. Ce să ştii? Că mi-a vîrît
mîna în buzunar? Doar ţi-am spus. Sau poate că vrei să înveţi cum se face? E simplu. Îţi spun unde îl
găseşti, poate te... cum se zice la asta? Te recomand, şi gata treaba.
Cîrnu rămase pe gînduri, privindu-l serios.
- Nu mai îmi arde de glume, spuse el încet. Cînd văd în ce hal te-a adus ăla... Păi, mă, prostule,
izbucni el, cum dracu te pui tu pe bătaie, cînd n-ai habar ce să faci cu pumnii? Cînd ţi-am spus să vii
cu mine la sala de box ai strîmbat din nas. Căpăţîna aia proastă a ta o fi crezînd că dacă e cărată de
un elefant, o să faci faţă la o adică. Bă, nasolule, după schimb nu mai scapi de mine. Te iau pe sus şi
te duc la sală. Dacă nu ştii să dai cu pumnu’ te-ai născut de pomană.
Apostu se uită lung la el, părînd că nu îl înţelege. Cîrnu făcu un gest din mînă.
- Lasă, mă, că o să vezi tu. Nu te mai uita ca tîmpitu’. Că doar n-o să fii bătaia de joc a primului idiot
de pe stradă.

Sala de box era pe una dintre străduţele din spatele pieţii Obor. Lui Cîrnu îi trebuise multă muncă
de lămurire. Încăpăţînarea lui Apostu ar fi stîrnit invidia oricărui catîr. Se agăţa de orice fir numai să
scape de insistenţele prietenului său. Adevărul era că nu îl prea trăgea aţa spre casă. Ştia ce va găsi
acolo, ştia că bani să aducă un medic nu avea şi nimeni nu l-ar fi împrumutat pentru că toţi oamenii
pe care îi cunoştea, cîştigau prea puţin şi aveau nevoi prea mari şi mai ştia că maică-sa nu mai
mîncase din ziua în care fusese el jefuit. Nu îi mai rămăsese decît să aştepte cu o chinuită încordare
clipa fatală a unui destin pe care nu mai avea cum să-l schimbe.
Ieşiseră din fabrică şi, Cîrnu, convins că Apostu îl va urma fără cîrtire, îl trase de braţ spre staţia
de tramvai. Apostu se oprise în mijlocul trotuarului trăgînd în piept aerul parfumat. Ploase şi lumina
avea o limpezime dureroasă. Deasupra lor coroanele falnice ale castanilor fremătau umede şi
proaspete. Pe canavaua desfăşurată la infinit a cerului soarele se mişca leneş, împotmolindu-şi razele
în buchetele norilor pe care le schimba în troiene de jar.
Apostu îşi strînse pumnii şi se întrebă, ţopăind pe arcurile elastice ale tinereţii, cum putea fi
cineva bolnav pe o astfel de vreme. Abia dacă îl auzi pe Cîrnu care încerca să îl convingă cu
argumente pe care nu le înţelegea.
- Haide, mă! Dacă te-ai vedea cu faţa asta de roşie stîlcită... Ce dracu, mă Gheorghe, că doar ai zis că
vrei să mergi. Te dau eu pe mîna lu’ nea Gicu Multu. Ai, ce om mai e nea Gicu! Ştii cum te învaţă?
Într-o săptămînă, mă, spargi la bot un cartier întreg.
Valul de vorbe şi promisiuni continuă cu un debit care îl făcu pînă la urmă să accepte mîrîind
îmbufnat.
- N-aveam nici un chef, Marine. Nici un chef. Tu nu vezi ce frumos e? Hai mai bine să mergem pe
jos. Mai vedem şi noi lumea.
Cîrnu izbucni tăind aerul cu mişcările bruşte ale mîinilor.
- Unde să te plimbi, mă? Păi cu mutra de o ai acu’ o să-i faci pe toţi să-şi caute o ascunzătoare. Or să
zică că am venit cu gorila în oraş. Ascultă-mă pe mine! Eşti numa’ bun de plimbat acu’ şi dacă-ţi mai
scapă v’unu una peste meclă, ţi-o crapă de tot.
Apostu dădu amărît din cap. Cînd se trezi în faţa clădirii lungi şi scunde, cu pereţii coşcoviţi din
care se iveau colţii cariaţi ai cărămizilor, avu o strîngere de inimă. Îi păru rău de banii pe care i-a dat
pe biletul de tramvai. Singura consolare era că nu locuia prea departe de locul acela.

18
 Înăuntru văzu trei ringuri de box între care se crea un spaţiu larg acum înconjurat de mai mulţi
inşi care vorbeau şi gesticulau agitat. La intrare Cîrnu întrebase de nea Gicu. I se spusese că era în
sală, dar era ocupat cu nişte pariuri. Portarul îl întrebă din ochi de Apostu şi Cîrnu îi spuse că era
băiatul de care întrebase nea Gicu. Omul dădu nelămurit din cap, dar îi lăsă să intre. Înăuntru se
apropiară de cercul privitorilor şi descoperiră în interiorul lui cinci bărbaţi dezbrăcaţi pînă la brîu.
Apostu îi privi pe rînd şi nu îşi putu reţine admiraţia pentru torsurile şi braţele bine lucrate, cu
muşchi supli, scoşi în relief, abdomenul plat, totul asamblat pe un corp care ar fi putut servi de
model pentru o lecţie de anatomie. În mijlocul careului format de patru din ei se afla un tip care i se
părea deosebit de ceilalţi. Fizic arăta aproape la fel, dar figura avea ceva straniu, cu un aer foarte
senin, obrazul prelung şi măsliniu, nasul drept deasupra gurii cu un desen bine conturat. Fruntea îi
era descoperită în întregime de părul lins şi negru pieptănat peste cap. Rămăsese cu genunchii uşor
flexaţi, ţinîndu-şi mîinile într-o poziţie care părea a fi o gardă fără nici o legătură cu ceea ce mai
văzuse el la box. Avea un zîmbet blînd, care însă ascundea ceva pe care Apostu nu reuşea să-l
definească. O clipă gîndul îi zbură spre lunganul care îi distrusese viaţa. Poate că îl cîntărise greşit, şi
dincolo de aspectul lui de slăbănog, sub hainele fistichii se ascundea acelaşi trup atletic.
Spectatorii care formau cercul discutau aprins şi fluturau hîrtii de o sută în pumnii strînşi. Cineva
aduna banii şi nota conştiincios cifrele strigate de pariori. Apoi apăru şi nea Gicu, bondoc, trecut de
cincizeci de ani, cu gesturi agitate care îl făceau să transpire abundent. Era îmbrăcat cu o bluză de
trening cu a cărei mînecă îşi tot ştergea fruntea.
- Ăsta cine mai e, mă, îl întrebă el precipitat pe Cîrnu, privindu-l îngrijorat.
- A, nenea Gicu, spuse Cîrnu extaziat. Nenea Gicu, el e prietenul meu de la fabrică, că avem
strungurile unu-n altu. L-a stîlcit unu’ în bătaie şi mi-am zis că nu e bine ca clasa muncitoare să fie
tratată cu pumni de toţi burjuii ăştia îmbuibaţi şi că a venit vremea să le-o tragem şi noi. Aşa că ţi l-
am adus să-l ai de elev.
Nea Gicu îl privi nervos şi îşi ţuguie disperat buzele.
- Ce dracu, mă, acu ţi-ai găsit şi tu să-l cari şi pă ăsta după tine? Tu nu vezi ce e aici?
- Păi de unde să ştiu eu, nea Gicule? se apără Cîrnu moale. Lasă-l, bre, că e băiat salon, d-ai noştri.
Nu suflă o vorb. E numa’ mucles.
- Bine, mă, făcu, nea Gicu repede, cu un oftat de acceptare silită. Hai, staţi şi voi p-aici. N-aş vrea să
vă vadă şmecherii ăştia, că ştii şi tu cum e. Că doar din asta mai cîştig şi eu un ban. Că dacă mă latră
v’un idiot...
- Nici o grijă, nea Gicule, îl asigură ferm Cîrnu. Că doar mă ştii.
Nea Gicu nu îi mai răspunse. Se depărtă grăbit, amestecîndu-se printre ceilalţi privitori. Apoi
cineva strigă: Acum, începeţi! Au mai trecut cîteva momente. Ceea ce a urmat s-a consumat
fulgerător. Luptătorul aflat în mijlocul grupului a fost atacat simultan de ceilalţi. Imediat s-au auzit
icnete şi gemete. Adversarii se frîngeau sub presiunea loviturilor încasate de la cel aflat în mijlocul
lor, care se mişca aidoma unui mecansim perfect, calculîndu-şi fiecare pas cu o precizie care îl
înspăimîntă pe Apostu, aflat brusc în faţa unei lumi pe care nu o bănuise niciodată, dar care existase
tot timpul pentru a provoca dureri şi răni îngrozitoare. Îi urmări cu gura larg deschisă mişcările
scurte, în unghiuri închise ori circulare, parînd precis şi cu uşurinţă loviturile care îl ameninţau,
deschizînd gărzile, alunecînd pe sub ele cu izbituri seci ca nişte şocuri neiertătoare.
După cîteva minute brunetul rămase singur în picioare, fără să arunce vreo privire trupurilor
trîntite la pămînt, gemînd chircite pe duşumeaua însîngerată. Învingătorul îşi anină un zîmbet
indiferent pe buze şi, ridicîndu-şi mîna întrebă cu vocea uşor plictisită de o zi în care nu făcuse mai
nimic.
- Cît s-a adunat, Petcule?
- O mie cinci sute, veni răspunsul prompt.
Printre cei prezenţi se produse agitaţie. Din felul în care au reacţionat era clar că pierduseră. Nici
unuia nu i-ar fi trecut prin minte că un singur om poate pune la pămînt patru mardeiaşi profesionişti.
Cercul se rupse. Pariorii plecau ridicînd nedumeriţi din umeri, şi strivind furioşi înjurături.
Apoi, peste rumoarea din sală se ridică glasul lui Petcu.

19
- Gaigine, domnul Gosencu îţi mai dă o mie cinci sute dacă lupţi cu omu’ lui.
Între timp mijlocul sălii se golise şi un băiat înarmat cu o găleată şi un teu pe care înfăşurase o
cîrpă curăţa îndîrjit locul. Brunetul, care pornise către vestiare, se opri părînd să cîntărească oferta.
Lîngă Petcu se opri surîzător şi domnul Gosencu. Era corpolent, cu fălci de buldog lăsate peste
gulerul scrobit al cămăşii albe, şi o chelie generoasă care îi dezvelea ţeasta strălucitoare. Papionul
negru îi dădea aerul unui om de afaceri rătăcit într-o ţară din care specia lui fusese alungată. Gosencu
zîmbea încurajator, ţinînd la vedere portofelul umflat.
Luptătorul se apropie încet, se opri lîngă bărbatul corpolent şi rămase cu degetele prinse de
bărbie.
- Trei mii într-o oră! Nu e rău deloc, constată el cu o linişte care nu părea să aibă vreo legătură cu
modul lui de a-şi cîştiga banii.
Domnul Gosencu surîse încîntat.
- Ador optimismul dumitale. Ce ne-am face dacă nu ar mai exista şi oameni convinşi de steaua lor
norocoasă. Ce ne-am face dacă nimeni nu ar mai iubi riscul?
- Despre ce e vorba? întrebă luptătorul fără să ia în considerare complimentele unsuroase.
- O secundă, făcu grăbit Gosencu, accepţi lupta?
Celălalt răspunse cu o mişcare a capului. Gosencu işi ridică mîna şi după cîteva momente îşi făcu
apariţia o namilă cu un cap impresionant, complet ras, din care ieşeau urechile ca nişte toarte
cărnoase, una cu lobul lipsă. Sub fruntea îngustă şi plină de cute se iveau ochii, unul pe jumătate
închis şi nasul strivit. Se mişca încet, părînd foarte sigur pe forţa lui. Se opri chiar în faţa brunetului
şi îi aruncă o privire nedumerită lui Gosencu.
- Pentru ăsta m-am tîrît pînă aici? Vorbele păreau să fie aşchii de piatră sărite cu greu din concasorul
gurii. Îşi ridică fulgerător braţul vrînd să-şi înfigă degetele în pieptul dezgolit al celuilalt. Scutură
însă nedumerit din cap cînd prin trupul masiv trecu fulgerul ascuţit al durerii. Gaiginu îi prinsese
degetele în pumn şi le răsuci scurt. Schiţă un rînjet şi îşi retrase mîna energic, scuturîndu-şi-o violent.
- De ăsta-mi eşti? strigă el făcînd un efort să-şi păstreze rînjetul. Îmi placi, bă! Ai viteză. Asta
înseamnă că o să-mi ia un minut în plus să te ung pă pîine.
- Vă dau mînuşile, spuse nea Gicu oprindu-se lîngă micul grup a cărui discuţie o urmărea fără chef.
- Ia mai dă-le-n mă-sa de mănuşi, rîgîi namila scuipînd lung într-o parte. Mai pierd timpu’ şi cu
prostii d-astea. Se uită iar la adversarul lui, cîntărindu-l cu ceva mai multă atenţie.
- Hai, bă, ia dă-i drumu-n ring, sau n-ai auzit că n-am timp dă pierdut? Şi d-acu ţi-ai adunat una dă
plată dă la mine. Începu să rîdă gros, arătîndu-şi gingiile golite de dinţi.
- O clipă, interveni grăbit Gosencu. Vreau să-ţi văd banii, Gaiginule.
Luptătorul îi făcu un semn lui Petcu. Acesta scoase un teanc de sute şi începu să le numere.
- Banii rămîn la mine, spuse Petcu. Asta e regula sălii.
- Bun, acceptă Gosencu. Atunci putem începe.
Cei doi se urcară pe unul din ringuri. Gaiginu rămase în mijloc, urmărind mişcările namilei. Fără
haine era şi mai înfricoşător, cu burta revărsată peste pantaloni şi braţele nefiresc de groase. În ciuda
corpolenţei lui se mişca repede, trădîndu-şi antrenamentul îndelungat în ring. Trimise cîteva directe,
dar toate izbiră aerul. Adversarul lui făcea dovada unui calm pe care nu l-ar fi bănuit vreodată. Avea
mişcări precise, mlădioase, calculate pe atacurile adversarului. Nu reuşea să-l surprindă şi asta îl
agasa. Sudoarea începu să-i alunece pe frunte. Celălalt ştia că asemenea tauri nu erau făcuţi pentru
drumuri lungi, fiind obişnuiţi să cîştige doar din cîteva lovituri. Cînd primul pumn îi atinse coastele
icni surprins şi se îndoi. Din ochi îi ţîşniră fulgere. Scuipă, dar pe buze nu i se mai ivi rînjetul plin de
siguranţă.
Următorul pumn îl izbi în bărbie, aruncîndu-l cîţiva paşi înapoi. Rămase locului, cu mîna prinsă
de corzi să nu se clatine. Îşi privea adversarul cu ochi uimiţi, nevenindu-i să creadă că slăbănogul ăla
îi putea face aşa ceva. Dar cel mai mult îl enerva lipsa de expresie a privirii lui sau poate gheaţa pe
care o vedea acolo, un zid alb pe care nu se putea citi nimic. Nici furie, nici bucuria succesului.
Nimic. Doar o maşinărie inventată pentru a lovi. Cînd simţi că şi-a revenit se apropie încet de
mijlocul ringului, lovindu-şi pumnii unul de altul. Mimă o lovitură cu braţul, dar în aceeaşi clipă

20
ridică piciorul repezindu-l sub centura celuilalt. Cînd tibia i se izbi în talpa adversarului urlă de
durere şi se prăbuşi retezat la pămînt. Se lăsă o tăcere de plumb. De acolo, de jos, îl privea cu
răutate, fără să înţeleagă cum fusese cu putinţă.
Îl aşteptă să se ridice, lăsîndu-l să îşi recapete echilibrul şi pe atacul lui îi plasă o lovitură scurtă
în plex. În aceeaşi clipă făcu o piruetă şi pumnul izbi cu o mişcare de ciocan maxilarul. Urmă o altă
lovitură la fel de cumplită dată cu cotul. Capul îi vibră violent, apoi tot trupul se surpă ca retezat de o
lamă ascuţită.
Gaiginu mai aşteptă cîteva secunde şi, cu mîna întinsă către fostul lui adversar spuse de parcă nu
se întîmplase nimic deosebit.
- Cam asta a fost, domnilor. Dacă mai găsiţi ceva, eu vă stau la dispoziţie.
Cîrnu trebui să-l tragă de cîteva ori de braţ pe Apostu spre a-i atrage atenţia asupra lui.
- Hai, mă, să mergem, făcu el grăbit şi insitent. Să mergem, bre, că s-a terminat. Trebuie să plecăm.
Apostu îl privi absent, cu uimirea întipărită pe faţă. Ceea ce văzuse i se părea ireal. Îi era
imposibil să înţeleagă cum un singur om a reuşit să răpună patru inşi care îl atacau şi, cum acelaşi
om l-a făcut praf pe un uriaş care, doar suflînd spre el, l-ar fi spulberat. Pentru el legea era clară:
dacă aveai mai mult trup decît adversarul, acesta era lipsit de orice şansă. La cîte încăierări fusese el
martor, cine era mai mare şi avea mai multă forţă în braţe, ăla cîştiga. Cine în sat ar fi avut măcar
curajul să sufle în faţa lui Ţăpuşneag, un om cît casa? Nimeni. Şi Ţăpuşneag ştia asta şi rîdea de
ceilalţi.
Cîrnu îl trase iar de braţ. Mai aruncase o privire prin sala deja pustie, şi îl zărise pe brunet
plecînd spre vestiare. Cît timp să fi trecut de atunci? Nu ştia. Prin faţa ochilor i se derulau secvenţe
din luptele pe care le văzuse. Mişcările tipului, atît de precise, de calculate, de neiertătoare, tot
calmul lui îl impresionaseră profund. Şi, dintr-o dată în minte i se înşurubă un gînd sîcîitor. Pentru
slăbănogul ăla nenorocit de hoţ, de unul ca el ar fi avut nevoie. El era singurul care l-ar fi putut
înfrunta. Şi, gîndindu-se la malagambist, simţi iar în gură gustul ciudat ca lama unui brici a privirii
lui. În auz îi răsună iar vocea metalică, lipsită de inflexiuni, de ură sau patos, o voce liniară, dreaptă
ca un fir de plumb şi rece ca o bucată de gheaţă: dacă te mai prind, data viitoare te omor.
- Ce dracu facem, mă? îl smuci enevat Cîrnu. Ori că a trebuit să trag de tine ca de un bolovan să te
aduc aici, ori că nu te mai pot smulge. Hai o dată!
- Sala asta mai are vreo ieşire? întrebă Apostu fără nici o legătură cu insistenţa celuilalt.
Cîrnu dădu agasat din umeri.
- Ce ieşire visezi, mă? Ce, e palat? Eu am plecat. Dacă vrei să te dea ăştia afară cu mătura de aici, n-
ai decît.
Îl mai trase o dată şi, văzînd că nu are nici o şansă de a-l vedea scos de acolo, porni îndesat spre
uşă, îndrugînd vorbe pe care Apostu nu le mai auzea.
După un timp a ieşit şi el, oprindu-se în faţa clădirii. Draperiile înserării topeau încet contururile
caselor. Oamenii trecea agale prin aerul limpede, tîrînd după ei umbrele alungite. Îşi aduse aminte de
maică-sa şi disperarea puse iar stăpînire pe el. Îşi strînse pumnii gata să şi-i trîntească în cap. Nu
făcuse nimic să o salveze. Îi lăsase pe un scaun, lîngă pat, o cană mare cu apă şi o farfurie cu nişte
cartofi sleiţi. De trei zile nu se atinsese de nimic Se săturase. Ştia bine lucrul ăsta, dar nu putea să se
împace cu gîndul că în curînd va trebui să se despartă de ea.
Privi rătăcit în jur la oamenii care se depănau prin faţa lui ca nişte năluci. Ar fi vrut să-l oprească
pe oricare din ei şi să-i povestească prin ce trecea. Poate că ar fi avut răbdare să-l asculte. Şi, cine
ştie, poate că l-ar fi crezut. Dar ştia că fiecare şi le avea pe ale lui şi abia dacă le făcea faţă, fără să
mai poarte şi povara altora.
Gîndurile i s-au frînt brusc la apariţia bărbatului pe care îl aştepta, fără să îşi fi dat seama prea
bine de ce. Străinul ieşi din sală cu aerul omului care nu are nimic de făcut, sau care ar aştepta ceva
special de la viaţă. Era îmbrăcat de sus pînă jos în negru şi în mînă ducea o geantă lunguiaţă ca
acelea folosite de sportivi. Se uită intrigat la el şi încercă să-i dea o vîrstă. I-a fost imposibil. După ce
l-a lăsat să se depărteze puţin, s-a luat după el, fără să fi avut un gînd desluşit. Îi urmărea mersul
agale şi trupul în care se ghicea vigoarea forţei fizice şi supleţea elastică a mişcărilor. Ce ar fi trebuit

21
să facă? Să-l bată pe umăr şi să-i spună: Ştii, eu sunt cel mai mare dobitoc din lume care şi-a bătut
joc de el, de maică-sa, de tot ce-i al lui, care s-a lăsat furat şi apoi bătut de acelaşi hoţ. Gîndul îl făcu
să rînjească prosteşte, şi bătut şi cu banii luaţi, ha? parcă bătut se zice, şi acum aş vrea... Ce dracu
vreau? Păi să te angajez, că tot nu mai am nici un sfanţ, şi să vezi dacă îl poţi mardi pe ticălosul care
şi-a bătut joc de mine.
Împotmolit în gînduri continuă să se ţină de urma străinului al cărui contur devenea şi mai vag în
penumbrele adînci ale serii. Se urcară în acelaşi tramvai şi coborîră la Piaţa Mare. Necunoscutul se
mai învîrti prin piaţă uitîndu-se la zarzavaturile de pe tarabe, fără intenţia să cumpere ceva. Apoi ieşi
în stradă, o traversă, dar se opri chiar între şinele de tramvai părînd nehotărît. În jur nu mai era
nimeni. Se auzea doar foşnetul frunzelor tinere răscolite de vîntul moale şi zgomotul înfundat al
oraşului.
Străinul continua să stea înfipt între şine, cu bărbia în piept, părînd că se gîndeşte intens la ceva,
sau că e în pragul unei hotărîri decisive. Nici huruitul tramvaiului care se auzea veninid după colţ nu
îl tulbură cu nimic. Apostu ar fi vrut să-i strige, dar se temu să nu pară ridicol. Nu i se părea posibil
ca omul să nu fi auzit apropierea tramvaiului. Rămase însă nemişcat chiar şi cînd silueta mătăhăloasă
a vagonului se ivit brusc, înaintînd în viteză. Urmă scrîşnetul frînelor. Străinul rămase nemişcat, la
fel de imperturbabil, ca şi cum spre el s-ar fi rostogolit un văluşor înspumat care îi va mîngîia
picioarele cu lacrimile lui sărate.
Apostu urmărea scena uluit şi o disperare mută i se înfipse în ochii lărgiţi de groază. În minte i se
vălătuceau confuze fragmente de gînd. În fulgerarea clipei îşi spuse că era pe punctul de a pierde ce
avea el mai preţios. Era convins că dacă nu intervine îşi va omorî mama a doua oară. Cu un efort
nebunesc se smulse din inerţie, o luă la goană şi se aruncă asupra nemişcatului ca un rugbist
veritabil, azvîrlindu-l pe trotuarul din apropiere. Vagonul îşi continuă cursa în scrîşnetul violent al
frînelor. Mai mulţi trecători se opriră lîngă cei doi întinşi pe caldarîm, crezînd că sunt martorii unei
încăierări. Cînd s-au dumirit despre ce era vorba, au scos cîteva exclamaţii şi şi-au văzut de drum.
Apostu s-a ridicat primul. Îşi scutură încet hainele cu gesturi mecanice, fără să înţeleagă ce resort
îl pusese în mişcare şi ce curaj prostesc îl luase în clipa aceea în stăpînire încît s-a aruncat în faţa
tramvaiului care îi atinsese piciorul cu grătarul de lemn.
Străinul se ridică încet, privind tulbure în jur. În lumina palidă a unui felinar Apostu îi zări
trăsăturile boţite şi privirea rătăcită. Omul îşi revenea încet, uitîndu-se ameţit în jur.
- Ce s-a întîmplat? Cum am ajuns aici? întrebă el dînd cu ochii de Apostu.
Strungarul îşi scutură enegic capul, vrînd parcă să înlăture voalul care îi întuneca mintea.
- Ce s-a-ntîmplat? mîrîi el. Dracu ştie. Numai el. Te-ai oprit în mijlocul drumului. Acolo te-ai
înţepenit, continuă el arătîndu-i cu mîna. Chiar între şine. Tramvaiul nu mai avea cum să oprească.
Venea de după colţ şi şoferul nu te-a văzut. A încercat el să frîneze, da’ nu mai putea să-l oprească.
Praf te făcea.
Bărbatul îl ascultă în tăcere şi dădu încet din cap.
- S-ar zice că îţi datorez o viaţă, spuse el cu un zîmbet amical. Asta mă îndatorează enorm.
Să însemne că mi-am pierdut libertatea? Adică am devenit sclavul tău?
Apostu îl ascultă uluit şi întrebă în şoaptă.
- Ce e aia?
- Sclav, întrebi?
Apostu dădu din cap şi îl ascultă cu ochii lărgiţi.
- Sclavii erau, şi au rămas oamenii lipsiţi de orice drepturi, care aparţin stăpînilor lor ca nişte unelte
sau ca nişte animale.
Apostu îşi scutură iar capul şi izbucni în rîs.
- Fugi, dom’le d’aci, că n-am eu nevoie de aşa ceva.
- Eram sigur, răspunse celălalt cu un surîs la fel de amical în timp ce îşi scutura hainele. Ceea ce nu
înseamnă că nu îţi datorez lucrul cel mai de preţ. Dar ştii ceva? Ai ceva special de făcut chiar acum?
Apostu rămase pe gînduri, apoi îi spuse că nu trebuia să meargă nicăieri în mod special.

22
 - Atunci hai la o cîrciumă. Îmi e foame, tocmai am scăpat de la moarte şi am chef să-mi sărbătoresc a
doua naştere. Mi-ai putea fi tată, continuă el aproape rîzînd. Şi, pentru că tot merită sărbătorit
evenimentul, vreau să-mi şi cunosc salvatorul cu ocazia asta. Ştiu eu un loc unde oricine se poate
simţi bine.
Se opriră la o cîrciumă din apropiere. Un local destul de mic, cochet, în care se vedea strădania
jupînului să ţină locul curat. Podelele mai păstrau încă petele umede ale neatenţiei unora dintre
clienţi, dar erau măturate. Feţe de masă curate în carouri albaste şi albe. De la un radio pulsau
ritmurile moi ale unei romanţe. Deşi era trecut de nouă, localul era plin de muşterii, cei mai mulţi
ţărani veniţi din piaţă să-şi potolească foamea adunată peste zi, sau negustori aşezaţi în faţa paharului
de vin care dezelga vorba şi lega afacerile mai uşor.
Străinul aruncă o privire iute prin local şi, pentru că nu zări nici un loc liber se apropie de
tejghea, şi făcu un semn patronului. Nările lui Apostu fremătau din cauza mirosului aţîţător de grătar
strecurat printre paharele în care strălucea rubiniul vinului. Îl zări pe străin fluturîndu-şi mîna şi se
apropie de colţul cel mai retras. Doi băieţi le aduceau o masă şi scaune. S-au aşezat. Apostu îşi
rezemă coatele pe masă, cu ochii aţintiţi asupra lumii din local. Dar pe obraz simţea plimbîndu-se
privirile celuilalt.
- Bună seara.
Apostu tesări şi îşi îndreptă spatele privind mîna care îi fusese întinsă. O prinse cu o uşoară
timiditate şi simţi imediat o forţă necunoscută. Era o mînă tare ca o bucată de piatră, care ştia să
prindă ferm şi să strivească fără ezitare. Îl privi drept în faţă şi abia atunci îi descoperi chipul cu
adevărat.
În ochi strălucea o lumină sinceră, filtrată parcă de verdele crud al irisului. O lumină care se
răspîndea asupra întregului obraz neted şi prelung, cu trăsături ferme. I-ar fi fost imposibil să-i dea o
vîrstă. Putea să aibă oricît, între treizeci şi cincizeci de ani.
- Ia spune, salvatorule, eu cu cine am onoarea?
Apostu rămase sincer mirat cu degetul îndreptat asupra lui.
- Adică eu cine sunt?
Celălat rîse încet, un rîs profund, sincer şi amuzat. Vru să spună ceva, dar se opri. Aşteptă pînă
cînd chelnerul le puse o cană de vin, un sifon şi două pahare pîntecoase. După plecarea lui, străinul îi
confirmă cu o mişcare a capului.
- Exact! Nu ţi se întîmplă în fiecare zi să fii salvat de cineva şi atunci e normal să vrei să-l cunoşti,
asta cu condiţia ca omul să se cunoască pe sine însuşi, ceea ce se dovedeşte de cele mai multe ori o
sarcină înfiorător de grea, dacă nu chiar imposibilă. Dar, dacă mă uit mai bine la tine, cred că şi tu ai fi
avut nevoie de un salvator. Privirile i se plimbară încet pe obrazul tumefiat, în care urmele bătăii din
noaptea trecută se imprimaseră adînc. Ce ţi s-a întîmplat, omule? Dar nu l-a lăsat să înceapă. Îl opri cu
un gest scurt al mîinii şi îi spuse:
- Fiecare lucru la rîndul lui. Venind încoace m-am dezmeticit de-a binelea şi chiar acum spaima pune
stăpînire pe mine. Îţi dai seama că dacă nu ai fi intervenit în ultima clipă, eram acum dezlipit de pe botul
tramvaiului, trîntit într-un făraş şi cărat la morgă? Trupul i-a fost zgîlţîiit de un fior. Zîmbi norocului pe
care îl avusese şi prinse mînerul carafei. Turnă vinul în pahare şi expedie peste el jetul acidualt al
sifonului.
- Am uitat să te întreb, spuse el grăbit. Îl bei sec sau şpriţ?
- Numai şpriţ, răspunse prompt Apostu
- Nici mie nu-mi place sec. Îmi place să fiu eu stăpînul meu, nu sclavul vinului.
Ciocniră. Apostu bău cu lăcomie, sorbind zgomotos, lăsînd plăcerea să i se întindă pe toată faţa.
Străinul îl privi zîmbind pe deasupra paharului în care abia dacă îşi muiase buzele.
- Mi-a fost sete, îi explică Apostu punînd paharul apăsat pe masă. Apoi îşi şterse energic gura cu mîneca
hainei. Şi e aşa rece! După căldura asta...
- Atunci de ce te îmbraci aşa de gos?
Luat prin surprindere, Apostu nu ştiu ce să-i răspundă. Ridică din umeri şi rămase blocat.
- Lasă, spuse celălalt făcînd un semn din mînă. Deci, să o luăm de la cap. Cu cine am onoarea?

23
 Apostu îl privi iar surprins şi repetă gestul cu degetul.
- Eu, începu el bîlbîindu-se uşor de parcă i-ar fi fost greu să-şi găsească vorbele, mă numesc Apostu. A
vrut să continue dar mîna străinului îl opri iar.
- Apostu şi mai cum?
- Apostu George, răspunse el docil. Şi nu sunt de aici. Adică, de acum pot spune că sunt. Că sunt deja
vreo zece ani de cînd am plecat de acasă cu maică-mea şi m-am aşezat aici. Tatăl meu a murit pe front şi
pămîntul de l-am avut l-am vîndut. Am cumpărat aici un loc în Obor şi ne-am făcut o casă. Eu am
învăţat să mă fac strungar şi acum lucrez la o uzină care se numeşte Timpuri Noi.
Discursul i-a fost întrerupt de venirea chelnerului. Îi puse în faţă o farfurie pe care se tolănise o
friptură uriaşă cu o porţie bună de cartofi pai. Pe o altă farfurie era salata de murături a cărei miros oţetit
îi făcură nările să freamăte, amintindu-i de vorbele directorului băncii că banii nu erau doar pentru
biletele de tramvai. Cînd rămaseră iar singuri îşi ridică ochii timid spre străin.
- Dar dumneavoastră nu mîncaţi nimic?
Îl întîmpină acelaşi zîmbet amical.
- O să te rog să renunţi la acest dumneavoastră. Sună mult prea rece, şi uşor formal. Eu ar trebui să mă
adresez aşa faţă de tine, dar n-o fac, deşi îţi datorez enorm, sau, mai bine zis, totul. În fine. Nu, eu nu
mănînc. Cel puţin deocamdată. Am avut o zi mai... mai agitată azi, şi cînd mi se întîmplă, vreau mai întîi
să mă liniştesc complet. Dar asta e o altă poveste. Şi, ce spuneai despre fabrica aia?
Apostu nu îi răspunse imediat. Malaxorul gurii lui muncea conştiincios, sfărîmînd bucăţile mari de
carne fragedă din care mustea sucul, înghesuind apoi o porţie de salată, totul muiat în vinul acrişor şi
parfumat. Înghiţi bolul uriaş înecîndu-se, apoi suspină cu obrazul inundat de sudoare. Şi-l şterse tot cu
mîneca, ignorînd şervetul alb lăsat lîngă farfurie.
- Şi asta e, continuă el după un timp. Acum lucrez acolo ca strungar. Dar mama mea nu s-a împăcat
niciodată cu gîndul că şi-a părăsit satul. Şi asta a supt vlaga din ea. Nu-i place aici, în mahalaua în care
stăm. Nu e aer cît ar vrea, şi nici loc. Aşa sunt ţăranii. Cum le-ai luat aerul şi locul nu mai au ce să
respire şi nici unde să se mişte. Înţelegeţi, domnule? Ea s-a bolnăvit din cauza mea. Eu sunt vinovat de
tot. Şi atunci am încercat să o slavez. Şi am luat de la bancă cu împrumut cincisprezece mii lei. Şi un
ticălos mi i-a furat. A furat viaţa mamei mele. Da’ dumneavoastră cine sunteţi, domnule? îl întrebă
Apostu întrerupîndu-şi brusc şirul vorbelor.
Străinul zîmbi unui gînd.
- Cine sunt? După cum ţi-am spus, e o întrebare care uneori mi se pare aşa de grea. Dar tu să-mi spui aşa
cum fac toţi cei care cred că mă cunosc. Spune-mi Gaiginu.
- Gaiginu? repetă neîncrezător Apostu. Da’ ce e ăsta, domnule? Un nume? E numele dumneavoastră?
Celălalt întîrzie o clipă. Îi turnă un alt pahar de vin amestecat cu sifon.
- Cred că de acum e chiar numele meu.
- Da’ sună aşa de ciudat. N-am mai auzit v’odată pe cineva cu aşa un nume. Gaiginu... Nici nu ştiu dacă
o să-l ţin minte. Nu cumva e o poreclă?
- Ba da, îl asigură străinul. Toate numele sunt nişte porecle. Aşa cum toţi oamenii ar putea fi nişte
caricaturi zămislite după un model pe care nu îl pot înţelege şi la al cărui nivel nu vor ajunge niciodată.
Apostu rămase cu paharul în mînă, privindu-l uluit.
- Ce spuneţi, domnule?
- Spun că dacă nu renunţi la acest domnule, care a început să mă agaseze, mă ridic şi te las aici.
- A, nu, vă rog, nu! se sperie Apostu şi îşi întinse grăbit mîinile peste masă, prinzîndu-l de braţ.
Gaiginu îl privi cu luare aminte, surprins de gestul salvatorului său.
- De ce te-ai speriat aşa?
- Nu puteţi să mă lăsaţi, domnule, spuse repede Apostu. De fapt eu v-am urmărit şi nu ştiam cum să intru
în vorbă cu dumneavoastră.
Gaiginu clipi nedumerit.
- Da, domnule, doar v-am spus că am fost la bancă şi am împrumutat cincisprezece mii de lei pentru
operaţia mamei şi un ticălos m-a furat. M-a furat în tramvai. Şi a doua zi l-am căutat şi am dat peste el,
şi el m-a bătut în halu’ ăsta şi a spus că mă omoară dacă mă mai prinde.

24
 Gaiginu continuă să-l privească nedumerit.
- Şi ce rol am eu în toată povestea asta? îl întrebă el. Doar nu eu te-am bătut.
- Nu, domule, nici vorbă. Cînd m-a văzut un coleg de la muncă în ce fel arăt de bătut, a spus că mă duce
la o sală de box să învăţ să mă bat. Şi acolo v-am văzut cum aţi luptat şi cu ăia patru şi cu huiduma aia
numai muşchi. Şi atunci mi-am zis că dumneavoastră aţi fi singurul om care să-l bateţi pe nemernicul de
hoţ. Mi-am zis că o să vînd tot ce mai am şi vă plătesc şi să-l omorîţi pe nemernic.
Gaiginu izbucni într-un rîs vesel pe care nu şi-l putu reţine.
- Stai uşor, omule. Să le luăm pe rînd, că eu n-am priceput nimic. Ia-o din nou. Ce e cu mama ta?
- Mama mea s-a îmbolnăvit şi eram în stare să fac orice s-o salvez. Am auzit că s-ar face operaţii prin
Franţa şi pentru că la noi pe stradă a stat un tovarăş tare important, tovarăşu’ Aciuci, m-am dus în
audienţă la el, că e mare ştab la partid şi el m-a învăţat ce să fac.
- Adică?
- Adică mi-a zis că am nevoie de vreo cincisprezece mii de lei şi că să fac o cerere la bancă şi că pentru
paşaport pentru mama tot el mă ajută. Mi-a dat o scrisoare pentru directorul băncii şi aşa am obţinut
suma cu care urma să mă duc la spital ca să dau directorului de acolo banii ca el să aranjeze cu spitalu’
din Franţa. Dar pînă să ajung eu la el, m-a furat ticălosu’ ăsta.
Gaiginu rămase tăcut. Pe faţa lui se întipărise o mirare pe care celălalt nu o putea citi.
- Cît de bolnaă e mama ta? îl întrebă el după un timp.
- Tare bolnavă, şi numai din pricina mea.
- Lasă asta. Cîţi ani are?
- Şaptezeci şi nouă, domnule.
Gaiginu dădu încet din cap.
- Şi tu nu ştii nimic despre bolile astea. Cu ce anume suferă?
- Cu inima, domnule, răspunse Apostu imediat.
- Cu inima! Dar parcă ce importanţă mai are? Păi la vîrsta ei şi la ce boală are, nici cel mai bun doctor al
lumii ăsteia nu i-ar mai putea face nimic. Şi cine ţi-a spus că ai nevoie de tot bănetul ăsta?
- Tovarăşu’ Aciuci, făcu Apostu din toată inima, purtat de un respect religios pentru numele
binefăcătorului. Că doar nu vă-ţi închipui că-şi bate joc de mine?
- A, nici vorbă, îl linişti Gaiginu. Dar să ştii că pentru un asemenea transport, internare, stat în spital,
zbor cu avionul dus întors, să nu mai vorbim de operaţie şi spitalizare e nevoie de mult mai mult de
cincisprezece mii de lei.
Apostu îşi ridică uluit ochii.
- Cum adică, domnule?
- Aşa bine. În plus mă întreb cine ar da aprobarea ca un om cu boala şi de vîrsta ei să mai iasă din ţară.
Dar, mă rog, să zicem că asta s-ar obţine dacă îl cunoşti aşa de bine pe tovarăşul Ciuci, sau cum îl
cheamă. Şi zici că ai fost furat pe drum? îl întrebă Gaiginu privindu-l fix în ochi.
- Da, domnule, un nemernic! întări Apostu cu năduf.
- Tot aşa erai îmbăcat?
Apostu îi confirmă cu o mişcare viguroasă a capului.
- Ştii ce mă întreb? continuă Gaiginu ţintuindu-l cu aceeaşi privire. Cine naiba ar fi putut, privindu-te pe
tine, să ghicească faptul că în buzunarele acestui impecabil Pierre Cardin aveai cincisprezece mii de lei?
Şi apoi de ce să te fi dus tu la spital cu banii cînd asta era treaba băncii să facă toate aranjamentele
necesare, fără să ţi-i fi dat ţie pe mînă?
Apostu se uită la el atît de uluit încît toată faţa i se aprinse şi mîinile începură să-i tremure violent.
- Ce vreţi să spuneţi, domnule?
- Ştiu şi eu? îi răspunse Gaiginu gînditor. Deocamdată nu vreau să spun nimic. Doar că pînă acum n-am
mai auzit de o poveste aşa de hazlie. Sau tristă.
Un timp rămaseră amîndoi tăcuţi. Gaiginu sorbi de cîteva ori din paharul în care era mai mult sifon,
şi privi chipul lui Apostu răvăşit de întrebări şi chinuit de lipsa răspunsurilor. A fost surprins să-l audă
întrebîndu-l fără nici o legătură cu discuţia dinainte.

25
- Da’ dumneavoastră, domnule... adică tu, se corectă el repede sub presiunea privirii celuilalt tu,
domnule, cine eşti?
Gaiginu puse încet paharul pe masă. Întrebarea părea să-l fi luat pe neaşteptate şi acum trăgea de
timp să găsească un răspuns convenabil.
- Păi nu vezi? îi răspunse el deschizîndu-şi braţele. De ce mă mai întrebi dacă sunt chiar în faţa ta? Ăsta
sunt.
Apostu clipi mărunt, neştiind ce să înţeleagă. Ridică din umeri de parcă nu mai rămăsese nimic de
adăugat.
- Şi acolo, pe linia de tramvai, ce aţi păţit că nu vă mai puteaţi mişca? Că nu te mai puteai mişca, se
corectă el cu faţa concentrată.
- Ce am păţit? Asta chiar că e altă poveste. Ştii, nu e bine să afli toată istoria dintr-o dată. Asta ca să nu
se plictisească oamenii de tine şi să te uite repede. Începu să rîdă, apoi îşi privi ceasul.
- S-a făcut l2. Ai cu ce să mergi acasă, că tramvaie nu mai sunt la ora asta.
Apostu confirmă cu o mişcare a capului, apoi îşi bătu picioarele cu palma.
- Uite, astea sunt mai bune ca tramvaiu’. Ele mă duc unde vreau şi la ce oră vreau.
Gaiginu zîmbi amuzat.
- Ei, nici chiar aşa. Dacă nu o să le mai menajezi... adică, dacă nu le cruţi, se corectă el văzîndu-i
privirea nedumerită, or să te lase într-o zi.
Făcu semn chelnerului şi îi plăti, lăsîndu-i un rest care îl făcu să se încline adînc.
- Găseşte-mi un tax şi adu-mi-l cît mai repede.
Omul reveni după cîteva minute.
- Maşina vă aşteaptă, domnule.
Taxiul îl lăsă foarte aproape de casă şi nu coborî decît după ce Gaiginu îi scrise adresa şi numărul de
telefon.

Pe maică-sa a îngropat-o la mai puţin de o săptămînă de cînd îl cunoscuse pe străinul care îi umplea
toată mintea cu o curiozitate bolnavă. Plecase de la serviciu tîrîndu-se gîrbovit pe sub un cer care părea
asfaltat cu bucăţi mari de nori cenuşii. Parcă fusese trasă o cortină peste frumuseaţea visătoare a
primăverii tîrzii, răpindu-le oamenilor una din puţinele bucurii care le mai rămăsese şi scoasă dintr-un
ungher întunecos o toamnă posacă plină de vînt rece şi burniţă morbidă.
Mergea ţinîndu-şi capul vîrît între umeri, apăsat de o presimţire neagră. În suflet scobea un burghiu
tocit, rupînd bucăţi de suferinţă dintr-o rană care sîngera tăcută. Văzu prin burniţa rece şi măruntă ca o
ceaţă gardul dărăpănat dincolo de care se gheboşa zidul casei stînd parcă să se surpe. De cum dădu cu
ochii de acoperişul cocîrjat, acoperit cu fîşii zdrelite de carton asfaltat, simţi pumnul ascuţit al spaimei
înfipt în pîntec. Ceva se zvîrcoli în toată fiinţa lui. Cînd împinse portiţa, scîrţîitul ei ca un plînset îi dădu
de ştire că în dimineaţa aceea îşi văzuse mama pentru ultima oară. Acum o ştia atît de bine. Mai întîrzie
o clipă cu mîna pe clanţă. Ce spera? Că fugind de acolo, bătrîna va rămîne cel puţin aşa cum o ştia el?
Că dacă el nu va mai intra niciodată, nu va mai deschide uşa nici morţii pe care o simţea pîndind în urma
lui? Prostii! Nodul din gît se zvîrcoli sălbatic, smulgîndu-i un suspin de durere.
Aerul încăperii i se părea mucegăit, atărnînd ca o pînză de păianjăn în franjuri prăfoase spînzurate
de pereţi. Mucegai şi putreziciune. O hrubă plină de întuneric şi umezeală. Aici locuia de zece ani. Îşi
simţea sufletul înecat într-o baltă de mucegai. În aşa ceva o obligase să trăiască pe femeia care fusese atît
de veselă în mijlocul bătăturii ei din Runcu. Moartea soţului ei o transformase într-un om posac, aproape
indiferent la tot ce era în jur. Cînd lumea a îneput să vorbească despre gozăviile de la cîmp, cu ţărani
forţaţi să-şi dea pămîntul statului, a ridicat străină din umeri. A tresărit dureros doar cînd fiul el i-a spus
că o să vîndă pămîntul şi casa şi se vor muta la Bucureşti. La ţară i se părea că nu are nici un viitor. A
tresărit, dar nu mai mult. S-a refugiat încăpăţînată în tăcerea ei pe care n-a mai părăsit-o în toţi acei ani,
oftînd doar cînd cenuşiul cerului o învăluia ca un linţoliu.
În întunericul încăperii se decupa cenuşie uşa odăii ei. Îl izbi răceala şi aerul încremenit. Un mormînt
plin de igrasie. A văzut-o zăcînd în mijlocul laviţei. O mînă îi atîrna inertă peste marginea de lemn. Îi
simţi privirea îngheţată ca un reproş de care nu va mai scăpa niciodată.

26
 Nu îşi şterse lacrima prelinsă printre cutele amare ale feţei. A lăsat-o să se rostogolească peste buze,
coborînd încet pe bărbie. Nu şi-a dat seama cît a rămas lîngă pat, cu privirea pironită pe mica movilă de
oase abia conturată sub pledul subţire. Se trezi ducîndu-se la dulap. Scoase o lumînare o puse pe o
farfurioară. În lumina timidă, adunată parcă din ungherele cele mai întunecoase, îi văzu obrazul cu un
aer surprinzător de senin. Era de parcă uitase cu desăvîrşire de toată suferinţa şi ultima clipă îi adusese
mult aşteptata împăcare cu tot ce o chinuise.
Spuse în gînd Tatăl nostru, o altă rugăciune nu mai ştia şi se uită nedumerit în jur. Ar fi trebuit să mai
cheme o femeie, două să stea peste noapte la căpătîiul ei, dar nu cunoştea pe nimeni. Nici nu ştia ce e de
făcut într-o asemenea situaţie. Se va duce dimineaţa la sfatul popular. Cei de acolo ştiau ce să-i spună. Se
aşeză încet pe marginea patului. Atunci revăzu mîna care atîrna inertă. Ezită un moment, apoi trase
pledul care acoperea trupul bătrînei. Rămase şocat. O altă lacrimă se rostogoli spre buzele care o striviră
sărată. Bătrîna mai găsise puterea să se îmbrace singură pentru cea mai lungă şi tristă călătorie care îi
mai rămăsese de făcut.
Nu se mai putu stăpîni. Începu să plîngă încet, zgîlţîit de suspine. Cînd îşi reveni, îi încrucişă mîinile
pe piept şi o acoperi iar. Pînă dimineaţă rămase pe marginea patului cu tîmplele strînse în pumni,
murmurînd rugăciuni inventate de el, în timp ce prin faţa ochilor i se derulau haotic secvenţe dintr-un
film fără cronologie în care copilul George se ţinea de poala unei fuste ţărăneşti aspre şi rîdea fericit,
privind în ochii înrouraţi ai mamei.
Zorii se strecurară cenuşii pe sub uşa întredeschisă, lăsînd dîre lăptoase pe podeaua de lemn
acoperită cu un ţol rupt. Nu şi-a dat seama ce anume l-a împins afară din casă. Poate setea de a vedea
lumina zilei după o noapte care i se păruse nefîrşită, ca un preludiu al eternei bezne. Sau dorinţa de a
scăpa de ce i se părea a fi reproşul cel mai amar întipărit pe faţa descărnată a bătrînei. Sau poate liniştea
insuportabilă în care nici foşnetul lumînării din care se topise aproape toată ceara, nu mai lăsa vreo dîră
cît de slabă.
Rămase nedumerit în mijlocul curţii. Braţele îi atîrnau fără viaţă şi ochii căutau spre cerul din care se
năpustea un vînt duşmănos. O perdea subţire de praf plutea peste lume, zdrenţuită de crengile pe care se
zbătea frunza proaspătă. Nori fantomatici se fugăreau fluturîndu-şi cozile ca nişte făpturi fabuloase, gata
să se prăvălească peste pămînt.
Ridică din umeri, părînd că nu ştie ce răspuns să dea unui gînd rătăcit. Îşi aminti că ar fi trebuit să se
ducă la sfat, să anunţe decesul. Era mult prea devreme. Ar fi putut să se aşeze pe treptele primăriei, doar
ca să scape de umbrele care bîntuiau locul, aşteptînd pînă cînd funcţionarii îşi vor începe programul.
Ridică iar din umeri. Ce rost avea să fugă? Tot aici trebuia să se întoarcă. Şi chiar dacă ar fi fugit, chipul
osos, în care suferinţa se cuibărise prea de timpuriu, l-ar fi urmărit ca o fantomă. Se apropie de poarta
şubredă şi o deschise fără să ştie prea bine de ce, înfruntîndu-i scîrţîitul acru. Aruncă o privire fugară de-
a lungul străzii pustii, plină de praf şi buruieni. În aceeaşi clipă se simţi bătut pe umăr.
- Tu eşti Apostu George?
Se întoarse şi văzu un ins voinic, mai înalt ca el, îmbrăcat în uniforma ministerului de interne. Dinţi
de gheaţă îi muşcară măruntaiele. Nu se aşteptase ca un sergent de la Interne să se intereseze de el şi mai
cu seamă la ora aia. Abia atunci văzu în spatele lui Gazul care aştepta cu portiera deschisă. Dădu repede
din cap şi îngîimă un da abia auzit.
- Ai aici un ordin de prezentare. Îi întinse o foaie de hîrtie pe care Apostu o luă uitîndu-se aiurit peste ea.
Era mult prea năucit ca să înţeleagă ce era scris acolo.
- Hai, bă, făcu sergentul nerăbdător. Sau crezi că şefii are timp să te aştepte?
- Mi-a murit mama, şopti Apostu ai cărui ochi mai rătăceau încă pe ordinul de aducere.
- Ce a făcut, bă? se miră sergentul ridicînd tonul.
Apostu repetă, încercînd să-l privească în ochi.
- Acu’ şi-a găsit şi asta? se răsti sergentul pe a cărui faţă se lăţi un rînjet. Ei şi? Gata, bă ai scăpat. Eşti
liber. Poţi aduce la ştoarfe cu bascula în palatu’ ăsta. Eşti însurat, bă?
Apostu negă cu o mişcare a capului.
- Ia-uzi, bă, făcu sergentul şi mai entuziasmat. Ce ţi-am zis eu? Gagici, bă! Să umpli locu’ cu ele. Să le
tragi pă toate ca un armăsar în călduri, că văd că ai ceva vlagă. Cîrnatu’ să fie mare şi tare, da’ dacă ăi fi

27
v’un bleg... Începu să rîdă ca de o glumă bună. A crăpat, bă? Ducă-se dracului! O babă mai puţin. Îl
prinse cu duşmănie de braţ şi îl zgîlţîi furios. Hai, bă, ezecutarea, că n-are nimeni timp. A, dacă tot a
crăpat aia, ia-i şi buletinu’ ei, că o rezolvăm noi acolo. Ezecutarea!
Apostu se întoarse năucit peste cîteva clipe. Ţinea buletinul în mînă fără să înţeleagă nimic din ce se
întîmpla. Se trezi pe bancheta din spate, între doi soldaţi cu arma la picior. Maşina hurducăi pe drumul
desfundat, izbindu-l de caroserie, sau îmbrîncindu-l în cei doi, apoi mersul deveni lin şi prinse viteză.
Clădirea mătăhăloasă de pe Ştefan cel Mare avea un aer posac. Pe zidurile groase şi cenuşii se
desenau ramele ferestrelor ca nişte ochi holbaţi, gata să privescă pînă în măruntaie.
Se trezi împins pe nişte coridoare întunecate şi reci. Coborî mai multe rînduri de trepte şi se opri în faţa
unei uşi masive de fier. Era probabil la subsol. Sergentul îi spuse să nu se mişte de acolo, apoi plecă.
Rămase pe coridorul întunecat cu sufletul pustiu, bîntuit de cele mai rele presimţiri. Clădirea, pe care o
ştia doar din vedere, se prăbuşise parcă peste el, strivindu-l şi acum creierul se frămînta năprasnic în
căutarea motivului pentru care fusese adus aici. Nu îşi amintea să fi făcut ceva care să contravină legilor.
Apoi coridorul prinse viaţă. Trecură prin faţa lui cîţiva soldaţi şi mai mulţi civili. Nimeni nu îi acorda
nici o atenţie. Forfota de la etajele superioare ajungea pînă la el. După un timp, la capătul culoarului se
auzi zornăit metalic. Un grup de patru inşi se apropia încet, cu paşi mici, legaţi cu acelaşi lanţ. Erau
însoţiţi de mai mulţi subofiţeri care îi izbeau cu paturile armelor, înjurîndu-i sălbatic. Defilară încet prin
faţa lui. Avu timp să le vadă obrajii supţi şi ochii încercănaţi. În rănile mari mustea sîngele. Din haine
năvălea acru iz de mucegai şi putrefacţie. Abia atunci observă că erau uzi pînă la piele. Şi din nou
paturile puştilor se năpustiră asupra lor, obligîndu-i să se strîngă ca nişte ghemotoace de carne. Grupul
dispăru după un colţ. Urmă un moment de linişte, întrerupt aproape imediat de răpăitul sacadat al unor
cizme. Un grup de ofiţeri se apropie grăbit şi trecu pe lîngă el. Se lipi cu totul de perete să nu fie trîntit
pe jos.
Nu îşi putea da seama de cît timp aştepta în dreptul uşii de fier. Văzuse feţe pămîntii sau preocupate,
oameni în uniforme sau zeghe, ochi strălucind de furie şi trupuri care zvîcneau dureros sub forţa
loviturilor. Oboseala şi frica puseseră stăpînire pe el. Picioarele îi tremurau de încordare şi osteneală. Nu
avusese curajul să întrebe unde era toaleta şi, chiar dacă ar fi ştiut, nu îndrăznea să se mişte de acolo.
Singură foamea îl ocolise. În tot trupul i se răsucea o cocleală care îl făcea să creadă că lumea era o
alcătuire a fierei. Ar fi vrut să se ghemuiască pe jos şi să aştepte aşa pînă cînd cineva se va interesa de el.
Îi lipsea curajul să o facă. Aproape că uitase de casă şi chipul uscat al bătrînei. Era ca o bucată mare de
plumb gata să se năruiască. Nu observă cînd culoarul se pustii iar, liniştea căzînd peste el ca un capac
ermetic.
Se trezi zgîlţîit cu sălbăticie de braţ. Cu greu îl recunoscu pe sergentul care îl adusese acolo. Îl înjura
în gura mare, urlînd la el. Nu reuşea să priceapă de ce îl supărase atît de tare. Cînd palma sergentului îl
izbi peste faţă, avu senzaţia că mii de cuie îi fuseseră înfipte în carne. Capul îi zvîcni scurt, izbindu-se de
uşă. Imediat urmă o a doua palmă. Nu se mai putu controla şi simţi jetul urinei ţîşnind fără voia lui.
- Bine, bă, boule, urla sergentul, eu îţi spun să te prezinţi la tovarăşu’ colonel şi tu mă faci să te caut o zi
întreagă? Se opri, holbîndu-se uluit la băltoaca în care îi lipăiau cizmele. Ce dracu ai făcut, bă, cretinule?
Te-ai pişat pă tine, boule! Îţi baţi joc de instituţia poporului muncitor! Fută-ţi-o pă mă-ta ta dă vită! Îţi
baţi joc dă noi? Dă oamenii care muncim în ţara asta? Pumnul îl izbi cu atîta furie în plex, încît Apostu
se frînse cu gura larg deschisă.
- O să te pun să lingi pă jos, fir-ar mă-ta a dracu dă duşman! Îţi baţi joc dă instituţia lu'poporu?!
Îl înşfăcă de haină şi îl împinse înainte, izbindu-l de pereţii culoarului. Urcară cîteva trepte şi se
opriră în faţa unei uşi capitonate. Nu mai reuşi să distingă nimic. O pînză cenuşie îi atîrna pe ochi şi
mintea i se afunda parcă în băltoaca lăsată de el pe coridor.
Intră într-o încăpere mare. În spatele unui birou masiv se ivi un cap ciudat, cu obraji descărnaţi,
străbătuţi de o reţea subţire de vinişoare albăstrii şi roşii, un nas cu nările răscroite peste buzele aproape
inexistente. De sub fruntea colţuroasă îl priveau ochii ca nişte cioburi de sticlă din ale căror colţuri
supura un lichid cleios.
- Tovarăşu’ colonel, răcni sergentul, salutîndu-l cu o mişcare smucită, am reuşit să-l găsesc. Vă raportez
că idiotul ăsta,vă rog să mă scuzaţi, s-a pişat pă ea de instituţie!

28
 Un nerv al obrazului zvîcni şi trase buza colonelului, dezvelindu-i un dinte galben.
- Cum aşa? aproape că şopti el.
Sergentul ridică din umeri.
- Se vede şi pă el, răcni subofiţerul la fel de milităros, arătînd pata lăţită pe pantalonul lui Apostu.
Ofiţerul oftă şi dădu încet din cap.
- Nu e nimic. O să facă locu’ lună. Cu haina de pe el. Bine, Ricioiule, poţi să pleci. Te sun eu cînd am
nevoie.
După plecarea sergentului, colonelul, aşezat pe scaunul cu spătează înaltă, continuă să îl privească pe
Apostu ca pe o gîză din insectarul lui. Apoi îşi trînti peste ochii cleioşi o pereche de ochelari fumurii.
Apostu tresări puternic. Îşi aminti de felul în care arătau toţi ofiţerii nazişti aşa cum îi văzuse el în
filmele sovietice despre război. Nu avu prea mult timp să îl admire pe cel dinaintea lui. Ochii îi fură
invadaţi de focul orbitor al unei lămpi aflată pe birou. Apoi lumina începu să se rotească, să arunce
flaşuri, izbindu-l ca nişte săgeţi incandescente. Încercă să îşi acopere faţa cu palmele, dar ordinul de a
rămîne drepţi a fost aşa de tranşant încît înţepeni cu mîinile pe lîngă corp.
Începu să răspundă la întrbări ca un robot, tare şi clar, fără nici o ezitare. Nume, vîrstă, părinţi, locul
naşterii, unde munceşte. Abia după aceea focul reflectorului se mai linişti. Urmă o pauză şi auzi degetele
colonelului bătînd darabana pe masă. Omul părea că îşi epuizase întrebările şi nu mai ştia ce să afle de la
el. Îşi aprinse o ţigară şi începu să fumeze gînditor, fără să-l mai privească.
- Şi zici că a murit mă-ta? spuse ofiţerul după un timp.
- Da, răspunse Apostu scurt.
Urmă altă pauză. Colonelul stinse ţigara, apoi izbi cu palma în birou.
- Aşa mi te adresezi? se răsti el, aproape ridicîndu-se de pe scaun. N-ai făcut armata?
- Ba da, tovarăşe colonel, să trăiţi!
Celălalt făcu o pauză, apoi izbi iar biroul.
- Tovarăşe colonel, raportez, am făcut armata.
- Aha, făcu ofiţerul rînjind mulţumit. Ai văzut că poţi? Şi zici că te-ai pişat pe tine?
- Tovarăşe colonel, raportez. Am fost lăsat acolo, pe coridor, lîngă o uşă şi mi s-a spus că n-am voie să
mă mişc de acolo. Şi nu m-am mişcat.
Colonelul începu să rîdă, apoi urlă ca scos din minţi.
- Minţi! E o minciună. Noi nu ne batem joc de oameni. Noi suntem puterea populară. Înţelegi? Şi pentru
că ţi-ai bătut joc de puterea populară, o să plăteşti.
Apostu rămase încremenit în poziţie de drepţi. Urmă o altă pauză. Îl zări căutînd ceva printr-un
sertar. Puse o hîrtie pe birou, pironindu-şi privirea asupra ei.
- Deci, tu eşti Apostu George, fiu’ lui ş-a lui... Bă, fira-ţi ai dracului de chiaburi! Auzi ce nume i-a dat!
George, că Gheorghe le puţea la nas. Pufni enervat şi continuă. Domiciliat în... aşa... I ascultă, bă, spuse
el dintr-o dată, ridicîndu-şi privirea spre el. Bă, nenorocitule, ce vrei tu să faci cu o sută de mii de lei?
Întrebarea pluti o vreme prin încăpere fără să primească vreun răspuns. Apostu privea nedumerit în jur,
crezînd că ofiţerul se adresase altcuiva. Şi pentru că nu văzu pe nimeni, mintea lui zvîcni adormită. O
sută de mii? Nu se poate! Şi la fel de brusc îşi aminti de cuvintele lui Gaiginu. Cincispezece mii? Pentru
ce ce trebuia făcut, era nevoie de mult mai mulţi bani. Şi de ce să se fi dus el la spital cînd...
- Nu vrei să răspunzi, insistă colonelul.
- Eu, raportez, tovarăşe colonel, eu... nu... Cum? Ce o sută de mii? Nici vorbă. Eu am împrumutat de la
bancă cincisprezece mii de lei, care chiar mi-au şi fost furaţi în aceeaşi zi. Am avut recomandarea de la
tovarăşu’ Aciuci, de la organizaţia de Bucureşti.
Palma ridicată a colonelului îi opri şuvoiul vorbelor.
- Mă, tu ai tupeu’ să-l amesteci pe tovarăşu’ prim în toată porcăria asta? Şi din nou explodă bubuitura
palmei trîntită pe birou. Bă, duşman al poporului! Tu vrei să-ţi baţi joc de munca a milioane de oameni
cinstiţi, furînd de la gura copiilor clasei noastre muncitoare o asemenea sumă de bani?
Apostu reuşi să-şi domine frica şi răcni din toate puterile.
- Tovarăşe, colonel, vă implor. Nu puteţi face aşa ceva. Eu am împrumutat doar cincisprezece mii de lei.
Nu mai mult.

29
 Colonelul îl privi lung, şi îi făcu un semn poruncitor cu mîna.
- Ia vino-ncoa. Îi întinse foaia de hîrtie şi îi dădu voie să citească.
Apostu îşi recunoscu imediat scrisul şi semnătura. Citea exact cererea pe care o depusese pentru
cincisprezece mii de lei. Un singur lucru nu mai era la fel. În loc de cincisprezece mii, suma trecută era
de o sută de mii. Se sprijini cu mîinile de birou, gata să se prăbuşească. Din ochi i se rostogoleau în
neştire boabele grele ale lacrimilor.
- Nu se poate, repeta el frîngîndu-şi mîinile. E peste poate. Nu pot să înţeleg. Dar eu am cerut...
Lamentaţiile i-au fost întrerupte de uşa deschisă a biroului.
- Ricioiule, strigă colonelul la sergentul care se oprise în mijlocul biroului, ia să iei buletinul ăstuia şi p-
al lu’ mă-sa şi să le duci pentru înregistrare.
Rămaseră iar singuri şi colonelul se ridică de la locul lui, trecînd în faţa biroului. Îşi aprinse o ţigară,
privindu-l plictisit pe Apostu.
- Zidu’ te mănîncă, nenorocitule! Haşu’ ţi-l dăm pentru ticăloşia asta. Ai furat poporu’ de o sută de mii
de lei, şi apăsă pe fiecare cuvînt.
Apostu îl privi uluit şi aproape că se prăbuşi în genunchi.
- Nu ştiu nimic, tovarăşe colonel. Habar nu am ce se petrece aici.
Colonelul ridică nervos din umeri.
- Parcă e v’unu care spune altceva? Parcă e v’unu care să se recunoască vinovat? Da’ nu-i nimic. Pentru
asta ne-a pus poporu’ muncitor pe noi aici! Să-i demascăm pe toţi nemernicii ca de-alde tine. Dădu încet
din cap şi se întoarse la scaunul lui. Şi pentru cine ai tu nevoie de toţi banii ăştia?
Apostu îşi ridică umerii la fel de uluit.
- Pentru cine să am nevoie, tovarăşe colonel? Pentru nimeni. Vă repet, eu am cerut doar cincisprezece
mii de lei. Pentru a o opera pe mama mea. Era bolnavă, şi am sperat...
- Bă, cererea asta e scrisă de tine? îl întrerupse ofiţerul.
Apostu îşi ridică ochii şi îl privi înnebunit.
-Nu înţeleg. Nu pricep nimic, tovarăşe colonel.
- Mie să-mi spui „domnule”, bubui ofiţerul. Noi doi nu suntem tovarăşi de hoţie.
- Da, domnule colonel, să trăiţi, se execută Apostu. Să trăiţi! E cererea scrisă de mine. Dar nu înţeleg ce
s-a-ntîmplat. Eu n-am cerut o sută de mii. Nici vorbă!
- O să-ţi spun eu de ce ai tu nevoie de banii ăştia, scrîşni colonelul. Ai nevoie să-i înarmezi pe bandiţii
ăia care mai operează prin munţi şi cred, idioţii, că or să ne ţină pe noi în loc. Acum, în clipa asta te-aş
executa, dar din păcate nu o pot face pînă nu aflu cine îţi sunt complicii.
Se aşternu o linişte grea, întreruptă după un timp de revenirea lui Ricioiu.
- Le-ai înregistrat?
- Da, tovarăşe colonel.
- E bine. Îl iei pe ăsta, îi pui cătuşele cu mîinile la spate şi îl pui să facă curat pe tot sectorul. Closetele le
spală cu periuţa de dinţi. Şi p’ormă se spală pe rît cu ea. Vezi că nu glumesc! Da’ mai întîi să-şi scoată
haina de pe el şi să şteargă cu ea pişatul de pe coridor.
Ricioiu salută exemplar, apoi îl înşfăcă pe Apostu de umăr şi îl tîrî după el.

Cînd ajunse acasă se prăbuşi fără vlagă pe patul de scînduri. În faţa ochilor lipiţi de tavan îi apăru
Apostu George cu mîinile încătuşate la spate, încercînd să spele coridoarele instituţiei apăsînd zdravăn
un teu cu o cîrpă. După fiecare tură, supravegheat de Ricioiu şi un caporal, trebuia să scoată cîrpa de pe
teu, să o moaie bine într-o căldare, să o stoarcă şi să o pună la loc. Cînd apa era murdară, înşfăca toarta
căldării, o ducea la closet, o umplea, reluîndu-şi apoi spălatul. O dată, de două ori, tot restul nopţii a
făcut acelaşi lucru, trebuind să cureţe scuipaţii, mereu alţii, ai celor doi gradaţi şi urmele cizmelor lor.
Cînd s-au ivit zorile, i-au dat o periuţă de dinţi şi l-au tîrît prin toate closetele, obligîndu-l să cureţe
fiecare cabină în rîsetele hohotitoare ale militarilor. Cînd i-au scos cătuşele i s-a părut că o dată cu ele i-
au smuls şi mîinile. Ricoiu l-a bătut amical pe umăr, spunîndu-i.
- Lasă, bă, pulă tristă, că nu ţi-a căzut galoanele. Ai făcut-o pentru patrie, bă. Şi tot ce se face în numele
lu' patria trebe să ne umple dă mîndrie. Uite aici, şi îi întinse cele două buletine.

30
 Apostu le băgă în buzunar fără să le privească. Vocea sergentului continua să-i sfredelească urechile
în timp ce acesta îl trăgea de mînă spre ieşire.
- Bă, după ce îi scoţi lu’ mă-ta certificatu’ dă deces dă la sfat, vii cu el aici. Şi cu buletinu’. Să nu ne faci
pă noi să venim după ele că dracu te ia. E clar, bă?
Întrebarea îi fusese adresată pe treptele care duceau în bulevard. Privirea goală a lui Apostu îi şopti
că trebuia să-i mai repete ordinul.
- Bă, puleaşcă, după ce-ţi dă sfatu’ certificatu’ dă deces, te prezinţi cu el aci. Întrebi de tovarăşul colonel
Gingu Anton şi îi spui că i-ai adus un document foarte important.
Se trezi cu o smucitură. Tresărise violent în somn şi tot trupul i se zbuciumă spasmodic. Mîinile şi
spatele îl dureau îngrozitor. Îşi mişcă încet braţele şi încheieturile umflate i-au răspuns răutăcios. Privi
pe ciobul ferestrei. Era încă dimineaţă. Vremea îşi păstra acelaşi aer morocănos. Pe cerul vineţiu îşi
răsuceau trupurile buretoase nori bolovănoşi dinspre care se năpustea săgeata unui vînt tăios.
Rămase în pragul casei privind nedumerit la oamenii care treceau grăbiţi prin faţa porţii. Îşi aminti
că trebuia să fugă la sfat. Dar mai întîi intră în camera bătrînei şi mai aprinse o lumînare. Evită să
privească spre laviţa îngustă. Apoi ieşi în fugă şi se opri la cea mai apropiată policlinică şi explică femeii
de la fişier ce s-a întîmplat. După cîteva minute se apropie de el un medic care îl întrebă de adresă. Era
destul de aproape. Medicul a făcut constatarea, a trecut pe buletinul medical cauza decesului şi i-a spus
să plece la sfat. După aproape două ore de aşteptare i-a fost eliberat şi certificatul de deces.
Preotul venit acasă a hîrîit grăbit o rugăciune, agitîndu-şi cădelniţa. A doua zi stătea cu capul plecat
deasupra gropii în care se prăbuşeau primii bulgări de pămînt lutos. În colţul ochilor îi îngheţase o
lacrimă. Cerul zăcea bocitor şi întunecat peste pămînt. Vîntul se înşuruba huruind printre crengile
copacilor, culcînd mînios buruienile înalte.
Ajunse acasă şi se opri în faţa ei privind cu duşmănie dărăpănătura cu pereţii coşcoviţi şi acoperişul
turtit ca o pălărie şuie căzută pe ceafa unui beţiv. Îşi luase cu drumul un chil de rachiu. Răceala sticlei îi
pătrundea prin piele ca lama unui cuţit. Privi încă o dată zidurile îngrămădite de pe care atîrnau pieile
subţiri ale unei tencuieli răzuite în parte de ploi şi vînturi. Oftă şi strînse gîtul sticlei ca pe mîna unui
prieten pe care nu îl mai văzuse de mult. Nu era băutor. Dacă golea o jumătate de pahar la vreo ocazie
era mare lucru. Ştia că o să-i fie rău, dar nu se mai putea lupta cu vîjîiala gîndurilor care i se roteau în
cap ca o morişcă. Un ins atît de neînsemnat ca el, pe care nimeni nu ar fi dat nici două parale, sau n-ar fi
stricat o privire mai lungă, se trezea zvîrlit într-un vîrtej căruia nu îi mai putea face faţă. Prinse poarta cu
mîna, începu să o împingă, dar primul scîrţîit lung şi ascuţit îi arse ca o cremene gîndul buimac în care
cifrele jucau haotic. O sută de mii! Şi zerourile ţopăiră dezlănţuit prin faţa ochilor. Au înnebunit cu toţii?
E o glumă tîmpită. O farsă idioată, dar, probabil că deocamdată se distrau aşa de bine pe socoteala lui că
nu voiau să-i spună. Reuşi să deschidă portiţa, intră şi se opri iar. Pe dinainte îi trecu lichid chipul
colonelului Gingu. Îi revăzu faţa suptă, cu obraji pămîntii, străbătuţi de reţeau de vinişoare roşii. Şi
ochii. Ochii ăia de sticlă din care supura o zeamă lipicoasă. Se cutremură. Cum dracu putea un om să
aibă o asemenea mutră? Nu şi-l putea închipui decît într-un birou al SS-ului sau Gestapoului cu un cleşte
în mînă, smulgînd ochi, unghii sau fîşii de piele. Scuipă dezgustat.
Intră în casă împins parcă de o mînă care îi înfrîngea cu greu îndărătnicia. Se trînti pe pat şi scoase
dopul sticlei cu dinţii. Mirosul băuturii îl făcu să se scuture dezgustat. Dar după prima înghiţitură
lucrurile au mers mai uşor. Tot mai uşor.
Cînd s-a trezit capul îi vîjîia îngrozitor şi prin ochi îi treceau săgeţi ascuţite, viu colorate, ca cele
scuipate de lampa colonelului. Pe jos se lăţise băltoaca vomei care ţîşnise violentă în somn. Brusc îşi
aminti şi de haina lui maro pe care o spurcase pe coridoarele miliţiei. Îşi deschise gura larg căutînd aer,
mult aer. Reuşi să se tîrască pînă la uşă şi lăsă aerul proaspăt să năvălească în cameră. Cerul se
înseninase. Soarele aluneca încet spre apus. Îşi frecă ochii şi privi mirat bolta de un albastru rourat. Nu
îşi dădea deama dacă era după amiaza aceleiaşi zile, sau a alteia. În acelaşi moment îşi aminti că trebuia
să ducă certificatul de deces colonelului Gingu.
Trecuseră cîteva zile de la beţia cruntă în care se înfundase de unul singur, sperînd nebuneşte că tot
iadul în care fusese înecat fără să ştie cum, va dispărea o dată cu limpezirea minţii, lăsîndu-l să redevină
acelaşi obscur Apostu pe care nimeni nu îl băga în seamă, de care nu se interesa nimeni niciodată, la care

31
mai toţi colegii de serviciu se uitau pieziş, de care nimeni nu s-ar fi ataşat ca prieten, de care nici o
femeie nu părea interesată.
După ce a ajuns în secţie, meşterul Antohin Milu îi spuse, privindu-l peste ochelari, că trebuia să se
prezinte la directorul fabricii. Simţi un fier încins plimbîndu-i-se încet pe spate. Ce dracu i se întîmplă?
Ce mă-sa e cu toată povestea asta? îi scîrţîia agasant întrebarea în minte. Un colonel se interesase de el.
Acum ditamai directorul uzinei voia personal să îl vadă. Ce se petrecuse în doar cîteva zile că nu mai
reuşea să se întoarcă în ungherul lui întuncat unde nu era văzut de nimeni?
Directorul îl ţinuse tot timpul în picioare, ca pe un elev recalcitrant şi i-a vorbit aspru, nemulţumit de
atitudinea lui faţă de muncă, faţă de colegi, faţă de poporul care se străduia din răsputeri, condus de
luminatul conducător sovietic, să înlăture tragedia lăsată de război şi de lipitorile burghezo-moşiereşti şi
să construiască o ţară nouă.
Apostu se uita la el uluit. În toată uzina era doar un singur om care lăsa de dorit. Îi era imposibil să
înţeleagă cum de nu îi atrăseseră alţii atenţia mai înainte şi o făcea tocmai directorul plin al uzinei, de
parcă alte lucruri mai importante nu ar mai fi existat. Colectivul nu mai putea suporta atitudinea
individualistă, chair gregară a unui tovarăş, încă tovarăş, apăsă directorul pe cuvînt, cu arătătorul înfipt
în tavan, care nu poate înţelege rolul colectivului, misiunea lui formatoare şi educativă. Colectivul
trebuie să fie familia care educă şi îndrumă paşii fiecăruia.
Plecă din biroul directorului, simţind cum se învîrte pămîntul cu el. Nu a reuşit să înţeleagă rostul
acelei chemări la ordin, ce se aflase acolo, sus, despre el, de ce constituia el o problemă de care se lovea
toată uzina. În urechi îi răsuna doar vocea ameninţătoare a directorului şi perspectiva de a fi înlăturat din
mijlocul colectivului dacă va continua să se comporte la fel.
La poarta fabricii dădu peste sergentul Ricioiu, care îl luă de braţ şi îl trase spre Gazul parcat la
bordură.
- Bă, ăsta, spuse sergentul aplecîndu-se uşor spre el, to'aşu’ colonel vrea să te vadă. E urgent. Am ordin
să te aduc şi scoase din buzunar un plic pe care i-l flutură în faţă.
- Da’ am dus certificatu’ şi biroul populaţiei, spuse nedumerit Apostu. Am crezut că...
- Ia mai lasă-ne, bă, cu ce crezi tu, i-o tăie scurt sergentul. Bă, cînd un colonel dă la interne dă un ordin...
Pufni şi încercă să rîdă cît mai convingător. Păi, ce, vrei să te aducem în lanţuri? Te aducem, bă, legat dă
maşina asta.
Biroul mare din clădirea de pe Ştefan cel Mare îl primi cu acelaşi aer rece şi ameninţător. Colonelul
avea pe cap cascheta de sub al cărei cozoroc strălucitor se iveau ochelarii negri. Apostu se cutremură
fără voia lui. Avea impresia că e în faţa unei ameninţări umede, plină de tentacule otrăvite care se va
căţăra încet pe el, infestîndu-l cu venin pînă cînd va deveni o masă verzuie, infectă, care va exploda
întinzîndu-se pe toţi pereţii.
Colonelul îi făcu un semn cu degetul şi Apostu se apropie cu aerul omului care calcă pe jar.
- Bă, ăsta, şi vorbele se înfipseră în el cu şuierat de şarpe, bă, numai probleme îmi faci. Oftă şi îl privi
lung prin sticlele fumurii. Numai necazuri. Urmă o pauză cînd îşi aprinse o ţigară. Fumul acru se ridică
încet cu trup de viperă. Da, bă, continuă colonelul încet, cu aer obosit. Luă dintr-un vraf de hîrtii aflat pe
colţul biroului o coală acoperită cu scris lăbărţat şi i-o puse în faţă.
- Bă, tu ştii ce e asta?
Apostu ridică din umeri uitîndu-se buimac la colonel.
- Să trăiţi, tovarăşe colonel, spuse el mecanic, dar nu ştiu.
Trecu un moment, apoi palma ofiţerului plesni cu un pocnet sec biroul.
- Nu ştii, hai?! Habar nu ai... Eşti curat ca lacrima. E o plîngere, bă, adresată de un cetăţean onest, că de
aia nu te-am chemat cum a fost depusă, că a trebuit întîi, conform legii, să-l verificăm şi noi. Şi, din cîte
am aflat, omu’ e om la locu’ lui, cu serviciu’ lui. Da, şi tu te-ai repezit la el în plină stradă, o stradă plină
de lume şi l-ai acuzat că e hoţ şi că ţi-a băgat mîna-n buzunar şi că ţi-a furat banii. Păi bine, mă,
nenorocitule, tu devalizezi Banca Naţională, şi p-ormă îi acuzi p-alţii că sunt hoţi?
Ghilotina acuzaţiei îl lăsă fără nici o replică. Îi trebui un timp pînă reuşi să înţeleagă exact ce i se
spune. Abia într-un tîrziu îşi dădu seama de ce se întîmpla. Cel care îl furase şi îl bătuse, îl acuza pe el că

32
îl învinuise pe nedrept şi că îl făcuse de rîs. Cu greu a reuşit să priceapă că îl bătuse pe reclamant într-un
asemenea hal că a avut nevoie de spitalizare.
Apostu îl privi pe Gingu siderat. Îi era imposibil să spună ceva. Încercă să-i relateze întîmplarea, dar
se încurcă în amănunte. Frazele nu se mai legau, cuvintele se izbeau între ele, zăngănind ca nişte bile de
fier. Reuşi să îngaime doar că el fusese bătut de hoţ şi că pe faţă i se mai vedeau încă urmele.
Colonelul îl reduse furios la tăcere.
- Cine ştie cu cine s-a încăierat o lepădătură ca tine. Ne-am interesat noi la serviciu despre tine. Ne-a
spus tovarăşu’ director ce fel de poamă eşti.
Cînd părăsi biroul colonelului se simţea obosit ca un om care cărase toată ziua, fără întrerupere,
bolovani la sute de metri. Paşi de beţiv îl tîrîră pînă acasă. Se gîrbovise şi faţa îi era brăzdată de o reţea
complicată de riduri ale unei nedumeriri pămîntii. În cap, rotiţele unui mecanism ruginit se învîrteau fără
noimă.
Oborul îl întîmpină cu agitaţia specifică centrului comercial. Oamenii treceau nepăsători pe lîngă el,
îmbrîncindu-l ca pe un obiect nefolositor. Tălăzuirea din piaţă îi spori vertijul nebun din minte. A trebuit
să se oprească şi să se rezeme de un gard masiv din zid. Îşi deschise gulerul cămăşii, săltînduşi gîtul în
căutarea unei guri de aer. În ciuda căldurii purta aceeaşi haină maro, pe care o spălase în cîteva ape,
peste jacheta din lînă ţărănească. Corabia din cap continua să gonească pe aceleaşi valuri furtunoase,
izbindu-se cu furie de pereţii osoşi.
Ajunse acasă cînd ziua care îmbătrînise încet, îşi subţiase trupul de lumină, clătinîndu-se agale pînă
ce a rămas spînzurată de garduri, lăsînd să-i atîrne în praf cîteva zdrenţe destrămate de umbră. Se opri
din nou în dreptul casei şi rămase nedumerit, înfipt în mijlocul serii. Ca o străfulgerare îşi aminti de
chipul necunoscutului pe care întîmplarea i-l adusese aproape. Peste imaginea lui se suprapuse
interogatoriul care îi fusese luat de colonelul Gingu, apoi revăzu mormîntul mamei peste care cădeau
primii bulgări de pămînt. Evenimentele se succedaseră mult prea repede, prinzîndu-l în caruselul lor.
Scoase din buzunarul pantalonului petecul de hîrtie şi îl despături cu atenţie. Văzu adresda şi
numărul de telefon. Surîse şters. Habar nu avea să folosească un telefon. Rămase pe gînduri, apoi se
smulse din loc de parcă luase o hotărîre majoră. Ieşi iar în Colentina şi se opri în faţa unui telefon public
pe care îl privi cu o atenţie concentrată. Ridică receptorul şi pipăi cu degetul locul unde trebuia introdusă
fisa. Găsi o monedă de 25 bani.
- Aşteaptă să vină tonu’, îi spuse un bărbat oprit lîngă acelaşi telefon.
Apostu dădu din cap, dar rămase cu mîna ridicată în aer. Bărbatul îl privi nedumerit, apoi surîse cu
subînţeles. Apăsă pîrghia aparatului şi, cînd auzi fisa căzută în nişa de fier o recuperă şi o introduse iar.
- Spune-mi mie numărul, că stăm aici toată noaptea.
Aşteptă cîteva clipe şi auzi o vocea la celălalt capăt al firului. Începu să vorbească tare, de parcă s-ar
fi temut să nu fie auzit. După ce află cum ajunge, plecă grăbit spre staţia de tramvai.

Apostu îi povesti lui Gaiginu cuminte şi în amănunt prin ce a trecut, sub puternica impresie pe care a
resimţit-o de cum a intrat în blocul de pe Magheru, din imediata apropiere a cinematografului Patria.
Holul placat cu marmură, ca şi scările, curăţenia exemplară, aerul în care plutea o undă foarte discretă de
parfum, îi şopteau că pătrunsese într-o lume pe care nu o bănuise niciodată.
Garsoniera de la etajul trei îi spori uluiala. Camera spaţioasă, în care îl întîmpină aerul unei intimităţi
calde, era mobilată sumar, dar cu rafinament. Sofaua din pluş, unde gazda stătea relaxată, îmbrăcată cu
un halat de mătase verde, era încadrată de două fotolii comode şi adînci. În stînga unuia din ele se afla o
măsuţă ocupată de telefon şi un aparat de radio, auzise de multe ori vorbindu-se de ele, mare cît toate
zilele pe care era scris cu litere aurii Philips. Sub măsuţă zări o cutie din care se iveau dreptunghiuri de
carton a căror identitate nu se lega de nimic cunoscut de el. În colţul dinspre balcon era o masă joasă, cu
cristal gros, înconjurată de patru scaune scunde, dar foarte comode. Parchetul era acoperit cu un covor
gros, de un albastru intens. Fereastra, neînchipuit de mare, dezvăluind imaginea panoramică a
bulevardului cu forfota lui plină de viaţă, era acoperită de o perdea lungă pînă la covor.
Apostu continua să povestească aşezat stingher pe unul din scaunele care înconjurau masa, simţindu-
se mereu jenat de prezenţa lui în spaţiul acela, strivit de luxul pe care nici nu îndrăznise vreodată să şi-l

33
imagineze. Cînd se opri din vorbit îl văzu pe celălalt dînd îngîndurat din cap. În lumina discretă faţa lui
părea să aibă o aură misterioasă, cu pielea ei mată şi netedă, în timp ce ochii verzi iscodeau din
penumbra pulsată parcă de părul negru şi lung, pieptănat peste cap.
Gaiginu rămase un timp nemişcat, adîncit în gînduri.
- Hai să încerăm să le punem cap la cap, spuse el îndreptîndu-şi privirea spre Apostu. Deci, mama ta e
grav bolnavă şi tu vrei să-i salvezi viaţa. Văzu un nor trecînd peste lumina limpede a ochilor, dar
Gaiginu continuă pe acelaşi ton. Şi fostul tău vecin, omul care te-a adus la fabrica unde parcă spuneai că
era secretar al celulei de partid, ajuns acum mare şi tare, un fel de Obersturmbannfuhrer, dar, mă rog,
titulaturile astea sunt mai puţin importante, te sfătuieşte să faci o cerere către directorul Băncii Naţionale
pentru cincisprezece mii de lei, ca să-ţi operezi mama în Franţa. Pînă acum am dreptate?
Apostut dădu mecanic din cap, confirmînd fiecare cuvînt.
- Tu te duci la bancă şi depui cererea. Şi cererea ţi-e aprobată pe loc doar pe baza unui act de proprietate
şi a două recomandări, care ar trebui să se afle acum la sediul băncii. Nu?
Gestul lui Apostu se repetă şi Gaiginu continuă la fel de liniar.
- Deci, de la depunerea cererii şi pînă la acordarea împrumutului nu au trecut decît cîteva minute...
- Cam o jumătate de oră, sau poate ceva mai mult, preciză Apostu.
Gaiginu îl privi fix, apoi continuă.
- Las faptul că, în mod normal ar fi trebuit să treacă cel puţin o lună, ca unui om ca tine să-i fi fost
aprobată o asemenea cerere şi mă întorc acolo, în faţa ghişeului, unde tu iei pachetul de bani şi ţi-l pui în
buzunarul de la piept şi îl ţii tot timpul apăsat cu mîinile, dar, în îmbulzeala din tramvai, simţi o
înţepătură cumplită în picior şi banii tăi dispar furaţi, crezi tu, de un tip care ţi s-a părut mai deosebit. Nu
ai nici o dovadă care să-ţi confirme bănuiala, dar e o convingere la care nu mai poţi renunţa. Aşa e?
- Da, domnule, sări grăbit Apostu, dar privirea celuilalt îl făcu să regrete cuvîntul care îi scăpase
necontrolat.
- Şi tu îl cauţi a doua oară şi cam prin acelaşi loc şi îl găseşti şi el îţi administrează un toc de bătaie pe
care nu îl vei mai uita aşa de curînd. Apoi, Gaiginu avu o uşoară ezitare, apoi îţi moare mama şi
dimineaţa te trezeşti chemat la Ministerul de Interne, crezi tu, de pe Ştefan cel Mare. Am greşit cu ceva?
întrebă el privindu-l fix pe Apostu.
- Aşa e, confirmă el ceva mai degajat. Ai ţinut minte fiecare vorbă a mea.
Gaiginu schiţă un zîmbet şi continuă.
- Şi aici, la subsol, sau nu prea departe de el, un colonel pe nume... Făcu o pauză, plesnindu-şi degetele
în efortul de a-şi fi amintit.
- Gingu, sări Apostu salvator.
- Exact, Gingu, îţi arată un document identic cu cererea depusă de tine la directorul băncii, doar că, în
loc de cincisprezece mii de lei, e trecută suma de o sută de mii. Şi tu îţi recunoşti scrisul, semnătura,
data, cuvintele, totul. Nu cumva ai mai uitat ceva? Ia mai gîndeşte-te. Vreun amănunt, ceva. Cine ştie,
poate reuşim să pătrundem în adîncul misterului.
Apostu se ghemui şi mai mult pe scaun, cu bărbia prinsă între degete.
- A, da, făcu el luminat, da’ nu ştiu dacă e aşa important. Colonelu’ ăsta mi-a cerut să-i aduc buletinul
mamei. Asta a fost înainte de a-l fi dus la sfat, că acolo l-au şi oprit. Dar tot ei mi l-au dat şi pe ăsta
înapoi pentru că primiseră ordin de la minister să-l aduc iar acolo pentru o verificare. Şi după asta m-am
dus cu amîndouă la el.
Gaiginu îl prinse iar în focul privirii. Pe frunte i se ivi o cută adîncă.
- Şi buletinul şi certificatul, spuse el după cîteva momente. Şi cu certificatul ce a făcut?
- L-a oprit la el, îl lămuri Apostu.
- Şi nu ţi l-a mai returnat. Văzu nedumerirea de pe chipul salvatorului şi reformulă. Nu ţi l-a mai dat
înapoi.
Apostu dădu energic din cap.
- Aha, făcu Gaiginu, părînd că a marcat un punct. Şi, la interogatoriu ţi-a spus că banii au fost luaţi de
tine pentru a-i da oamenilor care luptă prin munţi. Nu mai aşteptă confirmarea şi continuă. Deci,
tovarăşul colonel duce mai departe ce a început hoţul, despre care spune că e un om tare cumsecade, cu

34
serviciu şi toate celelalte. Adică, vreau să spun că tovarăşu’ Gingu te burduşeşte bine cu pumni ca să ştii
cum e pe la Interne, că nimeni nu e chemat acolo doar aşa, de florile mărului, pentru o conversaţie lejeră
în jurul unei ceşti de cafea. Acolo oamenii muncesc din greu şi trebuie munciţi tot aşa. În fine, şi, după
cîteva zile te aduce iar la el ca să-ţi arate o plîngere depusă chiar de cel pe care tu îl crezi că e hoţul tău,
plîngere din care ar reieşi că a fost acuzat pe nedrept şi brutalizat de tine. Atît de rău încît bietu’ om a
zăcut prin spitale. Cam asta ar fi povestea pînă acum, conchise el privindu-l pe Apostu cu un uşor aer de
neîncredere. I se părea imposibil ca omul din faţa lui, un ţăran oarecare, căruia oraşul nu reuşise să-i facă
retuşurile necesare, să stîrnească în vreun fel interesul cuiva şi mai ales al unui colonel de Securitate.
Totul îi apărea ca o poveste neverosimilă cusută cu aţă albă. Doar dacă... Şi, dintr-o dată, îşi dădu seama
că doar unui om simplu, ca Apostu, care habar nu avea de rostul lucrurilor, puteai să-i vîri orice pe gît
fără ca el să sesizeze grosolănia lucrăturii. Oftă încet.
- La început am crezut că e o glumă proastă, salvatorule. Mi-am zis că vreun idiot vrea să-ţi joace o
festă. Te-a văzut mai aşa, venit de la ţară, adus cu pluta, cum se zice şi a promis oamenilor săi că se vor
distra copios pe seama ta. Dar încep să cred că m-am înşelat. Din păcate pare să fie vorba de ceva mult
mai grav. Deocamdată nu ştiu, nu pot să-mi dau seama ce ar putea fi. Aşa că lucrul cel mai bun e să mai
consultăm o părere.
Se ridică de pe sofa şi se duse la măsuţa cu telefonul. Luă receptorul şi formă un număr.
- Alo. Domnul Austrianu? Salut, Sabine, spuse el jovial. Ce mai faci, domnule? Chiar trebuie să treacă
un veac, şi ăla de tăcere, pînă să auzim unul de celălalt? Din păcate ai perfectă dreptate, Sabine, continuă
el după cîteva momente. Numai cînd are omul vreo nevoie îşi mai aduce aminte de prieteni. Dar ştii care
e nenorocirea? Am avut eu o nevoie înaintea ta, că să vezi ce te mai ciufuleam dacă era invers. Rîse
amuzat de ce i se spuse şi continuă. Sabine, e seară, e cam tîrziu, dar dacă ai ceva timp liber, ar fi bine să
dai o fugă pînă la mine. Lasă asta, că s-ar putea să fie interesant pentru tine, Poate că n-ai mai auzit o
poveste incitantă de mult şi am aici pe cineva, un tip cu totul surprinzător, inintuibil, care ţi-o poate
depăna nu chiar cu precizia unui istoric, nici cu harul ţăranului hîtru, deşi cam de aici scoboară, dar cu
necazul păţitului. Zău, e o poveste trăită chiar de el, şi e trăznită rău de tot. Bine, Sabine, continuă el
după alte cîteva momente, hai că te aştept.
Puse receptorul în furcă şi îl privi cu interes pe Apostu, părînd că vrea să pătrundă în adîncul
sufletului său aparent simplu, dar cu meandre neaşteptate.
- E un bun prieten al meu, spuse el cu aerul că îşi vorbeşte mai mult sieşi. Îi plac şaradele, ştii tu,
poveştile astea complicate şi vrea să le dezlege. Ştii ce e ăla un rebus? Nu. Nu ştiu de ce mă tot aşteptam
să fii aşa de sincer. E bine să adopţi politica asta, dar nu întodeauna. Un rebus e un fel de joc în care ei te
tot împing pe nişte piste false şi noi tot încercăm să aflăm ce se ascunde în spatele acelor eforturi. Dar
pînă atunci lucrul cel mai bun ar fi puţină muzică. Îţi place muzica? Nu mai aşteptă răspunsul şi
continuă. Muzica e un trup diafan din care se naşte frumosul. Sper să nu ţi se pară complicat, dar de fapt
nu are nici o importanţă. Şi fără muzică lucrurile, viaţa, noi ca fiinţe omeneşti nu am putea exista. Noi
suntem împresuraţi numai de zgomot. Mult zgomot şi tot atîta furie. Aşa sunt oamenii. Dacă fiecare
sunet al naturii e armonios şi în ton cu spaţiul în care s-a născut, zgomotul omenesc e disonant, bubuitor,
asurzitor, războinic. De de? După ce voi mai studia omul şi natura lui intimă, poate o să-ţi dau un
răspuns. Şi atunci, pentru a-l salva pe om de la pieire, zeul a inventat muzica şi tu o să te întrebi ce face
ea. Păi ea organizează zgomotul. Nu numai că îl face suportabil, dar îl transformă în ceva sublim, de o
frumuseţe care alină toată boala din noi şi vindecă.
Se aplecă peste cutia de sub radio, din care se iveau dreptunghiurile de carton în care Apostu nu a
reuşit să deslşească un lucru cunoscut. Apoi deschise capacul radioului şi aşeză discul pe platan. Apostu
nu reuşi să vadă numele de pe copertă. Doar capul unui negru sprijinit pe gîtul ghitării. Bluesul se
revărsă încet cu o sonoritate stranie pentru el. Nu mai ascultase niciodată o melodie alcătuită din linii atît
de sinuoase din care picurau stropii sîngerii ai unei dureri în care mustea o suferinţă profundă şi
îndelungată.
Cînd acul pick-upului ajunse la ultimul cîntec, se auzi soneria de la intrare. Apostu văzu un bărbat de
statură medie, cu ţinută şi gesturi aristocratice. Costumul, dintr-o stofă gri, plină, stătea pe el ca pe un
manehin. Faţa avea un aer distins, luminată de părul de un argintiu strălucitor.

35
- Ia loc, Sabine! îl pofti Gaiginu arătînd spre unul din scaune. A, dar mai întîi să ţi-l prezint pe
providenţialul meu salvator. El e! Îţi poţi imagina una ca asta? Domnul George Apostu din... Rămase cu
mîna întinsă, cerînd din ochi ajutorul lui Apostu.
- Din Runcu, reacţionă el rapid.
- Exact, din Runcu. Deci, ţi-l imaginezi salvîndu-mă practic de sub roţile unui tramvai flămînd, gata să
mă hăpăie?
Austrianu îi expedie o privire zîmbitoare şi îşi înclină adînc capul.
- Domnul Austrianu, continuă Gaiginu prezentările. Văzîndu-l pe Apostu că stătea neclintit, cu ochii larg
deschişi la noul venit, se apropie de el şi îi spuse pe un ton didactic.
- Regula spune că atunci cînd îţi este prezentat cineva şi tu stai jos, te ridici în picioare, îţi salţi capul şi
spui că eşti încîntat de cunoştinţă. Şi dacă ţi se întinde mîna, faci şi tu acelaşi lucru.
Apostu îl privi nedumerit, părînd a nu înţelege că vorbele îi fuseseră adresate, apoi, ca un elev silitor
se ridică de pe scaun, dădu grăbit din cap şi rămase nemişcat, într-o poziţie soldăţească.
- Ai uitat de „încîntat de cunoştină” îl dădăci Gaiginu care, rîzînd amuzat, îi puse mîna pe umăr,
obligîndu-l să-şi reia locul.
Austrianu se aşeză şi el, luînd o poziţie relaxată. Gaiginu se apropie de un mic bufet aflat lîngă
măsuţa radioului, deschise uşiţa barului şi scoase pahare şi o sticlă de whisky. Le aşeză pe o tavă şi veni
cu ea la masă. Apostu urmărea fiecare mişcare cu nodul înfipt dureros în mijlocul gîtului. Totul i se
părea pogorît dintr-o lume pe care nu o bănuise niciodată şi în care fusese îmbrîncit fără nici un
avertsiment prealabil. Privi neîncrezător sticla, apoi paharul pus în faţa lui în care licărea îmbietoare o
băutură misterioasă. Ceilalţi ciocniră, aşteptîndu-l şi pe el să facă acelaşi lucru. Austrianu începu să rîdă
cu bonomie văzîndu-i încurcătura.
- Domnule Apostu, începu el cu voce plăcută de bas, ai în faţa dumitale o băutură stoarsă din cea mai
cumplită exploatare a omului de către om. Apostu îşi roti nedumerit ochii spre Austrianu, privindu-l cu
disperarea înecatului. Nu, tovarăşe, parcă aşa se spune? continuă Austrianu pe acelaşi ton. Ceea ce ai
dumneata în pahar e stors din suferinţa a milioane şi milioane de ... ore, cînd cereala a stat la macerat. Ba
nu, se corectă el repede, făcîndu-l pe Gaiginu să rîdă, sporind şi mai mult uluiala lui Apostu. Scuze, cred
că mi-a sărit acul pe o altă placă. Corect era: din suferinţa a milioane de oameni, de preferinţă negri, dar
şi albi, şi femei, dar mai cu seamă copii, cu toţii storşi de mama focului de bandiţii de exploatatori din
Anglia, dar, de preferinţă America. Că acolo se exploatează mai abitir. Dar, cînd vei gusta... Atenţie, se
gustă, aşa ceva nu se bea, se atinge doar cu bzele şi se aşteaptă ca picătura să se eterizeze singură de pe
limbă, pentru a-ţi pătrunde nu în sînge ci în suflet. Abia atunci, după ce sufletul îţi va fi fost atins de
boarea parfumată a acestui sărut, o să constaţi că sărmanii oameni au ajuns, ca urmare a sălbaticei
exploatări la care sunt supuşi, să aibă o sudoare extrem de gustoasă şi, implicit, scumpă, al naibii de
scumpă.
Apostu clipi nedumerit, dădu din cap în semn că era de acord cu fiecare cuvînt, rămase un moment
cu paharul în mînă, apoi îl dădu peste cap dintr-o singură mişcare, aşa cum văzuse el de nenumărate ori
la consătenii lui, sau prin puţinele cîrciumi în care intrase. Cîteva secunde rămase nemişcat, ca şi ceilalţi
doi care îl urmăreau cu atenţie. Apoi îşi simţi măruntaiele luîndu-i foc. Ochii i se lărgiră umeziţi de
lacrimi de durere. Obrajii îi ardeau ca o torţă. Gîtul îi rămăsese înţepenit. Întreg trupul i se cutremură
scurt, aruncîndu-l aproape de pe scaun. Le auzi rîsul înveselit şi simţi că ia foc din nou.
- Ai uitat, domnule, veni din depărtare vocea lui Austrianu. Mai încearcă o dată. Dar aşa cum ţi-am spus.
Noul venit îşi duse mîna la buzunarul interior al hainei şi scoase un pachet de ţigări cum nu mai
văzuse pînă atunci.
- Ah, făcu Gaiginu cu o asprime jucată. Nu o să renunţi niciodată la obiceiul ăsta. Dar pe tine te iert.
Deschid şi geamul, tot pentru tine. Se ridică şi aduse o scrumieră, apoi deschise fereastra, lăsînd
zumzetul nopţii să dea buzna în cameră.
- Bun, spuse Austrianu, hai să nu uităm de ce am venit. Îl privi iar pe Apostu, dar acum cu o seriozitate
care îl făcu să-şi înceapă iar povestea.
Îl ascultă în tăcere, fără să-l fi întrerupt nici măcar o dată şi, cînd termină, se ridică în picioare şi
începu să se plimbe, ţinîndu-şi paharul în mînă.

36
- Deci, începu el după cîteva ture prin cameră, dumneata ai împrumutat cincisprezece mii de lei, o sumă
enormă, dacă ţinem cont de salariul dumitale, ca, de fapt, să afli de la colonelul Gingu, aşa ai spus că îl
cheamă, că suma ridicată de dumneata e de o sută de mii... Îţi dai seama cît înseamnă asta în dolari?
Enorm! continuă el privindu-l sugestiv pe Gaiginu. Enorm. Mi-e şi frică să mă gîndesc. Îţi dai seama ce
s-ar putea face cu banii ăştia dincolo? Spune-mi, domnule Apostu, continuă el întorcîndu-se spre
George, banii de la bancă ţi-au fost daţi chiar în aceeaşi zi cînd ai depus cererea?
- Cam într-o jumătate de oră, îi răspunse Apostu prompt.
- N-am mai auzit aşa ceva, comentă Austrianu părînd să-şi vorbească sieşi. Şi banii au ajuns toţi în mîna
dumitale...
- Da, domnule, îl asigură Apostu. Urma să mă duc cu ei la spital, ca să aranjeze ei treaba cu francezii.
- Mda, făcu gînditor Austrianu şi sorbi încet din pahar. Mda. Dar de ce să-ţi fi dat dumitale banii în mînă,
cînd, în mod normal, aranjamentul trebuia făcut direct prin bancă? Dumneata nici n-ar fi trebuit să vezi
cum arată banii ăştia. Şi spui că l-ai găsit pe cel care te-a jefuit.
- Da, domnule, răspunse Apostu ca un elev silitor. O mutră ca aia nu se poate uita, continuă el
urmărindu-l pe Austrianu în timp ce se plimba cu paşi rari.
- Şi crezi că îl putem regăsi cam prin acealaşi perimetru, nu?
Apostu rămase pe gînduri, părînd că nu mai e aşa de sigur.
- Domnule, eu cred că ăsta din datu’ cu jula trăieşte. E prea... Nu ştiu cum să zic, cu aşa o mutră... Eu nu
îl văd să muncească pe undeva. Şi pe unde se poate fura mai bine dacă nu prin tramvaiele astea
aglomerate din centru.
- Bravo, domnule Apostu, exclamă Austrianu privindu-l cu seriozitate. Dumneata ai o logică... un mod
de a gîndi care i-ar onora pe mulţi care se cred neîncăpător de deştepţi. Dar, spune-mi, tovarăşu’ colonel,
ăla care ţi-a cerut să aduci şi actul de deces al sărmanei dumitale mame, ţi-a spus cum se numeşte cel
care a depus reclamaţia împotriva dumitale?
Apostu rămase mut, privindu-l cu încordare pe Austrianu.
- Nu, domnule, răspunse el uluit. Atunci nici nu mi-a trecut prin cap să întreb aşa ceva, şi chiar dacă mi-
ar fi trecut, nu aş fi avut curajul să-l întreb.
Austrianu dădu tăcut din cap, privindu-l pe Apostu cu o simpatie caldă.
- Te cred, domnule, la modul în care mi l-ai descris pe tovarăşu’ colonel cred că şi mie mi-ar fi teamă
să-l întreb ceva. Dar ştii ce mă surprinde pe mine? Cum naiba de o fi ajuns plîngerea asta tocmai la el?
Chiar pe biroul lui? Aşa ţi-a spus el, că eşti chemat la Ministerul de Interne?
- Da, domnule, îl asigură Apostu care îl privea ţintă. Aici nu mă mai îndoiesc deloc. Sunt foarte sigur că
aşa mi-a spus.
- Tare ciudat, spuse gînditor Austrianu. Prea multe lucruri care nu se leagă. Din cîte înţeleg eu, omul
nostru e de la Securitate. Dar ei nu se ocupă cu asemenea plîngeri. În fine, totul pare o poveste aşa de
năstruşnică... Şi, deci, spui că în ziua cînd directorul fabricii tale te-a chemat personal la el să-ţi atragă
atenţia că nu e mulţumit de cum te comporţi, dîndu-ţi de înţeles că, dacă vei continua aşa, ai toate
şansele să fii dat afară, ai fost ”invitat” la tov colonelu’ care ţi-a pus în faţă plîngerea depusă de, zici tu,
hoţul care te-a aranjat. Mda. În mod normal, toa'şu’ colonel ar fi trebuit să-l anunţe pe toa'şu’ director al
tău pentru a-ţi pecetlui soarta. Dar nu o va face.
Îşi puse paharul pe masă şi îşi aprinse o ţigară cu gesturi care trădau plăcerea pentru fumat.
- Mda, nu o va face, îşi reluă el ideea, continuînd să se plimbe cu paşi rari. Ştii ce cred eu, George? Pe
româneşte spus, cred că e vai de capul tău. Austrianu continuă să se plimbe cu aceeaşi paşi rari,
păstrîndu-şi seriozitatea nealterată, deşi figura lui Apostu ar fi putut stîrni oricui un val de rîs. Mda, făcu
el urmărind parcă un gînd răzleţ. Pe mîna ta se fac nişte ticăloşii financiare cu sume astronomice. E
pentru prima oară cînd aud aşa ceva. Şi te vor mai păstra doar atîta timp cît vor mai avea nevoie de tine.
Nici un minut mai mult. De asta şi eşti tu aşa zis liber să te plimbi pe străzi, sau să vorbeşti acum cu noi,
în loc să zaci în fundul unei puşcării. Aşa că ameninţarea cu moartea pe care ţi-a adresat-o hoţul tău, va
fi dusă la îndeplinire exact cînd o vor dori ei. În plus s-ar mai desprinde o concluzie. Nu e vorba de ceva
oficial, pentru că la sumele de care eşti tu acuzat ai fi zăcut de mult în fundul unei celule.

37
 Apostu duse paharul la gură cu gestul omului care nu pare să ştie ce face. Îl bău dintr-o dată, dar
corpul lui nu mai avu nici o reacţie.
- Ce spuneţi, domnule? întrebă el în şoaptă. De ce vă bateţi joc de mine? De ce unu' ca mine să fie
batjocorit în halul ăsta?
Austrianu îl privi cu tristeţe.
- Nu, domnule Apostu, nu eu îmi bat joc de tine. Dar tare aş vrea să-i cunosc pe cei care o fac. Se pare că
trebuie să plăteşti al naibii de mult pentru că ai fost vecinul lui nea Fane, parcă aşa i-ai spus lu’ to’aşu
Aciuci? Deocamdată e prematur să tragem concluzii, sau să atribuim vinovăţii. Dar, din ce-mi spui...
Îi privi chipul răvăşit şi îi făcu un semn de încurajare.
- Lasă, nu lua lucrurile chiar aşa în tragic. Situaţia nu e roză deloc, dar o să facem tot ce ne stă în putinţă
să aflăm ce e pe dedesubt. Bine? Îi adresă un zîmbet de o căldură dezarmantă şi Apostu se simţi ceva
mai bine.
- O să începem prin a încerca să dăm peste marele maestru al tuturor hoţilor. După care vom mai vedea.
E bine, domnule Apostu?
George dădu energic din cap. Din tonul întrebării înţelese că vizita lui se încheiase. S-a ridicat în
picioare, îndreptîndu-se către uşă. Gaiginu se apropie de el, punîndu-i mîna pe umăr. Dincolo de
zîmbetul prietenos Apostu zări ceva care îl făcu să se simtă mai sigur pe sine.
- George, să ai încredere în noi. O să te ajutăm. Mîine, după ce ajungi acasă şi te odihneşti două-trei ore,
dă-mi un telefon. Bine?
Apostu aprobă enegic din cap şi strînse mîna care îi fusese întinsă.
- Ei, ce crezi, îl întrebă el pe Austrianu după plecarea lui Apostu.
Urmă o pauză punctată de gîlgîitul îmbietor al băuturii turnată în pahar.
- Ce să cred? E ceva pe picior ultramare. Şi mai e şi pe cont propriu. Ştii, tovărăşeilor, cînd e vorba de
bani, nu le place să fie furaţi, înşelaţi, traşi pe foară. Latră ei contra capitalismului, dar cînd e vorba de
bani, aceleaşi coarne îi împung şi pe ăştia de la spate. Şi pentru asemenea sume ăştia sunt în stare să te
execute de mai multe ori. Nu ştiu ce e la mijloc, dar e ceva pe picior ultramare. Şi, ori au un curaj nebun,
ori sunt nebuni de-a binelea. Un lucru nu pricep, la ce naiba i-ar folosi cuiva, oricui, în România, o
asemenea sumă de bani. Sorbi din whisky, urmărit de bondarul sîcîitor al aceleiaşi întrebări. În fine,
spuse el după ce puse paharul pe masă. O să vedem. Dar pînă una alta am o misiune pentru tine. To’aşu
Iliuşin ţi-a trimis prin mesager o sarcină. Gaiginu îl privi fără să clipească. Îl ştii pe Oriş?, continuă
Austrianu pe acelaşi ton. E prim secretarul pe regiune. Şi omu’ vrea mult mai mult. Şi asta nu e bine,
spune scumpu’ to’aş Iliuşin. Asemenea sete de parvenire şi hrăpăreţia pentru funcţiile pe care sunt
oamenii Moscovei pot duce la lupte intestine, ceea ce nu poate fi acceptat în sînul partidului şi mai cu
seamă fără aprobarea Uniunii, pentru care scăpatul frîului din mînă ar echivala cu o catastrofă. Unde mai
pui că tovarăşu’ Oriş a fost deja avertizat. Dar el nu vrea să se astîmpere. Aşa că va trebui să-l astîmperi
tu.
Gaiginu dădu gînditor din cap. Se apropie de bar şi scoase un cuţit cu buton a cărui lamă ieşi cu
şuierat de şarpe.
- Dimineţa la opt trece prin Cişmigiu în drum spre birou. Şi mîine are un opt dimineaţă, printre alte ore,
evident.
Gaiginu puse arma lîngă radio şi se întoarse la masă.
- Că bine mai ziseşi, făcu Austrianu rîzînd încet. Ia mai stai şi tu aşezat pe un scaun că nu ne-am mai
văzut de mult şi avem atîtea să ne povestim.

Cişmigiul dimineţii de mai părea un loc desenat de mîna unui artist pentru care proporţiile, formele,
culorile nu mai aveau nici un secret. Soarele bogat şi vesel pieptăna iarba moale de un verde proaspăt,
transformînd bobiţele de rouă în buchete de culoare pură. Aleile fuseseră luate cu asalt de o mulţime de
copii ţinuţi din scurt de bunici. Peste tot parfumul trandafirilor se întindea ca un abur graţios prin care îşi
croiau drum fluturi muiaţi în nuanţe umede.
Paşii îl purtau agale pe Gaiginu pe una din aleile periferice aflată în paralel cu Schitu Măgureanu.
Coborî încet treptele şi rămase cîteva minute în rotondă. Privi de-a lungul aleii. Pînă la opt mai erau dou-

38
trei minute. Atunci îl văzu pe Oriş venind spre el. Purta un costum sobru, abordînd un aer serios, cu o
călcătură apăsată. În spatele ochelarilor de soare se ghicea privirea fixă şi încordată.
Gaiginu porni spre el agale, ca omul ieşit să profite de o dimineaţă superbă. Distanţa dintre ei se
micşoră alungată de graba primului secretar. Lama cuţitului ţîşni ascunsă în mîneca sacoului. Cînd
ajunseră unul în dreptul celuilalt, din capătul aleii se ivi o femeie care porni în fugă spre Oriş. Strigă
ceva şi bărbatul îşi întoarse capul. În aceaşi clipă lama îi pătrunse cu precizia unui bisturiu în inimă.
Oriş tresări scurt, acoperindu-şi rana cu ambele mîini. Gaiginu îşi continuă plimbarea la fel de
nepăsător, părînd atras doar de frumuseţea pastelată. Din spate auzi ţipătul disperat al femeii aplecate
deasupra primului secretar căzut la pămînt lîngă care se oprise şi securistul care trebuia să-i asigure
paza. Ieşi din parc chiar cînd primul fluierat ascuţit al miliţianului sfîşie zumzetul matinal. Se urcă într-
un taxi şi se pierdu în forfota bulevardului.
După cîteva zile un articol apărut în Scînteia anunţa că primul secretar al regiunii Ilfov căzuse eroic
în lupta cu inamicul capitalist din cauza unui infarct năprasnic survenit în timpul bătăliei îndîrjite pentru
propăşirea proletariatului.

Nu se făcuse încă cinci după amiaza cînd Apostu s-a întîlnit cu Gaiginu. O luară agale de-a lungul
Dîmboviţei. După amiaza, care fremăta de miresmele vii ale primăverii, îmbia la plimbare. Apostu îi
admiră silueta zveltă, cămaşa neagră, descheiată la primii nasturi şi pantalonul elegant, mulat pe piciorul
subţire şi nervos. Avea o ţinută dreaptă, pe care o invidiase de la bun început şi un mers energic, foarte
sigur pe sine. Se întreba ce anume îi dădea bărbatului de lîngă el o asemenea siguranţă, în timp ce
remarcă, nu fără o ciupitură pizmaşă, privirile lacome ale femeilor care treceau pe lîngă el, dar cărora
străinul nu le răspundea în nici un fel.
S-au oprit la o cîrciumă cochetă, nu departe de Operă. Locul era dominat de coroanele impunătoare
ale teilor pe care fremăta proaspătă floarea gata să se deschidă. Se aşezară la o masă şi cîrciumarul se
apropie grăbit. Luară două beri, apoi tăcerea se aşternu stingheră între ei.
Gaiginu îşi privi lung companionul. Trăsăturile greoaie, pe care aerul de ţăran tocmai picat în
capitală părea să le adîncească, aveau totuşi ceva deosebit care se lăsa descoperit doar dacă aveai răbdare
să ajungi la el. Un om mai puţin familiarizat cu citirea unui chip, ar fi putut cu greu să găsească acel
ceva, sau nu l-ar mai fi observat niciodată. Un ceva care venea din adîncul fiinţei, mult mai puternic
decît ce s-a fi putut crede la o primă vedere. Un ceva ce răzbătea cu greu dinlăuntrul bine ferecat.
Dincolo de chipul cu aparenţa lui neşlefuită, prin care adevărurile lumii păreau să se strecoare cu
dificultate, se ghicea încăpăţînarea greu de învins. Ceva ce se adunase acolo cu secole înainte,
pregătindu-l parcă pentru o lumea peste care se va prăbuşi maiul greu al unei voinţe străine. Dincolo de
ţepoşenia aparentă a obrazului necizelat, răsărea ceva ce numai gingăşia unei frumuseţi lipsită de
blazare, suficienţă sau orgoliu putea sădi acolo. O frumuseţe a ignoranţei naive capabilă să vibreze
sincer la tot ce-i oferea viaţa.
- Şi spui că ţi-a murit mama? îl întrebă Gaiginu cu ochii aţintiţi asupra halbei. Îi surprinse tresărirea. În
ochi se adună pustiul unei dureri vii, ca atunci cînd o rană încă sîngerîndă e lovită violent cu vîrful
cuţitului. Îşi înghiţi greu nodul din gît şi dădu cu amărăciune din cap.
- O să tîrîi blestemul ăsta după mine cît oi trăi. Eu, numai eu sunt vinovat, spuse Apostu cu dinţii strînşi.
- Şi de ce te consideri vinovat?
Apostu îşi strînse încet pumnii.
- Pentru că am fost prea prost ca să o pot înţelege. Tu pricepi aşa ceva? Ea era ţărancă, măi Gaiginule.
Ţărancă aşa cum n-am mai văzut. Şi eu am tîrît-o de acolo. Nu am lăsat-o să trăiască unde i-ar fi plăcut
ei. Tată-miu s-a prăpădit pe front. Şi eu am smuls-o şi de lîngă amintirea lui. Că numai acolo mai putea
el să mai trăiască pe lîngă noi. Că de, îmi intrase în căpăţîna asta proastă un gărgăune. Că să plecăm la
oraş, să ne facem un rost acolo. Eu m-am şi speriat. Auzisem că p-ăştia care au pămînt, or să-i bage pe
toţi în puşcărie. Aşa vorbea lumea. Şi eu m-am agăţat de povestea asta. Am văzut-o eu că i-am înfipt
cuţitu-n piept, da’ n-am înţeles.
Gaiginu dădu încet din cap.

39
- Te înţeleg, salvatorule. Ştiu cum e. Am trecut şi eu pe acolo. Pe mama o rodea o boală grea. Şi tocmai
atunci mi-a intrat şi mie un gărgăune în cap. O tîmpenie. Şi cînd a auzit ce voiam să fac, s-a îmbolnăvit
şi mai rău. Şi asta i-a sporit şi mai mult suferinţa. Dar, ca şi tine, nu am înţeles. Simţeam doar că la
fiecare vizită la spital, şi astea atît de rare, comit un act de înaltă imoralitate şi trădare. Eu, cu sănătatea
mea de fier, intram în rezerva unde zăcea trupul ei ros de boală, istovit de suferinţă, trup pe care eu,
ieşind din el, îl vlăguisem şi de ultimele puteri. Cînd mi s-a adus la cunoştinţă că nu mai era, am primit
vestea ca pe ceva normal. Abia după ce a înghiţit-o pămîntul am început să simt ceva. Un ceva care
continua să mi se împlînte tot mai adînc. Într-o zi, din neatenţie, i-am trîntit ochelarii pe jos şi am călcat
pe ei. Cînd i-am auzit cum trosnesc sub călcîi, am simţit că mă pierd. Era să înnebunesc de furie. Altă
dată, tot din neatenţie i-am sfîşiat o bluză. Apoi mi-a căzut pradă cartea ei favorită. Şi atunci moartea ei
m-a umplut cu adevărat de durere, pentru că vedeam cum eu, din prostie, o mai omoram o dată,
distrugînd toate lucrurile în care se îmbibase memoria ei. Le spărgeam, le rupeam, le distrugeam şi o
dată cu ele sufletul care îşi găsise culcuş acolo. În schimb, cînd mai dădeam pe acasă şi vedeam pe masă
o cană, o farfurie, un lucru oarecare încremenit într-o indiferenţă de gheaţă, mă apucau furiile. Să fii
acolo, în casă, în mijlocul suferinţei şi să nu simţi chiar nimic!? Aş fi vrut să le văd plîngînd, văicărindu-
mă, pătimind alături de mine. Nimic. Şi atunci izbeam cu pumnul în masă doar ca să le aud zăngănind şi
să le stric pacea zeflemitoare.
Rămase tăcut, cu chipul răvăşit de o durere pe care nu şi-o mai putea stăpîni. Îl văzu pe Apostu
golindu-şi halba şi zîmbi.
- Ştii că ai dreptate? Gestul ăsta al tău îmi aduce aminte de filozofia omului celui mai practic. Dacă tot
nu mai putem schimba ce a fost, să punem cel puţin prezentului o poleială. Îşi goli halba, apoi făcu un
semn chelnerului. În timp ce noile halbe erau puse pe masă privi în jur la feţele în care timpul săpase
adînc, obraji pe care suferinţa tropăia cu bocanci ghintuiţi şi îşi spuse că, într-adevăr, ar fi putu să fie cu
mult mai rău. Abia dacă îl auzi pe Apostu întrebîndu-l cine e. Îşi înălţă capul şi se uită la salvatorul său,
de parcă atunci l-ar fi văzut pentru prima dată. Celălalt îl privea ţintă în ochii din care izvora lumina
verde şi proaspătă ca prima ediţie a dimineţii.
- Cine sunt? repetă el fără să zîmbească.
- Păi da, făcu Apostu pe acelaşi ton. Gaiginu! Ce fel de nume e şi ăsta? Nu cred să mai fie cineva în ţara
asta pe care să-l cheme aşa.
- Adică cum mă cheamă pe mine, păru Gaiginu să se dumirească. Dar ce e aşa de important un nume,
salvatorule? Identitatea unui om e dată de cu totul altceva. De aia e identitate, pentru că îl recunoşti
întotdeauna după ce face. Un om trebuie să fie egal cu sine însuşi. Asta e adevărata lui identitate.
Numele e doar nevoia noastră de a-l individualiza. Citi pe faţa lui Apostu încurcătura în care îl pusese şi
începu să rîdă.
- Atunci din ce îţi cîştigi banii? insistă Apostu la fel de nedumerit. Văd că serviciu n-ai, da’ duci o viaţă
la care nici nu am curajul să mă gîndesc...
Nedumerirea cu care i se adresase îl făcu să rîdă amuzat.
- Adică ce fac să-mi duc zilele? Se pare că şcoala tovarăşului colonel Gingu dă roade. Ai şi învăţat să iei
un interogatoriu. Adică din ce trăiesc, te interesează. Păi din ură, din ura omului faţă de sine însuşi. Din
invidie. Din invidia pe care individul o stîrneşte individului. Din prostie. Din prostia pe care inteligentul
trebuie să o suporte din partea celui pe care nu l-a educat. Din ticăloşie. Din ticăloşia din care şi
deşteptul şi idiotul şi-au îndopat sufletul, fiindcă bunătatea le-ar fi cerut puterea de a dărui, ceea ce i-ar fi
stors de vlagă, i-ar fi epuizat, le-ar fi ruinat raţiunea de a fi. Şi din ce-ar mai fi? Păi din zeama cea mai
infectă care musteşte pe fundul iadului scursă din trupul sufletelor cele mai ticăloşite. Exact, sunt zoaiele
care fierb şi dau în clocot fără a se mai istovi veodată. Îţi place cam din ce delicatese mă înfrupt?
Privirea îndesată a lui Apostu, ca şi cutele amare din jurul gurii îl făcură să zîmbească iar, dar fără
veselie.
- Nu-i aşa că ai priceput totul? Lasă, nu mai da aşa din cap. Dincolo de ţesătura asta de ţăran, din care ţi-
e croită faţa şi de care nu sunt deloc sigur că aşa e, se ascunde altceva. Într-o bună zi vei înţelege şi încă
foarte bine, salvatorule.

40
 Apostu rămase la fel de nedumerit, dar continuă cu încăpăţînarea celui care ştie că nu are nimic de
pierdut.
- Voiam să te întreb altceva. Unde ai învăţat aşa de bine să te baţi?
Gaiginu îl privi încordat, părînd că fusese pus în dificultate, apoi se lovi cu palma peste frunte.
- Aşa e, exclamă el înveselit. Că doar de aici am pornit. De la spectacolul anonim din sala de box, unde
s-a hotărît el să-şi angajeze asasinul care să-i răzbune papara încasată. Rîse cu o veselie ruptă parcă din
seva primăverii. Omule, cînd mă gîndesc cărei prostii îi datorez viaţa mea de acum, îmi vine să urlu şi să
mă tăvălesc pe jos şi să dau cu pumnii în nemernicul ăsta de pămînt care ne ţine pe toţi aşa cum suntem.
Unde am învăţat să mă bat? Păi totul a început, din nenorocire, acum vreo zece ani. Atunci am vîndut
casa fără să-i fi spus mamei, ca să am bani să plec în America. Aşa a ajuns mama mea clienta azilelor.
Numai că banii încasaţi au fost o păcăleală. Un fals. Hîrtii calpe. Şi din cauza furiei l-am omorît pe
nenorocit. Nu s-a aşteptat, idiotul, să dau aşa de repede de el. Şi, cum toată potera era deja pe urmele
mele, a trebuit să-mi iau tălpăşiţa. Aşa am ajuns în Legiunea Străină, latrina care adună în ea toţi borfaşii
lumii ăsteia atît de civilizată. Ce scoate ea din ei, rămîne de văzut. Dacă mai e ceva de văzut. Acolo am
fost coleg de pluton cu un chinez. Un chinez care a zăcut ani buni într-un lagăr japonez. Băiatul ăla era
tobă de carte. Ce putea face cu pumnii şi picioarele n-am mai văzut la nimeni. Mi-a plăcut şi m-am ţinut
de capul lui să mă înveţe şi pe mine. Aşa că m-am ales cu ceva. Şi m-am mai procopsit cu ceva. Cu
numele ăsta, care la japonezi ar însemna străin. Dar asta n-a fost tot. Că am mai plecat cu ceva dea
acolo. O rană în timpul uneia dintre bătălii. O rană care mă face uneori să nu mai ştiu de nimic. Aşa cum
mi s-a întîmplat în seara cînd m-am înţepenit între şinele tramvaiului. Mi se întîmplă foarte rar şi
durează doar cîteva secunde. Care ar putea fi şi o veşnicie. Acum eşti mulţumit?
Apostu ridică din umeri, dar gestul a fost prea vag să însemne ceva precis.
- Da’ domnu’ Austrianu Sabin cine e? continuă el cu acelaşi aer de copil curios.
- Tot ce naşte, mişcă şi e viu suferă.
Cuvintele fuseseră rostite de un personaj cu înfăţişare stranie chiar în timp ce se aşeza pe scaunul
rămas liber, fără să fi cerut permisiunea cuiva. Gaiginu îi privi cu un zîmbet şters faţa suptă, năpădită de
firele rare şi ţepoase ale unei bărbi ce părea nedecisă dacă să crească sau să dispară cît mai curînd. Sub
fruntea îngustă, acoperită de o meşă de păr cînepiu erau înfipţi doi ochii mici peste care se lăsase vălul
unei priviri tulburi. Totul era ambalat într-o haină lungă ca un anteriu ponosit, plin de petice, ţinut strîns
pe lîngă trup.
Se fîţîi scurt pe scaun, căutîndu-şi parcă poziţia ideală, îşi propti coatele pe masă, cu ochii aţintiţi
asupra halbelor de bere şi continuă pe acelaşi ton doctoral.
- Aşa e viaţa asta. Fără durere nu exişti, dacă nu e suferinţă nu te cunoşti. Ai văzut mieluţu’ cît de fericit
zburdă? I se pare că toată lumea e numai a lui. Habar nu are că s-a născut cu cuţitu’ la gît. Şi crezi că
acel cuţit va întîrzia să taie? Va fi el, fie numai şi o clipă, oprit de gingăşia, de nevinovăţia mielului? Cu
atît mai mare va fi plăerea ticăloasei mîini care ţine cuţitul. Te uiţi la om? Că e bogat, că e sărac, că e
sănătos sau bolnav, că e frumos sau că e urît, că e tînăr sau că e bătrîn? Toţi suferă. Ba eu cred că pînă şi
proştii îşi au suferiţele lor. Durerea e chiar drojdia care zace în aluatul din care suntem plămădiţi şi îl
face să crească. E în mortarul din care e făcută zidăria noastră. Suferim doar la gîndul că vom pierde, că
vom îmbătrîni, că vom boli, că ne prăpădim, că timpul ne tîrîie după el ca pe nişte aluviuni. Gîndul
pieirii ne macină şi ne tulbură, ne schimbă în amar şi cel mai dulce strop pe care îl sorbim, ne preface în
zbucium şi cea mai senină clipă. Cum ar fi asta de acum. Dacă aş avea şi eu una mică dinainte. Durerea
şi suferinţa sunt plămada din care suntem zămisliţi.
Gaiginu îi privi faţa creponată, ca o cîrpă de şters vasele, veche şi boţită, cu tăietura adîncă de la
rădăcina nasului, unde părea să se fi adunat un dezgust amar care contrasta cu aerul jovial al întregului.
- A, exclamă fostul legionar cu o bună dispoziţie uşor jucată. Am uitat să ţi-l prezint pe tăticul lui
Schopenhauer. Dar e atît de binecunoscut de toată omenirea că nici nu mai are nevoie de vreo prezentare
sau de o invitaţie specială.
Necunoscutul schiţă un zîmbet strîmb şi continuă la fel de degajat.
- Şefu’, aşa cum, cu delicateţe am încercat deja să atrag atenţia asupra acestui aspect, în timpul folosit de
mine pentru a vă expune în profunzime esenţa existenţei noastre pe pămînt, mi s-a uscat hornu’. Şi cînd

41
văd cît lichid vă înconjoară... Se zice că lichidul ar fi cel care predomină în materie. Şi chiar poţi crede
aşa ceva, dacă ai în vedere umiditatea superioară din trupurile voastre în comparaţie cu seceta care zace
dinaintea mea.
- A!, făcu Gaiginu pe acelaşi ton. Scuze, mii de scuze. Aşa de cucerit am fost de discurs, încît mi-am şi
uitat de îndatoririle de gazdă, deşi, s-o spun sincer, habar n-am avut că sunt şi aşa ceva. Dar se rezolvă.
Vru să-şi ridice mîna spre chelner, dar în aceeaşi clipă auzi iar vocea necunoscutului.
- Să nu te grăbeşti, şefu’. E un sfat pe care ar trebui să mi-l plăteşti, pentru că nu se referă doar la
momentul ăsta, da’ ştii cum e. La ce bun să bagi doftoria în tine, dacă n-are ce să vindece? De ce să mă
umflu cu zeama asta cînd pă horn nu e nimic de curăţat? Păi nu e păcat să strici bunătate de leac, fără să-
l pui la treabă?
- Îmi pare rău, spuse Gaiginu, dar noi nu fumăm. Asta nu înseamnă că trebuie să te nelinişteşti. Se
rezolvă şi asta. Gestul adresat chelnerului i-a fost curmat din nou.
- Auzi, şefu’, te-am citit bine, că d-aia am şi vrut să-ţi luminez mintea. Tu ai de luat, da’ şi de dat. E pă
bune? Nu aşteptă răspunsul şi continuă. E bine că vrei să-l saturi pe cel flămînd, e bine că vrei să
ostoieşti setea deşertului, dar nu vei reuşi nici una nici alta. Ăsta să fie blestemu’ tău, da’ unii au nevoi
superioare, nu doar ale maţului şi băşicii. Băutu’ şi mîncatu’ sunt viaţa, da’... ce facem cu spiritul, şi
vocea îi scăzu conspirativ. Pentru o morfină ţi-aş ţine de-a pururi o lumînae aprinsă acolo, sus...
Gaiginu îl privi cu acelaşi surîs şters şi ridică din umeri.
- Îmi pare rău, îi spuse el de la înălţimea unei sprîncene ridicate, dar de spiritul ăsta prefer să mă ţin cît
mai departe. Dacă ştii să le struneşti pe celelate două, îţi îngraşi spiritul şi fără otrăvuri. Vru să-şi ridice
mîna, dar intervenţia celuilalt îl opri iar.
- Auzi,şefu’, spuse el cu demnitatea jignită a unei cereri superioare, refuzată de neînţelegerea unei minţi
vulgare. Azi dimineaţă, cînd am ieşit de la mine, şi accentuă cuvintele cu importanţa proprietarului care
se simte înnobilat de calitatea lui, ce crezi că mi se întîmplă? Gaiginu îl privi cu ochii măriţi, mimînd un
interes special pentru poveste. N-ai să crezi, continuă convins necunoscutul. Tocmai ieşeam pentru turul
de dimineaţă. Mai un bună ziua, mai un ce mai faci madam cutare, vă salut domnu’, toate bune? De, ca
prin mahalaua unde eşti binecunoscut de toţi. Şi, n-apuc eu să fac primii paşi, cînd mă trezesc cu o zgîtie
de căţel că se proţăpeşte pe picioarele dindărăt şi începe să mă beştelească şi să mă critice. Eu cred că m-
a înjurat. E o chestie aşa mică şi subţire, aşa că i-am zis căţelu’ Liniuţă, că e numai bun să tragi o linie cu
el. Un amărît, un păduche. Că d-aia a şi tras el la mine. Că doar ăi ştii vorba aia: spune-mi cin’ te latră,
să-ţi zic eu ce-i cu tine. Cine mai ştie p’un l-o fi lăpădat mă-sa d’a rămas singur pe lume. Şi ce mi-am zis
eu. Bine, mă, că acu’, dacă tot ai venit, hai să ne unim singurătăţile şi sărăciile şi să stăm împreună.
Işi desfăcu încet haina şi de sub anteriul din care se iţea un miros nu tocmai prietenos, îşi făcu
apariţia un căpşor de o frumuseţe îngrijorătoare, cu doi ochi mari în care se aduna o lumină tristă şi un
botic cu mustăţi răzleţe, crescute pe nişte perniţe albe care contrastau puternic cu fondul negru. Îi privi
mirat şi cu oarecare curiozitate, lătră în semn de salut şi rămase la vedere, fără intenţia de a-şi părăsi
noul culcuş.
- Superb, spuse Gaiginu încîntat de noua cunoştinţă. Liniuţă îl cheamă? Merită o cină pe măsura lui.
Apoi se uită spre chelnerul care aştepta într-o poziţie marţială.
- O friptură bună şi ţigări pentru domnul şi o porţie de oase moi pentru Liniuţă.
- Şefu’, nu uita de v’o cinci-şase mici. Apoi se uită grăbit la ceilalţi doi şi îi întrebă cu un aer îngrijorat-
serios: Pînă-n bere voi nu ţuruguiţi o puleaşcă?
Gaiginu se încruntă, apoi respinse ideea rîzînd.
- Şefu’, continuă necunoscutul cu o uşoară dezamăgire în glas, dacă domnii nu au descoperit încă ce va
să însemne roua vieţii, adă-mi mie de începătură o bastîrcă, da’ d-aia să plece cu pielea gîtului cu tot.
Numai după aia te prezinţi cu berea. Da’ şi cu asta să fii atent că trebuie să mă pot iscăli pe halbă.
Într-un tîrziu, după ce omul termină în tihnă de mîncat, Gaiginu îl întrebă cu acelaşi surîs palid.
- Şi de unde ai învăţat aşa de bine ce-i aia suferinţa?
Bărbatul rămase cu ţigara atîrnată în colţul gurii.
- N-ai înţeles, spuse el oftînd. Suferinţa nu se învaţă, ea e sub noi, sub paşii noştri. În timp ce mîncam
mă gîndeam îngrozit la groaza prin care a trecut animalul sacrificat ca unul ca mine să-şi ducă mai

42
departe, cît i-o mai fi dat s-o facă, existenţa lui becisnică şi fără vreo noimă. Normal ar fi trebuit să simt
numai plăcere, dar prin mine a trecut suferinţa celei vite. Ai auzit de unu’ Anteu? Unu’ născut de
născocirea grecilor vechi. Nişte tîmpiţi şi ăştia, că au crezut că pot face fericită o tîrlă de sălbatici
adunată sub numele de omenire, vîrîndu-i în cap lumină care, oricît de puternică ar fi fost, tot nu a reuşit
să alunge îngrozitoarea beznă, în loc s-o fi lăsat pradă fericirii ei dintîi, călărindu-şi pe mai departe
grămada de bălegar, moţăind în noaptea minţii fiecăruia din noi, noapte pe care nimeni şi nimic nu o
putea vreodată alunga. Aşa, stai, de unde am plecat?
- De la Anteu.
- Că bine zici, îi mulţumi el lui Gaiginu din ochi. Şi Anteu ăsta cică şi-ar fi ucis toţi adversarii pentru că
pămîntul era mama lui, şi cum da cu tălpile de trupul ei, imediat se umplea de putere. Asta pînă l-a ţinut
Hercule prea mult în aer şi l-a omorît. Îţi dai seama, omule domn? L-a ţinut în aer. Aerul care ne dă viaţă
la toţi, l-a omorît pe copilul pămîntului. Asta ca să vezi ce-ţi poate face prea mult aer. Da’ se pare că
pămîntul l-a avut doar pe Anteu ăsta de fiu, că pe noi, toţi ăştilalţi, ne hrăneşte doar cu suferinţă. Şi bine
ne mai face, că şi noi ne batem joc de el, folosindu-ne de toată ştiinţa de carte pe care am adunat-o. Rîgîi
mulţumit şi îşi mîngîie pîntecul rotunjit. Aruncă mucul ţigării pe jos, apoi îl culese pe căţelul Liniuţă de
lîngă castronul golit şi îl puse iar la subsuoară. Mi-a făcut plăcere, spuse el ridicîndu-se. Totu’ mi-a făcut
plăcere. Şi basamacu’ şi friptura, să mă ierte vita, da’ mai cu seamă că m-aţi ascultat. Că doar azi eşti
ascultat doar pentru a fi turnat... în formă nouă. Zîmbi strîmb şi se pregăti de plecare.
- Numai puţin, îl opri Gaiginu. Ai vreo adresă?
Omul îl privi lung.
- Da’ de ce?
- Poate mi se face dor să-ţi hrănesc trupul, dacă spiritul nu pot. Şi să-l mai văd pe nea Liniuţă ăsta.
- Aha, făcu el cu aerul unui filozof dus pe gînduri. Asta era. Păi, dacă ţi se face dor de un prost adevărat,
unul care să-ţi mai dea speranţă doar comparîndu-te cu el, caută-mă prin Juleşti. Întreabă de Păduche,
sau Cititu, că-i tot una. Nu e unu’ care să nu te trimeaţă la palatu’ meu.
Gaiginu îl privi amuzat şi începu să rîdă.
- Juleşti ai spus, sau mi s-a părut?
- Juleşti, Giuleşti... Crezi că asta schimbă cu ceva esenţa? mai spuse necunoscutul şi se depărtă cu pasul
omului ieşit la promenadă.
Imediat după plecarea ciudăţeniei, Apostu îl întrebă cu ochii dilataţi de curiozitate.
- De unde îl cunoşti?
Gaiginu rîse scurt.
- Cum ai ajuns tu la concluzia că eu l-aş cunoaşte?
Apostu se încruntă nedumerit.
- Păi te-am auzit spunînd că e tatăl lui... şi îşi pocni degetele chinuindu-se să-şi amintească numele.
Şi din nou rîsul lui Gaiginu îl învălui ca un abur cald.
- A, tatăl lui Schopenhauer. Mda. Făcu o pauză şi rîse iar. Uite că am început şi eu ca Sabin. Ei, cu tine
văd că fiecare pas trebuie făcut cu grijă. Aia a fost aşa, o vorbă. Schopenhauer a fost un filozof care a
avut o viziune... aşa... mai tristă, ca să nu-i zic pesimistă, asupra lumii. Pentru el axa care traversează
omenirea e voinţa. În jurul ei se învîrte totul. Ea e motorul care ne pune în mişcare. Pentru că voinţa
naşte în noi dorinţe a căror împlinire sau neîmplinire ne provoacă mereu durere. Omul vrea mereu
altceva, iar ceea ce şi-a dorit şi împlinit, nu-i mai face mare trebuinţă, îl plictiseşte şi îl umple de
dezgust.
- Dar eu nu vreau nimic, spuse amărît Apostu. Nu vreau decît să fiu lăsat în pace de tovarăşu’ colonel
Gingu, că doar nu i-am făcut nimic.
Gaiginu rîse iar, modulîndu-şi unda plăcută a veseliei lui peste sufletul chinuit al lui Apostu.
- Păi tu vrei, fără s-o ştii, cel mai greu lucru de obţinut. Pacea. Pacea supremă. Cine nu îşi doreşte
pacea, minte de indian ce eşti? Aia în care să pluteşti netulburat de gînduri şi trebuinţe. Şi apoi ţie nu ţi
se face niciodată foame, sete? Ia să nu ţi le poţi potoli, să te ţii atunci dureri şi suferinţe.
- Le cunosc, spuse şi mai întunecat Apostu.
Se ridicară amîndoi, apoi Gaiginu îl luă de braţ şi îl conduse pînă la prima staţie de tamvai.

43
- Apropo, îi spuse el înainte de ivirea vagonului, că tot mă întrebai de Sabin, Am vorbit cu el. Ne
întîlnim mîine la ora trei, e bine la trei, da? ai timp să ajungi? în staţia de la Sfîntu Gheorghe. Încercăm
să dăm de hoţul tău.

Trecuse de trei şi un sfert, cînd, spre uimirea lui Apostu văzu o maşină oprind nu departe de staţia
tramvaiului. Un automobil verde petrol a cărui linie luxoasă îl copleşi. Din el coborîră cei doi alcătuind
un cuplu interesant, dominat de alura sportivă a lui Gaiginu şi distincţia selectă, bine studiată a lui
Austrianu. Se apropiară agale, salutîndu-l jovial pe Apostu. Austrianu expedie o scuză pentru întîrziere,
numai el era vinovat şi privi distrat mulţimea adunată în staţie.
- Ai văzut ceva deosebit pînă acum?
Apostu negă cu o mişcare hotărîtă a capului.
- Poate că ar trebui să ne mai uităm şi prin alte staţii, spuse el arătînd spre automobil. N-am ştiut că
domnul are maşină.
- Nu e a mea, spuse Austrianu scoţîndu-şi o ţigară din pachetul care îl impresionase pe Apostu.
Deocamdată nu are rost să ne fîţîim de la o staţie la alta. Omul ăsta vine şi pleacă. Cei care operează aşa,
îşi aleg un loc anume unde îşi recrutează victimele. După ce îşi aprinse ţigara, se uită iar spre mulţime şi
schiţă un gest. În clipa următoare grupul se întregi cu o ciudăţenie de la care Apostu nu mai reuşea să-şi
ia privirile. Un trup plăpînd de copil pe care fusese trîntit un cap exagerat de mare, cu aspect gelatinos,
confecţionat parcă dintr-o materie nehotărîtă, lipsită de consistenţă, în care ochii îşi săpaseră locaşuri
noptatice, acoperite de sprîncene stufoase între care se ivea nasul subţire, cu nări fremătătoare, sub care
se deschidea scorburos buzunarul gurii cu un pumn de dinţi aruncat parcă la întîmplare.
- Domnul Fărămitură, spuse Austrianu făcînd o prezentare grăbită.
Domnul Fărămitură îşi înclină capul supradimensionat şi vorbi cu o voce în care zbîrnîia tutunul
prost al prea multor ţigări pe zi.
- Spune, şefu’, de ce ai sunat goarna?
Austrianu îl rugă pe Apostu să se uite discret la oamenii din jur şi, dacă recunoaşte pe cineva să le
spuă la fel de discret.
- Domnule Fărămitură, continuă el privindu-şi fix interlocutorul, domnul a fost jefuit de un tip care îşi
face veacul, cel puţin aşa se pare, prin zona asta.
- Şi eu nu-l cunosc? se miră domnul Fărămitură ai cărui obraji îşi schimbară uşor nuanţa.
- Domnule Fărămitură, e prematur să mă pronunţ. De asta suntem aici. La nevoie vom pierde toată ziua
şi chiar şi altele, dacă situaţia o va impune. Vreau doar să ştiu dacă identitatea individului ţi-e cunoscută
sau nu.
Între timp Gaiginu se depărtă de micul grup, apropiindu-se de Jaguarul verde petrol, tras lîngă
bordură.
- Poate că e cazul să ne plimbăm şi pe la alte staţii, sugeră Fărămitură în timp ce îşi scotea şi el o ţigară.
- Nu, îi respinse Austrianu ideea. Riscăm ca el să coboare aici şi noi să fim acolo. Totul depinde de
noroc. Uneori poţi sta şi o săptămînă la post şi să nu tragă nici un peşte.
Între timp sosiseră mai multe tramvaie şi de fiecare dată mulţimea tălăzuia năvalnic în speranţa că va
prinde un loc pe scaun.
- Cu discreţie, domnule Apostu, şoptea de fiecare dată Austrianu omului care se agita, ridicîndu-se pe
vîrfuri în căutarea chipului cunoscut.
Fărămitură îşi întoarse nervos privirea spre Apostu şi îl măsură grăbit.
- Şi de cît zici că te-a supt?
Apostu se uită la el nedumerit.
- M-a supt? repetă el în şoaptă.
- Da, nene! De cît te-a uşurat?
Apostu clipi surprins, apoi figura i se lumină.
- A, mi-a furat cincisprezece mii.
Fărămitută se înecă violent şi scăpă ţigara din mînă.

44
- Domnule Apostu, îl rugă Austrianu care urmărea distrat discuţia, dumneata uită-te la toţi care vin, sau
coboară din tramvaie. Dacă îl pierdem e păcat de truda noastră.
- Mai zi-mi o dată, hîrîi ameţit Fărămitură cu o lacrimă atîrnîndu-i în colţul ochiului.
- Cinsprezece mii, repetă Apostu cu figura întunecată de durerea pe care o simţea invadîndu-i sufletul.
- Cimpe mii!!! şuieră celălalt bîţîindu-se aiurit. Cine e ăsta, neică? Abia aştept să dau de el.
Scîrţîiturile ascuţite anunţau venirea unui alt tramvai. Uşile au fost iemdiat asaltate de doritorii de
scaune. Urmă o luptă surdă cu coatele şi genunchii între cei ce voiau să coboare şi cei care voiau să le ai
locul.
Apostu tresări violent, dar Austrianu îi prinse mîna înainte ca ea să se întindă acuzator. Cu o mişcare
scurtă îl răsuci pe Apostu cu spatele la tamvai şi scrută mulţimea. Apoi îl întrebă grăbit.
- Tipul înalt în cămaşă albă şi pantalon bej?
- Da, răspunse Apostu tremurînd de încordare.
- Domnule Fărămitură, l-ai reperat?
Ciudăţenia îşi umflă nările, pufnind cu superioritate.
- Ce dracu, şefu’, nici nu trebuia să mi-l arăţi. Trompa meu e aşa de plin de mirosul lui, că simt că-mi
explodează.
- Domnule Fărămitură, te rog să-l iei în primire. Noi te aşteptăm aici.
După plecarea lui se apropiară amîndoi de maşina lui Gaiginu.
- Ei? îi întrebă el cu un calm pe care Apostu nu îl putea înţelege.
Austrianu se sprijini gînditor de botul maşinii.
- Nu m-aş fi aşteptat, spuse el părînd că urmăreşte o idee depărtată. Mi se pare incredibil. Pe individul
ăsta îl cunosc. Sper să nu mă ştie şi el pe mine, deşi... Nu poţi fi niciodată sigur. Îl cheamă, sau i se
spune Ştoacă. E băiatul unuia Sponogitu. Sau naiba ştie dacă e băiatul lui, sau a fost, ca să zic aşa, înfiat
de el. Sponogitu a fost unul dintre cei mai abili hoţi de buzunare. Şi nu numai. Un talent incredibil. Îţi
lua ceasul, cureaua de la pantaloni, şireturile, cred că te putea lăsa complet dezbrăcat fără ca tu să fi avut
vreo bănuială. A putut fi prins doar cu un artist de la circ. Un iluzionist. Cu ăsta nu i-a mai mers. Dar şi
în puşcărie i-a fost destul de bine. Pînă într-o zi. Toţi şuţii îl respectau. Pentru el furtul era o artă şi o
ştiinţă. Numai proştii se lasă prinşi. Şi dacă ştii să furi, ai destul să mituieşti, să ungi şi să te faci scăpat.
O filozofie simplă şi eficientă. Cel puţin aşa a crezut el. Pentru că l-au găsit într-o zi pe mijlocul culoaru-
lui cu inima străpunsă. Ştoacă a stat mai mult timp cu el şi se pare că i-a devenit ucenic. Urechile statului
spun că îşi îsuşise fiecare cuvînt al înţeleptului Sponogitu. Nu mai ştiu ce, sau cine a intervenit, că
Ştoacă a fost luat de la Jilava şi dus la Piteşti. Asta e o altfel de puşcărie faţă de aia de la Jilava. E vorba
de cu totul altceva. Aici deţinuţii nu mai sunt de drept comun. Şi Ştoacă a făcut echipă cu unul Ţurcanu.
Nişte bestii. Cele mai feroce animale de pradă s-ar ruşina faţă de ei. Oamenii sunt bătuţi cu ciomege 24
de ore. Încontinuu. Pînă la nebunie. Nici Hitler nu ar fi avut curajul să inventeze o asemenea barbarie.
Interesant cam pe la cine duc iţele poveştii ăsteia, pentru că din Piteşti nu se iese. Sau dacă se iese, o faci
pentru a intra în pămînt, ori... Ori ai semnat un pact cu un diavol care nu te iartă nici dacă oftezi. Acum
încep să văd altfel lucurile. Se opri şi îşi aprinse încet o ţigară. Suflă fumul imediat sorbit de vîntul cald
al lui mai şi continuă. Suma de cinsprezece mii e imensă, e ceva ce nici nu ai curajul să-ţi imaginezi.
Cine ar putea să-şi însuşească aşa ceva? Tovarăşilor le mai pot scăpa greşeli ideologice. Se înghite greu
de tot, dar... Hai, eşti dat o vreme la munca de jos. Dar nu le place să fie furaţi. Cînd e vorba de bani
devin mai răi ca fiarele. Şi atunci? Atunci doar cineva din structurile de sus o poate face. Unul care poate
supraveghea fiecare pas şi poate acoperi fiecare urmă, scoţînd mereu vinovat un nevionat. Şi dacă mă
gîndesc că domnului Apostu i s-a cerut să vină cu buletinul mamei lui şi cu certificatul de deces care nici
nu i-a mai fost înapoiat... Mda, lucrurile încep să se lege.
Apostu îl ascultă tot timpul fără să fi înţeles mare lucru. A fost doar surprins cînd l-a auzit pe
Austrianu continuîndu-şi gîndurile.
- Îmi pare rău, dar viaţa dumitale nu mai e deloc la adăpost. Din păcate, ceea ce am presupus prima dată
se întăreşte acum. Atîţia bani nu folosesc nimănui într-o ţară ca România. Mi-e clar că se încearcă
scoaterea cuiva din ţară. Şi cred că autorul operaţiunii va vrea şi mai mult.

45
- De ce ar face-o? întebă Gaiginu cu aerul spectatorului neutru. Ce, nu are o viaţă destul de fericită dacă
face parte din elita ăstora? Nu îşi poate permite orice?
Austrianu zîmbi.
- Ba da, dar... Ai văzut ziarul de azi? Ce necrolog superb s-a făcut lu’ tovu Oriş. Un atac de cord
necruţător. În floarea vîrstei! Un tovarăş de o inestimabilă valoare, atît de ambiţios, atît de valoros pentru
partid, căruia viitorul nu i-ar fi putut ţine niciodată uşa închisă. Etc, etc. La ăştia nu e vorba de avantajele
oferite de poziţia pe care o ocupă în ierarhia de partid. Ci de cît timp îţi poţi păstra poziţia. Între ăştia se
dă o luptă acerbă. Călcatul în picioare şi cotonogitul fără nici o reţinere stau la baza politicii interne de
partid. Valoarea individuală a ăstora e dată doar de sistemul de relaţii şi bisericuţele din care fac parte.
Ceea ce eşti azi, poate deveni o amintire mîine. Nu ştii cînd vreun tovarăş cu o înzestrare masculină
superioară, se poate supăra pe tine cu nişte consecinţe dezastruase. E suficient un oftat, un gest, o haină
care să i se pară de o calitate superioară faţă de a lui, sau o soţie care să arate puţin mai altfel decît un
măcelar, o vorbă şoptită neinspirat unui rival şi totul se surpă, devine vînt şi praf. Aşa că individul
angajat în povestea asta ştie că o fi capitalismul hidos de inuman şi condamnabil pentru ororile lui, o fi
exploatarea omului de către om de înfierat, dar acolo, cel puţin, în capitalismul ăla plin de sînge şi
sudoare, nimeni nu îţi poate lua ce e al tău, pentru că ce îţi aparţine nu depinde de poziţia caducă pe care
o ai în partid, ci de mersul afacerilor. Şi dacă vii cu o sumă de bani ca asta şi o bagi într-o bancă sigură
din Elveţia, nici măcar de afaceri nu mai e nevoie să te apuci.
Austrianu a fost întrerupt de gestul scurt al lui Gaiginu. Dădu imperceptibil din cap şi îşi păstră
poziţia, fără să privească spre tramvaiul oprit în staţie. După cîteva clipe Fărămitură stătea în faţa lor.
- N-am mai văzut încă aşa ceva, spuse el şuierînd de uimire. Cînd o dă în lucru nici n-ai timp să te-
nsemnezi. Omu’ ăsta e dăruit. Are puteri. Cînd te pune-n cătarea ochilor, nu-ţi mai stă bine. Nu mai eşti
tu. Şi ţi se-nvîrte prin buzunare ca un titirez. Cinci plicuri a săltat. Toate gemeau. Plesneau! Şi ăia de i-a
spoit, mai blînzi ca nişte miei. Nici călcatul mielcului nu s-a auzit de la ei.
- Plicurile sunt portmoneele, reuşi să le explice Austrianu care continua să supravegheze staţia de
tramvai.
- Şi dacă nu beleam bine feştilele mă lăsa şi pă mine cu şliţu’ la vedere. Cînd îşi îndoapă ochii în tine,
zici că are un brici în felinare. E spaimă. Păi ăsta e fiu’ lu’ Sponogitu, ăl mai mare artist al nost’. Păi din
aşa tată ce drac putea să iasă? Ce fac, şefu’?
- Vă ţineţi mai departe după el. Vreau să ştiu pe ce adresă îi putem scrie.
- Bine, şefu’, da’ tot timpu’ cît îi sug parfumu’ înseamnă uscăciune.
- Nu-ţi face griji. Biroul o să-ţi deconteze vacanţa asta. Tu ai grijă să nu dea Alimănescu peste tine, că
nimeni nu te mai ia înapoi.
Făptura îşi ţuguie buzele, afişînd o mină jignită.
- Alimănescu! pufni el şi făcu un gest dispreţuitor din mînă.
- Puteţi pleca, domnule Fărămitură, spuse Austrianu cu privirea aţintită asupra trotuarului de vizavi. Ştii
unde ne întîlnim.
După plecarea lui Fărămitură, Austrianu făcu un gest larg cu mîna, invitîndu-i în maşină.
- Domnilor, ziua de azi ne-a adus o victorie care merită sărbătorită. Propun să mergem la locul nostru
favorit, continuă el, privindu-l pe Gaiginu. Apostu ezită, dar tonul lui Austrianu îl făcu să îşi întindă
mîna spre portieră.
- Dar cine e arătarea aia? dădu el glas unei întrebări care părea să-l frămînte intens.
Austrianu nu îşi putu reţine rîsul amuzat.
- Arătarea e regele hoţilor. Şi cine lucrează în sistem are nevoie de arătarea aia ca de aer.
- Regele hoţilor! îşi trădă Apostu uluiala cu forţa unui adevărat ţăran.
- Mda, există şi aşa ceva. Şi o să mă întrebi de ce nu e arestat dacă tot se ştie de el. Păi tocmai din
aceeaşi cauză despre care ţi-am spus. E cea mai grozavă sursă de informaţii. Ştiu, acum o să întrebi cum
naiba poate fura cu mutra aia care îţi sare în ochi de cum îl vezi. Asta să-l întrebi pe el. Dar cum nimeni
n-a depus vreo plîngere împotriva lui pînă acum...

46
 Totul îl uluia pe Apostu. Drumul cu maşina pe şoseaua largă, flancată de arbori uriaşi, a căror
existenţă nu o descoperise pînă atunci, vilele impozante, dominînd grădinile spaţioase, pline de flori.
Parfumul discret, dar plin de personalitate care pulsa din hainele celor doi. Plimbarea cu o asemenea
maşină, bancheta din piele de acelaşi verde petrol, luxul interiorului, furnirul de nuc care placa portierele
şi bordul. Nu îi mai fusese dat vreodată să meargă în aşa ceva, dar balansul lin al suspensiilor îi aminti
cu groază de hurducăturile şi ghionturile din maşina miliţiei.
Portarul plin de fireturi strălucitoare de la intrarea în bar l-a impresionat la fel de puternic. Credea că
se află în faţa unui general şi era cît pe ce să-i dea onorul. L-a oprit doar înclinarea adîncă a
„generalului” cu care l-a întîmpinat pe Austrianu. Au fost invitaţi cu un gest amplu în barul aflat la
subsolul unei clădiri din apropierea Statuii Aviatorilor. Şocul lui Apostu a sporit la vederea interiorului
cochet, scăldat în lumini discrete şi calde, cu mese rotunde, joase, înconjurate de scăunele tapiţate cu
catifea roşie, ca şi covorul care acoperea toată podeaua. Într-un colţ cîţiva instrumentişti negri, la care
Apostu se holba neîncrezător, îngînau melodii care îi aminteau de placa ascultată la Gaiginu.
De cum au intrat au fost luaţi în primire de un tip rotofei, cu surîs bonom, îmbrăcat cu un smocking
de care Apostu nu mai văzuse niciodată. Îi trase pe Austrianu şi Gaiginu într-o parte şi, după ce şuşotiră
cîteva clipe, se înclină plin e respect şi îi conduse la o masă plasată discret în colţul cel mai depărtat de
ringul de dans.
După cîteva minute se ivi o tînără care îl lăsă pe Apostu fără respiraţie. Înaltă, suplă, purta o fustă
foarte scurtă, dezvăluindu-i aproape în întregime picioarele zvelte. Era toată numai zîmbet şi se aplecă
deasupra lui Austrianu ca aburul uşor al primăverii.
- Domnule Sabin, îşi undui ea boarea catifelată a şoaptei, ştiu că sunt ţigările dumneavoastră preferate.
Apostu revăzu pachetul alb, cu dunguliţe aurii aşezat între paharele cu pereţi groşi de pe tava chelneriţei
în care licărea stins băutura cu aromă puternică.
Austrianu îi dărui un zîmbet bine confecţionat în semn de mulţumire.
- Te-ai înşelat tu vreodată, Gina? Te anunţ eu cînd plec.
- Coniac franţuzesc, şopti înîntat Gaiginu după plecarea Ginei. Ţi-ai fi putut închipui că mai există aşa
ceva în scumpa noastră ţară? Că aşa ceva mai poate alina chinurile unui suflet năpăstuit? Cînd eram în
Legiune ar fi trebuit să omor singur un regiment pentru un pahar ca ăsta.
Austrianu dădu încet din cap, părînd că gîndurile lui aleargă în altă direcţie.
- Ştii, spuse el cu aerul că vorbeşte cu sine, mi se pare atît de ciudat ca, dintr-o dată, să dau nas în nas cu
trecutul. Şi eu, care credeam că e un capitol complet închis. Nu ştiu ce s-a-ntîmplat cu individul despre
care ţi-am vorbit. Cu hoţul ăla celebru, Sponogitu. Nimeni nu ştie, sau nu vrea să ştie. Cine l-a aranjat
aşa de bine? Cert e că nouă ne-a stricat nu ştiu cîte ploi. Pentru că tocmai fusese „agăţat” semnase un
contract de colaborare cu serviciul meu care, oricum, după cîteva zile a şi fost desfiinţat. Ca să vezi ce
înseamnă! Anii o iau repede la vale, huruind pe drumul desfundat al vieţii, lucrurile se estompează, ies
din circuit şi minte şi, dintr-o dată amintirile astea vechi dau năvală peste tine. A fost ca o lovitură în
plex. Nu mă aşteptam. Despre Ştoacă ăsta nu s-a mai aflat nimic. Şi nici nu s-ar fi aflat dacă nu l-ar fi
trădat taică-su. Hoţ, hoţ, dar nu rezista la „masaje”. Presiunile fizice îl dezgustau, aşa că nu a fost nici o
problemă să de afară tot ce ştia. N-am reuşit să aflu care era natura reală a relaţiei lui cu Ştoacă. Înclin să
cred că l-a înfiat, sau poate e prea mult spus. L-a luat cu el. De ce? Nu se ştie. Poate se va afla vreodată.
În tot cazul, sărmanul taică-tu a plătit prea scump că s-a ambiţionat să-l prindă.
Gaiginu tresări puternic şi îşi înfipse ochii verzi în obrazul lui Austrianu. Prinse paharul gros şi
începu să-l învîrtească mecanic între degete. O cută adîncă îşi săpă şanţul pe frunte.
- Sabin, e pentru prima dată cînd te aud vorbindu-mi de tata.
Austrianu luă o ţigară şi o aprinse atît de încet, încît părea că vrea să evite un moment delicat pe care
îl aşteptase de multă vreme şi de care ar fi dorit să scape indiferent de costuri.
- Mda, făcu el încet. Cum îţi spuneam, cu trecutul nu e de jucat. Nu ne uită şi nu vrea să ne ierte. După
Sponogitu ăsta am umblat ca apucaţii toţi şefii de secţie, chestori, inspectori. Toţi! A fost considerat un
pericol pentru siguranţa naţională. Putea să intre unde voia, cînd voia. Case de bani, seifuri, mai bine le
lăsai pe toate vraişte. Nu exista încuietoare pe care să nu o poată descuia. De unul ca el ai oriunde şi
oricînd o nevoie maximă. Aşa că ne-am dat peste cap să punem mîna pe el. Şi ştii unde a căzut idiotul?

47
Într-un tramvai! Capetele cele mai mari îşi frîng gîtul în modul cel mai stupid cu putinţă. Exact ca în
cazul lui Ştoacă, ne-am făcut socoteala că omul ăsta trebuie să aibă o zonă preferată unde acţionează.
Pentru că, dincolo de marile spargeri, avea nevoie şi de măruţiş. Ne-am dat seama după numărul mare de
plîngeri depuse de păgubaşi. Şi cam toate cazurile făceau referire la orele cele mai aglomerate, pe liniile
din zona centrului. E clar. În aglomeraţie se operează cel mai uşor. L-am luat pe un iluzionist de la circ,
l-am întrebat dacă e de acord să colaboreze, l-am îmbrăcat ca pe un mare boier, i-am înfipt în piept un
portmoneu care dădea pe afară de plin ce era, n-a fost nevoie să-l învăţăm cum să-şi ia o mutră de tîmpit
autentic, că doar era artist şi l-am trimis la defilare. S-a dovedit om cu un fler dsăvîrşit. Orice privire îi
spunea ceva. Cum zicea domnul Fărămitură despre Ştoacă? Că e dăruit? Ei bine, aşa era şi iluzionistul
nostru. Se opri şi îşi termină coniacul, apoi îl întrebă pe Gaiginu din ochi. Bine, spuse el zîmbind şi
ridică mîna.
Gina se ivi cu acelaşi mers graţios, învăluindu-i cu un zîmbet care îl zăpăci complet pe Apostu.
- Casa mai are din aşa ceva?
- Pentru dumneavoastră oricînd, oricît, şopti Gina luînd paharele goale de pe masă.
Între timp barul se umpluse. Apostu putu să admire nestingherit toaletele pretenţioase ale doamnelor,
gesturile lor graţioase şi totuşi foarte sigure, mişcările bărbaţilor, lejere în costumele lor croite după
rigorile modei. Dar privirile îi fuseseră atrase magnetic de un mic grup de dansatoare doar în sutien şi un
slip minuscul, ale căror mişcări graţioase îl făceau să se simtă dus de val.
După cîteva minute Gina se întoarse cu tava încărcată. Paharele erau mai mari şi mai pline. Lîngă ele
îşi ridicau trupul translucid şi înalt sondele în care foşnea sufletul spumos al apei minerale.
- Vă spuneam de iluzionist, continuă Austrianu după ce sorbi cu ochii închişi coniacul franţuzesc. La a
doua plimare, sau a treia a simţit că cineva, pe care îl căutam de atîta vreme, se interesa el. Cred că şi
Sponogitu a simţit ceva. Ştii cum sunt ăştia. Te filmează şi te cîntăresc dintr-o privire. Probabil că oricît
l-am deghizat noi pe iluzionist, de sub fardul de ţăran se strecura alt iz. Norocul a fost că omul angajat
de noi ştia ce e scena, ştia cum să servească iluzia cumpărătorului, aşa că, şoricelul cel abil, oricît de abil
o fi fost el, n-a rezistat ispitei. Ispita, asta ne termină pe toţi cu spoiala ei de... Nu ştiu de ce, dar cert e că
buzunarul umflat a exercitat asupra lui o excitaţie căreia nu i s-a putut opune. S-a dedat pe lîngă bucăţica
de caşcaval, a adulmecat-o şi, cînd să o înghită, pas de a mai deschide gura. S-a trezit legat de victima
lui cu o superbă pereche de cătuşe, în timp ce în mînă ţinea portmoneul. Nici n-a mai încercat să scape
de el. A rîs doar. Un rîs amar şi prostesc. Ceea ce am aflat la interogatoriu m-a frapat însă. Băiatul lui,
Ştoacă, urma să dea o lovitură de zile mari. Banca Transilvania. Asta îl rodea pe el. O să întrebi de ce ni
l-a dăruit cu atîta largheţe. O dată pentru că nu rezista, aşa cum ţi-am spus deja, unui interogatoriu mai...
aşezat... A doua oară, cred că nu suporta ideea de a fi singur pe lume. I se făcuse dor de băieţel şi dorea
să-l aibă alăturea. Dorul şi invidia, două dimensiuni fundamentale ale unui suflet plin de iubire. Ne-a
atras însă atenţia că Ştoacă e foarte periculos şi că mînuie cuţitul cum nu mai văzuse la nimeni. El,
Sponogitu, avea oroare de arme. El lucra curat ca o domnişoară. Asupra lui avea doar sculele de care nu
se despărţea niciodată, că doar nu se ştie ce-ţi poate ieşi în cale. Nu ştiu ce s-a întîmplat cu taică-tu în
noaptea aia. Eu, din respect pentru el, nu o numesc prostie, ci exces de zel. S-a dus să-şi ia pontul în
primire, dar... Cum zicea domnul Fărămitură despre Ştoacă? Că e dăruit? Mda, se pare că are într-adevăr
puteri deosebite pe care specialiştii le numesc hipnoză. Probabil că şi-a intuit această putere pe care o
foloseşte empiric, fără să fi încercat, spre norocul nostru, să şi-o cultive. Numai aşa poate să fure cu atîta
uşurinţă fără să fie simţit, sau cel puţin bănuit. În noaptea aia, cînd tată-tu n-a mai avut răbdare să-i vină
echipa şi a pornit de unul singur în misiune, cred că Ştoacă a simţit că se întîmplă ceva. Poate că vreun
indiscret, sau binevoitor i-a şoptit că taică-su a căzut. Nu ştiu. Cert e că atunci cînd poliţistul a apărut
exact acolo unde ar fi trebuit să-l înhaţe, locul era pustiu. Şi atunci poliţistul s-a ascuns într-un loc
întunecat. A crezut că a venit mai devreme, sau că s-a întîmplat ceva, şi a început să aştepte. Din cîte am
înţeles eu de la unul dintre paznici, Ştoacă a apărut şi taică-tu i-a pus pistolul la ceafă chiar cînd omul
cotrobăia printr-unul din seifuri. Se prefăcea doar. În mod sigur că a înţeles că lucrurile nu se învîrteau
conform planurilor lui şi voia doar să se răzbune. Cred că a avut tot timpul cuţitul în mînecă şi a profitat
de siguranţa pe care pistolul i-o dădea celui care îl ţinea. Pe taică-tu l-am găsit pe jos. Pe toată faţa lui se
întinsese expresia unei surprize imense. Ca atunci cînd nu poţi accepta că lucrurile care se petrec sub

48
ochii tăi sunt aievea. Rana fusese făcută chirurgical, chiar în centrul inimii. Cert e că nici Ştoacă nu s-a
mişcat suficient de repede. Unul dintre paznicii care îşi făcea rondul a dat peste el chiar cînd încerca să
iasă. A avut prezenţa de spirit să tragă. Asta a alarmat postul de poliţie de vizavi de bancă. N-a reuşit să
scape. Din nefericire pentru mine nu am mai apucat să-l interoghez. Postul mi-a fost desfiinţat şi tot
restul anchetei a devenit extrem de secret.
Oftă adînc, ca atunci cînd o aducere aminte se vîră cu toată forofota viermuitoare a acidului într-o
rană veche. O vreme peste masă pogorî tăcerea. Pulsa doar muzica discretă pe ritmul căreia evoluau ca
într-un basm cîţiva dansatori. Austrianu îşi aprinse altă ţigară şi se pregătea să spună ceva, cînd, în
dreptul mesei se opri Fărămitură însoţit de una din fetele barului.
- Cum trece timpul, spuse Austrianu privindu-l cu seriozitate. Să fie trecut de 12?
Fărămitură mîrîi ceva, se trînti pe scaunul liber şi scoase din buzunarul pantalonilor un pachet de
Plugar. Austrianu făcu o grimasă sugestivă şi îl opri cu un gest al mîinii.
- Ăla e material de front, spuse el cu un zîmbet subţire. Şi, cum vrem să spuravieţuim acestei întîlniri, fă-
mi plăcerea şi ia una din astea. Îi împinse pachetul şi Fărămitură făcu ochii mari.
- A, ăsta e material capitalist, toa'şu. S-ar putea spune că eşti stăpînit de slăbiciuni mic burgheze. Ce
noroc pe mine. Să sugi una chiar din esploatarea lu’ omu’. O nebunie! Îşi aprinse ţigara croindu-şi o
mutră extaziată. Păi dacă aş şti sursa, numa’ d-astea aş sorbi.
- În fine, îl împinse uşor Austrianu de la spate, hai să trecem la ce e important. Ce ai reuşit să afli?
Fărămitură îşi roti ochii prin local, întîrziind pe trupurile dansatoarelor, apoi se întoarse către
Austrianu.
- Ascultă-mă pe mine. Băiatu’ ăsta e o comoară. Că doar v-am spus cine e. Da’ uite că pînă acum n-am
avut şansa să mă lovesc de el. În fine. După ce a mai făcut cîteva ravagii, s-a dat jos din tramvaie şi a
luat-o agale. S-a oprit la o grădină. A halit nişte mici la care a ataşat ţapu’ din dotare. După aia s-a scobit
pîn dinţi şi s-a tot uitat în jur. Cît o fi el de mirositor, n-avea cum să-şi vadă coada, că mi-am schimbat
oamenii ca pe cămăşi. Da’ gagicile, să fie al dracu, numa’ cu ochii în şliţu’ lui. E ceva!... A mai colindat
de s-a făcut de înserat. Şi cînd să zici că o să adorm cu capu’ pe umăru’ lui, sare flăcău’ într-un taxi şi
dus a fost. El aşa credea că merge. Şi s-a oprit la un viloi din Primăverii.
- Adresa? făcu nerăbdător Austrianu
- Hai, mă nene, scîrţîi strivit Fărămiută, abordînd o mutră jignită. Chiar aşa puriu mă crezi? Scoase din
buzunarul cămăşii o bucăţică de hîrtie şi i-o întinse.
- Văd două adrese aici, spuse Austrianu nedumerit.
- Hai, mă nene, reveni Fărămitură la mutra jignită dinainte şi îşi înfipse mîna în paharul care îi fusese
adus, sorbind din el cu lăcomie. Aaaa! Păi cu aşa ceva e normal să te faci prieten cu viaţa şi să nu te mai
blestemi de dimineaţă. Dă unde, nene, acidu’ ăsta sulfuric care arde bazele temeliei noii societăţi?
Austrianu ridică agasat din umeri şi îi spuse pe un ton zgrunţuros.
- O să te bucuri de el cît vei avea chef. Acum lămureşte-mă ce-i cu adresele astea.
- Prima e cea din Primăverii.
- Cît timp a stat acolo?
- Cam o oră, cred. Omu’ meu nu avea ceas. A apreciat şi el dîn ochi. Să zicem că p-undeva p-aci. Şi p-
ormă, de-a ieşit el d-acolo, a luat-o iar agale. A schimbat două tramvaie şi a ajuns în Mandravela,
dincolo dă palatu’ întristării.
- Asta ar fi puşcăria Văcăreştilor, îi lămuri Austrianu pe ceilalţi doi.
- Aia e a doua adresă.
- Şi de acolo?
- Dracu să-l ia. Omu’ care mi-a telefonat mi-a spus că pînă acu’ un sfert de oră n-a mai ieşit. Da’ între
timp au aflat şi ai mei cine e. Că s-au dat în sfat cu consilieru’ meu pă problemă. Şi cînd au aflat că e fiu’
lu’ Sponogitu...
- Veştile rele circulă repede, spuse nu fără surprindere Austrianu.
- Bă, matale n-ai de un’ să ştii, da’ Sponogitu a fost ăl mai tare în breaslă. Eu l-am văzut o dată vorbind
cu un safe. Operă d-artă. Ia mai dă una dîn alea, făcu el lacom cu mîna întinsă toată spre pachetul de
ţigări. Păi cum vrei să meargă maşina fără combustibil? Da, Sponogitu a ajuns la de-să-vîr-şi-re! Talent

49
înnăscut! Păcat că l-au prăpădit. Ăsta, Ştoacă, nu i-ar fi chiar fecior pe de-a-ntregu’. Asta-i apa de-o
toacă gurile rele. Cică ar fi fost găsit de Sponogitu. Păi unu’ ca el peste ce dracu să fi dat în drum? Peste
o baligă? Şi l-a învăţat p-ăsta nou’ multe lucruri frumoase şi utile. Da’ nici n-a avut nevoie de prea multă
şcolire. Aşa cum am dat eu cu presupusu’, ăsta are puterea-n ochi. Face cu tine cum vrea el. Poa’ să bage
şi bisturiu-n tine, nu simţi nimic. Şi aşa se face că pe puriu l-a furat la furat.
- Ba la furat l-a furat, spuse Austrianu deplasînd accentul pe începutul propoziţiei.
Gaiginu tocmai spărsese învelişul unei alune, dar nu o mai duse la gură.
- Şi care ar fi diferenţa? întrebă el nedumerit.
- Păi aşa cum pune domnul Fărămitură problema, faptul de a-l fi furat pe dumnealui a fost doar un
accident. O victimă oarecare printre atîtea altele. Ori, aici nu e vorba de un accident oarecare, de o
întîmplare. Omul ieşise după pradă pentru că aşa i s-a cerut. Ăsta i-a fost ordinul.
Apostu, care ascultase totul cu încordare, întrebă uşor agasat.
- Dar oamenii ăştia, care sunt furaţi, nu se duc la miliţie? Nu se plîng acolo de ce li se întîmplă? De ce
nu încearcă miliţia să-l prindă? Nu vedeţi ce nenorocire? De ce să mi se întîmple mie asta, cînd miliţia ar
trebui să-l prindă?
Fărămitură îi aruncă o privire jignită.
- A! puriu e puriu rău dă tot, spuse el spărgînd o alună. Nu ştie ce ascunde banana sub pielea ei.
Gaiginu schiţă un zîmbet, dar reacţia promptă a lui Apostu il curmă imediat.
- Nişte ouă! izbucni el agasat. Ce dracu altceva ar putea să ascundă?
După clipa de tăcere un rîs vesel izbucni deasupra mesei, atrăgînd privirile celorlalţi clienţi. Gaiginu
se uită amuzat la Apostru care zări pentru prima oară în ochii lui altceva decît uşorul dispreţ de care se
lovise pînă atunci.
- Ai văzut vreodată o banană? îl întrebă Austrianu.
Apostu ridică din umeri, surprins de ieşirea lui.
- Habar nu am ce-i aia, mărturisi el cu o privire sinceră, dar după ce l-am auzit pe domnul, îmi cam
închipui ce ar putea fi.
Ceilalţi rîseră iar. Fărămituă continuă cu un aer contrariat.
- Adică cum? Să asmuţi miliţia? Păi ăştia n-au şi ei trebi mai importante dă făcut? Păi în primu’ şi-n
primu’ rînd ei trebe să apere ce dracu mai facem noi p-aici de capitalismu’ cel hrăpăreţ
- Vă rog, fără politică, domnule Fărămitură, îi tăie avîntul Austrianu.
Fărămitură continuă fără să-l bage în seamă.
- Păi dacă miliţia asta s-ar ocupa de noi, de hoţomani, de americani, care vor să ne fure totul, cine să mai
aibă grijă? Şi apoi miliţia asta nu e şi ei oameni? Nu trebuie să trăiască şi ei? Păi tu numeşti p-ăsta trai
din salar? Păi, neicuşorule, tu nu ai o viziune marxistă asupra lumii! Păi confom lu’ nen-tu Marx, trebe
cu toţii să trăim, şi noi şi ei. Aşa că noi ieşim pă teren, că acolo e locu’ nost’ dă muncă, şi ei ne ţine tira.
Diviziunea socială a muncii, mă, dacă nu ştiai. Şi, pe lîngă asta, cum să se ia ăştia de hoţi?
- Care ăştia? îl întrebă Apostu uluit de învăţămîntul politic pe care Fărămitură i-l derula pe un ton
angajat.
- Care ăştia!? Puterea, guvernu’, poliţia. Într-un singur cuvînt, politica, nene! Păi regimul ăsta îi iubeşte
pă hoţi. Că doar pă ei îi poate folosi după bunul plac. Omu' cinstit nu le face trebuinţă. Dacă nu-l ai la
mînă cu ceva, trebuie să-i înscenezi altceva. Prea multă aiurelă. Aşa, pă hoţ îl ai la mînă, şi se uită
sugestiv spre Austrianu. Tu îi cînţi şi el joacă. Şi apoi e o lege, hoţ la hoţ nu-şi scoate sufletu’. Parcă
ăştia de-s în tron acu’, nu-s tot nişte hoţi? Ce, au cîştigat cinstit? Cine dracu i-a vrut p-ăştia? Nimeni!
- Şi eu care te rugasem fără politică, îi repetă Austrianu cu un zîmbet dojenitor. Mai bine spune-mi ce
părere ai de fetele astea. Gicu mi-a şoptit că au fost angajate de curînd de la Operă. Acolo lucrează peste
zi, dar aici ar fi grosul afacerii.
Fărămitură îşi aruncă o privire critică spre micul corp de balet şi se strîmbă cu superioritate.
- Asta-i marfă? pufni el. Astea-s femei? Nişte fleoarţe, continuă el clătinîndu-şi cupola capului. Păi să-ţi
arăt eu mostre dîn branşă, dacă e vorba p-aşa. Am nişte ştoarfe, Sabine, de zici că sunt sora reginei. Mai
bine ţi-ai tăia limba decît să le acuzi de ceva.
Austrianu trecu zîmbitor peste familiarismul gros al lui Fărămitură şi îşi privi ceasul.

50
- Cred că am sărit peste cal, spuse el grăbit. E aproape două şi domnul Apostu trebuie să fie de dimineaţă
prezent la uzină pentru a contribui la consolidarea puterii populare în patria noastră. Făcu un semn şi
lăsă chelnerului aplecat spre el un pumn de bani.
Apostu se ridică încet, de parcă i-ar fi fost greu să se despartă de locul acela. Îi rămăseseră adînc
înfipte în suflet trupurile dansatoarelor cu formele lor mistuitoare.

Apostu rămăsese în holul blocului din Magheru, privindu-se atent în oglinda mare fixată pe unul din
pereţi şi oftă. Trecuseră cîteva zile de la seara petrecută în bar şi impresia lăsată fusese atît de puternică
încît se transformase în obseseie. Întîmplarea de o fracţiune de secundă, cînd îl împinsese pe Gaiginu
dintre şinele de tramvai, îl zvîrlise într-o lume populată de oameni a căror existenţă n-ar fi avut cum să o
bănuiască vreodată. Uzina şi ai ei erau tot universul la care se reducea viaţa pentru el. Pe stradă vedea
multe haine elegante, bărbaţi şi femei cu înfăţişare distină, dar nu le acorda nici o atenţie. Îi trecea pe toţi
într-un index, un colţ mult prea îndepărtat de el ca să se oprească vreodată asupra lor. Şi, pe neaşteptate,
uşa se deschisese cu bruscheţe şi, din ungherul cu umbre confuze, a fost invadat de făpturile pe care le
remarcase doar cu coada ochiului. Cu Gaiginu vorbea mereu la telefon. I se părea că omul ăsta exercita o
influenţă benefică asupra lui. Îi plăcea vocea, privirea, gesturile, ţinuta mereu dreaptă şi sigură pe sine,
uşoara distanţă pe care o punea între el şi ceilalţi, aerul de mister care îl înconjura. Faptul de a-l fi simţit
aproape se transforma într-o nevoie dureroasă şi se temea să nu-l piardă în urma vreunui accident, sau să
nu dispară în neantul din care apăruse fără nici o vorbă, fără nici o explicaţie. Simţea că ar fi fost o
pierdere cu mult mai cumplită decît a mamei lui.
De cîteva minute îşi privea figura reflectată de oglindă şi oftă. Cel pe care îl vedea îi lăsa o impresie
tare proastă. O clipă se revoltă. Îi devenise clar că modelul străinului pe care îl salvase, exercita o
influenţă mult prea puternică asupra lui, şi că nu mai reuşea să-şi găsească din resursele de încăpăţînare
nici un antidot împotriva idolului. Nu-i mai plăcea nici privirea de ţăran mult prea înrădăcinat în
făgaşurile pe care roţile veacurilor le lăsase în pămîntul moale. Nici obrazul ţepos şi necizelat, nici
hainele lălîi, pline de praf, nici combinaţia de pantof-bocanc care pentru prima oară i se părea
caraghioasă, cu botul ei mare şi rotund. Oftă iar şi ridică din umeri în timp ce degetele îi pipăiau obrazul
neras.
Se desprinse cu oarecare uşurare de propria-i imagine şi se opri în faţa liftului pe care învăţase deja
să-l folosească şi de care nu se mai temea. Ba chiar simţea un fel de plăcere perversă în faţa gesturilor
lui sigure cu care apăsa butonul şi deschidea uşa. Era o imagine de care se îndrăgostise: el apăsînd
butonul pentru etajul trei fără nici o ezitare, fără să mai resimtă spaima care îi muşcase pîntecul la prima
smucitură a cutiei de lemn. Ar fi vrut să se caţere pe gardul înalt al fabricii şi să strige tuturor cum ştia el
să urce şi să coboare din liftul care îl ducea la un prieten de care nu mai avea nimeni, cu maşina lui,
chiar numai a lui, dacă aşa ceva putea fi gîndit, şi cu casă pe Magheru. Era mult, mult prea mult.
Îi deschise Gaiginu îmbrăcat cu acelaşi halat verde, pe care îl admirase în tăcere la prima lui vizită.
Bărbatul avea o figură jovială şi îi zîmbea părînd încîntat de vizita lui.
- Ne laşi să te aşteptăm? îl întrebă el pe un ton critic. Se poate?
Apostu auzi din cameră chicote şi zvon de glasuri. Făcu o figură surprinsă şi se uită întrebător la
Gaiginu.
- Haide, domnule, spuse el rîzînd. Am invitat două prietene care abia aşteaptă să te cunoască. De cînd
mă tot toacă la cap că vor să ştie datorită cui mai sunt în viaţă. Un salvator! Ce vrei, nu ai în fiecare zi
ocazia să dai de un asemenea om.
Omuşorul jucă dureros în gîtul lui Apostu. Făcu un pas şovăitor, dar se opri şi, pe neaşteptate se
retrase spre uşă. Gaiginu îl prinse de braţ cu mîna care îi aminti de o menghină.
- Ce dracu, omule, spuse el păstrîndu-şi buna dispoziţie. Ţi-ai riscat viaţa şi acum, cînd să-ţi primeşti
ofranda... Hai, dă năvală. Îl trase după el fără să ţină seamă de opoziţia lui. Prin aburul care îi
împăienjenea ochii reuşi să desluşească două contururi cuibărite pe sofa. Aplauzele i se înfipseră în auz
ca nişte ace.
- Tiana şi Teona, spuse Gaiginu întinzîndu-şi mîna spre cele două tinere. Zi şi tu, nu sunt revoltător de
frumoase?

51
 Abia acum privirea i se mai limpezi şi reuşi să le distingă.
- Deci, reţine, continuă Gaiginu. Nu sunt surori, deşi o oarecare asemănare ar exista între ele. Sunt
amîndouă la fel de nebune. Şi sper să faci repede deosebirea dintre ele. Blonda e Tiana şi bruneta...
Ghici cine e bruneta. Începu să rîdă amuzat de încurcătura lui Apostu.
- George, trezeşte-te, îl îndemnă el. Mai ţii minte cum le cheamă?
- Tinona.
- Timona!? Nu băiatule, reuşi Gaiginu să murmure printre hohotele de rîs, acompaniat de fete. Ea e
Teona. Sau vrei să faci din două una? Sau vrei să ne încăierăm pentru ce ne mai rămîne la amîndoi? Mai
bine lasă-le aşa cum sunt.
Inima lui Apostu începu să bată nebuneşte. Îşi aminti de trupurile dansatoarelor care îl urmăreau cu
strălucirea unei torţe în beznă. Bruneta avea părul retezat drept la baza gîtului, cu obrazul rotund şi
catifelat, dominat de ochii de un albastru profund cum numai cerul îngheţat al iernii poate fi. Buzele
pline aveau o senzualitate pe care Apostu o resimţi ca pe un curent electric.
Blonda îşi revărsa buclele peste umerii drepţi şi îl privea cu doi ochi negri care îl făcură să tresară. În
minte îi reveni brusc forţa altei priviri şi amintirile îl invadară ca suflul violent al unui taifun. Se simţi
zgîlţîit cu furie, dar clipa trecu şi se trezi iar confruntat cu frumuseţea senină a fetelor, o frumuseţte care
i se părea foarte greu de suportat.
Gaiginu rămase lîngă Apostu, cu o mînă pe umărul lui.
- George, spuse el privindu-l în ochi, o să te rog să nu mi-o iei în nume de rău. Doar ştii că te consider
prietenul meu şi nu aş face nimic să te jignesc. Dar tocmai pentru că ştiu că acolo unde stai nu ai cele
mai bune condiţii din lume, şi pentru că afară e aşa de cald şi pentru că tu ai venit în aglomeraţia
îngrozitoare din tramvai, o să te rog să mergi la baie şi să faci un duş. Ăsta e bun şi contra stresului...
adică a încordării din tine. O să te simţi excelent. Foloseşte-l cum ştii tu mai bine. Tot acolo găseşti o
sticluţă cu pulverizator... cu o pompiţă de cauciuc. Să o foloseşti cu toată încrederea. Apeşi pompiţa... Ai
grijă să nu-ţi intre în ochi. În rest poţi s-o foloseşti pe toată dacă îţi face plăcere.
- Cum se face cu duşul? îl întrebă Apostu cu privirea năucă.
- O să-ţi explic, dar vezi că tot acolo găseşti o cămaşă, nu e chiar nouă, dar eu nu o mai port. E a ta. Ştiu,
e meschin, trebuia să fie nouă, dar totul s-a derulat aşa de repede, că nu am mai avut timp să mă gîndesc
la amănunte. Şi tot acolo e o pereche de pantaloni. Nici ăştia nu sunt noi, ştiu, dar sunt ai tăi. Hainele
tale le pui într-o pungă de plastic. Sper să încapă toate în ea. O găseşti în colţul de lîngă cadă. Pantofi,
îmi pare rău, nu am, dar o să-ţi iau o pereche cînd ieşim.
Baia îl impresionă. Nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Robinete nichelate, suporturi metalice pentru
prosoapele imense şi pufoase, gresia cafenie răspîndind o căldură intimă, faianţa care îmbrăca pereţii.
Totul era un şoc pe care îl resimţea cu brutalitate. Oftă şi nu îşi putu reprima gîndul înţepător. În ce lux
trăiesc unii şi în ce mizerie alţii. Ce dracu o fi făcînd că îşi permite aşa ceva? Săpunul îi alungă
supărarea. Era mare, umplîndu-i toată palma, cu un parfum că îi venea să-şi înfigă dinţii în el. Buretele
mare, albastru, cu o uşoară asprime, l-a impresionat la fel de mult. Ca şi apa care venea în jeturi calde
peste el.
Spuma de ras îl făcu să uite de săpun. I se părea învăluit de un balsam mîngîietor de care nu se mai
putea sătura. Hainele lui Gaiginu se potriveau bine pe el. Pantalonul era o idee cam strîmt, dar nu se
observa. Îşi mai aruncă o privire în oglindă, clipind nedumerit. Apoi reveni cu timiditate în cameră. Nu a
înţeles de ce au încremenit ceilalţi, uitîndu-şi vorbele nerostite. Era de parcă atunci îi luase cineva îi
luase pămîntul aşternut pe faţă, dezvăluindu-i pentru prima dată adevărata înfăţişare. Revăzu în ochii lui
Gaiginu aceeaşi lumină ciudată ca atunci cînd îi răspunsese agasat lui Fărămituă. Aerul posac şi greoi de
ţăran rupt cu brutalitate din ţărîna lui dispăruse. Trăsăturile păreau să i se fi aranjat într-o simetrie bine
gîndită. Gura avea un contur ferm şi bărbia îi trăda o voinţă de care nu fusese conştient.
Bruneta sări încîntată de la locul ei şi i se agăţă de braţ. Inspiră lacomă parfumul delicat care pulsa
din pielea bărbatului prin ţesătura fină a cămăşii.
- Ea e Teona, îi reaminti Gaiginu revenind la buna dispoziţie.

52
- Şi el e marele erou, spuse fata veselă, trăgîndu-l spre sofa. Şi e venit tocmai din solurile nepervertite
ale pămîntului strămoşesc pentru a salva de la înălţimea superirorităţii lui morale pe decăzutul
reprezentant al exploatatorilor.
Rîseră toţi afară de Apostu căruia îi venea foarte greu să înţeleagă ce se întîmpla cu el. Simţea
aproape de el trupul ferm al femeii, îi sorbi tăcut parfumul, sufletul i se umplu de glasul ei cald ca o
promisiune şi acea parte din el care ar fi trebuit să-i lămurească evenimentele pe care le trăia, era prea
ocupată cu deliciile fructului pe care doar întîmplarea uluitoare i-l scosese în cale.
- Hai, eroule, strigă amuzată şi Tiana, stai aici, între noi, şi bătu cu palma în pluşul sofalei, şi povesteşte-
ne emoţionanta ta istorie.
Apostu rămase nemişcat între ele încercînd să-şi revină. Era înlănţuit de mîinile lor ca de nişte liane
pline de seva tinereţii şi inima îi bătea nebuneşte.
- Hai, tu, eroule al nostru, îl îndemnă şi Teona. Mă gîndesc înfiorată că mîine s-ar putea să urmeze una
din noi la rînd, vreau să spun la salvat. Şi de ce n-aş fi chiar eu aceea? Şi tocmai de aia vreau să ştiu cît
mai multe despre salvatorul meu.
Tăcerea se lăsă ca o invitaţie prin care se distingea silueta vagă a unei melodii. Începu să istorisească
aidoma condamnatului căruia îi e imposibil să-şi păcălească soarta. Povestea era simplă şi netedă, fără
izbucniri patetice şi se opri brusc înaintea furtului.
Teona, al cărei chef de a asculta povestea unui ţăran, lipsită de ingredientele cotidianului, se
epuizase, se ridică dintr-o dată de pe sofa şi se apropie de măsuţa pe care era o tavă cu o sticlă şi mai
multe pahare.
- Doamnelor, domnilor, spuse ea ceremonioasă, sunteţi invitaţi la o vodcă. Una adevărată. Care, din
fericire, nu e făcută de poporul rus, prieten şi frate mai mare, care numai fericire ne-a adus. Începu să
rîdă amar în timp ce Tiana sări şi ea de pe sofa. Gîlgîitul alcoolului rostogolit în paharele groase umplu
camera de un ecou îmbietor.
Fetele rămăseseră lîngă masă, ţinînd paharele pentru bărbaţi. Gaiginu întinse mîna spre ele, privindu-
le cu o mîndrie amuzată.
- Ei, spune şi tu, nu sunt riscant de frumoase? şi rămase extaziat în faţa tabloului. Cred că lipseşte ceva,
continuă el şi se apropie de radio, dînd volumul mai tare. Camera se umplu de acordurile stranii ale
aceleiaşi muzici leneşe pe care Apostu o ascultase pentru prima oară aici.
- E aceeaşi placă? întrebă el apropiindu-se de radio.
- Nu, dar muzica aparţine aceluiaşi gen. Mai ţii minte? Blues se cheamă.
Apostu dădu din cap şi privi atent coperta discului pe care o lacrimă se vărsa dintr-un ochi trist.
Blues Anytime, citi el în gînd fără să priceapă o iotă şi se întoarse cu faţa spre masă, trezindu-se înaintea
lui cu Teona care îşi ţinea braţele larg deschise.
- Are salvatorul lumii noastre uriaşa bunăvoinţă de a-mi acorda un dans?
Apostu rămase ca o bucată de piatră. Era pentru prima oară în viaţa lui cînd i se cerea aşa ceva. Pe
obraji i se plimbau ca flama unei lămpi limbile de jar ale emoţiei. O privi fîstîcit, fără să ştie ce să facă.
Îşi îndreptă privirile disperat spre Gaiginu şi îl văzu cu Tiana în spatele lui, cuprinzîndu-i gîtul cu braţele
goale.
- Ei, făcu Tiana nerăbdătoare, cît mai ai de gînd s-o ţii aşa? E o biată copilă. O să-i obosească mîinile şi
vei rata ocazia vieţii tale. Văzînd că Apostu întîrzia să răspundă unei oferte atît de ispititoare, continuă să
îl îmbărbăteze pe acelaşi ton. Uite, dom’le, e posibil? Un bărbat care s-a aruncat în faţa tramvaiului nu
mai are curajul să se arunce în braţele unei femei.
- Asta ca să vezi cu cît sunt femeile mai periculoase ca tramvaiele.
Apostu rostise cuvintele cu seriozitatea gravă a omului pe care viaţa îl supusese unor încercări
îngrozitoare, dar fetele izbucniră într-un ropot de rîs, aplaudînd cu dărnicie remarca. Gaiginu schiţă un
zîmbet, dar nu îşi putu reţine uimirea. Nu se aşteptase la aşa ceva din partea omului butucănos, al cărui
gînd se urnea cu greutatea unei roţi ruginite.
În final se trezi înlănţuit de braţele Teonei care îl sili să se mişte chiar şi aproximativ în ritmul
muzicii pînă ajunseră la masă. Şi iar căldura trupului ei, elasticitatea lui bine strunită, parfumul suav,

53
născut parcă din fiecare por al pielii, aerul ei degajat şi surîsul prietenos îl făcură să simtă durerea
fiorului lăsînd urme ca vîrful unei dalte în piatra sufletului său.
Vodca alerga repede prin vene. Dîrele ei de foc alunecau cu trup de şarpe în fiecare cotlon al fiinţei.
Nu se împăcase niciodată cu ţuica de acasă, vinul nu îl atrăgea, dar tăria alcoolului bine distilat, băut
într-o companie la care nici nu ar fi ştiut cum să viseze, îl împingea înainte, pe o mare cu valuri
necunoscute. Fetele vibrau de o veselie sănătoasă, atît de diferită de ce văzuse el în fabrică, unde rîsul
era dezlănţuit de farse de-a dreptul idioate, care îl scoteau din sărite, dar de care nu putea să scape.
Întîlni iar privirea Teonei şi simţi un zvîcnet puternic, un impuls pe care trebuia să şi-l stăpînească făcînd
un efort dureros.
- Gata, fetele, auzi ca prin vis vocea lui Gaiginu. Acum domniile voastre pornesc frumos spre acasă şi se
gătesc cum ştiu ele mai artistic.
- La cît ne întîlnim? întrebă Tiana cu vîrful degetului înfipt în pieptul lui Gaiginu. Bărbatul i-l prinse în
pumn şi îi sărută unghia.
- Între nouă şi jumătate şi zece, în faţă la Capşa.
- Ce e aia între şi între? se revoltă Teona. Doar n-o să ne laşi să vă aşteptăm ca două caraghioase la
poarta raiului.
Gaiginu ridică din umeri, părînd încurcat.
- Fii englez, îi ceru Tiana pe un ton hotărît. Spune şi tu zece fără un sfert, că dacă nu eşti la punct acolo,
fac un scandal de nu mai scoţi capul în lume.
După plecarea lor, Gaiginu opri pick-upul şi se aşeză la masă, invitîndu-l pe Apostu să facă acelaşi
lucru. Sorbiră cîteva înghiţituri în tăcere, apoi Gaiginu îl întrebă fără altă introducere.
- Ce părere ţi-au făcut?
Apostu rămase cu privirea agăţată de fereastra larg deschisă.
- Două femei tare frumoase, spuse el după un timp.
- Numai atît?
Urmă o altă pauză. Îi citi frămîntarea de pe chip şi zîmbi cînd îl auzi din nou, nereuşind să-şi
stăpînească vorbele care îi gîdilau buzele.
- Dar mă tot gîndesc din ce trăiesc ele, tot aşa cum mă mir din ce trăiesc toţi oamenii pe care îi cunoşti
tu.
- Văd că te zgîndără lucruri grave.
- Sunt prietenle tale, nu-i aşa?
Gaiginu acceptă cu o înclinare a capului.
- Că muncitoare nu par a fi. Gaiginu repetă gestul. Şi atunci?
- Şi atunci au fost studente. Reţine, tovarăşe, au fost. Aşa cum se întîmplă cu tot ce este. Numai că
Securitatea noatră, care suferă de insomnie, a descoperit că fiecare dintre ele are o rădăcină infestată,
bolnavă, putredă. Şi, cum acum universităţile sunt în mîna voastră, a clasei muncitoare, nu se poate ca
nişte decăzute elemente ale burgheziei să întineze lăcaşurile astea de cultură proletară.
- Dar cine sunt? se miră Apostu fără să fi înţeles prea multe din expunerea lui Gaiginu.
- Tiana, scumpa mea prietenă, e fata unui fost director al unei fabrici de armament de pe lîngă Braşov.
După război, domnul Ivanovici a fost păstrat în fabrică doar ca inginer. E atît de bun în branşa lui, şi
cunoaşte fiecare şurub din fabrică încît, cel puţin deocamdată, nu se pot dispensa de el. Teona, scumpa ei
prietenă, e fata unui fost moşier din Olt. Burileanu îl cheamă. Acum e prin Bărăgan, deportat cu familia
lui. Teona a scăpat pentru că nu era acasă cînd ceilalţi au fost deportaţi. A fost înfiată de un unchi al ei
care stă în Bucureşti. Dar cum şi ea suferă de pe urma originii, nu a reuşit să evite dezastrul şi a fost
exmatriculată din facultate. Ca şi Tiana.
- Şi acum ce fac? îl întrebă Apostu evitîndu-i privirea.
- N-ai văzut? se miră Gaiginu. Trăiesc, fac eforturi să fie vesele. Doar n-o să-şi pună ştreangul de gît din
cauza ticăloşiei şi imbecilităţii unor nemernici veniţi din neant.
Apostu dădu cu încăpăţînare din cap.
- Veselia asta nu-ţi dă bani din care să trăieşti.

54
- Măi, Aprostule, spuse Gaiginu uşor iritat de insistenţa celuuilalt. Tu trudeşti ca un adevărat erou al
clasei muncitoare şi arăţi ca scos din coşu’ de gunoi. Încă n-ai reuşit să pricepi că munca cinstită e cea
mai proastă soluţie? L-ai văzut pe şmecherul care te-a lăsat fără zece mii de lei? Ţie cîţi ani îţi vor trebui
să-i pui la loc? El a avut nevoie de doar cîteva secunde. Munca e pentru maşini, sau idioţi ca voi. L-ai
văzut pe şmecherul care profitînd de faptul că exişti, nu mai mult de atît, ţi-a pus în cîrcă o sută de mii
de lei? Pe tine te vor condamna la moarte şi el va huzuri pînă dincolo de viaţa lui, căci tot neamul lui o
să fie fericit din banii ăia. Din ce trăiesc fetele astea? Uite, cineva le-a propus să pozeze pentru nişte
reviste... deocheate, dacă ştii ce-i aia. Văzînd însă că mirarea îi persista pe faţă, continuă. Reviste în care
bărbaţi şi femei apar în pielea goală. Fotografiile sunt făcute în ţară şi scoase prin curier diplomatic. Nu-
ţi mai explic ce-i aia. Asta ca să vezi cu ce merge pornografia mînă-n mînă. Norocul tău e că nu înţelegi
nimic.
- Există aşa ceva? făcu Apostu surprins, neştiind dacă să-şi trădeze interesul stîrnit, sau doar surpriza
indignată.
Gaiginu zîmbi.
- Ai mai tras niţel de vălul care acoperă chipul lumii. Nu-i aşa?
- Şi au fost de acord?
- Ce ar trebui să facă un om împins cu bună ştiinţă de şefii idioţi şi agramaţi ai lumii în care trăieşte? Să
meargă spre moarte, sau spre soluţia despre care ţi-am vorbit, care tot un fel de moarte este?
Apostu luă o duşcă hotărîtă din pahar, se cutremură, îşi şterse gura cu dosul palmei, în timp ce figura
i se întunecă. Gaiginu zîmbi iar.
- Nu e cazul să fii aşa de afectat. Deocamdată amîndouă sunt prietenele mele şi eu nu-mi las prietenii la
nevoie.
Apostu îi aruncă o privire scormonitoare.
- Eu tot nu înţeleg, spuse el cu palmele sprijinite pe genunchi. Dar tu din ce trăieşti? Că doar te-am mai
întrebat. Eu văd că tot ce atingi tu e de un lux orbitor. Aşa o casă, cu lucrurile din ea, nu am mai auzit pe
cineva să fi văzut. Şi ce maşină ai! Şi cum mai arunci cu banii! Văd că acum vrei să mă şi încalţi. Parcă
ai fi Făt Frumos din poveste, care are puteri nepămînteşti.
- Nu din puteri supranaturale trăiesc. Omor oameni, îi răspunse Gaiginu simplu. Cum nu observă nici o
reacţie pe chipul celuilalt, continuă. Şi din asta se cîştigă. Se cîştigă enorm. După cum vezi, viaţa e un
articol cît se poate de scump pentru unii şi îngrozitor de ieftin pentru alţii.
- Cum adică? resuşi Apostu să se dezmeticească. Mergi aşa, pe stradă şi dacă nu-ţi place de el îţi bagi
cuţitul în el?
Gaiginu zîmbi şters.
- Eşti pe aproape. Ai un mare talent de ghicitor. Nu ţi-a reuşit prea bine chestia cu plăcutul. Nu mie
trebuie să nu-mi placă. Eu nici nu-i cunosc. Habar n-am cine sunt. Alţii hotărăsc cît de simpatici sunt. Şi
tot ei le ştiu numărul zilelor. Eu doar le duc poftele la îndeplinire. Sabin, pe care l-ai cunoscut la mine,
îmi spune despre cine e vorba.
- Şi banii?
- Ce e cu ei?
- Ţi-i pune în mînă? Semnezi un ştat?
Gaiginu rîse amuzat.
- Nu, banii sunt depuşi într-un cont bancar. Niciodată nu s-a întîrziat depunerea lor.
- Şi de ce trebuie omorîţi?
- Nu m-a interesat niciodată. Se pare însă că aşa cere politica şi ierarhia partidului ăstuia nou şi roşu ca
sîngele despre care vorbim. Se poate avansa urcînd doar treptele unei scări alcătuită din cadavre. Legea e
simplă. Cine loveşte primul.
- Şi domnul Sabin cine e?
- Sabin a fost cel mai bun prieten al tatei, care la rîndul lui a fost şeful poliţiei din Bucureşti. Despre
sfîrşitul lui am aflat amîndoi odată. Pînă acum nu am ştiut nimic din ce s-a întîmplat, nici că prin voia
hazardului, acel misterios Ştoacă ne-a legat soarta mai strîns ca doi fraţi siamezi. Nu mă întreba ce-i aia
că-mi pierd timpul de pomană. De fapt nici n-am avut cum să ştiu. Pe mine mă luase valul. O duceam

55
numai în beţii. Cu ai mei nu mă mai înţelegeam deloc. I-am adus la faliment şi nimic nu mă mai ţinea în
frîu. Băutură şi femei. Cocteilul garantat pentru a face dintr-o viaţă noroi. A trebuit să vînd casa doar să-
mi plătesc datoriile. Am crezut că aşa o să ajung în America. A fost cea mai idioată afacere. Banii s-au
dovedit un fals grosolan. Atunci am ucis prima dată. Pe cămătarul care şi-a bătut joc de mine. Noroc cu
Sabin. El a reuşit să mă scoată din ţară şi aşa am ajuns în Legiunea Străină. Zece ani am hălăduit pe
acolo. Patru am luptat pe fronturile din Africa. Cînd m-am întors, am găsit-o pe mama într-un azil. Asta
tot mulţumită lui Sabin. Dacă n-ar fi fost el, s-ar fi prăpădit cu mult înainte. Sabin mi-a făcut cu un
cazier curat, din care a dispărut povestea cu crima. Şi tot el mi-a propus afacerea despre care ţi-am
vorbit. El e omul de legătură. Primeşte ordinul şi mi-l transmite mie. Şi eu îl execut. Şi pe ordin şi pe cel
la care se referă.
- Şi acum domnul Sabin ce face?
Gaiginu turnă iar în pahare.
- Sabin? Sabin a fost ofiţer la Siguranţa Statului. A fost şeful unui seviciu special de investigaţii din
cadrul Siguranţei. Bineînţeles că idioţii ăştia l-au dat afară, dar nu de tot. Pentru că e un profesionist de
primă mînă îl mai păstrează încă. Şi e plătit foarte bine pentru ce face. Dar, ca şi în cazul meu, viaţa lui
atîrnă de un fir de păr şi se consideră ca şi mine un mort în viaţă.
Apostu îşi puse încet paharul pe masă şi îl întrebă mirat.
- Dar toate lucrurile pe care mi le spui tu acum sunt, după mintea mea, nişte secrete foarte mari. Cum de
mă laşi să le aflu?
Gaiginu sesiză nota de îngrijorare din glasul strungarului şi îl privi cu un zîmbet obosit.
- Doar ţi-am mai spus. George Apostu a fost deja condamnat la moarte şi va duce cu el în mormînt toate
aceste secrete. Pe lîngă asta, unui om i se poate întîmpla să mai simtă uneori o nevoie acută de a ieşi din
el, de a se confesa, de a se elibera de poverile pe care le poartă în trupul şi sufletul lui. M-aş fi dus la un
preot, dar securitatea ăstora a întinat totul, pînă şi spovedania în care ei trebuie să se uite ca într-o carte
deschisă. Aş fi putut să mă duc într-un loc pustiu şi să vorbesc cerului, sau pietrelor, sau paserilor din
văzduh. Nu ştiu ce efect ar fi avut, dar de fiecare dată m-aş fi lovit de lipsa unui suflet care să sîngereze
pentru nefericirea mea. Cu totul alta e cînd ai de-a face cu un condamnat ca tine. Sufletul lui ştie să
vibreze la fel de intens şi pentru o suferinţă străină de el.
- Dar condamnat eşti şi tu, exclamă Apostu privindu-l ţintă.
- Aşa am fost tot timpul, oftă Gaiginu.
- Dar în Legiune cum a fost? vru să ştie Apostu cu aerul că nu era prea impresionat de soarta care îl
aştepta.
- În Legiune? În Legiune... O lume cumplită, în care se organizau cele mai atroce bătăi şi unde puteai
auzi cele mai înduioşătoare poveşti. O lume care strîngea la pieptul ei toţi greşiţii lumii, fiecare încercînd
în felul lui să se lepede de sine însuşi, de păcatele pe care le are.
- Şi acolo ţi-a plăcut ţie muzica asta pe care o asculţi tot timpul? Că parcă tot plînge cineva, ca într-o
doină d-a noastră.
Fostul legionar nu îşi putu reţine zîmbetul. Se mulţumi doar să aprobe din cap. După momentul de
tăcere care se aşteru, Gaiginu îi aruncă o privire stranie, de parcă atunci l-ar fi văzut pentru prima dată.
- Se pare că Ştoacă ăsta, legătura noastră secretă, locuieşte în Mandravela. Asta mi-a spus-o Fărămitură
care şi-a trimis un om la adresa lui.
Apostu, care rămăsese cu privirea atîrnată de fereastră, avu o tresărire.
- Dar Fărămitură ăsta cine naiba mai e, că îşi trimite el oamenii să urmărească, să spioneze şi să
raporteze?
- Fărămitură? În ţara noastră, care construieşte o nouă orînduire, Fărămitură e una din piesele cele mai
importante din armătura noii schelării. Fără unul ca el nici nu s-ar putea gîndi comuniştii la lumea lor. El
e regele hoţilor şi cerşetorilor, al curvelor de pripas şi al copiilor fără părinţi. O lume periculoasă din
multe puncte de vedere. Unul ca tine nu o vede. Nici n-ar avea cum. Pentru că ea se trezeşte la viaţă
noaptea, după ce George Apostu şi toţi ceilalţi oameni cinstiţi, dar proşti, ca şi el, se culcă obosiţi de
construcţia de peste zi a comunismului. Cu cei despre care îţi vorbesc acum, începe construcţia de
noapte a aceluiaşi comunism, sau adevărata lui construcţie, care după cum vezi nu încetează nici o clipă.

56
Străzile oraşului încep să mişune de gîngănii urîte, cu suflet pocit. Fură, jefuiesc, omoară, pervertesc,
înşală şi batjocoresc, dar o fac noaptea pentru a nu vă jigni vouă ochiul, pentru a nu vă murdări sufletul
vostru curat, al cinstiţilor. Termină ce mai era în pahar, apoi îşi privi ceasul şi se ridică grăbit. Ajunge.
Hai, că mai avem şi alte lucruri de făcut. În primul rînd să-ţi iau nişte pantofi. Vezi să nu-ţi uiţi lucrurile
tale aici. Nu de alta, dar văzîndu-te aşa, tovarăşii s-ar putea lua de gînduri. Şi te mai mirai că ţi-am
deschis o lume a secretelor. Păi, George, tu ce gîndeşti, că nu sunt capabil să citesc în sufletul unui om?
Şi apoi mai rău ar fi fost să te ţin la poarta misterului care ţi-ar fi stîrnit o curiozitate care la cine ştie ce
prostii te-ar mai fi împins. În plus cine ar sta să-l asculte pe unul ca tine? Cine în afară de noi, noua şi
adevărata ta familie? Şi mai adaugă ceva, unora le place riscul. De fapt, nu e nici un risc. Pur şi simplu
ştiu că tu nu vei spune niciodată nimic, indiferent ce ţi-ar face.
Cînd ieşi din baie Gaiginu purta un costum de o eleganţă desăvîrşită, gri-perle, o cămaşă gri şi
cravată albă.
Se opriră în faţa Jaguarului. Înainte ca Gaiginu să deschidă portiera, îl auzi pe Apostu atunci parcă
trezit la realitate.
- Şi chiar crezi că o să ne omoare?
Îl privi peste capota maşinii cu zîmbetul omului care părea să se fi împăcat cu toate.
- Trăim într-o realitate brutală. Eşti pregătit să te confrunţi cu ea?

Pe fete le găsiră în faţa restaurantului. Spre norocul lor sosiseră în acelaşi timp cu ele. Apostu privi în
jur, dar, spre deosebire de alte dăţi, făcu un efort să-şi stăpînească uimirea.
Fetele etalau toalete sofisticate, erau vesele şi radiau o frumuseţe tulburătoare. Străluceau în lumina
bogată, revărsată pe trotuar de firmele cu neon.
- Adevăraţii domni vin cu cel puţin un sfert de oră mai devreme faţă de timpul fixat, îi admonestă pe un
ton critic-ironic Tiana, scuturîndu-şi energic degetul acuzator. Cum se poate simţi o femeie căreia nu i se
lasă cel puţin iluzia că e aşteptată cu o nerăbdare sălbatică de bărbatul care a invitat-o?
- Am avut probleme cu încălţările, se scuză Gaiginu, arătînd spre pantofii eleganţi, cu talpă subţire şi bot
ascuţit purtaţi de Apostu cu o stinghereală îmbujorată.
- Colosal, exclamă Teona, părînd vrăjită de transformarea profundă pe care o suferise înfăţişarea
strungarului. Salvatorul tău e cu totul alt om!
- Începe să fie, o corectă Gaiginu privindu-l şi el pe Apostu.
- Cine ar fi putut ghici ca sub aparenţa umilă, de om adus cu pluta de la, sau chiar de sub coada vacii, să
se ascundă aşa mîndreţe de prinţ?
Tiana începu să rîdă nestăvilit auzind tirada prietenei ei.
- Haideţi, fetele, spuse Gaiginu uşor agasat de insistenţa lor de a-l ridiculiza pe Apostu. Nu vă e foame?
- Daaa! veni imediat confirmarea.
- Dar sete?
- Ohooo!
- Păi atunci la ce mai stăm să păzim uşa cîrciumii? Românce, vă ordon, treceţi pragul!
Uşa le-a fost deschisă de un lacheu în livrea care s-a înclinat adînc la intrarea lor. Chelnerul,
înfăşurat într-un şorţ alb pînă la pămînt, i-a condus la o masă retrasă.
- Ce onoare! exclamă încîntat şeful restaurantului venit şi el la locul pe care îl ocupaseră. A trecut mai
mult de o săptămînă de cînd nu v-am mai văzut.
- Da, domnule, şi să ştiţi că v-am simţit lipsa. Sunteţi unici în toată lumea asta şi orice plecare mai
îndelungată, înseamnă un dor sfîşietor pentru ce nu mai poate fi găsit nicăieri în altă parte.
Şeful se înclină iar, măgulit de complimentul sincer şi întrebă.
- Ca de obicei, domnule?
Gaiginu îşi privi prietenele care aprobară grăbite.
- Da, dar pînă la cordon bleu, să-i oferim domnului o mostră din escalopul dumneavoastră unic în lume.
Să aibă multe ciuperi. Ai dumneata grijă.
Şeful se înclină adînc şi continuă.
- Un vin special?

57
- Un Porto.
Fetele scîrţîiră de bucurie, frecîndu-şi energic palmele.
- Şi nu uita de o pană de morun. Puteţi duce atîta?
Teona îşi trecu mîna cu un gest sugestiv peste abdomenul plat, în timp ce Tiana îl avertiză serioasă.
- Păi tu te opreşti la antreuri? Să nu-ţi dea prin cap să te joci cu foamea noastră pantagruelică...
- După cum vezi se anunţă o bătălie grea şi îndelungată, oftă Gaiginu privindu-l cu tristeţe pe şeful care
zîmbea cu bonomie. Dar în deschidere ar merge ceva franţuzesc?
- Se poate, domnule? făcu maitre d’hotel cu un aer uşor atins. Pentru dumneavoastră nu se pune
problema. Oricît ar fi sărăcia de mare, tot se va găsi ceva care să nu vă dezamăgească. Şi pentru desert?
- O îngheţată mare, asortată, sări repede Tiana, de parcă s-ar fi temut să nu piardă o ocazie unică.
- De ce nu un tort glace? o privi contrariată Teona.
Gaiginu îşi întinse mîinile, vrînd să curme războiul pe cale să izbucească. Apoi zîmbi complice
şefului.
- Nu-i nimic. Să începem cu începutul. Pînă la desert avem timp să deliberăm.
Apostu privi atent în jur. O făcu plin de grijă, de parcă nu ar fi vrut să se trădeze. Totul i se părea de
un lux prohibit în mijlocul căruia fusese aruncat fără ştire lui, prins în cursa sălbatică a unui carusel care
nu contenea să-l ameţească. Îi reveni în minte casa lui de chirpici, puţind a igrasie prin întunericul cleios,
căzută parcă într-o rînă, pentru ai cărei umeri acoperişul devenise o povară mult prea grea. Şi, din
mijlocul acelui loc, născut din gunoaie şi urît, se trezi înconjurat de o lume îmbrăctă cum nu mai văzuse
nici în revistele străine pe care le aducea ascunse un băiat din secţie, oameni cu gesturi relaxate şi o bună
dispoziţie surîzătoare, senzuală, cu obraji pomădaţi şi bine întreţinuţi, însoţiţi de femei superbe, care se
mişcau lejer în toaletele lor complicate, vînate de ochi pofticioşi. Le admira gesturile bine strunite,
mînuirea impecabilă a tacîmurilor, ţinuta atît de firească a corpului, parfumul eteric al mătăsurilor. Peste
ele se suprapuneau chipurile rudimentare ale colegilor de muncă şi glumele lor grosolane, amestecate cu
mirosul de ulei şi chimicale care te urmăreau pînă şi în cele mai îndepărtate unghere. Sufletul i se umplu
de un sentiment nou, ceva ce nu simţise niciodată pînă atunci, şi a cărui existenţă nu o bănuise vreodată.
Faptul că îi va fi din ce în ce mai greu să-şi mai accepte viaţa lui de pînă atunci, că nu va mai putea să
continue în sărăcia umilitoare de care avusese parte din plin. Cîtă vreme nu ştiuse că mai există şi altă
lume afară de a lui, lucrurile merseseră de la sine. Nimic nu i-a creat starea de jenă sau discomfort
pentru ce era. Dar ceea ce vedea, prezenţa lui în acelaşi loc cu oameni pentru care viaţa însemna cu totul
altceva, îşi înfipsese adînc pintenul într-un loc ascuns şi periculos al conştiinţei lui. Deocamdată, revolta
căreia nu ştia ce nume să-i pună, îi dădea tîrcoale de la distanţă, dar îi auzea mîrîitul şi o simţea
apropiindu-se tot mai mult de el. O revoltă prostească pentru uşurinţa cu care acceptase o viaţă atît de
searbădă, lipsită de orice bucurie, pentru că, pînă atunci, nici nu ştiuse ce însemna bucuria. Apoi îşi
aminti de cuvintele lui Gaiginu: „eu omor oameni”. Se pare că e o meserie foarte bine plătită, îşi spuse
el. Ce zici? Nu îşi putu stăpîni fiorul electric care îi străpunse fiinţa. Se uită iar în jur şi avu impresia că
era înconjurat de o armată de măşti acoperind stîngaci chipul din oase şi găuri. Unde naiba e liniştea mea
de altădată? îi hîrîi în minte întrebarea cu dinţi de fierăstrău ruginit. Încercă să se întoarcă la cele două
prezenţe în care frumusţea strălucea ca un dar oferit lui pentru a-i dezgheţa inima. Îşi aminti de soarta lor
şi se simţi ceva mai bine, nu fără a fi înciudat de felul în care putea să reacţioneze. Şi totuşi... Coada
gîndului neterminat flutură ca o eşarfă de mătase.
- Ce bine e să fii bogat, constată el fără nici o legătură cu discuţia care se depăna în jurul lui.
Gaiginu rămase cu paharul în mînă şi privirea aţintită asupra lui.
- De ce e aşa de bine? întrebă el mirat.
Apostu ridică din umeri.
- Cum de ce? Uită-te şi tu cît lux, ce mîncare, ce femei, ce haine, ce bine miroase totul.
Gaiginu oftă şi puse paharul pe masă.
- Dacă ai şti cum se obţine bogăţia asta, n-ai mai jindui-o. Pe lîngă asta, ceea ce vezi tu aici, e pe cale de
dispariţie. Oamenii care se află acum în locul ăsta se grăbesc să profite de ce mai au încă. Gata! S-a
terminat. Lumea lor nu mai există. Seamănă cu animalele preistorice care continuau să mai trăiască un
timp după moartea lor. Şi toată veselia de pe chipul lor e doar stropul de bucurie pentru ceea ce îşi mai

58
pot permite azi, pentru că mai pot întîrzia măcar şi un moment venirea lui mîine, cînd totul va deveni
doar o dureroasă amintire.
Apostu îşi duse mîna spre gură, dar îşi curmă gestul cu bruscheţe.
- E un război, continuă Gaiginu zîmbind, ca acela care s-a dat chiar acum în tine între folosire mînecii
sau a şervetului, război din care biruitoare va ieşi mîneca. Totul e un război între noi cu noi înşine şi al
tuturor dus împotriva fiecăruia din noi.
Apostu îl privi nedumerit.
- Eu sunt în război cu mine? întrebă el mirat.
- Şi încă fără să ştii, continuă Gaiginu. Toţi cei ale căror averi te zgîndăresc pe tine pentru că ele le
permit să deschidă uşa unei asemenea cîrciumi, au pierdut războiul. Dar în lume totul se clădeşte pe ură.
Nu există ucigaş rece, care execută totul numai la comandă, fără să simtă nimic faţă de victimă. O face
din ura viscerală pentru ceilalţi, pentru ce i-au făcut, sau i-ar putea face. O răzbunare cutremurătoare. Eu
ştiu, pentru că eu am trecut pe acolo şi am văzut. Nu există epidemie mai cumplită şi devastatoare ca
războiul şi ura colectivă a indivizilor. La început te întrebi ce cauţi tu acolo şi ce ai tu cu oamenii ăia de
care n-ai avut habar niciodată şi eşti convins că nu vei ridica nici măcar un deget contra lor. Apoi te
trezeşti în mijlocul unui război care, deşi nu e al tău, te implică direct, pentru că se trage asupra ta. Cine
a inventat războiul a fost deştept pentru că a ştiut că frica face lup din om. Şi, din disperare de cauză
răspunzi. Şi eşti obligat să tragi mai bine ca ei, pentru că vrei să supravieţuieşti. Şi aşa descoperi că-ţi
place să vezi cum gloanţele tale sfîrtecă trupuri, sfîşie carne de om. Mirosul de sînge aţîţă, îţi dilată
nările.
Apostu bău încet paharul de vin în timp ce îl asculta pe Gaiginu. Alcoolul îl umplu de o căldură
plăcută şi bună de care nu s-ar mai fi lipsit niciodată. Se foi încordat pe locul lui şi întrebă, privindu-l pe
Gaiginu în ochi.
- Dar tu ştiai ce făceaţi voi acolo, în unitatea aia. Păi dacă nu ţi-a plăcut nu puteai să fugi?
- Să mă ascund?
- Da, nu puteai să stai ascuns pînă trecea urgia?
Gaiginu încercă să-şi ucidă zîmbetul, dar nu reuşi. Naivitatea celuilalt nu îl descurajă.
- De orice poţi fugi, sau ascunde, numai de tine nu. Poate că nu înţelegi acum, poate că asta ţi se va
întîmpla în viitor, deşi nu ţi-o doresc, dar eu exact asta am vrut. Să mă confrunt cu mine şi să mă eliberez
de mine. Să te goleşti de tine însuţi complet, pînă la ultimul strop, să scapi de tine pînă nu mai rămîne
nimic, pînă uiţi complet de tine. O încercare aşa de grea, de nebunească, aproape imposibilă...
Cuvintele îi fură întrerupte de bătaia energică a palmei Tianei în masă.
- Trebuie să reamintesc domnilor că ne aflăm într-un restaurant, nu la biserică, nu în bibliotecă. Dacă
aveţi nevoie de un doctor pentru suflet, specialistele vă stau la dispoziţie – imediat obţinu aprobarea
hotărîtă a Teonei – dar asta după şedinţa de îmbălsămare a mumiei ascunsă în stomacul fiecăruia. Ei, fir-
ar să fie, izbucni ea şi mai îndîrjită, noi venim aici pentru cîntec, joc şi voie bună şi ne trezim cu o
prelegere îmbufnată de cum iau soldaţii şuturi în fund de la tăticu războiu’. Gata, domnilor, prelegerea s-
a încheiat. Şi îşi înfipse linguriţa în îngheţata uriaşă din cupa de cristal.
Gaiginu îl lăsă în faţa casei, apoi plecă împreună cu fetele. Dimineaţa avea angajată o luptă. Gosencu
îi găsise un alt partener şi el acceptase, pentru că, pe lîngă bani, trebuia să se menţină în formă.

Din mijlocul biroului său, Aciuci privi zînbitor la secera şi ciocanul îmbîrligate în mijlocul unei
cununi de spice deasupra portertului lui Dej şi simţi puterea curgîndu-i prin vine, umflîndu-i muşchii de
proletar neobişnuit cu munca. Mai tîrziu, urmare a unei fericite inspiraţii de moment, a inversat poziţia
celor două pătrate, punîndu-l pe Dej deasupra secerii şi ciocanului, manevră pentru care a fost extrem de
apreciat, lansînd o modă transformată rapid în regulă. Apoi se aşeză şi rămase cu spatele înfipt în
spăteaza fotoliului, privind apatic spre fereastra mare, acoperită cu o draperie grea.
Îşi simţea tîmplele pulsînd, şi în trup înnodîndu-se o dorinţă tot mai nestăvilită. Zvîcnetul coborî spre
vintre, făcîndu-l să se frămînte nervos în fotoliu. Duse mîna spre pachetul de ţigări, dar renunţă. Apoi, cu
un gest hotărît apăsă butonul interfonului. După cîteva momente secretara intră şi rămase lipită de
perete. Aciuci îi aruncă o privire lungă. Era o femeie tînără, a cărui frumuseţe îl zgîndărise de cînd îi

59
fusese repartizată ca secretară. Îl ademeneau mai cu seamă ţinuta ei dreaptă şi părul roşcat care îi
sublinia obrazul neted şi bine cizelat.
Aciuci îi admiră picioarele cu contur apetisant accentuat de ciorapii fumurii.
- Uşa aia e încuiată? o întrebă el răstit, încercînd să-şi ascundă emoţia.
- Da, tovarăşe prim, răspunse Mioara Petra ca un militar care îşi prezenta raportul.
- Ai pă tine chiloţii ăia de la Paris? îşi continuă tovarăşul prim interogatoriul cu o voce gîjîită.
Femeia avu o tresărire.
- D... daaa... t... ov...
- Ia mai lasă-mă dracului cu tovărăşia asta, răbufni aţîţat Aciuci, rămas tolănit pe fotoliu. Vreau să-i văd!
Mioara Petra ezită o clipă, dar se aplecă prinzîndu-şi fusta. Intuind ce va urma, Aciuci o opri cu un
gest al mîinii.
- Nu te grăbi, fă. Ia-o-ncet, că avem tot timpul.
Femeia îl privi nedumerită, dar începu să-şi ridice fusta, dezvăluindu-şi rotunjimile care aprinseră
obrajii tovarăşului prim, transformîndu-i respiraţia într-un şuierat ascuţit. Cînd ajunse la portjartier,
Aciuci se ridică în picioare, ocoli biroul şi se opri în faţa ei.
- Fă, o să te fut d-o să iasă zeama dîn tine, o avertiză el cu gura mustind de poftă.
Făcu un pas în direcţia ei cu mîna pe şliţul pantalonului, dar, următorul pas i-a fost curmat de ţîrîitul
strident al telefonului. Tresări din tot trupul şi privi turbat bucata neagră de ebonită. Apoi îşi întoarse
privirea sîngerie spre femeia lipită de perete cu poalele fustei ridicate. Se răsuci pe călcîie şi se întoarse
la birorul pe care îl izbi violent cu pumnul.
- Ieşi, fir-ar mă-ta a dracu dă curvă. Ai venit să corupi clasa muncitoare cu ţinuta asta deşănţată! De
deasupra biroului simţi privirea blajină a lui Dej aţintită asupra lui. Ieşi dracului d-aici! Mă ocup eu dă
tine mai tîrziu. Apoi smulse receptorul din furcă şi ascultă. Da, răspunse el stăpînindu-şi cu greu furia,
sigur, să vină. Îl aştept.
Aciuci îşi stinse ţigara cu un gest apăsat, privind lung spre colonelul Gingu. Ofiţerul era îmbrăcat în
uniformă, ochii fiindu-i acoperiţi de aceeaşi ochelari fumurii.
- Nu ţi-ai luat soluţia aia pentru ochi? îl întrebă Aciuci rămas în fotoliul lui.
- Lasă asta, spuse Gingu. Am vorbit cu directorul băncii. Îşi slăbi nodul cravatei cu gestul omului
sugrumat de gulerul prea strîmt. În cel mult o săptămînă va trebui să facă un raport cu privire la situaţia
monetară.
Se lăsă liniştea. Aciuci îşi scoase încet o altă ţigară, părînd că trage de timp pentru a găsi o soluţie.
- Păi totu' trebuie făcut în aşa fel încît idiotu’ ăla dă ţăran..., îşi plesni degetele cotrobăind prin memorie.
Cum mă-sa îl cheamă?
- Apostu, îl ajută colonelul.
- Exact, Apostu, trebuie să apară ca un geniu al hoţilor, înşfăcat prin vigilenţa clasei muncitoare. Ce e aşa
de greu?
Gingu oftă reţinut şi ridică din umeri.
- Nu e chiar aşa de simplu. O sută de mii!... E o sumă uriaşă.
- E pă mă-sa, i-o tăie Aciuci enervat.
- Ba nu e deloc, insistă colonelul mişcîndu-i încet gura ca un blacheu. Directorul abia acum îşi dă seama
că toată povestea a fost însăilată cu prea multe hibe şi că totul o să iasă la lumină.
Din nou mîna lui Aciuci se mişcă agitată deasupra biroului.
- E un idiot, şuieră el. La fel de imbecil ca şi tine. Ce e o sută de mii? O firimitură. La cît e de muls... O
să-mi trebuiască încă de nu ştiu de cîte ori pe atît. Deocamdată nu m-am gîndit la nimic. Da’ o să-mi
vină mie o idee.
- Eşti nebun, şopti Gingu. E funia pe gîtu’ nostru şi tu...
Aciuci îl privi rînjind cu superoritate.
- Eşti un dobitoc. Şi mie aşa îmi trebuie dacă mă încurc cu asemenea cîrpe. În primul rînd că raportul o
să vină la tine. Şi tu...
- La asemenea sume se întruneşte o comisie, oftă Gingu.

60
- Ia mai dă-o-n mă-sa dă comisie, făcu plictisit Aciuci. Tu eşti şefu’ comisiei şi o poţi răsuci cum vrei.
Poţi face din Apostu un geniu al şarlatanilor şi escrocilor. O să apelez iar la expertul ăla graftolog, sau
cum mă-sa i-o zice. Eu l-am scos dă la Piteşi şi l-am băgat într-o puşculiţă mai tare ca un hotel. Mă linge
şi-n cur dacă i-o cer. Ce dracu, bă, eu servesc partidu’ doar pentru 2500 pă lună?
Colonelul îl ascultă cu răbdare şi interveni la prima pauză.
- Orice ai face, îl bagi şi pe directorul băncii. Nimeni nu poate lua o asemenea sumă, indiferent ce motiv
ar invoca. Eu ţi-am atras atenţia de la bun început. Şi dacă directorul ăla cade... Obrazul tăiat de reţeaua
vinişoarelor roşii avu un spasm.
- Abţine-te, Antoane, calmează-te, se burzului Aciuci la el. Doar nu crezi că o să ni se tragă din atît.
Rămase un moment cu privirea pierdută în gol, apoi ridică brusc un deget spre tavan. Auzi, ia să-mi faci
tu chiar acum o cerere de o sută de mii pentru modernizarea unităţii tale, tehnică de luptă, pentru
ascultare, mijloace de transport, staţii emisie-recepţie, armament, etc, etc. Ştii tu, tot spanacu’ ăsta. Eu îi
pun rezoluţia favorabilă chiar acum. De altfel totu’ e cît se poate dă legal. Raportul întocmit dă comisia
de specialitate prevede cheltuirea unei asemenea sume în scopul dă care ţi-am spus. Tu depui cererea la
bancă. Şi pentru restu’ laşi totu’ pă mine. Trase agitat cîteva fumuri şi continuă, privindu-şi încruntat
fratele. Pe lîngă asta nu ştiu ce dracu aveţi şi tu şi idiotu’ ăla dă director. Deocamdată cei nouăzecis dă
mii sunt la bancă. Doar nu i-a luat nimeni de acolo. Aşa că ia mai terminaţi cu agitaţia asta. Ce dracu,
doar nu sunt un imbecil care să se joace cu asemenea lucruri.
Gingu oftă iar, dar dădu aprobator din cap.
- Ar fi o idee bună, acceptă el nu prea convins. Cred că te-ai gîndit bine la Apostu ăsta care a intrat într-
un anturaj foarte periculos.
Capul lui Aciuci zvîcni scurt. Privirea i se ascuţi deasupra respiraţiei şuierătoare.
- Anturaj subversiv? exclamă el zbîrnîind de curiozitate.
- Spune-i cum vrei, acceptă fără entuziasm colonelul. S-a înhăitat cu un individ, unu’ de îi spune
Gaiginu, unu’ din ăia care a fost plecat din ţară pe timpul războiului şi a revenit de ceva vreme, să zic de
vreo patru, poate chiar cinci ani. Încă n-am avut timp să mă informez în amănunt despre el, dar o voi
face imediat. Celălalt, ei bine, celălalt e un tip tare periculos. Unu’ Austrianu. A fost şef la un serviciu
special al Siguranţei.
Aciuci păli şi nu reuşi să-şi stăpînească tremurul violent al mîinii.
- Ia mai dă-l în mă-sa! exclamă el încerînd să pară stăpîn pe situaţie.
- Ba nu-l dau deloc, ripostă îndîrjit Gingu.
- Păi dacă acum e un nimic, nu văd de ce ne-am face probleme.
- Avem de ce, se încăpăţînă colonelul.
- Putem să-i găsim un loc la morgă, aprope că şopti Aciuci. Ăia ţin întotdeauna cîte un loc rezervat
pentru asemenea indivizi, continuă el jucîndu-se cu pachetul de ţigări.
- Ştiu, dar uşor n-are să fie. Îl ţin în braţe şefii cei mari. Au nevoie de tot ce ştie. Şi se pare că ştie o
mulţime de lucruri. În plus să nu uiţi că ăsta nu mai e ţăranu’ ăla de Apostu.
- Păi eu ce-ţi spuneam? reveni cu aer victorios Aciuci. Un accident ne poate rezolva problema.
Colonelul îl privi lung şi încercă să zîmbească, dar nu reuşi.
- Ştii ceva, frate, am impresia că a început să te lase inspiraţia. Păi ce poate fi mai minunat decît să ştii
că... ăsta... Apostu, e înhăitat cu gunoiele astea? Pot face din ei în orice moment o bandă de asasini...
Liniştea se lăsă grea între ei. Privirea lui Aciuci rătăcea pierdută pe fereastra care dădea în stradă.
Primul secretar avea aerul că primise o lovitură necruţătoare exact în calitatea lui de mare strateg şi
organizator. Îi scăpase din vedere o soluţie excelentă şi toată fiinţa îi era roasă de un sentiment amar.
Cînd auzi iar vocea colonelului tresări.
- Cu Ştoacă ai mai vorbit?
Aciuci îşi îndreptă privirea spre el. În ochi îi ardea o văpaie ciudată.
- Ce, ţi-e teamă să nu fie prins? De ce te am pe tine la securitate? Numai aşa, să-ţi burduşeşti buzunarele
cu bani?
- Nu de asta, protestă ofiţerul moale. Dar trebuie să ştim tot timpul ce face. Unul ca ăsta, dacă îţi scapă
de sub control, te poţi trezi cu cine ştie ce porcării.

61
 Aciuci îşi ridică umerii agasat.
- Doar ştii că cu Ştoacă nu mă întîlnesc decît atunci cînd am extremă nevoie. A fost zilele trecute pe la
mine şi mi-a adus banii. E băiat de încredere, mă. Zilele astea, cît am fost plecat la Sofia, nu s-a atins de
un leu...
Faţa lui Gingu se posomorî.
- Nu-mi place deloc povestea asta, mîrîi el. Să fii la cheremul unuia ca Ştoacă... Îţi dai seama...
Mîna ridicată a lui Aciuci îl opri brusc.
- Să nu te mai aud! explodă el autoritar. Ştoacă ştie foarte bine cine e el şi cine sunt eu. Numai un idiot
ar risca să-şi ia lumea-n cap. Ce, ăla nu-şi dă seama ce i s-ar întîmpla dacă îmi iau mîna dă pe el? Şi apoi
ştie la fel de bine ca şi tine că nimeni nu i-ar crede balivernele. Secretarul organizaţiei dă bază pă
Bucureşti cuplat cu un asemenea gunoi! L-ar împuşca înainte de a-mi rosti numele. Şi apoi, nu uita că
noi, cei care conducem destinele ţării, formăm o... îşi plesni degetele în căutarea cuvîntului celui mai
potrivit... o castă, parcă aşa îi zice, mă rog, pătura superioară a societăţii, grupul care conduce şi pentru
că conduce îşi permite să facă şi lucruri interzise prostimii. Asta o ştiu toţi. Aşa că să zicem că nu ştiu ce
s-ar întîmpla... Doar nu ţi-oi fi închipuind că toţi ceilalţi sunt curaţi şi puri ca lacrima. Toţi, dar absolut
toţi au cîte ceva de ascuns. Eu am strîns deja cîteva dosare cu fapte minunate despre fiecare din guşterii
adunaţi în bîrlogu’ ăsta. Numai să sifoneze unu' ceva şi să te ţii ce s-o alege de el. Noi suntem aici ca o
societate, Antoane, ca ţiglele dă pă o casă. Ai tras de una, s-a dus în mă-sa toată şandramaua. Aşa că la o
adică o să mă muştruluiască niţel, aşa, tovărăşeşte şi gata.
Gingu îl ascultă în tăcere şi oftă sumbru.
- Nu-ţi mai face iluzii, spuse el îngrijorat. Ştii cum e cu tovarăşii. Totul pînă la bani. Cînd e vorba de
băgat mîna... Am mai văzut eu cazuri... Totu’ se iartă pînă la bani.
Aciuci rămase gînditor, dar palma îi căzu cu zgomot pe birou, tulburînd zbuciumata linişte.
- Lasă că ştiu eu ce am de făcut cu elementele astea declasate. N-au servici, vagabondează. Poate o să
pun nişte muieri să facă o plîngere că au fost agresate. Mereu se poate găsi ceva. Pufni în rîs şi se uită la
frate-su.
- Hai, Antoane, făcu el apropiindu-se încet de ofiţer, nu mai fi aşa întunecat. O să găsesc eu soluţii
pentru tot ce va fi nevoie. Doar sunt atîţia care abia aşteaptă să înfunde puşcăriile, sau să numere soldaţii
plutonului de execuţie. Şi nu uita să-ţi iei picăturile alea, că e păcat de ochii tăi.

Jaguarul rămăsese parcat încă din zori pe una din străduţele de la perifieria oraşului. Gaiginu moţăia
la volan încălzit de soarele bogat, atărnînd de cer ca o broşă enormă din al cărei miez se revărsa un foc
vesel. Lumea pestriţă se scurgea alene pe lîngă maşină. Oamenii se opreau, întorceau capul, admirînd-o
cu ochi invidioşi. Nu le era dat să vadă în fiecare zi un asemenea automobil şi se mirau întîlnindu-l într-
un cartier atît de sărac. Apoi poarta scheletică de lemn se deschise scîrţîind ascuţit. Gaiginu tresări fără
voie şi gestul îl umplu de amărăciune. De mult nu i se mai întîmplase să nu îşi ţină în frîu cel mai mărunt
gest. Ştoacă se ivi înalt, încrustat parcă în soarele dimineţii. De sub haina albă a costumului se ivea
cămaşa zmeurie, a cărei culoare părea stropul scăpat din neatenţie de pensula unui creator de pasteluri.
Bărbatul mergea cu paşi rari, plecat parcă la o plimbare fără ţintă. Cînd se apropie de maşină se opri
şi rămase într-o atitudine ambiguă, de ca şi cum îşi adusese aminte de ceva şi nu ştia ce să facă. Apoi
traversă cu aceeaşi paşi lîncezi în direcţia Jaguarului. Trecu foarte încet prin faţa lui şi îşi îndreptă
privirea spre cel de la volan, aruncîndu-i un zîmbet batjocoritor. Se opri chiar în dreptul parbrizului şi
Gaiginu simţi cum i se înfige ca un cui în creier.Totul a durat mai puţin de o clipă, suficient să devină
conştient de puterea ochilor magnetici, lipsiţi aproape de culoare. Ca lama unui brici, îşi aminti el de ce
povestea Apostu cînd i-a întîlnit privirea. O senzaţie rece ca solzii unui şarpe i se strecură pe spate,
făcîndu-l să se foiască nervos. Rînjetul lui Ştoacă îl avertizase că ştia cine e şi de ce se afla acolo. Îl văzu
prin oglinda retrovizoare depărtîndu-se la fel de nepăsător, fără să mai fi aruncat cel puţin o privire în
spate.

62
 Soarele după-amiezei îşi revărsa jarul peste oraş, făcîndu-l să valseze lichid în perdeaua de flăcări.
Puţinii trecători se tîrau încet, încercînd să-şi găsească adăpost la umbra aruncată de clădiri sau de
coroanele pomilor.
În ciuda căldurii, Mioara Petra mergea apăsat, călcînd energic asfaltul muiat. În răstimpuri îşi plimba
mîna în care ţinea batista pe gît, înăţîndu-şi bărbia. Bluza uşoară păstra în ea amintirea oricărei adieri,
ajutînd-o să se simtă mai bine.
În dreptul cofetăriei Scala îşi încetini mersul hotărît. Privi lacomă spre uşa închisă şi, după un
moment de ezitare, se îndreptă decisă spre intrare. Deschise uşa, vru să intre, dar se împiedică de prima
treaptă, se ezechilibră şi se năpusti violent înăuntru, izbindu-se de cineva care tocmai încerca să iasă.
Geanta îi scăpă din mînă şi avu senzaţia că îşi va sparge capul din cauza ciocnirii. Îi trebuiră cîteva
momente să-şi revină. Spre uimirea ei nu păţise nimic în urma impactului. Trăsese doar o spaimă
zdravănă. Îşi dădu seama că era singura vinovată de întîmplare şi începu să se scuze, căutîndu-şi
cuvintele care, tocmai în asemenea clipe, refuzau să-i vină în ajutor.
- Vai, vai... Domnule! Dacă aţi ştii... Vai, dar ce neatentă. M-am împiedicat. Vai, dacă nu mă prindeaţi...
Puteam să-mi sparg capul. Vă rog să mă scuzaţi, domnule. Sper că nu v-am provocat nici o daună.
Austrianu o ţinea strîns de umeri, privind-o cu un zîmbet jovial. Părul lui strălucitor îşi păstrase
pieptănătura perfect chiar şi după ciocnire. Afişa aceeaşi eleganţă studiată, lipsită de stridenţă, a
bărbatului de lume, pentru care orice ieşire în oraş era un eveniment.
- Vai, doamnă, se poate? Cum o să vă cereţi dumneavoastă scuze! M-aţi făcut atît de fericit. După atîta
amar de vreme mi-aţi oferit şansa să mă simt bun de ceva. Aş fi fost cu adevărat vinovat dacă, în acel
moment, nu m-aş fi aflat aici.
Mioara îl privi recunoscătoare, în timp ce în obraji continua să-i ardă focul stînjenelii. Prin pîcla
subţire care îi aburea privirea, izbuti să vadă figura necunoscutului. Îşi spuse încîntată că doar o
întîmplare norocoasă îi putea scoate un asemenea om în cale.
- Aş fi încîntat dacă aţi rupe cîteva minute din tipul dumneavoastră pentru a-mi oferi plăcerea unei cafele
împreună.
Mioara, pentru care intrarea în cofetărie devenise un tabiet – astăzi ezitase, pentru că era înainte de
leafă, şi resursele se subţiaseră de tot, dar abdicase din cauza setei chinuitoare – acceptă, făcînd un efort
să-şi tempereze entuziasmul.
- Aş putea îndrăzni să vă mai solicit aşa ceva după incidentul de adineauri? întrebă ea timidă, încercînd
să testeze pornirea amicală a bărbatului.
În loc de răspuns Austrianu o luă de braţ şi o invită la o masă. Mioara bău limonada rece pe
nerăsuflate, sub privirile încîntate ale bărbatului, care ceru încă o limonadă, o amandină, două cafele şi
un coniac. Mioara îşi aprinse o ţigară, apoi îşi mişcă încet genele fardate discret.
- Domnule, după spaima pe care am tras-o, v-aş fi recunoscătoare dacă mi-aţi lua şi mie un coniac.
Austrianu rămase în primul moment năucit. Îşi dădu seama de grosolănia gestului de a nu o fi
întrebat şi se lansă într-un potop de scuze, susţinut de roşeaţa abunentă a obrazului. Conversaţia se legă
repede, alunecînd uşor printre banalităţile cotidiene. Apoi, de ca şi cum şi-ar fi adus brusc aminte,
Austrianu îşi întinse un deget spre Mioara şi îi spuse părînd stupefiat din cauza descoperirii.
- Dar eu vă cunosc pe dumneavoastră. Nu sunteţi secretara tovarăşului Aciuci?
Mioara rămase cu paharul de coniac suspendat între buze şi masă.
- Îl cunoaşteţi pe tovarăşu’ prim al organizaţiei de Bucureşti?
- Cum să nu!? o asigură Austrianu. Colaborez de multă vreme cu el. Eu lucrez la regionala Ilfov.
- Şi cum de nu v-am văzut? se miră ea, sincer intrigată că un bărbat cu aspectul lui Austrianu îi scăpase
neobservat.
- A, nici nu e de mirare, o asigură el. Nu prea vin pe la biroul lui, sau dacă o fac nu sunt niciodată singur.
Vin însoţit de cel puţin doi, trei colegi.
- Aha, făcu Mioara, părînd încă nedumerită.
- Vă înţelegeţi bine cu Fane? continuă el pe acelaşi ton. E un tovarăş cu adevărat desăvîrşit. O inimă de
aur. Nimeni nu a venit la el fără să-şi rezolve problema.
- D... da, îl aprobă ea cu jumătate de gură.

63
 Austrianu îi obseră reacţia şi o întrebă grăbit.
- Vai, doamnă, nu sunteţi de acord? Eu zic că îl cunosc bine, dar în nici un caz ca dumneavoastră, care
sunteţi cu el zi de zi.
Mioara termină coniacul şi puse încet paharul pe masă, părînd că trage de timp.
- Nici vorbă, tovarăşe, spuse ea sobră. Tovarăşu’ Aciuci e un om deosebit.
- Mai luaţi un coniac? o întrerupse Austrianu privind-o în ochi.
Mioara îl refuză cu o scuturare energică a capului.
- Vai, domnule, dar ce credeţi dumneavoastră? Asta a fost doar pentru că am avut o emoţie teribilă. Nu
mi s-a mai întîmplat să fiu aşa de împiedicată. Acum m-am liniştit şi cred că lucrul cel mai bun ar fi să-
mi văd de drum.
- Îmi pare rău, spuse Austrianu mimînd o uşoară dezamăgire. V-ar deranja dacă v-aş însoţi cîţiva paşi?
Locuiţi departe? Am putea lua un taxi.
Mioara îl privi cîteva momente, părînd să cîntărească propunerea. Se ridică de la masă şi îi spuse cu
o veselie sinceră.
- Ba, chiar mi-ar face plăcere să mergem cîţiva paşi împreună. Eu stau în Floreasca, împreună cu mama.
Văd că a început să se însereze. Nu mai e nici aşa de cald. Chiar ar fi plăcută o plimbare.
Străzile începuseră să se anime. Centrul oraşului fusese deja cotropit de furnicarul pestriţ şi grăbit al
unei lumi care ştia locurile de petrecere ale unui Bucureşti ieşit din ghearele morţii. Au fost imediat
învăluiţi de zvonul vesel al străzii. Mioara se simţea bine. Coniacul îi crease o stare euforică, dîndu-i
impresia că plutea desupra grijilor ei de fiecare zi. Îl privi pe Austrianu cu coada ochiului şi trebui să
recunoască faptul că se afla într-o companie la care nu ar fi visat vreodată. Şi banii bărbatului o
încîntaseră. Ea nu şi-ar fi permis niciodată un asemenea răsfăţ din salariul ei. Ce bine e să ai bani, îşi
spuse ea frămîntîndu-şi nervoasă mînerul genţii.
Austrianu continua să meargă alături de ea, înşirînd cu un aer degajat banalităţi, părînd că e foarte
departe de frămîntările Mioarei. Femeia nici nu şi-a dat seama cînd s-au oprit în dreptul unei uşi roşii,
desupra căreia stătea scris cu litere viu colorate din becuri aprinse BAR.
- Cred că nu mi-aţi lua-o în nume de rău dacă v-aş invita aici. Ia uitaţi-vă ce bine arată. Dacă afară e aşa
de frumos, înăuntru...
Îşi lăsă fraza în suspensie şi o privi nerăbdător. Mioara clipi suprinsă de propunere. Părea cuprinsă de
o frămîntare intensă.
- Se face tîrziu, spuse ea indecisă. Ştiţi, mi-e să nu se sperie mama. Eu nu întîrzii niciodată.
- Aveţi telefon acasă? o întrebă el fluturîndu-i soluţia salvatoare. Chipul ei se lumină de un surîs vesel.
- Ca să vezi cum uit mereu de lucrurile cele mai simple şi la îndemînă.
- E un telefon în hol, o asigură el.
Localul era luminat discret, mesele mici şi rotunde pierdute în penumbrele cu iz de mister. Atmosera
intimă şi aerul de viaţă prosperă o cuceriră imediat. Ştia că arăta bine, ştia că ar putea să cucerească uşor
un bărbat, dar se întreba pentru cît timp şi cu ce sacrificii. Cel de lîngă ea îi inspira încredere cu
înfăţişarea lui îngrijită, cu limbajul şlefuit, cu maniera degajată, cu largheţea ce părea să nu fie doar o
toană de moment şi firescul care îi însoţea fiecare gest.
Martiniul cu lămîie alunecă repede şi căldura lui plăcută o îmbrăţişă cu braţele protectoare ale
iubitului pasional. Cuvintele îşi găsiră drumul mai uşor şi se legară mai lesne, fără ca ea să mai fie atît de
preocupată de alegerea lor. Se uită la lumea din jur, încîntată că făcea şi ea parte ditr-un club atît de
select. Ce bine e să ai bani! Să poţi merge unde şi cînd vrei, să nu-ţi cîntăreşti fiecare franc, să nu fi
obligat să-ţi suprimi pînă şi cele mai banale dorinţe. Vorbesc tare? Îl văzu pe Austrianu aprobînd-o cu un
zîmbet irezistibil. Ar fi vrut să se ghemuiască la pieptul lui şi să se simtă protejată de un bărbat pentru
care prezenţa unei femei ca ea nu reprezenta un lux pe care să nu şi-l poată permite. Începu să rîdă
încîntată de apariţia tăvii cu pahare în care licărea whisky-ul alături de sondele cu apă minerală,
încadrînd platoul cu sanviciuri. Era minunat. Regretă chiar că nu şi-a spart capul în miniaccidentul de
după-amiază. Probabil că Sabin nu ar mai fi lăsat-o singură nici măcar o clipă.

64
 Băutura îşi plimbă încet focul prin vinele ei, prin pîntec, coborînd periculos spre punctul care o făcu
să-şi strîngă puternic picioarele pentru a intensifica forţa excitaţiei. Apa minerală stinse încet jarul ca o
peliculă fină de gheaţă. Cuvintele bărbatului îi răsunară în auz cu limpezimea cristalului.
- Sunt aşa de fericit că am reuşit să te conving să mai rămîi în compania mea.
Îl privi recunoscătoare. I-ar fi plăcut să-i simtă mîinile atît de bine îngrijite mîngîindu-i părul,
obrajii...
- Chiar mi-e greu să înţeleg cum o femeie ca tine poate sta în compania lui Aciuci. Am auzit că se poartă
oribil cu femeile.
Mioara îl privi cu un zîmbet trist.
- Să nu-mi spui că şi tu ai avut parte de un asemenea tratament.
- A! Păi... Nu. Adică nu încă, se bîlbîi ea. Îl văd eu cum se uită la mine şi mă tem că pînă la urmă...
Se lăsă un moment de linişte. Următorul pahar de whisky îşi făcu efectul. Capul îi fusese cuprins de
zumzetul unor căluşei veseli. Luminile localului se mişcau vioaie şi zvonul vocilor i se părea o melodie
la modă. Cînd simţi mîna lui Austrianu atingîndu-i genunchiul o inundă un val de plăcere. Îl privi
surîzătoare şi îşi dezlipi încet picioarele ca o invitaţie. Mîna continuă să avanseze, cuprinzînd în cupa ei
forma rotundă şi fermă a pulpei.
- Îmi place cum mă atingi, suspină ea. E o senzaţie pe care n-am mai avut-o niciodată pînă acum. Toţi
bărbaţii mă fac să simt o silă cumplită. Cum le văd privirile perverse şi rînjetele alea porcoase, simt că
mi se face rău. La tine e cu totul altceva. Şi scîrba aia de Aciuci... Se opri brusc, privindu-l speriată.
Austrianu îi puse mîna pe păr şi o mîngîie cu tandreţe.
- Ce e cu el? o întrebă preocupat. Chiar te rog să-mi spui. Eu sunt superiorul lui pe linie de partid şi îl
pot sancţiona oricînd.
Mioara îl privi însufleţită. Austrianu trebui să-i recunoască frumuseţea senzuală subliniată de gura cu
buze pline pe care plutea mereu dorinţa voluptoasă şi ochii mari în care, în locul aerului versat al
profesionistei, descopereai o neaşteptată notă de inocenţă.
- Aşa un porc şi idiot. O brută. Aproape că începu să plîngă. Zilele trecute era cît pe ce să mă violeze.
Cînd a fost la Paris, într-o delegaţie, mi-a adus cadou nişte chi... Nişte lenjerie intimă. Pe moment nu mi-
am dat seama. M-am bucurat atît de mult. Ca orice femeie. Cred. Şi clipi inocent, privindu-l cu
nevinovăţie în ochi. Şi mi-a cerut să-mi ridic rochia, spunîndu-mi că... că... Nu pot să-ţi spun. Mă simt
aşa de murdărită.
Austrianu îi strînse uşor mîna.
- Deci aşa face tovarăşu’? Nu-i nimic. E foarte bine că mi-ai spus. Conducerea superioară de partid a
aflat cîte ceva despre ce se petrece prin birourile şi cabinetele tovarăşilor. Eu am primit însărcinarea de a
ţine sub control şi a pedepsi asemenea abuzuri. Aşa că o să te rog să mă informezi despre tot ce se
întîmplă în biroul dumnealui... Cine vine, ce se face acolo, ce se discută.
Mioara îl privi nedumerită şi speriată.
- Dar cum aş putea eu să ştiu ce se vorbeşte în biroul tovarăşului.
Austrianu o privi lung, apoi o bătu zîmbitor pe umăr.
- Să nu-ţi faci griji. Nu ai de ce să te sperii. Doar ţi-am spus că e sarcină de partid. Totul e să păstrezi o
discreţie totală. Şi indiferent ce ţi-ar face să nu-l ameninţi. Nu-i pomeni nimic despre mine. Cît despre
ascultat, nici vorbă. Doar nu o să te cobori la nivelul femeii de serviciu să spionezi ce face unul şi altul.
Tu doar să-i montezi un mic aparat la birou. El n-o să aibă habar de nimic. Doar vrei să te răzbuni pentru
ce ţi-a făcut. Nu-i aşa?
În ochii ei se aprinse lama de pumal a unei luminiţe. Au început amîndoi să rîdă. Se ridicară şi
proniră spre ringul de dans. Rămaseră îmbrăţişaţi, purtaţi de ritmul lent al melodiei.
Cînd au plecat era puţin trecut de miezul nopţii. S-au urcat într-un taxi care porni în direcţia
bulevardului Magheru.

Cîrnu ocoli strungul, sărind peste băltoaca de apă şi ulei adunată în faţa lui şi se opri lîngă Apostu,
care, aplecat peste utilaj, nu îi ghicise prezenţa. Băiatul ezită o clipă, apoi îşi bătu prietenul pe spate.
Ceva îi frînse gestul. Parcă nu mai era acelaşi Apostu pe care îl ştia el de atîţia ani. Ceva se schimbase la

65
el. De asta nu se putea îndoi, dar nu ştia exact ce. Poate gesturile. I se păreau mai sigure şi parcă mai
altfel, nu la fel de brutale ca ale celorlalţi. Ceva le şlefuise, le făcuse mai delicate, mai atente. Aşa i se
părea lui. Sau poate că era din cauza figurii lui. Ce se schimbase oare acolo? Pacă nu mai era aceeaşi
faţă cu linii nesigure şi tulee crescute la întîmplare, cu privirea mereu speriată, în căutarea unui punct de
sprijin. Chiar aşa! Ce naiba se schimbase oare la omul ăsta? Hainele? Erau aceleaşi şi totuşi... Miroseau
altfel ca ale celorlalţi, nu mai erau mototolite şi nici puse pe el ca pe gard. În plus îi trebui ceva timp să-
şi dea seama că între culorile lor se stabilise o armonie de care nu fusese conştient pînă atunci. Şi erau
mereu curate şi călcate. La început băieţii se hliziseră, rîdeau şi îşi dădeau coate. Unul chiar îi şuierase la
ureche ceva despre burjuii spilcuiţi. Apostu nu îi băgase în seamă. Îi lăsase să-i dea înainte cu micile lor
răutăţi pînă cînd s-au plictisit. În schimb s-au trezit privindu-se pe ei înşişi cu un ochi mai critic. Unii
chiar începuseră să-şi dezaprobe gesturile vulgare, sau felul de a vorbi. Ei, fir-ar să fie, îşi spuse înciudat
Cîrnu, de unde dracu o fi învăţat ăsta atîtea şmecherii? Observase că şi fetele din secţie se uitau altfel la
Apostu. Păreau mai intimidate cînd îl întîlneau, şi îşi întorceau privirile după el.
La dracu, mîrîise de mai multe ori Cîrnu, încercînd să descopere de ce nu mai era Apostu de acum la
fel cu cel pe care îl ştia de cîţiva ani şi dintr-o dată ceva îi şopti, luminîndu-l. Schimbarea nu ţinea de
felul în care arăta Apostu. Că, în fond, dă-l în colo, că doar avea aceeaşi mutră, chiar dacă gesturile îi
erau mai altfel, iar cuvintele şi le căuta acum cu atenţie. Nu despre asta era vorba. Se întîmplase ceva în
sufletul lui. De acolo venea schimbarea. Dar ce se putuse întîmpla acolo? Cîrnu ridicase neputincios din
umeri. Să fi fost din pricina mă-sii? Nu mai auzise pe nimeni să fi suferit atît de mult după mă-sa. Şi
atunci? Dracu să-l ia. Încercase el să-l descoase, dar totul se redusese la un nu vezi că n-am timp? Sau
lasă că stăm de vorbă mai tîrziu, cînd plecăm. Şi totdeauna pleca fără ca el să prindă de veste.
Apostu se întoarse şi îl privi nedumerit.
– Nea Milu, strigă tare Cîrnu să acopere zgomotul din jur. Vrea să vorbească cu tine. E la el, la sediu.
Du-te acu’ că te aşteaptă.
Apostu dădu din cap şi porni spre cămăruţa meşterului. Îl găsi aşezat pe scaunul lui şubred din
dreptul mesei acoperită cu o hîrtie roşie, prinsă cu pioneze. Meşterul îl privi lung, vrînd să pară
dojenitor. Observase şi el că Apostu se schimbase, dar nu pierduse nici un moment să afle de ce.
- Măi, Gheorghe, începu el încercînd să-şi stăpînească vocea. Tu ai început să ai o atitudine care nu
cadrează... Adică nu e conformă cu linia partidului nostru. Colegii tăi, tovarăşii noştri, au început să se
plîngă că ai deja o mentalitate mic burgheză. Te izolezi de ei, nu mai participi la acţiunile colectivului.
Degeaba eşti tu un bun muncitor dacă atitudinea ta nu e muncitorească şi dacă ataşamentul tău faţă de
clasa muncitoare păleşte văzînd cu ochii.
Apostu se uită uimit la maistru, încercînd să înţeleagă ce voia de la el.
- Ce e cu povestea asta, nea Antohin? îl întrerupse el văzînd că omul continuă pe acelaşi ton fără să-i
spună de ce îl chemase.
Milu îl privi peste ochelari şi ridică din umeri.
- Nu ştiu, dar sarcina mea e să veghez nu numai la calitatea lucrului, dar şi a oamenilor. Tovarăşu’
director a fost informat despre comportamentul tău deviant şi mi-a trasat sarcina de a te atenţiona cu
privire la acest aspect. Acum văd că ţi-ai schimbat şi pantofii. Ai din ăştia din care noi, nici unul din noi
nu ne putem permite. Nu e normal să ne întrebăm cum de îţi permiţi asemenea încălţări? Tovarăşu’
director e foarte îngrijorat de tine şi se teme ca atitudinea ta să nu aibă influenţă negativă asupra
celorlalţi.
- Asta e tot? întrebă contrariat Apostu.
Meşterul îl privi lung, surprins de reacţia neaşteptată a tînărului.
- Da, Apostu, asta ar fi totu’. Cică dacă nu te schimbi rapid, dar rapid de tot, vei fi îndepărtat din rîndul
colectivului şi chiar al acestei uzine.
Apostu rămase tăcut, continuînd să-l privească pe Milu cu acelaşi aer contrariat.
- Acum pot să plec?
Meşterul ridică iar din umeri.
- Să nu zici că nu ţi-am spus. Să ştii că cu atitudinea ta îţi faci situaţia şi mai grea.

66
 Apostu se întoarse şi ieşi din cămăruţă. Rămase un moment locului, încercînd să descopere ce se
ascundea în spatele vorbelor lui Milu. Probabil că îl vor da afară din fabrică. Asta putea fi foarte grav
pentru el. Şi dacă motivul concedierii lui era politic, îi va fi foarte greu să-şi mai găsească de lucru. Îşi
aminti cum îl trăsese directorul de urechi. Aceeaşi poveste cu colectivul care înfiera vehement
înstrăinarea de idealurile clasei muncitoare. Oftă. Ştia că i se pregăteşte ceva. Întotdeauna avanpremiera
era asigurată de gargara asta tîmpită.
Orele se scurseră încet. Simţea de la distanţă privirile curioase ale celorlalţi aţintite asupra lui. Le
bănuia invidia şi vorbele răutăcioase. Nici el nu înţelegea ce se întîmplă. Ce anume îi îndepărtase de el?
De ce rămînea tot mai singur?
Respiră uşurat la sfîrşitul programului. Se spălă, întîrziind sub jetul răcoros al apei. Se îmbrăcă în
grabă şi o luă aproape alergînd spre poartă. Nu reuşi să treacă de primul colţ. Se trezi înşfăcat de braţ şi
tras spre bordură. Îl recunoscu imediat pe sergentul Ricioiu. Umbra lui uriaşă i se căţăra ameninţătoare
pe faţă.
- Eşti grăbit, bă? mîrîi subofiţerul scuturîndu-l zdravăn. Am picat numai bine. Ce ai, bă, că zbori ca
gîndu’? Ia hai, că te aşteaptă toa'şu’ colonel. I s-a făcut dor dă tine.
Gazul opri în dreptul clădirii cenuşii de pe Ştefan cel Mare. Uşa din spate a maşinii se deschise
trîntită cu piciorul. Apostu se trezi aruncat afară cu o mişcare violentă. Aproape că se prăbuşi pe asfalt.
Fu însă imediat înşfăcat de mîinile de oţel ale sergentului.
- Mă-ta a dracu dă balegă! şuieră Ricioiu înfuriat. D-aia ţi-a dat republica picioare? Să nu te ţii pă iele?
Îşi înfipse lopata mîinii în umărul lui, tîrîndu-l după el pe trepte. Pînă în dreptul biroului ocupat de
colonel îl zgîlţi furios ca pe o cîrpă.
Colonelul Gingu îl primi cu aceeaşi privire îngheţată pe care lentilele fumurii nu reuşeau să o
ascundă. Ofiţerul rămase nemişcat, cu coatele înfipte în birou, ţinînd în căuşul palmelor ţigara al cărei
trup de fum răzbătea printre degetele lipite.
Ricioiu îl tîrî pe Apostu în faţa lui Gingu şi îi ordonă să rămînă în poziţie de drepţi. Ofiţerul trase
plictisit un fum şi îl măsură pe strungarul rămas ca o stană de piatră.
- Bine, bă, iar trebuie să te aduc aici?
Vorbele i se părură blocuri de gheaţă care îi cădeau nemiloase peste cap.
- După ce că ai jefuit poporul ăsta nenorocit care munceşte zi şi noapte, ca să repare ce bestiile de burjui
au jefuit, acum te mai şi înhăitezi cu elemente declasate pe care noi le urmărim pas cu pas? Bine, mă,
chiaburule, nu-ţi ajunge că ţi-ai bătut joc de ţăranii nevoiaşi şi amărîţi, care nu au avut o palmă de
pămînt, fluturîndu-le pe sub nas sutele tale de hectare...
Apostu vru să spună ceva, dar pumnul lui Ricioiu îl izbi cu atîta furie încît îl zvîrli la pămînt. Sîngele
îi umplu gura, şiroind pe bărbie şi cămaşă.
- Bă, idiotule, îşi strivi sergentul cuvintele, cît vorbeşte tovarăşu’ colonel, nimeni nu deschide botu’. Îl
prinse de păr şi îl obligă să se ridice, trăgîndu-l cu toată puterea în sus.
Gingu se întrerupse. Îi scăpase o batistă pe care o avea strecurată pe sub ochelari. O văzu plină de
ceva galben ca un puroi.
- Bine, chiaburule, continuă Gingu după ce privi lung batista, ţie nu-ţi ajunge că patria te-a înţeles şi te-a
ajutat cu nişte bani pe care nici într-o sută de vieţi nu i-ai fi putut aduna? Care stat capitalist ar mai fi
avut grijă chiar şi pentru o tîrîtură ca tine? Patria ţi-a dat bani, bă, cît ai vrut şi tu te înhăitezi cu pleava
societăţii, cu nişte stricăciuni pe care noi o să le aruncăm la lada de gunoi. În loc să te prezinţi la noi şi
să raportezi cum ai fost racolat şi ce ţi se cere să faci în schimbul aşa zisului ajutor pe care scîrbele alea
ţi l-au promis, tu încerci să înşeli vigilenţa partidului şi să-i subminezi puterea din interior?
Pumnul sergentului îl izbi în ceafă aruncîndu-l peste birou. Rămase cîteva momente nemişcat, fără să
mai ştie ce e cu el. Se trezi tras înapoi şi lovit cu cizma peste picioare.
- Stai, boule, drepţi. Nu aşa ţi-am ordonat? Îndrăzneşti să te mişti în front în faţa lu’ toa’şu colonel?
- O să-mi scrii în detaliu tot ce ai făcut cînd te-ai întîlnit cu nenorociţii ăia, tot ce aţi discutat. Un singur
amănunt dacă lipseşte, nu mai vezi lumina zilei. Plutonul de execuţie te mănîncă.
I se păru că în cameră nu mai e nici un fir de aer. Era ca un peşte scos pe uscat. Nu ştia la ce se
referise colonelul şi nici nu înţelegea ce să scrie. Sergentul îl tîrîse afară din birou şi îl închisese într-o

67
încăpere întunecoasă, inundată de un miros îngrozitor de closet înfundat, şi cu un tavan foarte jos de care
atîrna un bec chior.
Nu şi-a dat seama cît a stat în faţa foii de hîrtie. Îşi muncea mintea în căutarea a ceva ce ar fi meritat
să fie menţionat, dar nu reuşi să găsească nimic.
Cînd uşa a scîrţîit prelung, ca un plîns de moarte, a tresărit puternic, privind speriat spre pata de
lumină. Ricioiu şi-a aruncat o privire pe coala pustie şi l-a înşfăcat de gît. Loviturile de pumn au început
să cadă crîncene ca o grindină de care nu se putea feri. Pumni şi picioare. Nici o părticică a trupului nu
îi fusese iertată.
Rămăsese ca un ghemotoc de carne strivită, cu mîinile adunate peste capul pe care mai încerca să-l
ferească fără succes. Ricioiu s-a oprit doar cînd a simţit că se asfixiază. Îşi şterse fruntea cu mîneca
vestonului şi înjură năvalnic, cu poftă şi obidă, smulgînd parcă buruienile vorbelor dintr-un pămînt tare
şi aspru, scuturîndu-le rădăcinile pline de mizerie peste el, pînă cînd trupul îi dispăru acoperit de noroi. Îi
smulse mîna care îi acoperea capul şi i-o trînti cu furie pe masă, lîngă coala de hîrtie.
- Scrie!, fir-ar mă-ta a dracu dă cîrpă. Scrie aşa cum ţi-a ordonat tovarăşu’ colonel. Doar n-o să stăm
toată noaptea după tine.
- Nu ştiu ce să scriu, şopti Apostu cu buzele umflate.
- Nu ştii, idiotule? răbufni sergentul. Ce dracu nu ştii, bă? Cu cine te-ai întîlnit, ce aţi pus la cale, unde
vreţi să izbiţi în societatea noastră.
- Nimeni nu vrea să izbească în societatea noastră, strigă disperat Apsotu, încercînd să-şi adune ultimii
stropi de energie.
- Atunci de ce v-aţi întîlnit?
Apostu îşi scutură capul cu furie.
- Am fost la o bere cu unul pe care l-am salvat să nu fie călcat de tramvai. Nici nu ştiu cum îl cheamă.
Omul s-a simţit dator şi mi-a dat o bere să beau. Asta a fost tot. Jur!
- Mă-ta-dracului de burjui, hîrîi sergentul rînjind cu veselie. Toţi îndrugaţi aceleaşi minciuni. Şi toţi
juraţi. Scrie, bă, ce mi-ai spus mie şi mai adaugă cîte ceva. Că vrem să-ţi dăm drumu’.
Apostu mai pierdu o oră încercînd să formuleze în scris ceea ce se întîmplase în seara cînd îl salvase
pe Gaiginu.
Colonelul îşi aruncă privirea plictisită peste hîrtie şi o aruncă scîrbit pe birou.
- Apostu, te prezinţi la noi ori de cîte ori te mai întîlneşti cu ăsta şi ne spui tot ce discutaţi. E clar?
Apostu dădu mecanic din cap.
- Pleacă dracu mai repede, îi ordonă Gingu. Şi dacă nu te prezinţi tu, venim noi după tine.

Austrianu îşi aprinse ţigara cu gesturile metodice ale fumătorului înrăit, în timp ce Gaiginu stinse
focul şi luă ibricul de cafea de pe aragaz. Apoi veniră amîndoi în cameră şi se aşezară pe scaunele din
jurul mesei. Gaiginu îşi plimba privirea critică pe obrazul tumefiat al lui Apostu şi oftă înfundat.
- Cînd spui că s-a întîmplat?
- Zilele trecute, răspunse încet Apostu parcă simţind încă forţa cumplită a loviturilor. Chiar la începutul
săptămînii.
- Şi de ce ne spui asta tocmai acum?
Apostu întinse mîna după ceaşcă, dar la jumătatea drumului se răzgîndi. Era pentru prima dată cînd
s-ar fi atins de aşa ceva. Pînă atunci băutul cafelei i se păruse o maimuţăreală a celor cu parale. O
pierdere de timp sau, cel mult un pretext pentru a-ţi petrece o jumătate de zi tocînd vorbe goale. Aroma
care plutea în aer, aţăţîndu-i pofta, îl făcu să-şi schimbe puţin ideile. Reculul îl avusese pentru că îi era
imposibil să se imagineze cu ceaşca în mînă, sorbind aidoma cucoanelor bine rujate şi strident fardate,
aşa cum apăreau ele în închipuirea lui de muncitor la strung.
Gaiginu îi observă ezitarea şi îl îndemnă oftînd iar.
- Hai, Aprostule, hai, luptă pentru deschidere. Încearcă să accepţi că lumea asta nu e numai a ta. Mai e şi
a altora.
Apostu acceptă cu o mişcare a capului şi apucă hotărît ceaşca. Îl văzu sorbind şi se amuză de grimasa
lui.

68
- Poate mai voiai nişte zahăr?
Apostu ridică nedumerit din umeri. Ce întrebări pot să pun, îşi zise Gaiginu înveselit. Omul ăsta n-a
mai băut pînă acum aşa ceva şi eu vreau să ştiu dacă o vrea şi altfel. Apostu rămase încordat, privind
lacom degajarea lui Austrianu, în ciuda hainelor lui mereu pretenţioase şi surprinzător de bine asortate.
Stătea picior peste picior, ţinînd ţigara cu un firesc pe care el nu l-ar fi atins niciodată. Şi de fiecare dată
avea senzaţia că se află în faţa unui alt om, cu alte gesturi, cu un alt fel de a vorbi.
- Bun, îl readuse Gaiginu la zi, ce anume s-a întîmplat?
Apostu sorbi din cafea. Devenise mai relaxat şi în ochi i se aprinse o luminiţă vie.
- Am fost luat de la poarta fabricii. Acelaşi sergent a fost.
- Şi tot la colonelul Gingu.
Apostu îi răspunse lui Austrianu cu o mişcare a capului.
- Şi iar te-a acuzat că ai furat banii ca să-i dai partizanilor din munţi.
Apostu negă în acelaşi fel.
- Nu, de data asta nu mi-a mai vorbit despre bani. Doar a pomenit de ei.
- Bun, şi atunci ce a vrut de la tine? îl întrebă Austrianu.
- Acum mi-a spus că se ştie cu cine sunt înhăitat. Surprinse tresărirea aproape imperceptibilă a
sprîncenei fostului colonel şi continuă. Mi-a spus că ştie cu cine îmi pierd timpul, cu nişte elemente
decalsate, duşmănoase. Mă rog, cu nişte de ăia care nu vor ca poporul să meargă pe drumul lui.
- Nu ţi-a cerut nume? vru să ştie Austrianu.
- Ba da. Mi-a dat o hîrtie să scriu tot ce am făcut, cu cine m-am întîlnit. Şi eu am scris doar cum l-am
salvat pe Gaiginu, şi că nici nu ştiu cum îl cheamă, şi că n-am băut decît o bere şi că asta a fost tot. Că de
asta nici n-am mai venit toată săptămîna, că mi-a fost teamă să nu mă urmărească.
Austrianu îl privi lung, bătînd cu degetul pachetul de ţigări.
- Şi n-a institat să ştie nume, locuri, cînd anume. Deşi, dacă mă uit la tine, nu s-ar zice că n-au bătut şaua
să priceapă iapa bine de tot.
Apostu, căruia amintirile i se derulau cu repeziciune, nu sesiză ironia. Ridică din umeri.
- S-au mulţumit doar cu atît. Dar mi-au atras atenţia că trebuie să mă prezint mereu la ei şi să le spun tot
ce se întîmplă.
Gaiginu se ridică de la locul lui şi aduse o tavă cu pahare şi o sticlă începută de whisky. Turnă
băutura, apoi îi spuse lui Apostu.
- Bine, dar tu cunoşteai deja atîtea despre noi. De ce nu ai scris tot ce ai văzut? Ai preferat să te
umilească, să te schingiuiască, să te măcelărească în bătăi, dar să păstrezi tăcerea?
Apostu îl privi mirat.
- Nu mi-aţi spus voi că oricum sunt condamnat? Parcă ce importanţă are că mă omoară azi sau mîine? Îi
surprinse privirea şi îşi aminti cu plăcere cum se uitase la el atunci cînd a fost uimit de o replică
neaşteptată.
- Mda, făcu Austrianu gînditor. Lucrurile par a fi ceva mai complicate. Să zic că din fericire pentru noi?
Pentru mine e clar un lucru. Ancheta asta pe care o fac ei, eu un simulacru. E doar o formă de intimidare
şi nimic mai mult. Sau, numiţi-o o acţiune pe cont propriu. Ceva cu iz foarte personal. Aş spune chiar că
ni se transmite un mesaj, continuă el privindu-l pe Gaiginu, prin care sunten avertizaţi că se ştie cine
suntem. Dar, pe de altă parte, mesajul lor are şi un revers prin care le citim ce au în capetele ca în nişte
cutii de sticlă. Mda, cam multă lipsă de profesionalism. Pentru că nu te mulţumeşti ca anchetator cu nişte
tîmpenii scrise la repezeală pe o bucată e hîrtie. Cu alte cuvinte, e clar că nu e vorba de ceva oficial. Ar
mai fi şi prezenţa unui singur anchetator. Ăştia niciodată nu lasă asemenea treburi pe mîna unui singur
tip. Deci, domnilor, e ceva foarte personal. Şi o spun pentru că am aflat cine e to’aşu Gingu, Anton
Gingu. Dumnealui e chiar fratele toa’şului Aciuci. Numai că unul e făcut cu ajutorul unui tată, pe cînd la
confecţionarea celuilalt, avem parte de o altă contribuţie. Că la mijloc e vorba de truda aceleiaşi mame
se vede după caracterul geamăn al celor doi, care fizic nu au nimic în comun Tov. colonelu’ lucrează în
cadrul Securităţii, dar pînă acum cîteva luni nu a avut o poziţie foarte clară în cadrul ei. A fost un fel de
umplutură, un Jolly Jocker de care toţi se tem o dată pentru că e securist, iar ceilalţi securişti pentru că
din spatele mare şi lat al susnumitului se vede profilul pietros al ditamai frăţiorului care ocupă o poziţie

69
cheie în ierarhia de partid. Dar de cîteva luni, to’aşului colonel i s-a găsit, în fine, o poziţie ceva mai
stabilă, prin numirea sa ca comandant al unităţii de la Băneasa. Sper să nu vă deranjeze cacofonia, dar
face parte din acest portret tovărăşesc, aducîndu-i un iz şi o culoare specifică. Mda. Şi am mai aflat că
tovărăşelu’ Aciuci a fost vizitat de Ştoacă, marele maestru al furturilor de buzunare, chiar atunci cînd
Fărămitură l-a văzut intrînd într-o casă din Primăverii. O vilă superbă. Pentru că to’aşu Aciuci, fiind
şefu’ organizaţiei dă bază pă Bucureşti, printre multe altele, ţine în mîna lui şi spaţiul locativ pe care îl
face şi desface după bunul lui plac. Aşa că, domnii mei, după cîte înţeleg eu, ne aflăm în mijlocul unei
afaceri cît se poate de personale, cu o miză foarte mare, ţinînd cont de sumele jucate, care îl au ca
maestru de ceremonii pe Aciuci. Poate că un naiv ar putea să exclame: ce stranie asociere a partidului cu
braţul lui înarmat cu tot, cu un hoţ de talia lui Ştoacă. Dar cine cunoaşte problema ceva mai aprofundat,
nu ar avea nici un motiv de mirare. Dimpotrivă, ciudat ar fi fost să nu fie aşa. Pentru că, dragi tovarăşi,
toată această mare revoluţie a proletariatului, are la bază cel mai mare furt din istoria asta nenorocită şi
zbuciumată a omului de pînă acum. Nici la 1789 nu s-a furat la vieţi şi proprietăţi cum se întîmplă acum.
Nu e de mirare, deci, să-l vedem pe cel mai abil exponent al hoţilor de buzunare asociat cu reprezentanţii
de marcă ai ideologiei furtului în masă, bine organizat şi ai crimei, tot în masă, cu motivaţie ideologică şi
umanitară. Iată deci practicantul şi „savantul” în cea mai savantă asociere, sau vorba lor, înhăitare.
Făcu o pauză şi sorbi din pahar, apoi îşi aprinse o ţigară. Apostu îi urmări mişcările cu aceeaşi
curiozitate cu care încercase să-i desluşească vorbele.
- Din cauza asta, continuă Austrianu, pe de o parte nu pot face oficială prezenţa noastră, pentru că nu au
habar ce şi cît ştim noi despre ei. Şi îşi dau seama ce ar însemna, ca punînd mîna pe noi, să se trezească
cu nişte destăinuiri, amoroase, desigur, care i-ar trimite pentru şi mai mult foc în faţa plutonului de
execuţie. Pe de altă parte, noi, în frunte cu domnul George devenim o adevărată mină de aur pentru ei. Şi
asta din cauza banilor. Pentru mine e clar că ei, adică banii, se află încă în bancă. Şi că din ei a dispărut
doar suma de zece mii lei. Ceva suportabil. Altfel s-ar fi declanşat furtuna. Directorul băncii ar fi fost
deja arestat. Îi vor scoate doar cînd lucurile se vor aranja bine pentru noi, ca ticăloşia să ne fie pusă nouă
în braţe. Că de aia se omoară Gingu să facă din noi nişte declasaţi. Rămîne să ne lămurim pentru ce le
trebuie o asemenea sumă în ţara asta. Mai bine zis, în ţara asta? Şi, pentru că domnul George ar fi fost un
ţap ispăşitor, cam slăbănog, vom fi şi noi adăugaţi la socoteală, ca să putem alcătui o bandă, că de unul
singur... nu-i aşa? ar fi bătut la ochi. De asta le e imposibil să-l aresteze, pentru că bietul om ar vorbi de
o sută de mii, nu de zece. A fost greşeala lor că i-au spus despre ce e vorba şi acum îşi rod degetele. Aşa
că vor face tot ce le stă în putinţă ca nimeni să nu fie prea atras de prietenul nostru. Pentru că altfel, totul
ar deveni ca în bancul ăla sinistru: trei zile l-au bătut să vorbească şi şase l-au bătut să tacă. Ceea ce nu
înseamnă că viaţa noastră ar fi cu ceva mai roză. Pentru că, dacă lucrurile s-ar precipita într-un mod
periculos pentru ei, singura lor şansă ar fi ca noi să dispărem şi ei să-şi găsească la repezeală alţi acari
Păun, ceea ce într-o ţară ca a noastră şi, cu poziţia pe care o ocupă fiecare din ei, ar fi o glumă
nevinovată. Din această cauză trebuie să avem în vedere că situaţia noastră e cît se poate de nesigură. Se
uită la Apostu şi ridică neputincios din umeri. Cît despre George, îmi pare rău că trebuie să i-o spun, el
va fi chemat la măcelărit ori de cîte ori vor dori să ne mai trimită un mesaj.
- Apropo, că tot vorbeai de Ştoacă, am avut curiozitatea să-l văd mai de aproape, spuse Gaiginu în timp
ce se ridica de pe scaun, pentru a se apropia de fereastră. Făcu o scurtă pauză, privind strada pe care se
aprindeau primele lumini ale acelei seri. M-am orientat după locaţia descrisă de Fărămitură şi am nimerit
unde trebuie.
- Şi? îl grăbi curios Apostu.
Gaiginu nu îşi putu reţine zîmbetul în timp ce îşi îndreptă privirea spre Austrianu.
- Şi e un adversar redutabil. Vreau să spun că nu a făcut nici un secret din faptul că mă cunoaşte. A avut
chiar tupeul să treacă prin faţa maşinii şi să mă privească de parcă ar fi dorit să-mi spună că ştie bine
cine sunt şi ce fac acolo. Cred că Fărămitură are dreptate cînd zice că băiatul ăsta e dăruit. Şi mai cred că
omul are într-adevăr cel puţin o idee despre hipnoză. Dacă ar fi fost altul în locul meu, ar fi coborît din
maşină şi s-ar fi dus după el ca un căţeluş dresat. Noroc că pe mine m-au dresat alţii înainte şi am învăţat
să mă abţin.
Austrianu începu să rîdă bine dispus.

70
- Să nu te mire, domnule George, dacă îl auzi vorbind păsăreasca asta din care un om normal n-are ce să
înţeleagă. Dar pe unde a hălăduit, şi-a făcut nişte prieteni foarte dubioşi de prin ţările unde cîinii sunt
mîncaţi de oameni.
A fost rîndul lui Gaiginu să rîdă.
- Aha, aici sunt tentat să le dau lor dreptate, pentru că uite şi tu cum e într-o ţară unde cîinii te mănîncă
de viu.
- Ei, aici are perfectă dreptate, se grăbi Austrianu să-l aprobe. Apoi, cu o mişcare grăbită se ridică şi îşi
consultă ceasul.
- Domnilor, oricît de plăcută mi s-ar părea compania dumneavoastră, treburile, mult mai neplăcute în
comparaţie cu o cozerie atît de înţeleaptă, îmi reclamă prezenţa şi prin alte văgăuni. Se întoarse spre
Gaiginu. Noi doi vorbim. Asta va fi în zilele următoare. Cred că o să primesc un mesaj de la Moscova.
După plecarea fostului colonel, Gaiginu se aşeză pe un scaun în faţa lui Apostu. Privirile îi alunecară
încet pe zidăria chipului, încercînd să-i descopere gîndurile. Apostu se simţi urmărit, şi ridicîndu-şi ochii
spre gazada lui, spuse încet, scuzîndu-se parcă.
- N-am înţeles nimic din ce a spus domnul Austrianu. De ce se tot dădea la revoluţia proletarilor? Nouă,
la fabrică, ni se spune mereu că, dacă nu ar fi partidul, care să ne conducă şi să ne arate drumul, eram
servitorii moşierilor şi patronilor. Şi că partidul a luat ce au cîştigat necinstit bogătaşii ca să ne dea
nouă.
Zîmbetul lui Gaiginu îl făcu să se întrerupă.
- Şi tu crezi totul, cuvînt cu cuvînt.
Apostu ridică din umeri nedumerit.
- Ei şi, dacă n-aş crede, asta ar schimba cu ceva lucrurile?
Gaiginu oftă şi luă paharul uitat pe masă.
- Păi nu ar fi rău să te mai şi întrebi pe tine însuţi şi aşa poate că vei ajunge să te îndoieşti. Tu chiar nu
vezi în ce casă stai, cum te îmbraci, ce mănînci? Unde sunt banii luaţi de la bogătani?
Apostu îl privi atent, încercînd să găsească un răspuns convingător.
- Ni s-a spus că cu ei se face fabrica mai modernă.
- Aha, ai văzut ce chestie deşteaptă? Cu banii burghezo-moşierimii modernizăm fabrica şi aşa, cu un
randament sporit să te ţii ce-o să mai crească nivelul de trai!
Apostu îşi scutură capul şi exclamă surprins.
- Chiar aşa, aşa ni se spune la şedinţe. Tu de unde ştii, că doar nu te-am văzut niciodată acolo.
Gaiginu surîse fără chef.
- Mai ştii, mi-oi fi trimis sufletul, că doar e tare însetat de tîmpeniile astea. Nu, George, totul e o poveste
frumoasă pentru nişte prostănaci gata oricînd gata să creadă asemenea bazaconii. Şi, dacă i-ar paşte
neşansa deşteptării, moale n-are să le fie. Ţara are mare nevoie de nişte creduli ca voi. Numai ei se pot
lăsa duşi de căpăstru pe unde vrea mîna stăpînului. Nu, George, povestea asta cu luatul de la bogaţi şi
datul pe la nasul sărăcimii nu e o invenţie a ăstora. Sabin vorbea de l789. Atunci a explodat în Franţa
furia săracilor. Şi oamenii au vrut să facă exact ce vi se spune vouă acum. Numai că totul s-a terminat
într-o baie de sînge. Exact cum se întîmplă acum. Întotdeauna revoluţia clasei muncitoare, fie că a fost la
1789, sau în 1945 a fost o uriaşă revărsare de ură orchestrată şi exploatată de o mînă de nemernici. Toate
revoltele sociale sunt centrate pe filonul urii. Fără ea nu ar reuşi nimic. Fără ea nu ar fi cu putinţă ca
sîngele să devină preţul suprem al încercării şi viaţa tuturor celorlalţi lucrul cel mai demn de dispreţ.
Promisiunea e mereu aceeaşi. Bogăţiile vor fi smulse celor avuţi şi date sărmanilor. Sărmanilor cu duhul,
care sunt înfricoşător de mulţi şi de o credulitate din care se hrăneşte mîrşăvia unei mîini de bastarzi.
Apostu îl ascultă încordat şi, dintr-o dată, începu să zîmbească.
- Ştii ceva, domnule? pînă să te cunosc, credeam şi eu în tot ce mi se spunea la fabrică. Acum îmi dau
seama că aşa îmi plăcea mie, să aud ce spuneau ăia acolo, şi despre care acum aflu că sunt nişte
minciuni, doar. Adevărul e că agitatorii ăia de la partid ştiu să vorbească... aşa... Cum să zic eu? Pun tot
sufletul în ce spun şi te fac să-i crezi. Păi cum să nu-ţi convină să te laşi convins că mai tragi doi, trei ani
şi p’ormă... P’ormă... Se încruntă şi îşi lăsă vorba neterminată.
- Ei? îl încurajă Gaiginu nerăbdător să afle ce se va întîmpla după aceea.

71
- Nu ştiu, se îmbufnă Apostu. De fapt acum îmi dau seama că lupta noastră nu e pentru noi, ci pentru cei
care vor trăi mai încolo. De dragul lor trebuie să ne sacrificăm noi. Să ne sacrificăm? Gaiginu îl aprobă
cu o înclinare a capului. Parcă cine mai stă să se gîndească la ce spun ăia acolo. Noi ştim doar că pînă la
urmă o s-o ducem tot mai bine.
- Îi admir, spuse sincer Gaiginu.
- Pe cine?
- Pe agitatorii de care vorbeai.
- A! N-ai de ce. Eu, după ce te-am cunoscut, am început să pricep altceva.
- Nu spune! se miră sincer Gaiginu.
- Zău. Mă tot gîndesc la cît eşti tu şi ai tăi de diferit de băieţii de la fabrică. Acolo e aşa de simplu. Te
apuci de treabă. Nu te doare cine eşti, cum arăţi, cum vorbeşti. Totul curge aşa, ca o apă. De la sine, cum
cum s-ar zice. De fapt, ăia de acolo arată cam toţi la fel. Ce zice unu’, zice şi celălalt. Ce mănîncă unu’,
haleşte şi celălalt, cum gîndeşte unu’, aşa gîndesc toţi. Abia acum îmi dau eu seama că, de fapt, de
gîndit, nu gîndeşte nici unu’. Nu! Vin agitatorii ăştia, şi ne spun ei ce şi cum să credem. Numai că, de la
un timp, tot ce spun ei, nu mai merge aici, şi arătă spre inimă. E ca bătutu’ apei în piuă. Vezi tu, eu trag
la şaibă pînă cînd cad lat şi abia dacă am de la o zi la alta. Tu te scoli cînd vrei, faci ce vrei şi poţi merge
la cîrciumile cele mai de lux, deşi nu munceşti într-o uzină, alături de toţi oamenii cinstiţi ai ţării, aşa
cum se zice despre muncitori. Păi cum vine asta? Că doar tot timpul mi se spune că numai munca
cinstită îţi poate aduce fericirea şi eu sunt bătut şi înjurat pentru că muncesc cinstit şi abia am cu ce să
trăiesc. Sau chiar crezi că unuia ca mine nu i-ar plăcea să se îmbrace ca tine, să meargă pe unde te plimbi
tu, să aibă prietene ca ale tale? Păi chiar ei recunosc că din muncă cinstită una ca asta nu se poate. Şi
atunci? Apostu se opri tresărind şi obrajii i se înroşiră. Ezită, dar îşi învinse jena. Chiar aşa, ce mai fac
domnişoarele alea două? Nu le-am mai văzut de atunci.
Gaiginu începu să rîdă amuzat.
- George, ţie ţi-a plăcut de ele!
Apostu se roşi.
- Păi cum să nu-ţi placă, domnule! Nişte fete... aşa de... Nu ştiu eu cum să zic, dar eu n-am mai văzut
nişte fete aşa de frumoase. Şi nu ştiu de ce, dar lîngă ele te simţi aşa de bine şi îţi place să tot trăieşti.
Gaiginu îl privi lung şi se lăsă pe spăteaza scaunului.
- Asta înseamnă că a început să-ţi fie dor chiar de duşmanu’ clasei muncitoare. Ce tragedie!
- Chiar aşa, domnule, simt eu că mi s-a făcut dor.
- Ai încercat vreodată să dai chip dorului? Să-i pui ochi, gură, frunte, obraji? Cam în ce fel ar putea să
arate făptura asta diafană pe care o numim dor şi care ne face să ne simţim atît de melancolic, să ne
umplem de ceva greu de atins, greu de suportat, de o durere aşa de voluptoasă. Eu nu aş putea să
desenez dorul decît dîndu-i chipul a ceea ce iubsec.
Îi privi figura încordată şi încercă să descopere ce se întîmpla cu omul atît de simplu pe care
hazardul i-l apropiase pînă de pragul recunoştinţei.
- George, cu tine se întîmplă ceva. Ceva nou, vreau să spun, un lucru care pînă acum ţi-a fost
necunoscut. Ce vrei? Ne facem băieţi mari. Lăsăm jucăriile pentru alţii şi noi ne apucăm de lucruri mai
serioase. Fii sincer, care dintre ele ţi-a plăcut cel mai mult?
Apostu îşi lăsă capul în jos şi începu să zîmbească stingherit.
- Ei, la naiba, fie, e secretul tău, dar gîndeşte-te bine la ce faci. Una e să fii strungarul care modelează
bucata de fier, şi alta e să-ţi modelezi sufletul după cea pe care o placi. E un pas dificil în afara ta spre
umanizare. George, tu începi să vrei ceva! Ca să vezi ce dreptate a avut tipul ăla, cum îl chema? Cititu,
parcă. Sau Păduche? Dacă ţi-e dor înseamnă că şi vrei. E atît de uman să vrei încît e periculos şi doare al
naibii. A vrea fără a putea. S-ar putea ca asta să fie sursa tuturor suferinţelor noastre.
Apostu îşi ridică privirea şi se uită la el cu o luare aminte care îl uimi.
- George, tu te-ai schimbat. Nu mai eşti cel care m-a scos de sub roţile tramvaiului. Tu eşti un altul, sau
începi s-o faci. Abia atunci observă că în locul figurii de ţăran şi a privirii constant naive, pentru care
lumea era o jucărie mare şi uneori ceva mai complicată, se ivise ceva nou. Un aer schimbat în care
reflexia tristă şi profundă îşi croia drum spre centru.

72
- Şi eu cred că ai dreptate, îi răspunse Apostu cu obrazul crispat. Cînd sunt la uzină nu mă mai simt bine.
Glumele alea de oameni proşti, care îmi plăceau şi mie, mă enervează acum. Parcă nu mai sunt de mine.
Şi cînd mă uit la ceilalţi, pe care îi ştiu bine, cum se adună după muncă şi merg toţi la o bere şi vorbesc
tare şi înjură, de parcă tot în fabrică ar fi oriunde s-ar afla, şi tot îmi vine să-i întreb mă, proştilor, voi
ştiţi cu cine mă întîlnesc eu? Voi ştiţi, mă, pe unde am fost eu de am intrat? Voi ştiţi, mă, în ce casă sunt
eu primit? Şi că m-am plimbat chiar şi cu maşina mică? Şi încă ce maşină! Nu e bine cu mine, domnule
Gaiginu. Ştii cum simt? Că cineva mi-a dat un brînci şi m-a rupt de unde ştiam eu că începe şi se termină
lumea şi m-a azvîrlit într-un loc de unde tare nu mai vreau să plec. Că am şi început deacum să mă tot
întreb că cine naiba sunt eu, de fapt, Apostu George. Am început să cred că la suprafaţă e un înveliş cu
un chip, înfăşurat pe un miez cu totul altul decît ce se vede.
Gaiginu îl ascultă în tăcere, nevenindu-i să creadă. Puse paharul pe masă şi îl întrebă dintr-o dată,
imperios, fără să-i lase timp să se gîndească.
- Ce ai înţeles din seara de la Capşa, în afară de faptul că e plăcut să fii în compania fetelor?
- Că e bine să ai bani, să mergi unde îţi place şi oamenii să se ploconească în faţa ta pentru că îţi ştiu
puterea adunată în bani.
Gaiginu nu rîse, aşa cum se aşteptase el. Îl privi doar lung şi oftă.
- Ai uitat ce ţi-am spus atunci. Cît de vulnerabili sunt oamenii, mai cu seamă cînd nu ştiu nimic despre
bani. Deci ţi-e dor de fete. Nu vrei să-mi spui de care mai mult. Treaba ta. E foarte bine. Am aranjat o
ieşire cu ele. Voiam să-ţi fac o surpriză. Dar acum, că tot ştii, e şi mai bine. Se ridică de pe scaun şi se
apropie de fereastră, privind prin sita rară a înserării. Vezi, măi, Aprostule, cum e lumea asta? De ce nu
m-ai întrebat tu de fetele astea pînă să le fi cunoscut?
Apostu ridică din umeri şi îl privi uluit.
- Păi vezi cum e omul? Cînd nu ştie e fericit, nu-l frămîntă, nu-l tulbură. Odată ce apucă să cunoască,
toată liniştea lui se duce dracului.
Se întoarse şi îşi privi salvatorul. Încercă să dscopere ce mai rămăsese din naivitatea lui de ţăran.

Jaguarul trecu de Curtea de Argeş, avîntîndu-se pe serpentinele ascuţite. Apostu era în spate, alături
de Tiana, întrebîndu-se încruntat ce anume se întîmplase de la un timp cu el, ce anume îl abătuse de la
cursul normal şi atît de liniar al unei existenţe de o banalitate sufocantă, ca acum, într-o sîmbătă de la
începutul verii să se afle într-o companie la care nici în vis n-ar fi avut curajul să gîndească, în drum spre
un loc despre care nu avea habar că există, într-o maşină pe care nu se mai sătura s-o admire tocmai el
pentru care tramvaiul fusese şi continua să fie ceva uimitor.
Pînă la venirea fetelor lăudase eleganţa maşinii cu o stîngăcie care îl făcuse pe Gaiginu să se amuze.
Vorbea tare şi gesticula, mîngîind formele alungite, de copoi.
- Ce marcă e maşina asta? întrebă Apostu într-un tîrziu, vrăjit de culoarea verde-petrol care strălucea în
soarele verii.
- E un Jaguar.
Apsotu clipi nedumerit.
- Jaguar? Ăsta nu e un animal?
Gaiginu izbucni în rîs.
- Cum o să fie animal dacă e maşină? Sau tu nu mai vezi?
- A, făcu Apostu încurcat, sigur că e maşină. Eu ziceam de jaguar. Eu parcă aşa am auzit.
- Ai auzit bine, domnule George. E şi un animal şi încă unul periculos. La fel de periculos şi nervos ca
asta.
Apostu privi maşina cu admiraţie.
- Şi unde e făcută?
- În Anglia. De asta am şi luat-o. Din tot ce e lăsat ca neam pe pămînt, pentru anglo-americani am o
admiraţie deplină. I-am cunoscut mai bine în Legiune. Sunt altfel de oameni, croiţi după alte măsuri,
frămîntaţi din alt aluat. Sunt joviali, domnule George, şi cu o poftă nesăţioasă muşcă din viaţă şi se
înfruptă din ea pînă la saturaţie, domnule George. Crăciununul e un adevărat festin şi e o sărbătoare
numai să-i vezi. Totul e ca într-un basm pe care îl trăieşti aevea. Numai dans şi cîntec. Oamenii se

73
vizitează, îşi fac cadouri, savurează din plin fiecare clipă. Încearcă, domnule George, să compari
explozia asta de viaţă, de veselie şi poftă de toate cîte viaţa îţi poate oferi, cu perfecţiunea rece şi
distantă a neamţului care a fost îngenuncheată de două ori. M-am tot întrebat cum naiba e posibil ca un
popor care cîntă O Tannenbaum să-şi fi băgat de doă ori piciorul în aceeaşi cizmă pentru a ieşi din
cazarmă, dar acum mi se pare că pînă şi melodia aia e cîntată tot în pas de defilare.
Maşina încetini şi coti la stînga, apoi se avîntă pe drumul de ţară, stîrnind trombe de praf. Brăduleţ,
citi Apostu numele satului scris pe o tablă de lemn.
- Am ajuns, îi anunţă Gaiginu.
Curînd maşina opri în faţa unei case albe, ridicată pe partea stîngă a drumului. Clădirea era
impresionantă prin dimensiuni şi soliditate. Pe toată lungimea, la etaj, se întindea un balcon imens,
închis cu geamuri. Dedesubt, cele două camere erau despărţite de un gang în care Gaiginu îşi parcă
maşina.
Fetele coborîră, făcînd cîteva mişcări să se dezmorţească.
- Unde ne-ai adus tu pe noi, Gaigine, îl tachină Tiana veselă, sprijinindu-se de capota maşinii. Unde ne
aflăm noi aici, Gaigine, şi cu ce scop?
Gaiginu coborî şi el şi se opri în dreptul portbagajului.
- Aţi fost aduşi aici pentru că tribunalul popular v-a condamat la o zi de veselie şi uitare.
Din spate se auziră paşi. Gaiginu se întoarse şi, deschizîndu-şi braţele îl îmbrăţişă pe bărbatul voinic,
de o robusteţe sănătoasă, ca a oamenilor trăiţi în aerul şi munca muntelui, trecut de cincizeci de ani, cu o
statură impresionantă. Faţa masivă era luminată de ochii mari şi adînci, oglindă a cerului senin.
- Traiane! exclamă Gaiginu, Traiane, cred că o viaţă a trecut de cînd nu te-am mai văzut.
Bărbatul rîse încîntat de revederea pe care o aştepta de mult.
- Nici nu-ţi poţi închipui ce am simţit cînd am primit telefonul tău. Zău dacă mi-a venit să cred.
Gaiginu se întoarse spre ceilalţi.
- N-am vrut să deconspir despre ce e vorba. Am vrut să vă fac o surpriză pe care o sper cît mai plăcută.
Domnul Traian Sincu a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai tatălui meu. Acum fiul a primit
moştenirea de la părinte. Traian îl bătu cu palma lui mare pe umăr.
- Ce fel de prieten te numeşti tu, cînd laşi să treacă anii între noi, fără să te arăţi, sau cel puţin o veste să
fi dat?
- Traiane, încercă Gaiginu să se dezvinovăţască, tu, care ai harul înţelegerii şi uitării, nu poţi păsui de
dreaptă muştruluială un greşit al tău? Căci, am uitat să vă spun că Traian e şi părintele satului, sau taica
popa, cum îl ştie toată lumea pe aici.
Fetele se apropiară şi îi întinseră mîna.
- Iar, dumnealui, continuă Gaiginu arătînd spre Apostu, rămas cu un pas în urmă, părînd că nu ştie ce să
facă, e marele meu salvator, o să-ţi povestesc eu mai tîrziu, omul căruia îi e greu să accepte că trăind la
oraş, trebuie s-o faci ca orăşenii.
- De ce? întrebă Traian Sincu zîmbindu-i amical. Dumnealui nu e din Bucureşti?
- Nici vorbă, spuse repede Gaiginu, dar dacă nu se mai vede, e un semn măreţ. Începe ţăranul să piardă
războiul cu orăşeanul, fiind înghiţit de cel din urmă. Să vedem dacă şi digerat. Nu, dumnealui e dintr-un
sat de pe lîngă un munte, ca şi ăsta al tău.
- Cum spuneai că se numeşte dumnealui?
Gaiginu se plesni cu palma peste frunte.
- Aşa-i, că m-am luat cu vorba şi am uitat de unde am plecat. E vorba de domnul George Apostu şi satul
din care a curs spre vale e... Runcu? Am zis bine?
- Nu e pe lîngă Leaota? întrebă Sincu repede cu faţa luminată de un surîs. Primi confirmarea mută a lui
Apostu şi continuă. Am fost şi eu în Leaota acum nişte ani. În fine, luaţi-vă bagajele şi să mergem.
Apostu mîngîie cu privirea iarba de un verde atît de crud că parcă se auzea seva clocotind în firele
fragede. O cuvertură plină de parfum şi zumzet care se întindea unduitoare pe colinele pierdute în
depărtare, spre orizontul tăiat de coama ferăstruită a Făgăraşului. Pomii îşi întindeau coroanele
frunzoase, împletindu-le într-o reţea complicată sub care umbra năştea figuri stranii.

74
 Intrară în curte şi ocoliră casa prin spate, apoi suiră cele cîteva trepte pînă la uşă. Apostu aruncă o
privire curţii mari care urca într-o pantă domoală. Locul era acoperit de ţesătura firelor de iarbă legănată
leneş de palmele răsfirate ale unei adieri cu miros rarefiat de zăpadă.
Holul era lung, străjuit de pereţi văruiţi şi groşi ca zidul unei cetăţi. Apostu îşi simţi sufletul inundat
de aerul casei de ţară, cu izul de măr putred şi parfumul discret al mierei, prin care levănţica respira
firav.
- Aici e camera fetelor, acolo a dumneavoastră, domnilor. Cele două încăperi erau pe aceeaşi parte a
holului. Aici e bucătăria, îşi continuă gazda prezentarea şi dincolo e camera mea. Haideţi, oameni buni,
faceţi-vă comozi şi hai la mine să gustăm cîte ceva, că după un drum ca ăsta, cred că nu vă mai gîndiţi la
altceva.
Fetele primiră invitaţia cu un chiot vesel şi dispărură în camera lor, de parcă ar fi locuit acolo toată
viaţa.
Odaia lor îi aminti lui Apostu de ce lăsase în urmă. O gheară ascuţită i se plimba încet prinlăuntru
cînd văzu laviţele acoperite cu macate grele, brodate de mînă, soba greoaie din care creştea un cuptor
mic, covoraşele ţărăneşti care tăiau chenare colorate pe fondul alb al varului.
Camera părintelui era mare, dar de o simplitate ascetică. Un pat îngust cu o noptieră pe care era o
Biblie şi o fotografie înrămată, o masă rotundă şi cîteva scaune şi un dulap simplu, completau decorul
aflat în rama pereţilor albi acoperiţi cu rafturi în care se aliniaseră trupurile de hîrtie ale cărţilor. Excepţie
făcea numai cel dinspre răsărit pe care era doar o icoană sub care ardea o candelă.
Pe masă era o tavă plină cu mezeluri de casă, o felie de brînză, două cepe lunguieţe tăiate în patru şi
o sticlă pîntecoasă înconjurată de păhărele.
- Luaţi loc, dragilor, îi învită părintele întinzîndu-şi mîinile cu o căldură care îl făcu pe Apostu să tresară.
- Nu era mai bine dacă stăteam afară? întrebă Gaiginu. Sunt aşa de sătul de aerul închis din Bucureşti. Şi
doar ştii cum e. Cine a avut parte de civilizaţia cîmpului de instrucţie, cum dă de verde simte nevoia s-o
ia de la cap. Rîseră acompaniaţi de zîmbetul trist al părintelui, care se apropie de masă şi trase scaunele
în semn de invitaţie.
- Îmi pare rău, dar e mai bine aşa.
Se aşezară şi Gaiginu îl privi întrebător pe Sincu.
- Ce se întîmplă, părinte. Te văd cam frămîntat, sau mi se pare mie?
Părintele oftă.
- E o nenorocire. S-au pus ticăloşii ăştia... Se opri şi se uită la Apostu cu luare aminte.
- Nici o grijă, Traiane, poţi să vorbeşti fără nici o problemă.
Bărbatul dădu încet din cap.
- Da, s-au pus comuniştii pe ticăloşit. Tu ştii ce fac nemernicii? Dau buzna prin case, mai cu seama
noaptea, cotrobăie, iau tot ce le place. Bat, batjocoresc şi totul sub pretextul că oamenii ar avea legături
cu „bandiţii”.
- Cu luptătorii din munţi?
- Spune-le cum vrei, oftă părintele, dar eu tot oameni îi numesc. Nişte oameni mai adevăraţi. Şi eu am
probleme. E ăsta din stînga mea. Un nenoroit. Toată viaţa l-am ajutat. Oameni sărmani. Eu le-am dat
locul ăsta unde au casa acum. Şi tovarăşul Banu a văzut că e bine să fii comunist. Aşa că a început cu
denunţurile. Acum mă aştept ca în orice moment să-mi fie rechiziţionată casa. Am fost chemat de cîteva
ori la postul de miliţie. Au nişte mijloace foarte convingătoare de a discuta cu tine.
Gaiginu îl privi într-un fel anume şi părintele confirmă apăsat.
- Da, da, băiatule! Nu contează ce eşti. Sau ce faci. Dacă ţi-au pus eticheta de chiabur, nu mai ai nici o
scăpare. Am văzut oamnei ca fierul care în cîteva luni... Oftă din nou. Sunt sigur că şeful de post o să mă
cheme iar. Noroc că nu e aici acum, că ne vizita el. Dar tovarăşul Banu e mereu la post. Ăla poate să
plece şi un an, că tot ar şti ce se întîmplă aici zi de zi.
Uşa se deschise împinsă cu forţa flămîndului care ştie ce comoară îl aşteaptă dincolo. Fetele se
năpustiră înăuntru, rîzînd vesele. Amîndouă purtau treninguri şi Apostu se uită buimăcit la ele. Era
pentru prima oară cînd vedea femei îmbrăcate cu pantaloni peste care atîrnau bluze lălîi.

75
- La masă, domnişoarele, spuse încîntat părintele impresionat de veselia sănătoasă de care se umpluse
casa lui.
Sincu rosti o rugăciune ascultată cu smerenie, apoi ţuica îşi revărsă aroma de prună din care fusese
stoarsă şi ultima lacrimă. Aţîţate, fetele se aruncară asupra bunătăţilor vorbind cu gura plină.
- Atenţie, Gaigine, că n-am venit aici să umplem casa părintelui de termite. Nici să ne facem cît vecina
de la parter, care s-a mutat acolo că n-o mai căra liftul.
- Apostule, preluă Teona iniţiativa de la Tiana, n-am venit aici să vă umflaţi voi cu ţuică pînă vă adunăm
de sub masă. Şi pentru că esenţa mişării e chiar mişcarea, cum bine ne învaţă filozoful sovietic, am halit,
am plecat. Vă anunţ că noi avem şi costumele de baie. Şi, pentru că un asemenea soare e o bucurie în
viaţa fiecărie vieţuitoare cu mintea întreagă, singura noastră dorinţă e de a-l face fericit cu ce îi putem
oferi noi.
Apostu tresări sălbatic aducîndu-şi aminte de povestea costumelor de baie. Gaiginu îi spusese că vor
face plajă şi el rămăsese nedumerit.
- Adică ne vom dezbrăca şi ne vom expune trupurile noastre viguroase şi tinere la soare.
- La soare? mîrîi Apostu fără să înţeleagă nimic.
- Da, dar tu la ce-ai vrea?
Apostu clipi şi mai nedumerit.
- Şi ce facem acolo?
A fost rîndul lui Gaiginu să-l privească mirat.
- Cum ce facem? Stăm. Stăm şi ne prăjim la soare.
- Ce naiba mai e şi prostia asta? se miră Apostu revoltîndu-se cu măsură, să stai aşa, pur şi simplu, şi
atît? Şi cum o stau eu dezbrăcat cînd mai sunt şi alţii acolo?
Gaiginu dădu amărît din cap.
- Măi, Aprostule, tu parcă vii din evul mediu. Erai numai bun de închizitor. Tu nu ai auzit de ştrand?
Colegii ăia ai tăi nu merg niciodată să facă baie vara, cînd e atît de cald?
Apostu rămăsese gînditor. Auzise el ceva, dar nu acordase atenţie, pentru că el avea altceva mai
serios de făcut şi nici nu putea concepe să se dezbrace în mijlocul atîtor oameni.
- Nu-i nimic, făcu Gaiginu dînd a lehamite din mînă. Te duci, îţi iei un slip... mă rog, chiloţi de baie,
dacă nu ţii minte şi să nu te prind că vii fără, că te pun să faci nudism.
Apostu îşi dădu seama că Gaiginu nu glumea, cît despre nudism ceva îi şoptea că era mult mai bine
pentru el să nu afle niciodată ce însemna. Îşi cumpărase scrîşnind din dinţi un slip pe care şi-l dorea cît
mai mare şi îl dosise în fundul bagajului în speranţa că nu va avea nevoie de el.
- O credeţi voi că la ora asta mai e timp de plajă. Mîine, fetele. Plecăm de dimineaţă în sus, spre
Moldoveanu. Ştiu eu o poiană la cîţiva kilometri de aici. Tatei îi plăcea să meargă acolo.
- A, nu se poate, protestă energic Tiana, bătînd mărunt cu pumnul în masă. Vreau, vreau, vreau! Plajă,
plajă, plajă, se maimuţări ea bîzîind.
- În după-amiaza asta vă propun să mergem pe firul Vîlsanului. O să vedeţi că nu veţi regreta.
Apostu acceptă cu o mişcare grăbită a capului. Gîndul că scăpa de obsedanta pedeapsă a expunerii
gol în văzul celorlalţi îl făcea să se simtă mult mai bine. Se ridică de la masă şi se apropie de rafturile de
cărţi. Nu ştia prea multe despre aceste obiecte. Cel mult că sunt din hîrtie pe care se află aşternute litere.
Corpurile lor masive, multe îmbrăcate în piele, sau cu coperţi groase, impunînd un respect scrobit, îl
făcură să se ridice şi să se apropie cu oarecare sfială. Îşi plimbă ochii pe titlurile săpate în carnea pielii
cu litere aurii. Pipăi scoarţele cu vîrful degetelor şi simţi strecurîndu-i-se în trup o senzaţie stranie, ceva
de care nu mai avusese parte pînă atunci. Un fior ciudat, care fără voia lui îi răscolea sufletul, muncindu-
l cu întrebări noi.
- Îţi plac? Întrebarea părintelui pluti încet prin cameră, învăluindu-l cu o dragoste pufoasă ca un nor de
catifea.
- Nu ştiu, răspunse el sincer. E pentru prima oară cînd văd atîtea cărţi la un loc. Nici n-am ştiut că un
singur om ar putea să citească tot ce e aici. N-am crezut. Noi, oamenii, avem atîtea de făcut, şi suntem
atîta de obosiţi după ce terminăm, că, dacă am mai şi citi, nu ne-am mai afla niciodată odihna.
Dumneavoastră aţi citit tot ce e aici?

76
 Naivitatea sinceră a întrebării îl făcu pe Traian Sincu să zîmbească.
- În cea mai mare parte.
- Şi vă plac, nu?
- Mai încape vorbă? îl asiguă părintele. Sunt cărţi ale căror vorbe au zăcut îndelung în zaharniţa vremii,
ca să mă exprim poetic. Şi cetitul lor e cel mai mare cîştig al vieţii mele. Şi aşa sper să fie şi pentru tine.
Apoi se întoarse spre Gaiginu. Mi-e groază şi pentru cărţile astea, continuă el aproape în şoaptă.
Nenorociţii ăia au o ură nesfîrşită faţă de ele. Cele mai multe sunt moştenite de la părintele meu. E o
avere uriaşă. Au făcut o descindere la preotul din Brădet. Praful s-a ales de toată biblioteca lui. Au
batjocorit Biblia, ticăloşii. Nici nu pot să-ţi spun ce au făcut cu ea. Nu ştiu ce o să se aleagă de tot. Nu-
mi dau seama cum va arăta un popor ai cărui oameni pot pîngări Cartea.
- Şi cei din munţi?
Întrebarea lui Gaiginu îi smulse un ofat adînc.
- Parcă ei ce pot face? mai coboară uneori în sat. Se aud schimburi de focuri. Cînd îi prind pe nenorociţii
ăştia îşi varsă focul pe ei. Nu e creştineşte, dar mă face să mă simt mai bine. Ăştia nu sunt oameni. Au
năvălit din fundul iadului. Exact ca şi ăia ai lui Hitler. Cum de a fost posibil ca tot pămîntul să fie
invadat de atîţia diavoli dintr-o singură dată? Şi idiotul ăla de Hitler, că doar el i-a întins mîna lui Stalin
şi l-a scos din mocirla lui.
Gaiginu îl ascultă în tăcere, apoi se ridică de pe scaun. Se apropie de noptieră şi ridică fotografia
înrămată de lîngă Biblie. O privi cu o nostalgie care îl făcu pe Traian Sincu să ofteze.
- S-a prăpădit.
- Ştiu, spuse grăbit Gaiginu. Şi cît de frumoasă a fost!
- A fost! exclamă preotul gîtuit de emoţie. Stanca a fost o femeie superbă pînă cînd boala s-a strecurat în
trupul ei. Oftă şi bău ţuica rămasă în păhărelul lui. Nu mai vreau să-mi amintesc. A fost cumplit. Pentru
mine a fost o lovitură îngrozitoare. Se apropie de noptieră şi luă fotografia şi o privi prin roua subţire
care îi îngreuna pleoapele. E ca şi cum ne-am ieşi din piele, lăsînd în urmă un burduf împăiat, cu un
zîmbet sau o încruntare, cu o mină veselă sau tristă. Timpul ne fardează fără voia noastră. Timpul ne
atărnă de chip mască după mască. Timpul nu ne lasă nici măcar o clipă să fim noi. Ne face după cum
vrea el. Pînă cînd, în final, devenim noi înşine timp. Dar eu sunt convins că lucrurile sunt aranjate după
fapta, gîndul şi vorba fiecăruia şi, că, decît să o fi lăsat să vadă cum putregaiul se strecoară deja în
zidurile acestei case, a luat-o la EL pentru a o feri de ce putea fi mai cumplit
- Ne-aţi promis o plimbare, se auzi glasul întristat al Teonei, şi uite cum vă ţineţi de cuvînt.
- Chiar aşa, spuse preotul punînd cu evlavie poza la locul ei. Cred că e cazul să ne întoarcem în prezent.
- Zău că n-am mai auzit de mult o vorbă aşa de adîncă, bătu din palme Tiana, făcîndu-i şi pe ceilalţi să
rîdă.
- O să fii văzut, spuse îngrijorat Gaiginu. Ce o să le zici cînd o să-ţi ceară socoteală de ce vizită ai
primit?
Sincu ridică din umeri.
- Cînd ţi-or vedea maşina or să creadă că a venit un mare grangure de la Bucureşti.
Gaiginu îl prinse de braţ.
- Chiar aşa, o să-l pun pe Savin să dea un telefon.
- Ce mai face domnul Austrianu? Mă aşteptam să-l văd şi pe el.
- Sabin e cam ocupat acum. Dar o să-l aduc şi pe el cu prima ocazie.
- Sper să nu fie peste o altă sută de ani. Şi, ţinînd cont de cele ce se întîmplă, chiar ar fi cazul să vă
grăbiţi.
Poteca se derula pe lîngă apa Vîlsanului care cobora învolbuată dinspre Făgăraş şi urca abia simţit,
străjuită de brazi solemni, aruncaţi parcă de o mînă neatentă între fagi şi stejari. Trupurile firave ale
razelor se strecurau printre frunze, ţesînd linii pline de culoare. În jurul lor se încolăcea respiraţia abia
simţită a pădurii, o boare încărcată de mirosul reavăn al pămîntului şi parfumul delicat al frunzelor şi
răşinii.

77
 Fetele o luară înainte, chemate de aerul ameţitor. Vorbeau tare şi rîdeau fericite, arătînd spre copacii
cu forme şi dimensiuni impresioante. Teona îl luase pe Apostu de mînă trăgîndu-l îndîrjită după ea.
Gaiginu şi părintele rămăseseră mai în urmă, călcînd rar prin iarba subţire şi răcoroasă.
- Şi spui că băieţii mai vin prin sat?
Părintele dădu încet din cap.
- Riscă enorm. E o distanţă foarte mare, cam vreo cincizeci-şaizeci de kilometri. Dar satele sunt cu ei, îi
susţin cum pot. Şi totuşi... Ţi-am spus de Banu. Cine ştie cîţi or mai fi ca el? Deşi, am auzit că la
Nucşoara, şi prin alte părţi, turnătorii dovediţi îşi primesc pedeapsa. Care atrage pedeapsa ăstora, a celor
ce-şi zic că sunt autoritatea de drept. Am auzit ce grozăvii se întîmplă prin beciurile lor. Mai îmi
povestesc enoriaşii. Se aud urlete schingiuiţilor pînă la a treia uliţă. Mai ales noaptea. Li se smulg
unghiile. Unui băiat i-au strivit degetele cu ciocanul. O femeie a fost atîrnată ore întregi cu propriu-i păr
de o bară. În tot cazul, naziştii ar putea fi fericiţi să ştie ce elevi silitori au fost comuniştii. Te înspăimînţi
numai cînd îi vezi. Şi ştii cine sunt? Toţi neisprăviţii care au înjurat munca din naştere, care au vîndut
pămîntul dat de rege părinţilor lor la reformă sau pentru că au făcut frontul. Asta mă scoate din minţi,
băiatule, că încape ţara asta pe mîinile unor gunoaie. Praful o să se aleagă. Nimic nu va rămîne curat.
Ticăloşii ăştia or să întineze şi să pervertească totul. Absolut totul.
Părintele oftă continuîndu-şi drumul alături de Gaiginu.
- De cînd cu nenorocirea cu tătîne-tu nu mai îmi revin. A fost şocul cel mai cumplit al vieţii mele. Pentru
mine omul ăla a fost buna speranţă a tot ce înseamnă lume şi existenţă. Odată cu el s-a sfîrşit totul pentru
mine. Nu mă mai pot regăsi. Omul ăla avea harul bunei glăsuiri în el. Era ca un balsam pentru sufletul
meu. Pedeapsă mai cumplită nici că se putea.
Gaiginu îi văzu ochii trişit şi durerea amară adunată în cutele obrazului.
- Dar ştii ceva, băiatule? Eu mă bucur, pentru că simt că se apropie clipa cînd o să fim iar împreună. De
două ori m-a slvat pe front, în tranşeele de la Mărăşeşti. Şi eu n-am reuşit să fac nimic pentru el. Frontul
şi războiul leagă oamenii mai grozav ca orice aparat de sudură. Şi ştii ce e curios? Frontul şi războiul le
fac oamenii pentru a distruge, ca, tot din ele să se nască tot ce poate fi mai cald şi frumos între oameni.
Gaiginu se întoarse spre el prividu-l mirat.
- Ce vrei să spui, Traiane? întrebă el nelinştit. Cum adică o să fiţi iar împreună?
Părintele surîse trist.
- Se pare că acolo, jos, în oraş, lucrurile se mişcă altfel. Îţi pierzi urma ceva mai uşor. Dar aici, unde
locul e atît de strîmt şi oamenii puţini, tot mai puţini, zvonurile se întind mai repede. Am aflat că e deja
depus un denunţ contra mea.
Gaiginu vru să spună ceva, dar părintele îl opri.
- Aşteaptă. Ştiu. Sabin. N-are rost să-l implici şi pe el. Ar trebui să rişte imposibilul. Şi cu imposibilul n-
are nici un rost să ne jucăm. Azi noapte a trecut pe la mine unul dintre luptători. A mai fost la mine de
cîteva ori. L-am ajutat cu alimente. De asta duc ei lipsă, chiar dacă oamenii îi ajută cît pot. Au ei locurile
lor ascunse prin curţi, unde le pun toate cîte mai pot şi ei. Partizanii ştiu locurile şi iau ce li se lasă. Nu e
bucurie mai mare să vezi de dimineaţă că nu mai ai ce să vezi. Şi cum îţi spuneam. A trecut unul pe la
mine acum o noapte şi mi-a propus să merg cu el. A trebuit să-l refuz. N-ar avea nici un rost. Eu am deja
o vîrstă. Nu mai pot să îndur toate prin cîte trec ei. Ce rost ar avea să-i încurc? În al doile rînd, criminalii
ăştia ar trece satul prin foc şi sabie. Aşa au făcut prin alte părţi. Cum am mai spus, Hitler le-a fost un
dascăl bun. Se laudă idioţii ăştia că ei i-au venit de hac. Ba eu zic că e invers. Că Hitler a fost mai tare şi
mai deştept ca ei, dacă spiritul şi ideile lui le întunecă viaţa, luînd locul sufletului din ei. Şi apoi, cum să-
mi părăsesc eu turma tocmai acum?
Gaiginu vru să spună ceva, dar mîna părintelui îl opri iar.
- Ştiu, oricum vor rămîne fără păstor, dar una e să-i părăsesc eu şi alta e să fiu victima unor lepădături
care nu au nimic omenesc în ei. Nişte trupuri umplute cu cîlţi, nişte marionete caraghioase, trase în sus şi
în jos cu nişte funii mînuite de ruşi. Dar să nu uiţi sfînta vorbă a unui neam trecut prin atîtea, că cine
seamănă vînt...
Se însera. Pe verdele misterios alunecau încet umbre lungi ţesute din taine subţiri. Fetele se opriseră
pe coama dealului sub care se întindea trupul de zid al satului. Nu mai vorbeau. Admirau în tăcere

78
tabloul încremenit al unei naturi ce părea să adune în sufletul ei durerea mută a oamenilor aflaţi la
răscruce de drumuri. În zarea dureros de limpede se desfăşura ecranul panoramic din piatra Făgăraşului,
deasupra căruia se lăfăiau impudic de paşnic trupurile vaporoase cu forme rubiconde ale cîtorva nouraşi
ce păreau trasaţi cu un penel vătuit.
- Nu mai spuneţi nimic, fetele? le întrebă Gaiginu în timp ce se apropia de ele.
Tiana îşi îndreptă mîna spre zare şi spuse întristată.
- Îmi vine să urlu de ciudă cînd văd cîtă pace ne înconjoară. De ce e natura asta aşa deşteaptă şi noi aşa
de tîmpiţi?
- Şi stomacul meu e un idiot, scîrţîi încet Teona, făcîndu-i pe ceilalţi să rîdă.
- Da, da, continuă ea îmbufnată. Hohotiţi şi bate-ţi-vă joc de suferinţa unui biet om pe care aerul ăsta l-a
lecuit de toată indigestia din lume.
- Vi s-a făcut foame? întrebă surîzînd părintele. Ei, dar ăsta e semn de sănătate. Omului bolnav nu-i
trebuie nimic. Iar omului sănătos degeaba-i trebuie dacă n-are.
- Aoleu! se văicări Tiana. Ne lăsaţi aşa, să ne treacă prin faţa ochilor tot felul de fripturi şi frigărui?
- A, nici vorbă, îi linişti părintele cu acelaşi surîs vesel. Voiam doar să spun că aici, unde suntem noi,
degeba poftiţi, dacă nu vă puteţi împlini.
- Da’ acolo, jos? întrebă sfioasă Tiana.
- Ei, acolo jos, dacă vă grăbiţi...
Izbucniră aplauze şi urale.
Peste curtea care urca în pantă domoală, seara se lăţise ca o pată mare de umezeală. Deasupra, cerul
devenise de un albastru intens în care luceferii îşi îngropau jarul tremurător.
Părintele coborîse de la afumătoarea aflată în partea dreaptă a grădinii.
- Tovarăşul Banu e la post, îi anunţă el rîzînd. Filmează tot, nu-i scapă nimic.
Gaiginu îi aruncă o privire îngrijorată dar el ridică nepăsător din umeri.
- Lasă, fecior, spuse el cu detaşare, după ce puse carnea şi cîrnaţii pe fundul mare de lemn. Niciodată să
nu te îndoieşti de justiţia DIVINĂ. Ce îmi dă el mie azi, i se va da înmiit, dacă nu mîine, atunci cînd îi
va fi cel mai bine şi gîndul îi va fi cel mai departe de ce poate fi mai rău pentru el. De asta şi sunt aşa de
liniştit. Cine ştie? Poate că şi eu trebuie să plătesc pentru vreo greşeală trecută de-a mea, sau a părinţilor
mei. Şi în ziua judecăţii, orice ai face, scăpare nu mai afli.
Mirosul cărnii fripte atrăgea cu puterea unui magnet, aţîţîndu-le pofta nestăvilită. Vinul dulce acrişor
turnă şi el un plus de poftă şi nerăbdare. Jarul le făcea cu ochiul, mustind roşiatic într-o spuză care albea
pe margini. Fripturile au fost puse pe fundul de lemn, părînd prin aburul aţîţător opera unui artist care
vrea să-şi înnebunească admiratorii.
Gurile munceau de zor, cu nervozitate, într-o cursă contracronometru, în care premiul era bucata pe
care o smulgeai adversarului. Fetele se dovedeau cele mai destoinice, urmate îndeaproape de Apostu
care îşi mărturisea năucit că o asemenea foame nu fusese niciodată potolită cu ceva mai bun.
În final Teona îşi puse dezarmată mîinile pe pîntec şi exclamă printre gîfîituri.
- Aduceţi-mi un mamoş, că eu nasc.
Tiana izbucni în rîs, răspîndind stropii reci ai vinului din paharul pe care îl ţinea în mînă. Toţi priveau
neputincioşi la cele cîteva bucăţi de carne rămase neatinse.
- Pită ca asta n-am mai mîncat niciodată, spuse Gaiginu privind admirativ pîinea umflată de pe masă.
- E făcută la cuptior, cum ar zice un moldovean, sau la ţest, dacă îl întrebi pe oltean, îl lămuri părintele.
În spatele casei e un cuptoraş special pentru pîine. De aia ţi se pare aşa de bună.
- Nu mi se pare, îl asigură Gaiginu. Chiar e.
Sincu dădu mulţumit din cap.
- Pe mine o să vă rog să mă scuzaţi. Dumneavoastră sunteţi chiar acasă la voi, aşa că o să se retragă
fiecare cînd vrea. Sper doar să nu încurcaţi camerele, şi surîse cu subînţeles. Am înţeles că mîine vă
duceţi spre poienile Vîlsanului. E tare frumos acolo. Eu nu vin că e slujbă. Aşa că vă urez vreme
frumoasă.

79
 Rămăseseră pe banca de lemn învăluiţi de aerul răcoros, care îi făcu să se înghesuie unii în alţii.
Apostu avu o tresărire puternică. Niciodată nu fusese atît de aproape de corpul unei femei şi niciodată nu
ştiuse că parfumul ei poate fi aşa de îmbătător. Îşi simţi inima luînd-o razna în ciuda eforturilor lui
disperate de a o aduce la loc. Oftă. Ce naiba i se întîmpla tocmai lui, pentru care femeiea era sursa
tuturor zilelor amare? Îşi scutură nervos capul vrînd parcă să alunge o insectă bîzîitoare de care nu mai
putea să scape...
Poiana Vîlsanului aflată la mai mult de doisprăzece kilometri de sat în drumul spre Făgăraş, era un
loc în care decorul se deschidea larg, ca o inimă prin mijlocul căreia se strecura rîul. Pădurea înconjura
poiana ca rama de lemn a unei ferestre peste care fluturau draperiile limpezi ale cerului de vară. Pe
covorul des al ierbii străluceau scînteietoare mărgăritarele de rouă.
La coborîrea din maşină se treziră prizonierii unei frumuseţi liniştitoare, tivită doar de cîntecul
paserilor şi foşnetul delicat al pădurii deşteptată de boarea coborîtă dinspre munte.
Chiotele fetelor treziră locul la viaţă. Alergară fericite spre inima poienii, ridicîndu-şi mîinile spre
cer. Gaiginu începu să rîdă, îndemnîndu-le să se tăvălească prin iarba udă.
- Ai vrea tu! îi strigă Tiana rămasă în apropierea pîrîului cu mîinile în şolduri şi privirea aţintită spre
imensitatea Făgăraşului.
- Ce păcat! exclamă ea fără să-şi piardă tonul vesel. O ţară atît de frumoasă intrată pe mîinile unor
ticăloşi. Cine ar putea să-şi imagineze o tragedie mai mare?
- Mintea ta ar fi putut să imagineze atîta frumuseţe? întrebă Teona privind lacomă în jur. Asta mă doare,
să ştiu că-mi petrec zilele în înghesuiala din Bucureşti şi aici ajungi cine ştie de cîte ori în viaţă. Ăsta e
păcatul cel mai mare.
Gaiginu se apropie şi el însoţit de Apostu. Aveau braţele încărcate de pături şi un coş în care părintele
pusese merinde pentru o zi întreagă.
Apostu se uita disperat în jur. Sosie momentul cel greu. Fetele se dezbrăcaseră imediat, rămînînd în
costumele de baie. El se roşise tot, foindu-se stînjenit în jurul păturilor. Nu putea să nu admire trupurile
în care tinereţea vibra în fiecare fibră. Se uitară la el cum se agită, încercînd să mai inventeze ceva de
făcut. Aruncă o privire furişă spre Gaiginu. Cu o asemenea înfăţişare, mă rog, nu era nici o problemă să
te expui. Totul era suplu în el, mişcările elastice, pline de forţă, dar şi de o delicateţe pe care nu o putea
înţelege. El!.. Nu se văzuse niciodată fără haine, nu ştia cum arăta fără ele şi, de fapt, pînă în clipa aceea
nici nu îl interesase. Hohotul de rîs îl făcu să-şi îndrepte spatele, privind nedumerit la ceilalţi.
- Hai odată! îl îndemnă Teona întinsă pe una din pături. Pe lîngă că ne iei soarele, te mai apucă şi
noaptea pînă te hotărăşti să-ţi dezvălui costumul. Nu ţi-e clar de ce am venit? Jos cu ele! Jos! Jos! Jos!
Rîsul îl înţepă iar ca un ghimpe veninos. Privi ameţit spre perdeaua deasă a pădurii, de parcă acolo
spera să-şi găsească salvarea. Ar fi fugit fericit într-acolo dacă picioaele l-ar fi ascultat.
- Hai, omule, îl îndemnă şi Gaiginu plictisit de codeala celuilalt. Doar nu rămîi în fundu’ gol. Şi chiar
dacă ar fi, ce crezi că s-ar întîmpla? Ai slipul pe tine? Atunci ce mai stai? Nu pentru asta l-ai luat?
Soarele începu să-şi facă prezenţa mai intens. Era o căldură moale care învăluia încet, ca o respiraţie
magică din care trecea în trup o pace binefăcătoare. Fetele se răsuceau din timp în timp, încercînd să se
expună cît mai uniform.
- Anul ăsta n-am reuşit să ajung la ştrand, se lamentă Tiana. Să vezi tu ce păţesc. O să le fac vînzare
ăstora la iaurt.
Se ridică şi, însoţită de Teona alergă pînă la rîu. Apa rece era o adevărată binefacere. Chicotiră cînd
stropii le învăluiră ca o cămaşă de gheaţă. Apostu îşi furişă privirea spre ele. Fiinţa îi era răscolită de
formele ferme şi totuşi gingaşe. Mai văzuse doar o singură dată, în barul de lîngă Statuia Aviatorilor
femei atît de dezbrăcate, şi noaptea îl chinuiau adesea întrebări la care nu găsea răspuns. Le admiră
bustul plin şi pîntecul neted, coapsele cu formele lor sinuoase pe care ar fi vrut să le atingă cel puţin în
gînd. Oftă şi încercă să-şi mute privirea spre decor, dar nu reuşi.
Gaiginu sări şi el în picioare şi porni alergînd spre rîu. Se băgă în apă fără nici o şovăială. Tiana
rămase atîrnată de gîtul lui.

80
- Hi, calule! strigă ea umplînd poiana cu un tril vesel. Ce mai stai? Îi sări în cîrcă. Gaiginu o prinse de
picioare şi începu să se învîrtească repede, ameninţînd că o aruncă în apă. Fata chiui ca un călăreţ de
rodeo.
Se întoarseră la pături alergînd şi punîndu-şi piedică. Gaiginu îşi prinse prietena în braţe şi o strînse
la piept.
- Alo, alo, copiii! interveni Teona autoritară. Sunteţi în prezenţa unui cuvios şi preacurat ţăran. Aţi uitat?
Ce vreţi voi să faceţi din el? Un depravat? Asta e educaţie ce vreţi voi să-i vîrîţi în cap? În plus, îmi
faceţi o poftă nebună să vă urmez exemplul, şi, spre nenorocirea mea, mult prea sfiosul nostru stînjenel
nu poate înţelege impulsurile umed-freudiene încuiate încă de la naştere în fiecare din noi. Libidoul,
tovarăşi, se moşteneşte, nu se inventează la şcoala de partid.
Cei doi se dezlipiră doar după un sărut apăsat sub privire şocate ale lui Apostu care nu înţelesese
nimic din micul discurs al Teonei.
- Măi, Aprostule! strigă Gaiginu care îngenunchease lîngă pătură cătuîndu-şi prosopul, tu ce naiba faci?
Sau eşti de lemn Tănase? Tu chiar nu simţi nimic? Hai odată! Treci naibii la acţiune!
Apostu se uită îngrozit la el şi primi îndemnul ca pe un ordin. Se ridică încet, încă nedumerit de ce
trebuia să facă şi îşi îndreptă ochii nesigur spre Teona. Bruneta îl învălui cu privirea ei albastră, care
părea un fel de invitaţie semnată cu literele de foc ale patosului. Apostu schiţă un pas spre ea, dar a fost
oprit de Gaiginu.
- Măi, băiatule, nu ţi-am spus să acţionezi? Păi asupra cui, măi omule? Tu vrei să o mîncăm pe Teona?
Uite coşul cu mîncare acolo. Tu eşti singurul uscat. Nu pe dinlăuntru. Pune mîna, da’ nu pe Teona,
întinde cearşaful, scoate ce e de scos... din coş, evident...
Roşu din cauza focului care îi mistuia măruntaiele, Apostu puse mîna pe coş sub biciul rîsului
descătuşat.
- Şi ce mari secrete aveai tu de rostuit cu părintele ieri, că ne-aţi lăsat pe noi să ne scoatem sufletu’ să nu
vă stricăm intimitatea? întrebă Tiana la fel de bine dispusă.
Gaiginu o privi mirat, părînd că nu se aşteptase la o asemenea întrebare. Oftă şi rămase cu privirea
înfiptă într-unul din brazii care îi înconjura.
- Despre ce să discutăm? Nu e vesel deloc. Comuniştii sunt puşi pe distrus.
- Mie îmi spui? exclamă încruntată Teona. Toată veselia de pe chipul ei se stinse într-o clipă. Fiecare
noapte mi-e sfîşiată de acelaşi coşmar. E drept că eu nu am fost acasă cînd a descins Securitatea la noi.
Cu două zile înainte am plecat la mătuşa mea din Bucureşti. Dar mi-au povestit oamenii. Au venit după
miezul nopţii cu un camion plin cu soldaţi. Parcă se războiau cu o armată întreagă. Au spart uşa şi i-au
smuls pe ai mei din pat sub ameninţarea armelor. Ba chiar au şi tras cîteva focuri acolo, în plină casă,
aşa, ca să fie mai convingători şi, probabil, să atragă atenţia că era singura limbă pe care o ştiau. Pe
mama au luat-o de păr şi au tras-o din pat cum era, în cămaşă de noapte şi au dat în ea cu pumnii şi
picioarele. Au izbit-o de pereţi pînă i-au spart capul. Aşa le-au zis. Că vor zugrăvi zidurile cu sîngele lor.
Şi asta cînd tata se tîra la picioarele lor, implorîndu-i să dea în el şi s-o lase pe mama în pace. Să n-ai
grijă, i-au strigat în bătaie de joc, că îţi dăm şi ţie. O să te saturi, moşier împuţit, care ţi-ai bătut joc de
toţi ţăranii din ţară.
În ochii fetei licări o lacrimă care se rostogoli amară pe obraz.
- Bietul tata, continuă ea în şoaptă. Nu a făcut politică niciodată şi i-a ajutat pe oameni cît a putut. Toţi
ţăranii din sat s-au strîns în noaptea aia în jurul casei şi îi implorau să-i lase în pace. Nu li s-a spus de ce
au fost arestaţi, de ce sunt acuzaţi, ce o să se întîmple cu ei. Nimic. Au adus un porc în casă, pentru că
aia era o cocină, spuneau ei, să murdărească şi să pîngărească tot. Au sărit cu cizmele pe pian şi nu s-au
lăsat pînă nu l-au făcut praf. Şi nici nu i-a interesat că sora mea, care avea un an şi jumătate atunci, era şi
ea în casă şi au obligat-o să-şi vadă părinţii batjocoriţi în halul ăla şi au continuat să o bată pe mama care
o ţinea înnebunită în braţe. Şi la miliţie... Mi-a povestit un subofiţer, om din sat pe care tata l-a ţinut la
şcoală. I-au bătut pe amîndoi pînă a trebuit să-i ude cu apă. Şi totul se întîmpla în prezenţa sorei mele.
Tatei i-au pus cărbuni încinşi la subsuoară. Animalele astea vin direct din evul mediu, scrîşni Teona cu
pumnii srînşi. Pentru că, cică i-a exploatat pe ţărani. Ca să aflu acum că ţăranii care nu vor să-şi dea

81
pămîntul la stat sunt schingiuiţi sălbatic, chiar omorîţi dacă încearcă să protesteze. Şi le-au pus şi nişte
dări pe care nici cel mai hain boier nu le-ar fi pretins vreodată.
Veselă şi indiferentă rămăsese doar natura care îi înconjura cu aceeaşi frumuseţe. Chipurile
deveniseră posomorîte. apoi vocea fetei răsună iar.
- Din ‘50 nu mai ştiu absolut nimic despre ei. Atîta doar că au fost deportaţi în Bărăgan. Îşi strînse iar
pumnii. Îţi dai seama? Să fii în ţara ta, să fie pace, să nu fi implicat în nimic subversiv şi să fii urmărit ca
un cîine turbat, fără să ştii de ce te faci vinovat. Amîndouă am fost date afară din facultate. Trăiesc în
propria mea ţară şi sunt tratată ca un ticălos picat aici de pe lună cu scopul ca eu, atotputernica Teona,
înzestrată cu puteri supranaturale, să pun în pericol viaţa atîtor oameni aşa de blînzi şi paşnici.
Mîncarea a rămas neatinsă, de ca şi cum uitaseră de ea.
- Mi-a rămas un singur lucru, contiuă ea după ce îşi şterse ochii. Speranţa că nenorociţii ăştia sunt atît de
puţini şi că românii sunt aşa de porniţi împotriva lor, încît vor da cu ei de pămînt. Sau, dacă nu o vor
face ei, nu vor pemite cei din occident să se continue porcăria asta. Toată lumea vorbeşte de venirea
americanilor.
Gaiginu zîmbi strîmb şi o privi în ochi, rezistînd fulgerului ivit din albastrul lor.
- În Legiune am întîlnit un campion la şah. Era un camarad ciudat. Un om slăbuţ, dar de o rezistenţă
ieşită din comun şi extrem de calm, dar probabil că avea el ceva în istoria lui, dacă a trebuit să-şi
găseasacă refugiul acolo. Unul, care îl cunoştea mai bine, lansase zvonul că ar fi omorît pe cineva. Mă
rog, asta e mai puţin important. Cert e că omul era mereu provocat la o partidă de un alt camarad, un
sublocotenent, un colos, o forţă cum rareori mai crează azi natura. Şi omul ăsta avea o ambiţie care îl
rodea rău de tot. Să-l bată pe marele campion. Şi, ca să-l încurajăm, cu ocazia fiecărei partide pariam pe
el. Era şi un fel de a-i fi ţinut trează flacăra ambiţiei. Şi, de fiecare dată rezultatul era acelaşi. Şi de
fiecare dată uriaşul se apăra la fel – îmi place să sper. Sunt îndrăgostit de speranţă. Nu aş putea să trăiesc
fără ea. Şi tot de la el am învăţat că nu are rost să speri. Speranţa e doar pentru proşti. Şi oamenii lipsiţi
de tărie sau realism.
- Eşti cinic, şopti Tiana sprijinită de umărul lui.
- Nu sunt cinic deloc, ripostă Gaiginu. Sublocotenentul spera să-şi învingă rivalul, dar nu făcea absolut
nimic în sensul ăsta în afară de a spera. Noi sperăm în ce? Să vină alţii să ia spurcăciunile astea de gît?
Dar noi ce facem? Crezi că mîna aia de oameni, care se războieşte prin munţi, mai poate întoarce roata
istoriei? Să fim serioşi! Avem în noi inteligenţa laşităţii care spune că sabia nu taie capul plecat. Am
simţit că ruşii sunt în stare de orice să păstreze înşfăcatul. În plus, să nu crezi că sunt puţini cei care se
bucură de ce ce se întîmplă. Din ‘44 colcăie viermii ăştia. Au trecut deja paispreze ani şi americanii nu
au venit. Între timp gunoaiele astea şi-au consolidat poziţia şi nimic nu le mai poate smulge prada din
gheare.
Se lăsă o tăcere stînjenitoare, accentuată de oftatul frunzişului al cărui zbucium părea un dans
antrenat de vîntul care se înteţise uşor.
- Şi acolo, în legiunea aia, nu ţi-a fost frică? Întrebarea naivă a lui Apostu avu efectul unui balsam pus pe
o rană usturătoare.
Gaiginu zîmbi, dînd încet din cap.
- Frică? Să-ţi fie frică? Am impresia că frica face parte din natura noastră, e un material încastrat în
zidăria din care am fost confecţionaţi. Numai unui nebun nu-i poate fi frică, pentru că el e lipsit de un
anumit instinct. De fapt, dacă tot m-ai împins spre un exerciţiu pe care îl fac tot mai rar, pentru că mă
oboseşte tot mai mult, adică să gîndesc, şi dacă ai ştii ce fericiţi sunt negînditorii, ce e frica? O reacţie la
primejdia care pîndeşte. O formă de trăire maximă. E intensitatea împinsă la paroxism, cînd fiecare nerv
e întins pînă la rupere. E un răspuns firesc şi brutal al fiinţei la factorii care vor s-o anihileze. Şi, în
acelaşi timp, un intensificator sublim al plăcerii şi fericirii de a mai exista încă o secundă. Te duci direct
în extaz, continuă el rîzînd. Ia-te pe tine, George. Nu ai impresia că simţi ochii lu’ toa’şu colonel Gingu
urmărindu-ţi fiecare pas, chiar şi aici? Bineînţeles că asta e impresia pe care vor ei să ţi-o lase şi chiar
reuşesc, şi ăsta e secretul puterii lor nelimitate. Păi vezi ce plată şi banală, ba chiar plictisitoare ar fi
fericirea dacă nu ar fi condimentată cu spaima primejdiei care pîndeşte după colţ?

82
- Vorbeşti să n-adormi, îi tăie Teona plăcerea de a filozofa. Singurul nostru noroc se numeşte tinereţea
noastră şi, mai cu seamă, că suntem împreună. Că dacă nici norocul ăsta extraordinar nu l-am fi avut,
primejdiile de care vorbeşti ne-ar fi copleşit iremediabil.
- Ştii ceva? spuse Gaiginu continuînd să-şi ţină privirea aţintită spre verdele pădurii, poate că e mai bine
ca atunci cînd ţi-e luată bucuria vieţii, să se termine totul, decît să te tîrîi pe coate şi genunchi spre acea
parte a vieţii cînd te transformi într-o rablă. Şi apoi, cu, sau fără tinereţea pe care o invoci tu, viaţa
fiecăruia dintre noi e o tragedie pe care unii o infirmă cu zîmbetul pe buze, pentru simplul motiv că se
sfîrşeşte aşa cum se sfîrşeşte.
- Aţi devenit patetici, spuse Tiana pe tonul omului sătul de o poveste care nu se mai termină. Uite aici
clipa, continuă ea cu degetul aţintit spre sticla de ţuică. Hai s-o trăim cum se cuvine, că cine ştie ce ne
mai aşteaptă mîine. Şi, ca să dea un exemplu, luă sticla, o duse la gură şi sorbi, apoi se cutremură.
Mirosul prunei pluti printre ei, gîdilîndu-le nările.
- Ce foame mi-e, spuse Apostu cu o sinceritate care le readuse zîmbetul pe buze.
Se întoarseră puţin după două. Soarele era deasupra lor, luminîndu-le feţele. Îl găsiră pe preot în
camera lui. Îi primi cu braţele deschise şi acelaşi zîmbet cald. Îi povestiră despre timpul petrecut în
poiană.
- Nu e aşa că e frumos? întrebă el oftînd abia auzit.
- Nu e aşa că tot ce e frumos durează puţin? îl întrebă Tiana.
- Pentru că altfel s-ar banaliza, trase concluzia Teona.
- A fost, spuse Gaiginu. Iată un cuvînt care îmi dă fiori.
- Ehei, făcu părintele bătîndu-l pe umăr. Cam devreme să te frămînte lucruri din astea.
Ieşiră în faţa casei cu bagajele făcute. Gaiginu îl privi lung pe Sincu a cărui faţă părea strălucitoare în
soarele după-amiezii.
- Tu ai contract cu timpul, Traiane? îl întrebă Gaiginu.
Părintele îl privi mirat.
- De cînd te cunosc nu te-ai schimbat deloc.
- Ehe, făcu Traian Sincu surîzător. Eşti tu amabil. Parcă faţa omului e totul? O fi şi ea, dar cei pe
dinlăuntru contează. Şi apoi, la vîrsta ta, nici nu văd de ce ţi-ai bate capul cu lucruri din astea. Ştii, cînd
eşti tînăr ai impresia că lumea e înţepenită şi aşa va rămîne. Nu simţi lucrarea timpului şi oamenii pe
care îi întîlneşti, ţi se pare că au fost dintotdeauna aşa cum sunt în clipa aia. Dar cînd timpul se pune în
mişcare, nici nu-ţi vine să crezi cum te tîrîie spre altceva, spre ce nu ai fost niciodată, spre groapa de a
cărei buză aproiperea se face tot mai gîfîit şi tremurător.
Se opriră în faţa maşinii. Părintele primi cu bucurie îmbrăţişarea fetelor. Strînse mîna lui Apostu,
apoi mai rămase un moment cu Gaiginu.
- Şi mai departe? îl întrebă el pe tînărul a cărui privire era pierdută pe trupul de piatră al muntelui.
- Mai departe? Ce să-ţi spun, Traiane? Fiecare joacă un rol, toţi suntem actori şi viaţa noastră e scena.
Mai departe totul depinde de ce stă scris pe partitura fiecăruia.
- Să-i spui lui Sabin să se grăbească dacă vrea să mă vadă. Mi-e aşa de dor să stăm la taifasuri şi poveşti
lungi şi să aud foşnetul timpului strecurîndu-se tăcut printre vorbe şi cuvinte.
Gaiginu îl îmbăţişă, apoi se urcă în maşină.

Aciuci ieşi din birou roşu de furie. Tocmai încerca pentru a doua oară să-şi facă secretara fericită în
ciuda voinţei ei, cînd a fost întrerupt de aceeaşi sonerie infernală a telefonului. În urechi îi explodă vocea
tovarăşului Bernea, şeful cadrelor. De fapt, tovarăşul Bernea era un om cu vocea foarte plăcută,
melodioasă chiar, dar din cauza încordării, lui Aciuci i se păru că explodează o grenadă. Vestea că
trebuia să se prezinte de urgenţă la şeful cadrelor îl tulbură. De regulă asemenea vizite se teminau cu o
avansare, sau cu o înmormîntare.
Îşi trecu degetul pe sub gulerul cămăşii, încercînd să-şi elibereze gîtul din strînsoarea lui. Coridorul i
se părea mai îngust şi mai întunecat decît de obiei. Chiar şi covorul îşi pierduse, parcă, din strălucirea
focoasă. Un secol a durat venirea liftului, iar ascensiunea a fost insuportabil de rapidă.

83
 Se opri un moment în faţa uşii capitonate, cu tăbliţă aurie şi îşi puse ţinuta în ordine. Apăsă clanţa cu
o grijă exagerată şi îşi strecură capul ca un şarpe gata să dispară în gaura lui subterană. Secretara îi
observă mişcarea furişată şi se ridică de la birou apropiindu-se de uşa pe care o deschise larg.
- Sărut mînuşiţele, tovarăşa Fincu. Ştiţi, tovarăşu’ Bernea a cerut să mă prezint la dînsul.
- A, tovarăşu’ Aciuci, făcu secretara descreţindu-şi fruntea. Sigur că da. Eu trebuia să vă anunţ, dar
tovarăşu’ a vrut neapărat să vă spuie. Personal. Haideţi, că vă aşteaptă.
Aciuci se opri în faţa uşii, îşi trase poalele hainei şi îşi mai ajustă o dată nodul cravatei. Apoi se
strecură înăuntru ca o iluzie.
Tovarăşul Bernea, a cărui chelie strălucea temeinic în lumina plafonierei, îşi ridică ochii din hîrtiile
de pe birou şi îl pofti cu amabilitate.
- Hai, tovarăşu’ Aciuci, ia, dom’le, loc, şi arătă spre scaunul capitonat din faţa biroului.
Aciuci se aşeză cuminte sub privirea oblăduitoare a lui Dej, aflat încă sub secera şi ciocanul
împreunate în mijlocul chenarului din spice.
- Numai un moment, tovarăşu’, termin imediat, spuse Bernea fără să-l privească, în timp ce sublinia cu
un creion roşu cîteva rînduri pe o pagină dactilografiată. Puse apoi hîrtia deoparte, ţinîndu-şi mîinile pe
birou şi îşi ridică ochii spre Aciuci. Se uita la el uşor încruntat, părînd că nu ştie cum să înceapă. Îşi
potrivi glasul cu cîteva hîm-uri şi îi dădu drumul.
- Tovarăşu’ Aciuci, cum să-ţi spun eu ţie?... ăăă...linia partidului nostru, tovarăşu’, e să fim cît mai
aproape de oameni, tovarăşu’, să ne coborîm la nivelul lor de înţelegere şi să-i ajutăm, tovarăşu’. Mă
înţelegi? Începu să se joace nervos cu pachetul de ţigări. În nici un caz nu e bine să profităm chiar aşa de
poziţia noastră, tovarăşu’ Aciuci!
Aciuci îl privea cu ochii dilataţi de uimire, fără să înţeleagă ceva din discursul lui Bernea.
- Da, tovarăşu’ Aciuci, continuă şeful de la cadre, părînd pătruns de un elan superior. Probabil că te
întrebi de ce am vrut să te văd. Pentru că, tovarăşu’ Aciuci, sunt în posesia anumitor informaţii cu privire
la comportamentul dumitale excesiv faţă de... faţă de anumite tovarăşe, care sunt colegele noastre de
muncă.
- S-a făcut vreun denunţ contra mea? şopti Aciuci uluit.
Bernea scoase o ţigară şi o aprinse de la bricheta uitată pe birou.
- A, nu e vorba de aşa ceva, îl linşti el după ce suflă primul fum. Ce denunţ, tovarăşu’? Ce, aici suntem
printre duşmanii clasei muncitoare? Dar n-aş fi acceptat eu aşa ceva. Auzi, denunţ! Nu, tovarăşu’ Aciuci,
dumneata eşti un comunist mai presus de orice bănuială. Sau denunţ. Totul e să nu te plasezi pe o poziţie
care nu convine partidului. Nu e cazul la dumneata. Dar, noi avem ştire de faptul că dumneata, cum să-ţi
spun? ai aşa, o pornire prea tovărăşească faţă de secretara dumitale, tovarăşa Petra Mioara. Acum,
nimeni nu zice să nu le ajutăm în muncă şi pe tovarăşele astea mai tinere şi fără experienţă, că şi ele
trebuie să ştie cum e cu linia partidului, cu disciplina de partid, cu viaţa internă a noastră, vreau să zic.
Dar ştii cum e... Totu’ trebuie făcut treptat, cu încetul, ca să le dăm timp să-şi însuşească politica noastră.
Bernea îi zîmbi şi aproape că îi făcu semn cu ochiul. Adică, tovarăşu’ Aciuci, tovarăşa Mioara se pare,
cum să-ţi spun? are şi ea pe cineva care se ocupă de ea mai îndeaproape. Înţelegi, adică nu e singură pe
lume... De aia te rog să nu-ţi creezi singur complicaţii. E mai bine să dai dovadă de tact. Asta e politica
noastră, tovarăşu’ Aciuci. Noi îi forţăm doar pe cei care sunt contra noastră, cum sunt bandiţii ăştia de
ţărani care nu vor în coletivă. Dar aici suntem noi înde noi. Noi ş-ai noştri. Ha, ha! Nu ne putem aplica
aceeaşi politică. Înţelegi şi tu... Vreau să zic că e bine s-o ajuţi pe tovarăşa, dacă ţi-o cere. Şi o va face.
Te asigur eu. Doar trebuie să ne înţelegem nevoile. Şi dumneata, care eşti un cadru de nădejde, ştii să fii
foarte convingător...
Aciuci îl privea ceva mai destins, dînd de fiecare dată aprobator din cap. Abia acum îşi dădea seama
pe lîngă ce trecuse şi îşi simţea tot trupul sfîşiat de o emoţie prea intensă pentru a o mai stăpîni. Vocea îi
tremura cuprinsă parcă de un ger cumplit.
- Deci, nu e vorba de un denunţ, tovarăşu’ Bernea? Totuşi, despre ce informaţii ar fi vorba? Şi de la cine?
Ştiţi, m-aţi putea ajuta ca, dacă am greşit, să nu se mai întîmple şi a doua oară. Vreau să ştiu cum să evit
devierea de la linia partidului nostru.
Bernea dădu aprobator din cap şi reveni la figura serioasă pe care o aborda de obicei.

84
- Cum poţi să-ţi imaginezi că fata asta ar avea... vreau să spun un motiv să se plîngă? Nici vorbă. Noi n-
am accepta ca careva să zică că unul din noi nu corespunde cerinţelor partidului. Dar ştii, tovarăşu’, e
vorba de cineva din unu’ din sectoarele paralele. N-are nici o importanţă care anume. Dar ni s-a cerut
nouă de aici să avem o discuţie cu tine. Numai atît. Deocamdată. Deci, nu de un denunţ scris e vorba,
cum crezi tu. Nu, doar... cum s-o numesc eu?... o atenţionare. Nimic mai mult, deocamdată.
- Sigur că da, tovarăşu’ Bernea, îl asigură Aciuci frîngîndu-şi mîinile. Să vă spun sincer, nici eu nu mi-
am dat seama că aş fi făcut ceva care să supere pe cineva. În nici un caz n-aş fi împins lucrurile pînă
acolo. Dar promit că pe viitor nu voi mai da nimănui ocazia să se plîngă de mine.
- Foarte bine, tovarăşu’, foarte bine, aprecie cu efuziune călduroasă tovarăşul Bernea hotărîrea
tovarăşului Aciuci de a-şi fi revizuit comportamentul. Exact asta voiam să aud de la dumneata. Bun. Şi
în rest toate bune?
- Da, tovarăşu’ Bernea, nimic nu ne stă în cale.
Bernea îşi întinse arătătorul spre pieptul lui Aciuci.
- Nu avem voie să dăm dovadă de nici cea mai mică slăbiciune cînd e vorba de politica care stă la baza
partidului nostru. Ţăranii ăştia ticăloşi cred că ni se pot opune cu încăpăţînarea lor prostească. Dar eu am
spus că prea am dat dovadă de slăbiciune cu bandiţii ăştia de chiaburi. Pînă nu le vom da o pildă să-i
usture n-or să se lase.
Aciuci oftă înciudat.
- Tovarăşu’ Bernea, cum e posibil să lăsăm elementele astea declasate, refugiate ca animalele în munţi,
să ne mai creeze probleme? N-ar fi bine să declanşăm o acţiune mai hotărîtă, mult mai energică? Nici o
metodă nu trebuie dată la o parte dacă ea poate duce la atingerea scopului. Tovarăşu’ Bernea, mă tem să
nu spun o tîmpenie care să vă supere, dar nu mă pot abţine. Tovarăşu’ Bernea, eu ajung să zic că nemţii
ăia, aşa cum a fost ei, a procedat corect cînd pentru unu’ de-al lor executa un sat întreg. Eu aşa aş face.
Pentru orice tovarăş căzut la datorie în lupta cu nemerncii ăia, aş... băga la închisoare un sat întreg.
Pentru că ştim cu toţii că îi susţine.
Bernea, care la început îl ascultă încruntat, se destinse, dînd aprobator din cap.
- Să ştii că ar fi o idee. Dacă nu vom acţiona cu toată hotărîrea de care trebuie să dăm dovadă, ne vom
dovedi slabi. Ei bine, tovarăşu’ Aciuci, îmi pare bine că am stat de vorbă aşa, ca între tovarăşi şi am
schimbat cîteva idei constructive. Acum te rog să te întorci la locul dumitale de muncă şi să nu uiţi ce
am vorbit.
Aciuci se opri pe coridor şi îşi scoase din buzunarul pantalonului o batistă mare în carouri. Îşi
tamponă febril fruntea, trecu apoi la obraji şi bărbie. I se părea că înoată într-o sudoare care îi năclăise
tot trupul. Trase adînc aer în piept şi încercă să îşi revină. Putoarea dracului, icni gîndul cu scîrţîit ascuţit
de rugină. Auzi ce putea să-mi facă curva aia nenorocită. Cine mă-sa o fi ţinînd-o şi pe putoarea asta în
braţe? Al dracu dacă mai poţi pune laba pă curu’ uneia fără să iasă scîntei. Mă-sa pă gheaţă.
Îşi simţi picioarele ceva mai ferme. Se îndreptă spre lift cu paşi mecanici, dar pînă la etajul lui îşi
reveni complet. În lift îşi privise preocupat chipul uşor buhăit, cu trăsături lătăreţe, în care buzele trasau
linii groase şi pline deasupra cărora se deschideau ochii mici, roşiatici. Nu îi plăcea încordarea care îi
împietrise muşchii într-o încremenire de tetanos. Încercă nişte mişcări de mobilitate, strîmbîndu-se atît
de sugestiv încît îi veni să rîdă. Cum coborî din lift se auzi strigat. Recunoscu imediat vocea lui Mihai
Predescu, şeful gospodăriei de partid şi se întoarse, oferindu-i un rînjet întins pe toată faţa.
- Aha, Fane, făcu celălalt apropiindu-se cu mîna întinsă. Vezi, mă, cum e lumea asta? Stăm sub
acoperişul aceluiaşi etaj şi noroc că întîmplarea face să ne mai întîlnim.
Predescu îi scutură vesel mîna şi îi puse palma pe umăr. Era un bărbat înalt, prin a cărui cămaşă
albastră se vedea relieful burţii. Capul masiv era ameninţat de un început de calviţie.
- Să înţeleg că mă bucur de prietenia stăpînului cămării? îl întrebă Aciuci cu veselia omului scăpat din
ghearele primejdiei.
- Ia mai du-te, mă, îl şicană Predesu mai puţin exuberant. Ce mai faci? Ai un moment liber?
Aciuci îl privi întrebător.
- Mi s-a făcut chef de o bere. Hai pînă la bufet.
Aciuci îşi privi ostentativ ceasul.

85
- Mă, să ştii că tu nu eşti prost de pomană. Cu idei d-astea... Bun, stai numai o clipă. O porni grăbit spre
biroul lui, deshise uşa şi îşi chemă din prag secretara.
- Tovarăşa Mioara!
Petra se ridică imediat de pe scaun şi se apropie.
- Tovarăşa Mioara, continuă Aciuci numai miere, dacă vrei poţi să pleci. Cît mai stau aici mă pot rezolva
şi singur.
Mioarei i se păru că nu aude bine.
- Dar mai sunt...
- Ştiu cît mai e, o întrerupse el. Dar, dacă ţi-am spus că poţi să pleci... Asta numai ca să vezi că n-am
nimic cu dumneata. Absolut nimic. Poate doar că frumuseţea dumitale să mă mai aţîţe cîteodată. Parcă
care bărbat s-ar putea stăpîni? Îi făcu vesel cu ochiul. Om fi noi tovarăşi, da’ nu putem să uităm că
suntem şi bărbaţi.
Rîseră amîndoi şi ea schiţă un pas în spate, dar el o prinse de mînă.
- Tovarăşa Mioara, uite, tot sunt eu singur acum acasă. Nu vrei să vii într-o după-amiază la o cafea? Ţi-
aş dovedi pe deplin că nu am nimic cu dumneata. Şi mi-ar face şi o mare plăcere să mai stăm de vorbă şi
despre altele, nu numai dă servici.
Mioara îşi aranjă părul cu un gest cochet şi zîmbi nehotărîtă.
- S... sigur că da, şovăi ea. Dar... ştiţi... trebuie s-o aunţ pe mama întîi. S-ar neliniştii dacă întîrzii fără să-
i spun.
- Cum să nu, o aprobă el grăbit. Haideţi, vă hotărîţi şi-mi spuneţi. Facem o plimbare cu maşina mea.
Apoi închise uşa, pornind-o grăbit spre Predescu rămas în aşteptare pe mijlocul coridorului.
Bufetul era la capătul culoarului, o încăpere mare, ocupată de mese. Se aşezară într-un colţ mai
retras. Sticlele de bere rămaseră neatinse pînă cînd îşi stinseră amîndoi ţigările.
- Măi, mi se pare mie, sau pe tine te frămîntă ceva, spuse Aciuci în timp ce turna în pahare.
Celălalt ezită, apoi îl întrebă încercînd să pară dezinteresat.
- Da’ tu de unde veneai?
- Eu? se miră Aciuci încercînd să tragă de timp. Păi, eu am fost chemat la tovarăşu’ Bernea.
- Tovarăşu’ Bernea! tresări celălalt.
- Exact, îl privi Aciuci triumfător. Se pare că se lasă cu o avansare. Îşi frecă mîinile mulţumit, de ca şi
cum făcuse o afacere bună.
- Hai, mă! excalmă Predescu uitîndu-se la el cu un interes din care nu lipsea invidia. Cum aşa, mă?
- Cică pentru merite speciale în muncă.
- Tu? se miră sincer Predescu.
- Da, Mişule. Ce ţi se pare aşa de necrezut?
- Pentru că nu prea ştiu ce merite ar putea să aibă careva, adică ce ar trebui să facă cineva ca să se
trezească aşa... avansat peste noapte. Poate să aibă iniţiativă, mă? Că asta ni se cere nouă. Deşi, să-ţi zic
sincer, mie de iniţiativa personală mi-e tare frică. Poate că de asta am rămas unde sunt. Poate că nu-mi
dau seama, dar ar trebui să mă mişc şi eu în direcţia asta.
- Bă, Mişule, făcu Aciuci privindu-l de sus. Bă, tu ascultă-mă pă mine. Totu’ e să fii pă linie. Adică să nu
păşeşti nici la dreapta nici la stînga. Asta înseamnă să ai o iniţiativă sănătoasă.
- Ce iniţiativă, mă? tu te-ai scrîntit? Partidu’ ne cere să-i aplicăm iniţiativele, nu să avem noi porniri
d'astea. Totu’ e să fii un bun executant, că de gîndit are cin’ s-o facă pentru noi. Bă, din experienţa mea
îmi dau seama că e chiar periculos să începi să gîndeşti. Vrei să ai viaţă lungă? gîndeşte cît mai puţin că
şi aşa e obositor. Începu să rîdă şi îşi ridică mîna spre fata de la bufet.
- Ia adu-ne cîte o fleică şi nişte murături.
Predescu îl privi abătut.
- Ce dracu ai mă? izbucni Aciuci pe care figura prietenului său începu să-l indispună.
- Cum ce am, mă? Tu crezi că-mi pică bine cînd te văd pe tine pregătit pentru avansare, pe altu’ gata
avansat şi eu să rămîn toată viaţa cu răspunderea pe umeri? Habar nu ai ce treabă nasoală atîrnă de capu’
meu. Tu ştii cum merge treaba? Fiecare crede că eu sunt pă moşia lu’ tata şi că pot să le dau tot ce le
trece lor pîn cap. Bă, ăşia mă fac praf, neică. Vine unu’ şi cere cinci porci. Poţi să-l refuzi cînd e cine e?

86
El e din CC şi eu... Vine altu’ şi vrea nu’ş cîţi saci dă cartofi, altu’ nişte putini cu brînză, altu’ că să i-l
angajez pă nepot-su pă post dă portar şi salar dă inginer...
Predescu îşi trecu mîna peste frunte cu gestul omului care scutură toată sudoarea lumii adunată la un
loc.
- Lasă, Mişule, îl linişti Aciuci. Balta e mare, peşti cu nemiluita. Pentru cine crezi că munceşte proştii
ăştia? Nici nu se vede dacă scoţi un năvod, două.
Predescu îl privi revoltat.
- Lasă-mă dracului, izbucni el. Ţie îţi dă mîna să vorbeşti. Tu nu ai pe cap inventarul meu. Dar eu...
A fost întrerupt de venirea fetei care le aducea pe un platou farfuriile cu friptură.
- Ăsta e purcel de lapte, cugetă Predescu filozofic. De lapte, măi băiatule! Şi am rugat de mii de ori să
nu-i mai sacrifice cînd sunt aşa de mici. Chiar aşa ne batem joc de avutu’ statului?
Aciuci se uită la el clipind leneş. Începu să mestece cu poftă în timp ce, pe la colţul gurii, se tîra încet
o dîră de grăsime.
- Principiul fundamental al existenţei, tovarăşi, începu el după ce sorbi din paharul cu bere, e mîncatu’.
Unii trebuie să-i mănînce pă ăilalţi, ca să evităm călcatu’ pe picioare într-o aglomeraţie dă nedescris.
Predescu îşi văzu de friptura lui fără chef. Apoi, dintr-o dată îşi trînti furculiţa în farfurie.
- Ce naiba ai, Mişule? Ai înnebunit? îl întrebă Aciuci revoltat.
- Nu, Fane, m-au înnebunit. Am făcut inventarul, şopti el. Îmi lipsesc vreo şaizeci, poate şaptezeci de
mii. Tu îţi dai seama?
Aciuci nu îşi putu reţine tresărirea.
- Cîţi, mă? şuieră el neîncrezător.
- Cît ai auzit.
Furculiţa lui Aciuci, în care era înfiptă o bucată de carne, rămăsese suspendată în aer, în timp ce el
continuă să mestece gînditor.
- Şi ce te agiţi aşa? Ce, nu ştii să scoţi banii ăştia? Bagi şi tu pierderi planificate, pestă, calamităţi. Se
adună.
- Eşti tîmpit, şuieră Predescu. Parcă nu-i ştii. Totu’ pînă la bani.
Aciuci îşi şterse gura cu şerveţelul de hîrtie, rîgîi tare şi termină paharul cu bere. Apoi îşi aprinse o
ţigară.
- Mişule, tu ascultă-mă pe mine. La cît e gospodăria de mare, poţi scoate dublu fără să se prindă cineva.
Cine îţi face controlu’?
- CFI-ul, răspunse Predescu fără chef.
- Ce dracu, mă! îl linişti Aciuci. Sunt băieţii noştri. Dinculescu şi Florea. E pretenarii mei. Lasă, mă, că
cînd o fi la o adică facem un chef să se pomenească. Le dai şi lor dreptu’... Ce dracu, bă? Tu unde
trăieşti? Că doar nu eşti gestionar la alimentara dîn colţ. Nu înţelegi? Noi facem parte dîn sistem. Şi
sistemul nu îşi devorează singur rotiţele. Noi îstem sistemu'.
Predescu îl privi ceva mai senin.
- Da, băiatule, contiuă Aciuci pe acelaşi ton. Şi avem şi cu cine. Bă, au adus ăştia o marfă proaspătă
aciulea... Toate astea noi sunt prevăzute cu un cur... bucuria ochiului. Sculă să ai, că în rest... Şi cu ce vin
aveţi voi acolo... se ridică singură şi o macara, da’ mite... o nenorocită de...
Începură să rîdă amîndoi.
- Aşa, Mişule, continuă jovial Aciuci bătîndu-l pe umăr. Nu vreau să te mai văd posomorît. Că doar eşti
pretenaru' meu cel mai bun. Ai mai vorbit cu cineva despre porcăria asta? îl întrebă el fără să pară
interesat de răspuns.
- Eşti tîmpit? tresări speriat Predescu. Cum o să vorbesc cu alţii despre aşa ceva? Tu eşti singurul care
ştie. Ah, continuă el părînd să-şi amintească brusc de ceva. Măi, Fane, scoate-mă şi pe mine cu o casă
mai ca lumea. Hai, că m-am săturat de chichineaţa aia de bloc. Sunt tînăr încă, mă. Vreau şi eu să ştiu de
ce i-am alungat pe boieri din ţară.
- La canal, făcu Aciuci cu o veselie zgomotoasă.
- În canal, îl completă Predescu pe acelaşi ton.

87
- Da, măi, hai că se face. Uite, chiar în noaptea asta am dat un ordin de evacuare. E o vilă din Primăverii
pe una din străzile vecine cu mine. O am la mine pă inventar şi fac cu ea ce am eu chef. Dă fapt era
promisă deja lui Bondărescu.
- Şefu’ de la Securitate? făcu Predescu uşor înfiorat.
- Şi ce-i cu asta? De cînd ne e nouă frică dă Securitate? Ei e puşi acolo să ne servească pă noi şi să apere
ce-i al nostru. Nu invers.
Predescu dădu aprobator din cap.
- Cînd vrei să te muţi?
- Şi săptămîna asta.
- Să vii la mine să-ţi fac repartiţia.
Predescu dădu mulţumit din cap. Apoi se ridică şi îşi luă pachetul de ţigări.
- Lasă că plătesc eu, spuse Aciuci văzîndu-l că îşi duce mîna la buzunar.
- Apropo, ce-ţi mai face doa... Predescu îşi reteză vorba şi zîmbi complice. Tovarăşa?
- Doar ce-i ordon, răspunse Aciuci şi amîndoi izbuciniră în rîs.
După ce se despărţi de Predescu, Aciuci intră la el şi se aşeză la birou. Rămase gînditor, cu ochii
pierduţi pe geamul mare. Apoi îşi notă ceva într-un carneţel pe care îl ţinea în buzunarul interior al
sacoului. După ce termină, puse carneţelul la locul lui şi îşi aprinse o ţigară pe care o fumă pierdut în
gînduri. După ce termină, stinse ţigara şi puse mîna pe telefon.
- Alo, Antoane, tu eşti?
Vocea hîrîită a colonelului umplu imediat receptorul.
- Auzi, frate, am aflat ce-i cu şmecheru’ ăla. Ţi-am zis eu dă el. Ăla cu care umblă ţăranu’, Apostu, parcă
aşa-i zice. Taică-su a fost chestoru’ şef al Bucureştiului, unu’ Andrianu. Pă ăsta l-a omorît Ştoacă cînd a
fost prins la jafu’ băncii. Fi-su a avut nişte probleme. Se pare că l-a omorît p-un’. Da’ ştii cum se
lucrează. A fost înrolat în Legiunea Străină, aia a francezilor.
- Ştiu a cui e, i-o tăie Aciuci. Zi mai departe.
- Acum nu ştiu cu ce se ocupă. Am impresia că n-o să fie aşa de uşor cu ăştia. Toate încercările mele să
aflu mai multe s-a izbit dă un zid. Nu înţeleg ce se întîmplă, da' am impresia că cineva tare de sus îl ţine
p-ăsta în braţe. Cineva care e tare sus.
Urmă un moment de tăcere.
- Stai, nu te grăbi, se auzi vocea lui Aciuci. Dă ce crezi tu că ar fi protejat dă cineva?
- Pentru că atunci cînd i-am cerut dosarul, mi s-a spus că încă nu-l pot studia. Şi că, dacă vreau neapărat
s-o fac, trebuie să depun o cerere foarte bine mtivată. Îţi dai seama? Dacă un colonel se poate lovi de aşa
ceva... Ştii ce cred eu? Că susţinerea nu o are din ţară...
- Adică? întrebă Aciuci alarmat.
- Exact cum ai auzit. Dacă era vorba de ceva din interior aflam eu, dar cred că e cineva din Uniune. Aşa
că îţi dau un sfat. Deocamdată nu mai pune curvele să depună pîngere cum că ar fi fost agresate de ăsta.
E o poveste destul de încurcată şi aşa. Cel mai sănătos lucru ar fi să ne lovim cît mai puţin de ăştia. Cel
mai bine ar fi nici să nu se ştie că i-am cunoaşte.
- Da, dar ei ne ştie pe noi, constată enervat Aciuci.
- Şi asta e adevărat, reveni colonelul, dar ei nu se duc să ne facă raport. Nu au de ce şi nu ştiu nimic din
ce se întîmplă. În plus, chiar dacă ar şti, n-ar avea nici un rost să-şi complice singuri viaţa făcînd-o pe
deştepţii. Unii ca ei preferă să fie văzuţi şi auziţi cît mai puţin. Şi dacă laţul se strînge prea tare, avem
resurse suficiente să le organizăm ceva.
- Bine zis, izbucni încîntat Aciuci. Da... Ia stai. Mi-a venit o idee. Auzi? Ce ar fi să vorbim cu băieţii dă
la Tehnic să-i pună ăstuia... Gu... Cum dracu îl cheamă?
- Gaiginu.
- Aşa e. Să-i pună acolo unde stă un microfon. Cred că n-ar fi rău să aflăm ce-şi spun ăştia cînd se
întîlnesc.
Răspunsul lui Gingu se lăsă aşteptat.
- Haide, mă. Ce naiba faci acolo?

88
- Mă gîndesc, se strecură tiptil vocea colonelului. Nu ştiu dacă e bine. Trebuie făcută o informare cu
menţionarea scopului. E doar vorba de tehnica din dotare. Da, în fine, e o idee bună. O să mă gîndesc
cum facem să nu devină o chestie oficială.
- Aha, făcu Aciuci nu prea convins. Altceva?
- Directorul băncii a depus raportul de activitate, continuă Gingu pe un ton mai relaxat.
- Şi?
- Toate bune. E trecut doar împrumutul de zece mii.
- Ai pregătit cererea pentru modernizarea unităţii?
- Îîî... E cam devreme, şovăi Gingu. Mai stai puţin. S-ar putea să vină chiar ei cu propunerea asta. Încă
nu ştiu nimic. Să mai treacă nişte timp. Auzi mîrîitul lui Aciuci, apoi izbucnirea lui ţinută în frîu de
membrana telefonului.
- Tu nu înţelegi că nu e timp de pierdut?
- Te înţeleg, ripostă celălalt, dar orice gest necalculat ne poate fi fatal. Înţelege-te! A! Mai e ceva.
Individu’ ăsta, Gaiginu, are o gagică, una Ivanovici...
- Aşa, făcu Aciuci fără prea mare entuziasm. Şi ce-i cu asta?
- E fata fostului director de la fabrica de armament de lîngă Braşov.
În timp ce asculta, Aciuci îşi scoase carneţelul din buzunar şi începu să noteze cu interesul stîrnit.
- Ivanovici... Aşa, şi mai cum?
- Tiana.
- Tiana. Auzi cum o cheamă pă curvă! Ghergina, Leana îi era ruşine. Tiana! Şi ce-i cu ea?
- Credeam că te interesează, spuse uşor dezamăgit colonelul.
- Mă, cum să nu mă. Orice pot afla despre oricine, dar mai cu seamă despre duşmanii mei, e important.
Şi ce mai ştii despre ea?
- Că taică-su a fost păstrat ca inginer în aceeaşi fabrică. Asta pînă s-or pune ai noştri pe picioare. A fost
studentă, da’ ai noştri au dat-o afară.
Aciuci continuă să noteze.
- Mă rog, asta e aşa, cum se zice? cu titlu de informare. Da’, pentru că burjuii ăştia merită din cînd în
cînd o lecţie... Tu nu poţi s-o scuturi niţel pe ştoarfa asta?
În receptor se auzi refuzul onomatopeic al colonelului.
- Ţi-am mai spus că nu e bine să te iei oficial de ăştia. Şi chiar cu ţăranu’ ăla e bine s-o lăsăm,
deocamdată, mai moale. Aşa, oficial...
- Am înţeles, răspunse în silă Aciuci. O să i-l trimitem niţel pe Rîncedu. Aşa, neoficial... Şi începu să
rîdă. Auzi, frate, reveni el, nu uita, mă, să-ţi iei picăturile alea. E păcat dă ochii tăi. Bine, frate, te mai
sun eu.

Austrianu stătea la măsuţa din garsoniera lui Gaiginu, în faţa unei cafele al cărei fir proaspăt de abur
se atîrna vaporos de fumul dezlînat al ţigării. Privirea îi era aţintită asupra unei hîrtii pe care scrisese
ceva. Lîngă el Apostu îi privea nedumerit scrisul mărunt, înşirat ca nişte mărgeluţe pe o aţă invizibilă.
Cînd îl văzu pe Gaiginu venind din bucătărie cu un pahar plin cu limonadă, Austrianu se lăsă pe
spăteaza scaunului, cu stiloul în mînă.
- Te aşezi odată?
Gaiginu, care purta halatul verde, puse paharul pe masă şi îşi trase cu o mişcare leneşă scaunul, vrînd
parcă să îşi agaseze prietenul.
- Ce e graba asta? Avem tot timpul din lume.
- Poate, se arătă de acord Austrianu, dar la vîrsta mea, şi arătă spre părul argintiu, pot să uit şi de ce am
venit.
Gaiginu începu să rîdă.
- Nu te mai lăuda. Parcă văd privirile fetei ăleia, Mioara? Da. Ce să zic, era un extaz total pe faţa ei.
Austrianu îi răspunse cu un zîmbet deschis.
- Dar ce-ai fi vrut? Să plîngă?
- Oho, sunt unele care îşi dau cu pumnii în cap pînă le strigă cineva „da’ intră odată!”

89
- Nu, asta spune ea! îl întrerupse Austrianu privindu-l cu o seriozitate care îl făcu să izbucnească în rîs.
Degeaba rîzi, continuă el la fel de serios. Pentru că, dacă stau bine să mă gîndesc, tot tu ai dreptate.
Fiindcă şi ei i s-a deschis şi i s-a spus: da’ intr-odată. Şi a intrat.
- Unde? În ce? se miră Gaiginu.
- Unde? În casa bunului nostru prieten, to’aşu Aciuci. Şi n-a intrat singură, pentru că la rugăminţile mele
fierbinţi i-a adăugat un mic cadou, un gîndăcel tare simpatic. Aşa că acum are unul la birou şi unul
acasă. E bine. Şi nu scapă de ei cu tot DDT-ul din lume. Şi să nu crezi că nu dau roade. Ştii ce bine te
simţi cînd afli ce intenţie au amicii?
- Cum ai reuşit? îl întrebă Gaiginu devenit serios.
- Dragă, femeia a fost dintotdeauna calul troian al tuturor cetăţilor cu un conţinut masculin tenebros şi
misterios. O antenă care emite semnale coerente din chiar inima întunecată a misterului. Aşa că, prin
intermediul duşmanului capitalist, tovu’ Aciuci ne informează, neştiut de nimeni, despre felul cum
suntem văzuţi şi ce ni se pregăteşte.
- Şi ce ni se pregăteşte?
- Nimic, cel puţin deocamdată. Aşa a hotărît tovarăşu’ colonel. A! Ba ceva tot se pune la cale, dar nu mi-
e foarte clar ce. Adică o jumătate de întreg mi-e clară. O să primeşti o vizită la domiciliu cu scopul
declarat de a ţi se pune şi ţie un gîndăcel. Dar unul mai mare, cu dimensiuni elefantine, pentru că
sovieticii sunt ceva mai butucănoşi. Aşa că va trebui să te forţezi să nu-l bagi în seamă. A doua jumătate
e mai în ceaţă şi o priveşte pe Tiana.
Sprîncenele lui Gaiginu se apropiară încruntate.
- Nu spune! Adică?
- Adică, în primul rînd i-a fost reperată identitatea. Se ştie cine e şi că a fost înlăturată din facultate.
- Bun, şi ce e aşa un mare secret? Oricine îl poate afla.
- Da, dar pentru Aciuci a fost o noutate. Importantă! Cred că Tiana va fi folosită pentru a ni se transmite
un nou semnal. Mda, e vorba de ceva rînced. Aici, să fiu sincer, n-am mai înţeles cam ce ar putea fi,
- Să nu înţelegem cînd va fi prea tîrziu, spuse Gaiginu alertat. Cum ai reuşit să-i interceptezi
convorbirile?
- Simplu. Domnul Fărămitură mi-a dat un băiat care are instalaţia pe maşină. Asta e sarcina lui. Să stea şi
să asculte. Ceea ce or să facă şi ai lor. Să nu care cumva să nu-i laşi să-ţi pună cadoul.
Gaiginu dădu gînditor din cap. Austrianu îl prinse de mînă.
- Nu mai fi îngrijorat. Deocmadată stăm bine. Gingu a mirosit că suntem protejaţi de cineva de care e
periculos să te apropii prea mult. Mda. Hai să lăsăm asta, că nu de aia am venit la tine. Să recapitulăm.
Mama lui George e foarte bolnavă şi el vrea cu orice preţ să o salveze. Pentru asta se duce la fostul lui
vecin şi coleg de muncă, tovarăşu’ Ştefan Aciuci, ajuns azi secretarul organizaţiei de bază pe capitală.
Mda. Şi to’aşu Aciuci îl sfătuieşte să facă o cerere depusă la bancă pentru zece mii lei, bani necesari,
spune Aciuci, operaţiei şi deplasării în Franţa, deşi suma se dovedeşte mult prea mare pentru scopul
amintit. Mda. Şi domnul George se duce la bancă avînd de partea lui o recomandare a lui Aciuci, şi încă
una semnată de directorul fabricii unde lucrează. Recomandările sunt oprite de bancă, ceea ce e normal.
Mda, numai că pe drum cei banii îşi iau zborul din buzunarul domnului George în timp ce el se afla în
tramvaiul care îl ducea la spitalul unde trebuia să asigure formalităţile pentru operaţie. Fals, spunem noi,
pentru că banii nici nu ar fi trebuit să iasă din bancă, asemenea aranjamente fiind făcute direct între
unităţile implicate. Mda. Deci, totul ne conduce spre o lovitură pusă la cale de cineva foarte sus pus, în
cazul nostru primul organizaţiei de bază a Bucureştiului, sprijinit de fratele lui semivitreg, sau cum să-i
spun, colonelul Gingu Anton, devenit comandantul unităţii de la Băneasa. Rolul lui e de a sprijini
acţiunile cam individualiste, dar pe linia pecereului, ale to’aşului prim. În principal el e cel care
intimidează şi reduce la tăcere tot ce nu place frăţiorului. Mda. Să ne întoarcem la dispariţia banilor.
Domnul George e convins că evenimentul s-a întîmplat în tramvai. Dar, după ce l-am tot urmărit pe
făptuitor, care a fost însoţit, ca să zic aşa, de un as în materie, unul dintre băieţii lui Fărămitură, sunt
convins că banii au fost furaţi încă atunci cînd domnul George era în staţie. Ceea ce s-a întîmplat a fost
doar o glumă, o verificare a puterilor lui Ştoacă, cel înzestrat cu forţe pe care puţini le au. Dar cine e
Ştoacă? Deasupra lui mai pluteşte încă un uşor mister. Nu ştim dacă a fost sau nu fiul lui Sponogitu. Cert

90
e că cel mai celebru hoţ la Bucureştilor l-a trădat. Aşa a fost prins pe cînd încerca lovitura de la banca
Transilvania. Şi preţul plătit pentru captură a fost viaţa tatălui tău, continuă Austrianu privindu-l pe
Gaiginu. Mda.
Făcu o pauză şi îşi duse gînditor ceaşca la gură. Sorbi pe îndelete şi figura îi trădă plăcerea imensă a
cafelei bine făcută.
- Mda, continuă el nelăsînd ceaşca din mînă. Nu e cazul să mai insist. Cunoaşteţi povestea. Interesant e
ce se întîmplă în puşcărie cu Ştoacă. Povestea asta e chiar un mister. Din cîte ştiu a fost dus la Jilava.
Cum a ajuns de acolo la Piteşti? Imposibil să-mi dau seama, pentru că Piteştiul nu e pentru cei de drept
comun. Doar dacă a semnat un pact cu cineva, pentru că din informaţiile mele, ar fi trebuit să semneze
un angajament cu Securitatea, ceea ce nu s-a întîmplat. Dar eu am o bănuială. Cred că între timp a
devenit omul lui Aciuci. Şi a fost angajat prin intermediul lui Gingu, singurul care putea să aranjeze
mutarea lui Ştoacă. Mda. Poate că într-o bună zi o să aflăm ce s-a întîmplat acolo. Între timp Sponogitu e
găsit cu inima 'operată' chiar pe culoarul celulei lui. După care are loc transferul lui Ştoacă Cum? De ce?
Cum vă spuneam, nu se ştie. Probabil că pentru bună purtare. Dar, dacă unul ca el îl poate vizita la
domiciliu pe atotputernicul şef al organizaţiei de Bucureşti, nu m-ar mira ca mîinile to’aşului Aciuci să
nu fie vîrîte în povestea asta pînă la umeri. Apropo, e bine de ştiut că infailibilul Ştoacă are o mulţime de
calităţi care îl fac mai periculos ca lama unui brici. Ceea ce nu înseamnă că n-are şi el un călcîi. Nu şi-ar
ierta-o niciodată dacă ar lăsa nemîngîiat un buzunar umflat. E deja o boală care nu mai are leac. Între
timp, mulţumită ajutorului nepreţuit venit din partea domnişoarei Mioara Petra, secretara lui Aciuci,
aflăm că susnumitul e avertizat în ce ne priveşte, că ar fi mai bine să-şi ţină mînuţele acasă. Nu e rău. O
să cer Biroului să-i mulţumească pentru înţelegerea pe care o are faţă de noi.
Făcu o altă pauză şi îşi aprinse ţigara pe care o ţinea de mai mult timp în mînă. După primul fum
împinse foia de hîrtie într-o parte şi se lăsă relaxat pe spătarul scaunului.
- Bun, ar mai fi ceva? continuă Austrianu privind spre fereastră. Da, Aciuci va instala o ureche în
garsoniera bunului nostru prieten, care chiar îl va aştepta cu uşa larg deschisă, invitîndu-l s-o facă. Îl
privi zîmbind pe Gaiginu şi îl ameninţă cu degetul. Să nu care cumva să te opui că te ţin la colţ pe coji
de nucă. Mda. Ce urmează? Grea întrebare. Deşi pentru mine e clar că prietenii noştri vor trebui să facă
o mişcare. Au banii, nu ştim de ce au nevoie de atîţia, bănuim doar. Totuşi, cu o asemenea sumă nici nu e
bine să te lauzi şi nici să te afişezi cu ea pe străzile patriei noastre. Dar pe ale căreia atunci? Interesantă
întrebare, nu? Pentru că în joc e vorba de o sumă infinit mai mare. Din jocul propus de amici deducem
că ei se gîdesc la o sută şi mai bine de mii. Pentru că asta e ce conţine documentul prezentat de Gingu
domnului George. Document interesant, altfel, dacă ne gîndim că domnia sa şi-a recunoscut scrisul de la
cap la coadă, cu excepţia puzderiei de zeroruri. La care se adaugă încă un aspect ineteresant, de care nu
trebuie să uităm. Buletinul mamei domnului George şi actul ei de deces, reţinute, fără nici un motiv
plauzibil de acelaşi Gingu. Mda. Foarte interesant, dragii mei tovarăşi, dar vom afla. Nu vă faceţi griji.
Dădu să se ridice, dar ochii îi căzură pe Apostu.
- Apropo, domnule George, dumneata joci un rol esenţial în toată povestea asta incredibilă, ca şi
întîmplarea, regina planurilor date peste cap. Pentru că Aciuci te-a ales pe dumneata să-i duci la
îndeplinire planurile, tocmai pentru că era convins că totul va merge strună. De unde să-i dea bietului om
prin cap că întîmplarea te va face să-l scoţi de sub roţile tramvaiului tocmai pe Gaiginu. Ei, fir-ar să fie!
Nu puteai să-ţi vezi de drum, ajutîndu-l pe tovu’ Aciuci să-şi ducă liniştit planul la îndeplinire? Se stîrni
un hohot de rîs, apoi Austrianu continuă. Chiar aşa, care mai e situaţia dumitale la serviciu?
Apostu, care îşi terminase de mult cafeaua şi asculta vrăjit fiecare cuvînt, tresări ca un elev scos la
tablă.
- Situaţia? Păi cum să fie? Se tot iau de mine.
-Cine anume ? îl întrerupse Austrianu.
- Toţi ăştia care au o funcţie cît de mică. Meşteru’, şefu’ de la UTM, ingineru’. Niciunu’ nu mai e
mulţumit de mine. Nici de ce fac.
- Te învinuisec de ceva?
Apostu rămase cu ochii pe geam, părînd că răsfoieşte prin memorie.

91
- De, cică m-am despărţit de colectiv, nu mai comunic, aşa spun ei, nu mai comunic cu tovarăşii de
muncă, că am alte preocupări, şi că, în final, o să se ceară desfacerea contractului de muncă.
- Asta e foarte grav, spuse Austrianu pe un ton preocupat. Asta cine ţi-a spus-o? Directorul?
- A, nu, ăsta de la UTM. El mi-a atras atenţia de mai multe ori că nu vin la şedinţe, că nu particip la viaţa
colectivului. Da’ şi eu l-am întrebat atunci cum vine asta că s-au luat fabruicile de la boieri şi s-au dat
clasei muncitoare. Eu nu sunt din clasa muncitoare? Sunt şi eu proprietar. Şi atunci cum mă dă el afară?
Asta înseamnă că el e noul patron.
Austrianu îl întrerupse uluit.
- Incredibil, exclamă el cu ochii aţintiţi asupra lui Gaiginu. Domnul George a început să pătrundă esenţa
realităţii într-o manieră foarte periculoasă pentru el. Şi care a fost răspunsul la o asemenea replică?
- Ce să mai zică? A amuţit. S-a tot uitat la mine, a dat din mînă, a vrut să zică ceva, dar a plecat şi m-a
lăsat aşa.
Austrianu rîse cu poftă.
- Domnule George, dumneata înveţi prea repede, periculos de repede, exact de la cine nu trebuie şi devii
un mare pericol pentru modul de a gîndi al regimului. Mda. Ai mare grijă. Sinceitatea, şi mai cu seamă
cea politică, e un mare cap de acuzare împotriva naivului care şi-o afişează.
Austrianu îşi privi ceasul. Se ridică grăbit, punîndu-şi hainele în ordine.
- Îmi pare rău, dar tebuie să mă prezint la Birou. Parcă ţi-am spus că o să mă caute Iliuşin. Altceva nu
poate fi. Bun. Ţinem legătura.
Se îndreptă spre holul de la intrare. După cîteva clipe uşa se închise în urma lui.

Tiana ieşise din blocul de pe una din străzile carteirului Tei, unde stătea la o rudă, şi se îndreptă spre
staţia autobuzului, să o întîlnească pe Teona, ca împreună să meargă la ştrandul Tineretului, unde erau
aşteptate de Gaiginu şi Apostu.
Bărbatul corpolent, de statura unui taur, cu o ceafă impresionantă şi faţa ce părea izbită de un corp
dur, pe care un ochi se deschidea mult mai mare şi de altă culoare decît a celuilalt, mergea agale prin
jarul lui iulie, alungînd rarii trecători ai dimineţii de duminică pe trotuarul de vizavi.
Cînd Tiana ajunse la un pas de el, pregătindu-se să-l ocolească, o înşfăcă de braţ, trăgînd-o cu putere
spre el. În prima clipă fata rămase cu gura larg deschisă, mută de uimire. Apoi începu să ţipe, zbătîndu-
se din răsputeri să scape din cleştii degetelor de oţel.
Bărbatul începu să rînjească, dezvelindu-şi dinţii stricaţi. Disperarea Teonei părea să-l amuze şi mai
tare, aţîţîndu-l.
- Ce e, fă? mugi el, buzele despletind firicelele de salivă lipite de ele, pula mea nu e bună pentru o
cucoană aşa mare ca tine?
Totată fiinţa i-a fost invadată de mirosul insuportabil care năvălea în valuri compacte din trupul
uriaş. Era de parcă cineva ar fi strîns în pumn un excrement, storcîndu-l de ultimul strop de greaţă.
Ţipetele şi forţa disperată a fetei îl făcură să-şi întărească strînsoarea. Începu să rîdă înveselit. Îşi
deschise gura să spună ceva, dar, în locul vorbelor, ţîşni un urlet de durere. Genunchiul Tianei îl izbi cu
furia deznădejdii. Uriaşul îşi deschise pumnii cu faţa sfîşiată de durere. Fata îşi smulse mîinile din
pumnii lui şi o luă la fugă.
Îi găsi pe toţi trei în faţa ştrandului, aşteptînd-o neliniştiţi. Teona era gata să izbucnească, dar, figura
Tianei îi îngheţă supărarea. Fata se aruncă la pieptul lui Gaiginu şi începu să plîngă în hohote. Se îneca
în propriile-i lacrimi, deschizînd larg gura în căutarea aerului salvator. Ceilalţi se uitau îngroziţi la ea,
fără să înţeleagă nimic din frînturile de cuvinte care îi alunecau printre lacrimi.
Gaiginu o lăsă cîteva minute să se liniştească, apoi intrară în parcul mare al ştrandului, unde se
aşezară pe prima bancă liberă, sub coroana bogată a unui tei.
- Acum fă, te rog, un efort şi încearcă să ne spui ce te-a adus în halul ăsta.
Tiana îl privi pe Gaiginu cu ochii larg deschişi, gata să izbucnească iar în plîns.
Bărbatul îngenunche în faţa ei, îi prinse mîinile şi i le scutură uşor.
- Gata, a trecut, crede-mă pe cuvînt. Orice te-o fi speriat în halul ăsta, nu îţi mai poate face nimic. Mă
crezi?

92
 Tiana dădu grăbită din cap, vrînd parcă să alunge o vedenie de care nu mai putea să scape. Scoase o
batistă din poşetă şi îşi şterse ochii.
- Ce rău îmi pare că nu fumez, spuse ea printre sughiţurile care îi mai scuturau trupul. M-ar mai fi
liniştit. Se uită la Gaiginu şi făcu o înercare nereuşită de a-i zîmbi.
- Hai odată! izbucni Teona care îşi îndreptase privirea aupra ei, scuturîndu-şi nerăbdătoare părul. Vrei să
ne înnebuneşti? Ce te-a îngrozit aşa de tare?
Tiana oftă adînc şi începu să le povestească întîmplarea, făcînd eforturi să-şi păstreze coerenţa
cuvintelor.
Ceilalţi amuţiseră. Li se părea că istoria nu era a ei şi nu li se adresa lor. Tăcerea se prelungi de parcă
fiecare aştepta negarea ei de către un oficial care să-l asigure că totul era o nălucire care să-i scuze
Tianei întîrzierea.
- Şi cum spui că ai scăpat? o întrebă Gaiginu făcînd un efort să se dezmeticească.
Tiana clipi nedumerită şi îşi scutură inelele blonde ale pletelor.
- Cum am scăpat? I-am ars una cu genunchiul în ouăle alea de struţ de le-am auzit făcîndu-se omletă.
Gaiginu îi admiră seriozitatea gravată pe chipul dur, şi izbucni într-un rîs molipsitor. Tiana începu şi
ea să rîdă, ştergîndu-şi lacrimile cu încheietura mîinii. Cînd se liniştiră, Gaiginu rămase cu privirea
aţintită asupra ei.
- La ce te gîndeşti? îl întrebă ea scăpată de emoţiile care o torturaseră.
- La ce mă gîndesc? Mă gîndesc că nu pare a fi o simplă întîmplare. Dacă era Sabin aici, ar fi spus că
Aciuci ne mai trimite un semnal. În mod sigur că asta e. Şi mă cuprinde spaima, ca să fiu sincer.
Individul ăsta începe să mă lovească indirect, ştiind că asta măreşte efectul manevrei. N-ai cum să
prevezi, n-ai cum să protejezi. În plus, te face vinovat moral pentru ce i se întîmplă celui la care ţii mai
mult ca la orice.
Tiana îi strînse mîna, făcîndu-l să simtă trecînd în el fluidul unei călduri de care nu se mai putea
lipsi.
- Dar poate că nu e vorba de aşa ceva, ripostă ea. De ce trebuie să fie totul premeditat? O fi fost vreun
idiot, vreun psihopat. Doamne, dacă l-ai fi văzut cum arăta. Şi ce miros! Ce mutră izbită de tren are. Şi e
de două ori cît o casă. Incredibil!
Gaiginu dădu încăpăţînat din cap.
- Ba nu! Ăsta s-a vrut un avertisment. Şi cred că i-a reuşit. De acum n-o să mai am un dram de linişte din
cauza ta.
- Învaţă-mă figurile alea ale tale şi o să mă descurc, îl încurajă Tiana rîzînd eliberată de spaimă.
Gaiginu dădu trist din cap.
- Nu prea e de glumă. Apoi rămase nemişcat, părînd tulburat de o amintire.
- Aha, făcu el părînd că îşi vorbea sieşi. Ca să vezi cîtă dreptate a avut Sabin. Mi-a spus el ceva. Ce-i
drept, nu înţelesese nici el foarte bine despre ce era vorba. Dar aşa se întîmplă cînd eşti prost şi nu poţi
crede că nenorociţii ăştia sunt în stare de orice.
Tiana îl privi încruntată.
- Uite ce e! Sunt prea şocată să-ţi mai înţeleg cimiliturile. Poate faci un efort să fii ceva mai explicit.
Gaiginu se ridică în picioare şi făcu o mişcare să se dezmorţească, apoi se aşeză pe bancă lîngă ea.
- Sabin a reuşit să-i agaţe individului ăsta, Aciuci, o ureche în biroul lui. Acum îmi amintesc că Sabin
mi-a spus că Aciuci a vorbit cu un colonel de securitate să pună la punct ceva în privinţa ta. La început
n-am crezut aşa ceva. Apoi zilele au trecut şi eu am uitat. Ca acum... Ca să vezi ce idiot am fost.
- Şi dacă n-ai fi fost idiot? îl întrerupse Tiana revoltată, pe faţa ei ivindu-se iar spaima care îi năvălea în
suflet. Ce, poţi să stai toată ziua după fundu’ meu? Ce fel de ţară e asta? continuă ea şi mai indignată?
Nu mai poţi face un pas fără să-ţi cadă o cărămidă în cap?
Gaiginu o privi întristat.
- Cam aşa ceva. Asta înseamnă că trebuie să iau imediat legătura cu Sabin. Poate că a alfat el ceva. Deşi,
între momentul cînd m-a avertizat că se pune ceva la cale şi azi a trecut ceva timp. În plus, de unde naiba
au ştiut că trebuia să ne întîlnim azi?

93
- Asta nu ar fi o problemă, spuse Teona. O ştiu de la unchiu-meu. Pun pe cineva să te urmărească. Aşa
cum au făcut acum. Cum ai ieşit din casă, te iau în primire.
- Tot ce se poate, îi dădu dreptate Gaiginu. Bun, hai să mergem la bazin. Uite ce cald s-a făcut.
Îşi puseră cearşafurile chiar lîngă apă. Apostu nu se mai simţea aşa de stingher la ideea costumului
de baie. Îl atrăgea veselia zgomotoasă din jur şi îi plăcea să privească mişcările dezinvolte ale celorlalţi.
Cu intratul în apă mai avea încă probleme. I se părea foarte rece şi îi era frică de adîncimea ei. Îl cuceri
dispoziţia fetelor care săreau în bazin, împroşcînd totul cu o mulţime de stropi. Apoi se trezi în mijlocul
unei lupte înfocate în care palmele smulgeau jeturi de apă aruncate peste capul lui. Încercă să se apere,
dar mişcările-i stîngace stîrniră hohote de rîs. Apoi se trezi strîngînd-o pe Teona în braţe. Fata nu îşi putu
stăpîni expresia de uimire şi hohotul năvalnic de rîs. Nu făcu vreun gest să se elibereze, dar el îşi retrase
imediat mîinile.
Toată răcoarea apei deveni pentru Apostu un cerc de foc şi sîngele i se preschimbă într-un şarpe de
lavă alergîndu-i clocotit prin vene. Îngăimă o scuză, făcînd-o pe Teona să rîdă şi mai tare, în timp ce îi
turnă cu pumnii un lighean de apă în cap.
Rămaseră în picioare lîngă cearşafuri, aşteptînd ca soarele să le usuce pielea pe care bronzul se
aşternuse încă de la începutul verii.
- Ai mai fost vreodată la ştrand? îl întrebă Teona în ai cărei ochi ardea curiozitatea copilului care vrea să
ştie tot.
- Eu? se bîlbîi Apostu.
Teona izbucni în rîs, molipsindu-i şi pe ceilalţi.
- Doamne, ce-i cu tine, George? Ce te tot fîstîceşti aşa? Doar a trecut ceva timp de cînd ne cunoaştem.
Sigur că tu. Nu cu tine vorbesc?
Apostu îşi lăsă privirea în jos.
- Ştiu, aproape că şopti el. Dar ştii, mie tot nu-mi vine să cred că tu şi, adică voi, staţi cu unul ca mine.
Ce, eu nu văd? Eu... Eu muncesc în fabrică. Adică, în nici un caz nu sunt ca voi.
Tiana îşi scutură capul, alungînd stropii de apă de pe inele, apoi îl întrebă intrigată.
- Da’ ce avem noi că nu putem vorbi cu tine? Răpciugi?
- A, nu, se apără el grăbit. Nu e vorba de voi. Răpciugă am eu. Păi eu nu văd cum vorbiţi voi, cum vă
îmbrăcaţi... Noi nu aparţinem aceleiaşi lumi.
Gaiginu tresări, fără să-şi poată reţine zîmbetul.
- Am spus eu mai de mult că Aprostu ăsta învaţă repede. Şi mult. I-auzi ce vocabular pretenţios are el.
Ba aparţinem acum. Lumea la care te referi tu nu mai există. A dispărut. Şi, chiar dacă lucrurile ar fi
rămas cum au fost, nimeni nu ne-ar fi împiedicat să ne împrietenim, continuă el nu la fel de convins.
Înţelegi?
- În plus, tu eşti salvatorul marii mele iubiri, îl asigură Tiana şi îl prinse prietenoasă de braţ. Şi, pentru că
ai făcut un lucru cel puţin la fel de important pentru mine ca şi maică-sa, care prin naştere mi l-a hărăzit
mie, eu te invit la un mic şi o bere. Îţi fac eu cinste cu banii fraierului, şi schiţă un gest spre Gaiginu al
cărui rîs se rostogoli ca un val de căldură.
- Şi eu? întrebă repede Teona ridicîndu-şi degetele şcolăreşte.
- Tu o să fii maestrul de ceremonii, o asigură Gaiginu. Nu? Doar e mereu nevoie de cineva care să cureţe
masa, să şteargă scaunele, să ne şteargă la guriţă, dacă nu... pe dealături.
Teona îşi ţugui buzele şi îl lovi îmbufnată pe Apostu cu pumnul în piept.
- Uite cum îşi bat joc de mine şi tu nu faci nimic să-mi speli onoarea.
- În sîngele lor? întrebă serios Apostu stîrnind un alt val de rîs.
S-au despărţit tîrziu după-amiaza în staţia de tramvai.
- Mergi liniştită, o asigură Gaiginu pe Tiana care îl privea îngrijorată. Ce s-a întîmplat acum i-a cam
lecuit. Puterea lor constă în faptul că tu nu poţi să depui plăngere. Te vor lua ăştia imediat că n-ai
serviciu. Slăbiciunea lor e că ce fac nu e oficial, aşa că nu pot întinde coarda prea mult. Cum ajung acasă
încerc să dau de Sabin. Sunt sigur că ideile lui sunt mai bune şi mai multe ca ale mele.

94
 Austrianu ascultă relatarea lui Gaiginu în tăcere, cu ochii fixaţi pe paharul de whisky. Apoi rămase
gînditor. După cîteva minute îl întrebă fără nici o legătură cu evenimentele povestite.
- Ai mai ascultat ceva nou?
Gaiginu îl privi nedumerit.
- Da, răspunse el fără prea mult entuziasm. Am prins un post, cred că e al englezilor, sau Monaco. John
Lee Hooker, BB King şi ceva absolut nou, un englez, John Mayall. Blues alb. Un regal. Vreo două ore,
continuă el cu o pasiune crescîndă. E de neimaginat ce pot face din ghitară. Dar cu băiatul ăsta, cu
Mayall, abia acum vezi care e diferenţa dintre bluesul alb şi cel negru.
Urmă o pauză. Austrianu sorbi încîntat din paharul lui, apoi îşi aprinse o ţigară.
- Observi ce cosmopoliţi am ajuns? întrebă el cu mîna lăsată pe speteaza scaunului. Băutură englezească,
ţigară americană, cafea turcească şi în mijlocul petrecerii o frapieră în care fierb lucruri atît de
solicitante. Un cocteil care altfel ar fi putut fi încîntător.
Gaiginu îl aprobă cu o înclinare a capului, întrebîndu-se în acelaşi timp dacă prietenul lui fusese
atent la întrebarea pe care i-o pusese.
- Mda, făcu Austrianu după un alt moment de tăcere. Deci, lupta de clasă, ca să folosesc formula
consacrată, începe să se ascută. Muncitorimea proletară înşfacă duşmanul burghez în plină stradă,
promiţîndu-i plăceri sexuale inimaginabile. De fapt, asta tot fac de la apariţia lor. Sexualizează în stînga
şi drepta, fără să mai ţină cont de nimic. Nişte băieţi foarte potenţi comuniştii ăştia. Mda. În fine, dincolo
de aspectul politic general, ar trebui să desprindem nişte concluzii. Atacul ăsta fusese proiectat acum
vreo două săptămîni. De ce a întîrziat atîta? Probabil că timpul e de partea lor. Vezi, şi ei se lovesc de
ilegalitatea demersului lor. Ştiu că nu putem acţiona legal contra lor, cum nici ei n-au chiar toată legea de
partea lor. La comunişti merge totul pînă la bani. Băieţii ăştia fură cît pot, dar nu le place să fie furaţi.
Pînă la urmă vor trebui să acţioneze într-un fel. Ţi-am mai spus că banii ăia nu pot fi fluturaţi în ochii
publicului. Au ei un rost. Şi eu sunt convins că vor fi scoşi din ţară. Numai că noi suntem un grav
impediment pentru ei. Încă nu ştiu ce anume am aflat despre ei. E destul că Apostu e în anturajul nostru.
Şi asta e foarte grav. Şi pentru ei şi pentru noi. Cert e că oamenii ăştia ne pun răbdarea la încercare.
Scopul atacului de azi? Probabil să ne facă să ieşim din carapace. Dar, în cazul cînd ne-am duce să-i
luăm de piept şi să le cerem socoteală, înseamnă că ne-am trădat ca nişte proşti şi ei ne semnează actul
de condamnare. De aceea nici nu vom merge să-i luăm de brăcinari. Îţi dai seama ce tîmpenie ar fi. Ne-
ar rîde imediat în nas. Ce dovadă am putea aduce noi în favoarea bănuielilor noastre? Nimic. Acum
aşteaptă. Vor să vadă, muşcăm momeala? E o încordare care îi va costa. Oamenii care aud musca
bîzîindu-le în jurul pălăriei, încep să aibă un comportament pe care nu îl mai controlează. Aşa că,
deocamdată, noi stăm şi fumăm, după cum vezi, sau ascultăm muzică. Mda. Pe mine mă intrigă altceva.
De ce, de atîta amar de vreme, Ştoacă nu a mai dat nici un semn de viaţă? El e legat ombilical de Aciuci.
Şi trebuie să ştii că băieţii lui Fărămitură umblă pe poteca lui Ştoacă în fiecare zi. Nu îl slăbesc o clipă.
Ăla îşi vede liniştit de treabă, de parcă nici n-ar avea habar că mai e şi un Aciuci pe lume. Să-mi scape
mie ceva? Nu cred, pentru că, fără să-mi dau seama de ce, ştiu că suntem pe calea cea bună. Am discutat
cu Iliuşin la Moscova. Parcă ţi-am zis că aşteptam telefonul lui. Printre altele i-am spus de Aciuci. A
avut o reacţie de genul: Aciuci, Aciuci, printre pocnetele degetelor. Ştii tu, gestul cînd sapi prin
memorie. Numele i se pare cunoscut, supărător de cunoscut. Aşa că mi-a cerut un mic răgaz. Ca să nu-l
concediez... Zilele următoare aştept rezultatul eforturilor lui de memorialist. Pînă atunci însă trebuie să
ne mişcăm şi noi. Deci, dacă ei au ieşti la lumină, îţi propun să facem şi noi acelaşi lucru, dar cu mai
mult profesionalism şi cu rezultate mai bune. Eşti atent aici? Am un plan. Mai ţii minte ce ţi-am spus
despre boala fără leac a lui Ştoacă?

După-amiaza înianta leneşă spre înserare, împinsă de un vînt obosit care sălta fără chef primele
frunze căzute pe trotuare. În staţia de la Sfîntu Gheorghe începuse forofota specifică acelei ore.
Ştoacă, îmbrăcat lejer, cu o cămaşă bleu cu mîneci scurte şi un pantalon uşor, de tergal ale cărui
maneşte se lăsau pe sandalele de piele, privea plictisit lumea adunată în aşteptarea tramvaiului. Tocmai
se hotărîse să-şi încheie ziua de muncă, dar ochii îi căzură pe un client care îl făcu să zîmbească.
Bărbatul de statură mijlocie, cu faţa lătăreaţă şi trup bondoc, respirînd din plin aerul ţăranului ajuns în

95
capitală doar pentru că nişte treburi urgente îl siliseră să o facă, se mişca greoi, vădit incomodat de
hainele foarte corecte, dar, care prin felul cum erau purtate, îi trădau originea rurală. Sacoul de culoare
închisă, cu dungi subţiri, era încheiat la toţi nasturii, făcîndu-l să asude abundent.
Ştoacă îi ghici portmoneul din buzunarul interior şi simţi fiorul străbătîndu-i trupul. Continuă să-şi
urmărească victima cum se învîrtea stingherită printre oamenii din staţie, tot întrebînd pe unul şi pe altul,
arătînd mereu cu mîna în aceeaşi direcţie. Ştoacă zîmbi înveselit. Era gestul oricărui provincial care vrea
să se asigure că înţelesese bine informaţia şi că nu fusese înşelat de vreun bucureştean pus pe şotii.
Se urcară în acelaşi tramvai. Ştoacă se postă în spatele lui şi îl văzu scoţîndu-şi portofelul. Cînd îl
deschise descoperi interiorul plin de sute. Inima îi zvîcni puternic. Era stăpînit de o nerăbdare despre
care ştia că era duşmanul lui cel mai mare. Încercase de nenumărate ori să-şi stăpînească bătăile inimii şi
nervozitatea care i se cuibărea în suflet la vederea banilor altora, dar de fiecare dată trebuia să se
bizuiască doar pe ceea ce îi dăruise natura în plus faţă de ceilalţi.
Omul plăti biletul şi o întrebă pe încasatoare dacă tramvaiul mergea în Dristor. Mergea, şi el se
strecură pe culoar.
În prima clipă Ştoacă rămase nedumerit. În mod normal, portmoneul care îi provocase o salivaţie atît
de abundentă, ar fi trebuit să fie deja în buzunarele lui. Încercă să înţeleagă ce s-a întîmplat. Ceva îi
scăpa totuşi. Se apropie iar de vînatul lui şi se concentră, dar senzaţia era că ţine un peşte în mînă sau un
săpun ud. Pe frunte i se iviră cîteva boabe sărate. Înjură în gînd şi vru să se strecoare pe lîngă ţăran,
lovindu-se de el să-i distragă atenţia. Nu-i veni să creadă cînd, privind mai atent în faţa lui, observă că
omul dispăruse. Zvîcni din tot corpul şi, agitîndu-şi mîinile îi împinse pe cei din jur. Nu ţinu cont de
protestele oamenilor şi înaintă pe culoar. Apoi îl văzu pe un scaun, aplecat spre pasagerul dinaintea lui
pe care îl întreba dacă tramvaiul ajungea la Dristor. Ştoacă oftă uşurat şi încercă să se aşeze lîngă
scaunul lui. Întîrziase însă un moment şi locul fusese ocupat de o femeie cu sacoşa în mînă. Se văzu
obligat să rămînă atîrnat de bara metalică, în spatele gospodinei, de unde urmărea fiecare gest al
ţăranului. Spre disperarea lui, la staţia următoare se mai urcară cîţiva călători care îl împinseră mai
departe de scaunul dorit. Strivi o înjurătură mocirloasă între dinţi, dar trebui să se mulţumească doar cu
atît.
Cînd îl văzu ridicîndu-se de pe locul lui, îmbrînci cămaşa de forţă în care era prins, scuzîndu-se că
trebuia să coboare. Îl zări pe trotuar, uitîndu-se dezorientat în jur. Se apropie grăbit de el, hotărît să
termine cît mai repede, dar prada îi scăpă iar printre degete. Omul primise o informaţie şi porni hotărît în
direcţia arătată. Ştoacă îl urmări îndeaproape şi, după felul în care mergea înţelese că se apropia de
destinaţie. O luă aproape alergînd după el şi îl văzu, spre uimirea lui, intrînd într-o cîrciumă. Se opri în
prag şi îl descoperi aşezat la o masă. Îşi plimbă ochii prin localul ocupat de cîţiva clienţi. Ceva îl făcu să
tresare. Abia atunci îşi dădu seama că fuesese atras într-o capcană, dar zîmbi amuzat, ca un luptător care
acceptă provocarea fără să clipească. Se apropie de masa aflată într-unul din colţurile cîrciumii.
- Ia cară-te, bă, d-aici, făcu el poruncitor oprindu-se în dreptul ei.
Gaiginu îşi ridică încet privirea. Simţi aceeaşi forţă a ochilor aproape lipsiţi de culoare, dar îi făcu
faţă fără probleme.
- Cam neprotocolar domnu’, spuse el încet adresîndu-se lui Apostu. Dar nu e de mirare. La ce educaţie
are el putea fi şi mai rău. Bine, George, hai, şi aşa e tîrziu. Tu mîine dimineaţă ai treabă şi e chiar mai
bine să ajungi acasă mai devreme. Ţinem legătura.
Apostu se ridică încet şi trecu pe lîngă Ştoacă, avînd impresia că se strecoară pe lîngă un şarpe plin
de venin.
Şuţul se trînti pe scaun şi îşi răsfiră mîinile pe toată masa. Gaiginu îl privi zîmbitor, apoi îi spuse,
făcîndu-i un semn.
- Ia loc, te rog, eşti invitatul meu. M-ai făcut să te aştept, dar ţi-am acceptat scuzele.
Ştoacă rînji şi îşi aruncă ochii prin localul aproape pustiu. Observă că şi ţăranul care îl atrăsese aici
dispăruse. Gaiginu îşi ridică mîna spre băiatul de la tejghea.
- O friptură şi, pînă atunci o sticlă de vin. E bine? îl întrebă el pe Ştoacă al cărui cap se înclină în chip de
acceptare.

96
 Îi privi faţa prelungă cu pielea smeadă, bine întinsă pe pomeţi. Îi aprecie frumuseţea bărbătească şi
energia războinică a trăsăturilor. Păcat. Gîndurile i-au fost întrerupte de glasul flegmatic al invitatului
său.
- Te crezi şmecher, bă. Nu-i aşa? M-ai făcut să cad în paşii husenului ca să mă aduci aci. Bine jucat! Nu
m-am însemnat deloc. Da’ acu’ mă freacă-n ţeastă o întrebare. Dă ce?
Au fost întrerupţi de băiatul venit cu sticla de vin şi o halbă pe care o puse în faţa lui Gaiginu.
- Vrei să fiu sincer? reluă fostul legionar dialogul frînt. Din dorinţa de a te cunoaşte mai bine. E
interesant să vezi cum arată cineva care nu şovăie o clipă să salte dintr-un buzunar zece mii de lei.
Ştoacă începu să rîdă.
- Şi de ce crezi că i-am luat eu?
Gaiginu zîmbi.
- Bună întrebare. Dacă ar fi fost doar o bănuială, nu puneam problema în felul ăsta. Eram ceva mai
dubitativ.
- Mai? îl întrerupse Ştoacă a cărui mînă apucase deja sticla din care bău fără să-şi mai toarne în pahar.
- Adică nu ţi-aş fi spus aşa direct că tu eşti hoţul. Dar, cum în privinţa asta nu mai încape nici o
îndoială...
- Nu zău? se miră Ştoacă, lăsîndu-se pe spetează pentru a permite chelnerului să pună farfuria înaintea
lui.
- Ştii ceva? Mie îmi place jocu’ cu cărţile pe masă. Mai cu seamă cînd învîrtitul în jurul cozii n-are rost.
Şi, ca să fiu foarte sincer cu tine, aşa cum te văd eu, eşti un tip care ar putea face enorm de multe lucruri,
în afară de a se lăsa înşelat de cineva care îl lasă să creadă că ţine hăţurile în mînă.
Ştoacă lăsă încet furculiţa pe masă şi îşi aţinti ochii asupra lui Gaiginu.
- Eu mă las înşelat? se miră el sincer. Şi de cine mă las înşelat?
Gaiginu dădu încet din cap şi zîmbi a lehamite.
- Nu ţi-am spus că plimbatu’ de aici pîn-aici n-are rost? Ştoacă, ştiu că, din nefericire, trecutul ne leagă
într-un fel pe care nu îl pot uita şi nu-l pot ierta. Dar asta e o altă poveste. Ştii ce mă gîndesc? Că, pentru
un om de valoarea ta să stea într-o şandrama de chirpici, gata să cadă pe el, în timp ce din cei zece mii se
înfruptă un şmecher din Primăverii, care se lăfăie într-un palat, e o mare nedreptate. Adică tu te expui, în
orice moment poţi fi întors de unde ai plecat şi ăla huzureşte pe spinarea ta, tratîndu-te ca pe un gunoi.
Ştoacă tresări. Împinse farfuria într-o parte, îşi puse coatele pe masă, ţinînd între degete cuţitul pe
care îl învîrtea ca pe un beţigaş.
- Nu zău?! excalmă el pe un alt ton. Deci ştii ce fac? Mă urmăreşti.
Gaiginu ridică din umeri.
- Te urmăresc? Doar ţi-am spus că unu’ ca tine nu trece neobservat. E vorba doar de curiozitate. Dacă ar
fi fost şi altceva la mijloc, puteam să-ţi fac rău doar ca să mă răzbun.
Ştoacă rînji încîntat.
- Te referi la taică-tu. Să ştii că şi-a meritat soarta. Aşa cum v-o meritaţi toţi. Unu’ nu scăpaţi dă mîna
mea. Sponogitu a crezut că dacă m-a luat dă fiu, că m-a găsit la uşa lui, lăsat dă maică-mea, poa’ să facă
ce vrea el. Păcat dă el, că a fost as în meserie. Da’ atît. Slab om. Nu-i plăcea să dai cu pumnu-n el.
Pregătiserăm amîndoi o lovitură, da’ el m-a turnat. Eu ştiam ce-o să se-ntîmple. Da’ vezi, am şi eu o
bubă. N-ar trebui să ţi-o spui, că nu e bine ca duşmanii să ştie unu’ d-altu. Da’ tu m-ai citit. Că aşa m-ai
şi adus aici. Sunt lacom la bani. Cum le dau dă miros ceva îmi întunecă mintea. Sunt ca beţivanu’ căruia
nasu’ îi spune că e butoiu’ p-alăturea. Ştii ce am făcut? Eu i-am dat telefon lu’ tac-tu. Uite-aşa! Ce aveam
dă pierdut? Turnătoria era deja făcută. Da’ şi să pierzi aşa purcoi dă bani nu era o glumă. Şi tac-tu m-a
ascultat. I-am propus s-o facem pă dîn două. Omu’ a stat ce-a stat şi odată a zis că da. Da’ s-a răzgîndit
chiar acolo. N-am avut nimic cu el, da’ trebuia să scăp. D-aia am scos şuriu’.
Gaiginu dădu din cap şi încercă să zîmbească, dar nu reuşi.
- Cum poţi fi aşa de prost? îl întrebă el printre dinţii strînşi. Nu ţi-e clar că a vrut să-ţi întindă o cursă?
De cum a vorbit cu tine alarma fusese deja dată. S-a întîmplat ceva acolo, o desincronizare, o întîrziere.
De aia n-au venit întăririle la timp.
Ştoacă rînji iar.

97
- Prea puţin mă interesează. Eu ştiu doar că m-a trădat şi trebuia să plătească. Şi a plătit. Mai e ceva?
Puse întrebarea pe un ton agresiv, cu ochii deveniţi ca o lamă de brici. A plătit şi idiotu’ ăla bătrîn. Păcat
dă el. Aşa un talent nu va mai avea ţara noastră. Da’ s-a lăsat prins ca un idiot. Şi după aia a pus deştu şi
pă mine.
- Tu l-ai omorît?
Ştoacă începu să rîdă fericit.
- Şi ce e aşa mare lucru? Un hoţ mai puţin. O chestie patriotică, cum ar zice şemecherii ăştia dă vă
călăresc acu’. Se uită lung la Gaiginu, părînd că ezită asupra unei decizii. Ei, făcu el ca o concesie, o să-
ţi zic ceva. O fac că ştiu că tu nu eşti pasăre cîntătoare. Te-am mirosit eu. Eu am nişte obligaţii faţă dă
barosanu’ ăsta de care zici tu. El făcuse un pact cu taică-miu. Să-l scoaţă d-acolo şi să-l ducă la ăştia cu
politica. Să-i cînte lui la ureche că ce vorbesc ăia p-acolo. Dacă lu’ Sponogitu i s-a întîmplat dă s-a tăiat,
ăla a venit la mine. M-a scos din colivie, mi-a pus o hîrtie între feştile ş-o sculă dă scris în palmă. Şi mi-
a dictat o chestie din care n-am înţeles nimic. Cică eu voiam să alcătuiesc o... Nu ştiu să-i zic, o chestie
cu alţii ca să-i dăm p-ăştia d-acu’ jos. Ce-o fi făcut el cu hîrtia asta nu ştiu, da’ după o săptămînă m-am
trezit dus de la casa hoţilor din Jilava, la Piteşti. Acolo mi-a plăcut mie. Îi ciomăgeam pă unii pînă
amorţeam. Chiar mi-a părut rău cînd m-au făcut pasăre liberă. Cică pentru bună purtare şi pentru că... În
fine, nu ştiu eu să zic... Că sunt d-acord cu ăştia d-acu’.
Gaiginu îl ascultă în tăcere, apoi îi spuse privindu-l fix.
- Deci, îi eşti îndatorat ăstuia de care spui tu?
- Aha, acceptă Ştoacă în timp ce se apucase iar de mîncat.
- Şi nu îţi dai seama că în momentul cînd nu va mai avea nevoie de tine, o să te trimeată înapoi, dacă n-o
să te omoare ca pe un cîine?
Ştoacă îl privi pe deasupra furculiţei.
- Ei, uite că asta nu mi-a dat pîn scăfîrlie. Puse furculiţa pe masă şi constată gînditor. E o idee! Între hoţi
ca noi orice e posibil.
Gaiginu continua să-l privească la fel de încordat.
- În plus, tu trăieşti din găinării şi îţi toci toţi banii pe ţoale trăsnite şi femei. Tu nu te alegi cu nimic. Îţi
rişti libertatea în fiecare clipă şi el huzureşte pe cîrca ta. Ţi se pare normal?
Ştoacă rămase nemişcat, apoi buzele i-au fost despicate de un rînjet şiret.
- Aha, spuse el vesel. Hai că m-am prins. Tu vrei să vîri zîzanie în echipă. E o politică şi asta. Adică vezi
tu, şemechere, cum devine chichirezu? Tu bagi cinciu şi poa’ să-ţi atîrne brăţara pă gleznă, în timp ce ăla
bagă-n rît şi trage pă ţeavă la nesfîrşire. Aşa-i c-am jucat-o drept?
Însă nu reuşi să fie prea convingător. Sub pojghiţa siguranţei joviale, Gaiginu îl simţi încordat,
adunînd în suflet îndoiala.
- Cum o să mă toarne pă mine? Că imediat îi derulez cazieru’ cu alea zece mii dă feliuţe.
- Eşti... era să spun naiv, dar tu n-ai cum să înţelegi chestia asta. Bun. Eşti de-a dreptul tîmpit. Habar nu
ai cu cine te-ai pus. Păi cine crezi c-o să-şi plece urechea la idioţeniile tale? Cine eşti tu să te măsori cu
un asemenea grangure, sau să crezi că-l poţi avea la mînă şi o fracţiune de secundă? O să dispari înainte
de a ajunge în faţa anchetatorilor. Cine ştie prin ce baltă împuţită îţi vor găsi hoitul.
Ştoacă dădu din cap cu încăpăţînare, mimînd la fel de prost convingerea că nu îl pîndea nici o
primejdie. Dar îşi simţi sufletul ros de o nesiguranţă otrăvită.
Gaiginu se ridică încet de pe scaun.
- Nu e nevoie să-mi mulţumeşti. Doar să te gîndeşti că de toţi ceilalţi ai mai putea să scapi, dar pentru ce
i-ai făcut lui taică-miu n-o să te iert niciodată. Şi nu voi avea linişte pînă nu te voi face să plăteşti.
Afară umbrele serii se aşterneau lungi pe trotuarele prăfuite.
Ştoacă mai rămase un timp în faţa farfuriei goale, apoi o împinse cu un gest furios. Ieşi din cîrciumă
cu paşi apăsaţi şi se opri la primul telefon public. Căută o fisă, ridică receptorul şi rămase cu el în mînă
părînd că şovăie. După cîteva momente formă numărul cu aerul omului care a luat hotărîrea vieţii lui.
- Alo?
Recunoscu vocea lui Aciuci şi şovăi iar. Abia la al doile alo porni hotărît la drum.
- Alo, şefu’, eu sunt. Urmă o pauză. În receptor se auzi mîrîitul înfundat al lui Aciuci.

98
- Dă ce ai sunat? Ce ţi-am spus eu cu datu’ dă telefoane?
- Da, şefu’, se apără Ştoacă prinzînd curaj. Doar cînd e absolută nevoie.
- Şi? ce e aşa de absolută nevoie?
- Păi e, şefu, continuă Ştoacă pe acelaşi ton. E atîta timp de cînd ţi-am adus banii ăia şi nu mi-ai dat
nimic din ce mi-ai promis. Urmă o altă pauză.
- Tu eşti idiot? auzi el explozia de furie a lui Aciuci. De asta mă deranjezi tu? Ai uitat ce-mi datorezi?
Libertatea, boule! Viaţa ta care nu face nici cît un căcat. În plus ţi-am dat liber la şutit. Ai uitat că dacă
nu te scoteam dă la Jilava şi Piteşti putrezeai şi acum în puşcărie? Ascultă-mă, idiotule, învaţă să te
mulţumeşti cu ce ai şi nu împinge lucruile mai departe decît trebuie. Vezi că, dacă te mai prind
telefonîndu-mi aşa, prosteşte, te trimit imediat înapoi.
Ştoacă rămase nedumerit în faţa telefonului din care se auzea tonul. Dădu din cap, gîndindu-se dacă
a făcut o greşeală. Scuipă printre dinţi şi se urni fără chef, cu mîinile în buzunarele pantalonilor.

După plecarea din cîrciumă, Gaiginu merse agale spre bariera Vergului. Seara era liniştită şi aerul
înţesat de un abur uşor prin care se strecura vesel ciripit de paseri. Copii alergau pe lîngă el, scuturîndu-
şi primii harbuji scobiţi, cu pereţii decupaţi în ferestruici luminate fantomatic de lumînarea înfiptă în
mijloc.
Franjuri de gînduri pluteau stinghere pe lîngă el, desprinse dintr-un ghem care părea să se umfle cu
fiecare nouă zi. Continuă să meargă fără grabă de-a lungul gardurilor de lemn din spatele cărora se
unduia cu trup eteric parfumul reginei nopţii. Desupra cerul îşi atîrnase lunguiaţă secera lunii. Ciocanul
mai lipsea, îşi spuse el şi zîmbi fără să vrea. Trecu de barieră adîncit în gînduri, îndreptîndu-se spre
Obor. În aceeaşi clipă fu înşfăcat de braţ şi tras într-un gang unde ajungea lumina pîlpîitoare a unui
felinar stradal. Mîna îi rămase imobilizată la spate, fiind împins cu brutalitate spre un individ masiv din
al cărui pumn se ivea licărind palidă lama unui cuţit. Încă un pas, apoi se aplecă brusc în faţă şi îşi prinse
atacatorul de gulerul hainei. Bărbatul se rostogoli, izbindu-se de pietrele gangului. Gemu înfundat, dar
reuşi să sară în picioare şi să se replieze lîngă celălalt.
- Domnii? întrebă el cu un glas îngrozitor de calm. Cu ce vă pot servi?
Cel înarmat cu şişul îşi întoarse capul spre colegul lui care arăta destul de şifonat. Atunci îi zări
cicatricea sîngerie care îi cresta obrazul.
- Tu auzi ce vrea idiotu’ ăsta? hohoti el. Să ne-o servească. În acelaşi moment se aruncă în faţă, tăind
aerul cu lama cuţitului. Gaiginu sări uşor în spate şi făcu un salt, forfecîndu-şi picioarele. Capul cu
cicatrice zvîcni puternic. Se trezi azvîrlit în spate. Şocul fu atît de puternic încît se dezechilibră,
prăbuşindu-se cu zgomot. Celălalt îşi duse mîna la buzunar, dar nu reuşi să-şi termine gestul. Gaiginu
făcu un salt, se sprijini cu talpa de zidul gangului, se răsuci în jurul necunoscutului şi îşi încolăci piciorul
pe gîtul lui ca un fular. În cădere pîrgia acţionă aidoma unei foarfeci. Se auzi horcăitul îngrozit, pîrîitul
oaselor şi zbaterea scurtă. Totul se termină în aceeaşi secundă. Celălalt, care asistase neputincios la
scenă, gemu înfricoşat. Privi cuţitul cu ochii celui care nu ştie cum să scape de un lucru nedorit. Schiţă
gestul de a-l arunca, dar se lansă cu toată forţa înainte. Gaiginu îi blocă braţul, lăsîndu-l să alunece pe
lîngă el, apoi îl lovi cu podul palmei în mărul lui Adam. Zgomotul cartilagiului zdrobit s-a amestecat cu
icnetul abia şoptit. Bărbatul se lăsă moale pe vine şi rămase ghemuit.
Gaiginu ieşi din gang privind încordat locul pustiu. Se opri în dreptul primului telefon şi formă un
număr. Respiră uşurat cînd auzi vocea plăcută a lui Austrianu.
- Am fost atacat şopti el înăbuşindu-şi emoţia.
- Unde?
- În primul gang de după bariera Vergului cum mergi spre Obor, pe dreapta.
- Şi?
- Au fost doi.
- Au fost...
- Nu mai sunt.
- Trimit imediat doi gunoieri. Pînă vin ei, stai acolo şi urmăreşte ce se întîmplă. În cinci minute sunt la
tine. Ne vedem peste trei zile.

99
 Nouraşii de fum ai ţigării se despleteau în fîşii prin camera lui Gaiginu. Fostul colonel se plimba
gînditor pînă în dreptul radioului, apoi se întorcea iar la geam. Gaiginu îl urmărea tăcut. Cafeaua din
dreptul lui rămăsese neatinsă.
- Nu înţeleg ce se întîmplă, spuse încet Austrianu oprindu-se în dreptul scaunelor. Cîteva clipe se lăsă
tăcerea. Nici o reacţie din partea lui Aciuci. Nici un trelefon, nici o vizită de la fratele lui. Să i se fi
întîmplat ceva atît de grav încît lovitura să-l fi amorţit de tot?
- Au trecut trei zile, observă Gaiginu profitînd de pauza făcută de Austrianu. Am tot încercat să pun
lucrurile cap la cap...
- Şi eu, îl întrerupse Austrianu. M-a frămîntat, în primul rînd, rapiditatea cu care ai fost atacat. Imediat
după ce te-ai despărţit de Ştoacă. Nu se poate desprinde decît o concluzie. Ai fost urmărit pas cu pas.
Cînd te-au atacat? Cînd te-au văzut vorbind cu Ştoacă. Ei, ce-o fi aşa de important cu tipul ăsta că
trebuie statul să-i asigure protecţia?
- Statul? se miră Gaiginu.
- Păi tocmai asta e problema. Am întors lucrurile pe toate feţele. Mi-e imposibil să cred că Aciuci şi-ar
permite luxul să-şi angajeze o armată personală. Din două motive. Unul ar fi zgîrcenia patologică. Şi
chiar de n-ar fi vorba de asta, oricît de mare i-ar fi leafa, tot nu şi-ar permite aşa ceva. În plus, un individ
neînregimentat devine periculos. Oricînd se poate da în pomeneală. E suficient un singur cuvînt scăpat
aiurea. Înseamnă că lui Aciuci îi rămîne o singură sursă de aprovizionare. Unitatea din Băneasa, care e
un fel de proprietate a lu’ fra-su. Celor care acţionează li se prezintă cazul ca fiind de competenţa
securităţii şi oamenii se consideră în misiune. Raporturile pe care le întocmesc ajung la Gingu. Şi cu asta
treaba e sub control. Problema este alta. După telefonul pe care i l-a dat lui Aciuci am crezut că Ştoacă
şi-a semnat singur condamnarea. Îţi dai seama, să-l ameninţi pe ditamai primu’! Şi totuşi nu s-a întîmplat
nimic. Or, din cîte îl ştiu eu pe Aciuci, aşa ceva nu e cu putinţă. În plus nu înţeleg ce mai caută maurul
pe scenă după ce şi-a jucat partitura. A predat cei zece mii? La ce mai e bun? Îţi dai seama ce înseamnă
să-l ţină în spate pe unul care ştie atîtea despre el? Singura concluzie e că ni se ascunde ceva. Dar ce? Cu
ce îl are Ştoacă aşa de important la mînă pe Aciuci că după un telefon atît de neinspirat, băiatu’ zburdă
vesel şi-şi vede nestingherit de treabă? Auzi tu ce poate să-i spună, că lui îi datorează şi libertatea, da’ şi
libertatea de a fura. Comuniştii ăştia ar fi de-a dreptul hilari, dacă nu ar fi atît de macabri. M-am tot
întrebat de ce manifestă Aciuci atîta pasivitate. Să fie pentru că Ştoacă are nişte calităţi năstruşnice care
îl fac util? Dar lumea nu duce lipsă de asemenea făpturi. Mai cu seamă în cazul unuia care are de unde
să aleagă. Şi atunci, ce ştie Ştoacă de îl face invulnerabil? Şi ce îl face pe Aciuci să se teamă de el?
Gaiginu vru să spună ceva, dar mîna întinsă a lui Austrianu îl opri.
- Şi trebuie să ştii că Ştoacă, în ciuda primitivismului său, îşi dă seama foarte bine de importanţa acelui
ceva, pentru că altfel n-ar fi îndrăznit să-l deranjeze pe Aciuci.
- Pe tine te frămîntă povestea asta şi eu nu-mi găsesc liniştea din cauza tatei.
Gaiginu rosti cuvintele copleşit de tristeţe. Lumina limpede şi verde a ochilor se întunecă. Austrianu
tresări văzînd forţa adunată în ei. Nu îşi putu înăbuşi oftatul.
- Ştii ce mă încurcă în istoria asta? Stau şi mă întreb de ce ar fi născocit o poveste legată de un om care
nu mai există şi nu îi mai poate face nimic.
- Poate doar ca să mă enerveze, să mă facă să greşesc.
- Se poate, se arătă de acord Austrianu. Deşi nu îl suspectez de prea mult rafinament. Se poate ca
ipochimenul ăsta să se lase condus de un instinct care îl domină mult prea puternic ca natura lui
rudimentară să îl poată înăbuşi. Adevărul e că nimeni nu a ştiut ce a fost acolo. Taică-tu nu a făcut nici
un raport despre discuţia lui cu Ştoacă. Iar întăririle, ştim prea bine, nu au întîrziat, ci au venit cînd au
fost alertate. Poate că a fost dorinţa chestorului să-şi mai adauge un trofeu în panoplie. Îmi pare aşa de
rău că nu-ţi pot spulbera îndoielile. Dar cred că tu mă cunoşti deja. Oricît aş ţine eu la taică-tu, adevărul
nu trebuie coafat, dar, din păcate, adevărul nu va mai ieşi niciodată la suprafaţă.
Gaiginu dădu întristat din cap. Sorbi fără chef din cafea, apoi continuă să urmărească plimbarea
celuilalt la fel de îngîndurat.

100
- Dar, revenind la problema noastră, spuse Austrianu după cîteva ture, ţi-a zis Ştoacă o vorbă în discuţia
voastră care ar putea să arunce o rază de lumină. Mai ţii minte? Tu îi spui că după ce nu va mai avea
nevoie de el, o să-i închidă gura cu un pumn de ţărînă, şi el îţi răspunde foarte zîmbitor că „între hoţi ca
noi totul e posibil”. Aparent ar fi vorbele unui borfaş obişnuit cu asemenea lucruri în lumea de unde
vine. Şi, totuşi Aciuci nu e un borfaş care să aparţină familiei lui Ştoacă. Cel puţin aparent. În al doilea
rînd, mă tot întreb ce s-a întîmplat cu Sponogitu. E prins. Trebuie să mă ocup de el, dar mi se
desfiinţează biroul şi ajunge pe mîna lui Aciuci, adică a lui frati-su, ceea ce e tot aia. De ce? De ce a
trebuit să mi se desfiinţeze serviciul tocmai cînd aveam în mînă un individ atît de periculos pentru
siguranţa statului din cauza uşurinţei cu care se putea strecura peste tot şi a rapidităţii cu care deschidea
orice seif? Şi, cum naiba ajunge chiar în mîna lui Aciuci? E aici ceva care îmi scapă. Într-o închisoare ca
Jilava se pot întîmpla multe. Dar nu şi o crimă aşa de stranie ca aceea căreia i-a căzut victimă Sponogitu.
A fost omorît cu un cuţit a cărui lamă era extrem de fină şi ascuţită. Ori, nici unui deţinut nu-i este
permis să aibă aşa ceva. Sponogitu... Sponogitu... Spune şi tu, ăsta e nume?
Gaiginu îl privi surprins.
- Nu ştiu, începu el nehotărît. Nu m-a interesat niciodată. Poate fi. Ar putea fi. De ce n-ar fi?
Austrianu nu îşi putu reţine zîmbetul. Se aşeză pe scaun în faţa lui şi îşi lipi degetele de ceaşca uitată.
- Lasă, băiatule, ucide-ţi tristeţea şi îndoiala. Lasă-l pe taică-tu să-şi doarmă somnul acolo, sus, departe
de tot noroiul ăsta. Nu crezi că-i o crimă să-i întinezi memoria din cauza îndoielilor tale şi mai ales ca
urmare a unor vorbe aruncate de o spurcăciune ca Ştoacă?
Gaiginu clipi surprins, de parcă cineva i-ar fi spus un lucru extraordinar.
- Ai văzut? făcu Austrianu vesel, observîndu-i reacţia. Întorcîndu-ne la oile noastre...
- La rechinii noştri, îl corectă Gaiginu a cărui voce mai păstra ceva din tristeţea dinainte.
- Ai dreptate, acceptă fostul colonel, aproape rîzînd, la rechinii noştri, lucrurile stau cam aşa. Între
Sponogitu şi Aciuci s-a întîmplat ceva. De asta ţinea morţiş toa’şu să-l aibă pe hoţ în mîna lui. Dar
dispariţia lui Sponogitu nu îi rezolvă problema lui Aciuci. Ştoacă, e, să zicem aşa, fiul lui Sponogitu.
Ceva trebuie să ştie el despre ce a fost, sau întîmplat între cei doi, că îl face aşa de invulnerabil. Dar ce?
Îmi pare rău să ţi-o spun, dar va trebui să mai ai o discuţie cu Ştoacă. Şi va trebui să-l storci ca pe un
burete. La asta te pricepi tu, că doar de aia ai trecut prin Legiune.

Aciuci se plimba nervos prin birou. Fuma cu un fel de disperare şi pumnul i se strîngea şi desfăcea
spasmodic. Ţîrîitul telefonului îl făcu să tresară atît de tare încît ţigara îi zbură pe birou, chiar lîngă
scrumieră. Se repezi vultureşte la receptorul din care vocea liniară a lui Gingu curgea ca un fir de apă.
- Unde dracu ai fost? îl curmă Aciuci cu o furie nestăpînită. Tu eşti în toate minţile? Dispari dă mai bine
dă o săptămînă, mă dau cu capu’ dă toţi pereţii să te găsesc şi tu... Unde dracu ai fost? Te-a înghiţit
pămîntu’?! Dementule! Cum îţi permiţi? Se întrerupse gîfîind ca o locomotivă. Îşi smulse batista din
buzunar şi îşi tamponă fruntea udă. Colonelul profită de întrerupere şi începu la fel de calm.
- Nu văd nici un motiv pentru furia ta. Am primit ordin de plecare în misiune. Doar ştii ce înseamnă asta.
Nu ai voie să iei legătura cu nimeni. Am fost în Făgăraş, din cauza criminalilor ălora. Am pierdut
aproape toată compania. Futu-le mama lor de criminali. O să-i jupoi de vii şi o să-i tăvălesc prin sare şi
ardei iute.
- Lasă asta acum, răcni Aciuci. Ştii ceva despre ăia doi pe care i-ai trimis să-l rezolve pe Andrianu?
- Nu, mîrîi colonelul neliniştit. Mi s-a raportat că au dispărut. Au dispărut pur şi simplu. Chiar în noaptea
cînd au fost în misiune. Băieţii mei au răscolit tot oraşul, au fost chiar şi la rudele lor din provincie.
Nimic. Parcă i-a înghiţit pămîntul.
- Parcă? întrebă Aciuci şi mai nervos. Urmă o scurtă pauză.
- Din păcate cred că ai dreptate, oftă Gingu. N-aş vrea să fiu în pielea lor...
- Aţi căutat cum trebuie? îl întrerupse Aciuci înfuriat de vorbăria celuilalt.
- Tot perimteru’ a fost pieptănat cu cea mai mare grijă. Nu s-a găsit nimic. Absolut nimic care să trădeze
semne de luptă. Nimic. Şi totuşi sunt sigur că acolo le-a făcut felu’.
Aciuci hîrîi ceva în receptor, părînd că nu ştie cum să continue.

101
- Auzi, mă, da’ cine dracu e idiotu’ ăsta, că doi din cei mai buni oameni ai tăi nu i-a putut veni dă hac? În
timp ce puse întrebarea îşi smulse furios nodul cravatei care îl sugruma.
- Nu ştiu, frate, gîfîi şoptit colonelul. Dar eu ţi-am spus că nu e glumă.
- Apropo, se răsti iar Aciuci renunţînd să mai trîntească receptorul în furcă, îl iei pe jegu’ ăla, Ştoacă, sau
cum mă-sa l-o chema şi îl ţii cîteva zile pă mîncarea statului. A ajuns d-o obrăsnicie intolerabilă. Nu-mi
mai merge deloc, reluă el după un moment de tăcere ezitantă. Ce fel dă oameni ai tu în unitatea aia? Pînă
şi idiotu’ ăla dă Rîncedu a încasat-o cît e el de mare.
- Ştiu, confirmă scurt Gingu.
- Bine că ştii! i-o reteză şi mai furios Aciuci. Da’ ştii de la cine a luat-o?
- Ştiu şi asta, îl informă sec colonelul.
- Şi o fi v'o mare mîndrie, nu? Nu îi mai lăsă timp să răspundă. Te aştept la mine, mitralie el grăbit
înainte de a întrerupe legătura. Abia atunci observă cît de tare îi tremurau mîinile. Ridică enervat din
umeri şi încercă să-şi aprindă o altă ţigară. Degetele îl refuzară.

Gaiginu rămase în faţa ferestrei, urmărind vînzoleala de pe Magheru în pragul amurgului. Pe

infinitul albastru al cerului se lăfăiau întrupări aburoase, petice de clăbuc desenînd heruvimi pîntecoşi
peste care o pensulă nevăzută trasase dîre roşiatice. De pe discul care se învîrtea pe platanul pickup-ului
se despletea un blues leneş, depănat de suspinul prelungit al ghitării. Privi telefonul cu o ură care îi
îngustă ochii. Ţîrîitul lui insistent, înfipt ca un pumnal în liniştea tărăgănată distrugea nemilos un strop
de vrajă pe care oraşul îl îngăduia cu atîta zgîrcenie.
- Cum închizi te uiţi pe fereastră, îl auzi pe Austrianu fără nici o altă introducere. O să vezi o Volgă
albastră oprind la tine. Tu pleci, dar nu cobori ca de obicei. Urci la ultimul etaj. Te duci pe terasă şi
cobori pe cealaltă scară. Sunt doi. Unul o să urce cu liftul, celălalt pe scări. Vor să fie siguri că nu eşti
prin cartier. Mda. Îţi aduc cadoul, o ureche, cam de elefant, că e fabricată de poporu’ rus. Da’ tu, în
marea ta gentlemănie o să te faci că nici n-o bagi în seamă. Noi ne întîlnim la Gina.
Convorbirea se întrerupse brusc. Se apropie iar de fereastră. După cîteva minute văzu Volga oprind
în faţa blocului. Zîmbi cînd cei doi coborîră din maşină privind ţintă spre fereastra lui. Făcu un semn de
parcă i-ar fi invitat să urce cît mai repede. Apoi îşi luă sacoul şi ieşi. Coborî din lift la ultimul etaj şi urcă
scăriţa care ducea pe terasă. Ajunse în stradă şi se opri în dreptul unei vitrine pe care o admiră foarte
preocupat. Cam după un sfert de oră îi revăzu pe cei doi. Înainte de a se urca în maşină unul din ei îşi
îndreptă iar privirea spre garsoniera lui Gaiginu. Zîmbi mulţumit.

Barul de lîngă Statuia Aviatorilor îl primi cu aceeaşi atmosferă intimă şi cochetă. Patronul se înclină
adînc în faţa lui şi îşi primi tainul cu care Gaiginu îl învăţase de atîta timp. De cum coborî treptele a fost
luat în primire de Gina care îl prinse de braţ, trăgîndu-l după ea.
- Te aşteaptă, îi şopti ea.
Îi oferi un surîs care o făcu să tresară de plăcere. Austrianu îşi ridică mîna de la măsuţa plasată în
colţul cel mai discret, unde muzica micului grup de negri ajungea în surdină şi de unde se vedea bine tot
localul.
- Ia loc, îl invită el cu un aer jovial. Gina mi-a făcut iar o surpriză adorabilă, şi arătă spre paharele pline
cu coniac franţuzesc. Cînd îţi spun eu că Gina e comoara cea mai nepreţuită pe care am întîlnit-o...
Zîmbetul fetei îl făcu să gesticuleze entuziasmat.
- Vezi, exact ce îţi spuneam. Viaţa ar fi aşa de fadă, sinistră şi de-a dreptul lipsită de sens fără o comoară
ca ea.
- Destul cu complimentele. Chiar o să ajung să vă cred, spuse ea rîzînd. Cînd aveţi nevoie de ceva...
- Un semn e de ajuns, dacă vine din suflet, continuă Austrianu stîrnindu-i rîsul.
- Ei, cum a mers? îl întrebă el pe Gaiginu după ce rămaseră singuri.
- M-am conformat ordinului. Ce au făcut ei acolo e treaba lor. Eu nu m-am întors să verific.
- Să fii foarte antent la ce faci. Oamenii mai şi uită. Sau îşi amintesc cînd e prea tîrziu.
Gaiginu îl privi amuzat.
- Mai am pînă să uit şi de ce am venit.

102
- Nu zău? se arătă uimit Austrianu şi începu să rîdă. Îşi aprinse ţigara şi sorbi tacticos din pahar.
- Mda, făcu el după cîteva clipe. Ţigara, coniacul, femeia şi la raison d’etre.
- Nu zău? îl imită Gaiginu, şi eu care credeam că suntem mînaţi de cu totul alte raţiuni.
Austrianu îl aprobă cu o înclinare a capului.
- Ce-mi place la tine e că ai întotdeauna dreptate. Ceea ce ar fi atributul altei vîrste. Nu crezi?
- Parcă eşti o varză scoasă din butoi. Emani un insuportabil miros de acru.
- Asta chiar că a fost bună, făcu Austrianu maliţios. O nouă figură de stil pe frămîntatul pămînt al
literaturii.
- Între timp te-ai acrit şi mai rău.
Începură să rîdă. Austrianu sorbi iar din pahar.
- Am avut o discuţie mai lungă cu toa’şu Iliuşin. Parcă ţi-am mai spus că se pregăteşte ceva. Ceva
important. E vorba de un mare grangure din CC care a devenit un fel de persona non grata. Un nebun
căruia i s-a luat de prea mult bine şi a devenit incomod, un ghimpe în talpă. Auzi ce i-a venit ăstuia prin
cap. Vrea să atragă atenţia occidentului asupra adevăratei feţe a comunismului. O idioţenie, din punctul
de vedere al comuniştilor. Şi idioţenia asta, periculoasă ca orice boală contagioasă, trebuie eradicată. Din
rădăcini, cum ar spune imbecilii ăsştia. Aşa că o să pleci la mare, că acolo îşi face descreieratul ăsta
concediul. Fii foarte atent la felul cum procedezi. Sub nici o formă nu trebuie să miroasă a asasinat.
Occidentalii îl cunsc deja, au primit semnale de la el şi se uită la el ca la cloşca de aur. Aşa că îţi vei lua
şi prietenii. Totul trebuie să pară cît mai firesc, un mic grup plecat în vacanţă. Băieţi simpatici, fete
apetisante, mă rog, tot tacîmul. Programul include şi o uşoară apropiere de obiectiv, pînă la o amiciţie
superficială. Timp în care va trebui să stai cu ochii pe el, să-i analizezi tabieturile şi să vezi cam ce boală
îşi fîlfîie aripile în jurul lui. De regulă, un infarct e cel mai plauzibil. Ştii tu, stresul, lupta pentru putere,
nemulţumirile inerente... Şi atîtea altele carele cu toate sapă chiar şi la rădăcina unui comunist sadea.
Încă o dată, nu ai voie să ratezi, nu ai voie să laşi semne, mai cu seamă ale unui sfîrşit violent. Tragic,
da.
Gaiginu îl ascultă fără să-l privească. Dădea doar din cap pentru a puncta de fiecare dată cît de clar îi
era tot.
- Şi acum, bomba. Nu ştiu ce m-a pus să-l întreb pe Iliuşin dacă a auzit de unu’ Aciuci.
- Iliuşin a fost aici? îl întrerupse Gaiginu.
- Ce intuiţie superioară! se arătă Austrianu uimit, ironizîndu-l amical. Deci, reluă el, l-am întrebat dacă îl
cunoaşte pe Aciuci. Îl cunoaşte. De ce nu l-ar şti? Ei, asta chiar că e o surpriză. Şi încă cum ar mai vrea
să-l ştie şi pe dinlăuntru! Pentru că toa’şu Iliuşin are o bănuială foarte urîtă despre tovu Aciuci. Spre
sfîrşitul anilor treizeci, Moscova a trimis o sumă imensă în patria noastră scumpă pentru a-şi spori
influenţa şi să întărească puterea nenorociţilor ăştia roşii.
- De cîţi bani e vorba? îl întrerupse Gaiginu.
Asutrianu strivi mucul fumegînd al ţigării în scrumiera groasă de cristal.
- Asta nu mi-a mai spus. Ori n-a vrut, ori n-a ştiut. Şi experienţa m-a învăţat că e foarte periculos să pui
întrebări care pot deranja.
- Ce îl face să creadă că Aciuci ar fi comis furtul?
- E doar o bănuială, nimic mai mult. Aciuci e din Iaşi şi banii pe acolo au trecut.
- Mi se pare cam hazardată bănuiala lu’ tovu.
- Poate da, poate nu. Era suficientă o indiscreţie cît de mică. În plus, Aciuci, prin poziţia pe care o ocupa
în celula de partid, putea avea acces la o asemenea informaţie. Mai mult, încă de cînd era o plăpîndă
mlădiţă a comunismului, Aciuci s-a remarcat ca un tip care ar fi călcat şi pe cadavre numai să mai facă
un pas în faţă.
- Şi care ar fi diferenţa dintre el şi ceilalţi? întrebă cu sarcasm Gaiginu.
- Aici ai perfectă dreptate. N-ai cale de scăpare. Ori eşti cu adevărat ticălos, adică un comunist pur sînge,
ori ţi se întîmplă să-ţi cadă lumina pe ochi, dar atunci nu mai poţi fi comunist, că te dă familia afară de la
sînul ei, aşa cum se întîmplă cu indizerabilul ăsta. Dar, mă rog, asta e. Ştii cum e cu supoziţiile astea,
care sunt deşteptate de un ceva care vine de la o forţă mult prea dominatoare ca să i te poţi sustrage.
Cam asta ar fi. Iliuşin ar vrea începerea unei anchete referitoare la ce s-a întîmplat. Dar cazul a fost

103
clasat încă de atunci. Banii au fost furaţi de un profesionist şi asta e. Acum Iliuşin se loveşte de o altă
problemă. Nu-şi permite să tulbure prea mult apa în borcanu’ ăstora. E un fel de problemă internă de
partid, deşi, dacă ţii cont că e vorba de banii ruşilor...
- Intră la pierderi planificate, îl completă Gaiginu.
- O fi. Totuşi, pe mine mă miră pasivitatea asta cînd e vorba de asemenea sume. Poate doar vremile
tulburi de atunci să fie un pretext convenabil pentru ambele părţi.
Se lăsă un moment de tăcere ţesut de muzica discretă a micului grup de negri.
- Apropo, reveni Austrianu, am aflat şi ce s-a întîmplat cu Tiana.
Gaiginu îi aruncă o privire iute.
- Tot mîna bunului nostru prieten. Nu ne lasă un moment de plictiseală. Prima dată n-am înţeles ce era cu
un nu ştiu ce rînced. Acum m-am lămurit. E vorba de unul din oamenii colonelului Gingu, felicitat altel
călduros de frati-su.
- Rîncedu? Asta o fi o poreclă?
- Parcă ce importanţă are?
- Chiar aşa. Şi cum aş putea să dau de el?
Austrianu zîmbi.
- Am impresia că elasticitatea gîndirii tale a început să lase de dorit. Sau te pomeni că au început să pună
francii apă în coniac? Unde îşi are Gingu unitatea?
- În Băneasa.
- Ai văzut ce simplu e? Fă-mi plăcerea şi ia-o pe Tiana într-o dimineaţă şi postaţi-vă în apropierea
unităţii. Dar cu grijă şi strategic, că ştii cum e acolo. Şi vei vedea cît de uşor poţi face cunoştinţă cu
Rîncedu.
- Ce simplu, cît de corect şi cîtă eficienţă, observă Gaiginu zîmbindu-i pentru a-i da satisfacţie.
- Stai, nu te grăbi. Am o veste tare proastă pentru tine.
Gaiginu îl privi cu zîmbetul pierit. Simţi că Austrianu îi lăsase tocmai la sfîrşit un lucru care se va
înfige în el ca un pumnal.
- Hai o dată! izbucni el cu ochii aţintiţi aupra lui.
- E vorba de Traian.
Clipa de tăcere se prăbuşi ca un bolovan peste ei.
- L-au omorît! aproape că izbucni Gaiginu cu pumnii strînşi.
Austrianu dădu posmorît din cap.
- Mai bine ar fi făcut-o. Am aflat că a fost ridicat imediat după vizita voastră. Scrîşnetul lui Gaiginu îl
făcu să-l prindă de braţ. Linişteşte-te, şopti autoritar fostul colonel. Ai înnebunit? Ochii lui, care priveau
lumea cu o detaşare calmă, îl sfredeliră ca un diamant. Gaiginu îşi lăsă capul în jos şi rămase cu pumnii
strînşi.
- Nu poate fi adevărat, oftă el. Dacă ai ştii cît de mult îl iubesc pe omul ăsta!
- Ştiu. Amîndoi îl iubim. Dar nu vizita voastră i-a pecetluit soarta. Securitatea îl bănuia de multă vreme
de colaborare cu luptătorii din munţi.
- Ei şi? Au avut vreo dovadă?
- Te-ai prostit de tot, îi spuse Austrianu posomorît. Ce dovezi vrei tu să adune ăştia? E suficient un
denunţ.
- Ai aflat de la cine?
- De la cine? Oricine putea să i-o facă.
- Îmi amintesc, spuse Giginu cu fruntea sprijinită în palmă. Acum îmi amintesc. Ne povestea de unul
Banu, vecinul lui, comunist înrăit. Oftă şi luă paharul pe care îl bău dintr-o dată. Şi?
- Şi... A fost ţinut cu o marmidă plină cu apă şi gheaţă pe spatele gol. Zile şi nopţi. Nu a avut voie să se
aşeze. Cînd a căzut din picioare, l-au bătut cu bîta pînă a leşinat.
Faţa lui Gaiginu rămase imobilă, prinsă parcă de o mînă de fier. Doar ochii îi ardeau.
- Cînd am aflat ce s-a întîmplat, mai respira încă.
- Cum e posibil? Sabin? E cu putinţă ca un asemenea om să fie ucis de nişte nimicuri, şi încă în ce fel?
Austrianu îl privi fără să clipească în timp ce degetele răsuceau paharul gol.

104
- Împacă-te cu ideea că nimicul ucide. De aia e nimic. Pentru că lasă în urma lui pustiu. Din nefericire,
cînd devine conştient de dimensiunea şi valoarea lui, dintr-un puseu de gelozie şi din nimcnicia
coţinutului său, nimicul trece la un atac instinctual de reducere a tot ce există, la dimensiunea şi valoarea
lui. Pe tine te supără că nu a fost ucis de mîna unui filozof? Ştii prea bine că un om superior nu ar fi putu
face aşa ceva. Doar gunoiul ucide cu pestilenţa pe care o emană otrava şi putreziciunea din el. Iar ăştia
sunt crema, esenţa nimicului, a gunoiului uman, a putrefacţiei spirititului. Sub ei nu mai e nimic. Mai jos
de unde sunt ei nu se mai poate coborî.
Gaiginu încercă să-l asculte, dar gîndul îl purta necontenit spre dulceaţa liniştii din Brăduleţ şi
părintele Traian Sincu a cărui simplă prezenţă îl făcea să uite de toată răutatea şi sufletul mizerabil al
lumii. Îşi ridică ochii şi îl întrebă pe Austrianu cu o voce care nu mai era a lui.
- Cînd trebuie să plec?
Austrianu ridică neputincios din umeri.
- Încă nu s-a fixat o dată. Totul depinde de ţintă.

Aciuci deschise uşa somptuasei lui vile şi îl privi clipind pe Gingu. Colonelul rămase nemişcat,
aşteptînd ca fratele lui să-l inivite înăuntru. Secretarul organizaţiei de Bucureşti privi dincolo de zidul de
piatră al vilei, vrînd parcă să se încredinţeze că nu îl pîndea nimeni.
- Eşti sigur că nu ai fost urmărit? îl întrebă pe colonel continuînd să măture strada cu privirea încordată.
Gingu ridică agasat din umeri.
- Ce e cu tîmpenia asta? Cine să mă urmărească?
Aciuci nu-i răspunse dar se dete într-o parte, lăsîndu-l să intre. Urcară cele cinci trepte de marmură
din antreu, apoi îşi prinse fratele de cot, făcîndu-l să se oprească.
- Lasă, nu mergem la mine. Mă tot omoară nevastă-mea cu fumatul. Hai încoace.
Traversară holul pe care se înşirau mai multe uşi şi intrară într-o sufragerie mare dominată de
eleganţa greoaie a mobilei din secolul trecut. Aciuci deschise o uşă mascată de draperie şi intrară într-o
cămăruţă cochetă cu o masă pentru cocktailuri şi două fotolii.
- Ăsta e fumoraul, îl lămuri gazda, şi, cînd am chef să scăp de gura lu’ Gica, vin aici.
Se trînti pe unul din fotolii şi îi făcu semn lui Gingu să-i urmeze exemplul.
-Ei? făcu el interogativ. Ce era aşa de urgent că nu mai putea aştepta pînă mîine?
Gingu îşi studie fratele prin lentilele fumurii.
- Ei, itbucni el fără prea mult entuziasm, azi a trecut Mulţescu pe la mine.
- Care Mulţescu?
- Locotenentu’ major de la Economic. Băiat bun, altfel. Ca dovadă că mai întîi a trecut pe la mine, să-mi
ceară sfatu’.
- În legătură cu ce?
Gingu îşi scoase pachetul de ţigări.
- Ia şi tu una, îşi îndemnă el fratele. Le aprinseră, apoi Gingu vru să continue, dar îl opri mîna întinsă a
fratelui său.
- Stai aşa, stai aşa. Graba asta cu care vrei tu să espediezi totu’ nu-mi face bine. Se ridică, se apropie de
un tablou pe care îl trase cu o mişcare bruscă, descoperind uşa metalică a unui seif. O deschise tacticos
şi scoase o sticlă de whisky şi două pahare. Se întoarse la masă şi turnă băutura în pahare. Îl ridică pe al
lui, privind licoarea prin lumina blîndă a veiozei.
- O frumuseţe, şopti el. Asta îmi place mie cel mai mult. Cînd idioţii ăia dă capitalişti produc ca noi să le
sorbim munca.
- Ai de gînd să mă asculţi? ridică Gingu tonul văzînd lipsa de interes a celuilalt.
Chipul primului secretar trăda plăcerea de a gusta din pahar. Făcu o strîmbătură sugestivă şi îşi invită
fratele cu un gest să spună ce dorea.
- Ţi-am zis că a fost Mulţescu la mine. E locotenent major la Economic. Mi-a spus că a făcut verificări la
gospodăria noastră.
Dintr-o dată lipsa de chef a lui Aciuci dispăru, lăsînd locul unei încordări vizibile.
- Verificări, spui? Cum? Aşa, dă capul lui? Că doar eu nu i-am cerut aşa ceva.

105
- Nu i-ai cerut tu, da’ treaba a plecat de la nişte intrări în gestiunea gospodăriei. Mulţescu s-a apucat să
facă nişte verificări. Aciuci mîrîi ceva, dar colonelul continuă pe acelaşi ton. Şi aşa a venit să-mi spună
că a găsit o lipsă de şapteji de mii.
Aciuci se ridică şi începu să se învîrtească nervos prin spaţiul strîmt.
- Nu se poate, şopti el. Mai am nevoie dă Predescu. Şi ce are dă gînd să facă? întrebă el privindu-şi
fratele ţintă.
- Deocamdată a început nişte reverificări. E convins că e o greşală undeva.
- E pă mă-sa, izbucni Aciuci înfuriat. E pă mă-sa. Rămase nemişcat, cu ochii înfipţi în sticla de whisky,
apoi tresări. Mai ştie cineva dă povestea asta?
- Din cîte ştiu eu, nimeni nu i-a ordonat să extindă verificările.
- A făcut-o, idiotu’, dă unu’ singur?
- Cam aşa ceva.
Aciuci îşi aprinse altă ţigară. Paharul cu băutură rămase neatins pe masă.
- Aha, făcu el de parcă i-ar fi venit o idee bună şi faţa i se lumină. Ia să-l invităm noi pă băiatu’ ăsta aşa
dă destoinic la cabana voastră dă vînătoare dă lîngă Peştera.
- Cînd?
- Cînd? Cît mai curînd. Şi ai mare grijă ca imbecilu’ ăsta să nu dea pă gură faţă dă mai ştii cine. Şaptej
dă mii! Auzi ce face şi Predescu ăsta. Ce-i mai dă şi ăstuia pîn cap! Cît dă nebun să fie un porstănac ca
să crează că poa să dea cu panacotu’ pîn’ la blană fără să se dea-n fapt? Îşi privi lung fratele şi dădu încet
din cap. A fura e o filozofie complicată, o ştiinţă subtilă. Buleşte mereu cu mîna altuia şi păstrează-ţi
husănu’ doar atîta timp cît îţi face trebuinţă. În aparenţă e simplu. Dar în practică, toa'şu’, trebuie să ştii
ezact cum să-ţi trebuiască, şi cînd. Şi cît. Şi p’ormă să ştii cum să faci vînt balastului în şanţ. Să furi doar
cu statu’, în numele lui şi să-l faci să crează că doar pentru el. Ăsta e marele schepsis. Că şi statu’ are
nevoie dă hoţi care să-i dea dreptu’ şi aşa să mergem cu toţii mai departe.
Colonelul îl ascultă cu un zîmbet aprobator,
- Nu e nevoie să mă conduci. Ştiu cum se iese.

Mătasea cerului se întindea rară, atîrnată de crengile descîrnate şi negre ca nişte braţe prin care
alergau vine de cărbune. Apostu mergea alături de Gaiginu fără să-l întrebe nimic. Se întîlniseră nu
departe de fabrică şi Gaiginu îl luase fără nici o vorbă după el, la o plimbare, parcă fără noimă, pe
străzile oraşului. Apostu îl întrebase ceva, dar, fie că nu îl auzise, fie că se încăpăţîna să rămînă încuiat
într-o tăcere misterioasă, Gaiginu continua să-l tragă după el fără să-i spună o vorbă. Căldura verii se
aduna în gheme fierbinţi, izbind cu răsuflare de foc. Apostu îşi îndepărta pelicula subţire de sudoare
adunată pe frunte cu dosul mîinii şi se ţinea tăcut după Gaiginu. Citise pe faţa lui o suferinţă adîncă. Îşi
închipuia că se întîmplase ceva grav, suficient de grav să fi lovit direct în sufletul întortocheat şi
imprevizibil al acelui om straniu, de care se apropiase cu teamă şi pe care spera să-l cunoacă într-o bună
zi. Se urcară într-un tramvai care îi lăsă în apropierea Gării de Nord. Apostu continua să se ţină după
Gaiginu fără să aibă curajul să-l întrebe ceva. Îi vedea doar profilul chinuit de aceeaşi suferinţă tainică
pe care se jena să o răscolească iscodindul cu o curiozitate inutilă.
La un moment dat, fostul legionar se întoarse spre el şi îl întrebă.
- Îţi mai aduci aminte de Traian? Vocea avea un ecou ciudat, venind parcă dintr-un străfund unde se
năştea durerea. Apostu dădu imediat din cap.
- E domnul la care am fost de curînd, în...
- În Brăduleţ. L-au omorît.
Capul lui Apostu zvîcni scurt, de parcă vestea l-ar fi izbit ca o piatră. Nu spuse nimic, dar simţi prin
lăuntrul lui o gheară care îl sfîşia încet. Îi plăcuse bărbatul acela falnic, plămădit parcă din bunătate şi
înţelepciune. Auzi oftatul adînc al prietenului său şi îi văzu pumnii strînşi. Îi înţelese zbuciumul. Nu
reuşea să priceapă încotro mergeau. Poate că Gaiginu voia doar să obosească pînă la epuizare, pînă la
punctul în care totul amorţeşte, cuprins de o anestezie generală, din care să se trezească doar cînd timpul,
cu tăvălugul lui, va fi măcinat toată durerea şi tristeţea adunată în adîncul lui.

106
 Traversară podul Grant. Mahalaua Giuleştiului se întindea plină de magherniţe din chirpici înşirate
de-a lungul unor uliţe cotropite de praf şi gunoaie. O liotă de copii alerga în jurul lor, cu mîinile întinse
în speranţa unui bănuţ aruncat ca ei să se încaiere furioşi pentru cucerirea lui. Îşi continuară plimbarea
urmăriţi de ochii curioşi ai cumetrelor ieşite pe la porţi.
Gaiginu se opri în dreptul unui cap curios cu vîrsta trădată de coca plină de cute şi vine subţiri
adunată ca un pumn sub bărbie.
- Ai auzit de unu’ Păduche, sau Cititu, îl întrebă Gaiginu fără nici o introducere pe bătrînul care continua
să-i privească la fel de surprins.
- Ha? făcu el părînd să nu priceapă întrebarea, apoi scutură energic din mînă. Ei, cum dracu? Da’ cine nu
ştie de el?
- Şi pe unde stă?
Bătrînul îl privi cu ochi apoşi, obosiţi de viaţă şi clipi nedumerit. Îi expedie o căutătură bănuitoare şi
mîrîi circumspect.
- Da’ ce-o fi făcut, sărmanu’ de el, că-l cauţi mata aşa, dintr-o dată?
Gaiginu încercă să zîmbească, dar faţa îi rămase la fel de crispată.
- A, n-a făcut nimic, dacă de asta e vorba. Mai de mult, am avut onoarea să-l cunosc. De fapt, el s-a
aşezat la masa noastră şi n-a mai plecat. Mi-a spus că locuieşte în Giuleşti şi, pentru că simt eu că i s-a
făcut dor de mine m-am hotărît să-l caut.
- Aha, făcu bătrînul dumirit cu aceeaşi voce deşirată şi hîrîitoare. Asta era... Păi da, p-aici stă, la două sau
trei străzi d-aici. Faci mata prima la dreapta, mergi pînă la capăt, iar la dreapta şi pe prima stradă. Dai
acolo d-un morman de cartoane şi table. Ăla, cică, e palatu' lui. Da’ nu-l găseşti acu’ acasă. Mai bine l-ai
căuta mata la cîrciuma lui Cireaşă. E chiar lîngă piaţă. Toată lumea îl cinsteşte, că la toţi le place de el.
Gaiginu dădu din cap în semn de mulţumire şi dădu să plece, dar îl reţinu aceeaşi voce venită parcă
dintr-un ceaun în care bolborosea vulcanul fierbinte al mămăligii.
- N-ai matale o ţigară.
Gaiginu îşi strecură mîna în buzunarul sacoului subţire şi scoase un pachet de Mărăşeşti.
- Ia-le, moşule. Orice informaţie importantă îşi are preţul ei.
Bătrînul vru să mai spună ceva, dar Gaiginu se depărtase, urmat de Apostu.
Cîrciuma lui Cireaşă era o încropire de cîteva mese îngrădite cu un gard de trestie. O coşmelie de
tablă, gata să se prăbuşească, era sala unde clienţii se retrăgeau în caz de ploaie. Mesele şubrede erau
ocupate de o adunătură zdrenţuită, cu feţe supte, năpădite de bărbi ţepoase. Lumea pătrundea prin ochii
care doar ei mai ţineau aprinsă o lumină tăcută şi mocnită. Mîinile uscate, cu vene veştede se încleştau
înverşunate pe paharele soioase din care năvălea mirosul acru al rachiului contrafăcut.
Gaiginu rămase în dreptul rupturii din împrejmuirea fragilă de trestii care ţinea loc de intrare şi îl
căută din ochi pe Cititu. Simţi privirile celorlalţi aţintiţi asupra lui. Ar fi vrut să zîmbească, dar nu
reuşea. Revolta pentru tragedia prietenului său se înnodase în mijlocul pieptului, ţinîndu-i nervii într-un
pumn de oţel.
Avu o tresărire cînd descoperi anteriul lung şi peticit, părăsit de mult de culoarea lui iniţială. Braţele
omului gesticulau amplu, dirijînd parcă privirile grupului adunat în jurul lui. Gaiginu se apropie încet,
urmat de Apostu şi se opri chiar în faţa lui. Bărbatul continuă să vorbească tare, în timp ce îl privea pe
fostul legionar la început indiferent, apoi, dintr-o dată îşi întinse degetul spre el şi exclamă tare.
- Pe tine te cunosc. Nu suficient, dar te cunosc. Şi pe amicul dumitale.
- Şi cît de suficient ai vrea să mă cunoşti? îl întrebă Gaiginu, schiţînd pentru prima oară o fantomă de
zîmbet.
- Păi, să zicem că pînă la fundul unei sticle de rachiu... bun, nu ca... Unu’ de calitate, nu extractul ăsta de
găinaţ care se serveşte aici.
- Şi o fleică împănată cu nişte mici, continuă Gaiginu convins că a atins un punct nevralgic.
Mîna lui Cititu rămase înfiptă în sus şi pe faţa lui demolată se strecură o undă în care fostul legionar
recunoscu dispreţul subţire. Se ridică de pe scaunul care îşi scîrţîi trist oftatul de uşurare, lăsîndu-i pe
ceilalţi pradă unor întrebări felurite, şi se apropie de Gaiginu.

107
- Păi, dumneata îmi zgîndări suferinţa mea iubitoare de suflete pure. Păi, dacă adunătura asta numită
omenire ar avea cel puţin, fii atent la ce-ţi spun eu aici, cel puţin un sfert din înţelepciunea şi sufletul
animalelor, lumea... Ehei, lumea ar fi de un milion de ori mai bună.
Gaiginu îl privi amuzat şi trist. Anteriul peticit se răsucise în jurul trupului firav ca o togă plină de
importanţă şi demnitate. De sub el se ivi capul delicat al lui Liniuţă care îi privi mirat şi lătră scurt, după
care se retrase la locul lui.
- Şi, ce mai faci, străine, tu, om de care lumea nu a auzit, dar peste care ar călca fără nici o ezitare dacă
ar avea şansa.
- Te căutam, îi spuse Gaiginu în timp ce îl trase spre gardul de trestii. Am întrebat un bătrîn de casa ta,
dar mi-a spus că, între timp, te-ai mutat aici.
- Casa, făcu Cititu teatral, depărtîndu-şi mîinile de trup. Ce e casa? Un loc pe unde dau din ce în ce mai
rar.
- Bine zis, îl aprobă Gaiginu.
- Mă refeream la casa din noi. Din fiecare din noi, continuă Cititu grăbit. La sufletul pe care în divina
LUI bunătate, ZIDITORUL de lumi, l-a sădit în fiece trup de om, sperînd ca poteca pe care paşii ne vor
duce să fie cea dreaptă. Ce speranţă frumoasă şi ce deşartă făptură e sărmana omenire.
- Mă rog, îl aprobă iar Gaiginu, dar spune-mi, unde ţi-ai putea ostoi greaţa?
Cititu îl privi mirat, apoi rîse scurt.
– Ştiu eu un loc. E o cîrciumă lîngă gară. Acolo e un negustor cinstit, dacă aşa ceva poate exista. Nu
pune apa-n jin, nici minciuna-n adevăr.
Plecară urmăriţi de protestul celorlalţi, care plătiseră pentru o poveste neterminată. Cititu dădu a
lehamite din mînă.
- Să-i ia dracu, hîrîi el acompaniat de lătratul subţire al lui Liniuţă. Nişte idioţi care vor să scape din
ghearele realităţii plutind pe aripile de catifea ale unui vis. Asta-i singura menire a artei. Să-şi bată joc de
sufletele moi, şi, puţinilor, cîţi mai suntem, să ne facă acordeon din frunte. Ne merităm soarta. Da’ de ce
mă căutai? îl întrebă pe Gaiginu întorcîndu-se spre el.
- Trec printr-un moment dificil şi mi-am amintit că discursul tău mi-a făcut bine.
- Alt idiot, rîse Păduchele fără chef. De ce şi-ar imagina toţi că o vorbă spusă la un taifas poate să stingă
o durere pe care doar prostia şi ticăloşia celorlalţi o aprinde?
- Pentru că ăsta e rostul vorbelor, spuse Gaiginu continuînd să meargă alături de anteriul peticit care lătra
în răstimpuri. Cînd sunt trist, o vorbă spusă cu minte e o alifie la fel de bună ca un blues.
Păduchele îl privi din spatele unui zîmbet ciufulit.
- Aha, exclamă el vioi, te dai pe lîngă muzica negrilor. Tocmai începea să mă bîntuie iluzia că stau lîngă
o arătare împăiată cu ciudăţenii. Noroc că mi-ai pus piedică la timp.
- Am greşit undeva, constată Gaiginu părînd interesat de părerea celuilalt.
- Chiar aşa, frate, spuse Păduchele şi începu să rîdă. Căci noi nu suntem, niciodată nu suntem, nici chiar
trişti, cum spuneai tu, pen' că nu suntem. Nu suntem deloc, căci tot timpul devenim, dacă poţi înţelege
ceva din povestea asta.
- Pămînt, murmură Gaiginu abia auzit.
Cititu se opri în mijlocul drumului şi îl privi pe Gaiginu cu o admiraţie sinceră.
- Frate, tu iarăşi te faci ciudat. Chiar te urmăreşte ambiţia asta?
Fostul legionar nu îi răspunse. Îl trase doar de braţ, obligîndu-l să meargă mai departe.
Cîrciuma părea ceva mai selectă, luminată discret cu lămpi aşezate printre mesele grădinii de vară.
Mirosul apetisant al grătarului încins plutea în aer, chemînd cu forţa unui magnet. Pe deasupra se foia
spuma albă aşezată ca o meşă pe halbele de bere. O guristă se străduia să dea aromei o formă ondulată.
Au avut noroc cu nişte muşterii care terminaseră de mîncat, eliberînd una din mese.
- Deci, îl întrebă Gaiginu pe Cititu aşezat comod pe scaun, cu picioarele răsfirate şi mîna aşezată pe
capul de bibelou al căţelului.
- Deci, stimate fraiere care mai crezi în forţa tămăduitoare a cuvîntului şi nu în puterea demolatoare a
pumnului, eu zic că la capătul unei după-amieze atît de fierbinţi, fremătarea răcoroasă a acestei beri nu
ar fi lucrul cel mai de dispreţuit.

108
- Şi, mai departe?
- Mai departe ce?
- Ce mai punem pe lîngă?
Păduchele rămase gînditor.
- Un pachet de mahoarcă, da’ d’alea americăneşti. Nu de alta, da’ studiul limbilor, şi cu cît mai străine,
cu atît mai bine, a fost mereu un lucru pe care l-am ţinut la mare cinste.
- Bun, acceptă Gaiginu, şi mai departe?
Ochii Păduchelui căutară şiret printre norii care parcelau cerul.
- Păi, oftă el, ce s-o mai dăm cotită? Acu’, dacă tot s-a aruncat haita asta de fiinţe primitive asupra
bietului animal, doar n-o să lăsăm sărmana carne să nu-şi îmlinească sînta ei menire de a umple doar
burţi rîncede, fără să hrănească nici cel puţin un singur creiere.
Giaginu ridică mîna, făcîndu-l pe chelner să se apropie. Îi spuse despre ce era vorba şi îi ceru să le
aducă imediat un pachet de ţigări bune şi cîte o halbă de bere.
- Şi ce spuneai că ţi s-ntîmplat? îl întrebă Cititu cu ochii aţintiţi asupra lui.
Gaiginu oftă, ridicîndu-şi umerii a neputinţă.
- Am pierdut pe cineva care mi-era foarte drag. Şi asta îmi provoacă o suferinţă cumplită pe care o pot
ameţi doar vorbind cu cineva în stare s-o facă.
Cititu clipi şiret.
- Păi, ia să vedem. Despre părinţi nu poate fi vorba. Tu chiar suferi cu adevărat şi asta se vede clar. Or,
bieţii părinţi nu se mai bucură de atîta cinstire încît să fie jeliţi prin suferinţă pură de fii şi fiice. Poate că
şi aici e o dîră de adevăr. Pentru că, de cele mai multe ori ne dau suferinţei şi nu bucuriei, bolii şi nu
sănătăţii, sărăciei şi nu bunăstării şi tot aşa. Da’ oricum ar fi, prima şi cea mai mare grijă a copiilor e să-
şi uite de părinţi, că au alte griji, mult mai mari şi mai importante şi bătrînii nu fac alta decăt să le stea în
drum. De vreo gagică nu poate fi vorba, că atunci omu’ devine teatral, are o gestică impresionantă,
plînge, caută un perete să-l dea jos cu capu’, că, poate în prostia lui o înduplecă să-şi mai bată puţin joc
de el. Eu zic că e vorba de un prieten.
Gaiginu vru să spună ceva, dar fu întrerupt de venirea chelnerului.
- Măi, omule, dar tu chiar suferi, constată Cititu după ce sorbi cu plăcere din berea rece, ştergîndu-şi
apoi mustăţile cu un gest larg. Şi nu înţeleg de ce. Chiar crezi că suferinţa ta ţi-l mai aduce înapoi? E o
tîmpenie. O să zici că e în firea omului să sufere. Aşa crede pocitania asta pe două picioare. Că, după ce
că e pocit pe de-afară, vrea să se schimonosească şi pe dinlăuntru. Mă, viaţa e un produs atît de simplu,
atît de direct, un dar superb făcut fiecăruia dintre noi în egală măsură, indiferent cine am fi. Simplul fapt
că suntem cu toţii confecţioanţi la fel, că ne naştem din cauza aceluiaşi păcat, că avem în noi ce are şi un
rege şi un cerşetor, ne arată nouă, tîmpiţilor de oameni, că SUPREMUL GÎNDITOR a ştiut ce face şi că
ne iubeşte în mod egal. Şi atunci, dacă viaţa asta ne vine de acolo, aşa cum ne e ea oferită, la ce să o mai
complicăm? De ce să o schilodim cu propria noastră minte şi să nu o luăm exact aşa cum e? Ca pe o
bucată de cîrnat cu cele cîteva condimente primare vîrîte în ea şi din care să muşti cu poftă, simţind cum
îţi lasă gura apă doar uitîndu-te la el. Asta e viaţa. Răspunde la primul ei impuls, lasă dracului toate
gîndurile, toate întrebările şi calculele seci şi searbăde prin care tot vrei să deduci consecinţele gesturilor
tale şi îmbrăţişeaz-o ca un îndrăgostit înnebunit de parfumul ei, plin de patimă şi patos din cauza
formelor şi căldurii ei şi invit-o la dans, zbenguie-te cu ea prin toate ungherele întunecate, pipăi-o şi
simte-i formele rotunde şi tari. Ce rost are să-i cauţi ţesuturile, să dai de tendoane, de proteze, de
măruntaie şi maţe? Formele, netezimea pielii, mirosul întunecat al dorinţei. Asta să-ţi umple sufletul,
dacă vrei să fii fericit.
Ochii i se aprinseră şi faţa, atît de îngustă încît aveai impresia că e ascuţită cu lama, căpătă o
mobilitate care îi punea în mişcare fiecare muşchi. Aruncă mucul ţigării pe jos şi bău restul de bere cu o
poftă care îi făcu pe ceilalţi să-i imite gestul.
- Repede, coane, spuse Cititu cu ochii pe halba goală. Repede să mai aducă una că rămîn fără
combustibil şi nu mai am cu ce să-ţi împui capu’. Că vezi ce simplu e să pui căţaua să latre? Chiar ai
putea să juri că aşa e. Ce zice, aia face, da’, după ce m-au zvîrlit ăştia afară din catedra de fliozofie de la
Universitate, am devenit mai reflexiv, mai introvertit şi am încercat să-mi dovedesc că se poate oricum

109
şi, că zilele care ne-au fost date, să fie trăite cu toată intensitatea. Dar, ce să vezi? Uneori îmi place să
mai cotrobăi prin mine, şi atunci peste ce dau? O şandrama plină de gînduri nerostite şi dorinţi
neîmplinite. Ei, atunci pot să jur că arăt ca statuia lui Hercule cu hernie.
A fost întrerupt de apariţia chelnerului însoţit de un picolo. Amîndoi cărau tăvi încărcate cu farfurii şi
halbe de bere.
- Ce dracu e toată viaţa asta? se întrebă Cititu cu ochii pe friptura imensă din faţa lui. E doar un fum, o
părere, un abur. Fumul şi aburul vieţii. Noroc cu timpul ăsta, care înghite şi macerează în imensitatea lui
tot ce a fost îngrozitor de urît, sau superlativ de frumos. Se apropie de farfurie şi inspiră adînc aburul
fripturii. Ei, vezi, continuă el cu aceeaşi privire pierdută. Eu, şi cînd dorm, am ochelarii pe nas. Făcu o
pauză aşteptînd întrebarea.
- De ce? îi făcu plăcerea Gaiginu.
- Ca să văd visele mai bine.
- Şi dacă e un coşmar?
- Visul unui om nu poate fi coşmar. Dar chiar şi atunci, cu atît mai bine. Începu să rîdă fără veselie, un
rîs trist, fără chef, scăpat parcă dintr-un burduf rupt.
Apucă hotărît cuţitul şi furculiţa, tăie o bucată de carne şi începu să mestece, înghiţind cu plăcere.
Repetă gestul de cîteva ori, apoi se lăsă pe spăteaza scaunului.
- M-am tot întrebat, aşa cum mă întreb şi acum, Ce e libertatea? Mulţi s-au străduit să-i dea o definiţie.
Dar pentru mine rămîne doar o iluzie. Şi încă un amară. Eu, ditai omu’, plămădit dintr-o substanţă
superior organizată, cizelată cu atîta simţ de răspundere, capabil de construcţii spectaculoase, sau chiar
de o idioţenie fără margini, depind, şi cînd spun depind, înseamnă că s-a terminat cu toată libertatea mea,
de bucata asta de mortăciune smulsă de omul superior care sunt eu, eşti tu, suntem noi cu toţii, din trupul
unei vite, sau al unui porc la care mă uit cu silă şi de care îmi bat joc, atribuindu-i calităţile, zicem noi
deplorabile, vreunui semen de-al meu despre care eu cred că n-ar fi demn de titlul atît de nobil de om.
Iar vita depinde la rîndul ei de firul de iarbă pe care calc, pe care îl smulg sau îl scuip fără nici o rezervă.
Chiar poţi trece indiferent pe lîngă trupul uriaş al vitei hrănit de firul de iarbă? Ori, cînd totul este un
lanţ în care fiecare verigă sunt eu legat de animalul care depinde de firul de iarbă, mai pot vorbi de
libertate? Nu, cu atît mai puţin cu cît în mod deliberat, prin propria mea voinţă, nu a altora, îmi iau
singur de la gură pînă şi ultima fărîmă de libertate care mi-a mai rămas. Că aşa e tot actu’ trăirii, straniu
alcătuit şi bazat pe arta dependenţei, o dependenţă stratificată în care suferinţa dispreţuită a celui de sub
mine, ceea ce mă şi face să cred că mi-e inferior, îmi dă mie viaţa lui ca eu să merg mai departe. Pentru
ce? Cu ce scop? Cît îmi dai ca să-ţi spui? Deci, ca eu să fiu, altu’ trebuie să piară. Urîtă treabă. În rest
viaţa ar putea fi aşa de frumoasă.
Se aplecă iar deasupra farfuriei, înfulecă grăbit şi cu poftă alte cîteva bucăţi de friptură, apoi termină
berea şi, în aşteptarea următoarei halbe se lăsă iar pe spăteaza sacunului şi îşi aprinse o ţigară.
- Sau poate că ar trebui să luăm în discuţie forma superioară a libertăţii, cea a cugetului? spuse el după
primul fum. Să fim serioşi. Omul e o creatură stranie, un ac de busolă în căutarea disperată a nordului,
căutare care în final se dovedeşte a fi o brambureală browniană. Libertatea de conştiinţă! Unde există
aşa ceva? Putem vorbi de libertatea minţii într-o ţară ca asta? Rîse scurt şi scuipă în silă printre dinţi. Am
trei colegi care sapă de zor la canal. Credeţi că mintea oricăruia dintre ei zburdă liberă în căutarea
adevărului ultim cînd trupul e supus chinurilor din infern? Şi să nu credeţi că dincolo de cortină lucrurile
stau altfel. Omul se crede o vită superioară, dar care trăieşte într-o turmă ale cărei principii de organizare
şi funcţionare nu sar departe de ale turmei de bizoni. Cel care gîndeşte altfel decît ceilalţi e privit cu
suspiciune şi izgonit imediat ce pretextul se dovedeşte suficient de plauzibil. Ia să gîndeşti altfel decît
şeful de partid, decît patronul, decît naşu’! Să vezi ce repede ţi se mai ajustează mintea. Şi să nu credeţi
că gîndirea pustnicului refugiat în creier de munte ar fi cu ceva mai liberă. O singură potecă duce spre
cer. O potecă îngustă şi greu, tare greu de urcat. Uite, continuă el după ce mai trase un fum, în timp ce îl
privea pe căţelul Liniuţă ieşit din culcuşul lui să devoreze porţia care îi fusese destinată. El e cu adevărat
liber, în sensul că poate face ce vrea pentru că eu îl iubesc atît de mult, încît nu o să sufere din cauza
mea. Dar ca să-ţi dai seama cum e lumea asta, eu, fiinţă superioară, hărăzită să fiu liber, îmi privesc în
ultima vreme cîinele intrigat şi nu fără admiraţie perversă despre care simt că nu-mi face bine, dar de

110
care nu mă pot debarasa. Mă uimesc atît mutra cît şi apucăturile lui tot mai umane. Şi, să fiu sincer, asta
îmi stîrneşte un sentiment de amară disperare. Pe lîngă că profilul lui a început să semene periculos de
mult cu al unui individ care se vrea mereu grav, tot timpul preocupat de vreun fleac extrem de important,
cîinele meu a început să mă mintă. Se preface că mă iubeşte, că mă recunoaşte de stăpîn, că nu iese din
vorba mea şi, în realitate, îşi bate joc de mine. Singurul lucru pe care îl urmăreşte e să-şi vadă burta
plină, setea potolită şi trupul lui blănos pus la adăpost. În rest, nimic. Eu sunt doar unealta satisfacerii
nevoilor lui. Nimic mai mult. Nu-i aşa ? îşi întrebă el cîinele pe care îl prinse de ceafă, pupîndu-l cu o
dragoste paternă. Apoi puse căţelul care protestă cu o mîrîitură în dreptul farfuriei şi făcu şi el acelaşi
lucru.
Termină restul de friptură şi sorbi din halba proaspăt adusă. În ochi i se citea o mulţumire simplă, dar
vie, trăită cu un maxim de intensitate.
- Vezi, dacă ai fi dat aşa ceva unui individ care are parte în fiecare zi de ea, ar fi strîmbat plictisit din
trompă. Bună şi ţigara asta americană, continuă el suflînd fumul, dar parcă tot mai bine mă înţelegeam
cu o mărăşească de-a mea. Şi, spui că ai pierdut un prieten, continuă el privindu-l pe Gaiginu. Lasă, nu-
mi spune nimic. Ştiu prea bine despre ce e vorba. Dar să ştii că lumea se împarte în victime şi călăi. Care
sunt mai mulţi, care mai puţini? Cei mai puţini se cred şi cei mai deştepţi. Proştii... Ei sunt mulţii. Dar şi
pentru victime şi pentru călăi fiecare filă ruptă a calendarului se aşterne, fără ca vreunul din ei să ştie,
peste un cortegiu neîntrerupt de vechi suferinţe, nelegiuiri, crime, condamnări şi execuţii care îşi întind
umbrele pînă la azi prin trecutul tulbure al lui ieri. Dar să-ţi zic ceva, că tot vorbirăm despre victima pe
care o plîngi tu. Aşa se întîmplă întotdeauna. Victimele sunt văzute ca fiind ceva colateral. Fiara care
ucide atrage. Ea şochează, înspăimîntă, stîrneşte admiraţia prin forţa ei, prin dispreţul ucigaş faţă de
viaţă şi umanism, prin inconştienţa ei vinovată şi brutală. Victima poate gîdila, în el mai fericit caz, mila,
dar, de cele mai multe ori mila asta e un ambalaj fragil pentru sila şi dispreţul zgîndărite poate de
laşitatea victimei, de neputinţa ei, de lipsa ei de voinţă, energie şi forţă de a fi mai fiară ca fiara, de a
vrea să fie, indiferent de costuri şi consecinţe. Greşesc? Îl privi pe Gaiginu cu ochi în care se aprinse o
luminiţă ciudată. Greşesc?
Gaiginu simţi forţa imperativă a întrebării repetată.
- Tăcerea e cel mai corect şi neinterpretabil răspuns, tinere domn. Nu îţi sunt deloc recunoscător că în
seara asta m-ai luat de pe grămada mea de bălegar ca să mă aduci în palatul ăsta al îmbuibării. Nici că
m-ai pus să dau cu făcăleţul prin oala cu lături a unui suflet chinuit. Dar, ca să fiu sincer, din asta trăiesc.
Şi nu mă plîng. Destinul omului e să fie cînd sub el, cînd peste el. Cum am fost în seara asta? Tăcerea ta
îmi confirmă bănuiala.
Pe buzele lui Gaiginu se ivi conturul unui zîmbet.
- Nici eu nu îţi mulţumesc. Speram să scap de una şi am dat de alta.
Au rîs amîndoi.
- Dar, cel puţin acum ştiu de unde să te iau. Se ridică urmat de Apostu. Îţi mai comand o porţie, spuse el
în ciuda protestelor celuilalt. Lasă, cîinele tău o să poată ce crezi tu că nu vei mai reuşi. Şi, cînd voi fi
iarăşi lovit, cînd pămîntul se va răsuci prea repede, fugindu-mi de sub picioare, o să te caut iar.
Cititu îl privi lung şi izbucni în rîs.
- Nene, va trebui să vă înscriu pe listă, ca la audineţă, aşa de solicitat sunt.
Noaptea de vară se strînsese în jurul lor, revărsînd strălucirea focului rece al stelelor. Dar nu pentru
ei.

Aciuci rămase cu fruntea sprijinită în podul palmei în timp ce privirea îi rătăcea absentă pe geamul
biroului. În faţa lui stătea deschis carneţelul cu notiţele pe care şi le făcea uneori. Încerca să-şi adune
gîndurile, dar ele alunecau în toate părţile, refuzînd parcă să i se supună. În minte i se suprapuneau date
şi imagini care îl făceau să tresară su să ofteze. Avusese o ascensiune rapidă şi spectaculoasă în partid.
Taică-su, un beţiv notoriu, vînduse cele cinci hectare pe care părintele lui le primise de la stat, prin
ordinul regelui, drept recompensă că luptase la Mărăşeşti. Băiatul a furat într-o noapte toţi banii obţinuţi
din vînzarea pămîntului şi a fugit la Bucureşti. A intrat la un atelier de pielărie de unde a furat pînă cînd
a fost prins de patron şi dat afară. Drumurile îl duceau tot mai des pe la Crucea de piatră şi a fost ţinut de

111
locatarele stabilimentului pentru micile servicii pe care le făcea. Acolo a fost găsit de un tovarăş care l-a
întrebat dacă nu voia să răspîndească manifeste contra regelui şi a regimului burghezo-moşieresc.
Băiatul a ridicat din umeri şi a spus că pentru bani ar face orice. Tovarăşul a rîs înveselit de atitudinea
băiatului şi i-a spus că va deveni un adevărat comunist. A intrat în mişcare fără să fi ştiut despre ce era
vorba. Îi plăcea doar cînd putea să fure din banii tovarăşilor. A fost prins de cîteva ori cu manifeste ostile
regimului şi dus la secţiile de poliţie. După cîteva scatoalce şi un şut în fund i se dădea iar drumul. Dar
asta i-a întărit poziţia în celula de partid, fiind imediat felicitat pentru curaj şi dîrzenie. A ajuns chiar
şeful filialei pe un sector al Bucureştiului. După August,’44 a fost promovat rapid în ierarhia partidului,
recomandat de intensa lui activitate de ilegalist. Zîmbi mulţumit aducîndu-şi aminte, apoi degetele
începură să bată nervoase darabana pe masă. Ceva se întîmpla şi el nu înţelegea ce anume. Ceva îi scăpa,
i se strecura printre degete fără ca el să-l poată prinde în pumn. Cine naiba era Gaiginu ăsta că nu se
putea apropia de el? Primise cîteva informaţii confidenţiale despre el, dar totul se oprea la un nivel
superficial. Cine îl proteja? Nu reuşise să afle. Fusese doar avertizat de Gingu să se ţină departe de el.
Apelase la toate cunoştinţele lui din partid şi securitate. Toţi ridicau din umeri şi refuzau să se implice
mai mult. Austrianu... Ăsta părea şi mai periculos. Despre el reuşise doar să afle ce fusese cîndva. Cu ce
se ocupa acum nimeni nu ştia. Cei mai mulţi din securitate refuzaseră chiar să-i audă numele. Nici
microfonul pe care îl instalase în garsoniera lui Gaiginu nu îi fusese de mare folos. Ori era bruiat
permanent de muzică, ori totul se reducea la o conversaţie stupidă. Ridică agasat din umeri. Îşi aprinse o
ţigară, apoi gîndul îi fugi la cei doi oameni ai lui Gingu despre care nu se mai ştia nimic. Dispăruseră
fără urmă. Cum era posibil ca doi subofiţeri cu atîta experienţă în asemenea operaţii şi avînd avantajul
terenului şi al atacului fulger să dispară pur şi simplu? Simţi fiorul spaimei strecurîndu-i-se în suflet.
Suflă fumul cu putere, vrînd parcă să alunge o viziune scheletică. Şi Rîncedu... Un om mare cît casa.
Nu-i a bună, îşi spuse el schiţînd un zîmbet strîmb. O să-l pun să mai repete o dată, dar şi dacă acum i se
întîmplă la fel... Apoi gîndurile îi alergară spre Predescu. Îşi aminti ceva şi se ridică brusc, părînd dintr-o
dată înviorat. Stinse ţigara cu un gest hotărît şi intră în anticamera secretarei.
- Dacă mă caută cineva sunt la Predescu, îi spuse el în fugă. Puse mîna pe clanţă, dar nu deschise
imediat uşa. Se uită iar la Mioara care completa concentrată nişte hîrtii.
- Eşti liberă deseară? o întrebă el cu un surîs plin de speranţă.
Secretara îşi ridică ochii spre el şi se foi stingherită pe scaun.
- Îmi pare foarte rău, tovarăşe prim, îi răspunse ea roşind. Nu ştiam că-mi veţi face favoru’ unei invitaţii
şi am luat bilet la teatru pentru mine şi mama.
Aciuci strivi o înjurătură între dinţi. Îşi aminti brusc de sfatul lui Bernea şi simţi nodul din gît
sufocîndu-l în timp ce creierul i se umplu de vîlvătaia unei flăcări. Pînă şi idioata asta dă secretară se
bucură dă protecţia unui suspus. Se întîmplă ceva, mîrîi el. Ce dracu au toţi că nu te mai poţi apropia dă
nimeni?
Pe Predescu îl găsi în biroul lui în faţa unui vraf de hîrtii.
- Ce faci, Mişule, începu el jovial, încercînd să uite de refuzul Mioarei.
Predescu rămase tolănit în fotoliu şi îi întinse mîna.
- Încercam să-mi pun ordine în hîrţoage, spuse el cu un aer distrat.
- Cum merge cu controalele ăstora? îl întrebă Aciuci părînd că nu-l interesează răspunsul.
Predescu scăpă un oftat adînc. Pe faţă i se întinse o paloare care îl făcu pe Aciuci să se simtă
reconfortat. Le-oi fi avînd eu pe ale mele, da’ nici cu ăsta nu mi-e ruşine. Las că-i bine. Şi apoi, un post
de şef la gospodăria de partid... Gîndul i-a fost întrerupt de glasul neliniştit al lui Predescu.
- Cu ăia doi, cum dracu îi cheamă? Dinulescu şi Florea, ăia doi de la CFI, insistă el văzînd figura
nedumerită a lui Aciuci, cu ei ar mai merge treaba. I-am lăsat să înţeleagă că o să-şi ia fiecare dreptu’ lui,
cum m-ai învăţat tu. Le-a plăcu şi ideea cu chefu’ monstru de la... om vedea noi unde.
- Da, mă, îl asigură iarăşi Aciuci. Păi Dinulescu şi Florea e băieţii mei. Sunt mai pretenar cu ei ca cu tata.
Ce, nu ştiu eu cum fac ăştia la un pahar cu whisky cu o curvă, două pă genunchii... mei? şi începu să rîdă
complice.
Predescu dădu posomorît din cap.
- Nu asta ar fi problema, da’ s-a băgat pe fir un locotenent de la economic. Unu’ Mulţescu.

112
- Şi?
- Şi cu ăsta nu prea mai merge.
- Ce a aflat pînă acum ?
- Asta e, că mutu’ ăsta nu vrea să sufle o vorbă. Doar mormăie şi dă din cap. Mă-sa pe gheaţă ce-o fi
vrînd el să zică cu asta.
Aciuci dădu gînditor din cap, apoi îi făcu un semn şmecheresc cu ochiul.
- Ia mai lasă, mă, băiatule, că încă nu s-a ivit problemă fără rezolvare. Ascultă-mă pă mine. Dacă pă
mine mă mănîncă aici şi mîna mea nu poate ajunge, o să mă scarpine mîna ta. Şi invers, cînd tu o să ai
mîncărimi pîn v’un loc mai dificil, vin eu şi te scarmăn. Rîseră amîndoi. Cum ai zis că-l cheamă?
Mulţescu? Avem noi grijă şi d-ăsta. Ia mai bagă-l în mă-sa şi mergi mai departe. Fii atent aici, că pentru
altă chestie am venit la tine. Cum ţi-a plăcut vila?
Predescu îş ridică brusc ochii spre primul secretar. Toată faţa îi strălucea de încîntare.
- A! nu pot să-ţi spun ce surpriză. Faină! A fost... Pfui! Cum să-ţi spun? Se lăsă pe spăteaza fotoliului în
timp ce mîinile desenau prin aer cota superlativă a satisfacţiei. Auzi, băiatule, cînd am fost s-o iau în
primire am luat cu mine o curvă de aici. Bă, aşa ceva n-o să mai trăiesc eu cîte zile oi avea! Da’ vezi să
n-afle nevastă-mea că...
- Hai, Mişule, c-o ziseşi, făcu Aciuci afectînd o figură jignită.
- Lasă, Fane, că nu e rău să te asiguri ori de cîte ori e nevoie. Băiatule, a fost futaiu’ secolului. Aşa ceva
n-am mai făcut de cînd sunt. Bă, patru sau cinci numere i-am dat O dată am zis că leşină. Da’ ce n-a
făcut aia?! Şi pe sus, şi pe jos, cu ţîţele...
Aciuci îi opri şuvoiul vorbelor întinzîndu-şi palma spre el.
- Lasă asta, mormăi el grăbit. O să-mi povesteşti altă dată. Deci, eşti mulţumit de ce ţi-am dat?
Predescu se rostogoli de o parte şi de alta a fotoliului, agitîndu-şi braţele.
- Hai, mă, ce naiba? Păi aia e casă de nabab.
Aciuci dădu încîntat din cap.
- Vezi ce-am făcut eu pentru tine? Cînd ai un pretenar, trebuie să i-o arăţi şi pîn faptă. Păi pentru tine am
trimis plutonu’ la două noaptea să-i zvîrle pă burjui dîn casă. Direct la canal i-am expediat. Şi să mai zici
că nu avem inimă. Puteam să-i fi lăsat dracu-n mijlocul drumului, doar cu ceru' d'asupra capului. Pă cînd
aşa le-am oferit şi un adăpost.
Predescu hohoti fericit.
- Da’ ei unde ar fi vrut, mă? În rai?
- Da, Mişule, numa’ că operaţia s-a făcut cu oamenii lui Bondărescu...
Rînjetul lui Predescu a dispărut raşchetat de o lamă tocită.
- Bondărescu? A, da, că mi-ai şi spus, îşi aminti el. Exact, că vila i-o promiseseşi şefului securităţii.
- Păi vezi? şi Aciuci făcu o figură plină de compasiune pentru propria-i persoană. Îţi dai seama cu cine
am ajuns să mă lupt pentru tine?
Predescu dădu îngrijorat din cap.
- Şi la ce mă pot aştepta?
Aciuci îl privi mirat.
- Tu? La ce să te aştepţi? Că doar n-o să vin să te dau afară din vilă! Fii serios! Nu ţi-am spus că totul se
aranjează? Da’ o să te coste ceva. Predescu îl privi alarmat. Ei, înţelegi şi tu, încercă Aciuci să-l
liniştească. O să-i luăm lui Bondărescu un cadou mai special. Ştii că s-a căsătorit de curînd. Un trusou
de nuntă, adică o mobilă mai specială, văsărie dă cristal, nişte rahaturi d’astea. Mărunţişuri.
- Şi la cam cît te-ai gîndit?
- Vreo douăj dă mii, spuse Aciuci fără să clipească.
- Douăj dă mii!.. De unde dracu...
- Hai, fii serios, şopti Aciuci printre dinţii strînşi. Că doar nu-i scoţi din buzunar. Că doar de-aia ai ditai
gospodăria pă mînă.
Fruntea lui Predescu se broboni de sudoare.
- Lasă, mă, făcu Aciuci agasat, doar nu te-ai speriat dintr-atît. Faci un decont pentru benzină, lucrări dă
întreţinere, alţi combustibili, mîncarea pentru cantinele noastre, materiale dă întreţinere, lucrările

113
agricole, încălzire... Ce dracu, bă! stau eu să te învăţ pe tine? Dublezi bonurile şi gata. Hai, dă banii că
doar ştii cum stă treaba.
Predescu îşi trecu mîneca hainei peste fruntea udă.
- Dar e legal ce-mi spui tu?
Aciuci rămase o clipă nemişcat, cu faţa răvăşită parcă de un uragan.
- Legal? şuieră el ca şi cum ar fi avut o viperă în gură. Ce dracu mai e legal în lumea asta? Păi dacă iei
aşa lucrurile, chiar faptul de a trăi e ceva ilegal. Legal! Ia să-mi spui tu cum am ajuns noi la putere? Ia
mai lasă talentele, că aici suntem noi şi ai noştri. Am falsificat alegerile, bă. Le-am furat, asta am făcut!
Păi dacă aşa am ajuns la putere, ce mă-sa mai e legal din tot ce facem? Toţi fură, bă! Ruşii dă la noi. Noi
dă la proştii ăştia care crede că o să le aducem fericirea pă pămînt. Şi mai furăm şi dă la nenorociţii ăia
pă care i-am expediat pîn puşcării şi la canal. Păi s-ar putea altfel? Că noi trebe să furăm atîta încît să le
dăm ruşilor, da’ să ne rămînă şi nouă cît dă cît. Aşa că nu mă mai bate la cap cu legalitatea. Bă, noi,
comuniştii, trebuie să fim ca animalele alea... Cum dracu le zice? Ca calemenonii, parcă. Ăia care îşi
face culoarea după chestia pă care stau. Indiferent ce s-ar întîmpla, noi trebuie să mergem mai departe,
că doar noi le ştim la toate dă rost. Dacă ceva se schimbă în politică, ne schimbăm şi noi şi luăm ezact
forma schimbării. Dacă se învîrte roata invers, nu ne apucă ameţeala, că o luăm şi noi invers. Predescule,
ţine pasu’ cu vremea, mergi în ritmul ei. Da’ mai cu seamă să ai aceeaşi culoare cu a anotimpului în care
te afli. Acum e anotimpu’ roşu. Mîine se poate să fie verde, sau galben. N-are nici o importanţă atîta
vreme cît eşti una cu el. Asta înseamnă să fii cu adevărat comunist. Altfel te mănîncă cîinii. Bun, gata cu
învăţămîntu’ dă partid. Cînd vii cu mormanu'?
Predescu îşi dădu ochii peste cap, părînd să se cufunde în calcule complicate.
- Mîine e tîrziu? întrebă el cu un zîmbet sigur.
Aciuci rînji mulţumit, apoi se ridică şi părăsi biroul fără nici o altă vorbă.

Tiana văzu Jaguarul de la distanţă şi îşi flutură veselă mîna. Cu o zi înainte vorbise la telefon cu
Gaiginu şi se înţeleseseră într-un limbaj codificat să se întîlnească la Universitate.
Dimineaţa era superbă răspîndind peste oraş fulgii de aur ai unei păpădii uriaşe. Aerul blînd vibra de
parfumul peluzelor de flori. Centrul era aproape pustiu la ora aceea; doar cîţiva trecători grăbiţi şi mai
mulţi miliţieni cu caschetele trase pe frunte, privind suspicioşi în jur.
Tiana sări în maşină şi scoase o exclamaţie de fericire.
- Superbă dimineaţa asta! Îţi poţi închipui cum ar fi fost undeva la munte, într-o ţară liberă, fără kapo
ăştia în uniformă de miliţieni?
Gaiginu nu îi răspunse, dar dădu încet din cap. Prezenţa fetei avea întotdeauna un efect tonic asupra
lui. Ştia prin ce trecuse, cum îi fusese umilită familia, cum îi fusese interzis accesul în facultate, ştia cît
de prigonită este, că trăia practic din mila, dacă se putea numi aşa, a Biroului. De fapt ea îi spunea milă
unui ajutor minimal acordat ei, ca şi Teonei, pentru că amîndurora le fusese interzisă angajarea în vreo
fabrică. Şi cu toate astea îşi păstrau amîndouă nealterată pofta de viaţă şi curajul de a fi mai tari decît cei
care le zvîrliseră într-un colţ întunecat al existenţei. Cu toţii au fost de acord că o abdicare laşă în faţa
gunoiului scos din ce avea natura umană mai hidos, nu era de acceptat. Ştiau însă că fără bani şi hăituiţi
permanent de securitate, orice formă de organizare era exclusă ca şi protestul inutil. Le rămăsese o
singură armă - încrederea în sine şi speranţa că lumea civilizată nu îi va părăsi. O privi cu coada
ochiului. Chipul îi strălucea de frumusţe şi fericire. Tiana ştia să se bucure de fiecare lucru mărunt pe
care viaţa i-l scotea în cale. Toată fiinţa ei iradia o fericire contaminantă şi el era conştient că, pentru o
fire ca a lui, dominată de experienţa morbidă a trecutului, prezenţa ei era indispensabilă. Gîndul că
fusese atacată în plină stradă, sau că putea fi oricînd arestată şi zvîrlită în cine ştie ce închisoare, fără nici
o altă vină decît că se născuse, îl tulbura, îi zgîndărea nervii cu forţa unei primejdii iminente, ascunsă
doar la cîţiva paşi de ei, gata să se repeadă şi să sfîşie. Îi aruncă iar o privire furişă. Se simţi invadat de
plăcerea imensă de a fi în prezenţa unui izvor de bună dispoziţie şi optimism. Oare fata asta nu înţelegea
ce se întîmplă? Chiar nu crede că lumea ei nu mai există? Că a fost împinsă cu brutalitate într-un hău de
unde nu văd cum se mai poate ieşi? Ce resorturi or fi existînd în ea că poate face abstracţie de tot urîtul
beznei din jur şi să-şi păstreze tonusul nealterat? E un mister. Cum naiba poate un om, care nu mai are

114
casă, habar nu mai are de nimeni din familia ei, şi, cu excepţia mătuşii la care stă, a pierdut tot, nu mai
are nici un mijloc de subzistenţă, să se ridice deasupra tragediei şi să fie aşa de bucuroasă că se poate
plimba cu o maşină? A! Mă are pe mine! Zîmbi gîndului şi o îmbrăţişă cu o privire plină de căldură. E
un sentiment foarte special să ştii că simpla ta existenţă poate fi un suport atît de consistent pentru o
viaţă pe care alţii se străduie din răsputeri nu să o curme direct, ci să o distrugă umilind-o, batjocorind-o,
călcînd-o în picioare ca pe o cîrpă murdară şi mototolită, trîntită cu dispreţ înaintea intrării într-o
coşmelie ruinată, roasă de igrasie. Şi de ce? Cu ce a greşit? De ce atîta înverşunare? Şi, dintr-o dată,
toată liota asta de nimicuri să-şi vadă eforturile sortite unui eşec pe care nu ştiu cui să-l atribuie. Ce
idioţenie să cheltuieşti atîţia bani, să mobilizezi o turmă de bivoli, care ar putea să are adînc hectare
întregi, doar ca să dovedeşti unui om că poate fi terorizat şi că teroarea poate fi aşa temeinic şi riguros
organizată încît, în final, e împins ori spre nebunie, ori spre sinucidere. Uite de ce s-au omorît ăştia să
pună mîna pe putere, uite de ce au fost nimicite atîtea vieţi, ruinate atîtea speranţe, doar ca o adunătură
de lepădături trădătoare să preschimbe totul înr-un poligon în care milioane de oameni devin cobaii unei
forţe iraţionale, ale cărei membre se mişcă mecanic şi orb, conduse de un centru mult prea nervos, aflat
la mii de kilometri depărtare. Nu mai contează că omul e mult prea tînăr să fie vinovat în vreun fel, sora
Teonei avea un an şi jumătate cînd au trimis-o sub cerul liber, în mijlocul Bărăganului, că omul n-a făcut
politică, sau că nu a fost amestecat în nici un fel de potlogării. Nimic. Ai avut avere? eşti un bandit cu
toată familia ta. Ai lucrat pentru un astfel de om? eşti la fel de vinovat. Iubeşti pămîntul şi nu vrei să-l
dai statului? eşti un criminal. Ce o să se aleagă? Nu îşi putu reţine gestul care atrase atenţia Tianei.
- Ce ai, omule? îl întrebă fata şi izbucni în rîs. Ţi se plimbă o muscă acolo, înăuntru şi te bîzîie?
- Cam aşa ceva, răspunse Gaiginu trezit brusc din gînduri.
- Nu vrei s-o prindem împreună şi să-i rupem aripile?
- Ai putea? o întrebă el şi îi aruncă o privire scurtă.
Fata zîmbi cu tristeţe şi îşi puse palma pe braţul lui. Soarele dimineţii se strecura prin parbriz
lipindu-i-se de buclele blonde. Îi auzi rîsul vesel încălzit de lumina strălucitoare a ochilor.
- Doamne, ce frumoasă e viaţa şi cum se mai dau unii peste cap s-o schimonosească.
Maşina trecuse de Arcul de Triumf şi înainta grăbită spre Băneasa. Opriră pe una din potecile
pădurii. Tiana îl privi mirată, apoi îşi lovi palmele cu o izbucnire de fericire.
- A, ce bandit îmi eşti! Nu mi-ai spus că mergem la un picnic, într-o asemenea intimitate. O să tot am ce
să-i povestesc Teonei şi ea o să aibă de ce să mă invidieze toată viaţa cu intensitatea verdelui veninos.
Gaiginu izbucni în rîs.
- Hai, lasă picnicul şi invidia şi coboară.
Încuie maşina şi o luă pe Tiana de braţ.
- Deci nu e vorba de un picnic, ci de o plimbare romantică pe sub falnicii arbori din nesfîrşitul parc al
imensului palat al lui Făt Frumos.
Gaiginu îşi puse braţul pe umerii ei lipind-o de el.
- Chiar nu vrei să taci măcar o clipă? Promit că de atîta am nevoie să-ţi spun despre ce e vorba.
Teona îl privi cu îngăduinţă şi făcu un gest regesc din cap.
- Nu departe de aici e unitatea lui nea Gingu. Ştii cine e. La ora asta tovărăşeii vin să-şi semnaze
condicuţa. Tu uită-te bine şi cu discreţie de la depărtare şi spune-mi dacă nu recunoşti pe cineva.
Porniră spre unitatea militară, ţinîndu-se de mînă ca doi îndrăgostiţi care îşi căutau un refugiu cît mai
departe de oraş. La nevoie ar fi putut spune că veniseră pentru grădina zoologică, dar mai întîi profitau
de o zi atît de frumoasă pentru a se plimba în liniştea pădurii. Se opriră într-un pîlc de copaci aflat vizavi
de poarta unităţii. După cîteva minute văzură un autobuz care opri de cealaltă parte a drumului. Coborî o
ceată gălăgioasă de civili care dispăru pe poarta unităţii.
- Ai reuşit să-i vezi? o întrebă îngrijorat Gaiginu.
- Să zicem, spuse ea nu prea convinsă. E cam departe şi au stat cu spatele încoace.
- Nu ţi-ai dat seama dacă printre ei era şi bivolul care te-a atacat?
Tiana rămase nemişcată, apoi izbucni îngrozită.
- De asta m-ai adus aici? În ochi îi scăpără un fulger. De ce naiba nu mi-ai spus? Se vîrî toată în el cu
pumnii strînşi la piept, încercînd parcă să se salveze de un pericol îngrozitor.

115
- De asta, îi confirmă Gaiginu prinzînd-o de braţe şi îndepărtînd-o uşor. Sau crezi că politica struţului e
bună de ceva. Te-a atacat o dată şi nu i-a mers? Va primi ordin s-o mai facă o dată. Şi atunci... Trebuie să
ştiu cine e, altfel îmi va fi mai greu.
Fata dădu încet din cap, de ca şi cum ar fi înţeles despre ce era vorba, dar în aceeaşi clipă izbucni
într-un plîns nervos. Gaiginu o strînse de mîini şi o zgîlţîi energic.
- Astîmpără-te, altfel ne ia dracu pe amîndoi. Ce naiba? Nu te-ai obişnuit încă? Nu ştii cum arată lumea
în care trăieşti?
Tiana se linişti încet. Îşi scoase o batistă din poşeta atîrnată de umăr şi îşi şterse ochii înciudată.
- Chiar aşa, suspină ea. Proastă mai sunt. De parcă nişte lacrimi de om sensibil pot vindeca mizeria
adunată în sufletul ăstora.
- În ce? se arătă Gaiginu foarte surprins şi reacţia lui sinceră o făcu să izbucnească în rîs.
- Fii atentă acum, şopti Gaiginu.
În faţa porţii masive de fier oprise o Volgă neagră. Ambele portiere din faţă se deschiseră. Din
dreapta coborî Gingu. Îşi îndreptă spatele şi făcu mai multe mişcări să se dezmorţească, apoi se aplecă
spre maşină. Tiana îşi miji ochii încercînd să desluşească figura şoferului. Soarele bătea chiar în parbirz
şi îi fu imposibil să vadă ceva. După cîteva minute colonelul îşi îndreptă iar spatele şi făcu un semn celui
aflat la volan. Tiana se cutremură din toată fiinţa ei şi se înghesui instinctiv în Gaiginu. Şoferul părea să
nu se mai termine. Îi trebui un efort să iasă din maşină. Piciorul pus pe caldarîm părea un stîlp pe care
cizma stătea să plesnească. Se derulă încet, temător parcă să nu-şi provoace vreo durere. Pe capul imens
cascheta stătea ca o glumă trîntită acolo de un ceaprazar înnebunit că nu reuşise ceva pe măsură.
- Deci, pe aşa ceva se sprijină Aciuci şi fratele ca să înfrîngă voinţa balaurului burghezo-moşieresc,
îngînă aproape înveselit Gaiginu.
- Cum naiba te poate amuza aşa ceva? şuşoti înăbuşit Tiana vîrîtă în pieptul lui, refuzînd cu vehemenţă
să se mai uite în direcţia plutonierului. Animalul ăla pute pînă aici. Păcat de dimineaţa asta şi de
strădania naturii să ne îmbălsămeze cu asemenea aer, dacă tot a putut da naştere unei asemenea grozăvii.
Cuvintele îl făcură pe Gaiginu să se zguduie din cauza furtunii de rîs mut abătută asupra lui.
- Ce naiba ai, mă? izbucni Tiana tot pe muteşte, izbindu-l cu pumnii.
- Stai o clipă, reuşi Gaiginu să îngaime. Se liniştise, dar ochii înlăcrămaţi şi faţa îl trădau că era pe
punctul declanşării altei furtuni de veselie cu surdină.
- Hai, mă, ce naiba, îţi baţi joc de mine? protestă fata gata să rîdă şi ea.
- Ştii ce am eu acum în faţa ochilor? Imaginea dezlănţuitei bătălii, cînd herculeana Tiana numai ce mi-l
luă pe fulguleţul de vizavi şi mi-l învîrteşte între degete ca tamburul major bastonul lui de general şi
unde nu mi se opinteşte ea şi dă cu el de pămînt de cîteva ori, dupe care îşi pune talpa pe al lui pieptuţ şi
se uită la tribunele în delir, aşteptînd să vadă încotro se îndreaptă de’ştu.
Tiana începu să rîdă şi ea.
- Du-te naibii, şopti ea cu ochii înfipţi în obrazul lui. Îţi baţi joc de suferinţa unui om mic şi lipsit de
apărare.
Gaiginu îi sorbi ultimele cuvinte cu buzele lipite de ale ei. Se simţi invadat de o căldură care ar fi
topit orice suferinţă sau gînd urît, o dragoste care îl ducea departe de locul acela, departe de lumea lui
Gingu şi Rîncedu, pe un pisc singuratic al cărui vîrf de piatră ieşea din nimbul diademului de nea pentru
a primi căldura soarelui.
Se desprinseră din îmbrăţişare în clipa cînd Rîncedu se urcă iar la volan.
- Acum ne putem plimba în voie? vru ea să ştie, privindu-l cu o veselie contagioasă. Gaiginu o prinse de
mînă şi o trase spre el.
- Ce ai zice să dăm o raită pe la zoo? Acolo, cel puţin, fiarele sunt închise în cuşti. Mîrîie, rag şi latră,
zgîrie podeaua, dar nu pot face rău.
- Ce idee! exclamă Tiana, să pună cuştile fiinţelor ălora chinuite, lîngă cuşca fiarelor ăstora care mai pot
şi ieşi cînd vor.
- Corect, dar să ştii că şi ăştia sunt chinuiţi.
- De cine?
- De ei înşişi, de noi, de chinurile celor ucişi şi batjocoriţi.

116
 Fata dădu din mînă.
- Pentru aşa ceva îţi trebuie suflet, ori ăştia...
- Ia mai lasă-i naibii, şopti Gaiginu. Bine că ştiu despre cine e vorba. Hai să mergem.
Printre ramurile pe care se încolăcea încet aburul călduţ al unui pui de vînt care făcea să tremure
trupurile subtile ale bănuţilor verzi, se strecura o lumină palidă şi totuşi densă, materială, intensă chiar,
care ar fi putut fi unsă pe o felie de pîine, sau să susţină pe ea un fulg. Se agăţa de umeri ca o mantie, se
mula pe degete cu supleţea unei mănuşi, se prindea uşor de gene, coborînd ca un voal imaterial peste
pleoape. O inspirai, bucurîndu-te de gustul ei delicat care îţi învăluia interiorul ca o pace, potolind ura,
diluînd otrava.
Se opriră în mijlocul unui luminiş, îngînaţi doar de cîntul fericit al paserilor. Fata îi cuprinse mijlocul
cu ambele braţe, trăgîndu-l spre ea.
- Ce m-aş face fără tine?
- Cam ce m-aş face şi eu fără tine.
Zîmbi, apropiindu-şi buclele de pieptul lui.
- De ce nu pot oamenii trăi ca într-un basm? Dacă tot le e dat să cunoască urîtul, de ce nu fac în aşa fel
încît să păşească imediat pe tărîmul frumosului?
- Poate pentru că oamenii sunt vinovaţi şi trebuie să plătească dacă nu pentru păcatele lor, atunci pentru
ale altora.
- Vezi ce puţin îi trebuie unui om să fie fericit?
- Vezi ce efemeră e fericirea?
Se depărtă brusc de el şi îi aruncă o privire încruntată.
- Eşti rău! Nu îţi place ca poezia să-ţi dea tîrcoale. Hai să mergem. Ca întotdeauna ai dreptate. Prea
multă dulcegărie zahariseşte magiunul. Hai, unde mă duci? Vreau să te exploatez pînă la ultima cenitmă.
Să te storc de ultima picătură de dragoste.
- Asta n-ai să reuşeşti tu niciodată, oricît de mult te-ai strădui, o asigură Gaiginu privind-o cu multă
seriozitate.
Ieşiră din pădure şi se opriră la un mic restaurant din apropierea grădinii zoologice.
- Ce ai zice de o îngheţată uriaşă?
Tiana îşi ţuguie buzele şi abordă o atitudine critică.
- Cu tine se întîmplă ceva, observă ea cu o seriozitate gravă. Ai început să ai sentimente omeneşti. Ţi-ai
dat gusturile pe tocilă. Ridică un deget şi luă o poză filozofică. Nu-i a bună cînd omu’ se uită drept în
sus, dînd să-şi depăşească umila lui condiţie de vieţuitoare, năzuind spre o lume a cărei superioritate nu
a avut cum să o ghicească de acolo, de jos, pe unde se tot tîrîse pînă atunci cu pieptul lipit direct de
pămînt printre frunze putrezite şi moviliţe de mizerie lăsate pe acolo de timpurile trecute, lent şi greu,
fără să fi avut vreun efect asupra minusculei lui minţi...
Gaiginu o întrerupse ridicîndu-şi brusc mîna după chelnerul care se opri în dreptul lor cu o înclinare
politicoasă.
- Rapid, te rog, cea mai mare şi bună îngheţată pe care o aveţi, întrucît tovarăşea e cuprinsă de o grea
suferinţă şi, tare mi-e mie teamă că dacă nu intervenim la timp, conscinţele vor fi pustiitoare.
- Şi pentru dumneavoastră?
– Un coniac. Poate fi dublu. E singurul medicament care mă mai poate pune pe picioare după şocul ce l-
am avut.

Pobeda locotenentului major Mulţescu atacă hotărîtă drumul care urca în serpentine. Ofiţerul fusese
deopotrivă de încîntat şi surprins de invitaţia pe care o primise de la Aciuci. Îl ştia ca pe un tip dur şi
greu abordabil, dar care ocupa o poziţie centrală pe o tablă de şah cu o configuraţie destul de complicată,
pe care orice mutare trebuia bine gîndită, după o anticipare cît mai corectă a intenţiilor celorlalţi.
Locotenentul nu mai fusese niciodată la cabana de vînătoare a partidului de lîngă Peştera. Auzise
doar de luxul de acolo şi de chiolhanele tovarăşilor. Ştia că accesul le era îngăduit doar celor din
eşaloanele superioare şi o invitaţie acolo ehivala cu biletul de intrare în lumea bună. Cînd Aciuci l-a
sunat să-l invite pe un ton jovial chiar unde se aştepta mai puţin, a suferit un adevărat şoc. Nu îşi amintea

117
să fi avut vreodată ocazia să se afle în anturajul tovarăşului prim al organizaţiei de Bucureşti, sau să se fi
făcut în vreun fel remarcat de el.
Aproape toată săptămîna îşi frămîntase frenetic mintea în încercarea de a dezlega misterul
bunăvoinţei unui om atît de important, dar pînă la urmă trebui să renunţe. Nici strădaniile discrete de a
afla de la colegii lui dacă se mai bucurase vreunul de favorurile unui personaj atît de suspus nu
avuseseră succes. Se simţea încîntat de onoarea care i se făcuse deşi nu putea înţelege de ce se bucura de
ea.
Lîngă el doamna Mulţescu, o femeie tînără cu aspect plăcut, îmbrăcată ca pentru un eveniment de
excepţie, nu îşi putea domina emoţia şi vorbea întruna, gesticulînd amplu, tamponîndu-şi în răstimpuri
fruntea asudată de emoţie cu o batistă albă. Pe bancheta din spate, fetiţa lor, care nu împlinise încă opt
ani, privea cu ochi uimiţi de admiraţie peisjul montan, fără să înţeleagă prea multe din agitaţia părinţilor.
Ofiţerul aruncă o privire pe fereastra din dreapta lui. Simţi un fior rece la vederea hăului care se
deschidea dincolo de marginea drumului. Continuă să ţină piciorul apăsat pe acceleraţie forţînd motorul
care îşi mîrîia înfuriat neputinţa. Şoferul îşi trecu repede mîna pe faţa brobonită de sudoare. Ştia că
supune maşina unui efort care o depăşea, dar nu avea altă soluţie. Privi încordat prin parbriz, încercînd
să aproximeze cît mai avea de urcat. Nu reuşi din cauza serpentinelor strînse.
Apoi aerul începu să vibreze din cauza unui motor puternic ce cobora bine ţinut în frîu. Cisterna se
ivi mătăhăloasă după o curbă. Şoferul încercă să-i stăpînească izbucnirea nervoasă. Reuşi în primul
moment, apoi matahala zvîcni şi începu să coboare în viteză, îndreptîndu-se direct spre Pobedă.
Locotenentul privi disperat cisterna care venea în goană spre el. Încercă o manevră, dar maşina
refuză să-l asculte. Ridică piciorul de pe acceleraţie, frînă şi încercă să intre în marşarier. Din neatenţie
smuci volanul şi Pobeda ieşi de pe drum rupînd balustrada subţire. Botul maşinii rămase suspendat în
aer, ameninţînd să se prăbuşească în hău. Cisterna trecu pe lîngă ea şi, ca din întîmplare, îi atinse partea
din spate la o manevră abia sesezabilă a şoferului. Cu un scrîşnet asurzitor Pobeda începu să coboare.
Se rostogoli de cîteva ori, apoi se prăbuşi, strivindu-se de colţii de stîncă din prăpastie.
Cinsterna se opri după cîţiva metri. Trupul mătăhălos al şoferului se ivi treptat, de parcă omul cobora
din cabină cu încetinitorul. Rîncedu se opri pe buza prăpastiei privind cu un rînjet la flăcările violente
care ţîşneau din trupul sfîrtecat al Pobedei.
Sergentul Ricioiu se opri lîngă plutonier.
- Nu-mi place deloc, spuse el cu faţa ca o bucată de ceară.
Rîncedu ridică nepăsător din umeri.
- Ce nu-ţi place, bă? Apoi scuipă lung şi izbucni în rîs.
- Ăla nu era singur. Am văzut foarte bine cine mai era în maşină.
Rîncedu îl privi cu luare aminte şi mai scuipă o dată. Palma uriaşă i se trînse în pumn. Îl ridică
ameninţător asupra lui Ricioiu şi mîrîi înfundat.
- Ia vezi, că te trimit şi pă tine după ăia. Tu ai auzit cum suna ordinu’? Indiferent dă ce să-ntîmplă, ăla nu
trebuie să ajugă la cabană. E duşman la popor. Ce, bă, eşti prost? Tu ştii ce înseamnă neezecutare dă
ordin? Sau vrei să-mi sugă la sîn un duşman al neamului? Privi iar spre fundul prăpastiei unde flăcările
continuau să se zbuciume furioase.
- Gata, bă, din punctul meu dă vedere treaba e încheiată. Am făcut ce mi s-a ordonat. În rest, să se spele
alţii pă cap. Îl prinse pe Ricioiu de braţ şi îl smulse ca pe un cui din locul în care părea să fi prins
rădăcină.
În cîteva clipe cisterna îşi reluă drumul lăsînd în urmă o trombă de fum care se ridica în aer.

Tolănit în fotoliul din biroul lui de la Băneasa, colonelul Gingu îşi ridică încet privirea pe care o
lăsase să alunece leneşă de-a lungul plutonierului Rîncedu. Oricît ar fi vrut să-şi păstreze mina gravă,
colonelului i se părea o misiune imposibilă. Unifomra, indiferent cît de mare ar fi fost, nu reuşea să-i
cuprindă trupul încît să-i lase plutonierului libertatea de mişcare. Părea un urs înfăşurat în nişte cîrpe
mult prea strîmte care îl înăbuşeau făcîndu-l să-şi ţină gura deschisă şi ochii căscaţi.
Plutonierul, rămas în poziţie de drepţi, care voia să-i confirme supunerea necondiţionată faţă de
comandant, îşi ţinea bărbia în sus şi privirea înfiptă în tavan. Era una din rarele situaţii cînd colonelul nu

118
purta ochelarii fumurii şi ochii lui semănau cu nişte ciorchini de care stăteau atîrnate bobiţe gălbui,
puroioase care îl făceau să clipească des, legîndu-i fire lipicioase de gene.
Rîncedu refuză să-şi recunoască imensa silă de care era cuprins şi făcea eforturi disperate să evite
figura lui Gingu. Înghiţea des şi se temea că stomacul i-o va lua razna, trădîndu-i disperarea fiziologică.
Ce tortură ar mai fi şi asta, îşi spuse înfricoşat plutonierul – să-l pui pe condamnat să-l privească drept în
ochi.
Gingu se chinuia din răsputeri să nu izbucnească în rîs avînd înaintea lui mătăhăloşenia bovină a
plutonierului pe care uniforma părea, cu mînecile ei mult prea scurte şi pantalonii penibil de strîmţi,
terminaţi subit în apropierea gleznelor, o muşama insuficientă, trîntită la repezeală peste un gunoi a cărui
putrefacţie nu o putea ascunde. Dar cel mai mult îi stîrnea rîsul figura ilară a plutonierului strînsă parcă
între fălcile de fier ale unei menghine şi izbită cu furie de un baros.
Colonelul îşi puse ochelarii fumurii, dîndu-i dezlegare lui Rîncedu să-şi coboare privirea spre podea.
- Bă, Vasile, spuse Gingu lăbărţînd cuvintele, bă, mă uit la tine şi nu-mi vine să cred. Bă, ai avut o
misiune atît de simplă, să o faci pă curva aia să se pişe pe ea dă frică. Numai cînd te vede! Şi? Ce dracu
ai făcut, bă? Au trebuit ăia de infirmerie să-ţi pună o tonă de gheaţă pă coaie că ţi le-a făcut aia cît
cupola circului.
Plutonierul îngheţă iar în poziţia de drepţi. Mai îndrăznea doar să înghită. Ştia că va căra povara
acelei ruşini pînă în groapă. Simţea hohotele batjocoritoare ale celorlalţi şi ştia că singurul lucru care îi
ţinea să nu se tăvălească de rîs era frica de furia pe care i-ar fi stîrnit-o.
- Ia mai spune-mi o dată, Ricioiu cum s-a comportat?
- Tovarăşu’ colonel, raportez. Sergentu’ Ricioiu a avut un moment de slăbiciune în faţa duşmanului la
popor.
- Ia mai zi o dată, bă, ce s-a-ntîmplat?
- Tovarăşu’ colonel, raportez. Ricioiu a zis că misiunea trebuia întreruptă pentru că duşmanu’ la popor nu
era singur în maşină.
Colonelul îl privi lung şi dădu nemulţumit din cap. Apoi îşi aprinse o ţigară şi trînti furios chibritul
pe masă.
- O turmă de imbecili, explodă el, simţind cum se înfurie şi mai tare amintindu-şi desfăşurarea
evenimentelor. Bă! şi pumnul îi căzu cu zgomot pe birou, nu mai poate omu’ să-şi pună o bază în voi. Pe
unu’ îl bate o muiere de mi-l aduc cu targa la unitate, pe altu’ îl apucă bocitu’. Ce dracu aveţi voi, bă?
Păi dacă patria noastră a ajuns să fie apărată de nişte zdrenţe ca voi... Se opri şi trase cu sete din ţigară.
Bă, să mă ia dracu pă mine dacă voi n-ajungeţi în faţa curţii marţiale pentru trădare! Păi voi sunteţi în
stare să ne apăraţi de bandiţii ăştia!? Păi cu oameni ca voi vrem noi să ducem ţara asta pă culmile
socialismului?
Rîncedu îşi simţi trupul sfîşiat cu o gheară de fier încins. Orice reproş venit din partea superiorilor,
dar mai cu seamă a colonelului, îl pustia, răpindu-i somnul, zvîrcolindu-i visurile, făcîndu-l să-şi înfigă
unghiile adînc în carne ca să-şi înăbuşe urletul de furie şi ruşine.
Colonelul strivi ţigara în scrumieră şi îi aruncă o privire dezgustată.
- Cu Ricioiu să fii foarte atent. Cum ţi se pare că începe să deşerte la alţii... Ăsta e ordinul. Şi ai grijă
cum faci să nu mi te aducă ăştia iar pe targă.
Plutonierul se încordă şi mai tare şi vru să deschidă gura, dar palma întinsă a lui Gingu îl amuţi.
- Mîine vreau ca tîrfuliţa aia să ajungă în camera de gardă a unui spital. Nu-i rupi nimic, da’ cînd s-
aşează pă curu’ ăla al ei, o lună vreau să urle de durere. Ai înţeles, bă?
Rîncedu îşi îndreptă spatele, făcînd uniforma să pîrîie.
- Tovarăşu’ colonel, puteţi avea toată încrederea că ordinul va fi îndeplinit întocmai şi la timp.

Austrianu ridică halba şi sorbi cu ochii închişi berea rece a cărei spumă clipea ademenitor. Părul lui
grizonant sclipea în lumina soarelui de vară.
- Am vorbit azi cu tovu Iliuşin, îi spuse fostului legionar în timp ce strivea ţigara în scrumieră.

119
 Gaiginu dădu încet din cap, apoi îşi privi ceasul. Stăteau de aproape două ore într-o grădină din
apropierea Herăstrăului pentru că fostul colonel simţise acut nevoia să iasă din casă, „pentru a mai
toarce un fir de vorbă” cu prietenul lui.
- Cred că săptămîna viitoare, cel mai tîrziu la sfîrşitul ei, îţi iei fetele şi pe noul tău amic, parcă
salvatorul îi zici tu, şi plecaţi la mare.
Gaiginu puse halba pe masă şi, în aceeaşi clipă rămase cu privirea fixă şi capul nemişcat. Austrianu
îl privi încordat şi pe faţă îi trecu aripa unei îngrijorări profunde.
- Ce ai păţit? îl întrebă el sincer afectat.
Gaiginu nu îi răspunse. Îşi trecu încet mîna pe frunte, vrînd parcă să înlăture vălul care îi înceţoşa
privirea.
- Nu le-am mai avut de mult, spuse el încet referindu-se la ameţelile provocate de o rană veche. O vreme
am crezut chiar că am scăpat definitiv de ele, dar...
- Şi dacă îşi aduc aminte de tine cînd eşti la volan?
Gaiginu nu îl privi. Ridică doar din umeri, ceea ce îl făcu pe Austrianu să pufnească nervos.
- Şi, ce vrei? îl întrebă Gaiginu uşor agasat. Să ies la pensie? Să mă retrag şi să-mi trăiesc zilele într-un
azil?
- N-am zis asta, îl contră Austrianu. Mi-am exprimat doar îngrijorarea. E o crimă?
Gaiginu ridică din umeri.
- Ai fi vrut să fim perfecţi? Ce ar fi însemnat totul fără fără nici un călcîi? De ce să dormi liniştit, dacă
tot îţi poate fi somnul uşor masat de prezenţa mea?
Austrinau începu să rîdă înveselit.
- Uite ce e, dacă tot e să-mi fie tulburat somnul, prefer ca efectul să vină de la o prezenţă mai... mai...
Mda. Văd că vocabulaul a început să-mi trădeze intenţiile.
- Mai sinusoidală, îl ajută Gaiginu desenînd cu degetul o spirală în aer.
Austrianu îi acceptă amuzat găselniţa.
- În fine, reveni Gaiginu complet refăcut. Spuneai ceva de Iliuşin.
Austrianu apucă iar halba şi o goli din cîteva înghiţituri.
- Ai o ţinere de minte care mă pune pe gînduri. Mda, dar prea multe tot n-am aflat. E vorba de un înalt,
foarte înalt personaj care e pe cale să se defecteze, dacă n-o fi făcut-o deja.
- Şi? încercă Gaiginu să-l împingă mai departe.
- Îmi pare rău pentru tine, dar nu există încă toate datele şi plecarea voastră depinde în totalitate de
plecarea lui, care fusese anunţată pentru săptămîna trecută. Nu ştiu ce a intervenit, dar e vorba doar de o
amînare. Dar va trebui să fii foarte atent la ce faci. Cu fetele nu ar fi nici o problemă, pentru că
personajul despre care vorbim, spre deosebire de tovarăşii lui de drum, mai ştie cîte ceva despre
civilizatul savoir vivre. Dar va trebui să fii atent la „salvatorul” tău. Din cîte am înţeles, to’aşu e călit în
lupta subterană, are fler şi un nas sensibil cînd e vorba de pielea lui.
- Mai luăm un rînd? îl întrebă Gaiginu arătînd spre halbele goale.
Austrianu îi urmări degetul cu privirea şi clipi surprins.
- Mda, ca să vezi. Eu vorbesc de atenţie şi luare aminte, dar ce se întîmplă la masa noastră rămîne în
grija duşmanilor care ne vor pieirea prin însetare. A ta voie facă-se, dar e ultima oară pe ziua de azi cînd
mai sunt de acord cu tine, şi ridică mîna arătînd chelnerului spre halbele goale.
- Vorbeai de Apostu nostru, reluă Gaiginu discuţia surîzînd după ce sorbiră din berea proaspătă. Nici n-ai
idee ce schimbări spectaculoase s-au produs în mintea aia de ţăran a lui.
- Poate că n-a fost niciodată ţăran, spuse încet şi cu seriozitate Austrianu.
Pe faţa lui Gaiginu trecu norul unei tristeţi subite.
- Mi-am amintit de Traian, şopti el. Luă halba şi lăsă cîţiva stropi să cadă în pietrişul care pava toată
grădina. Austrianu oftă şi îi imită gestul.
- Să-l lăsăm să-şi doarmă lin somnul, spuse el după un moment. După cum îţi spuneam, nu ai voie să te
dedai la nici un fel de violenţe. Şi aşa o să urle ziarele din vest. Se pare că omul ăsta a început să vadă
adevărata faţă a mizeriei şi cei din lumea liberă ar fi vrut să-l folosească drept sursă. Dar e imposibil.

120
- Deci se pune problema quibuscumque viis, spuse Gaiginu ţinîndu-şi privirea aţintită asupra fostului
colonel.
- Nici vorbă de aşa ceva, îl asigură grăbit grăbit Austrianu mimînd o îngrijorare majoră. A, ar mai fi
ceva. De cîteva zile a dispărut Ştoacă.
Gaiginu îşi ridică brusc capul.
- O fi plecat şi el la mare, spuse schiţînd un zîmbet.
- Depinde de cît de mare e, îl completă Austrianu. Oamenii lui Fărămitură, care îl ţin sub observaţie, mi-
au spus că, de cîteva zile, nu a mai apărut pe la locu’ de muncă. Şi nici pe acasă n-a mai dat.
- Cum ar fi spus tăticu’ lui Schopenhauer, făcu Gaiginu cu un zîmbet amar. Ce e casa? Un loc pe unde
dau din ce în ce mai rar.
- Te-ai mai văzut cu nebunul ăla?
Gaiginu negă cu un gest al capului.
- Deşi, să-ţi spun sincer, cînd simt că dau buzna în butoiul cu catran, aşa am chef de o şedinţă de terapie
cu Păduchele ăsta bine înfipt altfel în stofa vieţii. Doar întotdeauna dă peste tine un sentiment tonic cînd
îl vezi pe altul şi mai prost ca tine, asta cu condiţia să ştii că şi tu eşti prost, şi mai înglodat în sărăcie şi
mizerie ca tine.
- Mă nelinşteşte totuşi ceva, spuse Austrianu după ce îşi arătă acordul cu prietenul său.
- Cînd pe tine te îngrijorează ceva, înseamnă că plutonul e deja cu degetul pe trăgaci.
- Ei, să nu fim chiar aşa de optimişti. E vorba de salvatorul tău. Gingu îi dăduse ordin să se prezinte
zilnic la el şi să-i raporteze despre orice întîlnire cu tine. Or, omul nostru n-a mai dat pe acolo de la
ultima lui reţinere. Şi nici nu l-a mai deranjat cineva cu ceva.
Gaiginu ridică nedumerit din umeri.
- Şi ce-i cu asta?
- Ce-i cu asta? îl îngînă Austrianu. Înţeleg să mă întrebe un novice, dar nu tu. Înseamnă că amicii noştri
sunt prinşi cu ceva. Dacă nu mai au timp să-ţi terorizeze ţăranul, înseamnă că au mîinile ocupate cu un
alt cartof, la fel de fierbinte.
- Micii tăi prieteni vîrîţi în telefonul lui Aciuci nu ţi-au mai şoptit nimic?
Austrianu ridică neputincios din umeri.
- Doar banalităţi. Ori şi-a dat seama de ceva, ceea ce nu cred, că le-ar fi extirpat pe amîndouă, ori... Ori
naiba să-l ia, dar nu mai discută lucruri importante în locurile cu pricina.
- Poate că se teme să nu fie spionat de propria-i securitate.
Austrianu îşi ridică brusc privirea spre Gaiginu şi clipi des, de parcă ar fi văzut ceva neaşteptat. Îşi
lovi fruntea cu mîna şi exclamă înseninat.
- Ei, ai văzut de ce unul ca mine are atîta nevoie de unul ca tine? Păi dacă nu ţi-aş ţine mereu lumina
aprinsă în dreptul ochilor, ai mai putea să vezi lucrurile aşa de limpede? În tot cazul, băieţii lui
Fărămitură îmi raportează toate mişcările lui şi ale lui frac-su.
- De idiotul ăla cît casa ai mai aflat ceva?
Austrianu zîmbi larg.
- Tocmai a comis o... hai să-i zicem un, un accident pe serpentinele care duc la Peştera. Ştii tu, în
Bucegi.
Gaiginu îşi încordă brusc atenţia.
- Nu fi lacom, îl potoli Austrianu, că n-are tata rîmă să-ţi dea în cioculeţ. Nu ştiu despre ce e vorba,
despre cine e vorba, sau dacă a fost doar un accident, sau o execuţie comandată. Dar te rog să observi cît
de bine îi ţinem pe amicii noştri sub observaţie.
- Îmi place de Fărămitură. Din hoţi şi curve şi-a făcut o armată de invidiat.
- E şi ăsta un talent, constată admirativ Austrianu.
- Acestea fiind zise... şi Gaiginu privi semnificativ spre halba pustiită de sete.
- Putem să ridicăm şedinţa, continuă Austrianu privind la fel de nostalgic spre halba lui la fel de
secătuită.
Se despărţiră după cîţiva paşi, Austrianu urcîndu-se într-un taxi şi Gaiginu continuîndu-şi plimbarea
prin lumina vagă a înserării.

121
 Volga comandantului de la unitatea din Băneasa porni în trombă spre oraş după ora cinci după-
amiaza. Singurul ocupant al maşinii era plutonierul Rîncedu îmbrăcat civil. Din cînd în cînd arunca o
privire în retrovizor mai mult din reflex decît să se asigure că nu era urmărit. Dacă cineva i-ar fi spus că
după el se ţinea la distanţă un Citroen negru, ar fi izbucnit într-un rîs dispreţuitor. Îşi ţinea mîinile
încordate pe volan şi lăsa imaginaţia să-i toarne cît mai multă adrenalină în sînge. Se vedea faţă în faţă
cu tîrfa burgheză, înfigîndu-şi mîna în buclele ei, răsucindu-i încet capul pînă îi auzea oasele pîrîind,
apoi o va obliga să-şi deschidă larg gura ca să scuipe în ea toată scîrba adunată în timp de reprezentanţii
clasei muncitoare. Zîmbi încîntat gîndului fără să observe că din Citroenul oprit la acelaşi stop coboară
cineva care se îndreaptă în fugă spre un telefon public. Bărbatul formă numărul şi după un moment răpăi
cîteva cuvinte, apoi se întoarse la fel de grăbit la maşină. În cel mai scurt timp prinse iar în vizor Volga
pornită spre Tei.
Rîncedu trase lîngă bordură, îşi prăvăli cu un icnet trupul mătăhălos afară, făcînd maşina să ţîşnească
în sus, apoi se îndreptă agale spre colţul străzii unde se afla un chioşc de ziare. Trecu pe lîngă un tip
mărunţel care se luă imediat după el şi îl opri pentru a-i cere un foc.
- Gagica e în casa de peste drum, şopti mărunţelul. Stă acolo cam de două ore. Probabil că o să iasă
imediat. Apoi dădu din cap în semn de mulţumire pentru foc şi se depărtă grăbit. Rîncedu se opri la
chioşc şi luă un ziar. Începu să-i cerceteze titlurile cu atenţia încordată asupra casei vizate. Avu o scurtă
tresărire cînd văzu silueta zveltă a fetei străbătînd curtea îngustă. A lăsat-o să iasă pe stradă şi s-a luat
după ea încercînd să nu grăbească pasul. Dacă Tiana şi-ar fi întors capul şi l-ar fi văzut, ar fi ţipat, luînd-
o îngrozită la fugă. Era exact ceea ce nu trebuia să se întîmple. Fata îşi continuă drumul pînă la colţ şi
intră pe o stradă îngustă pe care fuseseră aruncate doar cîteva case. Rîncedu rînji încîntat şi grăbi pasul.
Era locul ideal pentru ce voia să facă. Se încurcă însă în doi puşti care începuseră să se milogească de el.
- Hai, mînca-ţi-aş, stăpîne, cardeşte-ne şi pă noi cu-n ban, miorlăi unul din puşti cu mîna întinsă.
Rîncedu privi disperat spre fata care se depărta şi vru să-l împingă pe ţigănuş. Avu însă ciudata
senzaţie că ţine în mînă un săpun ud.
- Aulieu, balaure, scînci şi celălalt puşti, hai, mînca-ţi-aş, hai de bagă mîna-n poznar că ai dă unde. Hai,
că n-am mai halit o coaj’ dă mîine seara. Fie-ţi milă, nenea.
Rîncedu scuipă o înjurătură neagră şi îşi aruncă furios pumnul spre cel mai apropiat. Îi veni să urle
de furie cînd îşi rată ţinta.
- Bă, cimandocare, ţipă unul dintre ţînci, ce ai bă, car baro? Dă ce dai, bă, şaules? Schimbă cîteva
cuvinte ţigăneşti cu celălalt şi dispăru în spatele uriaşului. Piedica îl dezechilibră şi brînciul îl trînti la
pămînt.
- Ando mui, strigă unul din ţigani. Bă, şaules, ando mij, că dacă mai pici o dată pui jos toate casele.
Rîncedu se ridică furios, nevenindu-i să creadă că aşa ceva era posibil. Se uită disperat spre capătul
străzii, dar nu o mai zări pe Tiana. Se întoarse spre cei doi şi urlă din răsputeri, înjurînd sălbatic. Încercă
să îl înhaţe pe cel mai apropiat, dar mai apucă să vadă o lamă ieşită de sub limba puştiului luîndu-şi
zborul ca un fluture de oţel. Simţi tăişul pipăindu-i faţa. Cînd primii stropi de sînge i se prelinseră pe gît
se sperie îngrozitor şi se repezi cu toată forţa înainte. Un pumn cumplit îi zdruncină căpăţîna, trîntindu-l
iar la pămînt. Cînd sări ca un rinocer pe picioare se trezi în faţa unui ţigan masiv, al cărui obraz era
brăzdat de o cicatrice adîncă.
- Ce ai, bă, cu plozii? se răsti el la plutonier. Ce ţi-a făcut, bă, că vrei să-i mardeşti?
Faţa lui Rîncedu se boţi ca o cîrpă strînsă-n pumn. Gîfîitul de locomotivă îi zguduia toată fiinţa
mistuită de o furie oarbă. Îşi strînse pumnii şi se avîntă cu toată forţa împotriva bărbatului, încercînd să-l
strivească de zid. Coliziunea fu cumplită, dar singura care suferi a fost burta lui enormă izbită de beton.
În ceafă îi explodă un pumn care aproape că îl adormi. Reuşi să se răsucească lent şi încercă să vadă ce i
se întîmpla. Un alt pumn îi izbi faţa, expediindu-l iar în zid. Şocul loviturii îi zgîlţîi trupul mătăhălos. Se
lupta din greu cu ceaţa care îi ţesea ochii. Făcu o mişcare cu mîinile vrînd parcă să tragă perdeaua care îl
împiedica să vadă. Aproape că nu mai simţi lovitura de picior în coaste. Urmă imediat o alta peste
coapsă care îl reteză ca pe un copac. Seria se încheie cu un şut cumplit în plină faţă chiar cînd se
prăbuşea la pămînt. Capul îi zvîcni ca o minge spre ceafă şi doar o minune făcu să-i mai rămînă pe

122
umeri. Urmă o altă ploaie de lovituri cu pumnii şi picioarele. Sîngele, intrat ca nişte ace de jar în ochi, îl
împiedica să mai vadă ceva. Nu îşi mai dădea seama dacă era vorba de unul singur sau se adunase o
armată întreagă. În minte i se înfipsese lama ascuţită a unui singur gînd. Aici îşi va găsi sfîrşitul. Bobul
unei lacrimi se amestecă imediat cu sîngele care îi mustea din faţă. Apoi leşină.

- Îţi place cum operează băieţii mei? îl întrebă Fărîmitură pe Gaiginu cu o Plugar atîrnată în colţul gurii.
Coborîseră amîndoi din Citroenul care oprise să-i ia de la Obor. Amîndoi admirau de la colţul stăzii
măcelărirea metodică a plutonierului cu un zîmbet amuzat.
- Sper că nu-l omorîţi, spuse Gaiginu privind de acum îngrijorat scena.
- A, făcu Fărămitură cu un aer de profesionist. Numai dintr-atît? Păi vita asta nu trebuie şi ea niţel
fezandată? Tu ai pomenit pe cineva căruia să-i strice un masaj mai vîrtos? Ia uite ce bine îi mai pune
sîngele în mişcare!
- Atît de bine că e în pericol să-l dea tot pe afară.
- Ia ascultă, dom’le, făcu Fărămitură cu mîinile în şolduri, clătinînd încet din capul enorm. Da’ ce-ai
vrea? Cum ar trebui să ne purtăm cu un jeg ca ăsta? Sau poate că voiai să-l lăsăm mai întîi să-ţi
ciufulească bine de tot gagica şi să avem un motiv mai temeinic.
- Ia ascultă, dom’le, îl imită Gaiginu rîzînd, ţinîndu-şi mîinile în şolduri, dacă oamenii tăi se opresc
înainte ca dihania aia să-şi dea sufletu’, deşi e clar că din punctul ăsta de vedere n-are ce să-şi dea, te voi
acţiona în justiţie. Începură amîndoi să rîdă în timp ce vizavi Rîncedu continua să fie lovit de bărbatul
căruia i se mai adăugase un ajutor. Se opriră doar cînd Fărămitură le făcu un semn.
- Te admir, spuse Gaiginu privind la maldărul de carne însîngerată. Totul s-a desfăşurat matematic şi,
culmea nici un curios prin preajmă.
- Ce tot spui, dom’le? se răţoi Fărămitură, clătinîndu-şi cupola. Păi, dacă unu’ singur apărea pă la gard, îi
făceam la fel ca ăstuia. La mine cînd s-a dat consemn pă unitate, unu’ nu mai mişcă-n front.
Gaiginu fluieră admirativ.
- Domnule Fărămitură, spuse el pe un ton marţial, nu înţeleg de ce un om ca dumneata nu preia puterea
în stat.
Fărămitură îl privi serios şi ridică din umeri.
- Prostie mai mare nici că am auzit. Da’ ce, am înnebunit? Adică eu să preiau şefia ca alţii să mă fure?
Dumneata ai stat prea mulţi ani prin alte ţări şi n-ai cum să ştii cum merg trebile p-aici. Da’ să ştii că eu
am ocupat sectoru’ cheie. Viitoru’ e al hoţilor. Numai al lor. Şi cine nu o să fure, o să se trezească dat la o
parte. Sistemul îl va mătura ca pe un lucru nefolositor şi periculos. Dom’le, avea Sponogitu ăla, mare
om, dom’le, o vorbă a lui, care a devenit codu’ nost. Bă, furatu’ e o artă, da’ şi o ştiinţă. Mare dreptate.
La început n-am înţeles, da’ după aia... Cînd bagi manglitoarea-n ciclu, fă-o şi pentru porcii dă la cîrmă.
Bă, tu fără ei mai poţi s-o duci, da’ ei fără tine, ba. Că ei de hoţia ta depind. De la unu’ cinstit, ce să ia ei?
Un canci. De aia e omu’ cinstit un prost, că nu face nici o trebuinţă. Pe cînd eu... eu le servesc şi lor un
os de ros.
Gaiginu mai aruncă o privire spre Rîncedu rămas lat pe trotuar, apoi îl prinse pe Fărămitură de braţ.
- Domnule, nu e păcat ca lucruri aşa de interesante să fie spuse într-un peisaj atît de arid, aşa de fără
umezeală?
Fărămitură îşi ridică brusc capul şi clipi complice.
- Aici mi-ai plăcut. Chiar mi-ai plăcut. Şi simţeam eu o uscăciune mare-n gît şi nu ştiam de ce. Şi gîtu’
meu e aşa semnsibil la uscăciune... Şi apoi vorba dumitale, cum să gîndeşti la chestii grave stînd în
picioare, în preajma unui munte de balegă care pute ca un closet nedesfundat de ani de zile.
Porniră amîndoi agale, ţinîndu-se de braţ, în vreme ce Fărămitură îşi învîrtea bastonul de bambus cu
trup subţire şi măciulie de argint.

Aciuci rămase tolănit în fotoliul din birou, privindu-şi faţa buhăită în mica oglindă pe care o ţinea în
palmă. Îşi examină cu aer critic pungile umflate de sub ochi şi cutele adînci care i se tîrau prin piele,
tăindu-i obrazul în cartiere mai mici sau mai mari. Apoi privirea i se înfipse în peretele de vizavi.
Gînduri lîncede, fără un contur precis i se iveau preţ de o clipă ca nişte năluciri cu trup de volbură, spre a

123
se stinge la fel de repede. Îşi aminti repetatele încercări de a-şi atrage secretara în vila lui, dar, de fiecare
dată femeia se eschivase, inventînd scuze plauzibile. Şi de fiecare dată secretarul organizaţiei de bază pe
Bucureşti scrîşnea din dinţi. Ar fi schimbat imediat foaia şi i-ar fi pus clar în vedere patul sau
concedierea, dar, de fiecare dată îi revenea în minte avertismentul lui Bernea şi renunţa. Se învîrtea într-
o lume plină de rechini, în care trebuia să facă prea multe concesii, să înghită prea multe ofense, să
renunţe la el de mult prea multe ori în favoarea unor indivizi pentru care nu avea decît dispreţ. De prea
multe ori pornirile lui vulcanice trebuiseră înăbuşite doar pentru că un grangure mai mare ca el voia
acelaşi lucuru. Culoarele instituţiei îi aminteau mereu de cotloanele întunecoase prin care foşgăiau
şobolani graşi, gata să uneltească, gata să plănuiască debarcări spectaculoase doar pentru că vreunul din
familia lui ţinea morţiş să aibă el postul ocupat de un altul. Un ţinut al intrigilor şi luptelor surde, cu
lovituri sub centură care îi trînteau la pămînt doar pe cei slabi. Îşi trecu în revistă prietenii şi
cunoştinţele, încercînd să-şi evalueze poziţia în funcţie de ei. Se poticni în calcule, oftă de cîteva ori,
apoi îşi aprinse o ţigară cu un aer nelămurit. Reluă calculele înşirîndu-i pe toţi, dar nu reuşi să ajungă la
o concluzie. Oftă iar cu privirea aţintită asupra pumnului în care ţinea oglinda. Începuse să
îmbătrînească. O simţea ştiind în acelaşi timp că e un lucru periculos. Vîrsta îţi reteza elanul, te muia, şi
îţi veştejea cheful de luptă. Şi la primele semne de oboseală... Oftă iar. Aruncă o privire circulară prin
birou. Luxul care îl înconjura îl făcu să simtă din plin fiorul de plăcere. Dar venea şi ziua cînd trebuia să
elibereze locul. Motivele puteau fi atît de diverse încît se cutremură. Şi atunci? Ori va fi trimis la munca
de jos, ori va fi scos la pensie. Ambele perspective i se păreau inacceptabile. Se obişnuise atît de mult cu
vibraţia de spaimă pe care o simţea în sufletele şi trupurile celor de sub el atunci cînd apărea în mijlocul
lor, încît nu ar mai fi putut să trăiască fără această plăcere. Gustul miraculos al unei puteri aproape
nepămîntene asupra tuturor subordonaţilor lui îi oferea senzaţii unice la care îi era imposibil să mai
renunţe. Ar fi dat orice pentru un decret care să îl păstreze definitiv pe postul lui, dacă nu pe unul şi mai
important. Era minunat să vezi spinările încovoiate, să auzi glasurile supuse, să te întîmpine privirile
umile ale celor din pragul biroului tău, cerîndu-ţi un favor pentru care îţi rămîneau definitiv obligaţi,
vînduţi, ca unui mare senior feudal, căci el nu apelase niciodată la serviciile celorlalţi, ceea ce îi oferea
un ascendent frisonant în faţa lor. Era privit cu o admiraţie religioasă, ceea ce îi picura în vene un sînge
viguros şi tînăr, plin de putere şi energie. El era vinovat că sistemul fusese în aşa fel conceput încît el să
fie infestat de setea unei puteri cu care fusese investit fără voia lui, fără vreun merit deosebit, fără să fi
avut calităţi pentru ea, şi care, dacă i-ar fi fost luată, ar fi însemnat sfîrşitul lui? Gîndul îl făcu să
izbească furios cu pantoful în podea. Ideea că prezenţa lui în acel birou era doar ceva efemer îl făcu să se
chircească de durere. Degetele începură să bată o darabană inconştientă. La dracu, în căcatu’ ăsta de ţară
degeaba aduni atîţia bani. Ce să faci cu ei dacă idioţii te iau imediat la ochi? O ţară în care banu' nu e o
alternativă la o eventuală pierdere a poziţiei în partid. Îşi aprinse o altă ţigară. Făcuse tot ce îi stătuse în
putinţă să adune bani, să facă bani. Dacă cineva ar fi avut cea mai vagă bănuială... Îşi vîrî grăbit degetul
pe sub gulerul cămăşii, încercînd să-l slăbească. La bani nu putea să renunţe. Aşa cum nu se mai putea
dezlipi de fotoliul acelui birou. Se simţea mistuit de o foame vorace de bani şi putere, aşa cum Midas îşi
dorise ca mîinile lui să nască aur. De mic dusese dorul banilor. Pînă să fi furat banii familiei din vînzarea
pămîntului, se uita ros de ură cum topea taică-su mica avere prin cîrciumi şi pe curve. Ştia că banul era
cel mai bun prieten al lui, şi nu s-ar fi dat în lături de la nimic să aibă cît mai mulţi. Ştia şi de ce îi adună,
tot aşa cum clar îi era că în ţară nu avea ce face cu ei. Ideea era să-i scoată din ţară şi el să plece odată cu
ei. Dincolo ar fi fost scutit de frămîntarea asta bezbetică a unui şut tovărăşesc care să-l expedieze în
bezna cea mai neagră. Capitaliştii te preţuiesc în funcţie de masa monetară. Nimeni nu te întreabă cine
eşti, sau de unde vii, sau ce ai de gînd, dacă la fiecare pas, de prin buzunare o să răsune vesel clinchetul
aurului. Dar cum...
Gîndurile i-au fost frînte de ţîrîitul agasant al telefonului. Probabil că idioata de secretară iar nu era
la locul ei să preia apelul. Ridică făr chef receptorul, dar deveni brusc încordat cînd auzi glasul fratelui
său chemîndu-l urgent la el. Vru să-l întrebe ce s-a întîmplat, dar legătura se întrerupse brusc.
Se ridică fără chef din fotoliu şi intră în anticameră chiar cînd uşa se deschidea împinsă de Mioara
Petra.
- Am fost pînă la bufet, tovarăşu’ prim, spuse ea grăbită, evitîndu-i privirea.

124
 Aciuci trecu pe lîngă ea, mormăind ceva de neînţeles, apoi îi aruncă peste umăr.
- Vezi că eu o să lipsesc cîteva ore. Dacă întreabă cineva de mine sunt pă teren. Apoi trînti uşa, rămînînd
în mijlocul coridorului cu un aer nehotărît. Cînd se simţi apucat de cot îşi întoarse mirat capul şi îl văzu
pe Pavelescu de la regiune.
- Ce faci, tovarăşu’? îl întrebă el jovial.
Pe Pavelescu îl cunoştea încă dinainte de `44, cînd fuseseră amîndoi în aceeaşi celulă de partid şi ştia
cîţi bani face. Ridică surprins din umeri şi încercă să zîmbească.
- Ca şi tine, Radule, umăr la umăr întru construirea socialismului naţional şi internaţional. Rîseră
amîndoi ca de o glumă bună.
- Hai, te conduc undeva? îl întrebă Pavelescu încercînd să-l tragă după el. În acelaşi moment, din direcţia
opusă se ivi o siluetă monumentală, un bărbat la aproape doi metri, cu ţinuta zveltă, masiv, dar fără
forme proeminente şi un cap ce părea săpat în stîncă, cu trăsături energice, bine conturate de liniile
drepte, dăltuite parcă în obrazul de marmură, totul încadrat de o coamă leonină de păr argintiu, pieptănat
peste cap, coborînd în şuviţe groase peste gulerul hainei.
- Să ne trăiască feciorii, spuse el cu o veselie neafectată, ridicîndu-şi mîna.
Pavelescu rîse înveselit şi răspunse la salut.
- Noroc, tovarăşu’ Moritz.
După cîţiva paşi Aciuci se strîmbă sugestiv.
- `tu-l în cur dă jidan, scrîşni el abia auzit. Uite cin’ se caţără-n copac.
Pavelescu dădu din mînă şi hohoti scurt.
- Nu fi tîmpit, tovarăşu’, făcu el încercînd să ia un aer marţial. Moritz nu e evreu. Eu cred că e oşan, de
pe lîngă Negreşti de undeva. De fapt îl cheamă Moriţi. A rămas orfan de mic şi a fost crescut de nişte
evrei. Nu ştiai?
Aciuci dădu din cap, părînd să nu acorde nici o atenţie acestui amănunt.
- Dar să ştii că pentru mine poporul evreu e cel mai mare mister, continuă Pavelescu, pentru că a
supravieţuit tuturor celor care îşi legalizaseră dreptul de a-l extermina avînd la îndemînă şi mijloacele
tehnice de a o face.
Aciuci deveni dintr-o dată atent şi ca o descărcare electrică în creier îi bubui că reacţia lui ar fi putut
fi o greşeală fatală.
- Hai, mă, Radule, spuse depărtîndu-şi mîinile cu un gest larg, las-o naibii de treabă, te-ai apucat să-mi
ţii învăţămînt politic pe coridor? Ce-ţi veni?
Pavelescu îl privi mirat, apoi ridică din umeri.
- Mi s-a părut că te-am auzit înjurîndu-l pe tovarăşu’ Moritz.
Aciuci făcu o figură uluită.
- Hai, mă, spuse el bătîndu-l cu palma pe umăr. Ce naiba aveţi cu toţii azi? Mai devreme am fost chemat
la tov Bernea, care, cînd am intrat la el şi-a dat seama că nu cu mine avea treabă. După aia m-a sunat
Ceprescu pentru o şedinţă, ca să-mi spună, cînd am ajuns la sală, că se uitase greşit pe convocator. Acum
tu că nu ştii ce ţi s-a năzărit. Mă, cînd începe o zi aşa, mai bine te duci naibii într-o celulă şi aştepţi să
treacă. Da’ cred că şi acolo te-ar găsi unu’ dîn greşeală.
Pavelescu începu să rîdă şi clătină înveselit din cap.
- Hai, mă, ce te-ai stîrnit şi tu aşa? Nu mai are voie omu’ să i se năzare?
- Mă, că ţi s-a năzărit n-ar fi nimic, da’ aşa, pă uscat, fără să ai nimic în rezervor? şi se bătu sugestiv cu
degetul pe frunte.
- Fănele, tu ai perfectă dreptate, păi dacă ajungi să umbli beat prin întreprindere fără să te fi uitat barem
la damigeană, înseamnă că trebuie să-ţi rezervi un loc la sanatoriu.
Aciuci sughiţă brusc şi amîndoi izbucniră în rîs.
- Deci, e clar, făcu Pavelescu entuziasmat, după ce termini ce ai de făcut, te prezinţi la mandea, barem,
dacă tot ni se năzări cîte una, să ştim că aveam toate motivele să ni se întîmple.
Se despărţiră strîngîndu-i mîna tovărăşeşte, apoi primul secretar al Bucureştiului o porni grăbit spre
lift, spunîndu-şi că o prostie fusese destul pe ziua aceea.

125
 Volga intră încet pe poarta unităţii din Băneasa, rulă pe platoul asfaltat şi îl lăsă în faţa treptelor care
duceau la biroul comandantului. Îl găsi pe Gincu în picioare, lîngă fereastra mare care dădea în curtea
interioară, fumînd nervos. Îi simţea privirea consternată prin sticlele ochelarilor.
- Ce naiba s-a-ntîmplat că e aşa de urgent?
Gingu nu răspunse imediat. Lăsă lespedea grea a tăcerii să-l ţină pe fiecare la capătul opus al gropii
spre care se uitau cu îngrijorare.
- Ai de gînd să vorbeşti? izbunci Aciuci agasat de muţenia celuilalt.
Gingu dădu din cap şi stinse ţigara în scrumiera de pe pervaz. Figura lui de cadavru deshumat
devenise şi mai pămîntie.
- Ştefane, tare aş vrea să ştiu în ce vrei tu să ne vîri pe amîndoi, rosti el cuvintele şoptindu-le apăsat ca
pe o ameninţare tainică pîndind veninoasă dintr-un ungher întunecat.
Aciuci se trînti enervat în fotoliu, îşi puse picior peste picior şi se lăsă cu toată greutatea pe spăteaza
de catifea.
- Ai de gînd să vorbeşto odată?
Gingu se apropie cu paşi rari de biroul pe care zăceau aruncate în dezordine cîteva hîrtii.
- Ieri l-am trimis pe Rîncedu să-i dea otrepei ăleia capitalsite o lecţie. Aşa cum ai vrut tu.
- Da, făcu repezit Aciuci. Aşa am creut eu că e cel mai bine, continuă el cu un gest larg. O demonstraţie
dă forţă e cea mai bună să pună lucrurile temeinc la locul lor. Sper că n-a omorît-o pă curva aia. Am zis
doar cîteva zile dă spital.
- Exact, făcu Gingu înclinîndu-se uşor în direcţia fratelui său. Numai că cel spitalizat e Rîncedu.
Aciuci rămase nemişcat, cu figura brusc răvăşită de surpriză. Era cuprins de o mare dilemă, dacă să
rîdă pînă la istovire, sau să explodeze de furie. Avu o izbucnire scurtă ca un nechezat, fără ca Gingu să se
fi lămurit dacă era veselie sau altceva, apoi obrazul îi deveni de purpură şi palma i se izbi cu zgomot de
genunchi.
- Mai spune-mi o dată, şuieră el cu o figură siderată. Sunt sigur că mi s-a părut şi vreau ca tu să-mi
risipeşti nedumerirea.
Gingu făcu un gest furios din mînă.
- M-ai înţeles foarte bine şi nu mai am ce să-ţi risipesc. Imbecilu’ ăla de Rîncedu e în spital. Şi nu aşa,
oricum. A trebuit perfuzat bine de tot elefantu’. Medicii s-au temut de leziuni interne. Era într-un hal fără
de hal. Toţi s-au îngrozit cînd l-au văzut. Parcă l-a trecut cineva prin maşina de tocat carne.
Aciuci se ridică din fotoliu cu gura căscată. I-au trebuit cîteva minute să înţeleagă că fratele lui nu
glumea.
- Şi ai făcut investigaţii? Ai aflat ceva? Idiotu’ ce ţi-a povestit?
Gingu începu să se plimbe nervos cu mîinile înfipte în buzunarele pantalonilor.
- Da’ ce, a fost în stare să vorbească? Trompa unui elefant e mai mică decît rîtul lui.
- N-ai scos nimic de la el?
- Abia acum mi-a venit un raport de la locotenentul Frîncu. Tot ce-şi aminteşte e că s-au luat de el doi
puşti de vreo 12-13 ani. Ţigani.
Aciuci se prăbuşi în acelaşi fotoliu cu faţa consternată.
- Cum, mă, doi ţigani pot face dîn aşa unu’ minge de fotbal?
Gingu ridică neputincios din umeri.
- De aia mă tot întreb în ce naiba mă tragi tu pe mine. Nimic din ce facem nu e raportat, nimeni nu ştie
nimic. Îmi folosesc oamenii unităţii în acţiuni riscante şi ne războim cu unii despre care nu ştim nimic, şi
de care doar bănuim că sunt ţinuţi în braţe de unii de foarte sus.
- Cît de sus? îl întrebă iritat Aciuci.
- Cît de sus? repetă Gingu cu privirea aţintită asupra fratelui său. Ştii ceva? Din cîte îmi dau eu seama
aici e mîna Moscovei. Nu poate fi vorba de altceva. Altfel aş fi aflat ceva pînă acum.
Aciuci nu îşi putu reţine sughiţul subit ca un grohăit.
- Tu îţi dai seama ce spui?
Gingu îşi scutură capul ca un catîr.

126
- Ascultă ce-ţi spun eu. Cum îţi imaginezi că un colonel din securitatea noastră nu ar fi aflat pînă acum
ce e cu ăia doi? Am făcut tot felu’ de investigaţii, am tot întrebat şi nimeni nu ştie nimic. Şi nu numai că
nu ştie, da’ nici nu vrea să ştie.
- Şi ce, vrei să renunţ? Tocmai acum? Din cauza unor nenorociţi pe care îi voi împuşca ca pe nişte cîini?
Se ridică furios şi îşi aprinse o ţigară. Nici să nu te gîndeşti! Şi ce ar avea ăştia doi cu cretinu’ de
Rîncedu? Ce ţi-a spus maşina de urmărire?
- Ce să-mi spună? Că i-au pierdut urma. Că la un moment dat au văzut că se ţineau după o maşină exact
ca a lui şi că atunci cînd şi-au dat seama că avea alt număr a fost prea tîrziu.
- Cînd îi dau drumu’ lu’ Rîncedu? Vreau şi eu să vorbesc cu el.
- Mai ai de aşteptat, îi domoli Gingu avîntul. Cel puţin încă cinci zile.
Se lăsă un moment de tăcere.
- Ştoacă unde e? întrebă Aciuci cu ţigara în colţul gurii.
- La subsol, îi răspuns colonelul încruntat. Şi lu’ ăsta va trebui să-i dau drumu’. Dacă îmi vine un control
şi-l găseşte acolo... Nu s-a completat nici un act referitor la reţinerea lui.
– Nici n-o să se completeze. Şi ţie nu-ţi vine nimeni în control. Şi de cînd trebuie să completăm
formuare pentru toate secăturile astea? Dacă asta e ce vrem noi... Parcă cîţi nu sunt reţinuţi la fel, fără
nici un act?
- O fi, da’ atunci se ştie de ei, că e din ordinul centrului. Ori noi am luat-o pe cont propriu. Nu mai
lucrăm în numele regimului, ci al nsotru propriu, ceea ce înseamnă că încălcăm regula tovărăşiei de
partid.
- Ia nu te mai văicări ca o babă, i-o tăie Aciuci. Du-mă imediat la el.
Ieşiră din birou, traversară curtea şi intrară într-o clădire aflată în afara careului principal. Merseră
de-a lungul unui coridor îngust la capătul căruia coborîră mai multe trepte. Intrară pe un alt coridor slab
luminat, prin care plutea un aer tulbure şi stătut. De-a lungul lui se înşirau mai multe celule. Gingu se
opri în dreptul uneia din ele şi deschise uşa care scrîşni muşcîndu-şi rugina.
- Vino peste o jumătate de oră, îi spuse Aciuci şi intră imediat.
Îl zări pe Ştoacă tolănit în patul îngust fixat în perete. Era îmbrăcat cu aceleaşi haine malagambiste,
sacou şi pantaloni albi care rămăsesră în mod inexplicabil curate şi neşifonate şi cămaşa de un verde
ţipător asortată cu ciorapii galbeni. Îi prinse din plin privirea şi simţi un şarpe bălos strecurîndu-i-se pe
sub piele.
- Ia scoală-te, bă, îi porunci Aciuci făcînd eforturi disperate să ţină situaţia sub control, şi stai cu faţa la
perete.
Ştoacă rînji, apoi coborî leneş.
- Ce e, şefu, spuse el batjocoritor, ţi-o fi frică de ochii mei? Rîse scurt, dar rămase cu faţa la perete. Nu te
mai întreb pe baza cărui ordin de reţinere m-ai adus aici. Ar fi de prisos, că voi întîi omorîţi şi p-ormă
daţi ordinu’ de execuţie. Rîse iar enervîndu-l şi mai tare pe Aciuci.
- Ia taie căcatu’ ăsta, se răsti el. Ştii dă ce te-am adus aici? Am vrut să-ţi ofer cîteva zile dă linişte ca tu
să ai timp să-ţi munceşti memoria aia. Îi auzi iar rîsul şi simţi cum şarpele îi muşcă veninos din
măruntaie.
- Şi ce ar vrea şefu’ să-mi amintesc?
Aciuci nu îşi putu stăpîni scrîşnetul de furie.
- Ce aş vrea? Să vezi tu ce o să-ţi vie memoria înapoi cînd voi da ordin să-ţi smulgă unghiile.
- Coaiele să mi le laşi, stăpîne, se milogi Ştoacă batjocoritor.
Pumnul lui Aciuci îl izbi cu furie în rinichi. Ştoacă icni scurt, se sprijini cu mîinile de zid şi răcni
furios. Se trezi în faţa unui pistol aţintit asupra lui.
- Întoarce-te, fir-ar mă-ta a dracului! zbieră Aciuci gata să îl lovească iar.
Ştoacă se răsuci pe călcîie şi rămase cu mîinile sprijinite de peretele mucezit.
- Unde ai pus banii ăia, javra dracului?
Ştoacă încercă să rîdă, dar durerea îi schimbă strădania într-un schelălăit.
- Nu mai ştiu, tovarăşe. M-ai speriat aşa de tare, încît...
Nu mai apucă să termine. Patul armei îl izbi în ceafă cu atîta forţă încît fruntea i se izbi de zid.

127
- Din cîte am aflat, ăsta e un masaj excelent pentru aducerea aminte.
Ştoacă rămase nemişcat.
- Ai dă gînd să vorbeşti, sau vrei să te tai în bucăţi?
- Hai, fă-o! strigă Ştoacă. Hai odată! Abia aştept. Şi la fel de nerăbdător e cel care va expedia scrisoarea
dacă voi mai întîrzia o singură zi aici. După aia o să te văd. Chiar ard de nerăbdare să se întîmple,
tovarăşe.
Aciuci, care se pregătea să-l lovească din nou, rămase cu mîna suspendată în aer. Cuvintele lui
Ştoacă îşi făcuseră efectul. Ştia că poate să-l rupă în bucăţi, tot nu va scoate nimic de la el.
- Barem i-ai numărat? îl întrebă el cu respiraţia întretăiată.
Ştoacă rînji batjocoritor.
- Cred că sunt aşa de mulţi că mi-ar trebui o săptămînă. Şi în timpu’ ăsta cine mai muncea? Începu să
rîdă în hohote, excitat de neputinţa celuilalt.
- Ştoacă, Ştoacă, mîrîi Aciuci, să nu-ţi faci iluzii. Banii ăia e toţi numai ai mei. Şi eu nu renunţa la ce-i al
meu, să ştiu bine că nu mai rămîne nimic în urma mea.
Tonul pe care îi vorbise îl făcu pe Ştoacă să renunţe la rîs. Oftă înăbuşit. Era încredinţat că nu fusese
o ameninţare în vînt.
După cîteva minute veni şi Gingu. Încuie celula, apoi ieşiră amîndoi în curte.
- Deseară îi dai drumu’, îi spuse Aciuci înainte de a se urca în maşină. Dar îl ţii sub cea mai strictă
supraveghere.

Jaguarul trecuse de Feteşti întinzîndu-se pe drumul prăfuit ca o fiară năpustită vijelios asupra unei
prăzi care îi punea agilitatea la încercare.
Tiana, aflată în dreapta lui Gaiginu, turuia fără întrerupere, gesticulînd plină de energie, întorcîndu-se
tot timpul spre Teona pentru a-i obţine acordul. Era emoţionată de vacanţa neaşteptată de la sfîrşitul verii
şi agitaţia îi trăda bucuria de a scăpa doar şi pentru cîteva zile de căldura infernală, de feţele
uniformizate şi cenuşii, de atmosfera tristă şi provincială al cărei linţoliu căzuse ca o pedeapsă peste
oraş.
Teona, stăpînită de aceeaşi stare de spirit, ţopăia mărunt pe locul ei, înfigîndu-şi degetele cînd în
umărul Tianei, cînd zgîlţîindu-l energic pe tăcutul Apostu, rămas înghesuit în locul lui, neştiind dacă să
se bucure mai întîi de drumul cu maşina, de bogăţia soarelui strălucitor, sau de voioşia celor două fete
care debordau de nerăbdare să vadă marea cît mai curînd.
Doar Gaiginu rămase relaxat la volan, părînd departe de toată zarva pe care neaşteptata plecare o
provocarse pasagerelor lui. Gîndurile îi alunecau lîncede spre discuţia pe care o avusese cu Austrianu în
urmă cu trei zile în barul de lîngă Statuia Aviatorilor.
Sub supravegherea atentă a Ginei şi îngînaţi de jazzul abia şoptit al micii trupe de negri, cei doi îşi
ocupaseră locurile rezervate la masa lor pe care fuseseră deja aranjate paharele în care licărea molcom
şi îmbietor coniacul franţuzesc. Ausrianu îşi aprinse una din ţigările lui americane şi intră direct în
miezul problemei.
- Tovarăşe, începu el cu o voce gravă, domnu’ Iliuşin a dat semnalul de începerea balului.
- Te-a lămurit despre ce e vorba? întrebă Gaiginu rămas cu mîinile împreunate pe masă şi bărbia
sprijinită de ele.
Austrianu îi oferi un zîmbet şters.
- După ce că sunt subiectul unui stres oribil cauzat de lipsa totală de stres, mai vii şi tu cu întrebări care
mă pot adormi spontan.
Gaiginu zîmbi larg şi sorbi cu plăcere din pahar.
- Excelent, îngînă el. De unde naiba s-o fi descurcînd nea Gicu să facă rost de asemenea marfă?
- Tot e bine că ai şi tu o preocupare la viaţa ta, îl tachină Austrianu zîmbindu-i subţire.
- Păi, decît să-ţi debitez tot felul de tîmpenii mai bine vorbesc de femei.
Austrianu oftă şi închise sugestiv ochii.

128
- Propun o amînare a chestiunii, spuse el după ce trase un fum. Mda, hai să revenim. Iliuşin mi-a repetat
ceea ce se ştia deja. E vorba de un personaj de prim rang din ierarhia de partid. Mai exact un membru al
CC. Ilegalist cu ştate vechi. Mda.
- Am impresia că ăştia aşa îşi pregătesc înlocuirea vechilor cadre cu prospături.
Austrianu zîmbi larg.
- E treaba lor. Care între timp a devenit şi a noastră.
- Ştii ceva despre identitatea lui, sau va trebui să mă duc să-l întreb dacă el e cel vizat şi dacă binevoieşte
să crape pentru cauza ignobilă a comunismului în lume?
- Puţin sarcasm nu face rău nimănui, bombăni Austrianu rămas cu paharul în mînă. E ca praful de sare
care i-ar fi trebuit nebunului de Lear. Mda. Sorbi din coniac şi îi aruncă o privire ştrengărească pe
deasupra paharului. Ai început să-ţi căleşti nervii, observă el la lipsa de reacţie a celuilat. Graba e bună
doar pentru băbuţe pline de reomatism şi pentru fetele care aud pentru prima oară cuvîntul măritiş. Mda.
Deci, revin la importantul personaj ceceist. Mîine pleacă în concediu la mare. Dar nu în staţiunile
clasice. Nu. Lui îi place liniştea, tihna. Problemele marxismului îl tracasează aşa de mult încît, în loc să
prefere observarea aplicării teoriei înaintaşilor lui la locul faptei, se simte atras de locurile retrase,
bîntuite încă de mentalităţle retrograde ale individualismului mic şi mare burghez.
- Are un nume? insită Gaiginu cu privirea pisicii care şi-a descoperit prada.
- Maghiar. Îţi spune ceva?
- Doar că nu e român.
- Aşi. E mai român decît un milion de Ioneşti sau Popeşti. Familia lui e din Bucovina. Şi nu are nici o
legătură cu Ungaria. Nimeni din familia lui nu e ungur. E doar un nume. Mda. Dar parcă ce importanţă
are? Nu sunt to’aşii bîntuiţi de generoasa idee a internaţionalismului? E numai bine venit. Un român
neaoş cu nume internaţional. Mda. Ce poate fi mai frumos decît să traduci politica partidului în realitate?
- Mai are multe strofe poezia asta?
Amîndoi rîseră pe îndelete.
- Fii atent, reluă fostul colonel. Lucrurile sunt destul de complicate. Se pare că tovu’ ăsta a început să
aibă cu totul altă percepţie a realităţii decît cea oficială, livrată de Moscova. Mda. O asemenea revenire
în simţiri, sau trezire a prostului din baie, o fi avînd ea un efect tonic asupra sistemului nervos propriu,
dar asupra sistemului tovărăşesc... Înţelegi tu. Mda. Moscova deţine informaţii sigure că tovu’ ori e pe
cale s-o facă, ori a şi trimis un document bine documentat la duşmanul capitalist, dezvăluindu-i cu lux
de amănunte ce se ascunde sub drapajele roşii şi carele alegorice ale tuturor Pieţelor Roşii din lagăr.
Mda. Pentru ei chestiunea e extrem de gravă şi greşitul, oaia rătăcită, trebuie pedepsit exemplar. Dar,
atenţie, nu e vorba de o execuţie publică. Dimpotrivă, trebuie să fie cevea extrem de discret. Asta
înseasmă că îţi iei trupa şi pleci pe urmele lui. E vorba de un sat de pescari de pe lîngă Năvodari. Nu
departe de deltă. Se pare că asta e marea lui pasiune. Trebuie să te dai în vorbe dulci cu el, să-i cîştigi
încrederea, să vezi ce-i place, dar mai cu seamă ce-i face rău, afară de nesăbuinţa lui. Mda. Şi să
augmentezi niţel acel ceva care îi cade lui greu, dar greu de tot, atît de greu încît...
Gaiginu îl privi fără să zîmbească.
- Partea proastă e că omul ăsta începe să-mi placă încă de pe acum.
A fost rîndul lui Austrianu să-l privească într-un fel anume.
- Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, dar în meseria noastră sentimentalismele sunt excluse. Dacă mîine
primeşti ordinul să mă elimini... Nici eu n-aş ezita o clipă s-o fac. Aşa sunt regulile. Le-am cunoscut de
la început şi le-am acceptat în deplinătatea facultăţilor noastre mentale.
Gaiginu îşi dădu seama că a greşit şi bătu în retragere.
- Îmi cer scuze că am uitat să-mi las sufletul la intrarea în casa asta.
Austrinau zîmbi moale.
- Deci, reluă el, totul trebuie să fie cît mai firesc şi natural. Altfel vom avea necazuri. Occidentul e cu
ochii pe domnul ăsta şi vrea să obţină de la el dovezile pe care şi le doreşte de atîta vreme, ca să mai
domolească marele avînt revoluţionar care i-a cuprins pe unii din cetăţenii de acolo. Încearcă să afli ce-i
face rău şi hrăneşte-l numai cu mici toxine.
Gaiginu înclină din cap.

129
- A, făcu Austrianu părînd că şi-a amintit brusc de ceva. Ţi s-a mai organizat vreo luptă sau ai ajuns să te
mulţumeşti cu solda tovărăşească a Moscovei şi contul anglo-american?
Gaiginu ridică trist din umeri.
- Se pare că am ajuns marea spaimă a caftangiilor din mahalaua Bucureştilor. Nu mă mai vrea nimeni.
- Aşi, nu-ţi face iluzii, îl liniştii Austrianu. Prietenul tău, Gosensu, a fost săltat acum o lună şi nimeni nu
mai ştie nimic de el. Dar eu cred că-şi fortifică muşchii pe undeva la canal.
- Sărmanul! exclamă compătimitor Gaiginu. Şi l-am avertizat că prea lucrează în văzul tuturor. Nasoală
soartă. Apoi rămase cu ochii pierduţi pe mica orchestră, dar pe faţă îi trecu încet aripa unui gînd
clandestin. Austrianu zîmbi amuzat.
- Hai, dă afară, puişor, nu te mai stoarce intelectual.
– A, nu, făcu detaşat Gaiginu, dar mă gîndeam că la fel de neaşteptat a dispărut şi prietenul Ştoacă.
- Iar îţi faci iluzii. N-a dispărut. Cred că a fost pus cîteva zile la o cură de slăbire. Prea se lăţise. Dar a
reapărut. A fost văzut iar în zonă. Şi nu tocmai singur. Are şi o codiţă, dar, răutăcios cum e, îi place s-o
piardă exact cînd scena e mai excitantă. Mai au de învăţat caralii ăştia. Nu sunt deloc rafinaţi.
- Deci, toată lumea e bine, sănătoasă.
- Şi la locul ei, îl asigură Austrianu.
După cîteva minute fostul colonel se scuză. Îi promisese Mioarei să o ducă la un film şi nu mai
putea de nerăbdare.
Cu Apostu s-a întîlnit în aceeaşi zi. La aflarea veştii băiatul a făscut ochii mari şi şi-a împreunat
mîinile, semn al unei surprize la care nu visase niciodată. Şi-a depus cererea de concediu a doua zi şi
directorul i-a aprobat-o cu graba omului care abia aşteaptă să scape de cineva nedorit.
Cît despre fete, ele erau gata oricînd să plece cît mai departe de un oraş lipsit de exuberanţa vie,
colorată, plină de efervescenţa anilor interbelici, un oraş în care aveai impresia că eşti urmărit la fiecare
pas, un oraş în care ochiul fiecăruia părea să fie aţintit asupra celuilalt, un oraş în care apariţia
miliţianului te făcea să simţi un discomfort acut, o teamă acidă care ţi se insinua în suflet, aţintindu-ţi
privirea speriată, în pămînt, sau obligîndu-te să treci pe celălalt trotuar.
Încet se întoarse în maşină, alături de ceilalţi. O auzi pe Tiana tăind grăbită la planuri, cît trebuie să
stai la soare, cît la umbră, ce locuri ar mai fi fost de vizitat. O întrerupse întrebînd-o dacă ştia exact unde
mergeau. Fata rămase cu ochii larg deschişi, ca studentul surprins la examen de o întrebare capcană. Toţi
izbucniră în rîs.
- Cu un aşa organizator de excursii să tot mergi, constată cu falsă dezamăgire Gaiginu.
- Chiar aşa, spuse Teona cu o undă reflexivă în glas. Ce e cu ieşirea asta atît de neaşteptată? Şi tocmai la
mare!
Urmă o scurtă pauză.
- De ce oare toate lucuruile care ne plac şi ne bucură sufletul, ne tulbură şi nasc în noi întrebări şi
nelinişti? îi răspunse Gaiginu întrebînd-o pe acelaşi ton reflexiv.
Urmă un alt moment de linişte.
- Chiar aşa, se auzi vocea lui Apostu, ceea ce îi făcu pe ceilalţi să asculte încordaţi. Apostu vorbea foarte
rar. Îi plăcea să asculte. Se simţea bine în prezenţa lor, se simţea foarte atras de discuţiile lor, de
cuvintele pe care la foloseau. Era ceva cu totul deosebit faţă de ce îi era dat să audă printre colegii lui de
muncă. Dar cînd erau împreună abia dacă se făcea auzit. Chiar aşa, continuă el. Ne e dat atît de rar să
trăim şi altceva în ţara asta afară de groaza că vom fi chemaţi să dăm socoteală de ce spunem, facem, sau
gîndim. Şi atunci ce rost are să ne sucim minţile chiar şi cînd ne e bine?
- Sau numai cînd ne e bine, îl completă Gaiginu pe un ton serios.
- Vezi ce-a făcut securitatea asta din noi? continuă Apostu cu vocea marcată de emoţie. Ne-a
preschimbat în nişte oameni temători, chiar fricoşi. Păi, dacă şi cînd ne e bine suntem speriaţi!.. Chiar
aşa de puternici or fi?
- Oho! exclamă Tiana.
- Nu ei sunt tari, noi suntem slabi, observă Apostu făcîndu-l pe Gaiginu să tresară.

130
- Ştiţi ceva? interveni Teona energică. Atîta timp cît suntem numai noi cu noi, şi atîta timp cît lăsăm în
urmă ceea ce e mai urît în viaţa noastră, chiar şi pentru o clipă, hai să-i dăm dracului pe toţi comuniştii şi
căţeii lor securişti şi să le interzicem să ne mai bîntuie viaţa.
- S-a aprobat, strigă Tiana readucînd veselia printre ei. Auzi, dragă, continuă ea privindu-l fix pe
Gaiginu, tu ce costum de baie ţi-ai luat?
Gaiginu zîmi.
- Iniţial am vrut să-l iau pe ăla cu secera şi ciocanul. După aia mi-am dat seama că l-aş fi confundat cu
chiloţii. Toţi au, dacă nu o seceră, un ciocan. Dar după aia am devenit brusc reflexiv. Ce rost mai avea
încă un ciocan?
- Eşti un porc, chiţăi Tiana rîzînd în hohote. Îţi baţi joc de simblourile sfinte ale comunismului universal.
- Sfinctere, vrei să spui, o corectă Gaiginu. Se poate să ai dreptate. Şi totuşi pe mine mă frămînta în mod
serios problema deja enunţată. Ce dracu să mai fac eu cu încă un ciocan. Că mă pîndea pericolul să mă
încruc în ele. Şi, ca să nu mi se întîmple, am hotărît ca de data asta să-mi iau slipul cel mai transparent
cu putinţă.
- Ura! izbucni Teona din spate. Trăiască nudismul total şi internaţional în frunte cu înţeleapta lui
conducere.
Tiana izbucni iar în rîs.
- Îţi dai seama, în ţara asta aşa de pudică, în care comuniştii se gîndesc cu cuvioasă pioşenie la tot ce e
mai omenesc, să apari dintr-o dată despuiat... de pudoare. E grav, tovarăşi!
Apostu îi privea mirat, fără să înţeleagă mare lucru. Parcă mai auzise de cuvîntul nudism, dar pentru
că bănuia ce se ascundea în spatele lui refuzase să afle mai multe despre el. În mintea lui se strecură
ceva care îl făcu să tresară neliniştit. I-a fost imposibil să înţeleagă de ce, dar şi-a spus că era mai
înţelept să nu pună întrebări.
După ce au trecut de Constanţa liniştea s-a lăsat din nou. Privirea le era atrasă de peisajul arid şi
totuşi misterios, dominat de spinările vălurite ale dunelor de nisip, acoperite de o vegetaţie sărăcăcioasă,
cu copaci descărnaţi şi buruieni care valsau lent, mişcate de vîntul ca o şoaptă fierbinte.
Au găsit satul spre ultimile ore ale după-amiezii. O înşiruire de case mici, vărutie, răsărind din
mijlocul ogrăzilor împrejmuite cu garduri de stuf, toate de-a lungul ţărmului. Ceva mai departe de sat se
întindeau dunele de nisip ca nişte movile uriaşe, între care te puteai pierde fără ca prezenţa să-ţi poată fi
ghicită.
La ora aceea satul era aproape pustiu. Peste tot năvoade atîrnate în cîrlige şi lotci care nu fuseseră
lăsate la apă. Maşina a fost imediat înconjurată de o puzderie de ţînci care îi priveau ca pe nişte
extratereştri. Gaiginu le întinse cîteva punguţe cu bomboane pe care puştii le înşfăcară ca nişte fiare de
pradă.
- De unde ai ştiut? îl întrebă Tiana amuzată.
- Intuiţie, şopti el continuînd să privească uşor derutat. Îl întrebă pe unul dintre asediatori numele satului
şi dacă mai exista ceva cu nume asemănător în apropiere. Se linişti primind confirmarea ţîncului. Apoi îl
întrebă dacă mai venise cineva în sat, tot aşa ca şi ei.
- Da, nene, veni repede răspunsul în timp ce ochii informatorului aşteptau cu nerăbdare o compensaţie.
O primi sub forma altei pungi de bomboane.
- Un domn, spuse puştiul grăbit. A tras la tanti Niculina. E un domn important, adăugă pistruiatul cu păr
blond şi privirea înfiptă.
- Tu de unde ştii? îl iscodi Gaiginu cu ochii aţintiţi asupra lui.
- Eu îi citesc p-ăştia imediat, spuse piciul cu importanţă. Apoi se răsuci spre liota gălăgioasă care cerea
bomboane ţopăind drăceşte în nisipul prăfos. Ia căraţi-vă, bă, d-aici! Nu se vede că port o conversaţie cu
un domn?
Teona nu îşi putu reţine rîsul şi se ghemui lîngă roata din spate a maşinii să poată hohoti în voie.
- Şi unde stă tanti Niculina? continuă Gaiginu interogatoriul.
Băiatul îi arătă cu mîna o casă aflată spre centrul aşezării, chiar lîngă o cîrciumă care îşi desena cu
importanţă silueta pe ecranul albastru, acum mai închis la culoare de aproierea înserării.
- Şi noi pe unde am putea sta?

131
 Puştiul făcu o mutră concentrată, părînd că frunzăreşzte printre nenumăratele oferte ale cătunului de
pescari. Apoi spuse dintr-o dată de parcă ar fi găsit soluţia salvatoare.
- Păi la noi, domnule.
- Nu zău, şi asat cam pe unde ar fi?
- Păi dacă casa lu’ tanti Niculina e după cîrciuma lui Volodea Daniil, a noastră e chiar înaintea ei.
- E cea mai bună veste pe ziua de azi, îl asigură Gaiginu.
- Ce? îl întrebă puştiul imediat. Că puteţi sta la noi?
- Nuuu, îl contră Gaiginu cu maximum de seriozitate. Nici vorbă. Mă refeream la faptul că ieşi din curte
şi dai în crîşmă.
Băiatul îl privi lung şi clipi nedumerit.
- Că doar nu v-aţi născut şi dumneavoastră aici!
Gaiginu rîse înveselit şi îi puse o mînă pe umăr.
- Şi pe tine cum te cheamă?
- Petre. Karpov Petre.
- Karpov? reluă Gaiginu. Sunteţi ruşi?
- Nu, domnule, protestă Petre energic. Suntem lipoveni. Aproape tot satul e aici Karpov.
- O familie unită şi tare fericită, observă Gaiginu.
- Ba nu, domnule, îl corectă Petre. Se mai încaieră unii cu alţii pentru locurile de pescuit, sau cînd ies de
la cîrciumă.
- Păi altfel ce farmec ar mai avea viaţa asta a voastră? observă Gaiginu şi îi făcu semn să-l urmeze.
- Eu merg cu domnul Petre pînă la el, căci am bătut palma cu dumnealui să ne ia cîteva zile în vastele
sale apartamente. Iar domniile voastre, pentru o uşoară dezmorţire, veniţi pe jos.
Nu mai apucă să audă protestele fetelor, pentru că Petre era deja lîngă el, admirînd bordul Jaguarului.
Maşina parcurse în trombă cei cîţiva zeci de metri pînă la casa băiatului.
Petre se năpusti în curte şi, după cîteva momente apăru trăgînd după el o femeie voinică pe al cărei
obraz viaţa săpase cute amare.
- Uite, mamă, strigă puştiul din tot sufletul, domnul şi prietenii lui vor să stea la noi. Ştii tu, ca domnul
de la Bucureşti care a tras la tanti Niculina.
Femeia dădu din cap şi încercă să zîmbească.
- Vai, domnule, se scuză ea, băiatul ăsta al meu e cam zăpăcit şi nu ştie ce face. Avea un accent slav, ceea
ce îi muia cuvintele, dîndu-i un farmec anume. Ştiţi, la noi se întîmplă atît de rar să vină cîte un străin,
încît nu suntem pregătiţi să luăm în gazdă.
Gaiginu făcu un semn de înţelegere din cap şi aruncă o privire grăbită, încercînd să evalueze situaţia.
Casa părea îngrijită, văruită proaspăt şi suficient de mare pentru a avea mai multe camere.
- De ce vă faceţi probleme? încercă el să pară cît mai jovial. Doar nu credeţi că am venit aici să stăm în
palate. Eu şi prietenii mei, şi arătă cu mîna spre ceilalţi trei, ajunşi deja în dreptul porţii, vrem doar să
scăpăm cîteva zile de înghesuiala din oraş. O farfurie de zamă, aşa cum numai dumneavoastră ştiţi să
faceţi aici şi o mînă de paie în loc de pat vor fi mai mult decît am putea noi visa.
- Vai, domnule, făcu îngrijorată femeia, cum o să vă culcăm în paie? Se poate?
Gaiginu zîmbi.
- Sigur că nu se poate. Voiam doar să spun că nu suntem pretenţioşi. În plus mai avem o calitate. Nu ne
tocmim.
Femeia nu îşi putu stăpîni tresărirea. De bani era oricînd nevoie. Aşa că, atunci cînd îl auzi pe străin
că va căuta în altă parte, dacă la ei ne se poate, încercă să trateze problema diplomatic.
- Vai, domnule, cum puteţi crede că vă dăm afară? Nici vorbă de aşa ceva! Dumneavoastră aţi bătut atîta
drum, cum o să vă lăsăm fără adăpost? Hai, poftiţi, aduce-ţi-vă bagajele. La nevoie vă ajută Petre. Cît să
fie ceasu’? Aha, peste vreo două ore o să vină şi Anatol cu băieţii. Acu’ sunt plecaţi pe mare. Haideţi cu
mine să vedeţi camerele. Sunteţi patru, nu? Cum dormiţi? Dumneavoastră cu una din doamne?
- A, nu, spuse Gaiginu repede. Suntem doar prieteni, aşa că fetele vor dormi împreună.
- A, făcu femeia cu o altă nuanţă în glas. Nu sunteţi luaţi... Ceva ca un regret se strecurase în glasul ei şi
Gaiginu zîmbi.

132
- Vă e teamă să nu vă stricăm reputaţia?
- Nici vorbă, se apără ea repede, dînd din mînă. Pe dumneavoastră vă văd de familie bună, oameni
serioşi, dar să ştiţi că au mai venit din ăşita de la Bucureşti, tovarăşii ăştia noi, de acum. Cu femei, cică
nevestele lor, da’ se vedea de la o poştă că mint. Da’ ce, ai curaju’ să le spui ceva? Uitaţi, domnule, aveţi
aici o cameră, şi îi deschise uşa dezvăluindu-i odaia de o curăţenie exemplară cu două paturi şi o măsuţă,
cîteva scaune şi o lampă cu gaz prinsă în perete. Dincoace, şi deschise uşa celeilalte odăi aflată vizavi, e
camera a doua.
Gaiginu văzu încăperea aproape identică, avînd acelaşi mobilier şi mărime cu prima.
- E mai mult decît am sperat noi, o asigură Gaiginu
- Da’ să ştiţi că plata o discutaţi cu Anatol, cînd o veni el, îl anunţă femeia cu oarecare îngrijorare.
- Preţul nu e o problemă, o asigură el. Să-mi spuneţi doar cum vă cheamă pe dumneavoastră.
- Karpov, răspunse ea imediat.
- Asta ştiam, dar care e numele dumneavoastră?
- A, se lămuri femeia, Irina.
- Perfect, atunci noi aducem bagajele şi o să pornim puţin să vedem locurile.
- Cum spuneţi dumneavoastră. Nu vreţi să mîncaţi ceva?
Gaiginu aruncă o privire celorlalţi care se iviseră deja cu bagajele şi primi răspunsul pe loc.
- Mai tîrziu, o lămuri el. Trupa e nerăbdătoare să facă un tur de orizont.
Femeia îi zîmbi fără să fi înţeles prea multe.
- Dumneavoastră ştiţi cel mai bine. Atunci eu vă las să vă instalaţi. Îmi spuneţi cît staţi? întrebă ea
înainte de a-i fi lăsat.
Întrebarea îl surprinse pe Gaiginu. Ridică din umeri şi îi răspunse rîzînd.
- Păi, doamnă, noi, de regulă stăm exact cît ne simţim bine.
Înepu şi ea să rîdă, apoi îi lăsă singuri.
- Hai, fetele, rapid, le luă Gaiginu în primire frecîndu-şi energic palmele, fără să le lase prea mult timp
de gîndire. La care din camere vă opriţi?
- Nu ştiu, spuse sincer încurcată Teona. Amîndouă mi se par la fel.
- Atunci staţi pe hol, le invită Giaginu cu un gest larg.
- Staţi voi acolo, i-o tăie Tiana bozumflată. Ia uită-te la el! În loc să vină cu nişte sfaturi în întîmpinarea
a două domnişoare uşor dezorientate...
Gaiginu îşi astupă urechile cu palmele.
- Iar începe, explodă el. George, ia tu genţile noastre şi vîră-le aici, spuse el arătînd spre odaia din stînga.
Bun, şi acum ce îşi aleg domnişoarele uşor dezorientate?
Teona începu să rîdă acompaniată de Tiana.
- Ce brută! Eu o iau pe aia de la capul coridorului, de la etajul trei pentru că e chiar lîngă piscină.
- Vezi să nu o iei de la mine, o avertiză Gaiginu străduindu-se să pară serios.
- Uite cu cine m-am înhăitiat! se smiorcăi Tiana arătîndu-i-l Teonei cu degetul.
Gaiginu îşi ridică încet şi ameninţător palma. În aceeaşi clipă dispărură amîndouă în camera lor.
După o jumătate de oră ieşiră din casă
- Mai las-o naibi de treabă, spuse Teona sincer îngrijorată. După atîtea ore de mers cu maşina n-am
reuşit măcar să mă fi spălat ca lumea. Nici n-am apucat să despachetăm, să ne fi schimbat şi noi.
- Ce-o să zică toată lumea asta despre noi? se întrebă Tiana la fel de îngrijorată, ţinîndu-şi mîna la gură.
- Se rezolvă, le asigură Gaiginu şi se întoarse brusc spre Teona, o luă în braţe şi porni hotărît cu ea spre
malul pe care un val tocmai îşi destrămase trupul înspumat, bolborosindu-şi stins pieirea.
Teona înepu să ţipe şi să se zbată. Gaiginu se opri ameninţător chiar lîngă mal şi se pregătea să o
arunce în apă cînd toată lumea începu să rîdă. O lăsă încet jos şi Teona îl îmbăţişă rîzînd în hohote.
- Ştiam eu că ai întotdeauna o soluţie pentru orice situaţie.
Paşii îi purtară de-a lungul ţărmului peste care se lăsau umbrele lungi ale serii. Nisipul cenuşiu era
împestriţat cu peticele albe ale scoicilor. Tufe mici şi ţepoase apăreau din loc în loc dînd impresia unui
deşert plin de tulee, flancat în stînga de şirurile dunelor. Marea îşi şoptea foşnetul tainic, pierdut ca nişte
dîre sonore printre movilele de nisip aidoma unor fiinţe misterioase cu trup eteric.

133
- Ce o fi dincolo de dunele astea? întrebă Teona în speranţa că unul din ei ştia răspunsul.
- Dacă vrei să ştii pune de’ştu’ şi bagă-l repede-n gură pînă nu-i trece gustul.
- Hai, măi, miorlăi fata lovindu-l cu pumnul în umăr. Eu îmi exprim o curiozitate ştiinţifică şi Gaiginului
îi arde să se joace cu de’ştu’.
- Ştii ceva? Hai să vedem, propuse Tiana.
Gaiginu se opri, uitîndu-se mirat la ele.
- Uite că nu mi-a dat prin cap că asta ar fi o soluţie pentru problemă aşa de complicată.
Fetele îşi luară sandalele în mînă şi porniră hotărîte printre dune, urmate de ceilalţi doi. Se opriră
după cîţiva zeci de metri. Peisajul era lunar, de o tristeţe impresionantă, cuprins de o nemişcare
monumentală. Totul părea un deşert imens, ale cărui margini se pierdeau în zare. Din loc în loc scînteiau
febril pete lichide, dizolvînd în ele jarul asfinţitului. Se apropiară de unul din micile lacuri. Apa fierbea
de forfota brotacilor care se strecurau agili printre lujerii nuferilor cu frunzele împreunate ca palmele
întinse ale unei prietenii generoase.
- Ţi-ai fi putut închipui vreodată aşa ceva? şopti Tiana ţinîndu-l pe Gaiginu strîns de mînă.
- De ce vorbeşti aşa de încet? şopti el.
- Mi-e teamă să nu tulbur frumuseţea acestei linişti cu prezenţa mea îngrozitor de banală.
- Şi mie, spuse el cuprinzînd-o în braţe.
Apostu rămase lîngă Teona, dar privirea lui înghiţea locul cu atîta aviditate încît părea să fi uitat
complet de ceilalţi.
- Deci, aşa arată marea, spuse el mai mult pentru sine. Toată viaţa m-am întrebat cum e. Am încercat să
mi-o închipui. A fost imposibil. La munte privirea ţi se opreşte imediat în ceva. Totul pare aşa de
aproape că întinzi mîna şi îl atingi. Aici totul e aşa de neted şi de întins. Cum poate fi un pămînt aşa de
neted şi nesfîrşit? Şi apa! Cum aş fi putut eu vreodată să-mi închipui că pe pămînt poate fi adunată atît
de multă apă fără să curgă nicăieri?
Îi ascultară lamentaţia în tăcere, continuînd să privească nesfîrşitul.
- Probabil că în plină zi arată altfel, şopti Tiana. În lumina soarelui toate lucrurile îşi schimbă înfăţişarea.
Se întoarseră încet pe malul mării. Deasupra luna se deschisese toată ca o floare imensă din care
pulsa o lumină tristă tăind de-a lungul apei o potecă strălucitoare spre nicăieri, înconjurată de un trup
frămîntat de şoapte misterioase.
- Cred că marele Karpov ne aşteaptă nerăbdător, spuse Teona încercînd să pătrundă întunericul care
cotropise ţărmul.
- Poţi fi sigură că toată cîrciuma ne aşteaptă, întări convins Gaiginu. O văzuse la ieşirea din curtea
Karpovilor şi a fost surprins de cît de cochetă era. Afară, sub un umbrar acoperit cu rogojini erau mai
multe mese lungi, alcătuiri solide din lemn, făcute să reziste furiei muşteriilor şi timpurilor. Înăuntru
zărise un interior amenajat cu acelaşi gust, care nu avea nimic din aerul sordid şi igrasios al cîrciumii
provinciale.
La întoarcere găsiră locul îmbrăţişat parcă de poleiala subţire a luminii revărsate zgîrcit de lămpile
cu gaz, care făceau totul să pară lichid şi instabil, gata să-şi schimbe realitatea în fiecare minut. O boare
de mister îşi deschidea mantia, învăluind oamenii pe dinlăuntru şi pe dinafară, transformînd totul într-o
iluzie. Era de parcă materia solidă a zilei se transforma noaptea într-o masă moale, o plastelină din care
imaginaţia fiecăruia clădea ce şi cît voia. Aerul trecea abia simţit printre ei, oftînd dintr-o dată pentru a
răscoli parfumul reginei nopţii din care broda contururi vagi.
Cînd ajunseră în dreptul localului, o siluetă care se decupa uriaşă pe fondul întunecat se ridică de la
una din mese. Bărbatul le ieşi în cale cu ambele mîini întinse.
- Dumneavoastră trebuie că sunteţi domnii de le Bucureşti, spuse omul cu un glas care îi trăda bucuria.
Se opriră şi îl priviră uşor nedumeriţi.
- Eu sunt Anatol Karpov. Femeia mi-a spus că aţi tras la noi.
- Exact, confirmă Gaiginu. Tocmai ne întoarcem de la o plimbare şi am făcut pariu cu prietenii mei că o
să te întîlnim la primărie.
Bărbatul rîse încîntat.

134
- Haideţi, vă rog, îi invită el cu un gest larg. Haideţi, sunt cu flăcăii mei la o masă. Nu e jumătate de oră
de cînd am venit de pe mare.
- Şi la orice întoarcere treceţi pe aici să pontaţi fişa de lucru, îl completă Gaiginu.
- Chiar aşa, făcu Anatol înveselit. Zău, haideţi, vă rog, o să petrecem de minune. Şi băieţii erau atît de
curioşi să vă vadă.
Gaiginu simţii ochii întregului sat adunaţi în acelaşi punct. Încercă să străpungă întunericul pentru a
descoperi ce îl interesa, dar nu reuşi să observe nimic deosebit.
- A, pe noi vă rugăm să ne scuzaţi, spuse Teona trăgînd-o pe Tiana de mînă. Suntem obosite după
călătoria de la Bucureşti şi singurul lucru la care visăm sunt cîţiva stropi de apă şi patul din odaia
noastră.
- Apă? făcu Anatol cu o grimasă. Avem cîtă vreţi, şi mîna i se întinse către ţărmul dantelat. Dar să ştiţi,
domniţă, că nu e bună nici în cizme. Începu să rîdă şi nu o auzi pe Tiana care îi spuse că ele aveau
sandale.
- Atunci dumneavoastră cred că mai rămîneţi, reveni Anatol întors cu faţa spre bărbaţi.
- Sigur, domnule Karpov. Pe noi drumul n-a reuşit să ne doboare. Cît despre apă... Mie mi-e frică de
rugină ca de naiba.
- Al meu sunteţi, îl asigură Anatol şi îl trase energic spre masa lui. Cei trei băieţi îi primiră cu priviri
curioase. Erau nişte zdrahoni cu feţele tăbăcite de muncă pe care lumina lămpilor le turna în bronz.
Muşterii de la mesele vecine îşi încordară atenţia asupra noilor veniţi, dar Karpov îi trată cu o
superioritate lipsită de condescendenţă. Onoarea pe care i-o făcuseră bucureştenii se cerea întreţinută
printr-o atitudine cît mai tranşantă. Abia atunci reuşi Gaiginu să-i descopere trăsăturile adînc întipărite în
faţa lătăreaţă căptuşită cu o barbă roşie şi stufoasă. Doar ochii de albastrul adînc al mării adunau în ei o
căldură de care omul nu părea conştient.
- Dar cum de v-aţi hotărît să veniţi tocmai la noi? îi întrebă gazda în timp ce punea două căni de cositor
în faţa lor. Turnă fără economie din sticla cu rachiu al cărui miros îi învălui imediat.
- Am tot auzit de locurile astea de la cunoştinţele noastre, îi explică Gaiginu, şi cum suntem mari amatori
de locuri mai exotice, adică locuri mai retrase, unde nu vine multă lume...
- Am înţeles, spuse Anatol păstrîndu-şi zîmbetul binevoitor. Apucă toarta cănii şi o ridică în direcţia
oaspeţilor lui.
- Păi, eu zic să fiţi bineveniţi la noi şi să sperăm că o să vă mai vedem dînd pe aici.
Gaiginu luă şi el cana, atenţionîndu-l discret cu genunchiul pe Apostu să facă la fel. Băutura avea un
gust îngrozitor şi o tărie care îi făcu pe amîndoi să lăcrămeze. Le trebuiră cîteva secunde să tragă aer în
piept şi să-şi revină. Bărbatul le observă reacţia şi începu să rîdă.
- Vodki, spuse el radiind de fericire. Adevărata vodcă, nu ce vînd ei prin prăvălii. Şi cît veţi sta?
Gaiginu îl privi printre lacrimi.
- Parcă am mai spus, exact cît ne vom simţi bine.
- A, chiar aşa? făcu Anatol punîndu-şi mîna pe braţul unuia din băieţii lui. Şi dacă vă simţiţi bine pînă la
anu’ pe vremea asta?
Gaiginu, care nu se aşteptase la o asemenea întebare, începu să rîdă.
- Păi, dacă o să ne placă aşa de mult, ne angajăm la dumneata, ca băieţi ai familiei.
Anatol îl privi înveselit.
- Ei! strigă el spre băiatul care stătea lîngă el. Ai văzut, mă? Pe mine mă iubeşte lumea imediat. Spuse
apoi ceva în ruseşte băieţilor care se ridicară formînd un zid prin care lumina timidă abia reuşea să se
strecoare. Se înclinară cu o mişcare ţeapănă, spuseră ceva greu de înţeles şi plecară legănîndu-se abia
perceptibil.
- Le-am zis că sunt obosiţi şi că trebuie să meargă acasă, să nu deranjeze pe doamnele. Noi, dimineaţă la
trei am plecat. E o leacă de tras şi, dacă te toropeşte somnul şi băutura...
- Vă mai vin străini pe aici? întrebă Gaiginu fără să pară interesat de răspuns.
- Străini? foarte rar. Cine să vină aici? Lumea vrea distracţie, cîrciumi de alea, de le zice restorant, parcă,
drumuri unde să se plimbe. Aici ce să vadă? Nişte pescari amărîţi şi nisip.
Gaiginu făcu o mişcare din cap, dîndu-i parcă dreptate.

135
- A, da, uite că tocmai a venit ieri, sau alaltăieri, că nici nu mai ştiu exact, un domn tot de la Bucureşti.
Stă la văru-miu. Casa imediat următoare. Domnu’ e înăuntru. L-am văzut eu cînd a venit.
- A mai fost aici? întrebă iar Gaiginu părînd că o face doar să aibă ceva de vorbit.
- A mai fost şi nu o dată. E un grangure mare în partidu’ ăstora de ne conduce acu’. Cică pînă-n `44 a
fost o dată aici cu o treabă şi i-a plăcut lui locu’ ăsta, aşa că vine cînd trebile îl mai lasă. A, uite că iese,
şopti gazda.
Gaiginu îl strînse tare pe Apostu de braţ, împiedicîndu-l să se întoarcă.
- Bună seara, domnu’ Marţian, spuseră în cor mai mulţi săteni, ridicîndu-se cu respect în picioare.
- Bună seara, le răspunse o voce baritonală. Staţi jos, staţi jos, eu tocmai plecam.
Făcu un pas spre ieşire, dar se răzgîndi. Gaiginu se trezi cu el chiar în faţa mesei la care stătea.
Descoperi în lumina ştearsă un ins de statură medie, cu obrazul rotund, de om trăit bine şi capul
înconjurat de o ghirlandă de păr creţ. Purta o cămaşă albă, cu mînecile suflecate, şi un pantalon uşor, de
vară. Vocea îl făcuse pe Gaiginu să creadă că omul avea cu totul alt chip, mai grav, mai subtil, mai puţin
lumesc. Felul în care arăta îi aminti brusc de Aciuci, de Gingu şi de toată securitatea adunată în jurul lor.
Apoi gîndul îi zbură la Apostu. Gingu îi ordonase să se prezinte zilnic la el şi să-i dea raportul despre
întîlnirile lui cu ceilalţi. Cum nici Apostu nu executase ordinul şi nici Gingu nu se sinchisese prea mult,
însemna că băieţii erau tare ocupaţi cu lucruri mult mai presante, sau, pur şi simplu, nu aveau nevoie de
informaţiile lui pentru că îşi imaginau că ştiu totul despre ei. Oricum, secţia Filaj a Biroului nu le
semnalase nimic special.
- Ce surpriză pentru mine să văd că anul ăsta nu mai sunt singurul intrus al comunităţii ăsteia de oameni
cinstiţi, spuse Maghiar afectînd o amiciţie spontană. Îl privi pe Gaiginu, zîmbind într-un fel anume. Să
ştiţi că vestea venirii dumneavoastră aici s-a răspîndit fulgerător. Aţi şi devenit subiectul central de bîrfă,
continuă el rîzînd. Ce vreţi? Aşa se întîmplă ori de cîte ori apare lume străină în mijlocul unui cătun
uitat de lume. Şi dacă intruşii mai vin şi cu maşina lor şi mai sunt şi tineri şi interesanţi, vă daţi seama ce
furtună se stîrneşte.
Gaiginu se ridică şi se înclină ceremonios în faţa necunoscutului.
- Nu pot decît să o numesc o întîmplare fericită cea care face ca prezenţa dumneavoastră aici să coincidă
cu a noastră.
- Desigur, se arătă de acord celălalt. Acum o să am prilejul să mai discut şi despre altceva decît bărci de
pescuit şi soiuri de peşte. Dar să ştiţi că peste zi nu vă voi fi partener, pentru că sunt aşa de îndrăgostit de
mare încît în fiecare dimineaţă mă urc cu gazda mea în barcă şi mă las în voia valurilor şi a vîslelor lui.
Făcu o pauză şi îşi atinse fruntea cu palma. Ah, ce zăpăcit mai sunt. Bine că stăm de vorbă, că de
prezentat, probabil că aşteptăm pe altcineva să o facă. Marţian Maghiar.
- Andrianu, Armand Andrianu, dar toată lumea îmi spune Gaiginu. Şi, pentru că mi se spune numai aşa,
dacă mă întrebi pe moment care mi-e numele, s-ar putea să am probleme. Prietenul meu, George Apostu
şi două domnişoare, care din păcate, sau fericire s-au retras, orele fiind prea avansate.
Marţian zîmbi încîntat şi strînse mîna noilor lui cunoştinţe.
- Bun, sper să petrecem cîteva zile plăcute împreună, spuse Maghiar şi îşi înclină capul scuzîndu-se că
după o zi agitată era dorinc să se vadă în pat.
- Mergem şi noi? întrebă Anatol şi se ridică fără să mai aştepte răspunsul celorlalţi.
Dimineaţa s-au spălat la fîntîna din curte, au înfulecat grăbiţi feliile de brînză garinisite cu ceapă şi
roşii şi hamsiile afumate pregătite de coana Irina, aşa cum îi spunea tot satul şi au ieşit nerăbdători să
ajungă printre dune. Nu apucară să treacă de cîrciumă cînd, dintr-una din uliţele laterale se auzi zvon de
voci răstite. Se apropiară curioşi. Văzură o fată cu părul negru cărbune, coborîndu-i în inele bogate peste
umerii arămii ieşiţi din bluza albastră care atîrna lălîie, ascunzîndu-i trupul de o zvelteţe atletică. Nasul
drept, ochii neobişnuit de mari, gura imaginată parcă de un portretist şi bărbia delicat rotunjită
completau un chip de o frumuseţe nefirească, plămădit parcă din frămîntarea nestatornică a mării.
Pantalonii pînă la genunchi, largi, părînd croiţi de o mînă grăbită şi nepricepută îi dezvăluiau picioarele
suple şi nervoase, amintind de un animal tînăr şi energic pentru care hamul era ceva de neconceput.

136
- Nu te vreau, nu îmi placi! Poţi să înţelegi atîta lucru!? îi striga ea înfuriată unui flăcău oprit înaintea ei
ca un idolatru prosternat în faţa zeului iubit. Nu vreau să te mai văd, continuă ea pe acelaşi ton privind la
blocul de piatră cu ochi scînteietori. Pleacă odată, sau vrei să-ţi arunc tot nisipul ăsta în ochi?
Flăcăul schiţă un pas spre ea, dar fata sări înapoi şi ţipă ascuţit. Nimeni nu se arătă, de ca şi cum
spectacolul fusese atît de des repetat încît nu mai stîrnea nici o curiozitate. Cu un gest neaşteptat fata îşi
vîrî piciorul în nisip şi expedie o încărcătură drept în faţa băiatului care îşi acoperi ochii cu ambele
mîini. Ea o rupse la fugă, trecu pe lîngă ei şi se pierdu ca o nălucă de-al lungul malului. Flăcăul îşi
scutură capul, dădu din mîini ca un înecat disperat să înghită firele de aer de deasupra lui şi începu să
alerge. Se opri la una din bărcile trase la mal şi o împinse furios în apă. Îl mai văzură lopătînd frenetic,
micşorîndu-se iute în zarea albastră.
- Asta e o repetiţie la Romeo şi Julieta în variantă locală? se miră Tiana care tot timpul scenei rămăsese
la fel de mută ca şi ceilalţi.
- Ţie aşa ţi s-a părut? întrebă Gaiginu cu seriozitate. Pentru că nu am impresia că a fost ceva regizat.
- Ce regizat? se trezi Teona. Totul mi s-a părut aşa de natural, încît pot să jur că a fost aevea. Dar vreau
să vă spun că eu, aşa o frumuseţe şi naturală şi plină de draci n-am mai văzut.
- Eu zic că să ne oprim totuşi un minut la centru de informare comunală.
- Asta trebuie să fie cîrciuma, traduse Teona care făcu o plecăciune adîncă, invitîndu-i spre locul
menţionat.
O găsiră pustie la ora aceea şi prima impresie de loc cochet şi bine întreţinut se întări acum în lumina
puternică a zilei. Umbrarul făcut din rogojini dădea un aer exotic ca şi interiorul cu pereţii lui văruiţi şi
mesele bine ordonate şi curate, cu scaune scunde dar solide şi tejgheaua cîrciumarului aranjată ca un bar
în toată regula, unde, spre surprinderea lui Gaiginu zări sticle cu etichete viu colorate pe care nu le mai
găseai de mult în Bucureşti.
- A! exclamă cîrciumarul bine dispus de apariţia matinală a turiştilor. Sunt onorat să salut capitala. Mă
aşteptam să vă treziţi după prînz, ca să fiu sincer.
Gaiginu se opri lîngă el, sprijinindu-şi ambele coate pe tejgheaua de lemn lăcuit.
- Nu zău? se miră el. Dar de unde cunoşti aşa de bine obiceiurile capitaliştilor?
Cîrciumarul surîse şi ridică din umeri.
- Apăi, domnule, să nu vă înşele că, stînd noi la capu’ ăsta de lume, n-am mai văzut oameni şi numa’
peşti.
- E o mărturisire care merită toată atenţia.
- Am mai umblat şi noi, continuă cîrciumarul fără să-l privească. Pe mine războiul ăl mare m-a plimbat
pîn mai multe locuri. Poate n-o să mă credeţi, da’ eu am ajuns pînă la Paris şi Berlin.
- Se vede, spuse Gaiginu privind admirativ barul. Deşi, dacă chiar ai fost la Berlin, ar fi trebuit să-ţi
decorezi localul ăsta ca pe o ruină.
- Ehe, făcu celălalt părînd că se adresează sieşi. Să ştii dumneata că, oricît de ruinat o fi fost oraşul ăla,
de sub molozuri tot disciplina şi lucru’ bine făcut răzbăteau.
- Şi cum ai ajuns aici?
Omul oftă abia auzit.
- M-am întors acasă, domnule. Ştiam că greşesc, dar pentru mine locu’ străin, oricît de bun şi bine ar fi,
tot străin rămîne. De asta n-o să recunosc niciodată că a fost cea mai mare tîmpenie a vieţii mele.
Meseria asta m-a făcut să citesc în oameni, aşa că dumitale îţi pot spune că am pierdut partida. Au pus
ăştia roşii şaua pe noi. Lu’ ălălaltu’ n-aş avea curajul să i-o spun. Cum pui ochiu’ pe el te umpli de
roşaţă. E de-al lor. Dar dumneavoastră... Ce luaţi? continuă el cu un zîmbet şiret. Dar nu îi dădu timp lui
Gaiginu să-i răspundă şi continuă, luînd un aer doct, de om care nu greşeşte niciodată în aprecierile lui.
Ce ai zice de un calvados, unul adevărat? Citesc pe faţa dumitale că eşti gata să apreciezi o asemenea
comoară la adevărata ei valoare indiferent de vremuri. V-am surprins, continuă cîrciumarul văzînd
expresia de pe faţa bucureşteanului.
- Cît se poate de zdravăn, mărturisi Gaiginu cu sinceritate.
- Acum o să înceapă interogatoriul, da’ de unde îl am.
- Dumneata citeşti foarte bine cărţi încă nescrise.

137
- Nu mă laud, dar aşa e. Şi răspunsu’ nu e greu de găsit. Păi aici, la mare, mai e de găsit marfă de
contrabandă. Dar o păstrez numai pentru situaţii speciale, că sătenilor de aici o singură băutură le stă
bine în pahar. Vodca pe care o fac local. În rest... Strici orzu’ pe gîşte.
Scoase de sub tejghea o sticlă pîntecoasă şi înişră pe tejghea patru pahare de sticlă colorată. Desfăcu
dopul şi începu să toarne. Aroma alcoolului bine distilat, în a cărui inimă pulsa parfumul mărului putred
se răspîndi imediat, făcîndu-i pe ceilalţi să se adune lîngă fostul legionar. Ridicară păhărelele, răpăiră o
urare în cinstea cîrciumarului şi a lor şi sorbiră cu ochii închişi. Fiecare strop adunase în el căldura
sudului şi dragostea celui care distilase băutura pentru pasiunea lui şi a celor care îl înţelegeau.
- Cred că sunt zece ani de cînd n-am mai sorbit aşa ceva, spuse Gaiginu după cîteva clipe, timp în care
îşi lăsă fiinţa învăluită în mantia de foc a licorii. A, stai, înainte de a merge mai departe să nu uităm de ce
am venit. Cînd am ieşit de la noi, am fost martorii unei scene... cum s-o numesc eu?
- De patos şi vărsare de sînge, îl ajută Tiana care încerca să-şi stăpînească rîsul.
- A, se lămuri cîrciumarul dînd din mînă a lehamite. I-am auzit şi eu. Aia e Vitruria, e fata celui mai
sărac pescar din sat. Toţi flăcăii de aici sunt nebuni după ea. Ăla e băiatu’ lui Pancioclu, Vitali. A jurat că
se omoară dacă fata nu-l vrea. Da’ ea nici să n-audă. E în vorbă cu unu’ Vania. De el îi place.
- Am văzut-o, spuse Teona, e nărăvaşă rău. Aşa ar trebui să fim toate, să le sucim gîtul domnilor bărbaţi,
unul să nu mai mişte-n front şi să le şi punem călcîiul pe grumaz.
- Mai pune un pahar, că fata a început să se trezească la realitate, ceea ce înseamnă că băutura asta nu
prea are efect asupra lor.
Cîriumarul începu să rîdă şi le umplu iar paharele.
- Şi acum unde mergeţi?
- La plajă, îi spuse Gaiginu. Oare mai găsim un loc liber, că s-a făcut cam tîrziu.
- Oho, rîse celălalt. La ce înghesuială de lume e la noi... Noroc că aveţi kilometri întregi de plajă.
Gaiginu plăti fără să schiţeze vreun gest la auzul preţului şi se despărţiră cu promisiunea ca la
întoarcre să arunce mai întîi ancora la locul cu lipici.
În plin soare plaja îşi pierdea misterul în care se învăluia în faldurile mantiei ţesută din lumina vagă
atîrnată de umerii lunii. O întindere nesfîrşită de nisip, plină de monede albicioase rupte din trupurile
scoicilor. Tufe ţepoase împînzeau locul, ameninţînd tălpile goale. De-a lungul ţărmului spinările înalte
păreau gluma jucăuşă a unui uriaş care se distrase movilind nisipul. Doar nesfîrşitul val de mătase în
toate nuanţele verdelui, neliniştit, agitat de un vînt neştiut, îşi torcea neobosit infinita poveste însăilată în
depărtările pustii, aruncat apoi ca o plasă de pescuit suflete peste ţărmul adormit.
Fetele, care mergeau înainte, reuşiră să găsească un loc ce li se părea cu adevărat pe gustul lor. Era o
palmă netedă, bine împănată cu nisip, întinsă între două dune pe care se cocoţaseră zeci de buruieni cu
frunze ciudate.
- Uite aici, hotărî Tiana trîntindu-şi hotrărîtă sacoşa mare din papură în care îşi pusese lucrurile.
- Chiar aici şi numai aici, o susţinu Tiana care se descotorosi de paporniţă cu acelaşi gest.
Gaiginu rămase cu mîinle în şolduri, privind critic în jur şi acceptă cu o oarecare rezervă.
- Ştii ceva? îl luă repede Tiana, megi mătăluţă iute şi de grabă şi află ceva mai bun, dacă mîncarea lu’
mămica nu-ţi place.
- N-am zis nimic, se apără el cu mîinile ridicate.
- Atunci dă-i drumul, hotărî Tiana care se aplecă şi scoase din sacoşă un cearşaf şi îl întinse ajutată de
Teona.
Gaiginu mai privi o dată în jur şi scrută orizontul.
- Perfect, îngînă el, pe o rază de o milă pătrată nici un inamic. Perfect.
Reveni lîngă cearşaf şi cu un gest elegant şi lasciv îşi scoase tricoul. Fetele aplaudară frenetic,
fluierînd admirativ. Şi aveau de ce. Era un corp perfect lucrat, cu pielea întinsă şi abdomenul supt pe
care se desenau formele alungite ale muşchilor. Gaiginu se maimuţări, făcînd cîteva mişcări de culturist
pe scenă care smulseră un alt ropot de aplauze. Urmară pantalonii largi, de culoare deschisă. Alte
exclamaţii de uimire. Apostu urmărea spectacolul ceva mai retras, privind cu ochii larg deschişi la
fiecare gest al bărbatului care continua să fie o mare necunoscută pentru el. Cînd îi văzu degetele

138
atingînd elasticul slipului, simţi un cuţit plimbîndu-i-se prin pîntece. Gaiginu se opri cu un gest strategic,
îşi ridică un deget şi spuse pe tonul unei invitaţii.
- În continuare le las pe doamne să facă următorul pas.
- Perfect, strigă Tiana şi sări în mijlocul cerşafului cu gestul unei actriţe pe scenă. Îşi scoase bluza
dezvăluindu-şi sînii fără nici o ezitare
Ochii lui Apostu se umplură de puncte şi cerculeţe. Pe frunte alergau grei stropi de sudoare.
- Or fi din cauza căldurii, îl auzi pe Gaiginu rîzînd
Înţelese că remarca îi fusese adresată şi îşi ridică brusc capul, gîfîind ca un strangulat.
- Şi asta nu e tot.
Nu mai ştia cui îi aparţinea vocea. Ghici mai mult cum fata îşi scoase fusta largă şi apoi slipul.
Teona făcu şi ea acelaşi lucru mai puţin teatrală, dar cu gesturi care dovedeau că nu era la prima
experienţă de acest fel.
- Se cheamă nudism, to’aşu.
Glasul persiflant al lui Gaiginu îl străpunse ca un burghiu. Cînd simţi ce i se întîmplă, o luă
nebuneşte la goană, gîndindu-se deznădăjnuit la efectele stînjenitoare ale gestului lor.
- Poate că e prea mult pentru un om care tocmai a început să schimbe mentalitatea lui de trăitor într-un
sat medieval cu una a secolului 20, observă Tiana cu o tristeţe care îi zguduia uşor trupul în ritmul
veseliei generale.
Într-un tîrziu reuşi să iasă din apă, dar rămase lîngă mal cu privirea aţintită în depărtare.
- Alo, domnu’, domnu’, îi strigă tare Gaiginu, sunteţi aşteptat de tinerele domniţe. Ne-ar durea tare să
ştim că faceţi opinie separată.
Apostu înghiţi cu greu nodul dureros care i se zbătea în gît şi se răsuci şovăitor. Ideea că putea să
apară în faţa altora doar într-un petec de pînză, căruia i se spunea pompos slip, îi provocase o stare de
încordare şi jenă de care nu reuşise să scape. Dar să renunţe şi la fîşia aia de cîrpă...
Se apropie cu greu de cearşaf, încercînd să-şi ţină capul cît mai sus. O încăpăţînare care nu se putu
dovedi mai tare decît curiozitatea. Îşi dădu seama de ce face doar cînd văzu trupurile complet goale ale
celor două fete tolănite cu faţa la soare fără nici un fel de stînjeneală. Încercă să îşi smulgă privirea de
acolo, dar trupurile lor cu forme atît de ademenitoare se dovediră un magnet imposibil de învins. Făcu
eforturi disperate să respire normal, dar nimic din trupul lui nu i se mai supunea. Fiecare nerv, fiecare
mădular îşi trăia propria lui viaţă cu un nesaţ nebun, fără să mai ţină cont de vrerea lui. Se dezbrăcă în
goană cu spatele la ei - şi chiloţelul, vă rog, ca să fiţi primit în club - auzi vocea poruncitoare a lui
Gaiginu, şi iarăşi mîinile refuzară să-l asculte. Se trînti soldăţeşte lîngă cearşaf, cu faţa în jos, privind
hoţeşte celelelalte trupuri. Îşi spuse că a înnebunit, că aşa ceva nu ar fi trebuit să i se întîmple, că ar fi
trebuit să se opună, să fugă cît mai departe. Dar ochii îi alunecau iar ca ai unui spion spre corpurile
dăruite acum cu totul soarelui.
- Au trecut zece minute? auzi vocea Tianei interesîndu-se îngrijorată de timpul expunerii. N-am chef să
mă fac ca un rac. Se răsuci încet pe o parte urmată de Teona.
Le urmări fiecare gest şi avu iar impresia că o mînă de foc i se juca prin măruntaie.
- Tu nu te întorci? Şi de ce nu stai pe cearşaf? Sau vrei să te îngropi în nisip?
La dracu! urlau toţi nervii în Apostu, întinzîndu-i fiecare fibră pînă la rupere. Cum darcu să mă
întorc că or să rîdă de mine toată viaţa. Cum naiba de stă Gaiginu de parcă ar fi singur? Ăsta nu e
bărbat? Lui nu... Gîndul i se frînse ruşinat. Se apăsă şi mai mult, vrînd parcă să se lase cu totul înghiţit
de nisip. Apoi îşi simţi trupul zguduit de valurile unei plăceri imense, o fericire care îi umplea fiecare
cotlon al trupului în care se ascunsese sufletul lui de care uitase cu totul în casa roasă de igrasie, în
beciurile lui Gingu, în hala mare şi plină de zgomotul şi mirosurile grele ale uzinei. N-a înţeles ce i s-a
întîmplat, nici din ce se năştea acel sentiment de fericire şi abandonare de sine, dar ar fi vrut să nu se mai
termine niciodată.
Reuşi să se întoarcă după mai mult timp, cînd toată încordarea îl părăsise şi începuse să creadă că
lucrul cel mai firesc din lume e să stai gol la soare.
Tot drumul spre sat Gaiginu a fost asaltat de aceeaşi cerere insistentă – vreau iaurt, daţi-mi iaurt.
Fetele averau pielea roşie şi se tînguiau cît puteau ele mai duios, cu toate că ştiau cît de inutil le era

139
efortul. Îşi simţeau trupurile scîrţîind îndurerate ca un sac plin cu cioburi. Se opriră osteniţi în dreptul
cîrciumii cu gîturile întinse după un fir de aer.
Locul era încă destul de aerisit. Cei mai mulţi dintre pescari nu se întorseseră de pe mare. Se trîntiră
fără chef la una din mese, bucurîndu-se de briza uşoară care adia dinspre apă. Cîrciumarul se ivi cu un
zîmbet larg.
- Cel mai bun medicament pentru suferinţa dumneavoastră, începu el pe tonul lectorului care se
adresează unei audienţe selecte, nu se poate afla decît în spiţeria mea.
Gaiginu îşi ridică mîna în semn că voia să spună ceva, dar celălalt îl opri surîzîtor.
- Numai o clipă, lăsaţi-l pe Daniil să vă facă menu-ul. Se întoarse după cîteva minute cu o tavă pe care
trona o sticlă aburită de apă minerală înconjurată de pahare colorate.
Toţi patru rămaseră cu ochii aţintiţi asupra minunii. O surpriză la care nimeni nu s-ar fi gîndit.
- Ei, hai, spuneţi-mi mie că nu ştie Volodea să aline un suflet chinuit.
Gaiginu îşi scutură capul, vrînd să alunge morgana.
- Incredibil, spuse el încă neîncrezător. Parcă am intrat pe tărîmul lui Aladin. Calvados, apă minerală, şi
încă rece! Să ştiţi că am ajuns la turci fără să ştim.
Cîrciumarul începu să rîdă încîntat de cuvintele străinului.
- Păi nu v-am spus că, cu cît te dai mai departe de centru, cu atît miroase mai bine? Pe aici trece multă
lume şi lasă încă şi mai multe. Sunt oameni veniţi de dincolo care nu îşi schimbă obiceiurile bune
oriunde s-a duce. Aşa că am şi cîteva navete cu apă minerală.
- Cu gheaţă cu tot, observă observă încîntată Tiana.
Daniil îi mulţumi cu un zîmbet.
- Nu chiar. Gheaţa e din producţie locală. Iarna o taie oamenii şi o depozitează în beciul meu şi o
învelesc în stuf. Aşa că, pe o zi ca asta, dacă are clientul chef de un vin la gheaţă, nu-i pare rău de truda
de peste iarnă.
Apa minerală dispăru aproape instantaneu. Răceala paharului ţinut în mînă şi bolboroseala apei
împroşcîndu-i cu şoaptele ei îngheţate erau ca un balsam pentru pielea arsă.
- Şi acum continuăm cu ce am început dimineaţa? îi întrebă cîrciumarul venit să ia sticla.
- Neapărat, exclamă încîntat Gaiginu. Dacă nu veneai dumneata, mă duceam eu să depun o cerere.
Daniil aşeză sticla pîntecoasă pe mijlocul mesei şi lăsă alte pahare mai mici. În depărtare zarea
vaporoasă îşi legăna adormită cîteva făpturi de vată. Pe seninul de sticlă se iviră siluetele primelor lotci.
- Se întorc pescarii, observă Apostu pe care gustul calvadosului îl surprinse la fel de puternic ca prima
dată.
Gaiginu dădu din cap şi puse paharul pe masă.
- Cum o fi viaţa asta cînd zi de zi, de la prima geană de lumină, te arunci în barcă şi te laşi în voia
valurilor?
- Cam la fel cum e pentru altul care zi de zi intră în aceeaşi fabrică, sau se duce în acelaşi loc să-şi agite
mîinile sau creierii pentru doi sfanţi, spuse Teona cu vocea uşor voalată privind prin perdeaua subţire a
unei tristeţi abia vizibile.
- Ia terminaţi, interveni Tiana. De ce ţineţi voi neapărat să cărăm după noi mizeria de care tot fugim cu
disperare? Sunt aici? Vreau să mă bucur numai de ce văd aici. Punct. Şi uite peste ce minunăţie poţi da
pe bucata asta de pămînt jupuită de arşiţă!
Lîngă ei marea se undui cu o mişcare energică, aruncînd spre ei un val care se topi repede într-o
fierbere de spumă.
- Vedeţi? continuă ea veselă. Marea e de acord cu mine şi ne salută. Hai să trăieşti, bătrîne! Îşi ridică
paharul şi îl îndreptă spre întinderea de apă în semn de salut. Bă, da’ mişto mai e zeama asta, se extazie
ea dînd ştrengăreşte din cap. Cum ne-a mai citit nenea Volodea. Bă, ăştia, nouă ne stă rafineţea pă faţă.
Da’ pă faţă, bre!
Gaiginu privi speriat spre tejgheaua unde se aştepta să-l vadă pe cîrciumar.
- Eu mă duc să-l avertizez pe om să-şi ia butelca. Uite ce efect îngrozitor poate avea asupra unei minţi
atît de delicate.

140
- Ia stai jos, măi şi spovedeşte-te, îl trase Tiana de mînă cu aerul beţivanului care nu mai ştie ce face şi
izbucni în rîs.
Îi întrerupse o voce care se auzea dinspre intrarea în cîrciumă.
- Ştiam eu că-mi găsesc bucureştenii la biserică. Aşa să faceţi. Să vă spălaţi de păcate cît mai des cu
putinţă.
În lumina crudă a soarelui Marţian Maghiar părea uşor schimbat. De înălţime potrivită îşi ţinea
spatele drept, cu o călcătură apăsată de om sigur pe sine, obişnuit să dea ordine şi să fie ascultat. Faţa
avea însă ceva lumesc, de om căruia îi place să trăiască bine, să chefuiască şi să nu-şi refuze nici una din
plăcerile vieţii.
- Se poate? întrebă el oprindu-se la masa lor.
- Se poate să ne întrebaţi aşa ceva? îl abordă Gaiginu pe un ton amical, observînd că bărbatul era
îmbrăcat la fel ca în seara precedentă.
Maghiar se aşeză lîngă Tiana aruncînd o privire sticlei cu eticheta ei viu colorată.
- Uite, d’ aia îmi plac mie locurile astea depărtate. Sunt pline de surprize. Te-ai fi putut gîndi să dai
tocmai aici peste un produs atît de capitalist?
A fost singurul care a rîs ca de o glumă excelentă. Observă stinghereala celorlalţi şi încercă să o
dreagă.
- Hai, băieţi, poate că a fost o poantă proastă, dar cu toţii suntem atraşi de sclipirea a tot ce vine de la ei.
De aia zic să bem şi pentru ei şi pentru noi.
Daniil apăru imediat cu pahar pus pe o tavă pecare îl lăsă în dreptul lui Maghiar şi îl întrebă.
- Vă aduc ca de obicei?
Bărbatul încuviinţă cu o mişcare scurtă din cap şi cîrciumarul dispăru. Reveni cu o farfurie plină cu
hamsii afumate.
- Ştiţi, le explică Maghiar cu un aer uşor obosit, la băutură trebuie neapărat să ronţăi ceva. Altfel nu
merge. Îşi umplu paharul şi îl ridică în acelaşi timp cu ceilalţi.
- Pentru vacanţă şi oameni ca noi, spuse el privind în jur cu ochi strălucitori. Sorbi din calvados, apoi
scoase o exclamaţie de încîntare.
- Absolut grozav! Ştie omul ăsta pentru ce merită să trăieşti cu adevărat. Luă apoi un peştişor şi îl
mestecă încet, cu ochii închişi. E maximum de plăcere pe care îl poate pretinde cineva de la viaţă. Se
sprijini cu spatele de spăteaza băncii oftînd mulţumit.
- Vă deranjează dacă fumez? îi întrebă aruncînd o privire circulară.
- Nici vorbă, îl asigură Gaiginu. Aerul e aşa de deschis încît nimeni nu va observa.
Îşi aprinse o ţigară cu gesturi domoale şi inhală fumul cu plăcere.
- Am avut parte de o plimbare excelentă. Am fost cu gazda mea. E vărul Karpovului vostru, că pe al meu
tot Karpov îl cheamă. Îmi place marea la nebunie. Nu e concediu în care să nu vin aici.
- Vă place aşa de mult singurătatea? îl întrebă Gaiginu cu ochii aţintiţi asupra întinderii de apă.
Maghiar îi aruncă o privire iute şi oftă. Sorbi din pahar, îl puse pe masă şi rămase un moment
nemişcat.
- Ţi-ai înfipt, fără să ştii, o gheară în sufletul meu, îi răspunse el întristat. Dar să nu-ţi pară rău că m-a
durut. Nu-mi place singurătatea. Ca dovadă că, în loc să vă fi ocolit, m-am oprit direct la voi. Nu îmi
place, dar am fost aruncat în braţele ei. Ce am avut cel mai scump pe lume, m-a părăsit. Nu e bine să te
cufunzi în tragediile altuia, nu e bine să zgîndări dureri care nu-ţi aparţin. Dar se întîmplă şi atunci am
toată înţelegerea, mai cu seamă cînd e vorba de un om ca dumneata. Oftă şi trase un alt fum din ţigară.
În fine, ca să încheiem momentul ăsta care se nimereşte ca nuca-n perete cu atmosfera de aici. V-o spun
doar ca să nu vă las să vă zgîndăriţi imaginaţia inutil. Soţia şi fata mea au dispărut într-un accident de
avion. În rest, ce mai contează?
Gaiginu îşi luă paharul şi lăsă cîţiva stropi să se scurgă în nisip.
- Ce v-am spus? reluă Maghiar. Nu am venit aici pentru tristeţi. De astea ai parte tot timpul. Aici vreau
să fim fericiţi pentru că aşa e şi locul ăsta cu oamenii lui cu tot. Sorbi iar din pahar şi mai luă o hamsie.
Le privi pe fete şi zîmbi. Să ştiţi că sunt de-a dreptul fericit văzîndu-vă. Doar puţine ţări se pot mîndri cu
fete atît de frumoase ca aici şi domnişoarele sunt cea mai vie dovadă.

141
 Nu apucă să primească recompensa aprecierilor lui pentru că uliţa din faţa cîrciumii se umplu de
zarvă. Părul negru şi inelat la Vitruriei flutura ca o nălucă întunecată în fuga energică a fetei. Băiatul lui
Pancioclu, Vitali, alerga într-un suflet încercînd să o ajungă. Vitruria se opri chiar în dreptul cîrciumii şi
se întoarse furioasă către el.
- De cîte ori să-ţi spun că nu îmi placi? Tu poţi să înţelegi măcar atîta lucru? Nu te vreau şi gata! Nu te
mai ţine după mine. M-am săturat pînă peste cap. Să vezi ce o să-ţi facă Vania cînd o să-i spun.
Flăcăul se îndreptă dintr-o dată şi, fără să ţină cont de cei cîţiva oameni de la cîrciumă, îşi smulse
cuţitul de la brîu agitîndu-l furios în aer.
- Îl tai pe nenorocitu' ăla! Îl tai, Vitrurio, şi pe urmă te tai şi pe tine. Dacă nu vrei să fii a mea, n-o să fii a
nimănui. Ţi-o jur!
Fata pufni dezgustată, se întoarse şi vru să meargă mai departe, dar flăcăul făcu un salt spre ea.
Vitruria o zbughi, dar se opri iar după cîţiva paşi.
- Vitali, tu chiar vrei să ajungi la puşcărie? Tu chiar nu înţelegi că nu pot să fiu a ta?
Băiatul o privi cu ochi de foc.
- De ce? ţipă el. De ce n-am eu noroul lui sărăntocu’ ăla? Că nici o barcă a lui n-a fost în stare să aibă! Îţi
dau totul, Vitruria. Tot ce vrei şi te iau de aici. Te duc unde vrei tu.
Vitruria începu să rîdă înfuriată.
- Dar ce prost mai eşti, îl repezi ea. Tu chiar nu poţi pricepe că n-ai nimic să-mi dai?
Vitali făcu un pas spre ea, dar fata îl opri cu un gest al mîinii. Furia făcea să-i strălucească ochii,
înăsprindu-i uşor trăsăturile care păreau şi mai frumoase în expresivitatea lor bătăioasă.
- Pleacă naibii de aici şi lasă-mă, Vitali. Chiar eşti nebun. Şi nu mai sta cu cuţitul ăla în mînă că te mai
crede careva. Începu să rîdă dintr-o dată, aţîţîndu-l şi mai tare pe Vitali care încercă iar să se apropie. Dar
mîna Vitrurie întinsă către mare îl ţintui locului.
- Vezi ce faci, că vin şi celelate bărci. Le vezi? Sau căldura asta ţi-a luat minţile cu totul?
Vitali avu un moment de ezitare, apoi izbucni şi mai furios.
- Să vină, Vitrurio, să mă vadă toţi. Abia aştept să vină sărăntocul ăla că o să...
- Tu nu vezi cu cît e mai bogat ca tine? i-o tăie fata rămasă cu mîna întinsă spre mare.
Vitali schiţă un pas spre ea, dar prima lotcă ajunsă la mal îl făcu să-şi ascundă cuţitul şi s-o ia la fugă,
urmărit de rîsul victorios al fetei.
Rîseră toţi spectatorii scenei, ştiind că asisită doar la o izbucnire pasională şi cuţitul nu era decît o
piesă de recuzită.
- Ce vă spuneam eu? se auzi iar vocea lui Maghiar. Cîte ţări se mai pot mîndri cu aemenea frumuseţi? Şi,
culmea, pe fata asta furia, în loc să o schimonosească, o face şi mai frumoasă, dacă aşa ceva e posibil.
Gaiginu zîmbi aflat încă sub impresia aceleiaşi scene.
- Să ştiţi că îmi vine să vă dau dreptate cu condiţia să fi înţeles bine setea dumneavoastră pentru frumos.
Pentru mine are ceva din inefabilul muzicii, sau din fluiditatea imaginilor unui film, sau din lichiditatea
cuvîntului, sau din nestatornicia culorii, sau sinuozitatea formei. În toate, clipa nu durează nici o clipă.
Totul se mişcă şi trece. Oricît ai vrea să opreşti şi să înţelegi, totul se strecoară printre degete ca apa de
cristal a izvorului. Aşa văd eu frumuseţea. Oricît ai vrea să te saturi de ea, tot flămînd rămîi. Poate de
aici farmecul ei infinit, dar şi misterul ei. Totul se consumă prea repede şi dincolo de puterea noastră de
a o pătrunde.
Maghiar nu îşi putu ascunde surpriza din privire. Îşi aprinse o altă ţigară cu aceleaşi gesturi întîrziate
şi clătină din cap.
- Să-ţi spun sincer, şi sper să nu te simţi jignit, nu aş fi crezut vreun moment că mă aflu în compania
unui filozof.
- Nu vă faceţi probleme, îl linişti Gaiginu zîmbind. Ştiu că nu aparţin categoriei.
- Pe mine m-a impresionat energia amîndurora, constată cu un uşor aer de detaşare Teona.
- Ai dreptate, o susţinu Tiana. Amîndoi la fel de încăpăţînaţi, unul în a oferi, celălalt în a refuza.
- Ţţţţ, făcu Maghiar dînd din cap. Ce tineret refractar mai avem. În loc să se implice în lucruri serioase,
ei îşi agită cuţitele în plină stradă.

142
- Credeţi că e de glumit cu dramele astea? încercă Gaiginu să abordeze problema cu o seriozitate pe care
nu reuşea să şi-o impună. Observaţi că tragedia se bazează pe un triunghi. Nu unul conjugal. Cel mult în
devenire. Domnule, e vorba de un fenomen care nu a cunoscut încă excepţia. Se opri şi îi privi roată,
descoperind pe chipurile celorlalţi curoizitatea stîrnită de vorbele lui. Sorbi tacticos din pahar aţîţînd şi
mai mult interesul lor. Deci, cum vă spuneam, e ca un tren întotdeauna mînat de o mînă invizibilă spre
aceeaşi linie, avînd mereu ca destinaţie acelaşi depou. Totul debutează furtunos printr-un refuz. Inima
mea e dată... dracului, ba nu, se corectă el grăbit, e dată altuia pentru că tu nu-mi placi. Dar eu sunt
bogat, vine replica. Singura bogăţie e frumuseţea şi dărnicia iubirii de care mă simt înconjurată, i se taie
amorezului fie macaroana, fie replica. Şi tot aşa evoluează valsul pînă cînd inevitabilul se produce şi se
înfundă într-o căsnicie fără uşă, fără ferestre. Pînă cînd cineva îşi aminteşte, sătulă de iubirea care acum
nu mai hrăneşte, ci asfixiază ca orice grenadă fumigenă, de fostul refuzat. Şi, retrecîndu-l în revistă,
începe să-i descopere calităţi pe care, orbită, nu le văzuse atunci; sunteţi atente, doamnelor? se întrerupse
Gaiginu privind critic spre cele două fete care îl ascultau cu un ac vîrît în priviri. Buuun, reluă el după ce
îşi muie gîtul cu un strop de calvados. Şi drama îşi urmează cursul pînă cînd omul află. Ce află? Eterna
trădare. Soţia l-a înşelat. E distrus. Între el şi viaţă s-a declanşat divorţul, ruptura. E tot răul din lume
care i se putea întîmpla numai lui. De ce? Pentru că asta e limita lui. Atîta e orizontul lui. Dincolo de
tihna familială şi loialitatea soţiei nu mai există altceva. Mai sunt şi alţii pentru care drama începe cînd
sunt refuzaţi de societate, sau ideilor lor nu li se acordă valoarea de care sunt ei convinşi. E un alt
orizont.
Tiana se utiă lung la el şi îi expedie un zîmbet superior.
- Eşti un prost, constată ea dezamăgită.
- Sigur că nu mă aşteptam să fiţi de acord, stimată doamnă, dar propun să dăm ascultare motivaţiilor
dumneavoastră în domeniu altă dată, pentru că eu cred că s-au adunat suficiente dovezi de inteligenţă
pentru o seară atît de frumoasă. Privi în jur şi constată surprins cîtă dreptate avea şi că localul se
umpluse pe nesimţite.
- Nici vorbă, interveni grăbit Maghiar temător să nu piardă o ocazie cu care nu se va mai întîlni. Eu zic
că e momentul cel mai potrivit să aflăm şi opinia părţii adverse.
- Ce parte adversă? făcu Tiana uşor bosumflată. Aşa face ori de cîte ori se ajunge la afirmarea femeii în
societate.
Maghiar rîse amuzat.
- Haideţi, stimată domnişoară, luptaţi. Mă aflu în mijlocul unui adevărat turnir şi cineva tebuie să ridice
mănuşa pentru doamne. Faceţi-o dumneavoastră în seara asta.
- Păi da, spuse Tiana pe acelaşi ton. Ce trebuie să faci dacă afli că te-a înşelat nevasta, iubita, sau ce-o
mai fi fiind ea p-acolo? Nu ştiu. Dar eu aş ridica din umeri şi aş spune că femeia aia nu e un obiect care
aparţine tîmp şi în afara oricărei voinţe cuiva. Are şi ea dreptul la opţiune... Eu în primul rînd m-aş
întreba de ce a făcut-o. Poate e o stricată. Dar dacă nu, cine e totuşi de vină? Poate chiar eu pentru că n-
am fost în stare să văd adevărul, dar m-am prins aşa de tare încît am acceptat situaţia. Sau, dacă nu e aşa,
de ce n-aş fi chiar eu de vină? Poate că eu n-o mai iubesc, dar nu vreau s-o recunosc, sau nu-mi dau
seama. De prost ce sunt. Şi ea a simţit asta.
- Ce anume? o întrebă Gaiginu zîmbindu-i ca un cotoi.
- Şi că n-o mai iubesc şi că sunt un prost, îi potoli ea curiozitatea. Şi de asta mi-a şi zis pa. Oricum, aş
ridica din umeri şi mi-aş spune că asta e şi că data viitoare să fiu ceva mai deştept.
- O doamnă nemiloasă, observă Maghiar şi rîse destins.
- Aşa e, admise Gaiginu, dar, din păcate, e la fel de nemiloasă ca foamea care ne mistuie.
- A, vă înţeleg, spuse Maghiar. Eu am tot mîncat şi abia acum îmi dau seama ce prost crescut pot fi. Nici
nu v-am inivtat să gustaţi.
- Nu vă faceţi probleme, îl linişti Gaiginu. O dată că nici n-am observat acest aspect. A doua oară pentru
că voiam oricum să ne păstrăm foamea intactă pentru talentele coanei Irina.
- Atunci eu vă urez poftă bună, convins fiind că mîine îmi veţi oferi plăcerea altor clipe petrecute
împreuă.

143
 Teona privea în răstimpuri profilul lui Apostu. Stăteau amîndoi pe acelaşi cearşeaf cu genunchii
strînşi sub bărbie, ascunşi între două dune în timp ce marea îşi frămînta leneşă trupul lichid înaintea lor.
Era pentru prima dată în cele cîteva zile petrecute acolo cînd Gaiginu o luase pe Tiana şi dispăruseră de-
a lungul plajei într-o plimbare de recunoaştere, cum o numise el.
Fata continua să-l privească fără ca el să-şi fi dat seama. Chipul lui mai păstra ceva din naivitatea
copilăroasă a momentului cînd îl cunoscuse. O perdea subţire în spatele căreia se ascundea bărbatul. Un
bărbat cu trăsături surpinzător de ferme dar echilibrate, modelate de o mînă atentă la proporţii, în care
duritatea expresiei virile se combina cu delicateţea unui suflet care învăţase despre bunătate din
loviturile aspre ale vieţii.
Teona nu îşi putu ascunde surpriza pentru schimbările surprinzătoare la care asistase în cursul celor
cîteva luni. Îşi aminti cu limpezime prima venire a lui Apostu în garsoniera lui Gaiginu. Atît ea cît şi
Tiana fuseseră cuprinse de o veselie nestăpînită la apariţia lui. Faţa colţuroasă trăda ţăranul de la prima
privire, neîngrijită, lipsită complet de fardul pe care oraşul îl pudrează de-a lungul timpului pe figurile
oamenilor lui, făcîndu-i pe mulţi să pară mai sofisticaţi decît sunt în realitate. Aproape că izbucnisră în
rîs la vederea lui. Ştia cît de neplăcut e, chiar şi pentru cel mai simplu dintre oameni, să te amuzi pe
seama lui, dar felul în care arăta Apostu în acel moment, cu hainele lui care nu aveau nici o legătură cu
primăvara tîrzie şi chipul care părea smotocit cu furie de nişte degete plictisite în căutare de distracţie,
nu putea decît să provoace un hohot nestăpînit. Prima oară a înţeles că se pripise după ce l-a văzut ieşind
din baie, duşat şi defrişat, purtînd hainele lui Gaiginu. Cu trecerea lui, timpul scosese la iveală alte
lucruri greu de văzut şi crezut. Ca acum să descopere, nu fără plăcere, că bărbatul de lîngă ea părea să se
fi lepădat de cîteva piei, lăsînd-o cu încetul să se apropie de el, să-l descopere şi să înţeleagă că dincolo
de aparenţa hilară se ascundea un ceva pe care doar vremea şi întîmplarea îl puteau pune în valoare. Dar
mai descoperi un lucru. Că se apropiase prea mult deja şi că revenirea la vechea distanţă devenise o
problemă ceva mai complicată decît i-ar fi plăcut ei să creadă.
- Aş vrea să fiu Vitruria, spuse ea părînd că se adresează mării. Apostu îşi întoarse încet capul spre ea şi
o privi uimit. În lumea ei lucurile sunt simple şi directe, continuă Teona fără să-l privească. Aici lucrurile
sunt simple şi directe. Îmi place sau nu îmi place. De ce? Nimeni nu întreabă, de parcă fiecare ar şti
răspunsul. Te iubesc se aude mult prea rar, aproape deloc. Poate şi pentru că oamenii ştiu ce răspundere
presupune acest cuvînt. Nici vorbă de sofisticăria găunoasă a oraşului, unde lucrurile sunt complicate aşa
de caraghios, încît ţi se stîrneşte o silă a la Sartre. Şi tu semeni aşa de mult cu lumea asta simplă şi
directă, fără ascunzişuri, fără minciuni şi gesturi de circumstanţă. Cred că şi tu aparţii acestei lumi.
Îl prinse în lumina albastră a ochilor făcîndu-l să clipească intimidat.
- Nu ştiu, răspunse Apostu cu o şoaptă care adîncea tăcerea. Tare aş vrea să ştiu şi eu cine sunt şi de ce
sunt. Cînd am pierdut-o pe mama, am crezut că am pierdut tot. O iubesc şi acum la fel de mult şi sunt
aşa de vinovat faţă de ea, pentru că eu am împins-o să plecăm de acasă. Dar cred că nu m-am simţit
niciodată bine acolo unde totul însemna doar pămîntul şi cum să-l munceşti. Cred că în mine a fost
mereu un altul care m-a împins spre altceva. De aia am şi venit la Bucureşti, deşi ştiam bine că aici nu
am nimic, că nu mă aşteaptă nimic. Dar asta am înţeles doar după ce l-am întîlnit pe Gaiginu. Atunci mi-
am dat seama că un om e de fapt mai mulţi într-unul singur. N-aş fi putut niciodată altfel să înţeleg aşa
ceva. Dar acum îmi dau seama ce simplu sunt faţă de voi.
Teona izbucni în rîs.
- Perfect, spuse ea. Atunci rămîi aşa, ca nici eu să nu mai pot trăi fără tine, aşa cum nu pot trăi fără alte
lucruri atît de simple ca aerul şi apa.
O privi nedumerit,de ca şi cum cuvintele ei fuseseră adresate altcuiva, apoi se roşi. Nici vocea nu
mai voia să-l asculte.
- Îmi faci cel mai mare rău, reuşi el să îngaime.
- De ce?
Apostu îşi lăsă capul în jos şi ridică nedumerit din umeri.
- M-am apropiat aşa de mult de omul ăsta încît nu ar mai putea să treacă o singură zi fără să ştiu ce face,
sau fără să-l văd. Abia acum am auzit prima oară cum îl cheamă, cînd s-a prezentat domnului de la
Bucureşti. Dar atunci mi s-a părut că era vorba de altcineva, de un străin fără nici o legătură cu el. Şi de

144
aia am şi uitat cum îl cheamă. Dacă lui i s-ar întîmpla ceva... Înţelegi? Nu m-aş mai putea întoarce la cel
care am fost pînă să-l întîlnesc. Şi, de parcă legătura asta nu mi-a fi fost de ajuns, mai vii şi tu. Tu, care
eşti atît de... de frumoasă. Cum aş putea eu să cred că tu te-ai putea uita la unul ca mine?
Teona continua să-l privească la fel de direct, învăluindu-l în aceeaşi lumină limpede.
- Frumosul, spuse ea şi vorbele aveau ceva din foşnetul sărat al mării. Crezi că asta e tot ce contează la
un om?
- Eu asta am văzut prima dată. N-am avut cum să ştiu ce se ascunde dedesubt.
- Şi acum ştii?
O privi tulburat.
- Ce n-aş da să fie acolo ce-mi place mie să fie.
Fata începu să rîdă.
- Bine, eu am răbdare. Tu, între timp, descoperă şi citeşte corect.
Îşi îndreptă iar surprins privirea spre ea, de parcă nu ar fi prins sensul vorbelor de la început, apoi se
roşi. Nu îşi putu stăpîni tremurul mîinilor şi nici al vocii.
- Am înţeles, spuse ea izbucnind în rîs.
- De ce îţi baţi joc de mine?
Îl privi mirată şi lumina din ochi deveni tristă.
- Să nu mai spui niciodată aşa ceva. Nu am nici un motiv s-o fac şi, chiar dacă aş avea...
Apostu îşi întinse mîna spre ea, dar şi-o retrase speriat.
- Ce mult aş vrea să fi auzit eu bine. Ce n-aş da ca tu să fi vorbit aevea şi cuvintele tale să mi le fi spus
chiar mie.
Teona începu iar să rîdă.
- George, tu vrei să devii complicat cînd ţi-am spus că ador lucuruile atît de simple încît să facă viaţa
imposibilă fără ele. Ţi-e clar?
Apostu dădu din cap atît de hotărît încît începu să rîdă cu o poftă nestăvilită.
- Hai, tu, care vrei să concurezi cu inocenţa cerului unei dimineţi de primăvară, ia-mă de mînă şi mă
plimbă prin lumea ta, unde nu există cotloane întunecoase, uşi dosnice, unde totul e la vedere şi plin de
soare.
Se ridicară de pe cerşaf şi o prinse de mînă cu o timiditate pe care nu şi-o putea înfrînge şi o trase
după el de-a lungul plajei pustii. După cîţiva paşi fata o luă la fugă obligîndu-l să o urmeze. Teona se
îndreptă spre valurile mult mai mari acum, dar se opri brusc.
- O clipă, spuse ea cu o mînă ridicată. Mi se udă costumul şi nu pentru asta l-am pus pe mine. Îi văzu
frămîntarea cumplită şi izbucni în rîs. Hai, Aprostule, că aşa te alintă Gaiginu şi nu fără temei. Jos cu el.
Jos cu prejudecăţile şi noaptea din cap. Secolul e douăzeci.
- Unde? întrebă el încă şovăitor, deşi rămăsese deja la fel de gol ca ea. Unde? Aici, în România?
Se pierdură amîndoi în spuma unui val, în mijlocul hohotului de rîs.

Maghiar se aşeză la masa lor ca o veche cunoştinţă care are permisiunea gazdei de a intra în casă
fără să mai bată la uşă. Tinerii stăteau în faţa unor halbe aburite, pielea lor începînd şi ea să capete
nuanţa berii după ce fusese de un roşu aprins.
- Îmi va fi nespus de greu să uit acest sejur, spuse Maghiar zîmbindu-le cu simpatie. Dar cine ştie? Poate
că dacă sentimentele noastre sunt reciproce ne vom mai vedea şi în Bucureşti.
Gaiginu îl privi lung, ca omul care caută să descopere dincolo de suprafaţa cuvîntului un sens ascuns
care îi scapă, dar pe care, vag, îl bănuieşte.
- Veniţi de mult aici? îl întrebă el pe acelaşi ton.
Maghiar întîrzie cîteva momente răspunsul părînd că reflectează asupra lui.
- Cred că v-am mai spus. Nu mai ştiu. Am descoperit locul ăsta întîmplător. Şi mi-a plăcut. Da. Asta a
fost acum cinci-şase ani. De fapt am ajuns prima dată aici înainte de război, cu un prilej pe care nu mi-l
mai amintesc exact. Cred că m-a impresionat aşa de mult încît, cum mi s-a oferit prilejul, am revenit. De
atunci vin în fiecare an. Dar niciodată n-a fost ca acum. Şi nici nu va mai fi. Îşi îndreptă spatele şi făcu
un semn spre Volodea care se ivise în pragul cîrciumii.

145
- Dă-mi şi mie o bere, te rog. În aşteptarea halbei îşi aprinse ţigara şi oftă ca omul cuprins de o
mulţumire tainică. E aşa de bine să fii cu cine îţi place, să fii şi departe de tot ce e rău şi primejdios,
gîndi Maghiar cu voce tare după prima sorbitură. Îi privi iar circular şi continuă. Cît de indiferent e
timpul cu bucuriile şi tristeţile noastre. Sunt momente pe care am vrea să le vedem trecute cît mai
repede, sau nopţi care am vrea să uite de timp şi să rămînă cu noi o veşnicie, zile pentru a căror fiecare
clipă scursă suferim. Şi cu toate astea el trece înnebunitor de egal, cu o nepăsare ucigătoare, fără să ţină
nici cel puţin un moment cont că noi am dori ca el, timpul, să îngheţe şi noi să rămînem definitiv acolo
şi atunci. Oftă iar şi dădu cu amărăciune din cap. Mai luă o înghiţitură din berea adusă între timp şi îşi
continuă monologul pe acelaşi ton. Din nefericire suntem cu toţii nişte înregimentaţi. Aşa ne vrea
societatea. Altfel nu poate să funcţioneze. Numai la ordin şi la comandă. Supunere fără cîrtire.
Gaiginu dădu încet din cap şi zîmbi vag.
- Aici vă dau perfectă dreptate, deşi nu am reuşit niciodată să înţeleg cum funcţionează mecanismul
supunerii la om. Pe front...
- Aţi făcut frontul? îl întrerupse Maghiar sincer surprins.
- De ce? se miră la rîndul lui Gaiginu. Par a mai fi legat de şorţul mamii?
Maghiar zîmbi amuzat.
- Nu vă fac un compliment, dar întreaga dumneavoastră înfăţişare şi felul cum vă mişcaţi nu vă
recomandă ca pe un om trecut printr-o asemenea experienţă.
- Dacă nu e un compliment nu trebuie să vă mulţumesc, îi răspunse Gaiginu continuînd să-şi ţină aţintită
asupra lui aceeaşi privire iscoditoare. Pe front...
- Pe care? dacă nu sunt curios, interveni iar Maghiar cu aerul omului care vrea să afle totul despre ce i se
povesteşte.
- Al războiului, desigur, răspunse fostul legionar zîmbind larg. Reiau, pe front te duci la moarte sigură.
Toţi o ştiu, dar nici unul nu vrea să o accepte. Dar, ori că primeşti verdictul de condamnare, ori pleci pe
front, tot una e. Numai că pe front imensa majoritate a combatanţilor habar nu are de ce trebuie să
moară. Li se spune că din devotament faţă de patrie. Pe lîngă că imensa majoritate nu pricepe despre ce
e vorba, nimeni nu ar crede, în cazul cînd i s-ar explica în amănunt. Şi totuşi imensa majoritate bănuieşte
ceva. Turma e mînată la abator din ambiţia tembelă a unei mîini de idioţi, cei mai mulţi cu grave
deficienţe mentale. Şi pe front, în ciuda imensei mizerii şi suferinţe, în ciuda sufocantei dorinţe de a
rămîne în viaţă, toţi, nu toţi, dar cei mai mulţi se supune ordinelor de multe ori mai tembele decît
politicienii care le provoacă. Sunt aşa de puţine cazurile de nesupunere că nimeni nu şi le mai aminteşte.
Şi suferinţa şi mizeria sunt imense. Şi mă tot întreb, dacă gloata condamnată e aşa şi de o parte şi de
cealaltă şi dacă cei care ordonă sunt aşa de puţini în comparaţie cu ea şi de o parte şi de alta, cum de nu
ies cu toţii din tranşee, ţinîndu-se de mîini şi să strige - gata fraţilor, s-a terminat! E pace! E pacea
noastră. Dacă vor, n-au decît să se omoare între ei. Noi am terminat. Dar, probabil că dincolo de groază,
suferiţă şi spaimă, plăcerea încuibată în om de a ucide e mai mare decît disperarea frontului.
După momentul de tăcere, umplut de clipocitul mărunt al valurilor, vocea lui Maghiar
sună straniu.
- Se vede că aţi luptat pe alte fronturi. Observaţia a fost făcută cu aerul cel mai firesc. O simplă
constatare dincolo de care Gaiginu nu mai reuşi să descopere şi altceva. Numai un astfel de luptător
poate să vadă lucrurile aşa. În rest oamenii luptă mereu pentru ceva, chiar dacă sunt lipsiţi de puterea
decizională.
- Vreţi să fiţi mai exact? aproape că îl somă Gaiginu care imediat îşi blestemă neputinţa de a se abţine.
- Cum să nu, se arătă la fel de binevoitor Maghiar. Credeţi că cei care au căzut la Mărăşeşti şi Oituz nu
aveau conştiinţa sacrificiului lor?
- Dar amărîţii care au căzut la mii de kilometri de ţara lor ca să împlinească visurile neroade de mărire
ale unor idioţi care mai cred că trăiesc pe vremea imperiilor?
- Uitaţi importanţa şi perfidia propagandei. Uitaţi-vă la soldatul sovietic. Omul umil, omul fără orizont şi
cultură. Cum a simţit că e şi el o bucăţică infimă dintr-o putere imperială şi-a schimbat radical
comportamentul. Nici inhibiţie, nici umilinţă şi nici inferioritate faţă de neamurile peste care a trecut,
deşi simte foarte bine că nu se poate măsura, ca intelect, cu ceilalţi. Sau poate că tocmai asta îl împinge

146
spre gesturi de barbarie. Da, da, ţăranul jelit de clasicii literaturii ruse. Omul umilit şi batjocorit. Aţi citit
„Suflete moarte”? Nu? Păcat. Să nu fiţi roşi de prejudecăţi. Merită.
Gaiginu îşi dădu seama că s-a lăsat prea uşor prins pe un teren unde forţa pumnilor nu mai conta.
Fusese pripit în ceea ce îl privea pe Maghiar, faţă de care ar fi trebuit să se arate mult mai amical. Bătu
uşor în retragere, ceea ce îl făcu pe Maghiar să-i ofere un zîmbet cald.
Dintr-o dată se stîrni vîntul şi cîteva pale fierbinţi zgîlţîiră furioase rogojina care îi ferea de soarele
arzător de peste zi.
- Aha, mi-a spus mie Karpovul meu că e cazul să ne aşteptăm la o mică furtună. Prea cald pentru luna
asta şi de prea multe zile soare şi numai soare fără pic de nor.
- Furtună într-un pahar cu apă, îl completă Gaiginu pe un ton din care Maghiar înţelese că încordarea nu
îl părăsise încă.
- Aha, făcu Maghiar pe un ton prietenos, să ştii că n-a trecut pe lîngă mine iritarea pe care ţi-am
provocat-o, şi, ca să fiu sincer, nu înţeleg de ce. Totul mi s-a părut aşa de amical. O după-amiază
oarecare în care plăcerea de a fi în compania unor persoane agreabile umple orice suflet, mai cu seamă
cînd ţi se întîmplă după un an de muncă, atunci cînd nu ai şansa de a te înconjura numai de prieteni şi
fete superbe. Zău aşa. Nu aş fi văzut nici un motiv de supărare. Uite, o să-ţi pun o întrebare şi dumneata
îmi vei promite că nu te vei supăra iar.
Gaiginu reuşi să-i ofere un zîmbet. Omul ăsta avea darul de a contra orice atac cu o diplomaţie care
îl făcuse să-i accepte reproşul bine învăluit într-o curtuazie elegantă.
- Promit solemn că nimic din ce va mai fi spus la masa asta nu mă va mai indispune.
Maghiar înclină mulţumit din cap şi îl privi iar zîmbitor.
- Deci, asta voiam să te întreb, ţinînd cont de ce s-a întîmplat adineauri într-un cadru atît de plăcut.
Dumneata poţi fi cu adevărat fericit? Te poţi bucura pe deplin de o clipă care îţi oferă cu dărnicie tot ce
ai visat? Te poate face ceva cu adevărat fericit?
Gaiginu rămase cu mîna încleştată pe toarta halbei, părînd oarecum surprins de o întrebare atît de
intimă.
- Ce mă poate face fericit? repetă el privind spre largul mării al cărei trup se umfla gemînd sub presiunea
vîntului fierbinte. Care e fericirea mea? Un singur lucru cu adevărat şi în profunzimea lui. Să ştiu că
deasupra noastră există CINEVA care ne ocroteşte şi ne răsplăteşte după faptele noastre, CINEVA care
ne măsoară fiecare gînd şi fiecare faptă şi are răbdare să plătească fiecăruia exact cînd trebuie. Altă
fericire nu am.
Pe faţa lui Maghiar surpriza rămăsese întipărită ca pe o mască de ceară.
- Să fiu sincer, spuse el în timp ce îşi aprindea ţigara, nu mă aşteptam la un asemenea răspuns. Privindu-
te doar nu aş fi reuşit să ghicesc credinciosul ascuns într-o înfăţişare atît de tinerească, ba chiar... şi sper
să nu jignesc pe nimeni, chiar lumească.
Pe faţa lui Gaiginu se însufleţi un zîmbet.
- Aşa e. Aparenţele sunt înşelătoare. De multe ori eu însumi cad în capcana lor. Sunt frămîntat de o
întrebare sîcîitoare. Dacă aş fi personajul unei povestiri, ce ar zice cititorul despre mine? E un lucru care
mă obsedează, o întrebare pe care mi-o tot repet şi în funcţie de care încerc să-mi ajustez reacţiile şi
faptele. Adică aşa mi-ar plăcea. Dar, din păcate, de cele mai multe ori uit ce mi-ar plăcea. E doar o iluzie
de-a mea.
Maghiar îl privi cu luare aminte şi zîmbi reflexiv. În depărtare trupul zigurat al unui fulger tăie cerul
în două.
- Îhî, făcu Maghiar încet. Nu s-a înşelat gazda mea. În general oamenii de meserie nu se prea înşală.
Deasupra lor curgeau în goană trupurile din smoală ale norilor depănînd poveşti cu balauri. Printre
graniţele dintre ei se strecurau fîşii de lumină verzuie, electrică.
- Îmi place vremea asta agitată care alunecă repede spre furtună. Îmi place să văd natura năpustindu-se
furioasă asupra noastră, cerîndu-ne cont parcă pentru felul în care trăim. Abia în momentele astea ai pe
deplin sentimentul profund şi acut al nimcniciei în faţa ei, cînd toată tehnica şi ştiinţa adunate pînă acum
să-l facă pe om o fiinţă invincibilă, sunt date peste cap de un simplu oftat mai apăsat al naturii. Şi totuşi
observaţi că nu s-a răcit deloc? Aerul e la fel de fierbinte.

147
 Maghiar îşi roti privirea, aşteptînd o confirmare din partea celorlalţi, dar îi văzu admirînd primele
zvîcniri ale furtunii. Voalurile înserării îşi fluturau faldurile înnegrite de burţile de cărbune ale norilor.
- Splendidă vreme, suspină Maghiar privind înfiorat orizontul sub ale cărui pînze de cenuşă iradia un
amestec straniu de culori violente pulsînd ca vinele prin care trecea şuierător fluviul sîngelui. Se întoarse
brusc spre Gaiginu.
- Domnule Andrianu, ţi-aş rămîne îndatorat dacă mi-ai acorda o plimbare pe nisipul acestei plaje înainte
ca furtuna să ne alunge pe fiecare dintre noi în efemerele noastre cazemate.
- Sunteţi un poet, domnule, îl gratulă Gaiginu părînd totuşi nehotărît în ce privea propunerea lui
Maghiar. Acesta îi surprinse ezitarea şi insistă.
- Domnişoarele ar putea fi plicitsite de cele cîteva idei pe care doresc să ţi le fac cunoscute. Cît despre
George, am convingerea că dumnealui e atît de fascinat de zbuciumul mării, că nu ne-ar acorda nici o
atenţie. Nici măcar nu ne-ar auzi.
Gaiginu zîmbi iar. Omul ăsta avea o putere de convingere care îl făcea de nerefuzat.
- Mă rog, acceptă el, haideţi să facem cîţiva paşi. Sunt de acord cu dumneata că nu ai prilejul în fiecare
zi să te întîlneşti cu un asemenea spectacol. Fete şi băieţi, se întoarse el spre ceilalţi, dacă noi întîrziem şi
în timpul ăsta se dezlănţuie duşul, ori intraţi la nea Volodea, ori vă refugiaţi la coana Irina. Undeva tot ne
găsim noi.
Valurile îşi ridicau înfuriate spinările albe, căţărîndu-se ca nişte animale de pradă peste nisip, lăsînd
în urmă fierberea spumei. În depărtare fulgerele îşi frîngeau trupurile electrizînd zarea. Frămîntarea apei
transformase totul într-un cazan din mijlocul căruia irumpe nestăvilită o energie tainică.
- Te-ai hotărît? Cuvintele lui Maghiar se strecurară fantomatice prin vaierul mării.
Tresări şi îşi muşcă buza pentru că nu îşi putuse controla emoţia. Ştia că un om ca Maghiar nu
trebuia să-l privească pentru a simţi ce se întîmplă cu el.
- Te referi la modul cum voi acţiona? Abia atunci îi simţi privirea aţintită asupra lui.
- Pentru lichidarea mea. Exact. Am bănuit eu că am de-a face cu un caracter. Un om de onoare. M-ai fi
dezamăgit profund să încerci să negi, sau să joci teatru. De fapt eu te cunosc de multă vreme. De cum te-
am văzut am ştiut cine eşti. Şi că îmi fusese semnată deja sentinţa. Pe vremuri am fost un client destul de
constant, chiar fidel, aş spune, al tatălui tău, chestorul Andrianu. Te-am văzut o dată, cînd erai în biroul
lui. La vremea aceea probabil că nu ştiai ce carieră îţi vei alege, aşa că oamenii pe care îi întîlneai erau
cu totul lipsiţi de importanţă pentru tine ca să le reţii figurile. Cît despre tine, parcă ai semnat un contract
cu timpul să nu se lege de viaţa ta. Rîse amuzat de idee şi continuă. Da, asta se întîmpla pe timpul
prigoanei pe care moşierii şi capitaliştii au dezlănţuit-o împotriva noastră.
- Prigoană?! Împotriva comuniştilor? Cuvintele au fost rostite pe un ton care l-a făcut pe Maghiar să bată
în retragere. Ce s-a întîmplat atunci se poate numi prigoană?
Maghiar şovăi, dar se hotărî să vorbească.
- Aici ai dreptate. Nu pot să nu-ţi dau dreptate. Faţă de toate puşcăriile noastre de acum şi de ce se
întîmplă în ele, Doftana şi Tîrgu Jiu ar putea fi nişte case de odihnă.
- Probabil că ai uitat de canal.
- N-am uitat. Şi tocmai pentru că n-am uitat eşti tu aici gata să-ţi duci ordinul la îndeplinire. Pentru că nu
mai suport să văd tot măcelul ăsta sistematic declanşat fără nici o noimă, fără nici o raţiune împotriva
unor oameni care nu au nici o vină. Ţărani şi muncitori. Ei umplu acum nişte puşcării oribile,
îngrozitoare, de care s-ar înfiora şi cei din inchiziţie. Poate doar unul ca Hitler să le privească plin de
respect. Mi se pare ceva aflat sub orice demnitate umană. De aia m-am hotărît să informez occidentul
despre o realitate pe care probabil că nimeni de acolo nu o poate bănui. De asta şi sunt aşa de liniştit.
Stăpînii tăi s-au hotărît cam tîrziu şi ceea ce, din punctul lor de vedere e răul suprem, a fost săvîrşit deja.
- Adică?
- Adică scrisoarea pe care am conceput-o pentru a descrie grozăviile comise de tovarăşii mei, e deja în
mîini care o pot duce la destinatar. E vorba de soţia ambasadorului Franţei. Acolo e centrul vest-
european al cazanului ăstuia în fierbere, unde idei legate de o lume despre a cărei realitate nu se ştie
nimic, colcăie periculos de tare şi ar trebui făcut orice să li se mai domolească avîntul. Să nu li se
întîmple şi lor ce mi s-a întîmplat mie. Pe mine m-a luat valul. Capul mi-era plin de ideile revoluţiei.

148
Care dintre săracii lumii nu ar fi crezut în ele? Cui nu i-ar fi plăcut să le vadă făptuite? Abia acum îmi
dau seama cît de imposibilă e toată poezia asta. Pale fierbinţi de vînt se năpustiră asupra lor destrămînd
cuvintele. O poezie fascinantă doar pe hîrtie, continuă Maghiar după ce îşi aprinse ţigara cu o mişcare
dovedind o îndelungată experienţă în lupta cu vîntul. Atunci nu am văzut ce văd acum mult prea tîrziu.
Am răsturnat o lume care cît de cît se aşezase în matca ei. Le avea, cum s-ar spune, şi pe alea bune şi pe
alea rele. Problema e ce pui în loc. Ca acum să văd că în locul exploatatorilor, cum le spuneam noi, a
venit o haită de ciocoi care se calcă unii pe alţii în picioare ca să apuce halca cea mai mare din ce au
făcut alţii. Vezi, eu am cunoscut şi lumea cealaltă. Într-un fel părinţii mei i-au aparţinut. Au fost
profesori universitari şi au avut o mică moşie lîngă Alexandria. Cel puţin era o lume manierată. Ştia la ce
foloseşte un cuţit şi o furculiţă. Puteau să discute despre orice fără să vină cu citate care nu au nici o
legătură cu subiectul. Nu erau nişte minţi mărginite. Ştii ce n-am înţeles eu atunci? Privi cerul pe care
norii alergau fluturîndu-şi cozile cenuşii. Că exploatatorii ăştia au pus pe picioare o industrie şi o
agricultură cu banii lor, fără ajutoare de la alţii. Că prin riscul lor au ridicat o ţară. Că un angajat nu
poate avea la fel de mult ca omul care îşi riscă averea pentru a da celorlalţi un salariu şi pentru a împinge
lucrurile mai departe. Acum, cînd văd ce se întîmplă în lumea stăpînită de noi, în care muncitorii şi
ţăranii au iluzia că ar conduce, mă cutremur. Cît de uşor pot prinde minciunile astea rozalii şi cu cîtă
uşurinţă renunţăm la exerciţiul critic doar pentru că frazele sună aşa de populist, pe placul maselor. Un
muncitor, oricît ar fi el de talentat şi indispensabil pentru toată societatea, ca şi ţăranul, nu poate conduce
o ţară. Pentru asta e nevoie de şcoală, de foarte multă şcoală şi de o viziune foarte amplă. Ori comuniştii
urăsc şcoala. Ştiu foarte bine cum va arăta viitorul şi nu îmi pare deloc rău că mă voi despărţi de el, deşi
aş fi vrut să fi fost martorul propriei mele contemporaneităţi. Dar, în fond, toată viaţa asta e doar un fum,
un abur. Fumul vieţii. Nu observă tresărirea lui Gaiginu la auzul cuvintelor lui.
Se opriră pe o movilă de pămînt ieşită ca o cocaşă din nisip, privind zbuciumul furios al apei. Vîntul
purtă pînă departe regretul din oftatul lui Maghiar. Îşi îndreptă privirea spre Gaiginu din care mai
rămăsese doar un contur întunecat.
- Îi vezi pe toţi securiştii ăştia? continuă el pe acelaşi ton lipsit de relief. O haită de nemernici, o
scursoare de cea mai josncă speţă, a cărei inteligenţă zace în forţa fără limită a pumnului ei. Toţi
retardaţii, toţi hoţii fără talent, tot ce era mai leneş şi degradat s-a coagulat deja într-o structură
indestructibilă care va dăinui şi după ce regimul care a inventat-o nu va mai exista. Adună, şi asta vor
face tot timpul, atîtea date şi informaţii despre fiecare dintre noi, încît se pot considera de pe acum
adevăraţii stăpîni ai sufletelor noastre. O liotă interesată strict doar de putere şi avere. În aparenţă ea e
cea care apără statul cel nou de hiena capitalistă, dar, în realitate, ea e cea convertită la capitalism, dar un
capitalism în care doar ea să să aibă şi care să producă doar pentru ea, fără să treacă prin riscurile
adevăratului capitalism. Şi voi vreţi să-i doborîţi pe ăştia?
Simţi privirea lui Gaiginu aţintită asupra lui.
- Care noi? întrebă Gaiginu încercînd să pară cît mai nedumerit.
- Ceea ce mi-a plăcut de la bun început a fost sinceritatea cu care ai acceptat jocul. Ce rost mai are să te
prefaci tocmai acum? Nu te speria. Am aflat cu totul întîmplător de la un coleg al tatălui tău, care din
păcate, sau fericire pentru voi, nu mai trăieşte azi. O indiscreţie care v-ar fi costat scump. Dar, cum la
vremea aceea vedeam deja ceea ce beţia tinereţii mă împiedicase să înţeleg, am păstrat secretul pentru
mine. E vorba de un gurp de ofiţeri ai armatei şi fostului serviciu special român. O mînă de oameni care
vor să înfrunte istoria. Ştiu că lucraţi atît pentru ruşi cît şi pentru anglo-americani. La două capete, cum
s-ar zice. Ştiu şi mă bucură. Voi pleca din lumea asta cu speranţa că oamenii nu acceptă să fie
îngenunchiaţi privindu-şi soarta cu resemnare, ca pe o fatalitate contra căreia nu se poate face nimic.
Gaiginu încercă să-i vadă faţa, dar mai mult i-o ghici.
- Miroase a toamnă, îi auzi iar glasul ridicîndu-se deasupra furtunii. Cerul e de toamnă, continuă el şi
arătă cu mîna spre constelaţiile care se iveau printre nălucile norilor desenenînd hărţi de foc deasupra
lor. Frumos anotimp, continuă inspirînd adînc aerul umed. Adună în el energiile care ţi-au mai rămas,
dar înaintea ta se aşterne un covor alb pe care paşii înaintează tot mai şovăitori. Mergem direct şi
neabătut spre iarnă. Iarna vieţii. Te gîrboveşti. Simţurile nu mai funcţionează. Puterile nu te mai susţin.
Parcă eşti o coajă de nucă pe valuri haotice. Mă îngrozeşte gîndul ăsta. Singur. Tot mai singur. Şi cine te-

149
a trimis pacă mi l-a citit. Ai picat numai bine. Viaţa nu mai înseamnă nimic pentru mine. N-a mai
însemnat din clipa cînd am rămas singur, părăsit de cele pe care le iubesc cu disperare. Nu ştiam ce
soluţie să găsesc pentru a părăsi scena. Dar, dacă tot ai apărut tu... Dar nu-mi pare rău de nimic. Au fost
frumoase vremurile alea. Eram aşa de tînăr şi capul îmi fierbea de dreptate socială, de îndreptarea tuturor
relelor şi nedreptăţilor. Nu aveam cum să-mi dau seama că totul era doar o poveste menită să ofere ţara
pe tavă sovieticilor. N-am avut cum să ştiu că totul se va preschimba într-o farsă oribilă, în care
cadavrele devin trepte pentru ascensiunea a ce e mai mizerabil în noi. Ştiu de ce m-au condamnat. Cine
nu e cu noi e împotriva noastră. Asta e formula lor. Dar eu nu am putut să nu adopt o atitudine critică.
Dar la ei cine începe să gîndească devine o ameninţare. Am încercat să reformez partidul din interior. A
fost imposibil. S-a alcătuit o cloacă, o mafie în care fiecare îşi apără protejatul şi îi dă în cap
adversarului. Asta a devenit partidul comuniştilor. Şi dacă am văzut că dinăuntru nu se poate face nimic,
am încercat să avertizez lumea cu adevărat liberă. Urează-mi reuşită. Ce era mai important am făptuit.
Acum totul depinde de cît de mult vor vrea ei să creadă, sau vor putea să înţeleagă.
Deasupra lor cerul îşi dezvălui pentru cîteva momente chipul desenat de miile de ţinte strălucitoare şi
vîntul continua să-şi scuture trupul fierbinte alergînd nebuneşte printre buruienile ţepoase.
- Cum ţi-am spus, l-am cunoscut oarecum pe tatăl tău. Atunci nu l-am înţeles şi acum încerc să-l iert.
Deşi, tot trebuie să-i mulţumesc pentru ceva. M-a transformat într-o adevărată fiară hăituită, ascuţindu-
mi instinctele. Am învăţat să simt primejdia înainte ca ea să apară. De cum te-am văzut am ştiut că am
ajuns la capătul liniei. Dar tot sunt măcinat de o întrebare. Că poţi omorî un om e un lucru de care nu mă
îndoiesc. Dar un sistem ca ăsta? Doar e vorba de un sistem, în timp ce voi sunteţi un grupuscul.
- Hîm, cum să-ţi spun? Ştii cumva ce despică un trunchi pe care zece oameni nu-l pot cuprinde?
- Un ic.
- Ai văzut? Un ic. O bucăţică de fier. O nimica toată. Dar dai în el pînă despică buturuga. Aşa ne-am
înfipt şi noi în trupul mizeriei ăsteia numită comunism.
- Comparaţia e bună, dar într-un ic izbeşti cu putere, fără să te stingherească nimeni. Te mişti liber pe
lîngă el. Pe cînd voi...
- Nu-i nimic. Ei ne ajută să ne găsim poziţia cea mai convenabilă.
- Ce te face să crezi că sunt aşa de vulnerabili, cînd au în spate o şesime din glob?
- Te referi la ruşi? Au picioare de lut. Din cauza economiei. Ăsta e cuiul lor. Idioţenia asta cu
proprietatea colectivă. Numai nişte cretini pot crede în ea.
- Aici ai perfectă dreptate, spuse repede Maghiar părînd că discuţia toarnă în el energia care îl părăsise.
Proprietatea asta colectivă e cea mai mare prostie. Şi să ştii că totul pleacă de la îndepărtarea de
înţelepciunea populară. În ea e cheia, nu în aberaţiile lui Stalin care i-a mistificat pe Marx şi Lenin.
Apropo, ştii ce-i acela un proverb?
- O zicere scurtă, răspunse prompt Gaiginu.
Maghiar începu să rîdă.
- Bună definiţie. Nu m-aş fi gîndit. Merge şi aşa. E o sinteză de înţelepciune adunată şi forjată în cîteva
secole. Şi vine un neica nimeni să dea lecţii anonimului ăstuia puternic, sănătos, cu sămînţa dreptei
judecăţi în fibra lui. Cămaşa e mai aproape de trup ca haina. Atît! E sfînt ce ne spune poporul. Ce e aia
proprietate de stat? Adică a tuturora. Cînd îl vezi pe cel de lîngă tine că te lasă pe tine să faci tu ce
trebuia să facă el, pentru că, de, proprietatea tuturor, faci şi tu la fel, şi tot aşa.
- Văd şi eu ce se întîmplă, îl întrerupse Gaiginu. De nimic nu se teme mai tare comunismul decît de
specialist. Se dau peste cap să-l distrugă. Specialistul îşi dovedeşte superioritatea şi îl umileşte, îl face de
rîs, îi subminează puterea. Toate vechile întreprinderi sunt conduse azi de indivizi care abia scerm două,
trei vorbe. Universităţi muncitoreşti. Şi asta în timp ce puşcăriile sunt pline de geniu românesc. Sunt
exact oamenii care au luat ţara asta din evul mediu şi au pus-o în secolul douăzeci. Ori, o ţară în care
economia nu merge se transformă într-o casă de nebuni în care crema asta... de ghete a partidului o să
dea vina pe muncitori şi ţărani, că doar alţi duşmani de clasă nu vor mai exista. Ştiu, şi sunt de acord cu
tine, tovarăşe Maghiar, proprietatea de stat e o vacă minunată de muls pentru eşalonul de sus al
partidului ăstuia şi al securiştilor lui. Cu cît vor fura mai abitir, cu atît poziţia lor va fi mai de neclintit şi
ura lor faţă de toţi ceilalţi mai absurdă şi obsesivă. Dar mai e ceva. Un lucru în care voi, comuniştii, nu

150
credeţi, dar care vă va fi fatal. DIVINITATEA în infinita EI bunătate l-a lăsat pe om liber de a-L urma,
sau de a face cum vrea el. Comuniştii n-au cum să înţeleagă acest lucru. Obsesia lor e cum să păstreze ce
au furat şi cum să controleze fiecare pas şi gînd al oamenilor. În plus sunt geloşi pe sfîntul cer pentru că
oamenii îşi înalţă ochii spre el dintr-o pornire sinceră şi o nevoie fără de care nu pot trăi. Ori tovarăşii
vor ca ei şi idioţeniile lor să fie singurele lucruri la care să se închine toţi ceilalţi şi vor să ajungă unica
religie cu sfinţii Marx şi Lenin. Aşa că se vor vîrî în farfuria bietului om, în patul lui, în dulap, peste tot.
Ori, un asemenea om, hătuit, vînat, chinuit, înfometat, înfricoşat se transformă într-o bombă cu explozie
întîrziată. Mă crezi? Ştiu. Mulţi dintre noi vor pieri. Poate chiar toţi. Dar şi aici e o problemă. Decît să
ajungi bătaia de joc a unor jivine, e mai bine să-ţi păstrezi demnitatea. Infinit mai bine. Ştii ce plăcere
simte un asemenea patriot cînd seceră cîteva jeguri ambalate în manta de miliţian? De ce să greşim faţă
de ei dîndu-le iluzia că sunt invincibili? Decît umilinţa şi scuipatul dispreţuitor al măcelarului care îşi
înfige rînjind cuţitul în grumazul victimei, mai bine cu degetul pe trăgaci şi în picioare. Genunchii sunt
doar o articulaţie şi nu ne-au fost daţi să stăm pe ei. Din păcate va fi un proces lung şi bieţii oameni vor
trece prin chinurile iadului pînă vor avea curajul să-i arunce pe ăştia la closet şi să tragă apa.
Pentru o clipă vîntul păru să slăbească în intensitate, dar reveni cu o răbufnire şi mai puternică.
- Vreau să te întreb ceva, tovarăşe Maghiar, numele de Aciuci îţi spune ceva?
Maghiar rămase nemişcat. Silueta lui se contura neagră pe fondul zdrenţuit al cerului.
- Aciuci... Cum să nu. Că tocmai vorbeai de exponenţii cei mai importanţi care m-au scuturat aşa de bine
încît m-am trezit. O să-ţi spun o poveste despre el ca să înţelegi mai bine. Spre sfîrşitul anilor treizeci,
cînd Hitler punea pe picioare măcelul ăla monstruos, URSS a făcut nişte eforturi disperate să-şi atragă
populaţia ţărilor vecine prin propaganda partidelor satelit, susţinîndu-le financiar. Pentru România a
trimis o sumă uriaşă. Cam cincizeci de mii de dolari. Enorm. Tovarăşii care trebuiau să preia banii, au
fost anunţaţi în tipografia de unde ridicau manifestele. Erau oamenii noştri cei mai de încredere. Nu erau
la prima misiune de felul ăsta şi partidul avea toată încrederea în ei, deşi unul era fratele celui mai temut
spărgător din România. Oamenii noştri trebuiau să plece la Iaşi pentru că acolo erau aduşi banii. Numai
că cei doi n-au mai ajuns niciodată înapoi şi banii au dispărut fără urmă. Am analizat situaţia din toate
unghiurile. Oamenii au fost instruiţi să se îmbrace şi să se comporte în aşa fel încît să nu atragă cu nimic
atenţia asupra lor. Mai adaugă la asta şi experienţa lor personală, pentru că nu erau la prima misiune de
acest fel. Şi atunci? Ce s-a întîmplat? Am întors lucrurile pe toate feţele. Am reconstituit fiecare
moment. Pînă la urmă am ajuns la concluzia că Aciuci fusese şi el de faţă cînd celor doi li s-a încredinţat
misiunea. Ce e drept s-a vorbit codificat, dar cînd faci parte din sistem, îţi dai seama de ce se întîmplă. Şi
cum îţi spun. Banii, ca şi oamenii au dispărut fără urmă. Nimeni nu ştie ce s-a întîmplat cu ei. Dar eu
cred că au fost tot timpul urmăriţi de Aciuci şi bănuiala mea e că i-a lichidat pe drum, sau cînd au ajuns
în Bucureşti. Totul nu e decît o bănuială, pentru că împotriva lui nu există nici cea mai mică dovadă.
- Bun, dacă el a furat banii, de ce nu a plecat chair atunci? Pentru că nu ar fi avut ce să facă aici cu atîţia
bani. S-ar fi înţeles imediat cine era autorul furtului.
Maghiar ridică neputincios din umei.
- Nu ştiu. Ţi-am spus că e vorba doar de o bănuială. De altfel, faptul că Aciuci e în ţară îl disculpă, cel
puţin deocamdată, pentru că toţi au gîndit ca tine. Ce rost ar fi avut să rămînă aici cu o asemenea sumă?
Dar eu cred că a intervenit ceva. Ceva trebuie să se fi întîmplat. Dar ce îţi veni cu Aciuci?
Gaiginu ezită.
- Aşa, îl cunosc, din păcate, şi eram curios să aflu ce cred alţii despre el.
Maghiar dădu încet din cap.
- Înainte de a ne despărţi vreau să te întreb şi eu ceva. Din cîte înţeleg eşti un om profund religios. Cum
ai acceptat s-o faci pe ucigaşul plătit? Pentru că bănuiesc că vei încasa bani buni pentru ce faci acum. Nu
cumva totul e doar un paravan în spatele căruia se ascunde o ucigaşă foame de bani?
- Nu zău, aşa ţi se pare? Eu nu sunt decît o biată unealtă, tovarăşe. Eu ştiu că fiecare gînd şi vorbă ne
sunt cîntărite. Nu eu sunt voinţa ucigaşă. Cît despre cel ucis, se pare că îşi merită soarta, sau va deveni şi
el unealta unei răzbunări mult mai cumplite. Să nu crezi că individul care m-a tocmit o să scape vreodată
de obsesie, de fiinţa fantomatică a celui pe care l-a omorît cu o mînă nevinovată. Dar tot e ceva care mă
amuză şi, în ultimă instanţă îmi face plăcere. Îmi vorbeai de prigoană. Mai ţii minte? Siguranţa vă vîna,

151
vă aresta şi eraţi condamnaţi nu la moarte, ci la un număr de ani în puşcărie, nu pentru că eraţi
comunişti, ci pentru că singurul vostru ţel e să vindeţi ţara ruşilor. Ca acum, cei care vă condamnă la
moarte fără proces, fără nimic oficial, să fie tot dintr-ai voştri, tot comunişti. Ţi-o spun, fără răutate, că
mă unge pe inimă să duc la îndeplinire un asemenea ordin, oricît de păcătos ar fi el.
Luna se ivi brusc din nori învăluindu-i cu o aură străluciotoare. Îi observă zîmbetul şi se miră.
- Ştii ceva? Eu o să te scutesc să cari după tine povara chipului meu schimonosit de frică şi durere.
Scoase din buzunar o fiolă minusculă.
- Din ilegalitate nu m-am despărţit de porţia mea de ceanură. Nu ştii niciodată peste cine poţi da şi la ce
metode poate apela. Acum oscilez între ea şi marea pasiune a vieţii mele, şi arătă cu mîna spre faţa
învolburată a mării. Ştii ceva? O să iau o lotcă şi o să ies în larg. Să nu te temi. Îţi poţi considera
misiunea îndeplinită.
Îşi duse fiola în dreptul gurii şi o ciocni încet de dinţi.
- Am auzit că are un miros tare plăcut.
- Ca să vezi ce perfidă e.
Se îndreptară încet spre satul al cărui contur se tăia ca o pînză ştirbă de fierăstrău. Maghiar se opri în
dreptul unei lotci trase la mal. O desfăcu din pripon şi se urcă în ea. Gaiginu o împinse pînă cînd se
desprinse de mal.
- Nu ştiu dacă mîine, dar în mod sigur poimîine apa o să mă aducă înapoi.
Gaiginu nu îi răspunse. Urmări doar silueta alungită a bărcii zvîrcolindu-se pe valurile furioase,
devenind tot mai mică.
Ziua următoare întreaga suflare a satului l-a cătutat cu disperare pe importantul domn din Bucureşti.
Nu spusese nimănui că ar fi dorit să plece şi niciodată nu îi părăsise fără să-şi fi luat rămas bun de la ei şi
să-i fi asigurat că anul următor le va fi iar oaspete.
Pe cer mai alergau fîşii de nor purtate de un vînt mult mai rece acum. Marea îşi zbuciuma trupul
cenuşiu, izbindu-şi-l frenetic de mal. Una din lotci dispăruse smulsă probabil de un val. Oamenii se
priveau nedumeriţi şi ridicau neputincioşi din umeri. Pînă la urmă unul din ei a plecat spre comună, cam
şapte kilometri de mers pe jos, pentru a anunţa postul de miliţie. Nici ei nu ştiau de ce era nevoie să o
facă, dar simţeau că se întîmplase un lucru neobişnuit.
Spre seară valurile au adus cu ele cîteva bucăţi din lemnul unei lotci şi o vîslă. Pescarii le-au
examinat cu atenţie. Erau din barca pierdută. Dar ce lăgătură avea asta cu domnul Maghiar? Şi iar umerii
se ridicară a neputinţă.
Noaptea a trecut greu, orele fiindu-i împinse de paharele golite pe-ndelete şi supoziţiile ţesute în
lumina nesigură a lunii. Bucureştenii veniseră şi ei la cîrciumă dornici să afle noutăţi. Cei de la postul de
miliţie se mulumiseră să se amuze pe seama grijii sătenilor pentru importantul lor personaj.
- Lasă, bă, îi linişti şeful de post, s-o fi dus şi el cu v’o fufă pîn stufăriş şi vouă vă arde dă alarme false.
Lasă, bă, că vine el. Ce, e primul care o ia dîn loc pîn locurile astea? Căldura aprinde sîngele în om. Sau
voi nu ştiaţi nici atîta lucru?
Oamenii au plecat cu acelaşi sentiment nelămurit că se întîmplase ceva grav. Toată ziua au căutat
printre dune pînă departe. Abia spre seară au renunţat.
Zorii i-au prins pe mulţi la mesele lui Volodea. Aveau impresia că dacă stau ciorchine adunaţi în
acelaşi loc, se pot apăra contra vîrcolacului care le răpise oaspetele. Cineva întrebă de Vitruria. Se lăsă o
linişte densă. Apoi un rîs în cascadă zgîlţîi taina întreagă a nopţii.
- Oameni buni, spuse o voce în care alcoolul şi oboseala se combinau într-un cocteil ameţitor, oameni
buni, o tîmpenie mai mare nici că am auzit. Cui putea să-i treacă prin cap o asemenea prostie? Păi omul
ăla se uita la Vitruria ca la o fetiţă care mai are nevoie de lapte de la maică-sa să crească. Urmă un potop
de vorbe româneşti şi ruseşti din care nu se mai înţelegea mare lucru.
Apoi orizontul acoperit de plapuma grea a întunericului a fost străbătut de o geană subţire de lumină,
lamă fină de stilet care străpungea faldurile mătăsoase ale unei piei cenuşii, sfîşiindu-le încet spre a
revărsa prin rănile deschise sîngele crud al unui nou început.

152
 Oamenii îşi ridicară trupurile jilăvite de aerul îmbibat de apă şi se apropiară de graniţa instabilă care
îi despărţea de fiinţa căreia îi juraseră iubire încrîncenată pînă în ultima zi a vieţii lor. Un ţipăt ascuţit îi
făcu să tresară. Aripile întinse ale unui pescăruş despicară pînza aburoasă care îi înfăşura ca o căptuşală.
Era trecut de prînz cînd Jaguarul a ieşit din curtea coanei Irina. Lumea se adunase în jurul maşinii,
urîndu-le drum bun, cu speranţa că la anul le vor fi iar oaspeţi. Gaiginu mai rămase o clipă lîngă portieră
privind spre linia îndepărtată a orizontului. Îl chinuia un sentiment de nelinişte, un ceva care îl făcea să
creadă că lucrurile nu decurseseră aşa cum le planificase el şi că se lăsase înşelat. Tocmai se pregătea să
se urce la volan cînd, dinspre dune, se auziră ţipetele stridente ale unui grup de copii. Îi văzu venind în
goană, agitîndu-şi furibund mîinile deasupra capului. Tot satul îşi îndreptă atenţia spre ei.
- E un om mai încolo, ţipa cel mai mare. L-am văzut noi! L-a aruncat marea la mal.
Oamenii porniră în fugă spre direcţia arătată. L-au găsit cam la trei kilometri. Trupul lui Maghiar nu
avea semnele înecului. Privea cu ochii larg deschişi cerul, indiferent la agitaţia din jurul lui. Avea ceva
din aerul unui om care, în ultima clipă a reuşit să găsească lucrul pe care îl căutase cu înfocare toată
viaţa. Cel puţin aşa te lăsa să crezi pacea aşternută pe chipul lui. Gaiginu era sigur că dacă buzele nu i-ar
fi fost spălate de atîtea valuri ar mai fi păstrat mirosul de migdale.

Coloana de Volgi şi Pobede se tîra cu greu pe drumul de munte dinspre Peştera. După ce a reuşit să
treacă de cabană şirul maşinilor şi-a continuat înaintarea pînă în dreptul unei clădiri moderne, cu
arhitectură montană, ferită de ochii turiştilor de un gard înalt. Ambele porţi au fost larg deschise,
pemiţînd automobilelor să intre în curtea dalată a somptuasei vile. Se strînsese acolo o parte importantă
a activului de partid din capitală şi a regiunii Bucureşti, alături de reprezentanţi de seamă ai securităţii.
Cu o săptămînă înainte Aciuci intrase în biroul lui Predescu şi îl bătuse amical pe umăr. De cînd îi
dăduse cei douăzeci de mii de lei pentru Bondărescu Marin, şeful Securităţii pe Bucureşti, Aciuci îl
privea cu mare simpatie, cu toate că banii nu au ajuns niciodată la securistul proaspăt căsătorit. Se aşeză
pe biroul lui şi îl privi fix în timp ce îşi aprindea o ţigară.
- Măi, băiatule, ia vezi tu că a venit toamna şi o mulţime de oameni aşteaptă să te ţii de promisiune.
Predescu îşi lovi fruntea cu mîna aducîndu-şi brusc aminte.
- Exact, Fane, e vorba de cheful de la cabana noastră de lîngă Peştera.
- Păi vezi? Uite, asta nu-mi place mie. Una ticluim şi alta uităm.
- Stai, mă, nu te aprinde şi tu, încercă Predescu să îngrădească supărarea celuilalt. Ce naiba, mă? Parcă
nu ai şti prin ce am trecut? O dată că vila aia trebuia mobilată rapid. Pentru Bondărescu a trebuit să ies
cu doăj dă mii. Pentru ăia doi de la CFI, Dinculescu şi Florea, alte atenţii. O grămadă de chestii. Mai e şi
povestea cu Mulţ...
Mîna ridicată brusc de Aciuci îl făcu să se oprească.
- Ai înnebunit? şopti siderat primul secretar al Bucureştilor. A fost vorba să nu deschizi niciodată
subiectul ăsta! Tu nu eşti în toate minţile? Şi dacă te scapi cine ştie cui într-un moment cînd nu mai ştii
de tine, sau ca acum?
Predescu păli. Îşi dădu seama de ce greşeală a făcut şi încercă să o dreagă.
- Fane, cum poţi să mă crezi aşa de tîmpit? Voiam doar să-ţi explic că s-au adunat o grămadă de chestii şi
nici una mai simplă. Doar asta voiam să-ţi spun.
Aciuci dădu din cap şi mîrîi ceva printre dinţii strînşi.
- Bun, continuă el după ce se mai calmă. Şi cu cheful nostru cum rămîne?
Predescu rămase un moment cu ochii înfipţi în tabloul lui Dej, părînd că aşteaptă de la el o soluţie.
- Poţi să stai un minut aici? Dau o fugă la contabilitate să văd cum e cu fondul de protocol. E la un etaj
mai sus. Mă întorc fulger.
Rămas singur Aciuci trecu în faţa biroului şi încercă unul dintre sertare. Era încuiat şi scoase din
buzunar un şperaclu. Uşa cedă imediat. Înăuntru zări mai multe dosare. Scoase din buzunar o foaie de
hîrtie acoperită de un scris grăbit, o privi iar şi compară cuvintele de pe ea cu cele de pe unul din
documentele lui Predescu. Zîmbi încîntat şi strecură foaia sub ultimul dosar, avînd grijă ca prezenţa ei să
nu fie trădată de vreun colţ rămas descoperit. Apoi încuie biroul şi începu să se plimbe cu paşi rari.
Predescu îl găsi privind pe fereastra mare care dădea în curtea înterioară.

153
- Fane, s-a aranjat! Sîmbăta viitoare suntem călare pe cai.
- Ba pe iepe, îl corectă Aciuci şi izbucni în rîs.
- Ai dreptate, Fane. Ai dreptate, îl asigură Predescu aruncîndu-i o privire înflăcărată. Am văzut şi eu ce a
început să mişune pe coridoarele astea. Nişte ţîţoase... O bucurie.
- Să-ţi mai spun că trebuie să aduci o herghelie întreagă? Fii atent că prezenţa nevestelor e strict
interzisă. Începură să rîdă, anticipînd febrili distracţia.
Ploase în ajun. O ploaie sîcîitoare de toamnă. Se răcise. Vîntul subţire şi iute izbicise drumul dîndu-i
un luciu lipsit de strălucire. Un soare fleşcăit stătea atîrnat de cer ca un timbru aproape dezlipit de plicul
lui.
Invitaţii coborîseră din maşini privind admirativ clădirea masivă cu linii elegante, construită special
doar pentru activul de partid. Femeile se vîrîseră în partenerii lor, voind parcă să le atragă atenţia asupra
lor, încercînd să lupte cu o concurenţă căreia nu voiau să cedeze.
Uşa din lemn masiv a fost deschisă şi Predescu apăru pe mica terasă din faţa intrării. Se stîrni un
ropot de aplauze care îl făcu să-şi ridice mîinile.
- Tovarăşi, scumpii mei tovarăşi, sunt fericit să ne vedem adunaţi cu toţii în acest loc pe care îl
binemerităm cu toţii pentru truda noastră pusă în slujba minunatului nostru popor.
Se auziră fluierături ascuţite.
- Gata, bă, cu popou! strigă cineva. Hai, că îngheţăm dracului aici şi e păcat dă fumuseţea asta dă gagici!
Remarca stîrni alte fluierături ascuţite. Toată lumea începu să rîdă, stîrnind un alt ropot de aplauze.
Sala de festivităţi avea ceva din măreţia marilor castele, cu pereţii ornaţi de trofee de cerb şi urşi, cu
parchetul de un galben strălucitor şi căminul uriaş în care se răsuceau flăcările vii ce mistuiau un trunchi
întreg.
O clipă oaspeţii au rămas muţi, aruncînd priviri admirative. Apoi s-au auzit fluierături prelungi
- Băi, să-mi bag... da’ nu-i rău deloc să fii reprezentant dă frunte al clasei muncitoare, se prăbuşi cineva
într-un extaz sincer. Se auziră aprobări zgomotoase.
Cei veniţi se răspîndiră la mesele dispuse în careu. Se trîntiră pe scaunele solide şi începură să
discute aprins. Fiecare amănunt stîrnea admiraţie, o admiraţie care trebuia mărturisită cu paharul de
whisky umplut şi dus la gură.
- Unde dracu e tovu Predescu? se ridică întrebarea desupra vacarmului.
- Uite-l acolo, strigă altcineva arătîndu-l pe Predescu lîngă cămin.
- Mişule, toată iubirea noastră pentru o asemenea surpriză.
Predescu îşi întrerupse discuţia cu Dinculescu şi îşi îndreptă spatele.
- Bă, Mişule, ce dracu ţi-a trebuit atîta timp să ne recunoşti meritele?
Femeile începurăsă rîdă aţîţate de băutura tare şi privirile iuţi ale bărbaţilor. Cele mai multe erau
angajatele instituţiei unde lucrau prin biroruri sau la aprovizionare. Fiecare îşi anunţase familia că fusese
solicitată pentru o misiune specială care va dura pînă duminică seara.
- Da’ muzică n-avem, tovilor? Sau trebuie să schelălăim noi?
- Nici o grijă, le strigă Predescu cu mîinile ridicate. Arătă spre o masă din colţul sălii ocupată de un
magnetofon.
- E muzică pînă la loc comanda.
- Şi ce mai aşteptăm?
Un chelner îşi făcu apariţia de pe una din uşile laterale şi se apropie grăbit de magnetofon. În sală
plutiră acordurile unui tangou languros. După cîteva minute spaţiul dintre mese se umplu cu dansatori
agăţaţi cu voluptate unii de alţii, în timp ce mîinile fugeau înfrigurate pe trupul partenerei, examinînd
parcă în ce măsură prezenţa ei era motivată în acel loc.
Aciuci profită de agitaţia provocată de muzică, se strecură printre cîţiva colegi rămaşi în expectativă,
îl apucă pe Bondărescu de braţ şi îl trase aproape cu sila după el. Ieşiră pe uşa laterală, făcură cîţiva paşi
pe un hol acoperit cu mochetă roşie, apoi Aciuci deschise uşa unei încăperi în care îl împinse pe şeful
Securităţii pe capitală. Era o cameră mică, foarte cochetă, cu patru fotolii din catifea aşezate în jurul unei
măsuţe rotunde pe care erau o sticlă de coniac şi două pahare.
- Ai înnebunit? se răsti securistul uluit şi speriat de gestul lui Aciuci.

154
 Acesta se trînti pe unul din fotolii fără să se sinchisească de reacţia lui Bondărescu.
- Bine, Marine, începu el după ce îşi aprinse ţigara, tu o faci pă supăratu’ cu mine? Te caut şi te tot caut
d-atîta timp şi tu te dai la fund? Ba că e plecat, ba că e în misiune, ba că dracu mai ştie ce. Da’ ce ai, mă?
Dacă te-am supărat cu ceva, nu poţi să vii să-mi vorbeşti omeneşte? Bă, Fane, uite asta şi asta, şi du-te-n
mă-ta că eşti un porc.
- Păi eşti, îl asigură Bondărescu fără să-l privească.
- Parcă mai era nevoie să mi-o spui tu! Izbucni în rîs şi îl văzu pe celălalt ridicînd paharul.
- Ăsta ce coniac e?
- Tu de care crezi?
- Dă la capitalişti.
- Păi? Nu asta e politica? Ei să muncească şi noi să beneficiem. Şi de ce spui că eşti supărat?
Bondărescu făcu o pauză şi îşi scoase pachetul de ţigări.
- Ştii că eşti bine? spuse el după ce şi-o aprinse de la focul lui Aciuci. Îmi promiţi o vilă şi i-o dai lui
Predescu. Şi după aia probabil că ai pretenţia să vin să-ţi mulţumesc.
Aciuci îi expedie o privire uimită.
- Asta era, mă? izbucni el aruncîndu-şi mîinile în aer. Şi ăsta e pentru tine motiv de supărare cînd sunt
atîtea vile dă dat!
Bondărescu dădu amărît din cap.
- Da, mă, or fi, dar eu pe aia pusesem ochii şi tu ştii cît dă mult îmi plăcea.
Aciuci îşi lovi fruntea cu palma, întrerupîndu-l.
- Marine, tu vezi ce zăpăcit sunt? Am uitat şi să te felicit pentru avansare. Mă, eu stau tolănit în faţa unui
proaspăt general dă secu, şef peste toate raioanele dîn sud. Nu îi dădu voie să-l întrerupă şi continuă pe
acelaşi ton. Măi, Marine, tu ştii că dacă eu ţi-am promis un lucru, ăla e şi rezolvat în proporţie dă 1oo%.
Vrei vila aia? A ta e. Taci! îl opri iar pe general. Faptul că i-am dat-o lui Predescu nu înseamnă nimic. E
acum o circulară de care a trebuit să ţiu cont. Mai întîi trebuia să rezolv chestiile tovilor dîn activul dă
partid. Voi, ăştia, braţul înarmat al partidului, mai aveţi puţin, doar puţin dă aşteptat. Că d-aia şi sunteţi
înarmaţi. Cu răbdare. Începură amîndoi să rîdă.
- Zi, mă, odată, care-i povestea cu vila aia. Îl dai afară pă Predescu?
- Nu eu, el se dă afară.
Bondărescu îl privi bănuitor.
- La jocuri d-astea nu mă pricep, îl avertiză el. Dacă ai ceva de spus, spune.
Aciuci mai trase un fum şi strivi ţigara.
- Marine, vreau ca ce-ţi spun să rămînă strict între noi. Nu e nevoie să-ţi zic dă două ori că tu ştii cum e
cu secretul. Fii atent aici. Idiotu’ ăsta are o gaură de vreo treizeci sau patruzeci dă mii. El ştie că ar fi
vreo nouăzeci dă mii
Bondărescu îl privi uimit.
- Stai, mă, nu te azvîrli ca calu’. Fii atent aici. Am vorbit cu ăştia doi de la CFI. Ei mi-a zis că faţă dă ce
s-a bănuit prima dată e vorba de o sumă mult mai mică. Da' ordinul a fost ca lui Predescu să nu i se
spună nimic. Lasă-l să plătească, că de aia are gospodăria pă mînă.
- Şi eu ce legătură am cu toată povestea asta? întrebă Bondărescu părînd dintr-o dată interesat.
- Ce legătură ai? Nici una. Trebuie doar să mă susţii. Poţi? Şi o facem pă din două. Aşa se trăieşte!
Bondărescu se înfundă în fotoliu şi îşi înfipse privirea în peretele din faţa lui.
- Ce dracu faci acolo? aproape că se răsti Aciuci după cîteva miunute de tăcere. Doar n-o să mă faci să
regret că îţi dau semenea secrete pe mînă.
- Nici vorbă, îl linişti Bondărescu gînditor. Dar ce înţelegi tu pîn susţinere?
- A, asta era?! Mai nimic. Dar tu, ca organ dă securitate poţi să-i faci la cererea mea o percheziţie la
birou. În cazul unei asemenea delapidări...
Bondărescu dădu aprobator din cap.
- Ai cererea făcută?
Aciuci zîmbi uşurat.

155
- Mai întrebi? Doar ştiu că rapiditaea ta e ceva sfînt. Asta ca să vezi că şi noi avem ceva sfînt. Şi ar mai
fi ceva. Ştiu că te-ar aranja postul lui Predescu. Îţi dai seama? Să aibă unu’ ca tine gospodăria pă mînă!
Poate fi colaborare mai perfectă?
- Chiar aşa de grav e? întrebă generalul evitîndu-i privirea.
- Marine, ce dracu? Eu cînd spun un lucru nu mă joc cu vorbele.
- Şi cînd îi dăm drumu’ la treabă?
- Cît de curînd. Deocamdată o să-l expediez pe Predescu pîn ţară v'o săptămînă sau două. Că doar înainte
de orice trebe să iasă cu marafeţii. P’ormă vii tu cu percheziţia şi mersu' e gata făcut. Ei, te-ai gîndit? Ai
vreun candidat pentru postu’ ăsta?
Bondărescu dădu încet din cap, părînd că priveşte toată afacerea cu o silă pe care trebuia să o accepte
ca pe o povară obligatorie.
- Da, mă, Fane. Păi ar fi fi-miu
Vestea îl făcu pe Aciuci să-şi frece încîntat mîinile.
- Ei, ai văz't cum se face treaba? Familia e celula dă bază a societăţii. Aşa ne învaţă ăştia ai noştri. Şi
rîndurile ei trebe să fie cît mai strînsă. Habar n-am avut că ai un flăcău aşa dă mare.
- Aha, spuse Bondărescu zîmbitor, e dîn prima căsătorie.
Aciuci îl gratulă cu un zîmbet oleaginos.
- E căsătorit?
- Încă nu. Mai are timp.
- Ehe! exclamă Aciuci şi mai încîntat. E perfect, Marine! Am şi eu o nepoată, o mîndreţe dă fată. Să vezi
ce nuntă tovărăşească le mai tragem!
Generalul îi tăie elanul cu o privre în care lucea o luminiţă stranie.
- Ce ai, domnule? întrebă alarmat Aciuci.
- Mă întreb, Fane, mă întreb dacă e bine ce facem.
Primul secretar al Bucureştiului îşi apucă îndîrjit paharul şi îl goli cu o mişcare bruscă a capului dat
pe spate.
- Ai înnebunit? şuieră el printre dinţii strînşi. Cum poţi să te îndoieşti dă aşa ceva? Ia ascultă, tovarăşu’!
Eu am fost copilu’ unui om sărac. Un ţăran care s-a dat peste cap să-şi ţină familia şi s-a luat dă piept cu
hidra capitalistă şi a dat cu ea dă pămînt. Şi pe mine m-a învăţat să fac acelaşi lucru. Eu ştiu ce e aia
suferinţa şi sărăcia, că d-aia am intrat dă copil în marele partid al muncitorilor comunişti. Tovarăşu’, eu
sunt şcolit la şcoala supravieţuirii. Pă noi, comuniştii, nu ne interesează cum o facem. Singura noastră
poruncă e să ne menţinem. Aşa m-a însărcinat pă mine partidu’. Ne menţinem noi, se menţine sistemu’.
Cum? Indiferent cum! Prin orice mijloace. Se prăbuşeşte sistemu’? Eu, comunistu’ trebuie să
supravieţuiesc, pentru că eu existînd, există şansa revenirii. Sigur, teoretic vorbind, există şi posibilitatea
ca cîndva să se schimbe regimu’. Viaţa e plină dă neprevăzut. Singura problemă e cum să faci să treci în
nou’ regim rămînînd atîrnat dă maneta puterii. Asta e esenţa problemii. Indiferent ce vei fi făcut,
indiferent dă cît de arătat cu degetu’ ai fi, tu să mergi înainte. Nu e vorba dă tupeu, ci de un model, dă o
formulă. Ăsta e aluatu’ dîn care suntem noi plămădiţi. Pe fiecare dintre noi comunismu’ ne-a născut a
doua oară. Ne-a dat a doua viaţă. Deci, ar fi o a doua natură căreia trebuie să-i dăm ascultare şi să ne
subordonăm. Aici e vorba nu numai să mergi înainte, dar mai trebe să-ţi alcătuieşti şi un discurs care să
convingă că ce ai făcut e doar pentru că aşa se putea trăi atunci. Aşa era timpurile. Şi că tocmai d-aia tu,
care ai rămas şi te-ai înfruntat şi te-ai confruntat, vrei să rămîi la putere ca să dovedeşti că cum trebe
făcută treaba cu adevărat bine şi asta doar dîn patriotism şi că spaima în oameni şi mizeria în sufletele
lor le-ai băgat doar că aşa e patrotic la noi şi ei ai să vezi cum or să te crează şi or să te aprecieze pentru
sinceritatea ta. E un animal dă care mie îmi place tare mult, parcă calemenon îi zice. Am auzit că ăsta n-
are o culoare a lui, şi că s-ar colora după lucru’ pă care şede. Noi, comuniştii la fel trebuie să fim. Orice
s-ar întîmpla, culoarea noastră trebuie să fie ca a timpurilor şi evenimentelor prin care trecem. Se opri
brusc şi îl privi insistent pe Bondărescu. Generalul îi zîmbi încîntat.
- Bă, Fane, să fie al dracu dacă am înţeles ceva, da’ la ce papgal ai tu, eu te văd chiar prim secretar.
Aciuci nu zîmbi. Pe chipul lui se aşternu un aer sobru.
- Deci, e foarte bine ce facem, tovarăşu’!

156
 Bondărescu rîse scurt, apoi îşi termină şi el băutura din pahar.
- Păi atunci hai să mergem, să vedem ce fac ăia, spuse Aciuci ridicîndu-se cu greu dintre braţele
fotoliului. Că doar îi ştii. Dacă nu îi ţii dîn scurt te trezeşti cu ei pă pereţi.
În sală atmosfera se încinsese. Muzica era dată la maxim şi bărbaţii dansau agitîndu-şi braţele
deasupra capului, în timp ce partenerele se învîrteau în jurul lor aţîţîndu-i cu gesturi lascive. Paharele
răsturnate pe mese îşi vărsaseră conţinutul pe parchet desenînd hărţi late în mijloc cu mici bălţi. Tălpile
călcau apăsat în ele împroşcînd stropi în toate părţile. Chiotele şi strigăturile explodau energic smulgînd
rîsete isterice.
Apariţia celor doi a fost marcată de aplauze furtunoase.
- Să bem pentru cei mai vigilenţi dîntre to’aşii nostri, se auzi un strigăt deznădăjduit care acoperi preţ de
o clipă veselia furtunoasă.
- Cei mai vigilenţi ca tovoioşii lor să se simţă bine. Izbunciră alte aplauze dublate de mici fluierături.
Apoi cineva bubui cu putere într-un gong.
- Tovii e rugaţi să-şi ocupe locu’ la mese.
Ordinul a fost executat milităreşte. Sticlele de vodcă aproape golite, zăceau răsturnate pe mese
părînd triste pentru lipsa lor de sens. Feţele mesenilor erau încinse şi brăzdate de dîre de sudoare lăţite
pe cămăşile scoase din pantaloni ca nişte steaguri lipsite de glorie şi vlagă. Mirosul acru de transpiraţie
răbufnea din fiecare trup prezent la ospăţ, risipindu-se prin toate cotloanele sălii.
- Bere! fire-aţi a dracu dă chelneri leneşi, strigă cineva agitîndu-şi cuţitul ca pe un iatagan. Oamenii
muncii a muncit pînă a ieşit zama dîn ei şi voi îi ţineţi ca-n deşert!
Răsunară fluierături aprobatoare. Apăru un şir de chelneri înhămaţi la cîteva navete de lemn pline cu
sticle aburite. Berile au fost distribuite cu rapiditate. Nimeni nu şi-a mai turnat băutura în pahare. Dîrele
de spumă alunecau pe la colţurile gurii prelingîndu-se pe gît şi piept.
- Trăiască partidu’ muncitorilor că are aşa o grijă dă reprezentanţii lor şi că pă esploataori... la canal cu
ei.
Aplauzele furtunoase acoperiră melodia pe care magnetofonul o difuza disperat.
- Să curgă berea-n valuri!
- Faceţi loc! strigă cineva autoritar. Chelnerii apărură cu farfurii pe care era antreul – felii de salam, ou,
şuncă, ridichi, roşii, castraveţi, caşcaval.
Aciuci se aplecă spre femeia din stînga lui, o tînără cu părul strîns în coc. Îi privi ceafa cu ochii
excitaţi şi îşi lăsă încet mîna în poala ei, mîngîindu-i picioarele. Femeia începu să rîdă şi îl privi cu ochi
strălucitori. Aciuci turnă pe gît restul de bere şi apucă o altă sticlă.
- Hai, bă, să vă-nvăţ cum se servea berea în ce lula mea dă partid. Luă un pahar, îl umplu pînă la
jumătate cu rom dintr-o sticlă adusă special pentru el. Apoi turnă bere peste el. Bău încet, cu ochii
închişi, părînd că savurează fiecare picătură intrată în el. Cînd puse paharul la loc toată faţa îi era
scăldată de sudoare.
- Ce zici, fă, putoarea dracului, şopti el în urechea femeii care înepu să rîdă mînzeşte. Ce zici, fă, ce
to’aşi are par...tidu’ nos... Mîna i se strecură sub fustă şi, pentru că nu întîmpină nici o rezistenţă începu
să urce vertiginos. Îl mai opri doar farfuria pusă înaintea lui. Îşi răsuci privirea ameţit asupra celorlalţi şi
îi văzu preocupaţi să cureţe tot pînă la ultima picătură. Gurile mestecau destoinic în timp ce degetele
continuau să înghesuie în malaxorul strîmt tot ce fusese pregătit. Zeama din roşii se prelingea pe bărbii
amestecată cu sucul cărnii şi castravetelui.
- Tovarăşi ai mei, vreau să închin în cinstea clasei noastre atît de eroică, atît de... de... cum dracu o mai
fi?
Bărbatul corpolent, ridicat de pe scaun, ţinea paharul cu ambele mîini deasupra capului în timp ce se
legăna ca un sac de box izbit cu furie.
- Stai, bă, Tomescule, jos şi haleşte mai bine în numele clasei muncitoare, îl temperă o altă voce. Cineva
aruncă o bucată de castravete care trecu pe lîngă capul oratorului şi explodă izibită de peretele pe care îl
umplu cu o zeamă verzuie. Totul se transformă într-un hoht de rîs.
- Eu... Eu.... Mîinile bărbatului care se ridicase chiar lîngă Aciuci, căzură cu zgomot pe masa de care se
prinseseră cu nădejde. Da-ţi-mi voie să... să.... pentru scumpul nostru paricid. Cuvintele se strecurară cu

157
greutate prin gura plină care smintea zorită carne, ou, ridichie, castravete, roşie şi caşcaval. Fără
paraidu’... Se înecă şi explodă într-o tuse violentă revărsînd peste cei din jur umplutura pe care o ţinea în
gură. Ceilalţi izbucniră într-un protest violent înjurîndu-l buruienos.
Aciuci îl privi ameţit şi îşi şterse faţa cu mîneca hainei, apoi se lăsă cu toată greutatea peste femeia
de lîngă el căutîndu-i lacom gura. Nu simţi cînd mîna ei îl împinse, obligîndu-l să revină pe scaun.
Rămase cu bărbia înfiptă în piept. Ceva îi şoptea că va trebui să facă un efort să-şi revină. Prinse cu
nădejde o sticlă de bere şi o înghiţi în cîteva clipe. Se ridică încet şi porni cu greutate spre closetul de pe
coridor, lăsînd impresia unui marinar plutind pe o mare furtunoasă. Cînd reveni, sala nu se mai învîrtea
la fel de repede. Îl recunoscu pe unul din activul de partid al capitalei revărsat pe masă urlînd cu mîna
întinsă spre un locotenent-colonel de securitate cu faţa buhăită de băutură, atîrnat de gîtul vecinei care se
prăpădea de rîs, în timp ce el abia reuşea să-şi ţină ochii tulburi aţintiţi asupra celui cocoţat pe masă.
- Bă, Ioane! striga activistul bîţîindu-şi tot trupul ridicat în genunchi printre farfurii şi tacîmuri, bă, tu nu
vrei să înţelegi că organu’ slăveşte funcţia? Funcţia slăbeşte organu’. Funţia şi organu’ se împleteşte
funcţianal pentru a asigura bunu’ mers al întăritei funţii şi la slăbitu’ dă organ.
Femeia de lîngă el aplauda încontinuu la fel de ameţită ca şi el. Făcu un gest brusc şi îl îmbrînci.
Bărbatul se dezechilibră, dărîmă cîteva farfurii şi dispăru de pe masă oprindu-se cu o bufnitură pe
parchet. Se stîrni o veselie generală. Mesenii se ridicară greoi şi se îngrămădiră pe ringul de dans
imporvizat între mese. Perechile se ţineau strîns în braţe de parcă ar fi vrut cu orice preţ să evite o
prăbuşire iminentă. Mîinile lui Aciuci nu se hotărau dacă să insiste pe sînii opulenţi ai partenerei, sau pe
fesele care i se păreau ireal de abundente. Îşi scutură furios capul, spunîndu-şi că prima sarcină care îi
revenea era să-şi adune minţile. Îl ochi pe Bondărescu dansînd cam în pas de defilare pe lîngă o platinată
a cărei bluză se deschisese lăsînd să se vadă sutienul de la pachet. Oftă şi se înghesui şi mai tare în
femeia mare cît un dulap care îl primi cu largheţe. Sughiţă năprasnic, simţi cum conţinutul din stomac ia
vertiginos liftul şi, în secunda următoare o zbughi spre closet, împingîndu-i pe cei din jur. Rămase mult
timp în toaletă, spălîndu-şi îndelung faţa cu apă rece. Oftă şi se privi în oglinda mare. Faţa îi juca puhavă
înaintea ochilor. Văzu porii cu puncte negre căscîndu-se hîd. Pungile mari de sub ochi îl făceau să pară
şi mai buhăit. Îşi privi burta ivită printre nasturii deschişi ai cămăşii. Dădu încet din cap în timp ce
rămase cu mîna sprijinită de perete. Vomită iar, brusc, aproape fără să-şi dea seama de ce face. Balta
mirositoare se întinse între picioarele lui, căţărîndu-i-se pe încălţări. Deschise iar robinetul şi începu să-
şi spele gura, aruncînd apă din belşug pe cap şi ceafă. Se simţi ceva mai bine. Apoi îşi ridică un picior cu
greu, ţinîndu-se de perete şi îl vîrî în chiuvetă. Lăsă apa să cureţe mizeria. Încercă să facă la fel şi cu
celălalt dar nu mai reuşi.
Cînd reveni în sală îi găsi pe toţi aşezaţi la locurile lor. Pe uşa mare care dădea spre bucătărie se ivi o
masă pe rotile în mijlocul căreia trona un porc imens şi rozaliu cu un măr înfipt în rît. Se auziră chiote de
bucurie. Picioarele băteau năprasnic în podea şi glasurile cereau ca totul să se desfăşoare cît mai repede.
Un colonel de securitate opri ceremonialul cu mîna ridicată. Liniştea se lăsă o clipă deasupra
zgomotoasei adunări. Colonelul ocoli băţos şirul de mese şi se opri în dreptul porcului. Îngenunchie în
faţa lui şi îşi lipi buzele de rîtul cu măr. O voce răsună vibrantă.
- O poză pentru eternitate cu tov colonel Iliescu şi fratele nostru cel mai dulce.
Cîteva bliţuri imortalizară momentul, apoi fratele cel mai dulce a fost hăcuit şi împărţit. Hălci mari
de carne au umplut farfuriile şi erau înfulecate fără ca furculiţa sau cuţitul să-şi mai găsească vreun rost.
Aciuci întrezări cu greu prin pîcla care îi acoperea ochii una din chelneriţele venite la el cu un
castron plin de murături. Încercă să spună ceva, dar singurul lucru pe care îl reuşi a fost să-şi înfigă
degetele asudate în aluatul unui fost sîn care atîrna puhav prin pînza subţire a bluzei.
Izbucniră amîndoi în rîs şi femeia puse castronul pe masă şi îi prinse capul cu ambele mîini pentru a-
i apuca buzele cu ale ei. Cei din jur începură să rîdă, izbind în masă cu tacîmurile care păreau să-şi fi
găsit în, sfîrşit, rostul.
Farfuriile se goleau repede şi trupul imens al porcului dispărea într-un ritm ce trăda un antrenament
îndelungat. Cămăşile transformate în şervete de masă atîrnau slinoase şi, în loc să cureţe grăsimea
adunată pe bărbii o întindea încet pe piepturile complet dezvelite.

158
- Păi nu te pune, băi, cu meliţia, meliţia....Vocea se ridică nesigură, dar baritonală, urmată aproape
imediat de o alta. Corul, care semăna cu un behăit aţîţat, se legă cam greu, dar reuşi să ducă pînă la cap
ce fusese început. Vocile se tărăgănau aidoma unui beţivan care nu mai reuşea să ajungă la capătul
drumului. Tălpile alunecau pe parchet într-o încercare disperată de a păstra un ritm care se pierdea şi
revenea discontinuu, ca un şarpe al cărui trup dispărea şi reapărea din nisip. La un moment dat Predescu
se ridică împleticit, se întoarse cu spatele la ceilalţi şi îşi eliberă intenstinele cu o bubuitură care îi amuţi
pe moment. Apoi sala a fost cuprinsă de zbuciumul unui tăvălug de rîs.
- Din ce clasic ai citat, toa’şe? strigă tare Tomescu zguduit de hohote.
Un altul se ridică în picioare, ţinîndu-se cu deznădejde de masă. Îşi agită paharul gol deasupra
capului ca pe un buzdugan şi ceru cu insistenţă o repetare a citatului.
– Din Lenin şi Marx la un loc, urlă Predescu, agitîndu-se sălbatic pentru a se face auzit. Numai vocile lor
pot să răsune în halu’ ăsta. Aţi văzut cît de apăsat poate glăsui portavocea clasei muncitoare?
- Nu cumva era din De...
Tomescu nu mai apucă să termine. Cineva îl trase energic de mînă, silindu-l să se aşeze.
- Taci dracului! scrîşniră nişte dinţi strînşi ca o menghină. Unde vrei să ajungi? Ochii priviră pe sub
gene, iscodind cu grijă reacţiile celorlalţi. Fiecare părea preocupat să se înfrupte din distracţie cît mai
vîrtos.
Spre dimineaţă trupurile ţepene zăceau prăbuşite pe mese, sau pe sub ele, printre resturi de mîncare,
sticle goale şi pahare al căror conţinut fusese vărast peste tot.
Aciuci se ridică brusc de pe parchet, îşi duse mîinile la gură, dar nu reuşi să oprească sforile de lichid
amestecate cu resturi nedigerate a căror arteziană se revărsă peste trupurile şi feţele celor din jur. Dar
nimeni nu păru să se sinchisească.

În garsoniera lui Gaiginu acordurile leneşe ale bluesului se unduiau încet, învăluid atmosfera ca un
abur de toamnă strecurat printre frunzele unui foc în degradeu. Telefonul fusese acoperit cu o pernă mare
care atrăgea în răstimpuri privirea amuzată a lui Austrianu. Aplecat uşor deasupra paharului cu whisky,
Sabin aspira aroma băuturii amestecată cu fumul ţigării şi se strîmba semnificativ.
- Să ştii că ţi-am observat gestul, îi spuse el lui Gaiginu, deşi părea concentrat asupra coloanei de fum
care se destrăma suflată de aerul intrat pe fereastra întredeschisă.
Gaiginu tresări.
- Despre ce gest vorbeşti?
- Ce gest? Ce naiba, omule? Parcă n-am fi între profesionişti. Chiar mă crezi aşa de absorbit de ţigara
care arde fără rost în scrumiera de cristal aflată în casa unui nefumător convins? Păcat că mi-am ratat
cariera de poet pasional. Îşi îndreptă spatele şi îşi ridică mîna ca un recitator bombastic
- Iată, vine-un infractor
Fură piese din tractor
- Ca să-şi facă avion
- Pentru statu’ francofon, îl completă Gaiginu cu o figură exagerat de serioasă.
- Exact! izbucni Austrianu într-un hoht de rîs. Cît dramatism! Ce profundă şi patetică simţire!
Shakespeare ar trebui să-l ia de mînă pe Eminescu şi ambii să fugă ruşinaţi în lumea largă.
- Lasă asta, oftă Gaiginu
- Nu pot, răspunse Austrianu redevenit serios. Povestea cu rana aia începe, cred eu, să se agraveze. Iarăşi
ai avut un moment cînd ţi se putea întîmpla orice.
Gaiginu ridică din umeri.
- Ia-ţi altul mai bun.
- Iar spui tîmpenii. De ce nu te duci la un doctor?
Gaiginu îl privi lung, încercînd parcă să descopere un lucru ascuns în vorbele celuilalt.
- Cine spune tîmpenii? Ce dracu să fac la doctor? Ce poate să-mi facă doctorul?
- Chiar aşa, acceptă resemnat Austrianu. Ce ar putea să-ţi spună?
- Uite ce e, dacă crezi, cumva, că nu mai corespund...
Mîna lui Austrianu îi reteză brusc vorbele.

159
- Păcat de muzica asta să o stricăm cu prostii.
- Tu ai început, îl contră Gaiginu
- Sunt de acord. Cu tine nu se poate începe nimic. Mai bine spune-mi încă o dată cum a fost la mare.
Gaiginu oftă şi ochii îi rătăciră pe fereastra deschisă.
- Eşti sigur că nu se aude nimic prin microfonul ăsta?
- Absolut sigur. Deşi nici aşa nu e bine. Doar ştiu că suntem amîndoi aici. Şi ce naiba facem aici? Pentru
că, indiferent ce am face, tot trebuie să se audă ceva. Dar cum telefonul e lîngă radio, au şi ei parte de un
program de destindere.
- M-ai întrebat de mare. Să ştii că e pentru prima oară cînd am regretat că a trebuit să duc o misiune la
îndeplinire.
Austrianu îl privi surprins.
- E pentru prima oară cînd aud aşa ceva de la tine. Ai regretat? Şi ce anume te-a împins spre aşa ceva?
Gaiginu rămase tăcut. Doar degetele frămîntau trupul gros al paharului părînd că sunt în căutarea a
ceva.
- Nu ştiu. Poate că e mai greu să găsesc un răspuns. Cred că omul pentru care am fost trimis nu merita
un asemenea sfîrşit.
Austrianu îşi stinse ţigara, apoi sorbi molcom din pahar.
- A venit toamna. Ai observat? E răcoare bine, aproape frig. Plouă. Ceaţa s-a lipit de oraş ca o pînză de
sac, ca un giulgiu. Bieţii oameni, care construiesc pentru liniştea noastră, a tuturora, ditamai canalul, nu
vor mai suferi de căldură şi sete, ci de frig şi reumatism. Asta în timp ce tovii îşi permit binemeritate
momente de destindere în locuri pitoreşti cu oameni pitoreşti şi obiceiuri exotice.
Gaiginu îşi lăsă privirea în pămînt.
- Ştiu, Sabine, doar nu crezi că l-am uitat pe Traian şi atîţia alţi nefericiţi şi nevinovaţi. Totuşi, omul ăla
se trezise. A început să vadă lucururile altfel. S-a apropiat de realitate.
Austrianu îi reteză vorba cu acelaşi gest al mîinii.
- Tu eşti omul de acţiune. Nu te supăra că ţi-o spun, dar ca analist eşti lamentabil. Ce a început să vadă?
Ce a început el să înţeleagă? Nu a avut un cuvînt de compătimire pentru cei care înfundă puşcăriile de
pomană, doar pentru că aşa vrea o mînă de nenorociţi hotărîţi să năpăstuiască un popor şi să
batjocorească o ţară servind-o pe tavă ruşilor. Ce popor?! Popoare întregi! Doar tu mi-ai spus că marea
lui durere era provocată de stîlcirea, sau ce o fi ea, a enormelor învăţături ale lui neica Marx şi taica
Lenin! Tu auzi, sau eşti surd? Marele comunist sufererea profund că o aşa-zisă învăţătură, creată pentru
siluirea şi sluţirea condiţiei umane, a ajuns să-şi împlinească menirea. Ăsta ar putea fi singurul lucru pe
care să-l regreţi, că sărmanul de el nu a reuşit să ajungă la esenţa problemei. Pentru el tovarăşii de drum
sunt doar nişte deformatori ai lichelelor ăstora două care au huzurit tot pe munca altora, incapabili să
vadă inversul, că tîmpeniile debitate de ei au făcut să roiască în jurul lor toţi leneşii, toţi ticăloşii, toate
lepădăturile, dîndu-le pe mînă o putere înfricoşătoare.
Gaiginu oftă resemnat.
- Cînd stai departe şi doar auzi o poveste, e mai greu să-ţi faci o imagine corectă. Tu vorbeşti de o
abstracţiune şi eu de un om real, care tocmai începuse să se facă plăcut.
Austrianu îşi aprinse o altă ţigară. Sorbi preocupat din pahar, încercînd parcă să-şi umple întreaga
fiinţă cu focul băuturii, apoi îşi întoarse privirea în care plutea un amestec de seriozitate şi ironie.
- Mi-a povestit un amic despre cum îşi pregătesc israelienii oamenii pentru trupele lor speciale. Şi ce
examen dau ca să fie admişi acolo. Candidadatul care are asemenea ambiţii trebuie să treacă printr-o
probă cu adevărat interesantă. Cu un an înainte de examen i se dă un pui de lup... De cîine, vreau să
spun. Şi timp de un an sunt cei mai buni prieteni. Tu ştii cum e cînd te ataşezi de un patru lăbuţe ca ăsta.
Iubire fără limite. Unul fără altul ar fi ceva de neconceput. Mda. Şi vine ziua examenului. Şi trece omul
toate probele. Şi ultima e să ia un cuţit şi să-l înfigă pînă la plăsele între ochii celui mai bun prieten. Şi
cel care nu o poate face e declarat inapt pentru lumea de azi.
Gaiginu dădu încet din cap.
- Încă o dată îţi spun că e foarte uşor să vorbeşti cînd stai în tribună.

160
 Austrianu zîmbi uşor agasat de încăpăţînarea celuilalt, dar nu avu timp să-i dea o replică pentru că
fostul legionar continuă pe un alt ton.
- Nu ştiu dacă ţi-am spus la întîlnirea anterioară, dar am aflat un lucru foarte interesant referitor la banii
despre care vorbea tovu Iliuşin. Se pare că Maghiar era la curent cu o mulţime de lucruri despre gaşca
asta de rechini. Doar şi pentru asemenea picanterii ar fi trebuit recuperat. În fine. Am aflat că tipul care a
plecat la Iaşi să preia banii, tovarăş de toată încrederea altfel, avea un frate aflat la antipodul scării
sociale, care ar fi fost, cică, spărgătorul cel mai de temut al Bucureştilor.
Austrianu nu îşi putu reţine tresărirea.
- Ai înnebunit? aproape că sări el de pe scaun. Şi tu păstrai aşa ceva doar pentru tine? Sau poate că ţi s-a
părut ceva lipsit de importanţă.
- Da de unde. De cum am auzit am avut şi eu aceeaşi reacţie ca tine, doar că pe mine Maghiar nu m-a
putut citi.
- Şi? îl întrebă Austrianu cu o grabă nestăpînită.
- Şi... Cînd o să am un moment liber o să dau o raită pe la Ştoacă. Imposibil să nu ştie el ceva.
Fostul colonel oftă şi îşi întinse iar mîna spre pahar. Rămase cu el în aer, părînd că nu s-a hotărît ce
să facă.
- Mda, chiar eram trist că de la o vreme lucrurile începuseră să lîncezească. Bunii noştri oameni nu mai
vor să ne dea nici un semn de viaţă. De parcă toţi ar fi încîntaţi de traiul lor. Dar sunt convins că e marea
linişte dinaintea furtunii.
- Fărămitură nu mai are nimic de spus?
- Deocamdată totul se mişcă în perimetrul cunoscut. Dar ceva începe totuşi să se urnească. Acum cîteva
zile, poate chiar o săptămînă, o haită întreagă de tovălachei în frunte cu căpitanul Aciuci a dat o raită
pînă la Peştera. Cică a fost un chef ca-n basme. Ştiu căţălacheii ăştia că timpul e preţios şi nu au voie să-
l piardă cu prostii. Acum e toamnă. Ora bilanţurilor. Pînă acum s-au tot croit planuri. A venit vremea
aplicării lor. Ştii ce se spune? Cînd într-o piesă apare o armă în primul act, ea trebuie să tragă barem şi
un singur foc pînă în actul trei.
- Şi tu crezi că...
- Eu cred că Aciuci va trebui să facă în vreun fel pentru a motiva suta aia de mii. Tu îţi dai seama ce
sumă e asta? Ce naiba o fi vrînd să facă din toţi banii ăştia, nu-mi dau seama. Rămîn la convingerea că
felul în care a acţionat pînă acum şi povestea cu reţinerea documentelor mamei lui George, ca şi tot
bănetul ăsta fac parte dintr-un plan menit să-l ducă departe de aici.
Gaiginu ridică nedumerit din umeri.
- Ce dracu să facă unul ca ăsta în lumea de dincolo de cortină?
Austrianu îi expedie un zîmbet uşor înţepător.
- Fata mare scoate şi ea capul în lume. Ce ştii tu, copile, despre sufletul omului? Îi vezi pe toţi
neisprăviţii ăştia cu carneţel roş’ la buzunar? Toţi zdrenţăruoşii ăştia, toată mocirla asta plină de păduchi
şi jeg se afişează încă în salopeta clasei muncitoare. Dar o salopetă căptuşită cu mătase şi catifea. Nici n-
ai idee ce repede se dezvoltă apetitul pentru lux. Pentru un lux pe care nu îl pot etala. Pentru că, la unii
ca ăştia, fericirea începe abia atunci cînd văd în ochii celorlalţi invidia pentru ce doar ei îşi pot permite.
Şi nu uita că poziţia în partidul lor nu e un lucru definitiv. Oricînd te poţi trezi cu o labă peste ceafă care
să te expedieze exact în lada de gunoi. Şi atunci, de ce nu i-ar fi înflorit în capu’ unuia ca Aciuci ideea că
se poate lăfăi la vedere într-un lux pe care tot el îl condamnă doar pentru urechile prostimii. Ai înţeles,
puişoru’?
Gaiginu îl privi fix deasupra unui mic zîmbet cu cîteva ace.
- Ce păcat că nu te-ai făcut şi tu politruc. Ai fi fost mîndria şcolii de partid.
Austrianu luă o poziţie relaxată, dînd energic din cap.
- Să ştii că nu-i timpul pierdut. Şi idei din astea sunt mereu binevenite pentru că îşi păstrează tot timpul
prospeţimea. Dacă mai ai, scoate-le la lumină, cu condiţia să nu-mi ceri nici un sfanţ pe ele.
- Stai liniştit, îl temperă Gaiginu cu acelaşi zîmbet. Mai am, şi dacă nu înţelegi din prima despre ce e
vorba, am răbdare să-ţi explic încă o dată, şi încă, pînă cînd s-o produce minunea.
Austrianu începu să rîdă.

161
- Fetele ce mai fac? Chiar îmi pare rău că nu le-am mai văzut.
Gaiginu surîse trist.
- Ce să facă? O tîrîie de la o zi la alta. Aşa afişează un aer optimist. Chiar de uşoară nepăsare. Dar asta
merge bine la altul, nu la mine. Pe dinlăuntru nu mai sunt împăcate cu soarta ca pe dinafară. Îţi dai
seama, familii distruse, şi pentru ce? Viitorul făcut praf... Şi iar te întrebi dar de ce? Cît de absurd poate
fi totul! Nu ai comis nici o crimă, nu te faci vinovat decît că te-ai născut şi te trezeşti condamnat pentru
toate crimele lumii ăsteia.
- Ştiu, şi dacă te consolează cu ceva, dacă aşa ceva îşi poate afla consolare, toată istoria asta a bipezilor e
plină numai de poveşti asemănătoare. Şi nenorocirea e cu atît mai mare cu cît nenorocirea te loveşte
chiar pe tine. Sau te alege pe tine din toate miliardele lumii. Şi o nenorocire şi mai mare e cînd nu
întrevezi vreo dată cînd toată porcăria asta va înceta. Cred că adevărata suferinţă în aşa ceva îşi are
sălaşul. În infinitul suferinţei.
Gaiginu se ridică şi închise fereastra. Înserarea cenuşie, plină de apa care mustea în aer adusese cu
sine un frig lipicios. Rămase sprijinit de pervaz şi abia atunci îşi dădu seama că discul se terminase de
mult.
- Îmi pare aşa de rău pentru ele. Le ştiu bine pe amîndouă şi văd cît de cumplit se macină că trebuie să
trăiască din mila altora şi că nenorocita asta de societate nu le dă şansa de a face şi ele ceva pentru ea.
Orice. N-am mai văzut aşa ceva. Să ţi se interzică cel mai elementar dintre drepturi, acela de a fi om.
Austrianul îşi privi ceasul, apoi se ridică încet.
- Nu vorbim la telefon. Apelăm la cutia poştală. Ridici mesajele de două ori pe săptămînă, şi doar în
zilele convenite. O să urc la ultimul etaj şi o să ies pe scara cealaltă. Sper că luminatorul e deschis. Vreau
să-i las să se frămînte niţel. Or fi auzit de Dedal?
Gaiginu începu să rîdă.

Strada îi întîmpină cu forfota mohorîtă a unei după-amieze de vineri. Toamna îşi trăsese o pălărie
rococo alcătuită din ghemotoace pufoase de nori, amintind de panaşele medievale, peste cerul din care
se mai zăreau ferestruici de un albastru umed. Bulevardul părea acoperit de o peliculă lichidă. Aerul era
cenuşiu şi pulsaţiile pline de vervă ale verii rămăseseră parcă aruncate într-un colţ, uitate de ochii care
acum priveau trişti spre iarnă.
Se întîlniră în Piaţa Romană. Apostu îşi luase la serviciu o sacoşă cu hainele pregătite pentru
întîlnirea cu Teona. Încă nu se obişnuise pe deplin cu ele, şi mersul lui avea ceva din aerul încorsetat al
celui aflat în cămaşa de forţă. Teonei îi venea să rîdă cînd îl vedea grav, ca omul confruntat cu o situaţie
dificilă.
Se opriră în dreptul unei vitrine pe care curgea neîntrerupt o peliculă de apă.
- Ce fel de şmecherie o mai fi şi asta? se miră fata făcînd un pas în spate pentru a avea o privire de
ansamblu. De cîte ori trec pe aici mă întreb cum au reuşit s-o facă.
Apostu rămase cu privirea agăţată de jocul apei.
- Te joci cu tehnica de azi? făcu el reflexiv, părînd că vorbea doar cu sine.
Teona izbucni în rîs.
- George, tu ai început să ai o abordare profund filozofică a realităţii.
Apostu o privi fără să-şi dea seama dacă fata rîdea de el. Rămase nemişcat, pe faţa lui citindu-se
descumpănirea. Teona îl prinse de braţ şi îl trase spre ea.
- George, ce naiba, doar ne cunoaştem de ceva timp. Doar n-o să plîngi dintr-atît? Cum mai poţi crede că
mi-aş bate joc de tine. Doar îmi eşti aşa de drag.
Cuvintele fetei îi picurară cîteva bobiţe de miere caldă peste sufletul chinuit de îndoieli. O prinse cu
mîna de umăr, dar o eliberă imediat, părîndu-i-se că gestul a fost exagerat de familial.
- Hai, măi, făcu Teona vîrîndu-se în el. Tocmai ce ai trecut la atacul redutei şi ai şi renunţat?
George oftă şi îi evită privirea de un albastru strălucitor. Foşnetul uscat al vîntului strecurat printre
frunzele îngălbenite, s-a amestecat cu vorbele ei, stîrnind un clipocit melancolic.
- Tu vezi ce vreme superbă e? îl întrebă Teona, renunţînd la încercarea de a-i schimba comportamentul.
Ce poate fi mai trist decît s-o iroseşti printre blocuri şi asfalturi?

162
- Dar ţie ce ţi-ar place?
Întrebarea o făcu să surîdă.
- Dar cîte nu mi-ar plăcea? Uite, acum, chiar în momentul ăsta mi-ar plăcea să fiu în luminişul pădurii
dintre dealuri şi munţi. Ba chiar într-o poiană. Îţi poţi imagina parfumul frunzelor putrede amestecîndu-
se cu toate culorile calde ale lumii? Şi totul profilîndu-se pe un cer atît de limpede încît să-ţi simţi fiinţa
vibrînd de fericire.
Apropierea a doi miliţieni care îşi ţineau privirile aţintite asupra lor, îi făcu să se urnească din faţa
vitrinei.
- Ticăloşii ăia îşi închipuie că-mi pot strica bucuria de a fi alături de tine pe o asemenea vreme, oftă ea în
timp ce se îndreptau agale spre Eva. Se înşeală. O să-mi dau toată silinţa să le fac în ciudă şi să fiu cît
mai fericită cu putinţă.
Se opriră lîngă un chioşc cu ziare prefăcîndu-se că privesc titlurile publicaţiilor. Teona cuprinse cu
ochii cenuşiul trist al străzii. Cîteva maşini care trecură în goană împroşcînd cu stropi murdari. În rest,
trecători la fel de cenuşii ca după-amiaza, cu figurile roase de griji.
- Şi totuşi să ştii că au dreptate, spuse Teona prinzîndu-l pe George de mînă. Cum să fii fericit cînd ţi s-a
luat totul şi nu mai ai voie să faci nimic? Ne-au transformat în nişte paria. Toţi ne întorc spatele. Peste
tot suntem arătaţi cu degetul. Ca nişte criminali odioşi.
George îi văzu faţa acoperită de vălul cenuşiu al tristeţii şi îi strînse mîna.
- Să ştii că şi la mine se uită la fel. Şi pe mine mă arată toţi cu degetul. Mă consideră un element
antisocial pentru că nu rămîn după program cu ceilalţi, pentru că nu beau cu ei, pentru că nu vreau să
spun despre tata că a fost un bandit şi un chiabur, şi, din cauza asta eu ar trebui să zac în puşcărie, că nu
merit să fiu alături de clasa muncitoare. Dar pentru că ştiu că sunteţi voi, şi tu în primul rînd, mă face să
nu-mi pese. Pot să-mi zică ce vor.
Teona îi zîmbi încîntată.
- Nu ţi-am spus eu? Tu o să ajungi să concurezi cu marii filozofi ai lumii.
Se opriră în faţa vitrinelor de la Eva. Atenţia Teonei a fost atrasă de hainele de sezon etalate pe cîteva
manechine din lemn. George îi admiră cu lăcomie silueta reflectată de geam, fără să îi asculte
comentariile.
- Ştii, totuşi mă gîndesc la ceva, spuse el după ce fata îşi epuiză opiniile despre mantouri şi dupiesuri.
Teona îşi întoarse privirea spre el.
- Zi, îl îndemă ea cu acelaşi surîs încîntat. Tu întotdeauna spui lucruri la care mă aştept cel mai puţin.
Apostu ezită, părînd că se frămîntă asupra hotărîrii
- Hai, omule! Chiar vrei să te implor?
- Ştii, începu el şovăitor, mă gîndesc, şi asta de mult, de cînd l-am întîlnit pe Gaiginu şi pe urmă şi pe
voi, dacă... dacă.... ştii tu, dacă n-ar fi fost războiul ăla şi ruşii nu veneau încoace şi... şi nu se întîmpla cu
voi tot ce s-a întîmplat, ne-am mai fi cunoscut vreodată?
Ochii Teonei se deschiseră larg, părînd că vor să cuprindă în ei toată fiinţa bărbatului din faţa ei.
Întrebarea o surprinsese şi căuta cu febrilitate un răspuns. Ştia că dacă ar fi evitat adevărul, Apostu, cu
toată simplitatea lui, ar fi înţeles imediat.
- Nu, George, şi şoapta ei prelinse un strop de miere peste amarul vorbelor. Nu ne-am mai fi întîlnit
niciodată. Nu ştiu cît de tare îţi lovesc orgoliul cu sinceritatea mea, dar adevărul, aşa se zice, e cea mai
bună şi frumoasă minciună. Şi tu nu vrei să fii minţit. Nu, nu ne-am fi întîlnit din două motive. Am fi
aparţinut unor lumi cu totul diferite. În al doilea rînd eu nu aş fi fost în oraşul ăsta.
Apostu oftă, dar zîmbi, părînd aproape fericit pentru sinceritatea ei, dar şi pentru că ruşii veniseră
peste ei.
- Nu te grăbi să-mi mulţumeşti, îl opri ea punîndu-i palma în piept de parcă ar fi vrut să taie avîntul unei
sărituri. Tot aşa de bine puteam să te întreb şi eu de ce ne interesează ce ar fi putut, sau nu, să fie, de
vreme ce trăim în acestă realitate care ne-a adus unul lîngă altul? Sau vrei să mă obligi să recunosc că şi
ce a fost înainte era la fel de nedrept ca acum? George, o să-ţi spun ceva ce conţine un adevăr îngrozitor
de banal şi simplu, dar etern. Nu există o lume perfectă. Aşa suntem noi croiţi. Unii cîştigă, alţii pierd.
Unii sunt fericiţi, alţii nu. Dar nimic nu poate fi mai rău decît să te trezeşti din om fără vină, condamnat

163
şi pus la zid de nişte indivizi absurzi, veniţi pe lume ca o răzbunare a diavolului, ca o încercare disperată
a lui de a răsturna tot ce cu atîta trudă a clădit divinul din om pînă acum. Şi să mai ştii un lucru, şi cu
asta terminăm povestea asta. Tu chiar îţi imaginezi că fata vreunui grangure din lumea asta se va uita
vreodată la un strungar, sau, ca să citez, la oricare alt fiu al clasei muncitoare?
Se priviră surprinşi, de parcă atunci s-ar fi văzut pentru prima dată, şi izbucniră în rîs.
- Cît e ora? se întrebă Teona privindu-şi ceasul. Şase fără un sfert. Încă un sfert de oră pînă la...
Nu mai apucă să termine. Apostu îi cuprinse obrajii cu ambele palme, privindu-i cu nesaţ chipul.
Teona rămase nemişcată, apoi îşi puse grăbită palmele peste mîinile lui.
- George, exclamă ea serioasă, ce se întîmplă cu tine? Sau e altul strecurat în pielea ta?
Apostu nu răspunse, dar continuă să o privească la fel de avid.
- Nimic în toată lumea asta nu poate însemna mai mult ca tine.
Teona zîmbi şi îşi lipi fruntea de pieptul lui. Apoi îşi ridică încet privirea spre el.
- George, tu o să devii în curînd un foarte iscusit strungar al cuvintelor.
Rîsul lui îi alungă temerea de a-l fi jignit.
- Hai să mergem!

Plimbarea continuă în acelaşi pas agale. Privirile se agăţau de chipuri, de haine, de mersul celorlalţi,
stîrnindu-le comentarii glumeţe.
Pe Tiana şi Gaiginu i-au întîlnit aproape de Universitate. Buclele blonde ale Tianei contrastau cu
pardesiul negru, revărsîndu-se pe eşarfa de mătase albastră. Gaiginu purta o scurtă de piele şi pantaloni
negri care îi subliniau silueta zveltă.
- Dracu a mai văzut vreun nobil care să nu se lase aşteptat? izbucni Tiana fără să-i reuşească prea bine
rolul de supărată.
- Nobil e doar cine nu îţi amînă sau înşală aşteptările.
Remarca lui Apostu îi amuţi cîteva secunde.
- Măi, Aprostule, exclamă tulburat Gaiginu, tu chiar vrei să ne faci pe toţi să ne simţim nişte pigmei ai
gîndirii în comparaţie cu tine? Nişte biete ruşini pe care natura le-a dăruit vieţii doar să mănînce, să bea
şi să se multiplice?
- Nu-i mai spune aşa, miorlăi Teona lăbărţîndu-şi alintată cuvintele în timp ce îl îmbrăţişa pe Apostu cu
gestul celui care îşi protejează o proprietate scumpă.
- Tu nu auzi ce ne poate servi omul ăsta? izbucni Gaiginu încercînd să-şi înăbuşe rîsul. Ba că femeile
sunt mai periculoase ca vapoarele...
- Ca tramvaiele, îl corectă Tiana repede.
- Nu zău?! Acum despre nobleţe... Cine ştie ce ne mai aşteaptă. Păi unde vrei să ajungem? Noi, ăştia,
care cu umilinţă ne adunăm sub coroana rămuroasă a acestui arbore al înţelepciunii, nu avem şi noi
dreptul la o rază de soare?
- Ia lăsaţi miştou’, oameni buni, reuşi Tiana să se facă auzită peste rîsul celorlalţi. De ce ne-am adunat
noi aici? Cum de ce? răspunse tot ea. Ca să-i oferim Gaiginului şansa de face dovada măreţei şi infinitei
lui mărinimii. Păi nu vă e clar?
- Deci? interveni şi Teona.
- Ce deci, dom’le? Spuneţi ce aveţi în gînd, îi somă Gaiginu.
- O cîrciumioară undeva la şosea, o fleicuţă, două şi un pahar de vin? şopti Tiana privindu-l ţintă pe
Gaiginu în timp ce îşi freca mîinile ca un negustor care a făcut o afacere bună.
Taxiul se opri nu departe de Băneasa, în drumul spre Otopeni, lîngă un popas cu aspect rustic.
Gardul era din rogojini întinse pe nişte pari noduroşi şi dinăuntru aromea un miros aţîţător de pastramă.
- Vii să ne iei peste vreo două ore, poţi să mai adaugi chiar şi o jumătate la astea două, îi spuse Gaiginu
şoferului.
Înăuntru mesele erau dispuse în cerc, ocupînd aproape tot spaţiul curţii presărată cu pietriş alb. Un
mic taraf se lupta cu fumul înmiresmat, aducînd aminte clienţilor de faptele de vitejie ale lui Radu şi ale
altor haiduci.

164
 Se aşezară la o masă afară, unde parfumul toamnei, cu adieri de frunză putredă răscolea nările. Pe
cer se desfăşurase desenul complicat al unor nouraşi stingheri dincolo de care se ivise ca un drops plin
de strălucire silueta galbenă a lunii.
- Cu ce începem? întrebă chelnerul aplecat profesional spre Gaiginu.
- Vreau nişte must, spuse el fără să-i mai consulte pe ceilalţi. Dar ai grijă că mustului apa nu-i place.
- Se poate, domnule? se apără chelnerul luînd o poză jignită.
- Uite că se poate, îl contră Gaiginu fără prea multe menajamente. Sau la voi nu s-a inventat încă apa?
- Vai, domnule! făcu celălalt renunţînd la mina ofensată. La noi...
- Sunt codrii verzi de brad, i-o luă înainte Gaiginu recitînd un vers care îl blocă pe chelner şi îi făcu pe
ceilalţi să rîdă. Ai văz't ce e la noi?
- Ei, bine, vă voi face imediat dovada că cît de mult vă înşelaţi.
Omul dispăru în cîrciumă condus de rîsul vesel al fetelor. Cînd reveni, avea în mînă o cană mare de
pămînt ars şi o tavă cu patru căniţe de lut. Le puse pe masă şi luă o figură marţială.
- Doamnelor, domnilor, nu plec de aici pînă nu-mi spuneţi ce părere aveţi.
Teona se ridică în picioare şi îşi desfăşură mîinile deasupra mesei, vrînd să blocheze orice tentativă
de a atinge cana.
- Eu sunt o expertă recunoscută într-ale musturilor. Dacă ce gust eu aici e cu adevărat valoros o să vă
spun după prima înghiţitură.
Gaiginu o trase de mînă, obligînd-o să-şi reia locul, şi continuă în ciuda îmbufnării ei.
- Stai jos că pe tine din cauza asta te-au exmatriculat de la creşă. În plus te-a dat gata aroma de pastramă.
Nu mai ştii ce spui. Vru să apuce toarta cănii, dar Teona se dovedi mai rapidă.
- Te bagi tu, şuieră ea ameninţătoare. Ia lasă tu la tata că-ţi zice el cu ce poşircă ne-am căpătuit. Îşi turnă
în căniţă şi bău pe îndelete. O înghiţitură, două, pînă cînd se goli, după care, fără să mai spună ceva
înşfăcă iar toarta cu un gest acaparator. Gaiginu sări de la locul lui şi apucă oala cu nădejdea omului care
îşi apără comoara.
- Ce face fiinţa asta? îl întrebă el pe chelner privindu-l ţintă.
- Vedeţi? veni răspunsul uşor ofensat. Ce a făcut domniţa e mai tare ca orice laudă.
Gustul mustului era o adevărată binefacere. Gros şi plin de dulceaţă păstrase în el toată savoarea
strugurilor.
- Ce facem, domnule? îl întrebă Gaiginu cu o voce contrariată pe chelnerul revenit la masa lor. Ce
facem, domnule, că s-a golit?
- Păi ce să facem? se miră omul. Încercăm să mai scoatem o dată aerul din ea.
- Se poate?
- Se poate?
- Şi ce ne mai aduci lîngă el?
- Păi să vedem. Pui la ceaun cu mujdei, mici, ceafă de porc şi pastramă.
- Pastramă! ţîşni glasul Tianei.
- Pastramă, o acompanie Teona.
- Dar fii atent aici, îl trase Gaiginu de mînă pe chelner, că talpă am şi eu la pantofi. Să nu-mi mai aduci
încă una muiată în sare pe post de pastramă, că n-ai fi primul care o încearcă. Ştii ce s-a întîmplat cu
ceilalţi?
Chelnerul îl privi speriat.
- Pentru că nu vreau să ştiu o să încerc să nu le repet greşeala.
Muzica tarafului se ridica desupra fumului şi discuţiilor gălăgioase din grădina care se umpluse cu
muşterii. Se lăsase o răcoare înţepătoare care îi obligă să-şi adune hainele pe lîngă corp.
- Rezistaţi, fir-aţi ai naibi de nesătui! îi îndemnă Teona inspirînd lacomă aroma pastramei. Rezistaţi, că
de aia a fost sacrificată sărmana oiţă, ca voi să vă răsfăţaţi rafinatele pofte din bietul ei trup.
Apostu se uită la ea şi tirsteţea ochilor lui o făcu să-şi regrete buna dispoziţie.
- Scuză-mă, George, spuse ea serioasă, am uitat că tu vii de unde oamenii ar trebui să-şi iubească
animăluţele pînă la disperarea care să-i împiedice să le sacrifice.
- Dar de bună e excelentă, spuse încet Apostu, părînd că îşi smulge cuvintele din adîncul fiinţei lui.

165
 Un mmmîîî prelungit îi confirmă opinia.
- Mai vrem? întrebă Tiana cu o poftă care îl făcu pe Gaiginu să rîdă.
- Tot pastramă?
Tiana ridică un deget părînd că reflectează adînc.
- Ba eu aş zice că acum ar merge un pui la ceaun în combinaţie cu unu’ mic.
- Sofisticato! exclamă Gaiginu cu aerul că îi aduce acuzaţia cea mai gravă.
- A, îmi permiteţi să vă spun ce mi s-a întîmplat mie o dată chiar aici, la masa asta unde locuiţi
dumneavoastră pentru un moment şi asta nu cu mult timp în urmă? se vîrî chelnerul între ei înainte să le
aducă noua comandă. Făcu o pauză, testîndu-le curiozitatea. Îndemnul grăbit al Tianei îl împinse către
un zîmbet fericit.
- Vine o cucoană, una aşa, mare de tot, una din astea noi. Plină de ea, plină de bani. Şi îmi cere nişte
pulpe de pui reci, reci. De unde dracu o fi ştiut aia că aşa se mănîncă pulpele de pui nu pot să-mi
închipui. După foarte puţin timp se aşează la masa asta un tip. Un amărăştean. Şi-mi cere un mic. Unu’
singur, da’ fierbinte, că lui aşa îi place. Şi nu ştiu cum naiba s-a făcut că mi-au dat ăia de la bucătărie
comanda pe dos.
- Adică? întrebă Apostu nedumerit.
- Adică pulpele cucoanei erau fierbinţi ca dracu şi micu’ ăluia era ca gheaţa. Şi tot stînd el şi uitîndu-se la
aburii care ieşeau dintre pulpele cucoanei, numai ce-o întreabă doamna mi-ar îngădui să-mi încălzesc
micu’ între pulpele dumneavoastră?
Urmă un moment de tăcere cînd se priviră jenanţi schiţînd un zîmbet de circumstanţă întrerupt de
Apostu care izbucni într-un rîs sănătos, lovind cu palma în masă. Apoi veselia îi contamină şi pe ceilalţi.
- Cum naiba de tuturor chelnerilor li se întîmplă aceeaşi poveste cu micu' şi pulpele? se miră Gaiginu
care îl expedie pe al lor cu un gest scurt.
- A venit toamna, spuse încet Tiana aplecată deasupra ceştii de cafea.
- N-ai vrut tu s-o vezi pînă acum, îi răspunse Teona, dar a venit mai de mult.
- Ştii ce bine e cînd afară vremuieşte din greu, ploaie rece şi rea, bate vîntul şi tu eşti undeva într-o
cabană în care e cald de la focul buşteanului din cămin, pe masă abureşte ţuica hiartă şi în jur e adunată
trupa toată? Şi pe geam EL îţi dăruieşte o faţă a naturii ca tu să o încălzeşti cu iubirea ta întreagă şi a
celorlalţi şi s-o umanizezi cu ce ţi-a pus EL în tine mai bun şi mai frumos.
- Din păcate asta cere sacrificii, spuse încet Gaiginu. Va fi o luptă cumplită şi mult sînge se va prăpădi şi
mulţi oameni adevăraţi nu vor mai fi de două ori, nici pe pămînt nici în amintire, ca visul ăsta al tău să se
transforme într-o fărîmă de realitate.
Simţi căldura mîinii ei, aşezată pe pumnul lui strîns şi ceva bun, ca aerul tulburător al primăverii îi
invadă fiinţa.
În faţa casei lui Apostu, Gaiginu coborî din taxi şi îi atrase atenţia ca, în momentul cînd i se va părea
ceva suspect, indiferent ce, că e urmărit, că vede vreo maşină a miliţiei care l-ar putea ridica, să fugă cît
mai repede şi să-i dea telefon. Apoi taxiul se pierdu în noapte spre Tei, unde locuiau fetele.

În zori se porni o burniţă rece care se năpustea în rafale împinse de un vînt duşmănos. Era o vreme
neobişnuită pentru sfîrşitul lui octombrie şi natura, amintindu-şi parcă de rosturile ei se domoli către
şapte, lăsînd să se ivească petece azurii. Apoi obrazul pămîntiu al cerului se umplu iar de lacrimi.
Peste pădurea Băneasa se abătură alte rafale de vînt făcînd crengile copacilor să scîrţie cu scrîşnet de
schelet. În lumina cenuşie zbaterea arborilor semăna cu zbuciumul unor mîini nebune care ameninţau
haotic, trecînd brusc la jalea unor ţipete prelungi.
Duba se ivi din şoseaua care ducea spre Ploieşti, cu ştergătoarele măturînd plicitsite parbrizul năpădit
de apă. Şoferul conducea încordat, încercînd să străpungă ceaţa care căzuse dintr-o dată mîncînd
decorul. Omul nu observă motocicleta venită în viteză din spate. Motorul se aproie atît de mult de
maşina care încetinsie simţitor încît bărbatul de pe a doua şa aruncă o privire înăuntrul cabinei. Şoferul
dubei îşi răsuci uimit capul avînd impresia că vede o nălucă. În aceeaşi clipă revolverul cu surdină din
mîna motociclistului scuipă două gloanţe. Surpriza din ochii şoferului nu se stinse nici cînd capul îi căzu
pe volan. Alte două gloanţe i-au fost rezervate însoţitorului. Bărbatul din spate sări de pe şa cînd

166
motocileta nu oprise încă. Deschise portiera dubei, îl împinse pe şofer cu piciorul şi îi luă locul la volan.
Îşi scoase casca şi ochelarii, apoi Ricioiu apăsă pe acceleraţie, trecu în viteză prin faţa unităţii lui şi se
pierdu în pădure. Se opri în liziera de unde începea cîmpul înghiţit de ceaţa lăptoasă.
Rîncedu se ivi şi el pe motocicletă. Opri ceva mai departe şi se repezi la portiera din spatele dubei. O
deschise cu o rangă de fier ajutat de Ricioiu. Smulseră sacul cu sigiliul băncii, apoi au deschis rezervorul
şi au aruncat un chibirt aprins. Se auzi o explozie şi de sub maşină se ridicară iuţi limbi de foc. Vîlvătaia
izbucni violentă, desenînd un contur roşu, estompat în desimea ceţii.
Cei doi aşteptară pînă cînd focul se linişti, apoi se urcară pe motocicletă şi dispărură în inima
pădurii.

Aciuci aruncă o privire acră secretarei lui care tocmai intrase în birou să-i aducă o cafea şi pachetul
de ţigări.
– Nu te-am mai văzut dă mult, zvîrli el cuvintele ca pe nişte zaruri.
Mioara Petra îl privi surprinsă.
- Am fost aici tot timpul, tovarăşe Aciuci, îl asigură ea cu o voce la fel de uimită ca şi privirea.
- Oi fi fost cu trupul ăsta al tău, Mioaro, care mă vîră-n boale, da’ cu sufletu’?
Mioara Petra încercă să zîmbească.
- Păi dacă trupul e aici, sufletul unde ar putea să fie?
Aciuci îşi aprinse ţigara, privind-o prin firul subţire al fumului.
- Aici, lîngă mine în nici un caz, că l-aş fi simţit. Îi privi contemplativ fundul bine conturat de fusta
strîmtă şi rîse cu subînţeles.
- La cît suflet ai tu, Mioară, ai putea să mai dai şi tu, fără să-l faci pe tovarăşu’ Bernea să ţi-l...
Cuvintele i-au fost frînte de ţîrîitul agasant al telefonului.
- Lasă că răspund eu. Ridică receptorul şi auzi vocea lui Bondărescu. Îl ascultă încordat, apoi trînti
receptorul în furcă, se ridică grăbit de la birou şi îi spuse Mioarei că pleacă la Ministerul de Interne.
Volga străbtu străzile în goană şi se opri în faţa clădirii cenuşii a ministerului. Urcă în fugă la etajul
doi unde îl aştepta Bondărescu în biroul lui. Generalul îl primi aşezat pe scaun, cu degetele tremurînde
între care stătea o ţigară de care părea să fi uitat complet.
- Intră, Fane, aproape că ţipă el, ţintuindu-l cu o privire sticloasă.
Aciuci intră şi se aşeză pe scaunul din faţa biroului.
- Ei, făcu el încordat, ce s-a întîmplat?
- Ce s-a întîmplat? se răsti generalul cutremurîndu-se din toate încheieturile. S-a întîmplat că trăim într-o
ţară plină de hoţi şi de bandiţi. Asta s-a-ntîmplat! Frati-tu a făcut o cerere de suplimentare de fonduri
pentru modernizarea unităţii lui. E vorba de o sută de mii! Azi dimineaţă banca a trimis o dubă cu banii.
Dar duba a fost atacată ca-n filmele cu gangsteri. I-au găsit caroseria arsă la cîţiva kilometri, undeva
lîngă pădure. Tu îţi dai seama? Dar... Generalul se opri brusc, privindu-l pe Aciuci cu obrazul golit de
sînge.
- Dar... se auzi ca un ecou glasul primului secretar al Bucureştiului.
- Dar ce e mai grav e că lovitura vine din partea unuia dintre noi.
- Unuia dintre noi! repetă uluit Aciuci. Ce dracu vrei să spui? E careva din gaşca noastră?
Generalul strivi ţigara uitată în scrumieră şi încruntat îşi aprinse o alta.
- Unde e Predescu?
Lui Aciuci îi scăpă un zîmbet.
- Marine, şopti el, suntem singuri?
Bondărescu privi sugestiv în jur, apoi se ridică şi deschise aparatul de radio.
- Din cîte ştiu eu, nu am nici o ureche aici, dar aşa e mai sigur.
- Ce ştii tu despre situaţia financiară a ăstuia, afară de ce ţi-am spus eu?
- Acum ştiu o mulţime de lucruri interesante, răspunse generalul trăgînd cu poftă din ţigară. O gaură de
treizeci şi cinci de mii, dar din documentele pe care le-a întocmit rezultă ceva de nouăzeci de mii.
Aciuci zîmbi sugestiv.
- Ei, vezi? Ai făcut ce te-am sfătuit?

167
 Bondărescu îl privi printre gene.
- Da, Fane, şi bine am făcut. I-am percheziţionat biroul. Ăsta s-a întors deja?
- Mîine, îi răspunse Aciuci privindu-l nerăbdător.
- Omu’ ăsta nu-i în toate minţile. Am găsit acolo... Mi-e şi frică să-ţi spun.
- Ba să nu-ţi fie, îl grăbi Aciuci.
- Cum să-ţi spun? E acolo un plan referitor la atacul dubei. Acum e clar că asta intenţiona. Să pună la loc
suma furată. Şi tot acolo sunt date referitoare la nefericitul de Mulţescu, locotenentul de la Economic.
Ăla a descoperit suma furată. Se pare că tot Predescu l-a lichidat cu aceeaşi echipă.
- Ai aflat despre cine e vorba?
- Unu’ Apostu. Am înţeles că Anton l-a tot avut în vizor. Celălalt e un alt bandit. Fiul fostului chestor şef
al capitalei. O javră care s-a întors în ţară după război şi despre care nu e încă clar cu ce se ocupă.
- Şi cei ai de gînd să faci?
- Ce am de gînd? Pe ăştia doi o să-i ridic imediat. Dar mai întîi vreau să dau de Predescu. Trebuie
imediat să-i iau un interogatoriu. Omu’ ăsta e un idiot. Aşa un imbecil!
Aciuci începu să rîdă mocnit.
- Tu eşti abia luat de la ţîţă. Eşti un prost şi jumătate. Ba e un băiat cît se poate de bun. Toţi ăştia care ştie
că le-a venit vremea să elibereze scaunu’ e nişte bomboane. Şi încă ce băiat de zahăr e Predescu. Ţi-am
spus că l-am trimis în teritoriu. Mi-a telefonat ieri. Şi ce crezi? A reuşit să colecteze banii să umple
gaura.
Bondărescu îl privi uimit.
- A făcut rost... Păi asta chiar că e o nebunie. Păi de ce ar mai fi atacat duba aia?
Aciuci ridică nevinovat din umeri. Dădu din cap şi îşi ţuguie buzele.
- Dacă ai şti ce greu e să pătrunzi în căpăţîna unui om. Da’ tu nu ştii că de ce ai, d-aia nu te mai saturi?
Bondărescu acceptă explicaţia cu o mişcare a capului, apoi îşi înfipse brusc privirea în ochii lui
Aciuci.
- Stai liniştit, făcu el grăbit, întinzîndu-şi o mînă spre general. Ce am vorbit aşa rămîne. Juma juma. Şi
postu’ lu’ Predescu lu’ fi-tu. Ce dracu, Marine? şi îşi bătu sugestiv obrazul cu degetul. Noi suntem
oameni, sau ce dracu?
Marin se uită lung la el şi oftă.
- Fane, e bine ce facem noi?
Fane îl privi cu seriozitate şi chipul îi deveni rigid.
- Tot ce face partidu’ e bine, cinstit şi corect, decretă el privind ţintă portretul lui Dej care se uita
zîmbitor în jur.
Bondărescu se lăsă mult pe speteaza scaunului, ridicîndu-l uşor pe picioarele din spate.
- Ia spune-mi, cum ai reuşit tu să faci hîrtiile alea, pentru că la analiza grafologică singura concluzie a
fost că scrisul îi aparţine lui Predescu.
Aciuci nu încercă să pareze insinuarea. Îi oferi acelaşi rîs mocnit.
- Marine, de ce vrei tu să îmbătrîneşti repede? Şi apoi tu ai nevoie să fii cu mintea limpede să te baţi cu
duşmanii poporului, nu cu prietenii lui. Mai bine spune-mi ce vei face în continuare.
- La noapte o să-l ridic pe Predescu.
- Ridică-l, băiatule, ridică-l, dar nu în grad, ridică-l ca să-ţi eliberezi vila, că doar pentru tine o faci,
iubite tovarăşu’. Aşa, şi?
- Şi.... Şi ce? Soarta lui e pecetluită. Cine se uită la banii partidului s-a ars. Adaugă la asta povestea cu
Mulţescu şi cu duba. Plutonu’ o să se semneze niţel pe el.
- Bun, pînă aici s-a făcut dreptate. Şi cu ăia doi?
- Le vine şi lor rîndu’ imediat. Dar conform procedurii, trebuie să-i urmărim două-trei zile cică, să dăm
de urma banilor.
Aciuci îi oferi un zîmbet fericit şi se ridică de pe scaun. Strînse energic mîna generalului şi ieşi.
Maşina de serviciu opri spre seară la unitatea din Băneasa. Gingu îşi primi fratele în biroul lui.
Primul secretar al capitalei era mulţumit şi zîmbea tot timpul. Îl luă pe colonel de umăr cu un gest
amical.

168
- E bine, spuse el, e foarte bine. De la Bondărescu vin. Problema sutei de mii s-a rezolvat. Banca are
acum un motiv pentru lipsa banilor. O sută de mii Predescu, zece mii Apostu. E bine! La care se mai
adaugă douăzeci de mii de la Predescu care ar fi trebuit să ajungă la Bondărescu. Binişor, deşi se putea
mult mai bine. La care se mai adaugă bănuţii cu care vine Predescu din teritoriu...Bondărescu o să ne
dea o mînă de ajutor să-i lichidăm şi pe golanii ăia doi, Apostu şi Andrianu, sau cum mă-sa i-o chema.
Să nu uit, peste o săptămînă pleci iar în munţi. Vezi neapărat să-i iei pe Ricioiu şi Rîncedu cu tine şi să-i
aduci înapoi sub formă de eroi ai clasei muncitoare, căzuţi la datorie pentru apărarea ei şi a patriei.
Gingu dădu încet din cap şi îşi privi fratele vitreg prin lentilele fumurii. Aciuci îi surprinse căutătura
şi zîmbi încîntat.
- De cîte ori ţi-am spus să-ţi iei picături de ochi? Ţi-am recomandat şi un farmacist care are o reţetă
specială pentru boala ta. De ce nu vrei să mă asculţi?
Gingu oftă încet şi îşi aprinse o ţigară părînd că trage de timp.
- Fane, tu chiar crezi că povestea asta o să mai meargă mult?
Aciuci îi aruncă o privire iute.
- Frate, am avut azi o zi minunată. De ce vrei tu să mi-o strici?
Gingu continuă să fumeze, ţintuindu-l cu aceeaşi privire fixă.
- Ştii bine care e părerea mea. Mă tem că ne vîrîm într-o poveste fără fund, cu prea multe iţe. Îţi dai
seama dacă o singură vorbă scapă necontrolată?
- Dacă ţi-e frică de aşa ceva, taie-ţi limba, îl sfătui Aciuci mîrîindu-şi rînjetul cu ochii îngustaţi.
- Tare mi-e să nu ne-o taie alţii.
Aciuci îşi aprise şi el o ţigară şi stinse flacăra băţului cu un gest violent.
- Care alţii, frate? îl întrebă el enervat. Despre care alţii îi tot dai tu zor? Ăia alţii de care te temi tu au
fost deja găsiţi vinovaţi. Situaţia lor va fi rezolvată cel mai rapid. Terenul e curăţat de buruieni şi eu
pierd vremea ascultîndu-ţi văicărelile de babă fricoasă. Sau poate că ai uitat că ocupi locul ăsta doar
pentru că am dovedit că fostul comandant a avut un frate în banda lui Sima? Şi ce dacă după aia s-a
constat că omu’ fusese singur la mămiţica lui? Dacă partidu’ a vrut să aibă un frate... Înţelegi, Antoane?
Nimic nu e mai tare şi mai presus de vrerea partidului nostru.
Gingu rămase cu bărbia înfiptă în piept, de parcă amintirea acelui trecut pe care îl dorea şters din
istorioara vieţii lui, îi explodase pe neaşteptate în memorie, cutremurîndu-i temelia.
- Lasă, frate, îl linişti Aciuci. Aici suntem doar noi şi între noi nu încape teatru’ ăsta ieftin. Că doar ştiu
cît ai rîvnit la postu’ ăsta şi ca frate, chiar vitreg, nu puteam să nu ţi-l fac cadou.
- Cred că tu aveai mai multă nevoie de mine aici, decît eu de el, spuse colonelul posomorît.
- Aşa e, acceptă Aciuci cu braţele larg deschise. Tu ce credeai? Că o să neg aşa ceva? Bineînţeles că aşa
e! Da’ ce, e o ruşine ca fraţii să se susţină şi să se ajute între ei ca fraţii? Sau poate că voiai să ne-o
tragem unu’ altuia în cap?
- În nici un caz. Gingu se ridică de la birou, se apropie de fereastra mare şi rămase cu privirea pierdută în
curtea unităţii care băltea în întuneric. În nici un caz, repetă el ceva mai apăsat. Dacă ar fi fost vorba de
oricare altcineva, nu mi-ar fi părut rău. Aş fi ridicat din umeri şi aş fi zis că asta e politică pură. Sau viaţă
pură. Da’ de Sfetcu mi-a părut totuşi rău. Mi-a fost tare prieten şi a fost şi un om de încredere pentru
partid. Şi cum a fost răsplătit? A murit ca un cîine printre cîinii ăia de la canal!
Aciuci se apropie de colonelul întors cu spatele. Îl prinse de braţ şi îl răsuci cu un gest scurt.
- Ce tîmpit eşti! şuieră el. Chiar că mi se face greaţă cînd aud ce spui. Ştii de ce a murit ăla ca un cîine?
Pentru că aşa am vrut eu. Eu am organizat ca un gardian să-l dea fugit dă sub escortă. Şi ştii dă ce? Pen'
că reuşise să aranjeze totul împotriva ta şi a mea. Pă mine mă făcea hoţ de banii trimişi dă Moscova, iar
tu erai dovedit legionar. Ceea ce, dacă nu te-o fi lăsat memoria, chiar ai şi fost. Şi dacă vrei să te
convingi, am să-ţi arăt scrisoarea lui, frăţioare, pă care am reuşit s-o interceptez în ultima clipă. Că dă
aia îţi tot recomand eu picăturile alea dă ochi, că poate ţi-or limpezi privirea şi mintea. Şi ăi începe să
vezi cum se face politica asta, a noatră. Că care e mai repede de mînă şi picior, ăla iese mereu în frunte.
Cam aşa stau lucrurile în partidu’ ăsta al nostru. Şi mie d-aia îmi place aşa dă mult în el. Ai înţeles?

169
 Jaguarul rămăsese parcat pe una din străduţele Mandravelei care dădea spre casa lui Ştoacă.
Culoarea închisă a maşinii o făcea aproape invizibilă în noapte. Trecuse de douăsprezece şi Gaiginu
continua să privească atent în retrovizor, încercînd să descopere cea mai slabă mişcare. Abia după ora
unu sesiză o siluetă fantomatică al cărei pas semăna cu strecuratul unei pisici printre ulucile gardurilor.
Coborî din maşină înainte ca gestul să fi devenit vizibil de la distanţa la care era umbra şi rămase
nemişcat în bezna în care îl înghiţise zidul unde parcase. Conturul lui Ştoacă se decupa şters ca un halou
fantomatic pe fundalul de păcură. Pulpanele pardesiului lung fluturau libere şi bărbatul păşea agale,
părînd că pluteşte pe aripile păcii din jur. Trecu foarte aproape de maşină şi, în clipa cînd ar fi trebit s-o
depăşească, Gaiginu se lăsă pe capotă, alunecînd pe luciul ei. Ştoacă se dezechilibră, făcu un pas în
spate, gata să se prăbuşească, dar reuşi să-şi menţină echilibrul. Făcu o eschivă şi o rupse la fugă. Ajunse
chiar lîngă casa lui şi se opri gîfîind, uitîndu-se în spate. Nu avu prea mult timp să înţeleagă ce se
întîmplă. Gaiginu îl ajunse aproape în aceeaşi clipă. Simţi plimbîndu-se asupra lui privirea ca o lamă de
cuţit. O senzaţie neplăcută i se căţără grăbită pe nervi, ameninţîndu-l cu pierderea autocontrolului. Reuşi
să se stăpînească şi îi zîmbi amical lui Ştoacă.
- Nu mai ţin minte dacă ţi-am spus care e părerea mea. Poate că ăi fi ştiind şi tu cîte ceva despre hipnoză,
dar e mult prea puţin. Asta merge la flăcăi virgini, acum coborîţi din trenul care îi aduce de la ţară. Îşi
aminti de instructorii britanici pe care îi avusese la brigada acţiuni speciale în care erau înrolaţi străinii.
Fusese pregătit pentru situaţii mult mai complicate şi inamici infinit mai periculoşi. Îl recrutaseră la
cîteva luni după înrolarea în Legiunea Străină şi îşi petrecuse un an în tabere speciale de antrenament. La
revenirea în ţară fusese cooptat de Austrianu care ştia despre sosirea lui şi inclus într-o celulă a Biroului
care se ocupa de acţiuni militare. Prin jocul serviciilor engleze, celula a ajuns să fie folosită de GRU-ul
sovietic pentru menţinerea controlului asupra partidului comuniştilor români.
Ştoacă încercă iar să-l supună voinţei lui, dar îşi dădu seama că a eşuat. Făcu un pas în spate şi, la
adăpostul întunericului îşi scoase cuţitul cu lama lungă ca a unui stilet.
- Mă dezamăgeşti, Ştoacă, îi spuse amuzat Gaiginu. Te credeam mai subtil. Păi cu mizerii din astea vrei
să cîştigi?
Ştoacă nu îl băgă în seamă şi făcu o mişcare uşoară ca a unui asasin pregătit să dea lovitura de graţie.
Îşi roti arma din încheietura mîinii, imprimîndu-i o traiectorie imprevizibilă. Gaiginu fandă uşor, se
retrase o jumătate de pas şi se înclină abia vizibil, lăsînd lama să-i alunece chiar pe lîgă piept. Apoi se
răsuci pe călcîie şi, din întoarcere îl lovi pe Ştoacă, izbindu-l de un gard. Pîrîitul prelung rupse liniştea
nopţii ca o stofă putredă sfîşiată brusc.
- Ssst, încercă Gaiginu să restabiliească pacea. Vrei să trezim tot cartierul?
Ştoacă rămase lipit de gard, cu privirea descumpănită. Continua să ţină arma, dar nu mai avea enegia
războinică de pînă atunci.
- Ei, ai de gînd să faci ceva, sau vrei să ne prindă zorii în drum?
Dar Ştoacă îl privea la fel de nedumerit.
- Hai odată! îl îndemnă Gaiginu. Poate trece dracului vreo patrulă şi ne saltă pe amîndoi. Ai chef să
ajungi la secţie?
Cuvintele lui Gaiginu avură efectul unui duş rece. Ştoacă îşi strînse pardesiul pe lîngă el şi ridică
lama pregătit pentru alt atac. Gaiginu îl lăsă pînă ajunse chiar sub felinarul care arunca o lumină cam
nehotărîtă peste casa lui. Ştoacă se repezi brusc înainte, gata să-şi înfigă cuţitul în pieptul celuilalt. Mai
apucă să-l vadă cum se desprinde de pămînt. Trupul fostului legionar se roti ca un balerin surprins într-o
piruetă aeriană. Picioarele îl izbiră pe Ştoacă în plină faţă. Omul îşi luă zborul, trecu prin gard şi se
prăbuşi peste grămada din lemne putrede cu un zgomot surd. Gaiginu o luă la fugă, îl apucă de guler, îl
săltă ca pe un sac şi îl trase după el. Izbi cu umărul uşa care aproape că sări din ţîţîni şi intră în casă,
tîrîndu-l pe Ştoacă înăuntru.
Cînd se dezmetici zăcea întins pe pat cu umbra lui Gaiginu care se aşezase pe un sacun, tolănită
peste el. Încercă să-şi mişte mîinile, dar şi le descoperi încătuşate. Zvîrli din picioare ca un cal, gata să-şi
lovească inamicul cu copitele.
Gaiginu dădu încet din cap.

170
- Nu numai că nu are rost să-ţi iroseşti prosteşte forţele, dar o să-ţi dau şi o veste naşparlie rău de tot.
Cătuşele sunt opera unui lăcătuş englez. Şi sunt făcute în aşa fel încît se strîng, şi se tot strîng pînă cînd
cuţitul care le căptuşeşte, va tăia fiecare din cele două mîini ale tale. Şi fără ele nu văd cum o să te mai
descurci. Că la ce muncă faci tu în folosul societăţii doar cu ochii ăia n-o să te descurci.
Ştoacă îşi privi disperat mîinile, apoi se zvîrcoli din tot trupul şi reuşi să se salte, sprijinindu-se cu
spatele de perete.
- Eşti nebun?! Chiar vrei să-mi tai mîinile? Şi le ridică în dreptul ochilor, încercînd să descopere dacă
Gaiginu glumea.
- Nici vorbă, şopti el, dar totul depinde numai de tine.
Ştoacă făcu o grimasă plină de durere, stăpînit de o spaimă sălbatică.
- Cum? Aşa de repede lucrează? se miră Gaiginu părînd neliniştit. Au şi ajuns la piele?
Ştoacă era convins că simte o lamă pipăindu-i încheieturile. Cunoştea bine senzaţia tăişului lipit de
carne şi se zvîrcoli cu sălbăticie.
- Ţi-am spus că nu e de nici un ajutor.
În ochii îngroziţi ai lui Ştoacă se cuibărise o spaimă atît de intensă încît Gaiginu a crezut că va sări
cu forţa unui arc în mijlocul străzii, dărîmînd zidul de care era sprijinit.
- O să urlu de o să se adune tot Bucureştiul, gîfîi Ştoacă înnebunit de frică.
- O să urli pe dracu, îl linişti Gaiginu şi scoase din buzunarul scurtei de piele o măciucă scurtă al cărei
cap metalic luci stins.
- Ăsta e cloroformul meu. Dă-i tu drumul la difuzor, să vezi ce te scot din priză.
Strîmbătura sugestivă a lui Ştoacă îl anunţă că lamele se apropiau de os.
- Ce dracu vrei să ştii? urlă sufocat Ştoacă. Spune şi îţi spun.
- Ei, vezi? Vezi ce bine ne-nţelegem noi doi? Se aplecă deasupra lui Ştoacă şi introduse într-un orificiu al
cătuşelor un ştift metalic.
Sudoarea îngheţă pe fruntea lui Ştoacă. Respiraţia îi reveni încet la normal. Îşi şterse faţa cu mîneca
pardesiului şi rămase sprijinit de perete ca o marionetă dezarticulată.
- Ce nu-mi place la tine e că prea dramatizezi, îi spuse Gaiginu abordînd o mină serioasă pe care plutea
un reproş amical. Îţi dai seama ce o fi simţit tatăl meu cînd i-ai înfipt cuţitul? Tot ăsta a fost?
Ştoacă îl privi prosteşte, incapabil să-i răspundă.
- Ce vrei? reuşi el să aticuleze cu greu, privind cu ochii lărgiţi chipul indiferent, aproape plicitsit al
străinului
- Ştoacă, doar nă-i crede că am venit în vizită la tine pentru că altceva mai bun nu aveam de făcut, sau
pentru că mi-ai fi foarte drag. Sigur că mă aduce la tine ceva anume. Ştii, din mai multe surse am aflat o
poveste interesantă despre nişte bani. Hai, nu-i aşa că acest cuvînt are un efect magic asupra urechilor
tale? E din catifea brodată cu fir de aur şi îţi răscoleşte fiecare fibră a sufletului tău de cîine.
- Ai înnebunit? mugi Ştoacă smucindu-şi mîinile de parcă ar fi uitat în ce situaţie era. Ce bani vrei de la
mine?
- A, te pripeşti, Ştoacă. Cum ar putea un sărăntoc ca tine să-mi dea mie bani? Aici nu de bani e vorba, ci
de istoria lor. Asta e ce vreau eu de la tine.
Ştoacă îl privi lung, vrînd să ghicească la ce anume se referea dementul de lîngă el. Renunţă şi
izbucni iar.
- Ori îmi spui despre ce e vorba, ori du-te-n mă-ta şi lasă-mă dracului....
Palma lui Gaiginu i se opri peste gură fără să-l lovească.
- De ce ţii cu tot dinadinsul să uit că sunt un gentleman? Dar te asigur că data viitoare habar n-o să mai
am ce e aia. Ştoacă, tu ai dreptate, trebuia să fiu ceva mai specific, mai la obiect. Ce e cu banii pe care
fratele lui Sponogitu i-a luat de la sovietici?
Uimirea ivită în ochii lui Ştoacă era de cea mai autentică natură.
- Nu e nevoie să te grăbeşti, îl sfătui Gaiginu. E la timp...
Ştoacă oftă şi încercă să-şi treacă mîinile prin păr.
- Tu ce ştii despre ei?

171
- Nu prea multe. De asta şi sunt aici. Ceea ce m-a uimit cel mai tare e că faimosul spărgător al caselor
de bani şi deschizător de seifuri, îl am în vedere pe cel care ţi-a devenit pentru un timp tată sub numele
de Sponogitu, a avut un frăţior aflat în tabăra aparent opusă. Parcă am fi într-o melodramă ieftină în care
fratele cel rău mai are o şansă la nemuririe datorită fratelui cel bun.
Ştoacă îl privi cu un zîmbet care anunţa recîştigarea terenului pierdut.
– Nu ştiu dacă o să mă crezi... Da’ în fond, ce importanţă are? Da, Sponogitu a avut un frate. Aşa e, şi
gagiu’ a fost comunist înfocat. Între ăştia doi nu era nici o asemănare, nici la meclă, nici la minte. Parcă
fiecare fusese fătat de altă mamă. Şi comunistu’ se ruşina nevoie mare cu frati-su. Da’ tovarăşii i-au
făcut rost de o întrebuinţare. Că d-aia se şi zice azi că între cel mai mare hoţ şi cel mai mare comunist nu
e nici o diferenţă. Ştii d-acu’ că Sponogitu putea deschide orice şi asta în cel mai scurt timp. Şi ce crezi?
Cînd aveau nevoie de bani, lăsau ruşinea deoparte şi îl trimeteau pe Sponogitu la treabă. Ba chiar şi pe la
sedii de poliţie de unde mai ciordea cîte un act de care ştiau ei. Şi a venit o zi cînd fratele ăsta a lui
Sponogitu, cu încă unu’, Sfetcu îl chema, spuse Ştoacă dintr-o dată, de parcă şi-ar fi amintit brusc
numele, şi carele era şefu’ acţiunii, au plecat la Iaşi să aducă un purcoi de bani. Şi ăstuia i-a trecut ceva
pe la nas. El nu discuta niciodată cu frati-su despre ce făcea el. Da’ acu’ se vede că potu’ era mult prea
mare şi i s-a făcut lui ceva în suflet dacă i-a povestit lu’ Sponogitu. Aşa că s-au urcat în tren fără ca ăla,
Sfetcu, să fi ştiut de marele talent. Şi în Iaşi, ăia doi a luat ei coletu’, da’ habar n-avea că fusese luaţi în
vizor de unu’ Aciuci. N-am habar cum dracu de a aflat Aciuci dă povestea asta. Sau poate că chestia că
era şi el acolo a fost doar o întîmplare. N-am habar. Da’ Sponogitu mi-a povestit dă Aciuci că s-a ţinut el
la fereală, da’ Titu, fratele lu’ Sponogitu, l-a zărit în tren. Sponogitu l-a urmărit tot timpu’ pă nenorocitu’
ăsta şi l-a văzut trăncănind cu doi copoi dă la Siguranţă.
- De unde ştia că sunt de la Siguranţă?
Ştoacă îl privi surprins, apoi începu să rîdă.
- Da’ prost mai eşti, mă! Păi dacă unu’ ca Sponogitu n-ar fi ştiut ce e ăla poliţist şi pă ce partidă îşi făcea
jocu’...
- Scuze, îl întrerupse Gaiginu împăciuitor şi hai, pune şaua şi dă din pinteni că vin zorile peste noi.
- Sponogitu i-a văzut pe ăia doi cum îl saltă pă Sfetcu. Chiar atunci Titu intrase la closet. Şi luase şi
purcoiu’ dă bani cu el. Şi cînd a ieşit, Aciuci i-a şi făcut o butonieră la gît. A deschis uşa şi l-a aruncat.
Cred că chiar atunci trenul trecea peste un pod. Sponogitu l-a văzut cum dispare în noapte. Şi asta a fost
tot. Spre dimineaţă au ajuns la Bucureşti şi Sponogitu l-a urmărit pe Aciuci pînă acasă. Şi a stat la pîndă
pînă l-a văzut pă unu’ intrînd la el. Şi după cîtva timp ies amîndoi şi ăla dă a venit se duce în treaba lui şi
ăstălaltu’, Aciuci adică, o ia ca o iapă în călduri spre gară. Da’ nu avea geanta cu el. Doar o valijoară dă
carton. Mai tîrziu a aflat că fusese trimis în misiune specială la Tîrgu Jiu. Ce a urmat a fost joacă dă
copil pentru Sponogitu. A intrat în casa ăluia şi a căutat pînă a găsit banii ascunşi într-o trapă dă sub
duşumea. Da’ eu cred că Sponogitu s-a născut porc. Aşa un noroc a avut. Chiar atunci l-au trimis tovii în
Elveţia. Asta era pîn `39, cred, sau la începutu’ lu’ `40. Şi l-au trimis pîn’ să vie Aciuci dă la Tîrgu Jiu.
Au aflat că aveau elveţienii o hîrtie, un act, dracu mai ştie ce, care se afla într-un seif din Elveţia, dă care
avea ruşii neapărată nevoie. Şi pă cine să trimiţi? Păi pă Sponogitu, că el e talentu’ universal. Atunci a
plecat el cu toţi banii ăia şi în el a pus şi o scrisoare cu tot ce s-a întîmplat în trenu’ dă la Iaşi la
Bucureşti. Parnusa a lăsat-o într-o bancă din Elveţia. O mică atenţie pentru sărăntocii ăia să-şi ia şi ei
ciungă dă sărbători. Aciuci, care îl ştia pe Sponogitu, a avut el o bănuială, mai cu seamă că la Iaşi fusese
frati-su. Şi cînd a mai aflat şi dă Elveţia a fost cu adevărat sigur. Şi cum a ajuns ei la putere, a şi pus
mîna pă. Şi imediat s-a pus pe ciripit.
- Deci Aciuci ştie unde sunt banii.
- Ştie că e în Elveţia şi atît. Şi să te apuci să cauţi dă nebun acu’ în caru’ dă fîn eleveţian...
- Dar Aciuci a aflat că Sponogitu fusese şi el în tren?
Ştoacă îl privi lung, apoi rînji strîmb.
- Tu te joci cu ăştia? Ce dracu n-află ei? Da, a ştiut, că d-aici i s-a şi tras lui. Nu trebuia lăsat unu’ care
avea capu’ plin cu atîtea.
- Dar tu de unde ştii toată povestea asta?

172
- Dă la Ileana Cosînzeana. Dă la cine dracu ai vrea să ştiu? Dă la buletinu’ dă ştiri? Dă la ăla de-şi zicea
taică-miu. Dă la el. Păi el nu ştia ce-l aşteaptă? Aşa că a pasat-o mai departe.
- Şi atunci pe tine de ce nu te-a aşteptat aceeaşi soartă?
Ştoacă îi aruncă o privire scurtă. Îşi dăduse seama că greşise.
- Uite aşa am eu noroc. Sunt eu mai dăştept ca alţii.
- Eşti mai idiot, Ştoacă. Ţi-am mai spus eu că ăsta o să te păstreze doar atîta timp cît îi faci trebuinţă şi
pe urmă o să te arunce la gunoi ca pe o treanţă murdară. Uite de ce te mai ţine el. Pentru că speră ca prin
tine să ajungă la banii din Elveţia. Degeaba crezi tu că Aciuci e un tîmpit. Nu e. Sau tu gîndeşti că el nu-
şi închipuie că în geanta aia a fost strecurat şi numele ucigaşului care e şi hoţul în acelaşi timp? Şi încă
cum! Drept pentru care are un motiv în plus să se dea peste cap şi să ajungă la bani. Deci, fii atent şi
corectează-mă dacă greşesc. Tu ajungi la Jilava cot la cot cu aşa-zisul tată al tău.
- Corect.
- Aciuci ştie că Sponogitu poate scrie un roman dspre el. Dar mai ştie un lucru. Cineva trebuie să mai fie
informat despre banii ăia. Şi cine ar putea fi ăla? Păi fiul Sponogitului. Adică tu. Că doar n-o să-mi spui
că Sponogitu te-a pus la curent cu toată istoria, dar nu ţi-a vîndut şi pontul. Mai cu seamă că speră ca în
felul ăsta să fie cîndva răzbunat. De ce? Pentru că ştie că va fi ucis. De asta nici n-a rămas el în Elveţia
pentru a fi aproape de banii lui. Povestea lui Troţki e bine cunoscută. E o avertizare a lungimii de care
dispune mîna comuniştilor. Ştia că va fi găsit oriunde se va ascunde. Şi se hotărăşte să revină în patria
lui dragă, aşa cum ar face orice patriot adevărat. Şi în puşcărie e ucis de propriul lui găsit chiar lîngă uşa
casei şi pe care şi-l face fiu.
- Aşa e, se grăbi Ştoacă să-l susţină.
Gaiginu se ită lung la el şi îi zîmbi. Îşi aminti de ce îi spusese Austrianu şi fu uimit de cîtă dreptate
avea.
- Iar minţi, îi tăie el avîntul. Sponogitu a fost ucis cu o armă extrem de fină, probabil un bisturiu. Ori,
deţinuţii nu pot avea asemenea lucruri. Nu, Ştoacă, tatăl tău a fost omorît de Gingu, care pe vremea aia
lucra la Jilava. Şi aşa se face tîrgul. Tu iei crima asupra ta, pe care ei o îmbracă într-o căptuşeală politică.
Tu eşti mutat la Piteşti şi de acolo, pentru faptele de eroism comise de tine pentru şi în numele partidului
ăstuia nou, lăsat la vatră. Iar Aciuci are garanţia că prin tine va ajunge la ţintă. Dar acum hai să i-o luăm
noi înainte.
Ştoacă tresări, privindu-l speriat.
- Hai, Ştoacă. Uite că vin zorii peste noi. Tu vrei să te odihneşti, ca să te apuci iar proaspăt de treabă şi
eu vreau să-ţi iau de pe suflet o mare povară.
- Ce vrei? îl întrebă speriat Ştoacă înghesuindu-se în perete.
- Hai, Ştoacă, dă-mi numărul de cont de la banca unde sunt depuşi banii.
- În situaţia mea n-am auzit de aşa ceva. Habar n-am de nimic.
- Nu-i nimic, Ştoacă, o să ai la timp să-ţi îmbogăţeşti cultura generală.... Se aplecă deasupra lui şi, cu un
gest scurt, scoase ştiftul. Ştoacă îşi privi îngrozit mîinile. Ţipă scurt şi sări în mijlocul camerei. Se opri în
dreptul cufărului, îl smulse cu mişcare violentă în sus şi îl sprijini de perete. Apoi se aplecă şi trase în sus
un capac de lemn fixat pe talpa cufărului. Scoase din lăcaş un petec de hîrtie pe care îl întinse celuilalt.
- I-al dracului şi eliberează-mă.
Gaignu luă hîrtia tacticos, fără să se sinchisească de Ştoacă pe care durerea şi groaza îl făcură să se
ghemuiască lîngă cufăr. Luă o lanternă din buzunar şi la lumina ei studie hîrtia, apoi o mototoli şi o
aruncă scîrbit.
- Te credeam mai deştept, spuse el fără să ţină cont de ţipetele lui Ştoacă pe care primele fire de sînge
ivite la încheieturi îl amuţiseră. Eu ţi-am cerut numărul de cont, nu o bucată de hîrtie.
Rămas pe coate şi genunchi, Ştoacă împinse cufărul şi smulse cu unghiile un pătrăţel din podea şi îi
arătă lui Gaiginu un sul mic de hîrtie. Acesta îl luă şi studie şirul de cifre şi litere, apoi dădu mulţumit de
cap.
- Ei, nu puteai face asta de la bun început? îl întrebă el în timp ce desfăcea cătuşele pe care i le plimbă
încet prin faţa ochilor. Dacă vrei să nu mai probezi brăţările astea, te sfătuiesc să nu ne mai întîlnim încă
o dată. Deşi îmi voi ţine promisiunea de a-ţi plăti pentru ce i-ai făcut tatălui meu.

173
 Ştoacă îşi freca încheieturile mîinilor cu un gest inconştient, apoi mîrîi întărîtat.
- De unde naiba ai ştiut că nu era ce voiai?
Gaiginu schiţă un zîmbet scîrbit.
- Aşa de prost eşti, Ştoacă? Chiar credeai că m-am născut ieri, alaltăieri?
Aerul primei gene de lumină îl primi cu o răceală înviorătoare. Deasupra pămîntului aripile cenuşii
ale unei noi zile se întindeau lîncezi şi umede.

Tot timpul drumului gîndurile lui Gaiginu zburară înapoi, la întîlnirea pe care o avusese cu Austrianu
puţin înainte de douăsprezece. Fostul colonel părea destul de îngrijorat şi se uitase permanent în jur,
încercînd să descopere dacă erau urmăriţi.
- Să ştii că începe hora, îl avertiză el în timp ce se plimbau pe aleile fostului parc Carol. Mioara, o fată
cu adevărat valoroasă, mi-a confirmat ceea ce aflasem deja aseară de la Şofronea. Ieri o maşină care
ducea la unitatea lui Gingu o sută de mii, a fost atacată şi incendiată. Îţi dai seama ce isterie s-a
declanşat. Dar Mioara mai ştie ceva de care Şofronea nu are habar. Ştie cine sunt autorii jafului.
Gaiginu îl prinse de mînă şi amîndoi se opriră, privindu-se cu acelaşi aer surprins.
- Exact, continuă Austrianu fără să zîmbească. Mă bucur că nu ţi-ai pierdut încă perspicacitatea. Tu eşti
unul dintre făptaşi. Celălalt e bunul tău prieten şi salvator.
Gaiginu încercă să îşi tragă un văl peste năuceala trădată de figura lui, dar nu reuşi.
- Nu poţi să nu-i recunoşti anumite merite machiavellicei noastre cunoştinţe comune. Tovarăşul Aciuci
joacă bine şi joacă tare. Ţi-e clar că nimeni nu-l va întreba de unde e aşa de informat, mai cu seamă că
frate-său e în loja instrumentiştilor. Şi tot de atunci sunteţi destul de discret urmăriţi. N-ai simţit nimic?
Gaiginu scutură energic din cap.
- Băieţii ăştia tot speră să treacă pragul diletantismului. Nu-i nimic, am simţit noi şi pentru voi. Lasă, nu
te mai roşi ca un bobocel de fată care speră să simtă la a doua întîlnire ce a ratat la prima. Deocamdată
oamenii lui Fărămitură sunt prin apropiere, aşa cum au fost tot timpul şi, dacă s-ar întîmpla ceva... În
fine, conform procedurii, urmărirea va dura două, trei zile în speranţa că îi veţi mai conduce şi la alţi
complici. Deci mîine... Să fiţi amîndoi pregătiţi. Am discutat deja cu Iliuşin. E în ţară. Mi-a spus că e o
chestiune complicată în care nu poate interveni. Aici nu mai e vorba de politică, ci de drept comun. Dar,
cum nu se poate dispensa de tine, o să facă tot posibilul să te scoată de sub urmărire. N-o să mai stai în
buricul tîrgului, ci pe Labinit. Iliuşin are acolo o casă conspirativă.
- Şi George?
- Şi George? Cum începe nebunia îl urci frumos în maşină şi i-l duci lui Potcovaru.
Gaiginu tresări şi îşi privi prietenul fix, fără să clipească.
- Sabine, ce naiba? În munţi a venit deja iarna. Crezi că o să facă faţă la viaţa de acolo?
- Dacă vrea cu orice preţ să trăiască...
Giaiginu îşi lăsă ochii în pămînt şi oftă apăsat.
- Chiar nu se poate face nimic?
Austrianu îi aruncă o privire iritată.
- Imi pare rău că nu pot să-mi ies din stilul academic, dar îţi amintesc că noi nu suntem nici armata
salvării, nici azil pentru cîini vagabonzi. Şi aşa, dacă nu ar fi avut uriaşa şansă să te apuce pe tine leşinul
cînd tramvaiul a fost la un pas să te ia de pasager sub roţile lui, ar fi putrezit deja în vreo instituţie de
reeducare a ăstora. E singurul lucru pe care îl putem face pentru el. Aşa a hotărît Biroul, aşa rămîne.
Gaiginu dădu din cap, părînd împăcat cu o soartă pe care atlfel nu o putea accepta.
- Mi-e greu să-ţi spun cît de rău îmi pare că s-a ajuns aici. În simplitatea lui, băiatul ăla era un pahar cu
apă curată în mijlocul unei mocirle plină de zoaie. Mi-e afectată acea tihnă a sufletului, speranţa aia
firavă de care te agăţi cu disperare cînd vezi că totul în jur e o hazna imensă din care nu mai există nici o
şansă de scăpare.
- O fi. Da, ai perfectă dreptate. Dar lumea în care am ajuns să trăim, nu mai are nimic comun cu
sentimentalismul tău uşor desuet. Ce vrei, dragă, nu mai e la modă să te îndrăgosteşti, ci doar să faci sex.
Nu mai e la modă să ai prieteni, ci doar un anturaj de pe urma căruia să poţi profita. Dacă nu-ţi oferă
posibiltatea asta, ori tu eşti prost, ori ei sunt mai deştepţi.

174
 Gaiginu ridică din umeri. Zîmbetul îi reveni o clipă pe buze.
- Să ştii că începusem să mă plictisesc. De cînd a dispărut Gosencu, şi accentuă verbul în aşa fel încît
ghilimelele să fie evidente, viaţa mi se pare searbădă. Nu mai are cine să organizeze nici o serată
dansantă. Noroc că prietenii adevăraţi nu te lasă niciodată la nevoie. Îi povesti lui Austrianu despre
întîlnirea pe care o avusese noapte dinainte cu Ştoacă şi îi arătă micul sul de hîrtie pe care se înşiruiau
cifre şi litere.
- Mda, făcu Austrianu gînditor. Pare un cod bancar. Nu se menţionează însă nimic despre bancă, nici cel
puţin în ce oraş ar fi, presupunînd că e vorba de Elveţia. Dar, încă o dată trebuie să-mi exprim admiraţia
pentru toaşu’ Aciuci şi să mă întreb la ce-i trebuie lui atîţia bani, cînd aici nu are ce face cu atîţia. Îşi
aprinse o ţigară în timp ce îşi continuau plimbarea pe sub coroanele golaşe ale copacilor. Mda, rămîne o
singură variantă. Omul ăsta nu s-a hotărît dacă rămîne comunist sau trece la capitalism. Dar, după cît de
ataras de lux pare a fi...
- Toţi comuniştii suferă de boala asta, îl întrerupse Gaiginu.
- Mda. Şi asta-i cît se poate de adevărat. În fine, eu sunt convins că tovărăşelu’ Aciuci visează cu
înfocare la apelativul „domnule” şi va face tot ce-i stă în puteri să-l obţină. Şi încă repede. Două lucruri
mă fac să cred asta. O dată pentru că e vorba de prea mulţi bani. A doua – în tot ce face are nevoie şi de
colaborarea altora. Doar el şi frate-su nu pot trage singuri atîtea iţe. Aşa că şi în jurul gîtului său începe
să se strîngă laţul. Şi singura lui ieşire e cît mai spre vest.
- Tot ce se poate, spuse Gaiginu. Şi aşa operaţiile estetice au ajuns o modă. Deci îşi va schimba nu numai
numele, ci şi mutra, şi va ...
- Domni peste un imperiu. Vezi ce nedereaptă e viaţa? Pentru un capitalist acumularea atîtor bani
presupune un efort de inteligenţă, o doză uriaşă de risc, taxe şi impozite. Pentru nea Aciuci totul e să fii
tare în pumn şi să ştii cît de cît să tragi nişte sfori fără să-ţi pese de cei ale căror trupuri atîrnă la capătul
lor. Mda, cam asta ar fi, concluzionă Austrianu privindu-şi ceasul. Deci, nu uita, la primul semnal de
alarmă îl iei pe George şi mă contactezi. În cursul zilei de azi o să iau cheile noii tale locuinţe. Şi cred că
în două, trei zile voi aranja lucrurile să fii scos de sub urmărire.

Printre gînduri Gaiginu privise tot timpul în retrovizor, dar drumul era pustiu. Opri maşina după Periş,
în apropierea unei păduri al cărei trup descărnat se pierdea ca o dungă neagră pe albastrul încă senin al
amurgului.
Coborîră din maşină şi se apropiară de liziera pădurii. Nu era încă cinci şi lumina lipicioasă a
înserării derula pe jos sculpturi efemere decupate din trupul pietrelor şi al lemnului. Pe plînsele ramuri
frunze galbene de pe care luciul vesel al verii pierise mătuit, îşi tremurau trupul firav, ars de agonia
sfîrşitului.
Priviră uluiţi imaginea încremenită a pădurii împovărată de lacrimile ei de aramă, tablou creat parcă
de bagheta magică a unui vrăjitor impresionist, care, într-un moment de plictiseală uitase de iluzia vieţii.
- Gaiginu ne pregăteşte ceva, şopti Teona privind ultimile raze de soare cu trupuri efemere, alcătuite
numai din culori vagi strecurate printre frunzele meşteşugite din bronz.
- Ba pentru ceva, interveni Tiana la fel de tainic.
Gaignu dădu trist din cap.
- Tot ce naşte, mişcă şi e viu suferă. Se uită în aceeaşi clipă la Apostu şi îi surprinse tresărirea.
- Sună excelent, spuse Tiana încercînd să zîmbească.
- Mai cu seamă cînd ai şansa să descoperi că vorbele geniului se şi confirmă.
- Despre ce tot vorbeşti? interveni agasată Teona pe care imaginea ireală a locului şi cuvintele
prietenului ei o făcură să bănuiască un lucru pe care îl aştepta cu încordare.
- Ce tot spun? o îngînă Gaiginu. Ce să spun? Că tot ce începe...
- Are un sfîrşit, spuse repede Tiana agăţîndu-se de mîna lui.
- Să nu fim chiar aşa de pesimişti. Viaţa ţi le pune pe toate pe tapet. Aţi văzut vreodată cum se lucrează
într-o imprimerie? Pe un rulou se desfăşoară o pînză pe care se imprimă un model făcut dinainte.
Probabil că la fel e şi în viaţă. Pe ruloul zilelor se imprimă un desen creionat pînă la amănunt cu mult
înainte ca fiecare dintre noi să se fi născut.

175
- Ce-ar fi să fii mai puţin filozof şi să nu ne mai fierbi la foc mic? Păcat de locul ăsta, zău aşa! se
lamentă Tiana.
- Auzi? interveni Apostu cu figura chinuită de un lucru care îi scăpa. Unde am mai auzit noi că tot ce
naşte suferă? Ştiu sigur că eram împreună, dar unde şi cine a vorbit, nu mai ştiu.
Gaiginu dădu încet din cap şi zîmbi cu tristeţe.
- Ce rău îmi pare că nu fumez. Acum ar fi mers de minune o ţigară.
- Asta ai auzit-o de la mine, îi spuse Tiana privindu-l ţintă. Aşa se zice cînd vezi puştile plutonului de
execuţie, continuă ea şi îl lovi necăjită cu pumnul în piept.
- Cîtă dreptate mai ai, îi confirmă el dînd trist din cap. Deci nu mai ţii minte cine ne-a deschis sufletul
asupra realităţilor lumii noastre, continuă fostul legionar privindu-l ţintă pe Apostu. Păcat. Un mare
geniu, un om pe care voiam să-l am aproape ori de cîte ori simt nevoia să despic firul în patru. Mă refer
la Cititu, de vă veţi mai fi amintind de el. L-am căutat de dimineaţă, căci un ceva nelămurit mi se
învîrtea bîzîitor în jurul pălăriei. Dar l-am căutat de pomană. Mi-au spus vecinii că l-au arestat. Cică l-ar
fi găsit cu morfină. Sau, poate că mai curînd şi-au găsit morfina la el. Nu e destul că au distrus o lume.
Acum vor să o alunge complet din memorie, să-i distrugă şi ultimile rămăşiţe care le mai scăpaseră prin
cine ştie ce minune.
- Cine e Cititu ăsta? întrebă intrigată Teona.
- Cine e? Ce întrebare grea ai pus. Dacă am şti fiecare din noi cine suntem... A fost, din cîte am înţeles,
profesor la Universitate, sau ceva asemănător. Şi au făcut din el un Păduche. Şi asta vor să facă şi din
noi. Dar, ca să nu-i lăsăm, o să ne despărţim un timp. Un timp...
Tiana îşi duse pumnii strînşi la gură şi îl privi îngrozită.
- Nu se poate, şopti ea. E cu neputinţă. Cum să mă despart de tine?
- Nu numai de mine, dar şi de George.
O privi pe Teona care rămăsese încremenită.
- Asta e, oameni buni. Aşa a hotărît pentru noi lumea în care trăim cu sau fără voia noastră.
- Dar ce s-a întîmplat? întrebă Teona încercînd să treacă peste primul şoc.
- S-a întîmplat că un tovarăş, un mare ştab, ca să scape de potlogăriile pe care le-a făcut, ni le-a pus nouă
în braţe.
- Nu înţeleg, spuse disperată Tiana. Şi nici nu vreau să înţeleg. Ce legătură avem noi cu marele ştab?
- Uite că avem, spuse Gaiginu zîmbind amar.
- Dar totul e doar o minciună, izbucni Teona lovindu-şi palmele cu un pocnet sec.
Gaiginu acceptă cu o mişcare a capului.
- N-ai ştiut lucrul ăsta pînă acum? Asta e, copii. Vă place sau nu, fiecare trebuie să-şi trăiască drama,
greşit, rectific, dramele conform propriului său mod de a fi. Unii mai intens şi interiorizat, ca George
acum, sau mai intens şi agitat, ca voi.
- Dar nu e drept, ţîşniră vorbele Teonei ca o săgeată. Fata se apropie de el şi îl prinse de mînă,
scuturîndu-l cu furie de parcă ar fi vrut să-l trezească dintr-un somn adînc.
- Ce spui? o întrebă Gaiginu privind-o trist. Nu e drept? Să ştii că l-am citit şi eu pe Dostoievski. Mi-a
plăcut. Mi-a plăcut cu atît mai mult cu cît nu m-am aşteptat ca o carte şi autorul ei să mă impresioneze
deopotrivă atît de mult. Şi la el se consumă drame. Dar acolo e vorba de o dramă socială, sau, dacă e
politică, e în cadrul aceluiaşi sistem. Dramele sociale sunt întotdeauna intense şi atrag simpatia
necondiţionată. Drama socială te scoate întotdeauna o victimă imaculată şi inocentă a circumstanţelor,
sau vanităţilor, sau a unei sordide şi imunde răutăţi umane. Cauza? Încălcarea unui cod pe care toţi îl
recunosc absurd. E un gest de curaj conştient, sau mai puţin, căruia îi cade victimă inocenţa, sau
inocentul. Dar, oricum ar fi, trăirile sunt intense şi participarea celorlalţi plină de simpatie. Sufletul se
zbuciumă şi zbuciumul devine vizibil printr-o gestică amplă, sau, dimpotrivă, foarte redusă, dar extrem
de grăitoare şi uşor de transmis. Spre deosebire de ei, noi suntem jalnicele personaje ale unei drame
politice. Aici lucrurile se schimbă. Victima e, sau trebuie să fie, dacă nu total, cel puţin pînă la un punct
vinovată. Strigătul, sau gestul ei e imediat înăbuşit prin acţiunea energică nu a unei clase, ci a
reprezentanţilor ei care ştiu cel mai bine ce se întîmplă. Ei ştiu să caute vinovăţia acolo unde
spectatorului i-ar plăcea mai mult, sau unde el se aşteaptă mai puţin să o găsească, ceea ce face surpriza

176
şi mai plăcută, dar şi mai favorabilă acuzatorului. Victima îşi merită soarta şi niciodată suferinţa ei nu
reuşeşte să satifacă pe deplin setea justiţiară. De fapt nici nu e vorba de o dramă, ci de o pedeapsă pe
care vinovatul nici nu o ispăşeşte aşa cum se cuvine. Spectatorul nu se simte niciodată pe deplin
răzbunat pentru suferinţa despre care reprezentanţii lui spun că i-a fost provocată de cel învinuit. Aşa că
nu te aştepta ca istoria să vină vreodată şi să spună – fraţilor, tot ce s-a întîmplat a fost o uriaşă
nedreptate. Pentru că istoria va schimba lucrurile cel puţin sub aspectul învelişurilor. Nu crezi? Fii
convinsă. Tot ce naşte, mişcă şi e viu suferă. Cu alte cuvinte, nu se transformă. Aşa cel puţin ar fi
dialectic. Nu ştiţi nici despre acest termen? Vechii greci l-au pus pe piaţă. Şi comuniştii s-au îndrăgostit
de el. Le-a plăcut tare mult că dialectica va face să le vină şi lor vremea. Dar nu s-au mai gîndit că le va
şi trece tot aşa cum le-a venit. Cine o va face să treacă? Păi noi, ăştia care am ajuns nişte paria. Şi o vom
face prin lupta noastră. Doar că oamenii care se vor bucura de efectele acestei lupte vor vedea în noi ce
văd şi contemporanii – nişte golani care s-au opus unui sistem, care indiferent cum a fost el instaurat şi
de cine, a creat nişte relaţii şi un mod de a trăi pe care noi l-am tulburat şi chiar stricat, distrugînd astfel
rostul unui neam întreg. Sigur că e o minciună, dar cînd e repetată pînă la demenţă şi impusă cu pumnul
se transformă într-un adevăr, chiar dacă unul tragic. Asta am văzut eu azi dimineaţă, cînd m-am dus să-l
caut pe Cititu. Oamenii mi-au povestit cum a fost arestat şi în ochi le-am citit surîsul de stisfacţie. Un fel
de las că ce bine i-au mai făcut. Că ne-a exploatat, maică, cînd au fost ăilalţii, că a avut leafă mare şi o
moşie a mai avut. N-a mai rămas din el decît căţelul Liniuţă cu silueta lui fragilă şi capul de o frumuseţe
îngrijorătoare. L-au laut nişte sărmani din apropiere, dar îl ţineau afară să nu le umple bătătura lor
păduchioasă de purici. Se bucurau să-i vadă suferinţa, că prea o dusese boiereşte sub pulpana lui Cititu.
Aşa că l-am luat şi l-am vîrît sub haină, cum obişnuia prietenul lui. I-am simţit imediat destinderea din
trup, aşa cum i-am simţit privirea umedă din ochii mari ca nişte bile, dornică să ghicească cine e noul
Cititu care să-l ocrotească de omeneasca răutate a bipezilor.
Se lăsă o tăcere grea, tulburată doar de foşnetul uscat al frunzelor.
- N-am înţeles nimic, spuse tulburată Tiana scuturîndu-şi buclele blonde. Nici cel puţin ce se va întîmpla
cu noi de acum înainte şi nici cu voi.
- Nu se va întîmpla nimic special, încercă Gaiginu să o liniştească. Dacă pînă acum am trăit într-o
ilegalitate oarecum acceptată, de acum intrăm într-o ilegalitate hăituită. Asta înseamnă că va trebui să ne
schimbăm puţin domiciliul. Deocamdată atît. O să vă contactez eu cînd lucrurile se vor mai linişti. Eu o
să rămîn în Bucureşti. George o să plece la munte, că şi aşa îl ciupea invidia de fund că ce viaţă
aventuroasă au alţii. Iar voi o să fiţi în contiuare ajutate de Birou şi ocrotite să nu vi se întîmple mai rău
ca pînă acum.
- Într-o lume plină de urît, frumosului nu-i este îngăduit să trăiască mai mult de o clipă, şopti Teona
ţinîndu-l pe George de mînă, încercînd să-i descopere chipul prin perdelele înserării.
- Tu ai unde să dormi în noaptea asta, George? îl întrebă Gaiginu încercînd să nu dea o notă dramatică
momentului.
- Să dorm? întrebă ca prin vis Apostu părînd că vine de pe altă lume, în timp ce strîngerea de mînă a
Teonei îi mai dădea un strop de tărie.
- Îmi pare rău, George, dar Aciuci te-a vîrît într-o chestie tare urîtă şi acum vrea să tragă folosase de pe
urma isteţimii lui. Aşa că locuinţa ta ar putea fi un fel de capcană pentru tine.
Apostu se gîndi un moment, apoi îl asigură că avea unde să meargă. Îşi aminti că a mai fost la Marin
Cîrnu şi colegul lui de la uzină l-a primit de fiecare dată bucuros.
- Perfect. Mîine întîrzie şi tu la serviciu şi dacă vezi vreo maşină suspectă, fugi. Mă anunţi la telefon
dacă se întîmplă aşa ceva, dar numai după cinci. Pînă atunci te descurci, intri la un cinema, sau vezi tu ce
faci. Dar indiferent ce s-ar întîmpla să nu te laşi prins. De asta depinde totul. Dacă nu pun mîna pe tine
vor fi obligaţi să mă lase pe mine să-i conduc la tine. Şi eu ştiu ce am de făcut.
Se despărţiră în oraş. Teona îi atinse buzele ca o adiere, ca o aducere aminte şi buzele aveau un gust
ciudat de lumină rumenă şi rouă. Ceva ce amintea de prospeţimea unei petale pe care luna lui mai o
deschidea prima oară soarelui.

177
 Mireille Frandin, soţia ambasadorului Franaţei la Bucureşti, traversă fără grabă holul aeroportului
Băneasa avînd atîrnată de umăr o poşetă neagră. Restul bagajelor fuseseră trimise mai devreme cu o
maşină a ambasadei. Îşi prezentă actele ofiţerului de la vamă şi intră în spaţiul rezervat pasagerilor care
urmau să se îmbarce în avion. După cîteva momente se trezi încadrată de doi bărbaţi care, fără nici o
explicaţie, o obligară să se îndrepte spre uşa capitonată din apropierea ieşirii spre pistă.
Femeiea, născută în familia unui industriaş român din Bucureşti, cu mers elegant şi ţinută princiară,
încercă să protesteze, dar se simţi strînsă cu putere de braţ.
- Liniştiţi-vă, doamnă, şopti unul dintre bărbaţi. Nu are rost să vă daţi în spectacol pe o asemenea scenă.
Ne veţi răspunde doar la cîteva întrebări şi gata. Doamna îşi poate lua zboru’ fără probleme.
Celălalt bărbat rîse mocnit şi deschise uşa cu un gest larg, imitînd invitaţia adresată de un om de
lume unei doamne din elita societăţii. Intrară într-un birou mic ocupat aproape în întregime de o masă
robustă şi cîteva scaune.
- Îmi permiteţi să vă întreb bacă ştiţi cine sunt? începu doamna Frandin încercînd din răsputeri să-şi
păstreze calmul.
- Ştim, cucoană, făcu plictisit cel cu ochii acoperiţi de ochelari fumurii. Securitatea română nu-şi permite
să facă confuzie cînd e vorba de persoane aşa distinse ca femeia unui ambasador.
Doamna Frandin nu schiţă nici un gest dar continuă să-l privească în acelaşi mod direct.
- Atunci pot să vă întreb de ce am fost reţinută în felul acesta?
- În ce fel, cucoană? o întrebă celălalt, un tip robust pe care haina de piele abia îl cuprindea.
- Fără să vă prezentaţi, fără să-mi spuneţi motivul reţinerii.
- Ştii ceva, cucoană? interveni Gingu. Noi nu suntem crescuţi nici cu bonă, şi nici pă la pension n-am
dat. Nouă lupta de clasă ne-a dat o educaţie robustă, fără fasoane. Partidu’ nostru trebuie să se apere de
duşmani şi nu are timp de giumbuşlucuri de salon.
Doamna Frandin ascultă calmă declamaţia securistului, apoi îşi privi ceasul.
- Poate că domnii doresc să fie ceva mai concişi, sau aţi aranjat ca ora decolării să fie ajustată după cum
vă convine? Cît despre nedatul pe la pension nu mai era nevoie să faceţo vreo menţiune.
- I-auziţi, tovarăşe! izbucni haina de pilele. Doamna doreşte să facem totu’-n grabă. Ce păcat! În loc să fi
savurat fiecare clipă alături de doi bărbaţi adevăraţi...
- Adevărată e doar mojicia dumneavoastră, domnilor şi mocirla din care aţi apărut.
Securistul zvîcni scurt şi ridică fulgerător braţul. Îl mai opri doar gestul grăbit al colonelului Gingu.
- Ajunge, Prodane, apoi se întoarse către soţia ambasadorului, privind-o prin lentilele fumurii.
- Eşti femeia ambasadorului francez? Madam Frandin?
Doamna îl măsură încet cu privirea, dar nu îi răspunse.
- Aveţi aici paşaportul spre confirmare, spuse ea întinzîndu-i actul.
Gingu îl ignoră, dar îi ceru geanta pe un ton poruncitor.
Mireille avu o ezitare. Apoi îşi desprinse poşeta de pe umăr, dar se răzgîndi iar.
- Insist să-mi spuneţi de ce sunt acuzată.
- Parcă te grăbeai să prinzi avionul, răspunse Gingu părînd că e pe punctul de a-şi pierde răbdarea.
- Dar e absurd, domnilor, insistă ea. Sunt un om paşnic, în drum spre casă. Nu reprezint un pericol, şi
dintr-o dată mă trezesc ridicată ca pe vremea naziştilor. Doar nu trăim în romanele lui Kafka!
Gingu ridică din umeri, părînd nedumerit de cuvintele ei.
- Nu ştiu ce tot spui acolo, făcu el agasat, dar chiar aşa de nevinovată ăi fii? Ia dă geanta aia încoace!
Femeia îşi privi îngrijorată poşeta. Înţelesese că nu mai avea rost să se ascundă, însă dorea dintr-o
încăpăţînare copilărească să întîrzie momentul deznodămîntului. Nu mai apucă să riposteze. Gingu îi
smulse poşeta din mînă şi o deschise în ciuda protestelor ei. Scoase dinăuntru un plic gros, alb pe care îl
cîntări în mînă cu un zîmbet mulţumit.
- Nu ştiam că printre preocupările ambasadorului francez se află defăimarea ţărilor unde e trimis de
stăpînii lui. Deschise plicul cu un gest brusc şi scoase mai multe foi acoperite cu un scris mărunt.
- Dacă vă închipuiţi că noi dormim în ţara asta, te înşeli, cucoană, o asigură Gingu fluturîndu-i hîrtiile în
faţă. E vorba de minciunile unui bandit care prin minciună şi înşelăciune s-a strecurat în rîndurile

178
noastre. Unu’ Maghiar. Ştiu! Acum te întrebi de unde ştim. Păi cum de unde? A fost demascat şi la
interogatoriu a spus tot. Acum o să vă confrunt, ca să am şi declaraţia lui.
Doamna Frandin păli. Respiraţia îi deveni agitată şi gesturile îi scăpară de dub control. Încercă să
protesteze, dar îşi dădu seama că era inutil.
- Prodan, ia ieşi tu puţin şi aşteaptă-mă afară, îi spuse colonelul pe un ton poruncitor însoţitorului său.
Rămas doar în prezenţa ei, Gingu schimbă tonul.
- Spuneţi-mi, doamnă, are vreun rost să vă stricaţi planurile din cauza unui fleac?
Doamna Frandin îl privi uimită. Schimbarea bruscă de ton o făcu să se încordeze şi mai tare.
- Sau crezi că şeful soţului dumitale va fi foarte încîntat să afle cu ce se ocupă soţia subordonatului lui
prin ţările unde e trimis? O privi fix încercînd să-i anticipeze reacţia.
- Nu înţeleg ce vreţi, spuse ea alarmată.
- Ia mai lasă teatru’. Că doar n-o să-mi zici că nu ştii cum a ajuns plicu’ la tine-n geantă! Sau chiar nu
ştiai ce aveai în ea?
- Chiar aşa, domnule. Habar nu am la ce vă referiţi.
Colonelul începu să rîdă încet.
- În primul rînd că e un martor care a văzut scrisoarea în geanta ta. În al doile rînd te asigur că, în cel
mult o oră pot obţine de la tine tot ce vreau, cu consecinţe mult mai grave, care pot implica Franţa, nu
numai pe soţu’ tău.
Se văzu nevoită să recunoscă faptul că ofiţerul avea dreptate.
- Şi ce ar trebui să fac pentru a evita scandalul de care vorbiţi?
- O nimica toată, o aigură Gingu pe un ton mult mai amabil. Scoase din buzunarul pardesiului o foaie
împăturită pe care o desfăcu încet, ca un scamator care îşi pregăteşte numărul.
- Citţi!
Era o declaraţie prin care doamna Frandin recunoştea că fusese găsită la aeroportul Băneasa,
România cu un document ofensator la adresa ţării în care fusese detaşat soţul ei.
- Şi ce trebuie să fac? întrebă ea şi mai nedumerită.
- Aproape nimic, o aigură zîmbitor şi destins Gingu. Semnaţi şi asta e tot.
- Semnez, răspunse ea, dar cu ce consecinţe?
- Cu ce consecinţe? Aţi vorbit ca o doamnă prevăzătoare. Dar, din păcate, nu sunteţi în situaţia de a pune
condiţii, sau de a spune că regulile jocului vă convin sau nu. Deci, e ca o semnătură în alb. Vă pot cere
ce vreau. Pentru că vă pot face ce vreau. Ceea ce ar însemna distrugerea definitivă. Şi, cum în decăzutul
dumneavoastră occident o asemenea ruşine se spală cu gloanţ în cap...
Mireille îl privi cu un zîmbet care îl făcu să simtă limba unui bici pe spate.
- Dar spuneţi, nu vă jenaţi. Am înţeles care sunt regulile acestui joc.
Gingu îi expedie o privire îngheţată.
- Ai înţeles? Atunci, cînd vom hotărî noi, o să intervii pe lîngă bărbat-tu să trimeaţă aici un mic avion
care să poată ateriza şi pe o pistă improvizată.
Femeia îl privi uluită.
- Un avion?!
- Exact. Nimic mai mult. La asta se reduce totu’.
Mireille luă autodenunţul şi îl mai citi o dată. Îl semnă şi îl întinse colonelului.
- Şi cînd veţi avea nevoie de aşa ceva?
Gingu îi aruncă o privire iute şi încercă să zîmbească.
- Nu vă faceţi probleme. O să vă anunţăm din timp. Toată chestia e să nu ne dezamăgiţi. Apoi îi returnă
geanta şi deschise amabil uşa biroului. Vă doresc un zbor cît mai plăcut, doamnă, îi ură el în timp ce
femeia se îndrepta spre poarta dinspre pistă.

Ţîrîitul strident al telefonului îl trezi din reveria la care îl împinsese burniţa rece de afară şi căldura
moale din garsonieră.
- George, tocmai ieşeam, spuse Gaiginu grăbit de parcă apelul întîrziase cu mult peste momentul fixat.
- Ne întîlnim...

179
 Apostu vru să continue, dar Gaiginu îi tăie vorba.
- Ştii unde l-am văzut prima dată pe ăla care te-a lăsat sărac? Exact, îl întrerupse el iar. Acolo.
Închise telefonul, îşi puse repede scurta de piele şi îşi verifică revolverul pe care îl ţinea în buzunar.
Toată dimineaţa făcuse pregătiri în vederea mutării. Îşi adunase lucurile în două valize pe care le pusese
deja în portbagaj. A strîns toate hîrtiile şi le-a ars în bucătărie, dar a lăsat microfonul în receptorul
telefonului din care cauză şi reduse discuţia cu Apostu la strictul necesar. Mai aruncă o privire
garsonierei cochete şi oftă.
Maşina îl aştepta trasă la bordură. Rămase în scara blocului, lîngă uşă, privind oamenii care treceau
zgribuliţi. Jaguarul era singurul automobil parcat în zonă. Ieşi din bloc, deschise portiera şi se aşeză la
volan, urmărind mişcările străzii prin retrovizor. Maşina porni în viteză şi făcu un traseu pe cîteva străzi.
Gaiginu ştia că nu va fi arestat pînă nu îi va conduce şi la Apostu. Era cartea pe care mizase de la bun
început. Îl miră totuşi lipsa oricărei cozi, dar, pentru că era presat de timp, se hotărî să se îndrepte spre
punctul de întîlnire.
Îl văzu pe Apostu de la distanţă. Opri brusc lîngă el, deschise portiera şi în clipa următoare alerga
spre nordul oraşului.
- Ce s-a întîmplat? îl întrebă Gaiginu care îi surprinse paloarea de pe trăsăturile crispate ale feţei.
Apostu încercă să vorbească, dar se poticni în cuvinte. Gaiginu zîmbi şi scoase din buzunarul interior
al hainei o sticlă foarte plată, un model din care nu mai văzuse niciodată.
- Trage un şluc de aici şi încearcă să-ţi revii. Şi asta repede. Aşa e în armată. Ai făcut-o?
Apostu îngăimă ceva, blocat de tăria neaşteptată a băuturii şi Gaiginu concluzionă rîzînd că da.
- Asta e, soldat. Cum ai luat-o peste ceafă trebuie să-ţi revi. Ştiu că n-ai mai fost niciodată pus în situaţia
să-ţi schimbi domiciliul pe nepusă masă, dar va trebui să te obişnuieşti. Deci?
- Deci? repetă Apostu cu respiraţia întretăiată şi ochii plini de lacrimi. Ce dracu e otrava asta? se miră el
aproape rîzînd. Te sufocă şi mai multe nu.
Gaiginu rîse şi el amuzat de reacţia celuluilat.
- E o injecţie de curaj. Îţi bagă minţile-n cap, inima-n piept şi calciu-n oase. Hai, dă-i drumul că-mi pierd
răbdarea.
Apostu trase aer în piept şi începu uitînd de bîlbîială.
- Am făcut exact cum mi-ai spus. Am dormit la un prieten de la serviciu şi dimineaţa i-am spus că m-a
rugat maistru’ să-i cumpăr ceva. Aşa că o să vin mai tîrziu.
- Nu te-a întrebat de ce te-ai dus la el?
- Ba da. I-am spus că m-a apucat noaptea în oraş şi pe ploaia aia nu mai aveam chef să merg pînă la
mine pe jos jumate de oraş. Şi, dimineaţa, aproape de fabrică am văzut maşina pe una din străzile
laterale. Pe moment nu prea eram sigur dacă era vorba de mine sau nu. Dar, cum nu mă puteam duce să
întreb, am zis că cel mai cuminte era să fac ce mi-ai zis. Am plecat la film şi, cum era o sală unde se rula
în continuare am tot stat acolo pînă acum o oră.
- Barem ai înţeles filmul?
Apostu se încruntă surprins de întrebare, apoi zîmbi strîmb.
- Nu ştiu dacă l-am înţeles, da’ pot să ţi-l povestesc cuvînt cu cuvînt. Vrei?
- Data viitoare, îi tăie Gaiginu elanul rîzînd.
- Partea cea mai proastă e că n-am mai apucat să-mi iau nimic.
- N-ai nevoie de nimic, îl linişti Gaiginu.
- Dar unde mergem?
- Departe, în munţi. La partizani. La oamenii care mai speră să întoarcă roata istoriei. Îmi pare rău, dar
altundeva mi-a fost imposibil să-ţi găsesc o gazdă. Noroc că muntele are totdeauna uşa dschisă pentru
cei care vor să-i treacă pragul.
Apostu privi curios înainte, prin lumina puternică a faruruilor ţestuă de puzderia stropilor mici şi
reci. Văzu doar şoseaua pustie întinzîndu-se mereu înainte. Apoi îl zări pe Gaiginu privind atent în
retrovizor. Verdele crud al frunzei proaspete iradia electric din ochii bărbatului. Un zîmbet subţire îi
descleştă buzele.
- În fine, murmură el continuînd să supravegheze drumul cu ajutorul oglinzii.

180
- În fine ce? se miră Apostu surprins de schimbarea bruscă a prietenului său.
- În fine, mi-a crescut o coadă, îi răspunse amuzat Gaiginu. Mă tot uitam să văd cînd se va întîmpla.
- Pot să mă uit şi eu?
- Te opreşte cineva?
Apostu se răsuci pe scaunul din piele şi privi spre maşina care venea după ei în plină viteză. Simţi
fălcile de oţel ale unui cleşte înşfăcîndu-i inima. Respiraţia îi deveni agitată.
- Ţi-e frică?
Apostu scutură energic din cap.
- Normal să-ţi fie. N-ai mai trecut niciodată prin aşa ceva. Dar e un leac pentru toate. Apăsă un buton
plasat sub bord. După cîteva secunde cealaltă maşină se răsuci violent pe şosea şi se năpusti vijelioasă în
şanţul de pe margine unde se răsturnă. Mai apucă să-i vadă roţile învîrtindu-se ca la o jucărie stricată.
Apoi totul rămase învăluit în beznă.
- Ce s-a întîmplat? întrebă uluit Apostu întorcîndu-se iar în direcţia de mers.
- S-a întîmplat ceva?
- Da! aproape că strigă Apostu. Maşina.... Maşina aia care venea după noi...
- Ei, ce-i cu ea?
- S-a răsturnat! S-a răsturnat dintr-o dată! A fost ca atunci cînd alergi cu toată viteza şi cineva îţi pune
piedică şi tu te dai peste cap.
- Ce descriere plastică! Şi chiar s-a dat peste cap?
- Da. S-a dus glonţ spre şanţ şi acolo s-a răsturnat.
Gaiginu începu să rîdă mîngîind volanul.
- Ai văzut ce maşină deşteaptă avem?
Apostu îl privi fără să înţeleagă.
- Ce maşină avem?
- Atît de deşteaptă încît ea mergînd înainte a dat-o peste cap pe cea din spate.
- Nu înţeleg nimic, făcu exasperat Apostu.
- Ţi-am mai spus, fata asta e un Jaguar! O maşină minunată făcută de nişte oameni minunaţi. Adică de
englezi. Şi pentru că e făcută de ei le şi seamănă. Ageră, suplă, curajoasă, inteligentă. Ştie să se înfigă şi
să lupte şi să se apere. E inventivă, nu se sperie, ştie cînd şi cum să acţioneze şi nu îşi trădează niciodată
emoţiile. Ăsta e un model pentru ceilalţi europeni, pentru că englezii le fac pentru ei cu volanul pe
dreapta. Şi ca tacîmul să fie complet, a mai fost cosmetizată cu cîte unele, cum ar fi ţeavă de eşapament
fumigenă, care te poate băga într-o ceaţă londoneză autentică, lansator de cuie şi ulei care se pare că
băieţilor din spatele nostru le-au mers direct la suflet. Sau la roţi. Mă rog, parcă ce importanţă mai are?
Apostu, înmărmurit de explicaţiile primite nu mai spuse nimic. Rămase doar cu ochii pe acul
vitezometrului şi cînd acesta se fixă la 150 tot corpul i se înţepeni cu încordarea unui arc.
- Iar ţi-e frică?îl întrebă zîmbind fostul legionar.
- La o anumită viteză...
- Ne grăbim. Am o anumită oră cînd trebuie să mă întîlnesc cu omul care ne aşteaptă. Nu am voie să
întîrzii
Apostu oftă adînc şi tăcu iar.
- Cît de frumoasă a fost pădurea ieri, şopti el după o pauză în care torsul lin al motorului aproape că îl
adormi. Ştii, ieri am înţeles un lucru pe care altfel nu l-aş fi ştiut niciodată. Cînd ai din plin ceva, cînd
dai de el la tot pasul, habar nu mai ai cît de mult înseamnă. Doar cînd ţi-e servit cu picătura începi să
vezi. Păi acolo, la noi, în Runcu, pică pădurea pe tine. În cîte toamne n-am văzut-o eu? Dar am văzut-o
vreodată? Acum ajung să cred că niciodată. Păi dacă era mereu acolo, de unde să fi ştiut că mai exsistă?
Ce, m-a tras cineva de mînecă să mi-o arate? Dar dacă acum am ajuns să o văd aşa de rar...
- Ai descoperit-o imediat.
- Chiar aşa! Dar de ce te duci tu mereu în pădure? Am văzut eu că, dacă ai ceva pe inimă, te duci imediat
la codru.
- Codrul, frate cu românul, zîmbi Gaiginu. Aşa e, ori de cîte ori primesc o veste proastă, ceva care mă
răvăşeşte, sau cînd sunt fericit, aşa de fericit încît ar trebui să ţopăi ca un nebun şi să urlu tot aşa, ca să-

181
mi domolesc bucuria, fug în pădure. E singurul loc unde mă simt fericit şi la adăpost. Acolo sunt apărat
de agitaţia browniană, de-i fi ştiind ce-i aia, a oraşului. Oraşul a alungat natura, a înăbuşit-o, ori eu, fără
natura care ne-a născut pe toţi, nu pot trăi. Şi cum un petec de pădure tot natură e, dau fuga spre ea
imediat ce mi se-ngăduie. Acolo auzi o altă frămîntare. Acolo şopteşte o altă voce, nu mai e zgomot de
glasuri, scrîşnet de minţi ucigaşe, nu te mai pîndesc pericolele junglei omeneşti. Doar aer, lumină şi
substanţă. Nimic altceva. Acolo uiţi de tine, uiţi că eşti om, o plămadă a răului, egoismului, trădării peste
care a suflat gura păcătoasă a necazului să te însufleţească. Acolo uiţi că esenţa lui a fi e suferinţa şi dai
de spiritul altei fiinţe, una infinită, în care îşi găsesc loc cu toţii. Acolo mi-e bine şi de aia mă refugiez
acolo cînd vremea mi-o permite. De acum o să te invidiez eu pe tine.
Apostu se uită la el şi îi descoperi profilul cizelat cu migală, schiţat pe draperia neagră a nopţii.
- De ce?
- Pentru că tu îţi vei găsi adăpost în sînul acelui suflet atît de încăpător, pe cînd eu trebuie să mă întorc
printre ziduri şi garduri. Îl simţi oftînd şi îl consolă cu un zîmbet. Oricît de greu ţi-ar fi, trebuie s-o faci.
- Nu-i vorba de asta, răspunse şi mai trist Apostu.
Gaiginu zîmbi fără să-l privească.
- Ştiu, George, aşa e cînd faci primul pas în afara ta, crezînd că mergi spre fericire. E ca bucuria pe care
ţi-o dăruieşte frumuseţea unei flori. Parfumul ei te îmbată, culoarea ei te farmecă, forma ei te vrăjeşte.
Eşti cucerit cu totul, dar în cel mai scurt timp te trezeşti că s-a ofilit. Şi în locul acelei iubiri pustiitoare a
rămas o suferinţă imensă. Cu cît ai fi fost mai liniştit să nu ţi se fi întîmplat. Dar poate fi oare comparată
toată liniştea asta din lume cu acea clipă de intensitate maximă, epuizantă, mai puternică decît delirul
oricărui drog, chiar dacă în urma ei rămîne un deşert?
Apostu ridică neputincios din umeri şi oftă iar.
- Crezi că o să pot trăi fără...
Gaiginu nu mai izbucni în rîs, cum ar fi făcut altădată.
- Crezi că Teonei îi e mai uşor? După ce viaţa a lovit-o din plin, i-a distrus familia şi viitorul, a devenit
foarte rezervată. O fată atît de exuberantă ca ea... Mi-a fost teamă că va suferi un şoc pe care nu îl va mai
depăşi niciodată. Şi totuşi a rezistat. A rezistat şi după ce a fost exmatriculată din facultate. Se călise
deja. Şi-a construit în jurul ei un adevărat zid de apărare, ştiind că nenorocirile nu se vor opri dacă tot au
început. Dar aşa e viaţa. Ea îţi ia, ea îţi dă. Mai întîi am apărut eu. După aia ai apărut tu. S-a născut un
mic cerc al speranţei. Colacul de salvare de care să-ţi încleştezi mîinile cînd nisipurile mişcătoare ale
noii lumi te trag la fund. Aici chiar că e pe viaţă şi pe moarte. Care pe care. Cine e mai tare. Ţi-o spun
sincer şi departe de mine intenţia de a te jigni, dar între voi doi e o distanţă aşa de mare încît numai
răsturnările sociale ale lumii ăsteia noi v-au putut aduce şi ţine alături. Dar e un lucru de care ar trebui să
fii încîntat. A descoperit ceva în tine, acel lucru pe care l-am văzut şi eu, care te face să nu semeni prea
mult, ba chiar deloc, cu lumea din care ai venit. Cu sensibilitatea ei a descoperit sensibilitatea ta. Şi dacă
stau mai bine să mă gîndesc, chiar că mă apucă furiile, dracii şi toată bîţîiala din lume şi cîte alte pustii
or mai fi prin cutia aia, tot întrebîndu-mă da’ ce dracu o fi găsit la tine? Vreau să-ţi spun că mie Teona
mi-a plăcut pînă la suferinţă. Dar n-am reuşit să trec bariera unei amiciţii sincere. Ia uite, dom’ne! Eu n-
am reuşit să cuceresc reduta, şi vine un... Şi vine... Şi vii tu şi intri în cetate şi gata! Tu ce dracu ai făcut,
mă? Că mai tîrziu mi-a şi spus că i s-a părut că sunt un infatuat, un încrezut, un fante interesat doar de
persoana mea, în timp ce toţi ceilalţi s-au născut doar pentru a-mi alimenta vanitatea.
- Şi cu sensibilitatea despre care vorbeai cum rămîne? îl întrebă Apostu nedumerit.
Rîsul lui Gaiginu izbucni atît de viu, atît de năvalnic, ca o muşcătură sănătoasă dintr-un ionatan plin
de sevă, încît Apostu începu şi el să rîdă fericit.
Contururile nopţii deveniseră zigurate, ca lama ciobită a unui cuţit.
- Munţii, şopti Gaiginu privindu-şi ceasul. E deja două treizeci. La trei trebuie să ajungem.
- De fapt unde trebuie să mergem?
Gaiginu îi aruncă o privire. Ar fi vrut să-i spună că era o întrebare grea, care îl frămînta pe om de mii
de ani.

182
- O să te las pe mîna unuia dintre oamenii rezistenţei. Potcovaru. E un fel de fanatic pentru care cedarea
necondiţionată în faţa comunismului e crima cea mai oribilă. Conduce o celulă de luptă. Una din multele
care acţionează prin munţi.
Apostu îl privi nedumerit. Auzise ceva despre bandiţii care se refugiaseră în munţi, dar totul i se părea
aşa de neclar şi de neînţeles.
- Păi cu cine se luptă în munţi?
Gaiginu îşi stăpîni zîmbetul.
- Cu cine îi atacă. Uneori coboară ei pînă în zona satelor sau chiar a oraşelor. Pedepsesc nedreptăţile
despre care aud şi apoi se refugiază iar în ascunzătorile lor. Oamenii le ţin partea. Îi ajută cu mîncare şi
informaţii. Uneori şi cu medicamente. Dar asta se întîmplă mult mai rar. Cine nu mai poate continua
lupta... Înţelegi, George? Un om nu poate deveni o piedică pentru ceilalţi. Aşa e legea aici. Toţi o cunosc
şi o acceptă. Şi cei care îi ajută ştiu la ce se pot aştepta. Dar oamenii nu vor să cedeze. Ar fi cea mai
mare trădare faţă de ţara asta şi de ideea de om. Un blestem pe care nu l-ar putea răbda.
- Şi domnul acesta cine ete?
- Potcovaru? Un tip ciudat. Nu l-am cunoscut înainte. Ne-a adus împreună situaţia de acum, încercarea
asta disperată de a salva imposibilul. Se spune că a fost inginer la o fabrică din Braşov. I-a urît pe nemţi
aşa cum îi urăşte pe comunişti. Am înţeles, însă, că îi place foarte mult să citească. E un cititor pasionat
şi, tot aşa, dacă am înţeles bine, războiul i-a întrerupt studiile pe care le începuse despre drept.
- Inginer care face dreptul? se miră Apostu
- Da, George, omul ăsta pare a fi o alcătuire ciudată. Va trebui să te obişnuieşti şi cu el şi cu noua ta
viaţă.
- Şi cît va dura povestea asta? întrebă Apostu fără să-şi poată ascunde îngrijorarea.
Gaiginu ridică neputincios din umeri. Apostu înţelese că era inutil să insiste în aflarea unui lucru pe
care doar timpul îl ştia. Privi iar la şoseaua pe care alergau şi abia atunci observă că se aflau într-o zonă
muntoasă străbătută de un drum forestier.
- Aici a nins deja, spuse Gaiginu încercînd să stăpînească maşina care derapa în mişcări neaşteptate spre
margini.
Se orpriră acolo unde drumul se pierdea într-o potecă pe care lumina farururilor o descoperea ca pe
un fir sinuos.
- Să coborîm, spuse Gaiginu deschizînd portiera.
Îi întimpină aerul îngheţat şi scîrţîitul crengilor mişcare de vîntul subţire. Apostu îşi simţi trupul
lovit de lama de gheaţă care tăia în carnea amorţită de căldura dulce din maşină.
Gaiginu îi văzu reacţia şi îi şopti îngrijorat.
- Ţi-am spus că trebuie să rezişti. Să te obişnuieşti şi să rezişti.
După cîteva minute dintre copaci ţîşni lumina crudă şi săgetătoare a unei lanterne. In acelaşi moment
fură înconjuraţi de cîţiva oameni care îi ţineau în bătaia armelor.
Cînd se stinse lanterna Apostu simţi că îşi pierde respiraţia. Razele lunii decupau conturul unei
siluete enorme tăiată parcă din una din stîncile din jur. Discul strălucitor al astrului ceresc se ascunsese
în spatele lui.
- Tu eşti, Potcovarule? întrebă în şoaptă Gaiginu.
Umbra smulsă parcă din piatră, se opri chiar lîngă el şi rămase dreaptă.
- Eu sunt, Gaiginule. Urmă un hohot scurt şi mîna se întinse în întîmpinarea mîinii. Gaiginu simţi forţa
uriaşă a pumnului şi se înfioră. Să te ferească sfîntul să ai de-a face cu aşa ceva.
- El e? întrebă umbra arătînd spre Apostu rămas cu un pas în urmă, înconjurat de ceilalţi partizani.
- El e, confirmă Gaiginu.
Potcovaru făcu un pas în direcţia lui Apostu şi se uită lung la el, cîntărindu-l nu fără oarecare
îngrijorare.
- I-ai spus cum stau lucrurile pe aici?
- I-am făcut instructajul, Potcovare. Ştie la ce să se aştepte.
Partizanul se întoarse spre Gaiginu şi îi puse mîna pe umăr.
- Le-ai spus că avem nevoie de arme, muniţie şi medicamente?

183
- Da, spuse el fără chef, părînd că e o întrebare de care ar fi vrut să scape, dar pe care nu o putea evita.
- Şi? Deşi am ghicit deja răspunsul din tonul tău.
Gaiginu dădu din cap.
- Răspunsul e destul de clar. În condiţiile actuale e foarte greu să trimită un avion cu ce avem nevoie.
Dar o vor face.
- Cînd?
- Peste o lună, poate două.
Potcovaru scăpă o înjurătură bolovănoasă. Îl apucă pe Gaiginu de braţ şi îl zgudui neputîndu-şi
stăpîni furia.
- Ştii de ce? Pentru că nici nenorociţii ăia de anglo-americani nu mai cred în noi. Lor le convine. Nu au
grumazul sub cizma rusului. Nu ştiu ce înseamnă să pierzi o ţară pe care le-o pun pe tavă nişte venetici.
Gaiginu îşi smulse braţul din cleştele de fier şi făcu un pas în spate.
- Lasă, Potcovare, că dacă nu era descreieratul de Hitler nimic din ce ni se întîmplă acum nu ar fi fost
posibil
- Şi ce vrei? îl întrebă încruntat partizanul. Să împuşcăm istoria şi să lăsăm viitorul să ne năpădească
după cum l-au creionat nişte sminitiţi?
Gaiginu îl privi neputincios.
- Auzi, Apostule, parcă aşa am înţeles că te cheamă, asta pe care o vezi tu se cheamă democraţie de largă
concentrare, dacă poţi înţelege ceva. Dacă nemţii aveau lagăre de concentrare, la noi democraţia e la fel.
Şi ce vezi că se întîmplă explică lucrurile. Eu nu sunt de acord cu el. Poate că nici cu tine. Dar situaţia e
de aşa natură că ne-a concentrat pe toţi în acelaşi loc şi în loc să ne rupem beregăţile unii altora trebuie
să ne suportăm reciproc. Ai înţeles?
Apostu, care uitase de frig, dădu repede din cap.
- Asta e tot ce are? întrebă Potocvaru, arătînd cu degetul spre Apostu.
- Cam aşa ceva, îl lămuri Gaiginu aproape rîzînd.
- Nu-i nimic, că de aia l-ai trimis la creşă. Lasă că îl îmbrăcăm şi hrănim noi. Gata, Gaiginule, se face
tîrziu. Te întorci pe acelaşi drum?
- Nu, e periculos. S-ar putea să fi pus baraje. O să fac un circuit. Îi strînse mîna lui Potcovaru, apoi se
întoarse spre Apostu.
- Ai grjă, tot ce ţi se spune, aia faci. Sper să ne vedem curînd. Apropo, şi se întoarse iar spre Potcovaru.
Folosim tot porumbelul pentru comunicări. Doar dacă intervine ceva extrem apelezi la staţie.
Jaguarul dispăru curînd înghiţit de beznă şi meandrele drumului.
- Hai! spuse hotărît Potcovaru cînd în jur se mai auzi doar scîrţîitul îngheţat al pădurii.
Începură să urce. Grupul se mişca repede şi compact. Pentru Apostu urcuşul anevoios şi lunecuşul pe
zăpada îngheţată era o probă de foc. Uitase de mult de coastele Runcului, iar străzile drepte ale
Bucureştiului îl dezobişnuiseră de urcuşuri şi coborîşuri abrupte.
- Gîfîi? îl întrebă nedumerit Potcovaru, care îi puse mîna pe umăr trăgîndu-l după el ca pe o păpuşă. Nu
e semn bun. Aici, cine rămîne în urmă e mîncat de lupi. Ai văzut vreodată lupi?
Apostu încercă să răspundă, dar vorbele se pierdură ca un abur printre gîfîiturile repezi.
- Ai făcut armata?
Apostu încercă iar să răspundă şi scîncetul lui îi făcu pe ceilalţi să rîdă.
- Noroc că avem biberonul gata pregătit la conac.
- Înţeleg că ai făcut-o, mormăi Potcovaru care continua să-l tragă după el. Asta înseamnă că ştii cum e cu
disciplina şi neexecutarea de ordin. Cu arma ai tras?
Apostu, care ar fi dat orice pentru o pauză de cinci minute, dădu năvalnic din cap.
- Înţeleg că şi pe asta ai făcut-o. Nu e rău. O să văd eu cîte mai ţii minte din meseria asta. Vezi că aici nu
avem condiţii de hotel. Deşi, dacă mă uit mai bine la tine, văd că nici nu prea ştii ce-i aia un hotel. Da’
ştii cum e. Decît să te încingă ei în beciurile lor, mai bine te congelezi cu demnitate în speluncile noatre,
unde nu găseşti decît apă de ploaie.
Cînd au ieşit din pădure ajungînd pe un platou acoperit aproape în întregime de tuneluri alcătuite din
jnepeniş, îmbibate în lumina albă a lunii, totul părea ireal, de la dantela întunecată a copacilor care

184
mărgineau platoul, pînă la colţii de piatră desenaţi pe copertina pustie a cerului. Întreg decorul era
învăluit de macatul strălucitor al unei ţesături de argint.
Înaintară prin labirintul vegetal şi mersul pe un teren plan i se păru lui Apostu o binecuvîntare.
Tîmplele îi zvîcneau încă şi din părul năclăit i se scurgeau broboane mari de sudoare. Intrară pe o potecă
ascunsă de trunchiul uriaş al unui brad şi continuară să meargă, strecurîndu-se printre trupurile ascuţite
ale stîncilor de care se împiedicau picioarele lui Apostu şi ar fi dat cu el de pămînt dacă nu era mîna lui
Potcovaru. Îşi făcură loc prin vegetaţia măruntă, crescută ca o perie, apoi ocoliră o stîncă uriaşă, rotundă
şi se opriră.
- Aici e vila noastră, spuse Potcovaru arătînd spre un fel de şanţ care cobora, şi el ascuns de vegetaţia
pitică.
Se aplecară şi intrară pe rînd prin gaura mică a grotei într-o încăpere înghiţită complet de beznă.
Unul dintre partizani scăpără un amnar şi locul se umplu de lumina nehotărîtă a lămpii cu gaz atîrnată de
un colţ de stîncă.
Apostu privi în jur. Bolta joasă era acoperită cu boabe mari de apă care cădeau cu sunet ciudat
amplificat de ecou. În jurul pereţilor de piatră fuseseră improvizate culcuşuri din paie. În mijloc era
clădită o vatră înconjurată de cîţiva bolovani care ţineau loc de scaune. În fundul sălii descoperi cu greu
o deschidere căscată în peretele stîncos, care ducea spre o altă încăpere.
- Îţi place? Nu-i aşa că libertatea are un parfum irezistibil?
Ochii lui Apostu se pierdură pe chipul lui Potcovaru. Un obraz supt, acoperit de o barbă stufoasă. În
mijlocul feţei stăteau înfipţi doi ochi iscoditori care ardeau ca nişte tăciuni. Sub ei se înălţa coama
cărnoasă şi voluntară a nasului. Bărbia îi trăda energia şi încăpăţînarea, ca şi gura desenată de buzele de
o senzualitate contrastînd puternic cu duritatea de piatră a chipului.
- Ai auzit ce te-am întrebat?
Apostu tresări şi dădu scurt din cap.
- Sigur că îmi place. Cui nu-i place să fie liber?
- Oho! exclamă Potcovaru. Dacă ai şti cîţi se simt bine ca sclavi pentru că sunt scutiţi de efortul de a
gîndi şi de a avea curaj. Ia vino-n coace!
Intrară amîndoi în cealaltă sală, mai mică, dar plină cu lăzi şi cufere.
- Aici e averea, şi făcu un gest larg spre cuferele şi lăzile dinăuntru. Se apropie de una din ele şi o
deschise. Scoase o pereche de bocanci grei, cu talpă groasă, plină de ţinte. Urmară nişte pantaloni pană,
milităreşti din postav gros, un pulovăr gros de lînă şi o şubă de oaie.
- Ia-le, spuse Potcovaru arătînd grămada de haine. Asta e uniforma noastră. Apoi deschise o altă ladă şi
scoase un pistol automat şi două încărcătoare. Asta face parte din actele tale de identitate. Cum te
întreabă vreo javră de miliţian de nume, îi prezinţi actul spre consultare.
Apostu privi arma cu ochii lărgiţi de groază.
- În armată n-am avut aşa ceva, spuse el abia auzit.
Potcovaru îl privi lung şi îi puse mîna pe umăr.
- Lasă, nu mai fi supărat. Te înţeleg. Ştiu ce înseamnă să te trezeşti pe nepusă masă într-o situaţie ca asta.
O să te obişnuieşti. Altfel vei pieri. Luă arma şi o întinse spre el făcîndu-i semn să fie atent.
Funcţionează pe acelaşi sistem, numai că aici armezi o singură dată. Restul e doar să ţinteşti şi să nu-ţi
tremure mîna pe trăgaci. Nu tragi în oameni, ci în diavoli. Din păcate aici nu avem poligon de
antrenament. La noi poligonul e chiar viaţa pe care o ducem. Acum îmbracă-te.
Apostu îşi făcu apariţia după cîteva minute. Părea stingher în noul lui echipament, dar frigul
devenise o amintire. Ceilalţi îl priviră zîmbitori. Erau adunaţi în jurul vetrei în care fusese aprins focul.
Abia atunci observă că fumul se înălţa drept şi pierea printr-o gaură din tavan.
Ceilalţi aveau în mîini căni de tablă pe care le ţineau îndreptate spre Apostu.
- Hai, domnule, curaj! tună vocea lui Potocovaru. Apropie-te. Aici eşti printre camarazi. Duşmanii sunt
ceva mai jos. În cinstea ta am ridicat paharul. Orice nou camarad înseamnă o nouă conştiinţă salvată de
la pieire, de la batjocură, de la călcatul sub talpa comuiştilor. Rîsul celorlalţi îl făcu să se oprescă o clipă.
Comuişti, reluă el la fel de serios. Îmi pare rău, dar nu le pot spune altfel. Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti,

185
dar sper să nu-ţi ofensez pudoarea, însă jegurile astea care sug de zor din organul puterii sovietice nu
sunt altceva.
Apostu se apropie şi îşi luă cana. Alcoolul, deşi tare pînă la lacrimi, nu îi zgudui fiinţa şi îi alunecă
prin trup ca o limbă de foc binefăcătoare.
- Şi acum prezentările, începu Potcovaru cu mîna întinsă spre bărbatul scund, cu chip negricios, dar
luminat de un zîmbet cald. Dinu Stancu, ţăran dintr-unul din satele care ne înconjoară muntele. Fraţii
Tănase, Ilie şi Marin, continuă Potcovaru arătînd spre cei doi camarazi mai înalţi ca Stancu, ale căror
figuri încruntate trădau o ură grea. Şi Grigore Doncu. Surprinzător de tînăr, Doncu nu părea să aibă
nimic din aerul unui luptător refugiat în munţi. Să nu te uiţi că e aşa de tînăr şi subţirel, îl avertiză
Potcovaru. Fără el multe din acţiunile noastre ar fi eşuat. Tatăl lui, un proprietar agricol din Gorj, a fost
omorît de comunişti. Dar ştii cum ? Au trecut cu tancul peste el. Cîte un centimetru pe oră. Sper că îl
înţelegi. Fiecare dintre noi a fost lovit cumplit de jivinele astea roşii. Cumplit! În ochi îi tremură o
lumină umedă despre care Apostu ar fi jurat că e o lacrimă. Soţia şi cei doi copii ai mei... Vocea i se
frînse. Turnă băutura pe gît şi îşi umplu imediat cana pe care o ţinea ca pe o grenadă gata să o arunce.
Eu am fost maior în armata regală şi am luptat pe frontul rusesc pentru eliberarea Basarabiei. Voi fi
întotdeauna fericit pentru ce am făcut. Cînd e vorba de trupul sfînt al ţării, nu există decît două tabere.
Proprietarul care îşi apără ce e al lui şi banditul care vrea să ia ce nu-i aparţine. În rest, nimic. Şi, pentru
că mi-am apărat patria, mi-au trimis soţia şi cei doi copii în lagăr. Dar n-au rezistat.
Cana scrîşni scurt şi se transformă într-o foiţă de tablă în pumnul imens. O trînti cu furie de pămînt.
Se ridică încet şi se duse în aporpierea intrării în cealaltă sală. De pe o poliţă de piatră luă o altă cană pe
care o umplu, bînd-o cu lăcomie.
- N-au rezistat, reluă el cu ochii înecaţi în aceeaşi lumină cumplită. Sunt fericit că mi i-a luat înainte de a
fi îndurat umilinţa la care ar fi vrut să-i supună fecalele astea nenorocite. Sunt sigur că le-a rezervat un
loc, acolo, lîngă tronul LUI şi că ne va ajuta să ne întîlnim cît mai curînd.
Rămase cu ochii înfipţi într-un ungher întunecos, apoi tresări scurt părînd că îşi aminteşte de ceva.
- Şi tu, camarade? Din cîte am înţeles a pus ochii pe tine o javră de comuist şi vrea să-ţi pună în cîrcă
toate ticăloşiile lui.
Apostu dădu încet din cap.
- Să nu te laşi, camarade, scrîşni Potcovarul cu pumnii strînşi. Arată-i că o poate lua peste bot de la cine
se aşteaptă mai puţin tocmai pentru că se crede aşa de bine pus la adăpost de lichelele lui.
- Se crapă de ziuă, spuse abia auzit Ilie Tănase.
Potcovaru privi spre gura peşterii şi dădu încet din cap.
- Aşa e. Cîteva ore de somn nu pot să ne strice. Azi o să coborîm în sat, să vedem ce mai e nou.
Primele trei săptămîni de la venirea lui Apostu, micul grup nu a părăsit împrejurimile peşterii. În
lumina curată şi tăcută a soarelui Apostu descoperi un loc de o frumuseţe sălbatică, dominat de peretele
de stîncă înălţat ca un zid uriaş al unei cetăţi în ruină. Platoul pe care îl traversase în noaptea sosirii, era
acoperit de tufele de jnepeni descriind un labirint complicat. Pînă la urmă reuşi să se orienteze singur şi
să ajungă la cărarea care ducea la peşteră. Poteca era mărginită de trupul firav al unui pîrîiaş care broda
locul ca un fir de argint pe o ţesătură din care se iveau petice verzi din albul strălucitor al zăpezii.
În lumina pură a zilei faţa lui Potcovaru i se părea o bucată mare de cremene în care ochii licăreau cu
forţa jeraticului viu, iar gura, întotdeauna strînsă, îi dădea aerul unei hotărîri de neclintit. Era atît de
mare, încît ceilalţi păreau o ceată de copii nevinovaţi pe lîngă el. Tot timpul, indiferent ce ar fi făcut, sau
cum era vremea, purta doar o cămaşă albă, strălucitor de albă, în timp ce Apostu simţea frigul stăruitor
strecurîndu-se chiar şi prin şubă.
- Frig cu nemiluita, spuse o dată Potcovaru văzîndu-l zgribulit. Nu-i nimic, lasă că o să te obişnuieşti.
Zilele treceau cam în acelaşi fel. Îl puseseră să taie lemne, nişte buturugi noduroase, care miroseau
tare a răşină. Nu pentru că ar fi fost pedepsit. Intra în programul de acomodare. Urma cursa zilnică de
coborît şi urcat a unei pante abrupte şi lungi aflată pe cealaltă parte a versantului, unde nu exista nici o
localitate. Exerciţiul se derula sub atenta supraveghere a tînărului Grigore Doncu a cărui agilitate i-l
amintea pe Gaiginu şi a cărui rezistenţă îl făcea să se uite la el cu o invidie respectoasă. Cu timpul,
bocancii, care îi aminteau cu un zîmbet jenat de încălţările lui, un fel de istorie vie a trecerii de la bocanc

186
la pantof, şi pe care Gaiginu voia să-i ducă la muzeu, nu i se mai părură aşa de grei. Nici şuba lungă în
care învăţase să nu se mai încurce. Începuse să urce în fugă poteca îngustă şi abruptă care la început îi
scotea sufletul şi glasul antrenorului, care îl muşca fără milă, îşi toci cu încetul ascuţişul.
Aproape o jumătate de zi şi-o petrecea la o stînă părăsită aflată la mijlocul versantului. Învăţase cum
să sară peste ţarcul din bîrne fără să se mai agaţe în el. Învăţase cum să cadă şi să se tîrască prin zăpadă,
găsindu-şi la iuţeală un adăpost după o stîncă sau în spatele unui copac. Grigore l-a învăţat să ia linia de
ochire, să fixeze încărcătorul pistolului, să armeze şi să apese pe trăgaci, totul în cîteva secunde. Arma
putea să o folosească nu numai trăgînd cu ea. O mînuia deja cu oarecare îndemînare, lovind cu ţeava,
sau cu patul, ori parînd cu ea loviturile care l-ar fi ameninţat.
Ori de cîte ori se întorcea în tabără cu faţa marcată de oboseală, Potcovaru se uita la el şi începea să
rîdă cu blîndeţe.
- Ştii cum e? Îţi trebuie atîta timp să uiţi de oboseală şi toată odihna o uiţi într-o clipă. Dar nu e nimic rău
în asta. Corpul trebuie să se desăvîrşească şi mintea nu are voie să lîncezească, sau să alerge spre
fleacuri care slăbesc vîrtutea unui bărbat.
Potcovaru vorbea întotdeauna cu un calm sfătos şi niciodată nu îi auzea clănţănitul dinţilor în ciuda
frigului ca o lamă de brici pe care cămaşa nu avea cum să-l oprească.
În seara aceea se întorseseră urmînd poteca de argint a lunii. Sub tălpi zăpada părea să depene
scîrţîind basmele lui Andersen. Strecurătoarea măruntă a acelor de brad pescuia în reţeaua ei jarul
mărunt al stelelor, dînd culoare fuioareleor de abur iscate de respiraţia grăbită.
Îl zăriră pe Potcovaru sprijint cu mîna de trunchiul bradului care ascundea poteca spre peşteră.
Privea încremenit platoul de sub el peste care luna îşi ţesuse coconul diamantiu. Totul părea o statuie
uriaşă dăltiută în argint pur peste care suflase un zeu poznaş umplînd tabloul cu o viaţă îngheţată.
Grigore aruncă o privire în jur, clătină încet din cap şi intră în peşteră. Apostu rămase locului
încercînd să-şi umple tot sufletul cu un dar care i se oferea doar printr-o minune. Îşi aminti de cuvintele
lui Gaiginu şi de invidia lui că scăpa de oraş. I se păruse o glumă, o şicanare nevinovată. Se înşelase. Ce
greu, ce anevoie ajungi să înţelegi seriozitatea unor gînduri care par aşa de copilăroase. Cîtă dreptate
avusese Gaiginu să se îndrăgostească nebuneşte de lucruri pe care el le-a văzut tot timpul şi pe care le
dispreţuise pentru că îi fusese imposibil să înţeleagă sufletul cald care le născuse. Se apropie încet de
Potcovaru. Din locul lui panorama era mai limpede şi mai amplă. Avea impresia că se va contopi cu
locul acela. Ştia că orice cuvînt spus de el ar fi căzut ca un bolovan peste cleştarul unei oglinzi
veneţiene, dar nu se putu abţine.
- Cît de frumos poate fi! În timp ce îşi auzea propria-i şoaptă, îşi dădu seama de imensa lui prostie, de ca
şi cum, fără cele cîteva vorbe locul nu ar fi avut farmecul pe care doar tăcerea putea să i-l toarne în
cuvinte.
Potcovaru îşi întoarse încet capul spre el şi îi aruncă o privire stranie, care îl împinse cu un pas
înapoi.
- E frumos? spuse el atît de încet şi rar vorbele încît Apostu crezu că îi va lua o viaţă să le rostească. Se
încruntă şi rămase cu buzele strînse. Ce ştii tu despre frumos? Frumosul e doar ceva efemer, o stare de
moment. Frumosul adevărat, frumosul persisitent nu se vede. Doar se simte. Dacă nu îi prinzi pulsaţia,
suflul mereu cald, l-ai ratat. N-o să ştii niciodată că eşti în preajma lui. Înţelegi? Frumoasă e lupta.
Frumoasă cu adevărat e lupta care îţi dăruieşte victoria. Frumoasă e victoria şi moartea totală, defintivă a
duşmanului.... frumosului. Pentru că frumosul e înlăuntrul lucrurilor. Nu poleiala lor. De acolo, din
interior pulsează şi ne ne face fericiţi. Ce e frumos o dată, frumos rămîne pe veci pentru că se naşte
dintr-un miez inalterabil. Dacă ce e azi frumos, mîine nu-ţi mai place, ori tu te-ai lăsat înşelat de
ambalaj, ori tu eşti atît de sec, de neisprăvit, de provizoriu, încît nu poţi ajunge unde trebuie. Nu poţi, nu
eşti în stare, n-ai minte cîtă trebuie. Cînd eram mic, m-a dus mama la teatru pentru că era bună prietenă
cu o actriţă şi, cînd am văzut cît de frumos era decorul de pe scenă, am rămas uimit. Dar cînd m-a dus
mama în spatele scenei, în culise, am văzut că tot frumosul dispăruse. În spatele frumosului care mă
făcuse fericit, era o harababură, o vraişte, o vînzoleală, un zvon de glasuri stridente. Totul mi se părea
urît, lipsit de formă şi culoare, alcătuit din materiale lipsite de demnitate şi că doar faţa lor era
strălucitoare, făcută doar să înşele. Minte de copil, ce vrei? Şi cît mi-a trebuit să înţeleg că din acel urît

187
se năştea frumosul, că acel ceva care mi se părea a fi urîtul era, de fapt, miezul constant, egal cu sine,
din care se năşteau mereu alte şi alte feţe ale frumosului care ne mîngîie sufletul.
Apostu tresări speriat de încleştarea violentă a cuvintelor. Pe faţă, în locul zîmbetului împăciuitor pe
care spera să-l ofere celuilalt, rămăsese încremenit un semn de mirare. Îşi aminti de marea pasiune a lui
Potcovaru pentru citit şi de unul din cufere plin cu cărţi pe care îl văzuse în a doua sală a peşterii.
- Da, domnule, îşi înăbuşi el emoţia într-o şoaptă, am mai auzit vorbindu-se despre frumos. Poate că nu
la fel de frumos cum aţi făcut-o dumneavoastră. Dar Gaiginu şi prietenele lui aminteau adesea de acest
lucru.
Expresia din ochii lui Potcovaru se schimbă lent.
- Aici nu suntem nici domnule, nici dumneavoastră, spuse el morocănos, supărat pe propria-i izbucnire.
O să mă scuzi, continuă el resemnat, dar m-ai luat pe nepusă masă, exact cînd îi vine mai bine omului
să-şi cotrobăie prin amintri.
Apostu îl aprobă cu o mişcare energică a capului.
- Sunt sigur că discutaţi. N-am avut ocazia să stau prea mult în compania lui Gaiginu, dar am auzit multe
despre el. Atît de multe că am impresia că îl ştiu de o viaţă. Şi aşa cum îl ştiu, îmi place, îmi place al
dracului de mult. Aşa cum îmi plac toţi oamenii puri şi simpli, aidoma cuvîntului dincolo de care nu se
mai ascunde nimic. Cuvîntul pur, cuvîntul în starea lui nativă. Cuvîntul ca atare. Înţelegi?
Apostu răspunse cu altă mişcare a capului.
- Cu schiatul cum merge? întrebă Potovaru după cîteva momente, părînd că se adresează unui duh care
îi dădea tîrcoale.
A doua zi de la venirea lui, Apostu luase în primire o pereche de schiuri la care se uitase la început ca
la un duşman feroce. Trebuia să le care după el, încurcîndu-i mişcările, făcîndu-l să se simtă ridicol. Dar
Grigore Doncu nu îl ierta. Îl obliga de fiecare dată să le ia cu el şi, după cîteva zile se obişnuise cu
lungimea şi greutatea lor, încît nu îl mai împovărau. Prima experienţă cu ele în picioare a fost cumplită.
Se dezechilibra la cel mai mic gest, nu îşi putea controla mişcările, pornea cînd ar fi trebuit să stea şi se
prăbuşea cînd Grigore ţipa la el să-şi ţină echilibrul. Nu reuşea să prindă mişcările, nu reuşea să-şi
stăpînească emoţia, nici nervii. Nu reuşea să se impună bucăţilor de lemn, doagelor alea nenorocite, cum
le spunea în gînd, care îi păreau lucrarea diavolului, născocite doar să-l chinuie şi să-şi bată joc de el,
înzestrate cu o voinţă pe care el nu o putea înfrînge. Pînă la urmă reuşi să alunece cîţia metri fără să
dispară în zăpada groasă şi afînată. Nu şi-a dat seama cînd corpul lui a devenit una cu schiuruile,
începînd să se mişte amîndoi în acelaşi ritm şi direcţie. Vorba lui Grigore căzînd ca un bici pe spinarea
lui făcuse minuni. Sau poate că era ceva în el, ceva ascuns, de care nu avusese habar pînă atunci şi de
care devenea conştient pentru că aşa voiau alţii, sau întîmplarea. Tot aşa cum încet devenea conştient şi
de alte lucruri.
- A început să meargă, răspunse Apostu, continuînd să privească tabloul îngheţat cu ochii larg deschişi.
La început am crezut că asta mi-a fost. Pînă aici am putut. De-acum mă pot îngropa singur.
Potcovaru rîse încet.
- Uite, d-aia se zice că să nu-i dai omului cît poate duce.
Apostu aprobă oftînd.
- Aşa e, dar acum nu mai e aşa. Chiar a început să-mi placă.
Urmă o altă pauză.
- Domnule Pot...
Celălalt îi tăie vorba cu un gest scurt al mîinii.
- Ţi-am spus că aici nu există domni.
- Voiam să te întreb de unde sunt toate lucrurile astea, arme, haine, schiuri?
Potcovaru rămase tăcut, părînd că nu e pregătit pentru răspuns.
- Întotdeauna am urît femeile pentru curiozitatea lor bolnavă. Dacă tot există, mi-am spus mereu, de ce
mai trebuie să ştii şi cine a făcut-o, şi cine a adus-o, şi cine... Dar acum îţi dau dreptate. Să te trezeşti în
mijlocul lui nicăieri, cu o grotă a lui Alibaba... Păi de unde să fie? De la toţi pentru care ideea de
libertate nu e un duşman. Armele şi schiurile sunt de la englezi şi americani. Ca şi staţia radio. Restul
lucrurilor de la săteni. Ştiu, acum o să întrebi cum au ajuns aici. Unele cu avionul care le-a paraşutat.

188
Celelalte cu cîrca. Cu cîrca noastră. Acum eşti mai fericit? Îl privi drept în faţă şi aerul de o naivitate
copilărească a lui Apostu îl făcu să zîmbească. Şi totuşi ar mai fi ceva... continuă Potcovaru, văzîndu-i
lumina din ochi..
Apostu încuviinţă cu o mişcare din cap.
- Da. Cum de nu v-au găsit pînă acum? Ei aşa spun acolo, jos, că nici unul nu veţi scăpa, şi că e foarte
uşor să vă prindă, că au cîini, au arme, au atîta armată. Dar eu am aflat că îi torturează pe ţăranii de prin
sate. Gaiginu a avut un prieten într-un sat de munte, un preot, un om extraordinar, pe care l-au omorît
doar pentru că bănuiau că ar avea de a face cu partizani ca voi.
Potcovaru se posomorî. În ochi îi scăpăra o ură neputincioasă.
- Aşa e, scrîşni el. Omoară, ticăloşesc, pîngăresc. Şi eu nu pot să le plătesc pe cît merită. Şi asta mă
scoate din minţi. Dar nici oamenii nu cedează. Ne ajută cum pot. Deşi nu le e uşor deloc. Comuniştii le-
au impus nişte cote astronomice numai ca oamenii să nu le poată plăti. Şi să le fure tot ce au. Şi cu toate
astea... Tu înţelegi? Cînd e vorba de libertatea lui, bietul om... Vorbesc de omul adevărat, nu de lepre, nu
de lepădături. Pentru el libertatea e mai presus de orice şi cei adevăraţi preferă pieirea în demnitate decît
jugul vitei. Cît despre cîini, ei îşi fac treaba lor. N-ai ce le zice. Dar ne-a adus Gaiginu o soluţie
englezească, un fel de smac. Îţi dai cu el pe tălpi şi bietul cîine e mai orb la nas ca noi. Ei, de-acu o să
dormi liniştit. Tot ce te-a chinuit şi-a aflat răspuns. Hai să mergem, că mîine dăm o raită prin sat.
Noaptea îşi mai ţinea încă draperiile atîrnate peste crestele munţilor cînd micul grup s-a pus în
mişcare. Şubele fuseseră înlocuite cu pufoaice vătuite. Chiar şi Potcovaru îşi luase una. Pe umăr le
atîrnau armele automate. Apostu era uimit să vadă cît de uşor se mişca pe cărarea îngustă acoperită cu
petice înşelătoare de gheaţă ţinute în umbră de crengile copacilor.
În sat au ajuns odată cu revărsatul zorilor. Primele gospodării se vedeau deja prin cetina brazilor.
Lătrat de cîine şi cîntul cocoşilor. Prin curţi se zăreau mogîldeţe.
- S-a trezit lumea, şopti Ilie Tănase.
- Barem să fie cu folos, murmură Dinu Stancu părînd îngrijorat.
- Ţi-e teamă? şopti Potcovaru privind drept înainte. Ne-a lăsat vreodată Elisabeta să facem drumul
prosteşte?
Continuară să ţină curba de nivel care se mula în jurul celor mai înalte gospodării ale satului.
- Voi staţi aici, hotărî Potcovaru, arătîndu-le o stîncă sub care se puteau adăposti. Mă aşteptaţi şi pînă nu
mă întorc, unul nu se mişcă.
Dispăru prin pasajul îngust lăsat de gardurile a două gospodării, ocoli în grabă o a treia, apoi sări într-
un şanţ adînc, dincolo de care se ridica alt gard. Aşteptă cîteva momente. În curte se ivi o femeie în
straie ţărăneşti, cu părul ascuns de o broboadă din lînă. Avea în mîini o covată plină cu rufe. O lăsă jos şi
scoase o cămaşă pe care o atîrnă pe funie.
- Elisabetă, şopti partizanul.
Femeia continuă să pună rufele pe funie părînd că nu l-a auzit. Apoi făcu un pas în direcţia lui şi
privi în jur de ca şi cum ar fi căutat un loc mai bun pentru lucrurile spălate.
- Poţi să intri. Şoapta abia auzită îl făcu pe Potcovaru să iasă din ascunzătoare. Deschise o portiţă tăiată
în gardul de lemn şi intră pe uşa din spatele casei mascată de o căpiţă mare de fîn. Aşteptă cîteva minute
lungi în odaia cu pereţii văruiţi, încălzită de focul care ardea în vatra cuptorului. Cînd intră Elisabeta, se
ridică de pe laviţă şi o prinse de braţ.
- Unde e icoana? o întrebă încordat, privind la semnul rămas pe zid.
Elisabeta, o femeie înaltă şi bine clădită, cu chipul asprit de muncă şi iernile geroase şi lungi, dădu
mîhnită din cap.
- Plutonierul ăsta care a venit acu’, a făcut o inspecţie prin tot satul. O icoană n-a lăsat. Pe a mea a luat-
o şi a scuipat-o, a dat cu ea de pămînt şi a călcat-o în picioare. Urla ca un apucat. Numai unu’ în care a
scobit diavolul să-i sugă sufletul se putea zvîrcoli aşa. A dat foc şi icoanelor şi candelelor. A zis că în ţara
comuniştilor, biserica trebuie arsă.
Potcovaru o asculta cu ochii lărgiţi de groază. Obrazul îi era prins în fălcile de fier ale unui cleşte.
Reuşi să vorbească cu greu, abia găsindu-şi vorbele.
- A... A scuipat... Le-a ars?! Nu se poate!

189
- Ba se poate, îi răspunse Elisabeta privindu-l crunt. L-a arestat şi pe Cireşu că i-a zis că pentru aşa ceva
o să primească pedeapsă cerească.
Potcovaru rămase cu privirea înfiptă în podea.
- De omu’ tău mai ştii ceva?
Elisabeta ridică din umeri.
- Nu ştiu nimic Am bătut drumurile în toate părţile. Unu’ nu vorbeşte. Ba un miliţian din ăsta care face
anchete în civil, mi-a zis că să stau liniştită dacă nu vreau să păţesc la fel. Lasă asta acum, spuse ea
grăbită. Vezi că tot satul a pus fiecare ce-a putut. Le găseşti în curţi, la locurile ştiute. Să vă grăbiţi că
ăştia patrulează tot timpu’.
- I-am văzut, spuse Potcovaru. Cîinii ne cunosc şi n-au să latre.
- E o nenorocire, mai spuse femeia îndreptîndu-se spre uşa celeilalte odăi. În prag de Crăciun au
rechiziţionat tot. Nu mai avem nimic. Ieri au luat pînă şi purceii ăi mici din coteţe. Cai, vaci. Tot. Ne-au
lăsat...
- Le-au dus deja?
- Încă nu. Le-au strîns pe toate la primărie. Auzi, că să nu mai mulgem noi vacile că are nevoie clasa
muncitoare de lapte şi unt. Azi, mîine aşteaptă camioanele să le încarce şi să le ducă.
Potcovaru dădu încet din cap.
- Poţi să afli cu o zi înainte cînd se va întîmpla?
Elisabeta rămase nemişcată.
- Ştiu şi eu? Lumea tot vorbeşte. Fiecare aude cîte altceva.
- Nu se poate, Elisabetă, în cazurile astea e imposibil să nu scape ceva. Vezi să-mi dai de ştire din timp.
S-a întîmplat ceva cu porumbeii?
Elisabeta negă cu o mişcare energică a capului.
- Hai, du-te, nu mai sta. Se face tîrziu.
Potcovaru ieşi cuprinzînd locul dintr-o privire. Deschise portiţa şi porni grăbit spre oamenii lui.
Singurul care a rămas sub stîncă a fost Apsotu. Ceilalţi s-au răspîndit prin sat, fiecare pornind către
locuri ştiute. Cînd s-au întors ţineau în mînă desăgi pe care le-au deşertat în proprii lor saci. Făină, mălai,
cîteva pîini, fasole, şuncă, ceapă şi usturoi. Mere şi pere şi cîteva sticle de palincă. Au ascuns desăgile
sub stîncă şi au început urcuşul în aceeaşi linişte.
În tabără, Potcovaru rămase lîngă foc, aşezat pe unul din bolovanii care înconjurau vatra, cu bărbia
sprijinită în pumni. Flăcările domoale aruncau pe faţa lui încrîncenată o lumină palidă din care părea să
se nască o durere mistuitoare. Singurul care s-a aşezat de cealaltă parte a vetrei a fost Apostu. Ceilalţi,
care îl ştiau bine pe Potcovaru, îl lăsaseră singur să-şi rumege suferinţa în surdină.
- Nemernicii! vocea şuieră ca un şarpe ieşit la atac. Ştii ce au făcut comuiştii? Privirea căzută undeva
departe îl făcu pe Apostu să creadă că nu se adresa nimănui. Satul ăla e un loc unde trăiesc oameni şi
animalele lor. Nu sunt nişte ticăloşi. Au frică de cele sfinte, sunt cuminţi, n-ar face rău cuiva şi cînd pun
cuţitul la gîtul animalului, în ochi le tremură o lacrimă. Tu înţelegi? Ăla e sat de oameni, nu de diavoli.
Doamne, ce năpastă să se fi stîrnit asupra lor? Şi de ce? Tu înţelegi? Tu ştii ce e un sat de oameni. Şi
pentru că acolo erau oameni, erau şi icoane. Ştii ce au făcut comuniştii? I-au preschimbat în animale, în
vite. Le-au smuls credinţa. Dar numai de pe pereţi. Nu şi din suflet. Nemernicii! Au scuipat icoana şi i-
au dat foc, după care au călcat cenuşa în picioare. Ştii ce înseamnă să te afli în faţa unei icoane? Nu ştii.
Habar nu ai. Înseamnă să te goleşti de tine însuţi complet, pînă la ultimul strop, să scapi de tine pînă cînd
înlăuntrul tău nu mai rămîne nimic, pînă cînd uiţi complet de tine, ca în locul răului, al gunoiului pe care
lumea cea rea îl trînteşte acolo, să poată intra lumina, curăţenia, căldura şi iubirea. O încercare aşa de
grea, aproape imposibilă şi nemernicii, întrupaţi din scuipatul şi scîrna diavolului, au luat icoana şi au
scuipat-o. Aşa şi trebuie să facă comunistu’. Atîta poate el. Atîta înţelege el. De unde să ştie idiotul că a
scuipat obrazul unui prunc şi al mamei lui. Cum să scuipi, mă, ce e mai pur şi sfînt în lume? De parcă nu
e de ajuns ce i-au făcut o turmă de soldaţi isterici cînd era sus, pe cruce. Dar cum să n-o facă şi tovarăşii,
cînd în ei nu e nimic pur şi sfînt? Să o scuipi pe cea care dă viaţă, care o hrăneşte, care o ocroteşte, care
aduce în fiecare inimă speranţa că vom mai exista şi va mai fi şi un mîine! Ce fel de om o fi ăla care nu
se simte pătruns în faţa unei icoane de fiorul inimaginabil al prezenţei DIVINE? Ce fel de suflet o fi ăla

190
în care nu îşi face loc cuvîntul sfînt cu aleanul lui, cu puterea lui de leac, care vindecă ura şi zbuciumul,
cruzimea şi boala care te macină pînă la desfigurare. Tu îţi dai seama ce înseamnă comuniştii ăştia? Îţi
dai seama pe ce mîini a intrat ţara asta?
Rămase cu privirea pierdută în timp ce singurul sunet care se mai auzea era pîlpîitul focului şi
clipocitul baobelor de apă căzute din tavan.
- Cît de idioţi pot fi, reluă Potcovaru după un timp. De ce a scuipat idiotul ăla icoana? Credea că aşa
umileşte chipul sfînt şi pe cei ce cred în el. Unul ca el a vrut să umilească Pruncul! Cum să poată un
vierme ca el aşa ceva, cînd Pruncul în nevinovăţia lui a luat asupră-i tot ce putea fi mai umilitor, tot ce
putea fi umilinţă? Cum să spere un păduche că poate el să umbrească umilinţa însăşi care a făcut
posibilă pînă şi viaţa unui jegos ca ăsta şi a celorlalţi de teapa lui?
Urmă o altă pauză învăluită în melodia apei căzătoare.
- Omul e o trestie, dar o trestie gînditoare, şopti Potcovaru după un timp. Pe dracu! Prin raţiunea multora
a dat iama mugetul diavolului. El i-a înăbuşit raţiunea şi din scuipaţii lui li se plămădeşte lor gîndirea.
- Nu aş fi crezut ca un om ca tine să fie aşa de credincios. Cuvintele lui Apostu se strecurară încet, cu
fereală prin spaţiile rămase pustii, părînd că îşi caută o haină în care să se simtă bine.
Potcovaru îl privi lung, apoi zîmbi.
- Nici nu sunt. Adică asta a fost mai pe la începuturi. Dar mergînd, şi uitîndu-te în jur începi să vezi şi să
înţelegi lucururi de care eşti străin la început. Ţi se strecoară unul cîte unul în suflet. Nu ai nevoie de
cultură religioasă pentru asta. E suficient să auzi vocea care pluteşte în aer, chemîndu-te să-ţi dea
bucăţica de peşte. Doar ce e plămădit din diavol şi e urît şi urăşte nu poate să audă, nici să înţeleagă.
Dădu încet din cap. Oamenilor le e greu să gîndească. Au capul numai ca simţurile să aibă un loc unde
să se adune. Mersul în turmă e mai simplu şi sigur. Promite-i ce vrea el să-i promiţi şi ţi-l faci sclav. Ai
văzut cum sunt semnele de punctuaţie? Cel al exclamării e băţos şi mîndru. Are capul unde ar trebui să-
şi ţină picioarele. Ăştia-s comuiştii. Plini de ei şi de prostia lor. Mîndri nevoie mare şi inflexibili. Virgula
e umilă. Are capul vîrît între umeri ca un om laş. Punctul e îndesat ca o buturugă. Dai în el, sau treci de
el. Dar mie cel mai mult îmi place cel al întrebării. E un semn de exclamaţie care s-a gîrbovit, de parcă
şi-ar fi luat seama la ceva, sau peste care s-a prăvălit ceva. Parcă ar duce o mare povară pe umeri. Ăsta e
semnul atitudinii critice, al raţiunii iscoditoare, al îndoielii, dovada că tot ce i se spune trece prin filtrul
propriei minţi. E semn că în capul lui e minte şi nu o bucată de ceară moale pe care se imprimă prostiile
altora.
Potcovaru oftă şi se ridică încet. Şi umbra lui uriaşă se căţără pe zidurile de piatră şi ţîşni pe gura
strîmtă a peşterii, amestecîndu-se cu gerul încremenit al tăriilor.

Iarna, cînd aerul ţi se strecoară electric printre buze şi se eterizează vaporos pe geamul vitrinelor.
Tiana rămăsese de mai multă vreme în faţa celei de la Romarta examinînd cu ochi critic marfa expusă.
Lama de brici a vîntului se plimba pe obraji, masîndu-i pînă la roşu. Pe trotuar mustea omătul
amestecată cu apă. Rigolele erau şi ele pline de zăpada care blocase canalele, transormînd străzile în
bălţi cenuşii. Maşinile treceau grăbite, smulgînd înjurăturile veninoase ale trecătorilor. Oraşul părea
împovărat de munţii albi care flancau bordurile şi trist pentru că nimic nu amintea de vibraţia veselă a
sufletului la apropierea sărbătorilor.
Cînd îşi simţi braţul prins de o mînă care i-l strînse uşor, se răsuci brusc. Purta o scurtă homespun
din al cărei rever se ivea pulovărul alb, bogat, rulat pe gît. Rochia din lînă cenuşie îi ajungea la ghetele
scurte cu toc mediu. Pe cap purta o căciuliţă de lînă roşie care o făcea să semene cu o crăciuniţă. Rămase
nemişcată şi gura desenă cercul mut al surprizei, mai expresiv decît orice exclamaţie.
- Nu se poate, aproape că strigă ea în cele din urmă, deschizîndu-şi braţele de parcă ar fi vrut să-l
îmbrăţişeze pe Gaiginu cu toate puterile ei.
- Ba uite că se poate, spuse el rîzînd încîntat de uluiala ei.
- Ba uite că nu-mi vine să cred. Eşti un afurisit! Cel mai mare ticălos care mimează afecţiune şi dragoste
faţă de o fată nefericită şi neajutorată care a făcut imensa greşeală să i se abandoneze.
Rîseră amîndoi şi Gaiginu o prinse pe după umeri trăgînd-o spre el.
- Şi pe care zici că vrei să ţi-l iei? o întrebă el arătînd spre mantourile din vitrină.

191
- Pe nici unul, spuse ea repede. L-aş lua doar pe manechinul de lemn de lîngă mine.
- De lemn e doar aparenţa, o avertiză el vesel. Păi dacă nu vrei nimic, la ce-ţi mai pierzi vremea aici?
- Lasă-mă-n pace, mieună ea afectată lipindu-se de el. Unde ai dispărut de atîta vrme? Nici un semn de
viaţă, nimic! Tu ştii cît de disperată am fost tot timpul ăsta?
Îşi ridică privirea spre el şi în colţul ochilor tremură pură şi caldă o lacrimă. Gaiginu oftă şi o strînse
lîngă el.
- Ştiu, dar vorba cronicarului, bietul om e mereu sub vremi.
Tiana îl privi şi dădu înţelegătoare din cap.
- Hai să intrăm în cofetăria de la coloane, îi propuse Gaiginu luînd-o de braţ.
Cofetăria era pustie. Se aşezară la o masă retrasă şi luară două cafele.
- Hai, bărbate, hai, făcu Tiana grăbită, accelerîndu-şi cuvintele cu un gest elocvent al mîinii. Unde mi-ai
fost atîta noapte fără să fi dat pe acasă?
Gaiginu o privi prin aburul subţire al cafelei şi oftă.
- A fost o perioadă grea pentru toţi. A trebuit să mă mut.
- Pot să ştiu mai mult? îl întrebă ea devenind serioasă.
- Acum da. Un bun prieten al meu şi mare mahăr prin partidul ăstora, a reuşit să mi-o facă. Mi-a pasat
mie unele din treburile lui. Şi aşa am ajuns să intru în colimatorul securităţii îmbrăcată în miliţie. Era
vorba de fapte de drept comun. Deştept băiatul ăsta. Dacă m-ar fi luat pe teme de politică se frigea. Dar
aşa, cu încadrarea la tîlhărie lucrurile se schimbă. De asta a trebuit şi bietul George să dispară. Dar cu el
lucrurile sunt mai complicate. Pe el nu are cine să-l ajute.
- Bun, şi nu ai putut să dai nici un semn de viaţă?
- Nu. M-au căutat pînă au înnebunit. Era suficient o greşeală cîte de mică. Şi ăştia nu te iartă. N-aş mai fi
ajuns în faţa anchetatorului. Mă făceau fugit de sub escortă şi cu asta se termina basmul.
- Şi acum ? îl întrebă Tiana cu ochii febrili de curiozitate.
- Acum, mulţumită lui Sabin s-a aranjat. Prin ataşatul militar al ruşilor s-a stabilit că e vorba de o
confuzie. Aşa că săptămîna asta mă întorc în garsoniera mea.
Tiana îl privi fericită şi îşi frecă încîntată palmele.
- Şi George?
- Cu George nu mai e aşa de simplu. El rămîne în continuare acolo unde e acum.
- Săraca Teona. Dacă ai şti cît se frămîntă din cauza lui. N-are nici o veste de la el, nimic.
- În schimb avem noi.
– Şi?
- Şi nimic. Totul e aşa-zis bine. Omul trebuie să descopere toate aspectele vieţii. Sau toate variantele ei.
Adică să o privească drept în ochi fără să clipească.
Tiana oftă îngrijorată.
-Săracul de el! Şi e atît de ingenuu băiatul ăsta. Aşa de neajutorat. Chiar nu se poate face nimic? Viaţa
lui e în permanentă primejdie acolo.
- A cui nu e?
Tiana îl privi lung.
- Aşa e, acceptă ea cu greutate. Ieri am fost cu Teona la o febrică de tricotaje, Bela Breiner. Ne-au refuzat
cînd ne-au văzut actele. Nici ca femei de serviciu n-au vrut să ne angajeze. Vor să ne omoare. Asta vor.
- Vor să vă umilească, îi răspunse Gaiginu. Vor să vă vadă tîrîndu-vă în genunchi pe la uşile lor. E un joc
al nervilor. O mîndrie care trebuie înfrîntă. Duşmanul de clasă nu trebuie nimicit cu totul. El trebuie să
rămînă o ţintă mereu vie, mereu actuală spre care să se îndrepte acuzator degetul reprezentanţilor clasei
muncitoare spre a-l putea acuza pe el de neîmpliniri şi rateuri. Ştii tu, ţapul ispăşitor.
- Sau acarul Păun, îl completă ea oftînd. Nu ştiu ce s-ar fi ales de noi dacă nu ne ajutaţi.
- Ţi-am spus, ar fi trebuit să veniţi în genunchi la uşa lor. Ei asta vor şi dacă pînă acum au văzut în
povestea asta un fel de joacă, s-ar putea ca de acum să ia lucrurile în serios. Dar să ştii că eram la curent
cu ce aţi făcut ieri şi unde aţi fost alaltăieri şi în tot timpul cît nu ne-am putut întîlni.
Tiana îl privi veselă şi îşi scutură capul cu o mişcare energică.
- Nu cred!

192
- Ba să crezi. Inamicul nu trebuie pierdut din ochi. Aia e soarta bietului om, să fie mereu în centrul unui
ochi străin. În primul rînd ştiu că nu mai stai la mătuşa ta.
Tiana nu îşi putu ascunde uimirea şi scoase o exclamaţie neîncrezătoare.
- Aaaa! Nu se poate. Că doar nu eşti un duh care bîntuie prin vieţile noastre. Aşa e. Mătuşa a fost
avertizată că ţine în casă persoane suspecte.
- Şi te-ai mutat în garsoniera Teonei.
- Exact. E al unui unchi al ei care a fost deportat în Bărăgan. Dar cum de ştii ce facem fără să fi dat un
semn de viaţă?
- Nu numai că nu am dat un semn de viaţă, dar am şi ieşit foarte puţin în toată perioada asta. Însă nu
trebuie să uiţi că nimeni nu e chiar singur de tot pe pămînt.
Tiana zîmbi încîntată.
- Mai mergem în satul de pescari? Ştii ce mult mi-a plăcut? Ce păcat că s-a întîmplat tregedia cu domnul
acela.
Gaiginu îşi duse ceaşca la buze şi sorbi încet. Cînd o puse pe masă îl văzu zîmbind amuzat.
- Noi suntem în decembrie şi dumneaei visează la vară.
- Ce ştii tu, sclav al momentului? Viaţa trebuie în primul rînd visată. Cînd treci prin clipe grele, cum e
iarna asta, să nu rămîi niciodată prizonierul lor. Visează, domnul meu, visează cu ochii larg deschişi la
visul care va deveni pînă la urmă o realitate mai frumoasă ca visul tău. Zău că îţi trebuie o mare putere
de imaginaţie.
- Nici vorbă, o întristă el rostind vorbele cu detaşarea omului pentru care a visa presupunea un exerciţiu
prea complicat şi inutil.
- Ştiam eu că eşti sterp şi complet lipsit de sensibilitate şi că nu eşti în stare să te desprinzi de cenuşiul
ăsta aşa de tern.
- Dă-i tu `nainte cu fişa asta de caracterizare că poate mă angajează cineva de la Hollywood.
- Ce, n-am dreptate? se ţîfnoşi Tiana.
- Bineînţeles că nu, şi, cînd ţi-oi da o veste s-ar putea să devii aşa de incandescentă că o să ţi se sudeze
scaunul de popou şi o să pleci cu el spre casă şi ăştia or să anunţe miliţia populară că a dat hoţu’ cu
fundu-n ei.
Tiana încercă să nu rîdă, dar creţurile adunate la colţurile ochilor o trădară. Gaiginu făcu o pauză şi
începu să se uite pe fereastra cofetăriei de parcă uitase despre ce vorbea.
- Dar hai o dată, izbucni ea, că-ţi fac ceaşca pălărie.
- Chiar vrei să-ţi spun?
- Eşti un ticălos, şuieră ea. Îţi baţi joc de nervii mei sensibili.
- Şi damblagiţi.
- Şi, acceptă ea într-o aşteptare încordată.
- Ei, bine, stimată domnişoară, vom petrece revelionul... Se opri iar, urmărind-o cu un zîmbet larg.
- Dar hai odată. Eşti un ticălos căruia îi place să se joace cu o inimă nevinovată.
- Nu zău? Şi de ce nu anunţi organu’-n drept?
- Să ştii că mă supăr, îl avertiză ea devenind brusc serioasă.
- Calm, calm, o linişti Gaiginu cu ambele mîini întinse spre ea. Şi, cum îţi spuneam, o să petrecem
revelionul undeva la munte.
Ochii Tianei străluciră ca două diamante în roua dimineţii.
- Mai spune-mi o dată, izbucni ea abia reuşind să-şi înăbuşe strigătul.
- Cum ai auzit, la munte, cucoană.
- Îţi dai seama cîţi tovi ar crăpa instantaneu să afle un lucru atît de dramatic pentru soarta patriei? Ei se
chinuie să ne pedepsească, să ne umilească pînă într-atît încît să uităm că suntem oameni, şi nouă ne
arde să petrecem revelionul la munte. Ai uitat să-mi spui unde anume.
Gaiginu ridică neputincios din umeri.
- Uite ce e, şi acum suntem cît se poate de serioşi. Nu vorbeşti cu absolut nimeni.

193
 Pe chipul fetei se citea aceeaşi seriozitate şi Gaiginu ştia bine că se putea bizui pe ea. E ceva
organizat de ruşi undeva la un castel. Deocamdată nu ştiu mai mult. Azi o să mă întîlnesc cu Sabin.
Poate că are deja mai multe amănunte, dar mă îndoiesc.
- Şi cît o să stăm?
Gaiginu ridică iar din umeri.
- Esenţialul e că o să stăm.
Tiana îşi frecă veselă palmele.
- E ca un interludiu. Între două veri atît de fierbinţi un revelion şi mai fierbinte. Vezi, dacă în oceanul
ăsta de suferinţă ne e dat să ne bucurăm şi de asemenea clipe înseamnă că nu ne-a uitat Cine e acolo sus.
Dar George? întrebă ea dintr-o dată.
- Şi George, o asigură el zîmbind.

Barul de lîngă Statuia aviatorilor îi întîmpină cu acelaşi aer cald şi intim. Gina îi conduse la masa lor
pe care o păstra rezervată ori de cîte ori Austrianu îşi anunţa telefonic venirea. Mica orchestră nu îşi
începuse încă programul, dar în local se auzea muzica înregistrată pe o bandă magnetică.
Se întîlniseră în oraş puţin după patru. Cerul rămăsese întunecat, ameninţînd să potopească străzile
cu alte mormane de zăpadă. Frigul era pătrunzător înfigîndu-se ascuţit în trupul pe care îl făcea să-şi
dorească soarele verii.
Austrianu a oprit un taxi şi în mai puţin de un sfert de oră a ajuns la local.
- Ca de obicei? îi întrebă Gina aruncîndu-le o privire profesională peste zîmbetul amical.
- Mai întrebi? o abordă familiar Austrianu. Ba chiar aş zice că pe frigul ăsta ar fi nevoie de o doză
cvadruplă ca să ne readucă în stare de funcţionare.
- Vă aduc şi ţigări?
- Da, Gino, adu şi ţigări şi alune şi nişte fete din ansamblul folcloric al armatei...
- Numai al securităţii, şopti Gina aplecîndu-se spre el. Sunt mai excitante că li se vede tocul de la
pistolul pe care îl mai au în chiloţel.
- Păi dacă tot ştii atîtea lucruri, la ce mai pierzi vremea cu întrebări şi nu treci la fapte? o muştrului
Austrianu rîzînd.
Rămaseră singuri şi fostul colonel îşi aprinse o ţigară. Apoi se uită lung la Gaiginu.
- Nu-mi vine să cred, spuse el dînd din cap. Băiatu’ ăsta, Aciuciu, are o minte diabolică. Mie nu mi-ar fi
dat prin cap să scap de tine trecîndu-te la drept comun. Făcu o pauză, lăsînd-o pe Gina să-şi descarce
tava pe masă. Mda. Dacă ai şti ce tur de forţă a trebuit să facă Iliuşin ca să te scoată. Şi deocamdată e
bine să te afişezi cît mai puţin.
- Am înţeles că mă pot muta la mine.
Austrianu îi aruncă o privire înţepătoare prin fumul ţigării.
- Ai înţeles bine. O să te muţi, dar ai mare grijă. Iliuşin are totuşi o rază de acţiune limitată. Nu poate nici
el muta munţii din loc.
- Am înţeles, dar ce pot să fac?
- Deocamdată să stai la căldură. Afară e frig şi încă şi mai multă mizerie.
- Pe străzi şi în suflet.
- E bine că nu ţi-ai pierdut încrederea în tine şi că îţi arde de şugubăţii.
Gaiginu zîmbi.
- Am trecut şi prin mai rele.
- Vorbeşti prostii, îl opri Austrianu. Habar nu ai de ce sunt ăştia în stare. Am aflat deja că vor să-i
termine pe toţi particularii. Aşa că în curînd o să ne luăm rămas bun de la clubuleţul ăsta şi o să dăm o
fugă la comparativă să-i radem un basamac.
- E o veste năucitoare, spuse Gaiginu sincer întristat.
- Şi măcar de ar fi singura.
- Mai ai şi altceva?
- Mda. Cum ar fi că to’aşii se pregătesc să dea ţării o lovitură de graţie, impunîndu-şi idioţeniile pe care
le-au preluat de la imbecilul ăla de Marx.

194
- Cam dur cu tataia Marx, observă Gaiginu ţinîndu-şi paharul în mînă.
- O să-ţi spun doar un lucru şi cu asta îl arunc pe susnumitul la closet, că n-are nici un rost să-i ţinem
hoitul aici pe masă. Marele giniu a lu’ revoluţia n-a reuşit măcar să dibuie că oala o să dea în foc nu în
ţara unde muncitorii o duc cel mai bine, adică Anglia aşa cum a susţinut prostia sa sus şi tare, ci în aia în
care o duc cel mai rău, cum de altfel o vor duce tot timpul, adică în Rusia, chiar dacă sunt aşa de feeric
luminaţi dă lampa lu’ Ilici. Aşa că marele învăţător n-are nici un motiv să-şi ţină labele la vedere pentru
a-i fi linse de politruci.
Urmă o pauză scurtă cînd sorbiră din coniacul cu aroma perfecţiunii.
- Eu tot n-am înţeles foarte bine ce s-a întîmplat, suspină Gaiginu.
- Ce să se întîmple? Aciuci a pus la cale atacul dubei care aducea banii la unitatea lui fra-su. Tu şi cu
domnul Apostu figuraţi ca autori ai jafului. Noroc cu Iliuşin care a reuşit să-ţi găsească un alibi. Exact în
ziua respectivă te aflai sub ancheta lor. Cică fuseseşi reclamat de unul dintre şoferii ambasadei că i-ai
acroşat maşina. Ăştia a trebuit s-o înghită, dar le-a căzut cam greu.
- Aciuci! exclamă Gaiginu privindu-şi ţintă prietenul. Dar ce e mai mult acest Aciuci decît primul
secretar pe Bucureşti? De unde are el atîta putere?
- Din aceea că e primul secretar al centrului nervos. Îi aruncă o privire sugestivă lui Gaiginu şi continuă
ceva mai degajat. Oricum, săptămîna viitoare n-o să fii în Bucureşti. Pleci la Braşov. Iliuşin a mai
descoperit un duşman al poporului.
Gaiginu dădu încet din cap. De cînd fusese la mare nu mai avusese nici o misiune şi se întreba
încordat cînd va fi următoarea.
- Sper să nu ne strice revelionul, spuse el îngrijorat. Ştiu pe cineva care m-ar omorî fără milă.
Austrianu zîmbi.
- I-ai spus Tianei?
- Crezi că-i puteam spune a doua zi după ce ajungeam acolo?
- Mda. Numai că trebuie să fii cu cea mai mare băgare de seamă. Ruşii ăştia au învăţat o grămadă de
şmecherii. Ştii ce cred? Că vor să vadă în ce măsură avem vreo relaţie cu diplomaţii occidentali.
Gaiginu tresări fără voia lui.
- Ce să caute diplomaţi occidentali la aşa ceva?
- Uite că au ce să caute. Cred că ruşii vor să stabilească nişte contacte mai puţin la vedere. Ştii tu, nişte
legături mai speciale pe care să le activeze numai în cazuri de maximă necesitate. În plus ne au şi pe noi
sub control. Fiecare pas o să ne fie analizat. Fiecare gest sau vorbă.
- N-au decît, spuse linştit Gaiginu. Personal nu cunosc pe absolut nimeni din lumea ambasadelor, aşa că
n-am de ce să-mi fac probleme.
- Ba ai, îl contrazise Austrianu cu oarecare duritate. Ba ai, pentru că orice semn de simpatie faţă de ei
poate avea conscinţe din cele mai urîte pentru noi. Şi ei atîta aşteaptă. Apropo, hai să-ţi spun una de-o să
te lase bouche bree.
Gaiginu îl privi curios, lăsîndu-şi paharul pe masă.
- Ia şi o alună,bre, aporpo de bee, îl invită Austrianu. Acum, cît se mai găsesc. În plus nu e bine să te
prindă o bombă pe stomacul gol.
- Ei! îl îndemnă Gaiginu cu răbdarea pierită.
- Partenerul occidental a primit o cerere şoc. Îşi duse tacticos paharul la gură, lăsîndul pe celălalt pradă
unei aşteptări încordate.
- Îţi baţi joc de mine? mîrîi el încruntat văzîndu-l cum îşi scoate alene o ţigară din pachet şi începe să o
examineze cu un interes ştiinţific.
- Nu te poate opri nimeni s-o crezi şi pe asta. Cu atît mai mult cu cît şi eu am crezut că mă ia cineva în
balon. Mda. Deci, soţiei ambasadorului francez la Bucureşti, soţie care altfel s-a şi năsut pe pămîntul
scumpei noastre patrii, i s-a fost adresată o cerere cel puţin bizară. Femeia a fost oprită în vama
aeroportului Băneasa de doi bădărani ai securităţii autohtone, din care unul, conform descrierii,
corespunde pînă la identitate cu tov Gingu, ştii tu, colonelu’... fratele... Gaiginu dădu agasat din cap,
făcîndu-i semn să continue. Nu ştiu din ce surse fusese informat că avea asupra ei o scrisoare
„defăimătoare” pentru regimul din România.

195
- Scrisoarea lui Maghiar.
- Exact. Asta ca să-ţi dai seama că păduchii ăstora nu dorm. Scrisoarea i-a fost oprită şi păstrată ca în
Caragiale. Adică, în caz de... pac la războiu.
- În schimbul a ce?
- Exact, domnul meu. În schimbul a ce? În schimbul unui avion. Ceva mic, gingaş, cochet, în stare să
aterizeze şi pe o pistă improvizată, o poiană, dacă vrei chiar să-ţi traduc. Ei, ce părere îţi faci?
- Ce părere să-mi fac? Că, din păcate, ca întotdeauna, tot tu ai dreptate. Deci, tovărăşelu’ Aciuci se
pregăteşte să-şi facă ieşirea.
- Eu sunt ferm convins de asta. Şi totuşi tipul ăsta e atît isteţ, cît şi periculos. Am observat că de la o
vreme se fereşte să mai discute lucruri importante atît în biroul de la serviciu, cît şi în dormitorul de
acasă. Aşa că am rugat-o pe Mioara să-i smulgă urechile de pe unde i le-am plantat. Şi apropo de urechi,
cînd o să te întorci la tine, să şti că ţi-au smuls-o şi pe a ta din telefon.
- Nu zău?! exclamă Gaiginu vesel. Cred că ambele măsuri au fost cele mai bune cu putinţă, continuă el
privindu-l gînditor pe Austrianu. Apropo de Mioara, cu ea vrei să vii?
Austrianu stinse ţigara şi făcu o figură nelămurită.
- Nu ştiu. Nu m-am hotărît încă. Deşi e neapărată nevoie să vin însoţit de cineva. Mioara e o fată
excelentă, dar nu pot şti dacă nu se scapă la cineva. Ar fi groaznic.
- O lămureşti tu. Am uitat să te întreb, pe cînd e aşteptată venirea avionului?
Austrianu îl privi pe sub gene şi zîmbi.
- Inteligentă, dar şi dificilă întrebare. Totul depinde numai de pohta tovului. Cînd va hotărî el, atunci
oamenii noştri se vor da peste cap să satisfacă gusturile cele mai nebuneşti ale clientului. Mda, cam asta
ar fi, domnul meu, concluizonă Austrianu privind în jur cu nostalgia celui care se uită pentu ultima oară
la ceva scump lui.
- Hai, nu mai fi trist, încercă Gaiginu să-l îmbărbăteze. Doar ştii cîte zvonuri zburdă libere pe străzi.
- Ăsta nu e un zvon, băiatule. Cîrciumioara asta o să fie închisă. Şi nu numai ea. Cade cortina peste o
lume. O cortină grea, de plumb. Oftă şi vru să-şi mai aprindă o ţigară, dar renunţă. În fine, vorba ta, ce
rost are să plîngem? Au pierdut alţii infinit mai mult, dar nu şi speranţa.
- Păi dacă tot vor să-l închidă, eu zic să nu plecăm. Să rămînem pînă ce le-om dovedi francezilor că
avem cel puţin la fel de multă virtute ca şi ei.
- Aşa e, băiatule, îl aprobă Austrianu vesel. Unde să pleci? Tu nu vezi ce vreme e afară? Unde mai pui că
au venit şi abanoasele să se lege de instrumentaţia lor. Dacă tu eşti înnebunit după blues, pentru mine
jazzul e totul.

Aciuci coborî din maşina de serviciu în faţa clădirii cenuşii a închisorii Rahova. Prezentă ofiţerului
de serviciu un ordin de intrare, apoi fu condus la subsol unde se opri în dreptul unei celule. Plutonierul
care îl însoţea o deschise şi rămase în poziţie de drepţi aşteptînd ordinul.
- Te întorci peste o jumătate dă oră, îi spuse Aciuci şi îi făcu semn să plece.
Înăuntru, pe un pat de şipci încastrat în peretele pe care şiroia apa, se zărea un trup ghemuit înr-o
încercare disperată de a scăpa de frigul pătrunzător. Mogîldeaţa îşi săltă capul şi îşi miji ochii încercînd
să descopere cine îl vizita. În clipa următoare sărea de pe ţambal, luînd o poziţie umilă, cu mîinile
atîrnîndu-i pe lîngă corp şi capul plecat.
- A! făcu Aciuci părînd afectat de condiţiile din celulă. A, nu se poate. Cel mai mare plastograf român în
viaţă, pentru a cărui capturare s-au aruncat atîtea fonduri preţioase, e tratat aşa dă neomeneşte. Un
asemenea talent să fie dispreţuit prin condiţiile îngrozitoare în care a fost pus la păstrare.
- Sărumîna, domnule Aciuci, îl salută bărbatul cu acelaşi aer umil.
- Măi, Pitulescule, nu ţi-e frig?
- Ba da, sărumîna, domnule Aciuci.
- Şi din cauza cui ţi-e aşa dă frig?
- Numai din cauza mea, domnule Aciuci, răspunse bărbatul ţinîndu-şi capul plecat cu umilinţă.
Era un tip mărunt, cu o constituţie firavă. Capul pleşuvit de timpuriu avea o formă ciudată, uşor
ascuţit şi alungit ca un ou. Îi puteai ghici ochii alunecoşi, incapabili să privească drept în faţă. Avea ceva

196
de şopîrlă, gata să se furişeze, scăpînd mereu din pumnul care ameninţa să se închidă. Pe vremuri
strînsese o avere fabuloasă falsificînd cecuri, carnete bancare, ordine de plată. Fusese prins din
întîmplare şi nu pentru falsificarea documentelor, ci pentru că se aflase în preajma unui grup care
manifesta împotriva noului regim din România. Aciuci asistase la interogatoriul lui şi observase stupefiat
că scrisul de pe hîrtia lui Pitulescu era identic cu cel al arestatului a cărui declaraţie îi folosise de model.
Primul secretar al Organizaţiei de Bucureşti luă altă declaraţie şi îl puse pe Pitulescu să o copieze. Spre
uluiala lui, Aciuci constată că între cele două scrisuri nu exista nici o diferenţă. Îşi dădu seama că se afla
în faţa unei comori şi, la ordinul lui, Pitulescu rămăsese în Rahova. Altfel ar fi fost trimis la canal. De
atunci Pitulescu devenise sclavul dorinţelor lui Aciuci.
- Cît crezi tu, Pitulescule, că o să mai stai aici, pă banii partidului?
- Cît timp veţi mai avea nevoie de mine, răspunse cu aceeaşi umilinţă falsificatorul.
Aciuci rîse mulţumit. Avea şi de ce. Nimeni nu descoperise talentul ieşit din comun, dar se ştia că era
vorba de un element politic periculos care trebuia ţinut sub obseraţie.
- Aşa e, Pitulescule. Cît voi mai avea nevoie dă tine. Cît voi mai avea nevoie dă tine? Se apropie de
peretele de lîngă uşă şi aprinse lumina, lucru interizs deţinuţilor.
- Ia loc, Pitulescule, am ceva pentru tine
Deţinutul se aşeză încet pe scaunul şubred din dreptul mesei mici, negeluite.
- Frig al dracului, constată Aciuci privind hainele ponosite ale falsificatorului, din care răzbea un miros
greu, O să cer să ţi se dea un echipament adecvat, continuă el rîzînd. Unu’ demn dă talentu’ tău. Făcu o
pauză, apoi scoase din buzunarul paltonului o hîrtie pe care o despături cu grijă. Purta antetul Internelor
şi reprezenta ordinul generalului Bondărescu prin care colonelul Gingu era împuternicit să o
percheziţioneze pe doamna Frandin, soţia ambasadorului francez la Bucureşti. Ordinul ar fi trebuit
returant generalului imediat după executrarea lui, dar evenimentele s-au precipitat şi chiar a doua zi
Gingu a plecat în misinue contra „hoardelor de bandiţi” aciuaţi prin munţi. Generalul Bondărescu a
plecat şi el într-o delegaţie în străinătate şi la întoarcere uitase complet de ordinul expediat în scris
colonelului Gingu.
Aciuci citi hîrtia încă o dată şi dădu mulţumit din cap.
- Pitulescule, spuse el întinzîndu-i actul, ia să copiezi tu chestia asta pă chestia asta, şi îi întinse o altă
foaie se hîrtie cu acelaşi antet al Internelor.
Pitulescu examină cîteva minute literele, înclinaţia lor, felul în care cădeau pe hîrtie şi îl întrebă pe
Aciuci dacă mai avea o coală pentru că ar fi fost bine ca, mai întîi să-şi facă puţin mîna.
Aciuci încuviinţă cu o mişcare binevoitoare a capului şi îi întinse o coală albă. Pitulesu desenă grăbit
cîteva litere. Le examină critic, apoi zîmbi mulţumit. Aciuci îşi aruncă o privire pe bucata de hîrtie, o luă
şi se apropie de bec, comparînd atent scrisurile. Imposibil să descope cea mai mică diferenţă.
- Uite ce faci, spuse el apropiindu-se de masă. Copiezi exact tot ce e aici şi adaugi: „Scopul acestei
acţiuni e şantajarea numitei Frandin Mireille, soţia ambasadorului Franţei în România pentru obţinerea
unui avion în scopuri personale.” E clar?
- Sărumîna, domnu Aciuci, mai clar de atît nu se ezistă.
După ce termină îi întinse documentul lui Aciuci. Primul secretar luă ambele foi şi le examină cu
atenţia încordată. Ar fi putut să jure că ambele fuseseră semnate de acelaşi Bondărescu doar cu clipă
înainte. Mai lipsea ştampila ministerului, dar asta era un fleac.
Aciuc zîmbi încîntat, se apropie de Pitulescu aşezat încă pe scaun şi vru să-l bată amical pe umăr, dar
se abţinu văzîndu-i haina jegoasă.
- Aşa, bărbate, bună treabă. Roagă-te să mai am nevoie dă tine.
Pitulescu se ridică grăbit şi îşi reluă poziţia umilă cu capul lăst în pămînt.
- Sărumîna, domnu Aciuci, sper să nu vă dezamăgesc niciodată.
În acelaşi moment se deschise uşa celulei şi secretarul organizaţiei de bază pe Bucureşti ieşi grăbit,
temîndu-se parcă să mai inspire aerul mucegăit.

În liniştea adîncă a înălţimilor fîlfîitul uşor de aripi se imprimă ca frunza arămie a toamnei în
imensitatea catifelată a cerului.

197
 Apostu, care rămăsese de planton peste noapte încotoşmănat în şubă, văzu porumbelul planînd lin
prin dreptul intrării în peşteră, apoi dispăru înăuntru şi se aşeză pe unul din bolovani, rotindu-şi curios
mărgelele ochilor.
Potcovaru se ridică imediat de pe grămada de paie şi se apropie de mesagerul rămas nemişcat. Îi
desfăcu biletul legat de picior şi aprinse o lanaternă.
- Pregătirea! ordonă el scurt.
Ceilalţi se ridicară de la locurile lor fără să întrebe nimic. Îşi cunoşteau bine şeful şi, dacă luase
hotărîrea atît de rapid însemna că se întîmplase ceva grav. Îşi verificară armele pe care le ascunseră sub
pufoaicele vătuite. Fiecare avea un cuţit de vînătoare. Potcovaru îl ţinea pe al lui în mîneca hainei, prins
cu un dispozitiv adus de Gaiginu, care i-l punea în palmă în caz extrem.
Apostu uită de oboseală. Era pentru prima dată cînd trebuia să participe la o acţiune, şi îşi simţea
inima bătîndu-i cu forţa unui ciocan.
Coborîră în viteză poteca îngheţată şi Apostu a fost iarăşi surprins de propriul lui corp, care depăşea
cu uşurinţă încercări peste care i-ar fi fost imposibil să treacă pînă atunci.
- În dimineaţa asta trebuie să vină un camion sau două de la securitate să adune toate animalele
rechiziţionate. O să le dăm şi noi o mînă de ajutor să se sature de ele.
Agitaţia care cuprinsese satul se simţea pînă departe. Ţipete şi zvonul unei forfote care ameninţa să
se transforme în incendiu. Prin pîcla cenuşie se vedeau mogîldeţe fugind de colo colo, prinse parcă într-
un joc haotic.
Se opriră sub stînca dincolo de care începea satul. Dintr-o curte ieşiră doi soldaţi. Ţineau în braţe
cîteva păsări care se zbăteau violent. În urma lor venea alergînd o femeie care ţipa disperată.
- N-aţi luat porcu’? Ce mai vreţi de la noi? Barim amărîtele alea de orătănii să le lăsaţi.
Soldaţii continuară să meargă fără să o bage în seamă.
Uliţele satului erau pline de scene asemănătoare. Uşile caselor erau deschise cu izbituri de picior.
Pretutindeni femei şi bătrîni alergînd disperaţi, încercînd să apere ce le mai rămăsese.
- Nici pe vremea tătarilor n-a fost aşa ceva, şopti Dinu Stancu.
- Ne întîlnim la primărie, spuse scurt Potcovaru. Tu, Apostule, rămîi cu mine.
Luptătorii se răspîndiră prin sat, amestecîndu-se în mulţimea de oameni şi soldaţi. În centrul satului,
lîngă clădirea primăriei, se vedea un camion în care militarii înghesuiseră păsările şi animalele mici. În
spatele camionului fuseseră adunate vacile, boii şi caii. Hărmălaia animalelor înspăimîntate se amesteca
asurzitor cu blestemele şi înjurăturile oamenilor. Soldaţii ameninţau cu paturile armelor pe toţi cei care
îndrăzneau să se apropie de lanţul pe care îl formaseră cu trupurile lor.
Dinu Stancu şi Ilie Tănase ajunseseră şi ei acolo, amestecîndu-se printre săteni.
- Ce dracu se întîmplă aici? îl întrebă Stancu pe unul dintre bătrînii care privea neputincios la militarii
înarmaţi.
- Ce se întîmplă? Mama lor de hoţi, scrîşni bătrînul cu pumnii strînşi. Vor să ne omoare de tot. De
alaltăieri au început să adune vitele. Am zis că s-ar opri la atît. Da’ din noaptea asta zici că le-a intrat
dracu-n suflet. Umblă ca nebunii prin toate casele. Au scotocit fiecare ungher. Cică ar avea de ştire că
sunt partizani prin apropiere şi noi îi ajutăm. Mama lor de javre comuniste. Vor să stăm cu mîinile în sîn
şi să ne uităm cum iau pieile de pe noi.
- Şi dacă tot n-au găsit partizani, au găsit găini.
Bătrînul îl privi lung dar nu reuşi să-i desluşească figura prin dîrele cenuşii ale dimineţii.
- Păi astea-s mai rele ca partizanii, spuse bătrînul fără să zîmbească.
- Uite-l şi pe frati-tu, îi şopti Stancu lui Ilie, arătîndu-i-l din ochi pe Marin aflat într-un alt pîlc de ţărani.
Din clădirea primăriei se ivi primul secretar al comunei, un bărbat bondoc, scund, ale cărui braţe
tăiau aerul cu mişcări largi. Purta o căciulă de oaie dată pe ceafă şi un cojoc scurt care nu îi cuprindea
pîntecul revărsat peste centura soldăţească.
- De ce vă agitaţi, tovarăşi? striga el de pe prispă încercînd să domine vacarmul. Doar vi s-a zis clar că
partidu’ nostru are nevoie de efortul tuturor să-şi poată îndeplini politica de ajutorare a maselor.
După clipa de tăcere urmară huiduieli şi fluierături.
- Al dracului să fii tu cu partidul tău cu tot!

198
 Din spatele uşii se ivi un militar în uniforma subofiţerilor de securitate. În mînă ţinea revolverul
îndreptat asupra oamenilor.
- Unu’ dacă îl mai aud, răcni el, îl împuşc pe loc, ca pe un cîine.
Urmă un moment de tăcere tensionată.
- Iorgulescule, strigă subofiţerul unuia dintre soldaţii care formau lanţul din jurul camionului, a venit toţi
oamenii?
Sergentul ridică un braţ şi răspunse.
- Mai am trei oameni şi tovarăşii plutonieri.
- Durdanu şi Tongulea n-a venit încă?
- Trebuie să vină, ta’ major, răspunse sergentul. A dat peste doi cai ascunşi la unu’ şi a rămas să-i aducă.
- Şi ăia trei soldaţi?
- A răms la celălalt capăt al satului. Trebuie să vină şi ei.
Jos, la cîţiva paşi de lanţul militarilor, mulţimea începuse iar să se frămînte în ciuda armelor
îndreptate spre ea.
Potcovaru şi Apostu ocoliseră casa Elisabetei şi intrară pe o uliţă strîmtă. În jurul uneia din curţi
văzură adunaţi mai mulţi săteni urmărind doi plutonieri care băteau cu furie capetele şi spinările a doi
armăsari de un negru strălucitor. Animalele superbe se cabrau, aruncîndu-şi copitele în aer. Cei doi
subofiţeri, lac de apă, cu mantăile deschise şi centurile spînzurîndu-le pe şale, băteau spinările cailor cu
reteveie de lemn fără nici un rezultat.
- Ăştia sun armăsarii lui Toma, şopti un sătean. Sunt mult mai deştepţi ca miliţienii ăştia. Poţi să-i omori,
dacă nu aud vocea stăpînului nu se mişcă.
- Şi cu stăpînul ce s-a-ntîmplat? întrebă Potcovaru privind supliciul animalelor.
Bătrînul dădu încet din cap şi îşi aprinse o ţigară.
- Ce au făcut cu Toma? Ce-or să facă şi cu noi. L-au omorît chiar acu. Cică ăsta e ordinul să se facă cu
toţi care ascund animalele.
- Şi în casă nu mai e nimeni?
- Pe femeie au dus-o la primărie din acelaşi motiv, iar băieţii sunt fugiţi de acasă. Luptă prin munţi. Da’
eu zic că s-au răzbunat ticăloşii ăştia, că de mult îl urmăreau pe Toma.
Potcovaru îl lăsă pe bătrîn să-şi fumeze ţigara şi se strecură printre ceilalţi săteni pînă ajunse în
dreptul unia dintre plutonieri.
- Oameni buni, nu vedeţi că-i omorîţi şi nu au nici o vină. Sunt animale, nu oameni. De unde să ştie ce
vreţi voi de la ele?
Cei doi se opriră şi se întoarseră uluiţi spre Portcovaru. De sub căştile de oţel prăvălite peste frunţile
înguste se scurgeau pîraie de sudoare. Plutonierul aflat în dreptul lui Potcovaru îşi îndreptă spatele şi
aruncă reteveiul, punînd mîna pe arma atîrnată de umăr.
- Da tu cine eşti? se răsti el în timp ce îndrepta ţeava armei spre necunoscut.
- Un sătean, răspunse partizanul părînd că bate în retragere.
- Eşti de aici, din sat? continuă plutonierul neîncrezător. Da’ pînă acu’ unde ai fost că nu te-am văzut? Ia
să-ţi văd actele!
- Da, şefu, răspunse Potcovaru încet, părînd speriat de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Îşi duse
încet mîna spre buzunarul pufoaicei şi în acelaşi moment dispozitivul se desfăcu. Simţi în podul palmei
plăseaua cuţitului şi, cu o mişcare neaşteptată îşi ridică braţul. Lama pătrunse pe sub maxilarul
subofiţerului cu atîta forţă încît aproape că îi smulse casca de pe cap. Celălalt militar nu mai apucă să
reacţioneze. Piciorul uriaşului îl izbi în vintre, făcîndu-l să cadă la pămînt. Potcovaru se aplecă
fulgerător şi îi înfipse lama sub ureche. Zăpada se înroşi de sîngele care zvîcnea din rană.
Sătenii amuţiră, dar spre surprinderea lui Apostu, care rămăsese paralizat de viteza acţiunii, luară
imediat cele două cadavre şi le traseră spre rîpa care mărginea satul.
- Îi băgăm în căpiţele de fîn, spuse cineva pierzîndu-se în semiîntunericul dimineţii.
- Hai! auzi Apostu ordinul şi alergă mecanic după Potcovaru.
În faţa primăriei mulţimea a fost brusc cuprinsă de agitaţie cînd văzură şoferul şi încă un însoţitor
urcîndu-se în cabina camionului. De pe prispă plutonierul major strigă sergentului.

199
- Iorgulescule, nu mai am timp. Trimite nişte oameni să vadă ce se întîmplă cu tîmpiţii ăia doi. Hai că
pierdem vremea. Camionul pleacă acum şi voi veniţi cu vitele. E clar ordinul?
- Să trăiţi, ta’ major! răpăi Iorgulescu
Plutonierul major coborî în viteză urmat de secretarul de partid al comunei care se oprise în dreptul
cabinei. Dinăuntru majorul îi făcu semn că nu mai era loc şi pentru el. Motorul începu să se ambaleze şi
camionul se desprinse din loc. Mişcarea i-a fost frîntă de o rafală scurtă. Ochii plutonierului rămaseră
larg deschişi privind cu o uluială lipsită de viaţă drumul care nu i se mai deschidea. Şoferul şi însoţitorul
lui avură aceeaşi soartă.
Sătenii se împrăştiară ţipînd. Luaţi prin surprindere soldaţii se aruncară la pămînt şi începură să se
tîrască în căutarea unui adăpost.
- Cu voi n-am nimic, tună o voce care acoperi vuietul spaimei. Vă lăsaţi armele şi plecaţi.
Soldaţii se ridicară greoi privind cu groază la ţevile îndreptate asupra lor.
- Am spus să lăsaţi armele şi să plecaţi, tună iar vocea lui Potcovaru.
- Ne omoară ăştia la unitate dacă venim fără arme, izbucni aproape plîngînd sergentul.
Potcovaru cîntări la repezeală situaţia şi le ordonă să-şi scoată încărcătoarele. Le strînseră pe toate şi
le puseră într-un sac.
- Să le spui tovarăşilor că aşa vor păţi toate hoardele de sălbatici ieşiţi din Siberia să ne jefuiască.
Grupa o luă la fugă urmărită de fraţii Tănase pînă la ieşirea din sat. Abia atunci observară că printre
ei era şi un civil. Unul scurt şi gras care alerga cu obrajii congestionaţi şi colţurile gurii îmbălate.
- Ai văzut ce tare e partidu’ ăstora la fugă? întrebă cineva făcîndu-i pe ceilalţi să rîdă. Apoi ţăranii se
strînseră în jurul partizanilor.
- Unde e Elisabeta? întrebă tare Potcovaru încercînd să o descopere printre ţărani.
- E acasă la Toma, îi răspunse o bătrînă. Încearcă să-l salveze. Mai trăia cînd am plecat eu de acolo. Şi
amu ce facem, maică? urmă bătrîna speriată. Or să vină înapoi. Că doar nu credeţi că s-or speria dintr-
atît. Putineanu a fugit ca un iepure cît e el de băţos. Cred că ştiu d’acu toţi ce s-a-ntîmplat.
- Or să vină ei, o să venim şi noi, pînă cînd unii n-or mai pleca deloc, răspunse posomorît Potcovaru. Noi
luăm camionul ăsta de aici şi îi dăm foc între dealuri. Barim atîta pierdere să aibă şi ei.
- Şi cu animalele? O să vină iar după ele, răsună o altă voce.
Potcovaru ridică neputincios din umeri.
- Pînă vor veni, să şi le ia fiecare. Azi aţi învins voi. Mîine...
- Or să facă prăpăd ticăloşii ăştia, spuse Grigore Doncu în timp ce urcau poteca abruptă.
- Prăpăd fac ei oricum, îi răspunse Potcovaru privind întunecat prin pîcla deasă care coborîse ca un
acoperiş cernit peste munte. Prăpăd e în toată ţara. Mai mult de atît ce să facă?
- Şi atunci ce rost mai are toată povestea asta? întrebă mîhnit Ilie Tănase
- Are, Ilie, se auzi iar vocea mohorîtă a lui Potcovaru. De ce să credă ei că pot face chiar tot ce vor făr’
ca nimeni să le dea peste degete. Noi nu suntem oameni, Ilie? Noi nu avem chiar nici o vlagă în noi? Eu
m-am născut om liber şi aşa o să pier. Sclav n-a fost niciunul dintre ai mei şi nici n-o să fie.
Sus, în peşteră, se aşezară în jurul focului aprins la repezeală de Grigore. Potcovaru rămase cu capul
sprijinit în pumni, privind cana de tablă dintre picioare în care licărea stins răchia. Oftă şi şopti abia
auzit.
- Şi atunci le-am spus cailor că, decît să ajungă salam în abatoarele nenorociţilor ăstora, mai bine să
piară cu demnitate de foame şi armăsarii au nechezat fericiţi. Îşi ridică încet privirea urmărind jocul
limbilor de foc desenînd umbre alungite în jur.
- Un animal ar putea face aşa ceva unui alt animal, unui alt om, oricui? Nu! Animalul îşi are demintatea
lui şi respectă demnitatea celorlalţi semeni ai lui. Nu i-ar batjocori, nu i-ar umili, nu i-ar supune
suferinţei. Numai la om poţi vedea aşa ceva. Cam aşa arată toată istoria lui. Ce altceva înveţi din ea decît
cum an de an, clipă de clipă Cain îşi ucide neîncetat fratele fără nici o remuşcare, fără să se sature, fără
să ezite. Dar dacă numai l-ar ucide tot ar mai fi cum ar mai fi. Dar pînă nu adaugă crimei batjocura,
călcatul în picioare, ucisul parcă n-are gust. Cred că de acolo, de sus, Cine a avut ideea să ne
zămislească în ăst chip se uită şi oftează trist. În mod sigur că una a avut în gînd şi alta a ieşit aici, pe
pămînt. Ca să vezi ce fiinţă perversă poate fi omul.

200
 Au plecat amîndoi în zori. Primiseră vestea adusă de un porumbel că Apostu va fi aşteptat în şaua
dintre munţi cu două zile înainte. Potcovaru ieşise primul din peşteră cu schiurile în mînă. Şi le fixă pe
bocanci şi începu să alunece încet. Apostu simţi o strîngere de inimă. Învăţase destul de multe despre
schiat, dar problemele erau încă şi mai multe. În faţa lui văzu desnul schiţat de schiurile lui Potcovaru. I
se părea că o nălucă aleargă în goană prin spuza albă a dimineţii împroşcînd cu un nor diamantiu aerul
îngheţat. Încercă să se ţină după el şi îşi simţi respiraţia retezată de o mînă geruită. Vedea vîrful
schiurilor săltînd nebuneşte peste moviliţele de zăpadă prin pîcla umedă care îi aburea ochii. O porţiune
de gheaţă îi fură piciorul şi se răsturnă. Se rostogoli prin zăpadă şi se opri brusc, ţinîndu-şi capul ridicat,
căutînd cu disperare aerul care parcă fugise din jurul lui. Năluca din faţă dispăruse aproape complet.
Rămăseseră doar dîrele schiurilor. Se ridică încet şi se pipăi grijuliu. Simţea o durere ascuţită în coaste,
dar nu i se întîmplase nimic mai grav. Spre norocul lui schiurile rămăseseră la locul lor. Îşi reluă cursa cu
picioarele tremurînde. I se părea mai uşor singur, fără prezenţa apăsătoare a lui Potcovaru.
După ce se întorseseră din sat făcuse imprudenţa să-l întrebe dacă acţiunile lor erau legale şi
Potcovaru s-a apropiat de el cu figură crîncenă, l-a apucat de reverele hainei şi l-a ridicat ca pe un fulg.
În clipa aceea a crezut că îl va izbi de peretele peşterii şi totul se va sfîrşi în chipul cel mai ridicol.
- Dar ce dracu e legal în ţara asta? a răbufnit Potcovaru privindu-l crîncen prin lamele strînse ale ochilor.
Te pomeni că comuniştii şi regimul lor? Păi mizeriile astea s-au instalat aici coborînd de pe tunurile
ruşilor şi au încercat să se legitimeze prin nişte alegeri furate cu nesimţire în văzul tuturor. Te pomeneşti
că asta e legal? Au vîndut ţara ruşilor şi acum îi servitoresc ca nişte slugi umile, batjocorind un neam
întreg, căruia cei mai mulţi dintre ei nici nu-i aparţin. Asta e legalitatea comuiştilor. Şi-au bătut joc de
ţară şi nu se vor lăsa pînă nu o vor scufunda complet în mizerie şi îi vor face poporul de nerecunoscut.
Aşa va fi.
De atunci urmaseră două zile cînd Potcovaru nu îi mai adresase nici un cuvînt. Nici măcar nu se mai
uitase la el. Se simţea cu atît mai stingher cu cît şi ceilalţi adoptaseră aceeaşi atitudine. Poate le era greu
să înţeleagă prin ce trecea un om pentru care toată viaţa respectarea ordinei impusă, nici el nu ştia de
cine, făcuse parte din comportamentul lui cel mai firesc.
Cînd reuşi să ajungă la capătul pantei era lac de sudoare în ciuda frigului năprasnic şi picioarele îi
tremurau gelatinoase. Încercă să spună ceva printre gîfîituri, dar renunţă. Potcovaru privea încremenit în
direcţia din care ar fi trebuit să se ivească Gaiginu. Albul zăpezii se amesteca lenevos cu pîcla ceţoasă
întinsă ca o pînză rară. Uriaşul strivi o înjurătură între dinţi şi rămase în aşteptare, sprijint în beţele
schiurilor.
- Ce dracu, am venit chiar aşa de devreme? se miră el agasat consultîndu-şi resemnat ceasul.
Se aşternu o tăcere duşmănoasă, tăiată de şuieratul ascuţit al vîntului. Apostu privi înfiorat în jur. În
depărtare se ivea coama domoală a celuilalt munte. O spinare imensă, albă pe care atîrna perdeaua ceţii
întinsă de vîrfurile unor brazi stingheri. În răstimpuri vîntul îşi agita trupul din săbii acoperind zăpada
care scîrţîia cu urlet de lup. Îl privi pe Potcovaru cu coada ochiului şi indiferenţa lui calmă îl mai linişti.
Încercă să-şi închipuie ce i s-ar fi întîmplat dacă ar fi rămas singur acolo. Fiorul de gheaţă i se înfipse ca
un pumnal în suflet. Se cutremură şi refuză să-şi ducă gîndul mai departe. Brusc Potcovaru îşi îndreptă
privirea sticloasă spre el. Prin aburul care îi împăienjenea ochii reuşi să descopere pe chipul uriaşului un
altceva pe care îl căutase cu înfrigurare în tot acel timp. Bărbatul îi zîmbi, părînd împăcat cu ce se
întîmpla.
- Ce, ţi-e frică? îl întrebă el. Pentru viaţa ta? N-ai nici un motiv. Viaţa pe care o ai e doar un bun
încredinţat ţie temporar, un pretext, calea de a-ţi purifica prin cîteva încercări sufletul. Nimic mai mult.
Ce faci cu ea e pur şi simplu o chestiune care ţine de fiecare. Ceva ce ar trebui să te afecteze doar pe
tine şi atît. O să spui că Stalin sau Hitler au făcut din viaţa lor bici pentru toţi ceilalţi. Nu te contrazic.
Dar asta e pentru că prea suntem păcătoşi. Asta e pedeapsa şi trecutul fiecăruia prin purgatoriu. Hitler,
Stalin nu sunt ei, sunt doar nişte unelte. În rest e doar o chestiune de interferenţă. Dar, dincolo de acest
vremelnic bun încredinţat ţie din motive şi raţiuni pe care n-ai cum să le înţelegi, se află infinitul,
eternitatea sufletului care ajunge acolo purificat după toate încercările prin care trece aici pentru a face
posibilă contopirea lui deplină şi definitivă cu o natură misterioasă, despre care nu ştim nimic pînă la

201
trecerea pragului. Pentru asta trebuie să mulţumească fiecare părinţilor, că, punînd în tine o boare din
sfînta suflare a duhului ţi-au deschis fereastra spre eternitatea care porneşte dincolo de vremelnica şi de
multe ori nefericita viaţă. De eternitatea asta mi-e mie dor, de misterul pe care nu îl pot întrezări din
cauza focului care mi-l arde în ochi ziua vieţii. Dincolo de iluzia numită viaţă, clădită pe nisipul
mişcător al vieţii, se înalţă zidurile neclintite ale cetăţii eterne zămisltie din tăria neantului şi mortarul
infinitului. Acolo e adevărata casă a sufletului.
Cît timp vorbise aburii frigului îi învăluiseră figura dîndu-i o înfăţişare fantomatică.
Apostu rămăsese cu ochii lipiţi de el. În ceaţa care îi înghiţise i se părea că se află în faţa unei creaţii
de vată născută dintr-un nor misterios. Vru să spună ceva dar îl împiedică mîna întinsă a lui Potcovaru
spre un punct care se ivise din partea ce cobora spre şosea.
Cu greu îl recunoscu pe Gaiginu care se întrupa încet, pas cu pas, din aburii vătoşi pe care valea îi
ridica aidoma unor voaluri compacte ce se destrămau în fuioare lungi. Gaiginu purta o scurtă din piele
de oaie ca a piloţilor americani, pantaloni de schi şi nişte bocanci solizi. Se opri în dreptul lor şi un
moment toţi rămaseră tăcuţi ascultînd şuieratul trist al vîntului. Apoi Apostu chiui sălbatic, aşa cum nu
mai făcuse el niciodată pînă atunci şi se aruncă hohotind îm braţele prietenului său.
- Salvatorule! strigă rîzînd Gaiginu. Salvatorule, te-ai schimbat, băiatule! Încă nu ştiu dacă în bine sau în
rău, dar parcă nu mai eşti ce-ai fost. Continuă să rîdă şi se întoarse către Potcovaru. Îi privi statura
uriaşă, apoi îi întinse mîna. Ştia că va păstra în el amprenta acelei strînsori multă vreme. Cum merg
lucrurile?
Potcovaru îi aruncă o privire tristă şi ridică din umeri.
- Prost, răspunse el posac. N-am armament, n-am muniţie. Mă mişc greu. Toate drumurile sunt pline de
năpîrci. Americanii s-au mulţumit cu cele cîteva lăzi de echipament şi gata. Ei cred că asta a rezolvat
problema. Oftă.
- Ştiu, dar mai mult nu poate face nimeni. Laţul se strînge din ce în ce mai mult.
- Ştiu, domnule, răspunse Potcovaru posomorît. Asta o văd şi singur. Dar eu nu renunţ. Mai bine mă
îngrop în zăpada asta decît...
- Ştiu, răspunse Gaiginu repede. Cu asta suntem toţi de acord. Nimeni nu renunţă la luptă.
Potcovaru dădu încet din cap.
- S-a dus vestea despre ce s-a întîmplat aici de Crăciun.
- Da, mormăi Potcovaru, Şi rău îmi pare că n-am putut să fac şi mai mult. Dar le vine lor vremea. Două
zile au măturat locul cu mortiere. Au trimis un regiment întreg. Au venit cu cîini. Nimic! Crapă,
dracului, că nu pot să ne dea de urmă. Şi mie aşa îmi place cînd îi aud schelălăind a neputinţă şi furie.
Nu poate fi pe pămîntul ăsta muzică mai dulce, nici bocet mai sincer ca urletul ăsta de fiară
neputincicoasă care îşi amuşinează prada şi nu e în stare să o prindă. Oricum, avem un noroc
extraordinar cu soluţia aia englezească, pentru că nici un cîine nu ne poate lua urma. Rîse încet, apoi îşi
puse o mînă pe umărul lui Gaiginu. Nu uita să-mi trimiţi mesaj la întoarcere. O să vin aici să-l iau.
Singur nu o să nimerească şi ar fi păcat să nu se bucure şi el de urletul neputincios al javrei.
Rămaseră un timp în valea adăpostită, urmărindu-l cum se depărta, micşorîndu-se încet, topindu-şi
contururile care se dizolvau în imensitatea albă.
- Hai, frate! izbucni pe neaşteptate Gaiginu, lovindu-l pe Apostu cu palma pe spate. Hai, că te aşteaptă
nişte doamne ca pe marea şi nobila zi a eliberării. Ce mai freamăt, ce mai nerăbdare, ce mai nelinişte! Că
cum o mai fi arătînd, că cum s-o fi descurcînd, copilul de el, printre sălbatici şi sălbăticiunile lor?
Drumul cobora încărcat de zăpada care le înghiţea picioarele pînă la genunchi. O zăpadă ca un nisip
mişcător care umplea imediat urmele. Apoi, la o curbă părăsiră şoseaua şi intrară pe o potecă desenată de
trunchiurile copacilor. Apostu se opri uitîndu-se buimac în jur.
- Mai ţii minte cînd ţi-am spus ce e un rebus? îl întrebă Gaiginu amuzat de uluiala lui. Ei, ăsta e un
rebus, băiatule. Dacă nu cunoşti bine locul eşti mîncat. De lupi, că tot bîntuie ei liberi prin împărăţia lor.
Văzu crisparea de pe faţa lui Apostu şi începu să rîdă. Tocmai glumeam şi eu, Aprostule, spuse el fericit,
privindu-şi prietenul cu bonomie. Uite ce înseamnă să vorbeşti de lupi în ţara blînzilor miei.
Se întoarseră amîmdoi şi continuară să coboare. Din cînd în cînd schiurile pe care Apostu le ducea pe
umăr se izbeau de crengi provocînd explozii albe.

202
 Maşina îi aştepta parcată pe marginea drumului. Fetele ţîşniră afară şi se năpustiră asupra lui Apostu,
luîndu-l în braţe. Cîteva momente nimeni nu reuşi să spună ceva. Se desprinseră cu greu din îmbrăţişare.
Apostu le privi pe rînd, dînd încîntat din cap. În decorul de iarnă i se păreau nişte făpturi ireale,
plămădite parcă din zăpadă pură şi căldura surîsului. Teona avea o căciuliţă albă care contrasta puternic
cu părul negru. De sub scurta de stofă se ivea un pulovăr roşu cu gulerul bogat. În picioare purta bocanci
de schi în care intra pantalonul pană. Tiana îşi revărsease bogăţia dantelată a părului peste gulerul scurtei
de homespun şi se pregătea să înceapă o bătălie cu zăpadă.
- Ia stai, drace, liniştit, încercă Gaiginu să o oprescă în timp ce lega schiurile lui Apostu alături de
echipamentul celorlalţi pe porbagajul montat pe capotă. Cuvintele i-au fost spulberate de un nor de
zăpadă zvîrlit cu toată puterea de Teona care, înainte de a fi primit riposta celorlalţi se trîntise în nămeţi,
rostogolindu-se ca în valurile mării. În cădere îl prinse pe Apostu de mînă şi îl trase după ea. Îl îmbrăţişă
cu disperarea celui pierdut care îşi află salvarea în ultimul moment.
- Doamne, cît mi-ai lipsit, şopti ea printre fuioarele de abur care îi învăluiau. Doamne, cîte de dor îmi
poate fi de nătîngul meu. Taci, să nu spui o vorbă, şopti ea imperativ. Cine ştie ce trăsnaie îţi mai iese din
gură şi prăpădeşti bunătate de clipă. Începu să rîdă fericită. Lîngă ei continua o bătălie aprigă cu zăpadă.
Deasupra ei se întindea veşnică spre cer coroana uriaşă a unui stejar printre ale cărui ramuri beteala de
nea schiţase complicatul şi fragilul drum spre fericire.
- Hai odată! îi îmboldi Gaiginu. Intraţi în maşină că nu avem voie să întîrziem. O să avem tot timpul să
auzim cele mai fioroase istorii depănate de chiar unul dintre autori.
Teona se aşeză pe bancheta din spate. Îi ţinea mîna lui Apostu în poală şi gîndul ei zbura încet pe
glasul pe care îl auzea fără să-i desluşească vorbele. Îl spionă cu coada ochiului. Îi văzu faţa prelungă,
privirea cu un ceva nou în ea, care nu mai amintea cu nimic de lucrul definitiv pierdut pe care îl ştiuse
acolo, cu obrajii pe care îndîrjirea, efortul, primejdiile aşternuseră o patină ce îi dădeau aerul omului
trecut prin multe. Barba trăda parcă neglijenţa provocată de lucruri mult mai importante decît banalul
bărbierit zilnic. Părul îi crescuse, dîndu-i o înfăţişare stranie de visător romantic omului care doar cu
cîteva luni în urmă părea ţăranul oprit să se odihnească o clipă. Oftă nelinştită, întrebîndu-se unde
rămăsese băiatul simplu care se mişca aidoma unui elefant uitat în magazinul cu porţelanuri.
Maşina alerga pe drumul văruit, motorul torcînd ca un motan mulţumit de tot ce i se întîmpla.
Înăuntru Apostu retrăia fără patos cîteva din întîmplările la care fusese martor.

Jaguarul abordă în viteză serpentinele strînse, smulgînd fetelor ţipete de admiraţie. Drumul se
strecura şerpeşte printre pereţii înalţi de piatră pe care se prelingeau limbi late de apă, acum încleştate
de gerul aspru. La cotiturile mai largi cerul se deschidea, strălucind cu o puritate de cristal, lăsînd să se
desenze pe el conturul vechii cetăţi medievale.
Cînd ajunseră, descoperiră uimiţi zidurile creneleate, de o grosime impresionantă, în care fusese
ferecată o poartă masivă de lemn care înlocuise vechiul pod mobil coborît acum peste şanţul de
protecţie. Intrarea era păzită de sentinele sovietice. Unul dintre soldaţi îşi îndreptă arma spre maşină şi
luă o atitudine războinică. Gaiginu opri în dreptul lui. Coborî geamul şi aşteptă ca militarul să spună
ceva. Santinela rămase nemişcată, cu arma în bătaie.
- Te ajut cu ceva? îl întrebă Gaiginu privindu-l la fel de placid.
- Invitaţie, spuse soldatul articulînd cu greu cuvîntul.
Gaiginu se aplecă spre torpedou şi în acelaşi moment îşi simţi umărul atins de ţeava armei vîrîtă pe
geamul deschis.
- Uşurel, spuse el ridicîndu-şi mîinile. Invitaţia e aici. Cum vrei să ţi-o dau dacă nu îl deschid?
Rusul continuă să îl privească atent, ţinîndu-şi degetul pe trăgaci.
- Tu deschide, ordonă el scurt adresîndu-se Tianei. Încet.
Fata deschise torpedoul, apoi îşi retrase mîinile şi îl lăsă pe rus să se uite înăuntru.
- Plic, ordonă scurt soldatul.
Tiana îi întinse invitaţia care purta pe plic antetul ambasadei sovietice. Soldatul îl deschise şi citi
numele înscrise pe invitaţie, apoi le ceru actele. Făcu un semn celuilalt soldat, cerîndu-i să confrunte

203
numele de pe invitaţie cu cele din acte. După ce primi încuviinţarea că totul era în ordine, deschise
poarta, şi maşina intră în curte. Zăriră un BMW, cîteva Mercedesuri, un Ford şi două Volgi.
- Numai lume bună, spuse Gaiginu privind automobilele.
- Sabin o fi venit? întrebă Tiana uitîndu-se şi ea la maşinile parcate.
- În mod sigur. Dacă nu venea el nu văd cum am fi fost acceptaţi.
- Dar invitaţia? se miră Teona.
- Dacă n-ar fi netezit el drumul, cu toată invitaţia asta cine ştie prin ce beci am fi aterizat.
- Abia aştept să văd cum e înăuntru, spuse Tiana privind curioasă zidurile interioare.
- Sper să fie ceva mai cald ca aici, şopti Teona, deşi, după cum arată s-ar putea să-mi infirme speranţa.
- Ceva mai mult optimism, tovarăşi, încercă să-i îmbărbăteze Gaiginu care se şi oprise în dreptul
portbagajului. Scoase genţile burduşite cu haine luate în primire de fete cu icnete sugestive.
- Haide, fetele, trageţi de ele, că eu doar v-am spus să vă luaţi strictul necesar. Dacă asta aţi înţeles voi
prin strictul necesar, vă priveşte. Ia uitaţi-vă la băiatul ăsta ce bine a priceput ce înseamnă bagaj sumar.
- Ce ştiţi voi? scînci bozumflată Tiana. Bărbaţii! Vai de capul lor. Habar n-au ce înseamnă să fii o biată
femeie neajutorată.
- Aşa e, o susţinu Teona pe acelaşi ton, rămasă cu geanta în braţe, aşteptîndu-i pe ceilalţi să-şi rezolve
problemele.
- Hai, George, dă-i o mînă de ajutor, îl trezi Gaiginu pe Apostu din contemplarea zidurilor străvechi. Nu
simţi că te afli pe locul adevăraţilor cavaleri? Lasă-te pătruns de spiritul lor. Schiurile rămîn pe maşină.
N-are rost să le tîrîm după noi.
Micul grup pătrunse pe tunelul care ducea la una din uşile de acces. Le deschise un alt soldat care îi
salută cu o înclinare a capului. Urcară o scară din piatră care se răsucea aidoma unei cochilii de melc. În
spaţiul îngust şi întunecat paşii căpătau un ecou tainic. Totul părea dăltuit în trupul timpului din care
vremea scursă nu ştirbise nimic.
Sus se deschidea o sală amplă în care, spre bucuria lor, domnea o căldure dulce. Locul era luminat de
torţe înfipte în suporturi metalice. Mese masive din scînduri groase alcătuiau un careu în mijlocul căruia
se desena un dalaj din granit cenuşiu.
Spre surpriza lor îl zăriră pe Austrianu a cărui chică argintie strălucea în lumina torţelor. Stătea de
vorbă cu un bărbat nu prea înallt, robust, ai cărui obraji trădau o afecţiune drăgăstoasă pentru vodcă.
- A! exclamă Austrianu ridicîndu-şi ambele mîini. În fine, după atîta încordată aşteptare un moment de
relaxare. Se întoarse către interlocutorul lui şi se scuză într-o franceză în care se auzea parcă susurul
Senei. Apoi se îndreptă grăbit spre grup cu braţele deschise.
- Zău că mi-aţi dat emoţii, făcu el fără să-şi ascundă reproşul din voce.
- N-a fost vina noastră, începu Gaiginu. Se merge foarte greu din cauza zăpezii. În plus o puzderie de
posturi de control.
- Mda, făcu Austrianu fără să pară convins. Scuze de circumstanţă care nu pot scuza pe nimeni.
- Şi ăsta cine e? întrebă în şoaptă Gaiginu.
- A, tovarăşu’ Vatiuşa Vitusov, spuse Austrianu cu faţa spre rus, adresîndu-i-se în franceză. Sunt încîntat
să vă prezint prietenii mei de la Bucureşti pe care îi aşteptăm încă de ieri. Am crezut că s-a întîmplat
ceva grav. Dar a fost numai din cauza vremii
Vitusov zvîcni din cap, gratulîndu-i cu un salut militar. Li se adresă într-o franceză aproximativă din
care, cu excepţia lui Apostu, înţelesră că era încîntat să cunoască prietenii unui om aşa de preţios ca
tovarăşul Austrianu. Îşi ridică mîna de parcă şi-ar fi amintit brusc de ceva şi răpăi o comandă în rusă. De
pe unul din coridoarele care se deschideau din sala uriaşă îşi făcu apariţia o ordonanţă care ducea pe o
tavă cîteva pahare aşezate în jurul unei sticle. Vitusov le umplu, invitîndu-i să-şi ia fiecare cîte unul.
- Noroc, tovarăşi! spuse el tare cu paharul ridicat. Pînă la fund, ordonă el înainte de a face să dispară
vodca asemenea unui iluzionist.
Gaiginu avu proasta inspiraţie de a-l imita şi se simţi invadat de un foc care îi mistuia fiinţa pînă la
cenuşă. Se uită cu ochii înlăcrămaţi în jur şi îi văzu pe ceilalţi urmărindu-i năuciţi reacţia. Simţi ca prin
vis palma rusului pocnindu-l pe umăr, după care urmă un hohot nestăvilit de rîs.
- Brava bărbat! răsună lauda binevoitoare. Ăsta bărbat cu adevărat!

204
 Apoi Vitusov luă poziţia de drepţi, îşi pocni călcîiele şi îşi înclină milităreşte capul. Se scuză în
aceeaşi franceză moscovită că era chemat de treburi administrative şi dispăru pe scara spiralată.
Ordonanţa mai aşteptă pînă cînd ceilalţi îşi puseră paharele aproape neatinse pe tavă şi se întoarse pe
acelaşi coridor.
- Deci ăsta e to’aşu Vitusov?, îngăimă Gaiginu în şoaptă, ştiind că a te mira în gura mare putea fi un
lucru periculos.
- Exact. To’aşu Vatiuşa Vitusov, confirmă Austrianu. E adjunctul lui Iliuşin. El n-a putut să vină pentru
că e prins cu treburi.
- Probabil că au mai apărut cîteva buruieni pe cîmpia curată a socialismului, spuse Gaiginu care nu
reuşise să-şi revină complet după nesăbuitul lui act de curaj.
- Care trebuie plivite iute şi de grabă, îl completă Austrianu. Exact! Ai tu un talent de a întrezări adevărul
prin ceaţa realităţii ceva de spaimă.
- Mai cu seamă după o otravă ca asta. Cum or reuşi s-o bea?
- Mai curînd întreabă-te cum reuşeşti să supravieţuieşti după ea.
- Chiar aşa de rea a fost? se miră Teona, părîndu-i-e că Gaiginu exagerase toată povestea.
- Ba eu zic că se putea şi mai rău, îi asigură Austrianu înăbuşindu-şi surîsul. Hai, copii, îi îndemnă el
luînd-o pe Teona de braţ. Mi s-a trasat sarcina să vă conduc la camerele voastre. Haideţi cu mine.
Ieşiră pe un alt culoar care dădea în sală, merseră pînă la capătul lui şi urcară o scară asemănătoare
cu prima. Noul coridor era luminat cu becuri care aruncau umbre vagi, tremurătoare. Aerul era
surprinzător de cald, creînd o atmosferă intimă în decorul de piatră.
- Aici sunt camerele voastre, spuse Austrianu arătînd spre două uşi din lemn masiv, alăturate.
- Ooo! exclamă încîntată Tiana. Mă simt deja ca o domniţă din evul mediu.
- Pe care o pîndeşte ţeapa lui Vlad, spuse cu o uşoară maliţie Gaiginu.
- Termină cu măgăriile tale deşănţate, îl puse ea la punct serioasă, ca să izbucnească într-un rîs vesel în
clipa următoare.
Austrianu deschise una din uşi, invitîndu-i cu un gest larg.
- Care din voi va umple odaia asta medievală?
- Noi! sări imediat Teona trăgîndu-l pe Apostu înăuntru.
- Adujedact, hotărî Austrianu cu mîna ridicată.
Intrară cu toţii privind uimiţi în jur. Erau înconjuraţi de mobila greoaie a secolelor trecute dominată
de patul cu baldachin. Prin fereastra îngustă, triunghiulară iarna intra cu razele ei obosite topindu-se
încet în căldura moale.
- Cum e încălzit blocul ăsta de piatră? se miră Teona care se aşteptase la o atmosferă mult mai îngheţată.
- Au fost trase ţevi pe sub dalaj.
- Dar al cui a fost castelul?
- Cred că Iancu de Hunedoara a ordonat construirea lui. Totuşi nu bag mîna-n foc, se apără Asutrianu.
Cert e că acum ruşii l-au trecut pe numele lor. Oricum, cealaltă cameră e copia ăsteia. Ia staţi voi jos,
copii şi povestiţi.
Se aşezară pe pat şi pe scaunele ca nişte jilţuri, pipăindu-le forma şi vechimea.
- Ţi-ai fi imaginat vreodată că o să stau aşezată pe secolul paisprezece, sau cincisprezece? întrebă Tiana
privindu-l ameţită de emoţie pe Gaiginu.
- Lăsaţi asta acum, interveni Austrianu. Domnul George, nici nu ştii ce bucuros sunt că te revăd după
atîta timp. Cum ai reuşit să te acomodezi?
Apostu îl privi ţintă şi încercă să zîmbească.
- Nu am crezut niciodată că voi putea să trăiesc şi aşa, spuse el încet.
- Cu microfonia cum stăm? îl întrerupse îngrijorat Gaiginu.
- Nici o grijă, îl linişti Austrianu. Am avut şansa să fac cunoştinţă cu locul ăsta pe îndelete. Şi, cum
spuneai?
- Că e un fel de a fi pe care nu l-am gîndit vreodată.
- Adică?
Apostu îl privi iar pe Austrianu şi ridică încet din umeri.

205
- Adică să mă aflu printre oameni ale căror acte de identitate sunt armele. Şi chiar să am ocazia să văd că
aşa e. Cînd un miliţian i-a cerut actele lui Potcovaru, n-a stat un moment pe gînduri să i le prezinte. Ştiţi
cum se spune, că i le-a băgat pe gît. Adică chiar pe gît.
Austrianu îl ascultă în tăcere jucîndu-se cu ţigara pe care nu o mai aprinse.
- Mda, făcu el gînditor. Aşa e. După ce a fost prins Arnăuţoiu, a rămas printre ultimii care se mai opune.
Şi din păcate nu prea mai are susţinători.
- Asta mi-a spus şi mie, întări Gaiginu. Se simte trădat de englezi şi americani.
- Aşa se întîmplă cînd trăieşti izolat de toată lumea, îl întrerupse Austrianu. Nu mai ai habar de ce se
întîmplă în lume. Lucrurile s-au mai schimbat şi posibilităţile lor de intervenţie s-au redus drastic. Şi el
nu are de unde s-o ştie.
- Dar de ce e locul ăsta aşa de pustiu? întrebă Teona care privea pe fereastră decorul clădit din zăpada
din care izbucneau torţele verzi ale brazilor.
- Toată lumea e plecată într-un tur al împrejurimilor. Şi chiar au ce să vadă, o lămuri Austrianu.
- Şi cu cine vom petrece revelionul? întrebă Gaiginu cu un interes profesional.
- Numai lume bună. Ambasadorul englez şi american, consulul Elveţiei, cîţiva membri din legaţia
spaniolă şi franceză...
- Frandin e aici?
- Nu. De cînd cu incientul cu nevastă-sa nu mai participă la asemenea chermeze.
- Şi mai e şi altcineva? Parcă am văzut mai multe maşini afară.
- Mda, făcu încet Austrianu apropiindu-se de fereastră. Eu am venit cu Volga lui Vitusov.
- Cu Volga, sau cu vodca? îl întrebă Teona.
- Cu amîndouă, răspunse rîzînd Austrianu.
- Şi cu mai cine? plusă Tiana.
- Nesăţioasa curiozitate feminină, punctă acrişor Austrianu. Cu proaspăta şi tînăra mea prietenă, Mioara
Petra. Mi-a încredinţat-o partidu’ spre a o iniţia în tainele cele adevărate ale socialismului cu faţă
capitalistă. Prea multă puritate strică. N-ai văzut ce era să păţească Gaiginu din cauza ei? E bine să fie
asezonată şi cu niţică putreziciune capitalistă. Ca şi parmezanul lor.
- Şi ea tot în excursie e? se interesă Gaiginu.
- Tot, dar să lăsăm asta. Să fiţi foarte atenţi la tot ce faceţi şi spuneţi. Orice suspiciune le-am putea stîrni
ne va fi fatală. Îi tratăm pe capitalişti exact cu dispreţul pe care îl merită. Le acceptăm prezenţa, la
nevoie le împrumutăm din apucături, dar în aparenţă rămînem la fel e pătrunşi de esenţa tovărăşismului.
Ba chiar şi mai şi. Nu uitaţi. Noi am fost chemaţi aici pentru a da un examen şi în funcţie de rezultatul
obţinut trecem în anul următor, sau...
- Sau? îl îngînă fără vlagă Tiana.
- Sau ce? Nu ţi-e de ajuns? o luă repede Gaiginu.
- Nu, pentru că eu vreau să ştiu.
- Ce mai vrei să ştii? Sau nu ştii ce păţesc cei care ştiu prea multe?
- De ce trebuie noi să dăm un examen? se burzului încăpăţînată Tiana.
- Ca să vedem cît de deştepţi am reuşit să rămînem în toată noaptea lor. E clar?
Tiana nu răspunse. Ridică doar din umeri privindu-şi supărată prietenul.
- Gata, copii, bătu grăbit din palme Austrianu încercînd să stingă focul care mocnea. Voi doi fuga la
coteţul vostru, după care ne adunăm aici ca să vedem şi noi ce se află dincolo de zidurile astea.
Cînd se reîntîlniră pe coridor purtau toţi echipament de munte şi bocanci cu talpă groasă pentru
fixarea schiurilor. Apostu găsise în geanta care îi fusese adusă două pulovere, un vindeac verde, un
hanorac, mănuşi, pantaloni pană şi un costum pentru noaptea revelionului. Se privi în oglindă
întrebîndu-se ce legătură exista între tipul pe care îl găsea exagerat de modern şi omul aflat în afara legii,
hăituit ca un animal sălbatic de miliţienii regimului. Auzi exclamaţiile entuziaste ale Teonei şi zîmbi vag
dandy-ului din oglindă.
-Ei? făcu Teona încîntată, arătîndu-l pe fostul strungar, v-aţi fi imaginat vreodată că ar putea arăta aşa de
cuceritor în costumul ăsta?

206
 Tiana se învîrti în jurul lui, examinîndu-l cu ochi critic. Avu cîteva observaţii de făcut pe care ceilalţi
le găsiră nemotivate şi răutăcioase. Apoi se ivi şi chica argintie a lui Austrianu.
- Gata? Mergem?
- Numai o clipă, îi domoli avîntul Tiana. Deci, dumneaei e misterioasa doamnă brună, exclamă ea
privind-o lung pe Mioara a cărei siluetă se zărea în spatele fostului colonel. Şi s-a şi întors din excursie.
Austrianu întoarse capul spre ea şi încercă să pară uimit.
- A, nici n-am ştiut că doamna a început să mă spioneze. Exact, ea e misterioasa doamnă din nescrisele
sonete. Se făcură prezentările în timp ce fetele îi analizară silueta zveltă, pusă în valoare de pulovărul
strîns pe corp şi pantalonul de schi.
Mioara încecă să trecă examenul la care fusese supusă rîzînd de curiozitatea pe care o stîrnea.
- Mda, făcu Austrianu zîmbind. Se pare că ai reuşit să provoci nu numai invidia, dar şi gelozia.
- Doamna acţionează ca un magnet asupra caracterelor mai moi, observă maliţioasă Tiana.
Gaiginu începu să rîdă amuzat de micul război, apoi o trase de mînă pe Tiana spre capătul culoarului
fiind urmaţi şi de ceilalţi.
Cînd ajunseră în curtea interioară Gaiginu se opri şi, părînd că îşi aduce aminte de ceva, se îndreptă
spre maşina lui. Descuie portbagajul şi, în acelaşi moment, de sub geacă se ivi capul delicat al căţelului
Liniuţă. Fiinţa mîrîi gînditoare şi îşi roti ochii boldiţi spre Gaiginu.
- Acum îmi bate obrazul că l-am flămînzit. Dar mai am un prieten. Ridică încet capota şi dinăuntru se ivi
un porumbel cu penajul cenuşiu. Deasupra ciocului roşu se roteau curioase bobiţele ochilor.
- L-am învăţat să nu se trădeze niciodată, spuse Gaiginu privindu-l cu dragoste. Şi pentru că aici e cam
incomod, o să-l invit să-şi găsească adăpost în podul casei. În mod sigur că nici mîncarea n-o să-i
lipsească acolo. Se aplecă şi mîngîie cu tandreţe trupul delicat. Pasărea îl privi ţintă, apoi îşi luă zborul şi
dispăru sub marginea ieşită a acoperişului.
În lumina albăstrie a după-amiezei soarele arunca obosit o pulbere violetă care poleia zăpada.
Respiraţiile se împleteau grăbite preţ de o clipă şi se destrămau ca trupurile vaporoase ale unor năluci.
Mioara se vîrî zgribulită în Austrianu, încercînd să descopere acolo căldura de care fusese văduvită.
- Voi nu mergeţi cu noi? întrebă Gaiginu care abia atunci observă că amîndoi aveau doar pulovărele.
Austrianu negă cu o mişcare a capului.
- Eu mai am de vorbit cu Vitusov. Chiar acum a trecut pe la mine şi mi-a spus că vrea să discutăm
anumite chestiuni. Şi cum Mioara nu iese fără mine, a hotărît să umple locul Penelopei în istoria asta a
noastră.
- Minunat, spuse Teona privind-o cu un zîmbet amical. Ai grijă ce ţeşi.
- Ba ce urzeşte, o corectă Tiana, făcînd-o pe Mioara să rîdă înfrigurată.
- Fetele astea vor să ne fure meseria, observă Austrinau pe care gerul ascuţit îl încolţea tot mai insistent.
Atunci hai să vă arăt cam ce ar fi de văzut şi ne întîlnim mai tîrziu.
Gaiginu făcu un pas spre poarta mare pe care intraseră, dar Austrianu îl opri, arătîndu-i spre tunelul
care ducea în castel.
- Nu pe acolo. Mai e aici o ieşire. Una mai secretă, cum îi stă bine unui castel atît de medieval.
Intrară în tunel şi se opriră după primii paşi. Abia atunci descoperiră o uşiţă atît de bine mascată în
piatra zidului încît străinului i-ar fi fost imposibil să o vadă. Străbătură spaţiul gol săpat în piatră şi ieşiră
pe o uşă asemănătoare. Se treziră în faţa zidurilor masive, priviţi cu luare aminte de o sentinelă în
uniformă rusească. Soldatul îl recunoscu pe Austrianu şi îi aruncă o privire îngăduitoare.
- Mda, făcu el amar. După cum vedeţi suntem bine păziţi.
Castelul fusese înălţat pe fruntea unei stînci uriaşe care domina întregul platou. Părea o fortăreaţă
inexpugnabilă ale cărei umbre se prelingeau îngheţate peste şaua domoală dincolo de care se zigurau
crestele celuilalt masiv. În vale se deschidea evantaiul verde al pădurii de brad pe lîngă care schiorii
bătuseră o pîrtie destul de lată.
- Excelent! se entuziasmă Gaiginu. Mîine dimineaţă schiurile...
- Şi schioarele, care mîine de dimineaţă se vor da pe zăpadă toată după-amiaza pînă în zori, îl avertiză
Tiana privind vrăjită tabloul încremenit, cu pete de culoare alungite pînă departe, topindu-se în albul
defunct. Peste panta lină, din trupul soarelui se despleteau voaluri de lumină sîngerie care dănţuiau

207
adormite peste pămîntul împietrit, înfăşurîndu-l în falduri vaporoase care vibrau albăstrii pe lamele de
oţel ale gerului.
- Şi care vor dovedi că sunt cele mai rele fiinţe pe care iarna le-a zămislit, spuse Austrianu încercînd să
rîdă singur de propriile-i cuvinte.
- Ce naiba aveţi? izbucni Tiana înfigîndu-şi pumnii în haina lui Gaiginu.
- Uşurel, se apără el grăbit, sau te dai la viaţa lui Liniuţă?
- Păi sigur că da, se burzului fata. Pe Liniuţă îl ţii tu la pieptul tău de taur şi pe motiv de Liniuţă a fost
biata Tiana alungată din raiul cel împădurit.
- Minţi, că nu are piept pe păr, îl apără Teona grăbită, făcîndu-i să rîdă.
- Ei, fir-aţi voi să fiţi, se înfierbîntă Gaiginu şi, punînd o piedică Tianei o făcu să se înfigă în zăpadă. De
jos se stîrni o adevărată furtună de bulgări azvîrliţi cu mîinile şi picioale. Teona se aruncă asupra lui
Apostu şi îl împinse pînă ajunse lîngă Tiana.
- Ia uite la el, strigă Teona scuturîndu-şi părul negru. Habar nu are că atunci cînd trag ai noştri e bine să-
ţi vîri fundu’-n tranşee.
Apostu se răsuci, o prinse de picior şi o aruncă în zăpadă cu o mişcare bruscă. Urmă o luptă scurtă,
punctată de rafale de rîs, apoi cei doi rămaseră îmbrăţişaţi şi se rostogoliră ameninţînd să se transforme
într-un bulgăre uriaş.
- Atunci noi ne vedem mai tîrziu, le strigă Austrianu şi se întoarse grăbit spre Mioara care privea
spectacolul cu un surîs amuzat.
- Hai, Mioară sau nu mai ţi-e frig? Vezi că ăştia aşa fac întotdeauna. Îşi ademenesc duşmanii lăsîndu-i să
creadă că nu li se întîmplă nimic şi, cînd sunt mai siguri pe ei...
Cuvintele i-au fost întrerupte de o explozie de bulgări pufoşi care i s-au spart în cap, obligîndu-l să o
ia la fugă spre intrarea în cetate.
Căţelul Liniuţă ieşise din adăpostul lui şi alerga fericit cu lătrături mici care se înfigeau în zăpadă ca
nişte ace de gheaţă. Cînd deveni ţinta bulgărilor se îndreptă glonţ spre Gaiginu, se propti bine în zăpadă
şi începu să-l certe ascuţit.
- Ei, bine, azi la pieptul meu nu te mai iau pe tine, îl ameninţă el cu degetul.
- Ia uite, malacul, îl compătimi Tiana pe Liniuţă în timp ce îşi pregătea o nouă porţie de proiectile. N-ai
vrea să te ia Liniuţă la sînul lui?
Nu apucă să termine. Gaiginu se repezi spre ea, o luă în braţe, şi o ridică pregătit să-i dea drumul.
Tiana ţipă, agitîndu-şi alintată picioarele.
- Oameni buni, salvaţi-mă din braţele căpcăunului.
Dar oamenii buni erau prea departe. Teona tocmai alerga spre pădurea împovărată de ghemotoacele
mari de zăpadă. Apostu încerca să o ajungă cu bulgări şi chiar reuşi de cîteva ori, smulgîndu-i proteste
ascuţite.
Cînd se adunară iar erau uzi şi mîinile şi obrajii roşii povesteau despre masajul nemilos al gerului.
Seara rupea din carnea pămîntului umbre nestatornice, dăltuite parcă din zăpada întunecată. Deasupra,
trupul clădit din beznă al castelului părea să se scurgă pe munte din tăriile cerului.
Mai întîrziară un minut lîngă poarta păzită de soldat, privind pădurea peste care primele raze de lună
torceau o lumină tăcută.
- Bănuiesc că, dacă toată viaţa noastră s-ar fi scurs ca azi, habar nu am fi avut vreodată că suntem
fericiţi, şopti Teona simţind cu toată fiinţa strînsoarea mîinilor lui Apostu.
Seara invitaţii se adunară în sala de ospeţe a castelului, împodobită acum cu un brad fabulos, ornat
din belşug cu globuri colorate şi beteală şi crengi care răspîndeau un miros tare de răşină. Femei şi
bărbaţi în ţinute lejere de cabană umpleau ringul dintre mese luminat din belşug, ca întreaga sală, de
torţele înfipte în suporţi de metal. Rîsete şi frînturi de cuvinte, cele mai multe în franceză. Pahare
ridicate sau ciocnite. O bună dispoziţie care se năştea din poziţia socială a invitaţilor şi din lipsa de griji
a doamnelor. Românii rămăseseră ceva mai retraşi, ascultînd sfatul lui Austrianu de a evita contactul
prea apropiat cu reprezentanţii ambasadelor occidentale.
- De fapt, ce vor ruşii cu toată povestea asta? întrebă Gaiginu în timp ce urmărea cu ochi critic prestaţia
dansantă a cîtorva cupluri care evoluau pe muzica sincopată a unui magnetofon.

208
- Dragul meu, în diplomaţie contactele neoficiale sunt mult mai prolifice şi mai apreciate decît orice
întîlnire oficială, îi explică Asutrianu, în timp ce privea admirativ la bulele perfecte care se ridicau din
paharul cu şampanie pe care îl ţine în mînă. În al doilea rînd serviciile secrete mai trebuie şi ele scoase
la aer, altfel riscînd să se îmbîcsească. Aşa au ocazia să se mai cunoască între ele şi să-şi studieze
reciproc mişcările. Ştii tu, toată gama de şmecherii fără de care un contrainformatician n-ar putea trăi.
- Şi noi ce căutăm în toată povestea asta?
În acel moment îşi făcu apariţia Vatiuşa Vitusov însoţit de o femeie înaltă, suplă, de un blond
întunecat, în care ochii bărbaţilor se înfipseră ca într-o perniţă de ace.
Ausrianu îşi ridică paharul şi îl îndreptă în direcţia rusului care îl salută cu o înclinare a capului.
- Tovarăşa comisar al poporului, Irina Katova.
- Asta?! se miră sincer Tiana fără să-şi poată ascundă cocteilul de admiraţie şi invidie.
- Ţi-ai fi imaginat vreodată aşa ceva? spuse Austrianu zîmbind. S-o vezi în uniformă, că-ţi vine să
îngheţi instantaneu. Te cred şi eu că aşa o crezi mai curînd o pensionară din Cruce.
Vitusov se opri în dreptul mesei organizatorilor şi mulţumi cu franceza lui slavonică, ţinînd paharul
în mînă, tuturor invitaţilor şi prietenilor lui pentru cinstea făcută ambasadei sovietice de a fi răspuns unei
invitaţii care avea drept scop încercarea de a reduce animozităţile dintre popoarele Europei.
Urmară cîteva aplauze, apoi perechile îşi reluară dansul. Ambasadorii american şi britanic se
apropiară de Vitusov pe care îl invitară la micul bar improvizat într-un colţ al sălii. Irinei Katova, care
făcuse un pas în altă direcţie, i-a fost interzisă retragerea. Micul grup ocupă scaunele barului în timp ce
ambasadorul american făcu un semn bramanului care luă de pe unul din rafturi o cutie mare, plină cu
havane.
- Din momentul ăsta se bifează lista cu sarcini, şopti Austrianu. Să te ţii ce activitate vor avea paturile de
susţinut în toate nopţile astea.
- Ei, cu aşa sarcini de serviciu mai, mai că m-aş angaja şi eu, spuse Gaiginu rămas cu paharul în mînă, în
timp ce urmărea zbenguiala dansatorilor. Simţi imediat strînsoarea sinceră a degetelor Tianei şi făcu o
grimasă îndurerată.
- Se poate? Un boboc de o asemenea gingăşie cu poriniri de sălbatic?
- Oho, îl ameninţă ea, să vezi tu sălbăticie cînd oi avea loc de întors.
Austrianu izbucni în rîs în timp ce simţi în palmă vibraţia din trupul Mioarei care ar fi vrut să
danseze.
- Chiar aşa, spuse Austrianu prinzîndu-i cotul şi trăgînd-o spre ringul improvizat. Ia mai împrăştiaţi-vă,
tovarăşi, că stăm ca un stol de potîrnichi şi începem să batem la ochi.
În acel moment grupul a fost abordat de doi bărbaţi tineri cu alură sportivă şi ten măsliniu, ca al
oamenilor din sud.
- Doamnele dansează? întrebă unul din ei într-o franceză impecabilă, deşi se simţea că nu era limba lui.
- Şi încă cum, răspunse Gaiginu aruncîndu-i o privire veselă. Vreţi să le vedeţi?
Bărbatul rămase o clipă descumpănit, apoi începură amîndoi să rîdă.
- Desigur, dar am prefera să le daţi dumneavoastră notele pentru impresia artistică.
- Exelent, răspunse Gaiginu punîndu-şi mîna pe umărul lui. O să ne străduim să fim cît mai imparţiali.
Dar ar mai fi o corectură mică de făcut. Una mică, doar atît. Nu le cheamă doamnele dansează.
Cei doi îl priviră iarăşi miraţi, apoi cel mai înalt începu să rîdă.
- Dar cum?
- Doamna Tiana şi doamna Teona.
- E un mincinos, se grăbi Tiana să-i avertizeze. Doamnele au rămas acasă. Noi suntem fetele lor.
Celălalt se încruntă şi rămase nedumerit.
- Vreţi să spuneţi că sunteţi cu tăticu’?
- Cu tăticu’? se miră Teona arătînd cu degetul spre faţa lui Gaiginu. Poate cu bunicu’. Păi nu se vede ce
uzuri, ce de riduri, ce cute, cît de amară e expresia gurii?
- Şi-a uitat dantura în pahar, adăugă Tiana la fel de serioasă, şi ceea ce vedeţi nu e piciorul lui de lemn.
Nu. E chiar o proteză, e ceva nou, că de aia nu şi-a luat el bastonul. Se zice că ar fi ceva revoluţionar în
materie şi că va stîrni invidia tuturor ciungilor...

209
- Ca şi a celora cu mai mult de două membre, adăugă Teona. Dar îi scîrţîie aşa de scîrţîitor, încît suntem
fericite că aţi venit să ne salvaţi.
- Să mergem, domnilor, îi invită Tiana. Lu’ tataia n-o să-i fie chiar aşa de dor de fetiţele lui.
Îi lăsară în mijlocul unui nor de rîs.
Oamenii se mişcau dezinvolt. Limbile se dezlegaseră şi paharele erau umplute acum mai des.
Gaiginu se pierduse şi el printre dansatori. Mişcările îi erau elastice, aidoma unei feline, şi ceilalţi îl
spionau uitînd de parteneri. Cîteva dintre invitate făcuseră o listă aşteptîndu-şi răbdătoare rîndul cînd se
vor putea afişa cu revelaţia serii.
Perechile îşi întrerupseră evoluţia doar cînd se ivi un şir de chelneri cu tăvi, tacîmuri şi pahare. Icre
negre, brînzeturi franţuzeşti, mezeluri fine prezentate într-o manieră atractivă, toate smulgînd exclamaţii
admirative.
Vitusov se aproie de masă însoţit de cei doi ambasadori, ridică paharul de şampanie şi toastă pentru
un an care să aducă mai multă pace. Urmară aplauze şi strigătre de aprobare.
Apostu se uită la cei din jur. Totul părea atît de firesc pentru ei. O lume în care păreau să se fi născut
şi căreia îi aparţineau de drept. Toate mişcările, atît de naturale şi lejere pentru ei i se păreau complicate,
reuzltatul unui exerciţiu intens şi dificil. Nu reuşea să ia felia de pîine ca ei, să muşte din ea în aceeaşi
manieră, să vorbească degajat. Capul lui părea să fie susţinut de resorturi care îi dădeau un aspect băţos,
împietrit. Nici hainele nu se aşezau pe el ca pe ceilalţi. Unde dracu au fost toţi ăştia confecţionaţi? se
întrebă el înciudat în timp ce zbuciumul vesel din jur îi amintea că toţi de acolo aveau un singur scop -
să se simtă cît mai bine, fără să-i intereseze cum arătau vecinii. Aha, poate că ăsta şi era secretul
naturaleţii lor. Dar cum să nu fie aşa cînd toţi au fost şcoliţi la acelaşi institut? Mîna Teonei îi strecură în
tot trupul o senzaţie de fericire care îl făcu să uite o clipă de necazul lui. O căldură care îi înmuia
încheieturile ruginite, un fluid care deschidea umorile înţepenite de cămaşa de forţă în care trăise pînă
atunci.
Fata îl luase de braţ îndemnîndu-l să se apropie de platourile pline cu bunătăţi. Îi era imposibil să
creadă că el se afla în acel loc, printre acei oameni, alături de o femeie despre care fiecare părticică din
el îi şoptea că nu o merită şi despre care nu reuşea să înţeleagă ce a făcut-o să se oprească la el. Îl privi
pe Gaiginu. Îi văzu profilul de o frumuseţe clasică subliniată de părul negru şi lung, pieptănat peste cap.
Voia să-i mulţumească în fiecare clipă pentru că îl scosese dintr-un şanţ dincolo de care nu ar fi bănuit
vreodată că mai există şi altceva. Îl văzuse ducîndu-şi mîna la tîmplă, ca atunci cînd tramvaiul fusese
gata să dea peste el şi se sperie cumplit. Ştia că, dacă i s-ar fi întîmplat ceva, el nu ar mai fi reuşit să
supravieţuiască. Atît de profund îl schimbase întîlnirea cu el, atît de mult ajunsese să depindă de el, încît
orice accident ar fi suferit l-ar fi tulburat peste putinţa de a-şi mai reveni.
- Mănîncă şi tu, bucură-te de tot ce e aici, sau crezi că mîine o să ai iar şansa asta? îl îndemnă Teona
privindu-l cu un surîs care îi făcu inima să-i zvîcnească dureros. Îi văzu pe cei din jur înfruptîndu-se fără
oprelişte din toate lucrurile aduse pe tăvi şi, cu un gest aproape interzis îşi întinse mîna de parcă ar fi
vrut să înşele vigilenţa paznicului. Da, da, ţipa o voce mică în toată fiinţa lui, da, Apostule, e şi pentru
tine. Şi tu ai voie. Ia şi tu o felie din viaţa de aici şi înfruptă-te din ea. După a treia feliuţă cu icre negre,
muiată în vodca a cărei tărie îi răscolea clocotitioare tot trupul, situaţia s-a schimbat. Mîinile i se mişcau
ceva mai lejer, mesteca fără să-i fie teamă că va fi luat de guler şi începuse să privească lumea din jur cu
ochi care nu îl mai făceau să se simtă vinovat. Miezul nopţii îl prinse dansînd cu mîinile înlănţuite de
gîtul Teonei.
- Să ştii că ai făcut progrese, îi şopti fata cu obrazul lipit de al lui. În ultima jumătate de oră m-ai călcat o
singură dată şi nu mai trag de tine ca de o buturugă.
Dimineaţa îşi întinsese untul strălucitor al luminnii pe feliile imense de munte ale cărui pante se
prelungeau pînă departe, pierzîndu-se în văile adînci. Schiurile Tianei alunecau vijelioase pe zăpada
afînată lăsînd în urmă o pulbere fină, un siaj despicat de schiurile lui Gaiginu care se ţinea aproape lipit
de urma fetei. Tiana îşi simţi schiul atins de băţul prietenului ei şi ţipă autoritară.
- Gaigine, lasă-te de drăcii!
- Cu bunicu, ai?

210
- A fost o glumă, atîta tot, a mai apucat Tiana să strige. Apoi totul se pulveriză într-o explozie de nea. Se
treziră zburînd prin zăpadă, înfundîndu-se în ea, oprindu-se într-un meterez de omăt ridicat de trupurile
lor. Tiana rămăsese cu ambele mîini înfipte în pieptul lui Gaiginu şi se uita la el prin sticlele colorate ale
ochelarilor de soare.
Teona şi Apostu se opriră lîngă ei, privindu-i la început îngrijoraţi. Apoi hohotul de rîs îi molipsi şi
pe ei.
- Aşa păţesc toate obrăznicăturile de nepoţi care încearcă să-şi rîdă pe socoteala vîrstei înaintate...
- În grad, îl completă Tiana în timp ce se scutura de zăpadă
- Ca vodca, strigă Teona ridicîndu-şi braţele de parcă ar fi vrut să culeagă soarele şi să fugă cu el.
- Mai facem o tură? întrebă Teona privind în adîncitura văii care se continua lină de-a lungul pădurii.
- Abia aştept! ţîşniră vorbele Tianei purtate de aburul respiraţiei. Cine ştie cînd ne mai întîlnim cu o
asemenea ocazie.
- Dacă ar ştii tovii că în loc să murim de foame la ordinul lor, noi ne îndopăm cu caviar...
- Lasă, Teona, că nici schiurile astea nu le-ar sta mai puţin în gît.
- Aşa e, Gaigine! strigă ea cu braţele ridicate. Trăiască, dom’le, capitalismul şi exploatarea nemiloasă.
- Ia vedeţi, că aici şi zăpada scîrţîie, exclamă îngrijorat Apostu privind cu luare aminte printre brazii
copleşiţi de omăt.
Se stîrni un rîs vesel, punctat de bătăile palmei lui Gaiginu pe umărul salvatorului său.
- Măi, George, tu nu pierzi nici un prilej să nu-ţi pui în valoare valoarea. Felicitări.
Teona făcu o voltă uşoară şi se lipi de Apostu.
- Hai, măi, ce aveţi cu el? A vrut omu’ să spuie că aici şi zăpada aude. Şi atunci nu e normal să şi
scîrţîie?
- Ne întoarcem, hotărî Gaiginu care începu să urce cu mişcări scurte, ţinîndu-şi corpul orientat spre
pădure.
- Mamăăă! cum mai urăsc eu chestia asta, gîfîi Teona. Hai, Apostule, ia-mă-n cîrcă.
- Şi fugi cu ea pe unde-i vedea cu ochii, gîfîi Tiana disperată. Mamăăă, cum nu-mi place, rupse ea cu
greu cuvintele. Gata, cu asta am încheiat. Mai sunt o grămadă de făcut. Baie. Cred că o să fie coadă ca la
raţie. Apoi pregătirea ţinutei de luptă şi odihna obligatorie ca la noapte să fim în formă şi să-l primim
pă'sta micu aşa cum se cuvine.
- V-aţi dat întîlnire cu spaniolii, dragă? întrebă Gaiginu cu un bob de piper în glas.
- Ne-am dat cu pudră şi cu schiurile, îi răspunse Tiana pe acelaşi ton expediindu-i cîteva pumnale din
priviri.
-Că n-ai vrea să-mi spui că totul s-a rezumat la cîteva tangouri care v-au sudat.
- Spui tîmpenii, Gaigine, interveni Teona printre gîfîituri. Căldura trupurilor nostre ne-a sudat. Ce nevoie
aveam de tangouri pentru asta?
- Şi cum v-aţi dezlipit, dragă? Sau vi s-au jupuit pieile?
- A căzut voltajul şi li s-a muiat electrodul, spuse imediat Apostu convins că îi lămureşte cum lucra
aparatul de sudură.
Un moment se lăsă tăcerea, apoi toată lumea izbucni într-un rîs disperat.
- Oho, exclamă Tiana privind în susul văii, voi vă daţi seama cît mai avem de urcat?
- Exact cît am coborît, îi spuse Apostu privind-o cu seriozitate.
- Nu zău, Aprostule! Tu o să ajungi şef la catedra de geometrie şi o să demonstrezi că nimic nu se pierde,
nimic nu se cîştigă, totul rămînînd la fel. Cu asta am încheiat, băieţi. Eu, cum ajung sus, mă retrag în
vastul meu apartament, că deseară vreau să vă iau minţile la toţi. Nu vă spui şi unde vi le duc, că s-ar
putea să vă deşteptaţi.
- În ce pericol s-o mai afla omenirea? se întrebă încet Gaiginu.
După ora şapte castelul se trezi brusc la viaţă. Coridoarele înguste forfoteau de lume grăbită, uşi se
închideau şi deschideau repede, un babilon de limbi se dezlănţuise între zidurile de piatră, umplînd totul
cu veselie şi căldură.
Apostu ieşise din cameră şi se uita zăpăcit la acel du-te-vino în mijlocul căruia se trezise prin
deschiderea unei uşi. Se apropie de camera lui Gaiginu chiar cînd fostul mercenar se ivi pe culoar. Abia

211
reuşi să-l recunoască în smochingul care îi cădea perfect şi cu papionul care îi dădea un aer occidental
desăvîrşit. Apostu se simţea ceva mai lejer în costumul care îi fusese adus, nu mai avea mişcările de
robot teleghidat, dar ceva din vechea jenă se mai simţea în aerul lui. Gaiginu îi zîmbi larg văzîndu-i
fîstîceala.
- Ce e, salvatorule, nu mă mai recunoşti?
Apostu dădu încet din cap.
- Ca să fiu sincer, a trebuit să mă străduiesc puţin. Parcă eşti cu totul altcineva în hainele astea.
- Mulţumesc, îi răspunse Gaiginu continuînd să-i zîmbească. De cînd te mişti printre ambasadorii ăştia,
văd că ai învăţat ceva din arta diplomaţiei.
- Nici vorbă, se apără Apostu moale. Zău dacă n-am crezut că eşti unul dintre străinii ăştia.
- Mă rog, dacă zici tu... Şi, încotro?
- O căutam pe Teona, răspunse Apostu cu ochii aţintiţi asupra lui Gaiginu, sperînd parcă să înveţe de la
el uşurinţa de a se mişca.
- A spus că se duce pe terasă. Vrea să vadă cum arată crenelurile de aproape. Nu vii cu noi jos? Deschise
uşa camerei şi aruncă o privire înăuntru. Mai stăm o clipă. Doar ştii cum e cu doamnele. Vor neapărat să
fie unicate într-o lume de copii. Dar de ce mă întrebi pe mine de Teona? Doar staţi în acelaşi cuib.
- Eu am ieşit acum o oră. Am aruncat o privire în jur. Vremea e aşa de bună. Şi cine ştie dacă o să mai
văd locurile astea. E frumos. E tare frumos. Îmi aduce aminte de acasă.
Uşa se deschise şi Tiana îşi făcu apariţia într-o rochie lungă, de un roşu sîngeriu peste care se revărsa
podoaba inelată a părului blond. Apostu o privi uluit, părîndu-i-se că se află în faţa unei zîne. Fata
începu să rîdă citindu-i surprinderea.
- Hei, domnul, spuse ea încîntată de reacţia lui Apostu, revenirea, vă rog. Hai, că doar ne cunoaştem de-o
viaţă. Sunt tot eu, doar că ambalajul e puţin diferit.
Pe lîngă ei trecură cîteva perechi care îi salutară cu gesturi largi. Se îndreptau spre sala de ospeţe de
unde se auzea o forfotă intensă.
- Mergem şi noi? întrebă Tiana cu o nerăbdare motivată.
Gaiginu îi aruncă o privire întrebătoare lui Apostu.
- Mergeţi voi, spuse el după un moment de şovăială. Eu mă duc să văd unde e Teona.
- Nu e în cameră? întrebă Tiana cu ochii spre capătul coridorului unde apărură alţi invitaţi în drum spre
sală.
- Cînd am venit eu nu mai era.
- Atunci o găseşti pe terasă. Nouă aşa ne-a spus.
Nu apucă să-i răspundă pentru că Tiana îşi ridicase braţele să-i salute pe Mioara şi Sabin, amîndoi de
o eleganţă sobră, dominată de strălucirea părului lui Austrianu.
- A, ce copii bine organizaţi, exclamă fostul colonel privind-o pe Tiana cu o admirţie sinceră.
- Uluitor, confirmă şi Mioara cu dulceaţa veninului în glas aruncînd o privire admirativă spre Gaiginu.
Ai dreptate, Sabin, cu asemenea frumuseţe nu ţi-e dat să te întîlneşti în fiecare zi.
Austrianu încercă să-şi alcătuiască o mină geloasă, dar nu reuşi decît să rîdă bine dispus.
- Ai o limbă aşa de otrăvită, stimată doamnă...
- Şi o guriţă atît de dulce, îi răspunse Mioara alintîndu-se.
- Să vedem dacă tot aşa va rămîne şi după toate bunătăţile pe care ni le oferă cu dărnicie rusul din
cămara românului.
- Parcă era vorba că nu facem politică, îl avertiză dojenitoare Tiana pe deasupra unui surîs diafan.
- Doamnele au mai întotdeauna dreptate, o asigură Austrinau.
- Doamnele au întotdeauna dreptate, îl corectă Mioara luîndu-l de mînă.
- Ei, ce facem, tovarăşi, coborîm şi noi?
- Din păcate asta facem de cînd ne-am născut.
- Parcă era vorba că nu facem filozofie, îl avertiză Tiana cu suliţele privirii înfipte în ochii lui Gaiginu.
- Atunci haideţi, îi îndemnă el cu mîinile întinse.
- Eu mă duc să o anunţ pe Teona, spuse Apostu cu aerul că depăşeşte un obstacol imposibil.

212
- Ştii cum ajungi? îl întrebă Gaiginu şi continuă fără să mai aştepte răspunsul. La capătul opus e o uşă
masivă din lemn. O deschizi şi dai de o scară ca un melc. Urci şi ieşi pe terasă. Hai, ne vedem la locurile
noastre.
Apostu făcu primul pas pe dalajul terasei cu o strîngere de inimă, de parcă s-ar fi temut să nu i se
întîmple lucrul cel mai groaznic din lume şi să nu o găsească pe Teona acolo. În lumina reflectoarelor
zidul crenelat îşi decupa cenuşii dinţii pe ecranul întunecat al nopţii. Se uită încordat în jur şi se apropie
de zid. Zarea se deschidea largă, punctată de umbre şi contururi largi. Aerul încremenise prins în
chingile gerului. Abia atunci o zări la cîţiva paşi de el ivindu-se din umbra aruncată de turnul castelului.
I se păru o apariţie ireală, învăluită în albastrul intens al rochiei de seară. Colierul de argint, singura
podoabă purtată de Teona strălucea viu, contratînd cu părul negru, pieptănat simplu.
Apostu se opri în faţa ei şi o privi cu admiraţia naivă a omului care ştie că atingerea statuii îi e
interzisă.
Teona îi zîmbi şi îl prinse de mînă.
- Te aşteptam, şopti ea.
- Stai de mult aici? o întrebă el îngrijorat de frigul pătrunzător.
- Ce importanţă are? Ce poate fi mai plăcut decît aşteptarea unui om despre care ştii în mod sigur o să
vină?
- Ceilalţi au coborît deja. Au spus că ne aşteaptă în sală.
- Şi dacă vor mai aştepta un minut?
Apostu simţi în palmă căldura mîinii Teonei. Aceeaşi tulburare imposibil de stăpînit puse iar
stăpînire pe el. Inima galopa nebuneşte, pompînd cu furie sîngele. A vrut să mai spună ceva, dar
cuvintele refuzară să se facă auzite. Doar buzele Teonei cu gust de nea proaspătă îl făcură să zîmbească
fericit.
- Tot nu pot să cred că e adevărat ce mi se întîmplă, spuse el privind-o uluit. Mi-e aşa de frică să nu mă
trezesc dimineaţă în casa mea plină de igrasie şi cineva să-mi spună cu glas de sergent: deşteptarea, visul
s-a terminat, dă-i drumul la muncă.
Teona rîse încet.
- Crezi că eşti singurul căruia i se pare că trăieşte în vis?
Apostu o privi cu o lăcomie pe care nu şi-o putea stăpîni.
- Nu înţeleg. De ce eu? De ce tocmai eu? Gaiginu mi-a spus o dată că s-a simţit... Adică lui i-a plăcut de
tine. Dar l-ai refuzat.
Teona surîse amintirii.
- Nu te-a minţit. Dar ştii, Armand e un om complicat. Are o experienţă de viaţă care pe mine mă sperie.
Are o existenţă pe care eu nu i-o cunosc. Nu ştiu cine e, şi nu ştiu cîţi oameni se ascund sub aceeaşi
piele. Şi, din cîte mi-a povestit, a avut anumite slăbiciuni de care nu ştiu dacă s-a lecuit. Şi mai ştii ceva?
El aparţine mult prea mult lumii în care m-am născut şi eu. Şi dacă eu am reuşit să înţeleg că între lumi
nu pot fi trase bariere şi că nimeni nu trebuie privit cu dispreţ, pentru că experienţa prin care am trecut
m-a convins că şi umilul are nobleţea lui, mîndria lui peste care cu prea multă uşurinţă trece tăvălugul
fumurilor noastre, el nu cred că s-a convins de asta. Sau poate îţi imaginezi că ai fi reuşit vreodată să
pătrunzi în lumea lui dacă întîmplarea aia nu v-ar fi adus împreună? Eu nu cred. Bine, şopti ea după o
clipă. A fost minunat. Dacă în toată suferinţa care ne înconjoară mai pot exista şi asemenea momente,
înseamnă că viaţa merită efortul. Hai să mergem.
Îl prinse de mînă şi îşi mai aruncă o privire spre pustietatea peste care cîmpul de zăpadă îşi juca
scînteierea focului de gheaţă.
Sala era cuprinsă de forfotă. Oaspeţii se adunaseră în grupuri şi discutau aprins în jurul unui pahar.
Chelnerii se plimbau cu tăvile pline, îmbiindu-i cu tartinele de caviar şi şampania proaspătă.
Vitusov îşi făcu apariţia în uniformă de comisar, provocînd un moment de tăcere. Însoţitoarea lui,
Irina Katova, care domina scena cu supleţea unui corp de invidiat, umplu iar sala de o rumoare
admirativă.
Comisarul îşi privi oaspeţii cu aerul că face un efort să-şi amintească vorbele pregătite pentru toast,
şi, fiindcă nu reuşi , îşi ridică paharul salutînd adunarea în rusă. Mica orchestră, aflată în balconul de

213
deasupra, execută cîteva acorduri cu iz militar. Vodca dispăru înlăuntrul lui Vitusov dintr-o singură
mişcare. Sala se umplu de aplauze. Următorul pahar îl făcu să-şi ridice braţele, părînd că vrea să-i
cuprindă pe toţi în cleştele lor.
- Encore, răsună ecoul îndemnului, scuturînd perdeau de fum a ţigărilor.
Rusul execută o piruetă care împroşcă asistenţa cu sclipirile de oţel ale cizmelor. Chelnerul îi întinse
un pahar aproape dublu faţă de cel dinainte. Comisarul rămase cu el în mînă.
- Pentru biruitorii din marele război, strigă el tare şi pentru patria sovietică.
Îi bău conţinutul pe nerăsuflate apoi izbi paharul de podea în aplauzele asistenţei. Se clătină, dar
reuşi să-şi menţină echilibrul. Făcu un semn micii orchestre care atacă un kazacioc îndrăcit. Apoi îşi
îndreptă braţele spre cei aflaţi pe ringul dintre mese şi se avîntă în mijlocul lor, explodînd cu tot trupul
într-un dans care smulse ropote de aplauze. Cînd reuşi să se oprească era lac de sudoare şi de un roşu
komsomolist. Irina Katova îl luă imediat în primire.
- Noi mergem să luăm puţin aer, le explică ea invitaţilor într-o franceză rusofonă. Revenim cît se poate
de grabă.
În sală se revărsau acordurile domoale ale unui vals. Perechile se uniră imediat unduindu-se în ritmul
elegant.
- Şi noi? întrebă nerăbdătoare Tiana privind spre ringul de dans.
- Avem toată noaptea la dispoziţie, o temperă Austrianu cu tartină de caviar în mînă.
- Eşti foarte pricepută la figurile valsului? o întrebă Gaiginu părînd că vînează revenirea celor doi
spanioli, sau aşteptăm ceva mai de actualitate?
- Un cha-cha-cha american, propuse Mioara agitîndu-şi corpul în ritmul imaginat al dansului.
- Nu e rău, observă Austrianu. Pe lîngă că îţi păstrează silueta, îţi menţine şi pofta să devalizezi toate
platourile.
După două sau trei valsuri au răsunat tînguirile cîtorva tangouri. Aproape toată lumea a umplut
ringul, revărsîndu-se şi prin colţurile mai retrase.
- Şi noi? întrebă Teona privindu-l zîmbitoare pe Apostu.
- Nu ţii la pantofii tăi? o întrebă el cu seriozitate.
Fata izbucni în rîs. Îl prinse de mînă, obligîndu-l să se agaţe de ea. O amuzau mişcările lui stîngace,
încordarea care i se simţea în tot corpul, disperarea mută de a nu o călca. Nu apucă să înceapă un alt
dans. Înainte de a se fi dezmeticit o mînă se strecură între el şi Teona. Un ins înalt, cu ţinută britanică îl
îndepărtă uşor, alături de cîteva scuze din care el nu înţelese nimic.
- Partenerul dumneavoastră a obosit, doamnă, spuse noul venit într-o franceză cu iz de Tamisa. Să-i
oferim o binemeritată odihnă.
Gaiginu avu aceeaşi soartă, dar, spre deosebire de Apsotu, care se retrăsese imediat într-un ungher
întunecat, se trezi în braţele unei italience care îi spunea înfiorată că îl remarcase încă de la venire.
Pentru Apostu odihna a durat prea puţin. O tînără cu o coafură sofisticată, prinsă într-o diademă de
aur, se opri în dreptul lui privindu-l în ochi. Îi spuse ceva într-o limbă de care nu avea habar şi, pentru că
ezită să facă o mişcare, se trezi tras cu putere în afara adăpostului său întunecat şi obligat să-şi urmeze
partenera în ritmul impus de ea.
De deaspupra se revărsa peste toată veselia o ploaie de confeti. Ghirlandele care traversau tot spaţiul
se mişcau însufleţite de curenţii de aer.
Agitaţia se mai linişti doar cînd în sală apăru şirul de chelneri împingînd cărucioare pline cu farfurii.
File de nisetru, preparate vînătoreşti, friptură de mistreţ umplură mesele în clinchetul sticlelor prin care
lumina filtra nuanţele cele mai delicate. Toţi îşi priviră ceasurile. Era aproape unsprezece.
- La treabă, tovarăşi! strigă cineva în franceză. Să nu ne prindă miezul nopţii zăbovind nemotivat.
Scaunele au fost iar ocupate. Zumzăit de voci şi zgomotul tacîmurilor, exclamaţii de apreciere
provocate de preparatele culinare şi zvonul vesel al discuţiilor, totul pe un fond muzical discret.
Vitusov îşi făcu iar apariţia în aplauzele mesenilor. Era îmbrăcat cu un costum care îi trăda
stinghereala. Încerca să pară lejer, dar se vedea că îi lipseşte uniforma militară. Irina Katova se mişca
însă firesc în rochia de seară plină de paiete argintii.

214
 Ambasadorul Marii Britanii îşi ridică paharul în cinstea gazdei şi rosti cîteva cuvinte care îl făcură pe
Vitusov să se ridice în picioare şi să mulţumească asistenţei cu o mişcare energică a capului.
- Nazdarovie, tavarişci! strigă el cît putu de tare cu paharul de şampanie întins spre tavanul sălii. Mai
adăugă ceva în rusă, dar cuvintele i se topiră în valul aplauzelor care umplură salonul.
În apropiere de miezul nopţii erau toţi în picioare cu sticlele de şampanie în aşteptare. Orologiul
mare al castelului îşi mişca încet acele. Toţi bătură din palme, agitîndu-se emoţionaţi în aşetptarea
evenimentului. Apoi începu numărătoarea inversă. Sala se umplu de strălucirea veselă a artificiilor.
- Pentru pace, se auzi la unison corul vocilor.
Momentul mult aşteptat a fost punctat de micile explozii ale sticlelor de şampanie, dar, spre
entuziasmul şi amuzamentul general, valul vinului a ajuns mai puţin în pahare, transformîndu-se într-un
duş înspumat, ţîşnit din sticlele agitate. Efemerele arcuri de triumf ale şampaniei au umplut sala de
chiote şi rîsete. Se îmbrăţişau udaţi de valul vinului, urîndu-şi un an mai bun şi sănătate.
- Doamnelor, domnilor, răsună o voce care a reuşit să se caţere deasupra furtunii de veselie, pentru că
toţi suntem uzi de atîta emoţie şi pentru că toaletele cele mai preţioase au fost deja etalate întru invidia
celor mai slabi de înger, vă propun cinci minute de revenire pe la camere pentru ajustarea ţinutei, care să
fie acum adecvată locului, pentru că ce aţi zice de o porţie de schi prin noaptea asta vrăjită?
Prounerea a fost primită cu un ropot de aplauze. Cînd au revenit, toţi purtau echipamentul de munte
care transformase castelul într-o cabană încăpătoare şi veselă.
- E o nebunie! exclamă Teona fericită, lovindu-şi palmele entuziamată. Toată viaţa mi-am dorit să schiez
la lumina lunii.
- O dorinţă împlinită, spuse Austrianu privind cu luare aminte în jur. Aha, continuă el, încep marile
mişcări de trupe.
Abia atunci observară că oaspeţii îşi reluară locurile fără să mai ţină cont de repartizarea anetrioară.
Se formaseră mici grupuri care discutau cu voci joase. Unii treceau de la un grup la altul părînd că vor
să-şi găsească anturajul cel mai potrivit. Apoi acordurile micii orchestre începură iar întrerupînd
discuţiile strategice. Dansul umplu incinta de piatră. Apostu reuşi să se integreze în peisaj mişcîndu-se
cu oarecare lejeritate, stimulat şi de lipsa costumului care îl făcea să se simtă închis ca într-o armură.
- Mergem? strigă după un timp cineva făcîndu-i pe toţi să se oprească din dans.
- La schi?
- Aţi vrea la ştrand?
Uralele unanime punctară o victorie de mult aşteptată.
Valea domoală care cobora pe lîngă pădurea de brazi se umplu de schiori peste care lumina bogată a
lunii ţesea o mantie argintie. Aerul îngheţat vibra de ecoul strigătelor şi uralelor.
- Sunt cel mai bun, striga fericit adjunctul ambasadorului italian.
- Aşteaptă-mă să mă vezi pe mine! îl linişti consulul elveţian.
Concursul se stîrni dintr-o dată. Se institui şi un premiu. O sticlă de şampanie franţuzească rămasă
neatinsă.
Se întoarseră spre zori. Se luptaseră cu gerul, cu schiurile, cu sticlele care marcau pista de schi
aidoma unor borne kilometrice, cu tartinele aduse de chelneri, cu oboseala care începuse să le dea
tîrcoale.
Înainte de a fi intrat în curtea castelului, Gaiginu privi precaut în jur, apoi fluieră scurt într-un fel
anume. Fîlfîitul abia auzit al aripilor se întinse peste liniştea încremenită ca ţesătura fină a mătăsii.
Prinse mesajul de piciorul porumbelului, apoi îi sărută capul mic, îl ridică în palme lăsîndu-l să-şi ia
zborul.
Au plecat a doua zi după Anul Nou, nu înainte de a-şi fi luat rămas bun de la oaspeţii care, în
majoritate se hotărîseră să mai rămînă o zi, chiar două. Îniante de a se urca în maşină Gaiginu îl trase
deoparte pe Asutrianu care urma să plece cu Vitusov şi îi spuse cu un zîmbet nedumerit
- A fost minunat, ca o gură de oxigen venită pe neaşteptate într-o hazna infectă. Dar tot nu înţeleg ce s-a
întîmplat de fapt.
- Ce s-a întîmplat? Adică de ce am fost invitaţi? Mda. Ţi-am mai spus. A trebuit să dăm un examen. L-
am trecut. Dacă rusul, şi nu atît el, ci ea, ar fi avut cea mai vagă bănuială, sau dacă cel mai mic gest ar fi

215
trădat vreo legătură, sau doar o simplă simpatie faţă „imperialismul” occidental ne întorceam acasă în
cutii de lemn. Asta a vrut să verifice Iliuşin. Marele nostru ataşament faţă de mătreaţa Uniune. Şi, după
cum vezi, îl avem.
- Măreaţa, ai vrut să spui? Deci am trecut examenul.
Austrianu îl privi prin fumul subţire al ţigării.
- Fumez, deci exist. Cu alte cuvinte l-am luat.
Au ajuns la punctul de întîlnire cu Potcovaru spre înserat. Aerul era ca o bucată de cristal de o
puritate dureroasă. Pe boltă stelele conturau hărţi complicate, închizînd între graniţele lor petice de
libertate. Potcovaru îi aştepta în cămaşa lui albă, părînd că pentru el gerul nu se inventase. Au coborît cu
toţii din maşină. Apostu revenise la vechea lui ţinută, cu bocancii grei şi pufoaica vătuită. A fost iar uimit
de statura lui Potcovaru care părea dăltuit dintr-o bucată de stîncă. Gaiginu schimbă cîteva cuvinte cu el,
apoi se întoarse spre Apostu.
- Te las, dar nu de tot. Nu ştiu cît o să mai dureze povestea asta şi nici cum o să ieşim din ea. Dar am
certitudinea că lucruile se vor aranja.
Apostu făcu un pas spre Teona, dar fata îşi întinse mîinile frîngrîndu-i intenţia.
- Fără îmbrăţişări, şopti ea privindu-l în ochi. Aşa fac doar oamenii care se despart. Ori pe noi nu va
reuşi nimeni s-o facă. Apoi se urcă în maşină fără să mai spună un cuvînt. Cei doi se clintiră din loc doar
cînd orizontul înghiţi şi ultima fărămitură din Jaguar.

În zorii acelei zile Potcovaru a coborît singur în sat. Nici unul din oamenii lui nu a spus nimic. Îl
cunoşteau bine şi ştiau ce reacţie ar fi avut dacă cineva dorea să facă atfel decît el.
S-a întors spre noapte. Ceilalţi i-au ieşit în întîmpinare, dar el nu le-a spus nimic. Nici cel puţin o
privire nu le-a aruncat. Toţi au înţeles că se întîmplase ceva grav şi nu era momentul să-l tulbure cu
întrebări. Rămăsese lîngă intrarea în peşteră, sprijinit de stînci, cu ochii aţintiţi asupra bolţii, indiferent la
gerul usturător. Cînd a intrat îşi găsi oamenii adunaţi în jurul focului. Se aşeză încet pe unul din
bolovani. Dinu Stancu puse cîteva lemne în vatră animînd flăcările. Umbrele mari se năşteau din neantul
beznei alunecînd peste pereţii umezi. Faţa lui Potcovaru părea alcătuită dintr-un mozaic de lumini şi
umbre între ale cărui cute se adunase o durere cumplit de amară. Cineva apucă sticla uitată lîngă vatră şi
turnă în cana de tablă.
- Mai pune, spuse încet Potcovaru cu o voce care părea a nimănui.
Cana a fost umplută şi el a apucat-o cu o ură greu de stăpînit. O dădu peste cap cu o mişcare scurtă.
- Mai pune una.
Cana plină rămase în pumnul enorm şi Potcovaru părea că nu ştie dacă să renunţe sau să-şi mai înece
o dată amarul. Puse încet cana între picioare şi oftă.
- Vezi, de aia iubesc animalele şi de aia îmi pare aşa de rău că sunt doar animale şi noi nu suntem decît
nişte oameni. Nimic mai mult. Cine o fi spus că suntem alcătuiţi după chipul şi asemănarea...? Cine a
spus n-a ştiut ce zice. Eu îl iert. Făcu o pauză şi privi lung spre cană. O prinse cu gesturi şovăitoare şi
bău încet, încercînd parcă să descopere savoarea focului care ardea în licoare. Cum să spui că suntem
plămadă divină, că peste noi a plutit ceva din boarea sfîntului duh? Cum să crezi aşa ceva cînd omul nu
a suportat perfecţiunea Grădinii, nu s-a putut simţi bine în ea şi sămînţa drăcească din el l-a împins să
încalce interdicţia şi să fie alungat de acolo? Cum să crezi că omul e de sorginte divină cînd el nu
suportă pămîntul care nu poate fi decît opera Divinităţii la cît de frumos e şi îl batjocoreşte în fel şi chip?
Cum să crezi că omul e născut din bunătatea divină, cînd nici un animal, oricît de crud ar fi, oricît de
limitat ar fi, n-ar putea face unui semen al lui ce poate face un om altui om? Sorbi iar din cană şi dădu
posomorît din cap. Mi-a spus Elisabeta de Sebastian. Îi prinse privirea lui Apostu şi zîmbi dureros.
Sebastian a fost fratele meu şi soţul Elisabetei. L-au arestat cînd au început să bănuiască legătura dintre
noi. Nu au reuşit să scoată nimic de la el. De aia l-au dus la Tîrgu Jiu
Elisabeta a venit azi în zori de acolo. L-au bătut pînă au leşinat ei. Şi, cînd au văzut că e de pomană l-au
pus să alerge pe crengi cu ţepi. Care animal necugetător şi lipsit de suflet ar putea face aşa ceva unui
semen al lui? Cum e posibil ca dobitoacele alea să dea prăzii moartea cea mai rapidă şi uşoară? Şi, cînd
au văzut că nici asta nu dă roade l-au dus la un birou şi au început să stea de vorbă cu el şi i-au spus că

216
n-au nimic cu el şi că totul n-a fost decît o părere de-a lui, că degeaba vrea el să-i ponegrească şi să-i
vorbească de rău, că ei se poartă omeneşte cu toţi care trec pe la ei, deşi cei prinşi uneltesc mişeleşte
contra noii puteri. Asta se întîmpla în sediul securităţii. Şi, ca să-i dovedească cît de binevoitori sunt ei i-
au dat o foaie de hîrtie şi un creion să scrie tot ce ştia el despre bandele de hoţi care vin din munţi să-i
năpăstuiască pe ţărani. Şi el a luat creionul şi i-a pipăit vîrful.
- A, a apus unul dintre securişti. Vrei să vezi dacă e bine ascuţit. Da, avem noi aici o metodă care nu dă
niciodată greş. Hai să-ţi arătăm noi cum e. Şi l-au pus să-şi bage vîrful creionului în nas şi să se sprijine
cu el pe masă. Ei, ce simţi? l-a întrebat acelaşi gunoi. E ascuţit? Şi Sebastian nu a răspuns. Şi atunci i-au
apăsat capul în jos. Au făcut-o încet, foarte încet pînă cînd urletul a umplut toată clădirea. Şi nenorociţii
ăia rîdeau din tot sufletul lor sec. Şi l-au apăsat... Încercă disperat să-şi stăpînească emoţia, dar vocea i se
frînse şi în ochi îi tremură o lumină umedă. Sorbi restul pălincii şi rămase nemişcat. Da, continuă el
strunindu-şi furia, şi l-au apăsat pînă ce vîrful i-a ieşit prin ochi. Şi cu asta s-a terminat. Ei, ai văzut cît
de ascuţite sunt creioanele noastre? s-a adresat gunoiul ăla cadavrului rămas cu capul pe masă. Şi toate
astea au fost povestite cu lux de amănunte Elisabetei printre hohote de rîs ca ea să aibă ce spune acasă ca
toţi să-şi bage bine de tot minţile-n cap ca nu cumva, în loc de minţi, să le vîre ei creioane.
Urmă o altă pauză. Dinu puse iar mîna pe sticlă, dar Potcovaru îl opri cu un gest scurt.
- Ajunge. Mîine plecăm la Tîrgu Jiu. Avem ceva treabă de făcut acolo şi trebuie să avem mintea limpede.
Zorii îi prinseră în plină pregătire. Aveau pistoalele mitralieră băgate pe sub pufoiace. Fiecare îşi
luase două încărcătoare de rezervă şi cuţitul de vînătoare. Dintr-una din lăzi Potcovaru a scos mai multe
calupuri de exploziv pe care le-a pus într-un sac.
Au coborît pe partea opusă satului şi s-au oprit în şoseaua pe care venise Gaiginu. Dimineaţa cernea
o lumină tristă pe care o strecura cu zgîrcenie printre trupurile buhăite ale norilor. Se afundară în pădurea
care cobora în pantă lină, apoi au ieşit pe una din curbele de nivel care i-a scos iar în şosea. Au traversat-
o şi au intrat din nou în pădure. Au prins o scurtătură pînă la ieşirea în drum. Zăpada era moale şi se
scufundau în ea pînă la şold. După mai multe căutări au reuşit să găsească un trunchi gros de copac. L-
au tras pînă în marginea drumului în bucla uneia dintre serpentine.
- Mai bine luam o sticlă cu noi, şopti Marin Tănase privind vălătucii norilor atîrnaţi deasupra lor.
Nu îi răspunse nimeni. Rămaseră toţi într-o aşteptare încordată. Într-un tîrziu s-au auzit vibraţiile
unui motor.
- Acum! şopti Potcovaru.
Prinseră trunchiul gros al copacului şi îl tîrîră pînă în mijlocul drumului în aşa fel încît să nu poată fi
văzut de şofer decît în ultimul moment. Zgomotul motorului se auzea tot mai intens, trădînd efortul
maşinii. Apoi zăpada a fost măturată de lumina farurilor. Gazul se opri brusc, chiar în faţa copacului,
evitînd ciocnirea în ultima clipă. Şoferul coborî înjurînd înfuriat. Izbi cu piciorul în buştean şi se întoarse
spre maşină agitîndu-şi braţele.
- Ia hai, bă, şi voi, jos. Că doar n-aţi vrea să mă lupt singur cu dihania asta. Şi hai mai repede că nu vreau
să mă prindă furtuna aici.
Din Gaz coborîră doi subofiţeri de miliţie cu armele în cumpănire. Înjurau cumplit în timp ce priveau
precaut în jur.
- Bă, mie îmi pute urît chestia asta.
- Pă dracu, îl linişti celălalt. Bandiţii ăştia de ţărani fură cît pot şi cînd nu mai pot, lasă prada în mijlocul
drumului. Hai să...
Nu mai apucă să termine. Cuţitul i se înfipse adînc în gît. Îşi duse surprins mîinile la rană şi horcăi a
moarte. Celălalt se răsuci brusc dar nu mai reuşi să tragă. Spatele îi fu străpuns de cuţitul aruncat cu
precizie. Şoferul rămase nemişcat. Îşi ridică mîinile implorînd mila celor nevăzuţi. Rămase într-o
aşteptare nemişcată sperînd să-l vadă pe criminal. După cîteva minute îşi lăsă braţele în jos şi făcu un
pas şovăit spre pădure. Începu să vorbească tare, cerîndu-i celui care se ascundea după copaci să vină la
el. Se opri iar şi privi precaut în jur. Începu să vorbească, apoi, pe neaşteptate o rupse le fugă nebuneşte
spre vale. Zăpada proaspătă îi îngreuna mişcările. Gîfîia cu sălbăticie şi în răstimpuri îşi întorcea
privirea, uitîndu-se îngrozit în urmă. Se opri şi încercă să-şi regăsească suflarea. I se păru că aude o
creangă trosnind şi urlînd începu să alerge iar. După primul cot al drumului se opri şi căzu în genunchi.

217
Gîfîia nebuneşte. Inima îi bubuia ca un ciocan dement şi tîmplele i se umpluseră de vuiet asurzitor. Căzu
în faţă înfigîndu-se cu mîinile în zăpada a cărei răceală nu o mai simţea. Corpul îi zvîcni scurt şi din gură
i se scurse un firicel de sînge. Trupul mai avu o zvîcnire şi încremeni.
Ieşiră din pădure şi traseră cadavrele printre copaci, îngropîndu-le în zăpadă.
- Pînă la primăvară somn uşor, le ură Grigore Doncu.
Se înghesuiră în maşina care începu să coboare încet.
- E trecut de amiază, spuse Ilie Tănase privind cerul care părea să se prăbuşească peste ei.
- Pînă la Tîrgu Jiu mai sunt vreo cincizeci de kilometri. M-am uitat eu. Rezervorul e plin. O să ajungem
acolo pe înserat. Ştiu bine tîrgu’ ăsta, aşa că n-o să fie probleme, îi asigură Grigore Doncu. Totul e să nu
avem încurcături pe drum.
- Pe vremea asta? se miră Potcovaru. Nu ies viermii ăia pe o asemenea iarnă.
Tîrgu Jiu îi primi cu străzile lui întunecare şi înguste, tăiate cu zgîrcenie de casele care păreau să se fi
ghemuit în zăpadă.
- Unde opresc? întrebă Grigore Doncu în timp ce urmărea indicaţiile lui Potcovaru.
- Faci la dreapta şi opreşti.
Strada era dreaptă şi luminată timid de două sau trei felinare între care se căscau guri de întuneric
îndopate cu zăpadă. Coborîră din maşină şi se înşirară de-a lungul gardurilor de lemn. Sediul miliţiei era
aproape de celălalt capăt al străzii.
- Şi dacă arestul e plin? întrebă îngrijorat Dinu Stancu.
- Nu e, spuse Potcovaru mergînd înainte. Aici e secţia de investigaţii speciale. Mi-a spus Elisabeta că în
beciuri nu era nimeni. Că acolo au obligat-o ăia să stea.
Se stîrîrni un vînt ascuţit care spulbera zăpada de pe acoperişuri. Lumina de la intrarea în sediul
miliţiei se lupta din greu cu bezna care ameninţa să o înghită şi evantaiele tăioase ale zăpezii deschise de
crivăţul care se înteţea. Sentinela se vîrîse cu totul în şubă şi rămăsese sprijinită de uşă. N-a apucat nici
să scîncească atunci cînd cuţitul lui Potcovaru i-a străpuns inima. Uriaşul îl săltă ca pe un balot şi îl lăsă
sprijinit de zid. Izbi uşa cu piciorul şi intră aruncîndu-şi în aceeaşi clipă cuţitul. Ofiţerul de serviciu aflat
în hol îşi duse mîna la gît şi oftă, dîndu-şi ochii peste cap.
Pe coridor nu mai era nimeni. Se auzea doar zvon de voci dintr-o cameră alăturată.
- Staţi aici, şopti Potcovaru făcîndu-le semn să se posteze în jurul uşii.
- Vizavi e sediul partidului ăstora, şopti Marin Tănase. Eu dau o raită pe acolo.
- Vin şi eu, spuse grăbit Ilie Tănase.
Potcovaru îi privi preţ de o clipă fără să le spună un cuvînt şi scoase din sac un calup de dinamită pe
care i-l întinse. După plecarea lor coborî scările care duceau la beci. Reveni după cîteva momente şi
scoase un alt calup de dinamită. Din spatele uşii se auzi o mişcare. Au rămas nemişcaţi cu respiraţia
tăiată.
- Aprinde-i fitilul, şuieră Potcovaru întinzînd dinamita spre Dinu Stancu. Apoi o puse jos şi ieşiră fără
nici un zgomot.
O rupseră la fugă spre maşină. Peste cîteva clipe se auzi o bubuitură cumplită. Întreaga clădire a
miliţiei se transformase într-o grămadă de moloz cuprinsă de flăcări.
Se opriră lîngă maşină gîfîind năprasnic.
- Ce dracu se întîmplă? întrebă Apsotu poticnit.
O a doua explozie sfîrtecă noaptea.
- În maşină! ordonă Potcovaru.
- Ce dracu se întîmplă? întrebă exasperat Apostu privind ţintă spre flăcările care inundau cerul ţîşnind
din trupul fostei clădiri a partidului.
Potcovaru apăsă nebuneşte pe acceleraţie
- O să aprindem sus o lumînare pentru sufletul lor, scrîşi partizanul.
Aproape toată noaptea au alergat prin furtuna care s-a dezlănţuit sfîrtecînd furioasă perdeau densă a
ninsorii, îngrămădind zăpada în garduri şi parazăpezi. Cînd au coborît din Gaz noaptea stătea încă
atîrnată de streaşina bolţii, tăiată în fîşii zigurate de ploaia torenţială a fulgilor. Vîntul vîjîia năprasnic

218
înte văile înguste şi arunca vulcanic lave răsucite de spuză albă din gîturile ciobite ale hornurilor
stîncoase.
Au împins maşina pînă în marginea unei serpentine şi i-au făcut vînt în hăul care se deschidea sub ei.
Apostu se cutremură. Deasupra tuturora viscolul se zvîrcolea asemenea unui animal turbat, izbindu-şi cu
furie dementă trupul de aer îngheţat de tot ce întîlnea în cale şi din mijlocul vaierului se năştea ca o
nălucă albă făptura mătăhăloasă a lui Potcovaru zămislită parcă din miezul aceluiaşi zbucium, înfăşurat
doar în cămaşa lui groasă şi albă.
Au coborît panta mai mult purtaţi în zbor de crivăţul adunase puteri noi dintr-o ură pe care doar
Potcovaru o mai putea înfrunta în picioare. Jos, în fundul văii, au respirat un moment. Vaierul pădurilor,
prin care trenul dement, cu trup de omăt spulberat, gonea fantomatic, răsuna ca un cor al suferinţei
îngropată de milenii într-un suflet care nu uitase nici o clipă de ea.
Cu gurile larg deschise în căutarea aerului pe care viscolul îl alunga nemilos, cu trupurile izbite de
un baros care voia să-i îngroape de vii, au reuşit să traverseze şaua dintre masive. De sus, printre torenţii
ninsorii se cernea o lumină firavă şi timdă, o geană lipită de ochi prin care privirea se strecura fără să
înţeleagă prea multe din lumea din jur.
- Ce tîrziu e, şopti fără vlagă Dinu Stancu cînd, cu ultimile firimituri de putere a reuşit să se tîrască pînă
la intrarea în peşteră.
Priviră în jur. Locul părea mai pustiu şi mai duşmănos ca niciodată. Înainte de a se prăbuşi pe
grămada de paie Apostu îl mai văzu pe Potcovaru venind cu două lumînări.
Cînd se trezi peştera era goală. Afară totul era învăluit în strălucirea orbitoare a soarelui. Zăpada
părea un aşternut diamantin, întins uniform peste o lume dispărută în afundurile ei. Din labirintul
jnepenişului se mai zărea doar bordura uşor rotunjită a vîrfurilor.
Cu umărul sprijinit de peretele peşterii Potcovaru privea peste valea în care se adăpostea satul. Stătea
nemişcat, absorbit cu totul de gîndurile lui.
- Te-ai trezit? întrebă el pe neaşteptate, fără să-l privească pe Apostu.
Fostul strungar mormăi ceva şi se opri în dreptul uriaşului. Îi zări obrazul supt care în lumina
violentă a soarelui îşi trăda suferinţa adîncă.
- Ceilalţi unde sunt?
- Care ceilalţi? răspunse întrebînd Potcovaru după un timp. Cît a mai rămas din ceilalţi? Dacă ai şti cît îi
invidiez... Au pierit amîndoi într-un chip pe care mi-l doresc de cînd javrele astea roşii m-au silit să mă
dezbrac de fosta mea viaţă ca să o încalţ pe asta de acum. Să dea Domnul ca pieirea lor să nu fie în
zadar. Şi nu va fi. Îşi întoarse capul spre el şi îl învălui cu o privire pătrunzătoare. Înţelegi? Aseară am
înţeles că îmbătrînesc. Abia am reuşit să mă tîrăsc pînă aici.
- La ce a fost azi noapte, îţi mai faci probleme?
- Vorbeşti prostii, spuse Potcovaru morocănos şi scuipă cu obidă. Cum mi-aş mai dori s-o termin ca ei.
Ce rost mai îmi am dacă trupul meu mă trădează? 0ftă, se aplecă şi ridică din zăpadă o sticlă pe care
Apostu nu o văzuse pînă atunci. Bău însetat şi i-o întinse. Apostu se cutremură simţind limbile de foc ale
alcoolului lingîndu-i înlăuntrul. Îl auzi pe Potcovaru oftînd din nou. La ce bun să mai merg înainte? Doar
ca să-i dau ponositului meu trup nutreţ şi furaj?
Apostu se uită lung la el.
- Nu te înţeleg. Cum se poate ca un om ca tine să se plîngă de sănătate şi bătrîneţe? De cînd sunt aici te-
am văzut îmbrăcat cu pufoaică doar cînd am coborît în sat. Şi asta doar ca să-ţi ascunzi arma. Aşa cred
eu. Nu ţi-e frig niciodată?
Potcovaru nu se uită la el, dar începu să rîdă fără chef.
- Frig? făcu el părînd că nu se adresează nimănui. Ce e frigul? E o senzaţie, ca şi căldura. Ceva care mă
face să simt. Să simt? Sau să mi se pară? Ai văzut vreodată oameni bolnavi de friguri care pe căldurile
cele mai mari dîrdîie ca în mijlocul iernii? Ajung la concluzia că nu mi-e, ci mi se pare că mi-e frig,
sete... Tot acest mi se pare e sursa durerii şi suferinţei. Dorinţa neîmplinită poate înnebuni un om mai
slab. De aia cel mai bine e să te autoeduci, să-ţi spui că dacă vara e cald şi iarna e frig, singurul lucru
constant şi neschimbat eşti tu. E o iluzie, dar o iluzie frumoasă. Şi frumuseţea merită sorbită pînă la
ultimul strop. Şi tu eşti singurul care stabileşte pentru tine că trebuie să-ţi fie bine. Rădăcina suferinţei să

219
nu o bagi în seamă, dispreţuieşte-o. Obligă-ţi creierul să-ţi construiască o lume în care să te simţi mereu
în largul tău. Obligă-ţi trupul să fie fericit cu ce poate lua el din natura care e suficient de bună cu el ca
să îl ţină în viaţă. Aşa începi să te apropii de esenţă, de acel ceva care rămîne veşnic egal cu sine,
indiferent de pojghiţele înşelătoare care se înfăşoară pe el. Acolo, în mijloc, e miezul profund, arborele
din care creşte altcevaul fără a-l secătui şi fără a-l schimba. Acolo e DIVINITATEA, acolo sălăsluieşte
EA în toată frumuseţea şi măreţia EI. Din EA să te hrăneşti pentru că oricît ai sorbi-O, nu se va istovi
niciodată.
Apostu luă sticla din mîna întinsă a lui Potcovaru şi, înainte de a bea, privi lichidul de o puritate care
îl făcu să se cutremure. Peste munte soarele îşi întinsese pieptănele de gheaţă al razelor însufleţindu-i
albeaţa orbitoare.
- Cum poate un om aşa de însetat de religie să omoare cu atîta uşurinţă? întrebă Apostu continuînd să
privească înmărmurirea îngheţată a muntelui.
- Ai grăit un mare adevăr. Sunt un om profund religios, dar cine ţi-a spus că eu omor? Eu doar curăţ
rănile, le cauterizez, mă opun boalei să se întindă peste tot. Doar ai intrat şi tu în sediul miliţienilor. Ai
văzut ce mizerie era acolo? Gunoiul era aruncat peste tot. Pe nimeni nu deranja. Asta pentru că e în firea
comuniştilor să facă mizerie şi s-o împrăştie peste tot. Comunistul e o jivină murdară ca şi sufletul lui.
Curăţenia îi repugnă, îl sperie pentru că are un miros distinctiv şi insuportabiul în comparaţie cu duhorile
pestilenţiale în care îi place lui să zacă. Pentru el faptul de a face curat şi a trăi în curăţenie echivalează
cu sincuiderea. E curăţenia aia pentru a cărei împămîntenire regi şi împăraţi au dat edicte ca fiecare
cetăţean să facă baie cel puţin o dată pe săptămînă. Dar ce contează cuvîntul unui rege pentru lighioanele
astea cărora ideea de curăţenie le e la fel de duşmănoasă ca şi cea de omenie?
O pală de vînt mătură suprafeţele încremenite. Mai jos pădurea foşni, despletind de pe acele verzi
beteala zăpezii.
- Nu înţeleg, spuse Apostu simţind cum îl pătrunde vibraţia tainică a mausoleului de piatră. Dacă
învăţătura e aceeaşi pentru toţi, cum de au fost oamenii împărţiţi în atîtea tabere de acelaşi cuvînt?
Potcovaru îl privi atent, de ca şi cum întrebarea l-ar fi surprins.
- Ştii cum funcţionează o centrală electrică? Curentul pleacă pe fire, dar din loc în loc sunt staţii care îl
revigorează. La fel e şi în cazul cuvîntului. El porneşte dintr-un loc unic, dar pe măsură ce străbate spaţii
şi minţi trebuie reîncărcat. Iar cei care îl reîncarcă, dîndu-i iar putere, au o capacitate diferită de a-l
pătrunde. Sau alte interese. Pentru că aşa e omul clădit.
- Şi, cum din păcate oamenii ăştia nu sunt eroi de roman, ca să le pese ce părere îşi fac cititorii despre ei,
nici nu îi interesează ce se întîmplă cu ce fac.
Potcovaru rămase cu sticla lîngă buze şi îl fixă pe Apostu cu o privire ascuţită. Apoi începu să rîdă.
- Habar n-am avut că am de-a face cu un filozof.

Aciuci rămăsese cu coatele sprijinite pe biroul lui privind apatic peretele opus, în timp ce în ceafă i
se înşurubase privirea blînd dojenitoare a lui Dej al cărui portret spînzura chiar peste fotoliul primului
secretar al Bucureştiului deasupra împletiturii de spice. Tocmai revenise de la o şedinţă lărgită a
comitetului de partid şi în minte îi bîzîiau încă momentele cele mai tenisonate. Criticile şi laudele la
adresa lui se succedaseră după cum veneau din partea duşmanilor sau a amicilor de circumstanţă. Ştia
atît de bine că prieteni în adevăratul sens al cuvîntului nu avea nimeni în din cercul puterii de partid.
Duşmani da, dar amiciţiile erau toate născute din interese de moment şi cultivate doar atîta timp cît
puteau servi acelor interese. După atîtea luni subiectul preferat pentru frecatul ridichei rămăsese
Predescu. Ori Predescu fusese protejatul lui. Cîteva voci îi ceruseră chiar explicaţii referitoare la cum
fusese posibil ca el să nu fi ştiut nimic despre modul de operare al „banditului”, cînd acesta se afla sub
directul lui control. Se mersese chiar mai departe, cerîndu-se înlocuirea lui din funcţie şi trimiterea la
„munca de jos”. Dar cine aţi vrea voi, nenorociţilor să construiască socialismul în ţara asta? a mîrîit el
înfundat, smulgînd aprobări apăsate din partea celor care depindeau direct de el şi făcură zid în jurul lui.
Apoi, în plen s-a citit un raport de activitate şi atunci a respirat uşurat. Recunoscuse în cuvintele care îl
susţineau intervenţia generalului Bondărescu. Era lăudat pentru modul direct şi energic de a lupta contra
elementelor declasate şi a duşmanului de clasă, a tuturor degeneraţilor care se opuneau noului drum pe

220
care se angajase scumpa lor patrie. Era apreciat pentru intransigenţa lui în aplicarea politicii partidului,
era respectat pentru metodele de economisire şi întrebuinţare chibzuită a banului partidului. Cît timp
durase lectura materialului încercă înfrigurat să descifreze natura privirilor care îl focalizau dar pe care,
spre neliniştea lui, nu prea ştia cum să le interpreteze, cu atît mai mult cu cît puteau fi mai periculoase
decît toate crititcile la un loc, sau mai preţioase ca toate laudele. Fantoma lui Predescu i se agăţase cîteva
momente de pleoape. Fusese executat la puţin timp după descoperirea fraudelor şi uitase de el la fel de
repede. Abia acum discuţiile din plen i-l readuceau în memorie. Cercetările care se făcuseră în legătură
cu Predescu scoseseră la iveală şi alte lucruri, dar ele rămăseseră strict secrete. În cele din urmă
investigaţiile au fost sistate pentru că ele implicau cîţiva membri de partid aflaţi chiar la vîrful
conducerii, semn al unei grave erori judiciare, pentru că partidul nu greşea niciodată. În ceea ce îl privea
pe Aciuci concluzia generală a fost că tovarăşu’ era cu adevărat devotat cauzei partidului, hotărît, dăruit
muncii de edificarea comunismului în republica populară, capabil de orice sacrificiu, indiferent cît de
mare ar fi fost el, gata să-şi dăruiască viaţa celei mai nobile cauze a omenirii, care, fără să-şi
precupeţească nici un efort era gata să intre în încercările cele mai grele, abandonîndu-se pe sine cu totul
măreţei cauze care le fusese încredinţată de clasicii marxismului.
Mioara Petra intră în birou, îi spuse ceva fără ca el să fi auzit şi, pentru că ea insistă, îi făcu un semn
agasat, expediind-o fără alte cuvinte. Îşi duse încet mîna la buzunarul unde îşi ţinea ţigările, dar, în loc
de pachet, se trezi că ţine carneţelul în care îşi făcea diverse însemnări. Îl răsfoi distrat, apoi atenţia i-a
fost atrasă de un nume. Îşi scutură capul cu o mişcare bruscă, vrînd parcă să alunge mahmureala în care
plutea şi se concentră asupra foii. Era numele Tianei legat cu o săgeată de numele inginerului Ivanovici,
fost director la fabrica de armament Tohan de lîngă Braşov. Fără să-şi dea seama scoase pachetul de
ţigări şi îşi aprinse una cu gesturi la fel de absente. Apoi se ridică din fotoliu şi se apropie de fereastră
privind din căldura biroului spre frigul încremenit al începutului de martie prin care treceau zgribulţi
oameni cu figuri cenuşii în paltoane subţiate de vreme. Paşii lăsau amprente mustoase în zloata îngheţată
care îşi întinsese trupul peticit pe trotuare. Zîmbi încîntat şi îi aruncă lui Dej o privire poznaşă.
Îl găsi pe Gingu în biroul lui din Băneasa. Îl salută jovial, apoi îşi întinse acuzator degetul spre
ochelarii fumurii.
- Nu vrei deloc să mă asculţi, frate, cu ochelarii ăştia. Ţi-am dat o adresă. E un farmacist grozav. Ai
trecut pă la el?
- N-am timp, îi răspunse colonelul morocănos. Bestiile alea din munţi îmi dau mereu bătăi de cap. În
fiecare săptămînămă se mai raportează un atac, o fărădelege... De cînd cu povestea de la Tîrgu Jiu nu e
săptămînă fără să facem razii. Am bătut toţi munţii de am înnebunit. Unde, mă-sa, s-or băga şobolanii
ăia? Şi tot timpul se fac presiuni. Ultima oară l-am luat pe generalul Moinea cu mine să vadă şi el cum e.
Să se lămurească şi el. Ştii ce i-am propus? Să executăm din chiaburii ăia nenorociţi dacă nu se predau.
- Şi?
- Şi... generalul n-a prea fost de acord. Nu că nu i-ar fi plăcut ideea, chiar a apreciat-o, da’ a zis că să nu
se işte tămbălău, că aşa au făcut şi nemţii. Dar acum zău că-i înţeleg. Aşa că am luat cîteva din javrele
alea să-i ducem la canal.
- Şi?
- Şi... Dracu să-i ia! Am tot bătut toba că dacă se dau prinşi nu vor mai avea loc deportările. Aşi, nici
vorbă de vreun efect. Da’ mă bucur că, cel puţin, acum văd şi ăştia mari ce înseamnă să ai de-a face
numai cu duşmani.
Aciuci îl aprobă cu o mişcare a capului, apoi îl întrebă fără să pară foarte interesat de răspuns.
- Şi or mai fi mulţi dîn ăştia care se războiesc cu noi?
Colonelul ridică apatic din umeri.
- Să-i ia dracu de bandiţi. Grosu a fost capturat. Da’ se pare că mai sunt destui.
- Şi ăştia n-are nevoie dă arme? întrebă Aciuci adoptînd aceeaşi atitudine indiferentă.
Gingu repetă acelaşi gest din umeri.
- Să-i ştie dracu de ce au ei nev...
Se întrerupse brusc, de parcă abia atunci ar fi înţeles cuvintele fratelui său şi îl privi uluit.
- Ce dracu îţi mai trece prin minte? şopti el siderat.

221
- Ştiu şi eu, frate? Tu chiar crezi că clasa muncitoare nu are nevoie dă eroi? Păi cum vrei tu să-i furnizezi
eroi? Ţinîndu-i în cazarmă? Nu, frate, eroii se obţin prin călirea proletariatului pă cîmpul dă luptă
împotriva duşmanului dă clasă care, tocmai d-aia nu trebuie să dispară niciodată în întregime.
Dimpotrivă, el trebuie menţinut în cantităţi mai mici sau mai mari, după cum dictează interesele noastre.
Şi dacă nu ai un asemenea duşman îl inventezi. Dar ca el să fie cît mai credibil, trebuie să-l şi înarmezi.
Înţelegi? Cum să ajungi erou dacă duşmanu’ n-are cu ce să lupte contra ta?
Colonelul rămase nemişcat şi aproape că era să scape ţigara din gură.
- Ai înnebunit? Ce-mi ceri?!
Aciuci începu să rîdă înveselit de figura celuilalt.
- Linişteşte-te, Antoane, nu ţi-am cerut nimic. A, ba da, o să-ţi cer ceva. Ia să-i spui tu lui Rîncedu să vie
la mine că am o vorbă să-i zic.
Gingu rămase nemişcat. Aciuci îşi izbi zgomotos fruntea cu palma.
- Am uitat, exclamă el. Sărmanu’ Rîncedu... şi ălălaltu’, cum, mă-sa, îl chema...
- Ricioiu...
- Exact, Ricioiu... am uitat că la propunerea mea au devenit eroi după ce i-a luat dracu... Exact ce-ţi
spuneam. Vezi cît dă preţioşi pot fi şi eroii ăştia? Ai văzut, frate, ce uşor şi repede răspunde oamenii la
chemarea lu' partidu'? Şi cu cîtă abnegaţie? Mă rog, da’ parcă acu’ ai tu un alt om dă bază.
- Prodan...
- Că bine zici, frate. Ia trimite ordonanţa să mi-l aducă.
După cîtva timp intră un subofiţer de statură atletică, între ai cărui umeri stătea înfipt un cap masiv,
matriţat cu o faţă pătrăţoasă, ale cărei trăsături patibulare erau dominate de ochii mici şi vioi ai
viezurelui. Aciuci îl măsură pe îndelete de sus pînă jos şi dădu mulţumit din cap.
- Cum ştii tu, frate, să-ţi alegi oamenii cei mai potriviţi. Îşi întoarse privirea spre Prodan care se uita la el
ca un şarpe gata de atac.
- Tovarăşe plutonier, eşti gata să-ţi serveşti patria?
Prodan luă imediat poziţia de drepţi şi salută băţos.
- Chiar cu preţul vieţii?
Pe faţa lui Prodan trecu o undă dar îşi menţinu poziţia neschimbată.
- Tovarăşu’ Aciuci, îl lămuri Gingu, fratele meu şi secretarul organizaţiei de bază pe Bucureşti.
Prodan zvîcni scurt, impresionat de omul pe care îl avea înainte.
- Ia loc, plutonier, îi ordonă Aciuci arătînd spre scaunul din faţa biroului.
- Eu am puţină treabă, îi anunţă Gingu îndreptîndu-se spre uşă. Vreau să văd cum merge cu instrucţia de
front.
După plecare lui, Aciuci începu să rîdă bine dispus.
- Bă, Prodane..., am reţinut bine? Aşa te cheamă?
- Da, tovarăşe prim, răspunse scurt plutonierul.
- Băi, băiatule, partidu’ îţi încredinţează o sarcină şi tu trebuie s-o duci la bun sfîrşit.
- Pentru partidu’ nostru eu îmi dau oricînd viaţa, mitralie Prodan fără să clipească. Aciuci îl privi serios.
- Asta voiam să aud, spuse el izbucnind în rîs. Îmi plac tare mult oamenii care pun mai presus de orice
partidu’ care le dă mîncare. Ia fii atent aici. Scoase din buzunar fotografia Tianei şi i-o întinse. O vezi pă
curva asta? Fata unui burjui care complotează contra noastră. Spion american infiltrat într-o fabrică dă
armament.
- Mamăăă! exclamă Prodan cu ochii pe fotografie.
- Bă, spuse Aciuci izbucnind în rîs, te-nţeleg, curva asta e numai bună să fie regulată dă tot regimentu’.
Da’ cum tu faci singur cît un regiment... Mă-nţelegi?
Plutonierul îl privi fix şi dădu energic din cap.
- Cum să nu vă înţeleg, şefu’? Spuneţi-mi doar ce trebuie să fac.
Aciuci îşi aprinse tacticos o ţigară, apoi ridică iar fotografia de pe birou şi o privi lung.
- Bă, Prodane, deocamdată vreau s-o urmăreşti fără ca ea să să prinză. Pînă acum asta ar cam fi tot.
Două, trei săptămîni, după aia om mai vedea. În tot timpu’ ăsta o să fii detaşat d-aci. Tot ce vei face şi
vei afla o să-mi raportezi numa' mie, direct. E vorba d-o acţiune strict secretă. Nimeni nu are voie să afle

222
nici cel mai neînsemnat cuvînt. Nici chiar comandantul tău. E clar? Dacă se întîmplă altfel, dă unde te
bag eu, nimeni nu te mai scoate.
Prodan se sculă de pe scaun şi rămase în poziţie de drepţi, ca un bloc de gheaţă.
- Ia poza asta şi te ţii după curvă ca şoarecele după caşcaval. Să nu dea dracu să se prinză, că eşti
pierdut. E clar?
- Sunt omu’ dumneavoastră, şefu’, îl asigură Prodan fără să clipească.

Primăvara înmugurise pe crengile copacilor. Muguri mari şi plini plesneau lipicioşi, răsfăţaţi de
boarea molatecă ce se plimba cu picioare de catifea. Pădurea îşi desfăşurase cortina mătăsoasă, tivită de
movul delicat de pe suliţele brînduşelor ivite din aburul pămîntului dezmorţit încet de o căldură care îl
obliga să se întoarcă la viaţă.
Potcovaru nu părea să fie impresionat de frumuseţea născută încet din ceaţa subţire a dimineţii.
Cobora grăbit, însoţit de ceilalţi cu armele atîrnate pe umăr ascunse sub pufoaicele cenuşii. Ochii
iscoditori căutau încordaţi printre trunchiurile negre ale copacilor. Învăţaseră să meargă ca nişte umbre,
evitînd crengile uscate, menţinîndu-şi fără probleme echilibrul pe terenul în pantă abruptă. Văzură lanţul
solaţilor de departe. Un porumbel îi adusese vestea că satul urma să fie încercuit de trupele de securitate
pentru că prim secretarul regiunii urma să vină aici.
Se opriră la distanţă, urmărind mişcările militarilor. Tocmai sosise o patrulă. Comandantul ei raporta
ceva unui ofiţer care făcu un gest cu mîna ordonînd soldaţilor să se regrupeze.
Potcovaru începu să alunece de la un copac la altul prin ceaţa lăptoasă a dimineţii.
- Coborîm pe lîngă rîu, şopti el. Acolo e o săritoare abruptă. N-au de ce să o păzească. Nimeni nu poate
trece de ea.
Apa se rostogolea învolburată, cărînd surplusul din topirea zăpezii. Jos se repezea pe stînca aproape
verticală într-o cascadă mică dar zgomotoasă şi plină de forţă.
Soldaţii se grupară în două inele. Unul rămăsese pe lîngă liziera pădurii. Celălalt se deplasa în
adîncimea pădurii, controlînd fiecare cotlon.
Grupul se opri deasupra stîncilor. Aşa cum bănuise Potcovaru, locul era pustiu. Apostu privi în jos şi
preţ de o secundă îşi simţi capul cuprins de un vîrtej ameninţător. Potcovaru îi surprinse neliniştea şi
rînji.
- Ce e, bobocule? Ţi s-a făcut de dat la bobci?
Apostu scutură energic din cap. Simţi în coastă ţeava armei lui Dinu Stancu. Îşi întoarse capul şi îl
măsură încet pe Stancu.
- Ce te face să crezi că m-aş poticni tocmai acum? Sau dacă mi s-ar întîmpla, crezi că glonţul poate să
mai rezolve ceva?
Stancu îşi lăsă arma în jos şi îl privi mirat.
- Ştii că are dreptate? spuse Potcovaru cu acelaşi rînjet. Ia trage! Ce crezi că s-ar întîmpla?
Dinu Stancu strivi o înjurătură între dinţi, apoi, cu o mişcare bruscă se răsuci şi, în ciuda aspectului
său greoi începu să alunece pe trupul neted al stîncii ca o şopîrlă, folosindu-se de fiecare cută şi
crăpătură a pietrei.
- Cît exerciţiu, şopti admirativ Apostu.
- Exerciţiu pe dracu, mîrîi Potcovaru. Cînd îţi suflă-n cur spaima morţii şi dorinţa de a o aduce ăstora,
ăla e cel mai bun exerciţiu. Da, trebuie să te mănînce-n nări mirosul sîngelui.
Urmă Grigore Doncu a cărui agilitate părea să fi fost şi ea îndelung exersată.
- Hai! ordonă scurt Potcovaru privindu-l crunt.
Apostu nu mai şovăi o clipă. Se răsuci, încercînd să imite gestul celorlalţi. În condiţii normale s-ar fi
prăvălit după prima mişcare. Acum însă îşi simţea sufletul sfredelit de dorinţa de a provoca
necunoscuţilor din vale durerea din care se înfruptase din plin de cînd Aciuci Ştefan şi partidul lui îşi
bătuseră joc de el fără să se fi ştiut vinovat cu ceva. De la moartea mamei lui fusese obligat să treacă
prin cea mai cumplită încercare pentru care nu fusese deloc pregătit. Se trezise autorul unui furt despre
care nu avea habar. Fusese alungat din casa lui, de la munca lui, de lîngă prietenii pe care aceeaşi

223
întîmplare tragică i scosese în cale. Fără să vrea îşi aminti de vorbele bărbatului ciudat care se plimba cu
un căţel la subsuoară despre suferinţa oricărei fiinţe vii. Cît de absurd de corecte îi fuseseră cuvintele!
Vîrful bocancului scăpă din priză. Trupul i se bălăbăni. Era convins că se va prăvăli în gol alertînd
toată subunitatea de securitate. În faţa ochilor îi apăru chipul mamei cu zîmbetul trist, dar iertător. Peste
imaginea ei se suprapuse cea a Teonei. Scînci, simţindu-şi sîngele lunecîndu-i încet pe sub mînecă. Făcu
o încercare disperată şi vîrful bocancului se opri pe ceva tare. Nu mai ţinu cont de sudoarea care îi
inundase faţa. Cu o mişcare iute şi precisă coborî mîna pînă la următoarea priză. Cînd ajunse jos tremura
ca o gelatină. Capul îi zvîcnea dureros şi palmele erau străpunse de miile de ace ale unei amorţeli
paralizante.
- S-a terminat, bobocule, auzi în clipele următoare vocea şoptită a lui Potcovaru. Gata, hai să-i dăm
drumul.
Săriră gardul unei case. Cîinii zvîcniră scurt în lanţuri, apoi se gudurară cu gurile deschise.
- Vezi cine ne iubeşte cu adevărat? şopti Potcovaru în timp ce îşi găsiră adăpost în spatele casei.
Aşteptară ca inelul soldaţilor să se strîngă spre centul satului, adunînd în interiorul lui toţi ţăranii care
încercaseră să se sustragă chemării partidului. Acolo se adunase o mulţime de lume. Cercul militarilor îi
ţinea strînşi şi muţi.
Apostu recunoscu sediul partidului din care îi mai fusese dat să audă un discurs. În cerdac se ivise un
bărbat îndesat cu fălci mari şi roşii. Pe cap purta o căciulă de astrahan veritabil. Vorbea tare, agitîndu-şi
braţele.
- Păi, bine, măi, tîlharilor! Partidul comuniştilor vă asigură toate condiţiile ca voi să trăiţi omeneşte, v-a
scăpat dă domnia moşierilor, v-a dat demnitatea dă a fi oameni şi voi îi apăraţi pă bandiţii ăia? Nu vă
ajunge cum v-au jefuit şi batjocorit? Cum v-au mai cărat tot ce aveaţi în bătătură? Partidul nostru vrea să
facă dîn voi un popor mîndru, liber, independent, care să nu mai fie supus nici unei alte puteri. Şi voi ce
faceţi? Voi refuzaţi să vă plătiţi cotele faţă de stat şi sprijiniţi elementele cele mai abjecte, cei mai
ticăloşi, cei mai bandiţi ai clasei exploatatoare. Bă, eu pun tunu’ pă tot satu’ ăsta! Vă omor pă toţi. Fără
preaviz! Patria asta are şi fără voi dăstule sate. Păi voi asta vreţi, o baie dă sînge? O s-o aveţi.
- Tov Rogojinaru, şopti Potcovaru. E tovu prim secretar al regionalei de partid. Mîndru comuist,
continuă el scuipînd printre dinţi. A omorît oameni cu mîna lui doar pentru că a crezut că ne ajută pe noi.
Aşa i s-a părut lui.
- Cum, mă-sa, să nu fie mîndru cînd are atîta armată în jurul lui? şopti Dinu Stancu.
- Are, măi, mîrîi Potcovaru, şi încă ce armată.
Ieşiră din curte şi se opriră în dreptul unei uliţe foarte strîmte, un fel de potecă aproape neobservată,
nu mai mare de un lat de om care despărţea două proprietăţi.
- Pe asta n-au mai ştiut-o, spuse mulţumit Potcovaru. Îşi strecură trupul masiv prin spaţiul îngust. De
cîteva ori gardul era să se rupă, dar uriaşul reuşi să meargă mai departe. În capăt dădu de mulţimea
sătenilor care ascultau în tăcere. Se strecurară printre oamenii care nu le acordară nici o atenţie.
- Ce tot spune ăla? şopti Grigore Doncu părînd că nu aşteaptă nici un răspuns.
- Că pune tunurile pe noi, abia dacă se auzi răspunsul.
- N-ar fi o noutate, şopti Potcovaru. Partizanul privi cu atenţie în jur. Cîţiva soldaţi fuseseră postaţi între
oameni şi clădirea sediului. În stînga fusese oprit un camion al armatei ca un fel de barieră care să ţină
calea sătenilor. În spatele lui se zărea lanţul soldaţilor. Fostul inginer zîmbi mulţumit. Se putea strecura
pe lîngă camion fără să fie văzut de miltari sau oficialităţi.
– Tănăsie, şopti el unui ţăran înalt, înfăşurat într-o şubă de oaie, ia să faceţi aici niţică agitaţie ca să ne
strecurăm noi înăuntru.
Ţăranul nu se uită la el. Înclină doar din cap. Aşteptă pînă cînd Potcovaru şi oamenii lui ajunseră în
dreptul camionului, apoi şopti ceva bărbatului de lîngă el. Amîndoi îşi ridicară mîinile şi făcură un pas în
faţă. Soldaţii din mijloc îşi îndreptară speriaţi armele spre ei şi se repeziră în direcţia lor să le oprească
înaintarea. Se auziră ţipete urmate de mişcarea agitată a celorlalţi săteni înspăimîntaţi de ţevile
automatelor.
- Ce s-a întîmplat acolo? întrebă răstit tovarăşul Rogojinaru.
Cineva încercă să-i explice, dar prim secretarul regionalei de partid îl opri, agitîndu-şi furios mîinile.

224
- I s-a făcut rău unia, strigă Tănăsie arătînd în spate.
Rogojineanu începu să urle soldaţilor.
- I s-a făcut rău? Şi? Ce vrea? Să-l duc la spital? La cimitir, fir-aţi ai dracului să fiţi voi! Acolo e locul
vostru.
Potcovaru deschise uşa cu o mişcare bruscă şi năvăli în casă. Soldatul care păzea coridorul rămase
nemişcat, surprins de apariţia neaşteptată. Potcovaru îl izbi cu piciorul în vintre cu atîta forţă încît
sentinela nu mai apucă nici să strige. Se trezi pe podea, ghemuit cu mîinile între picioare şi gura larg
deschisă în căutarea aerului. Lama cuţitului îi trecu prin dreptul ochilor ca o părere. Nu simţi tăitura.
Doar sîngele ţîşni, împăinenjenindu-i ochii cu o pîclă de foc.
Potcovaru se opri în dreptul uşii care dădea în cerdac şi făcu un semn oamenilor lui. Dinu Stancu se
postă de cealaltă parte a intrării. Vocea prim secretarului continua să ameninţe cu puşcăria şi canalul, cu
deportarea în Siberia şi confiscarea întregului sat. Apoi dădu ordin soldaţilor să ia la întîmplare cîţiva
săteni şi să-i ducă la interogatoriu.
Cînd uşa cerdacului se deschise intră întîi ofiţerul care comanda subunitatea. Potcovaru îl apucă de
braţ, trăgîndu-l spre el. Îi înfipse cuţitul sub bărbie străpungîndu-i ţipătul din care mai rămase doar o
horcăitură. Privi îngrozit spre Rogojinaru care se trezi la gît cu lama cuţitului lui Grigore Doncu.
- Uşurel, şopti Potcovaru. Un scîncet cît de mic şi vă fac mieluşei în prag de sărbătoare.
Rogojinaru amuţi, înlemnit de privirea neputinicioasă a ofiţerului. Ce absurd, îi ţîşni gîndul în
mijlocul creierului. Atîta armată şi ce folos? Vru să-şi deschidă gura, dar în acelaşi moment vîrful
cuţitului străpunse gîtul ofiţerului.
- Ai văzut? îl întrebă surîzător Potcovaru lăsîndu-l încet pe podea. Numai tu eşti vinovat. M-a speriat
prostia de era s-o faci şi mi-a tremurat mîna.
Rogojinaru îl privi mut, cu ochi în care plutea o spaimă animalică. Începu să gîfîie văzînd băltoacele
de sînge. Faţa i se schimonosi, roşie ca drapelul partidului, în timp ce gura i se zbătea spasmodic fără să
scoată un sunet.
- Ia fii atent aici, îi şopti Potcovaru. Eu o să iau mantaua ăstuia, că el tot nu mai are ce face cu ea. Şi o să
ieşim cu toţii, aşa, încet, ca şi cum am merge la o plimbare. Şi tu le spui alor tăi să stea locului, că tu
mergi în inspeţie cu tovarăşu’ locotenent, să vedeţi ce şi cum. Dacă te pune dracu şi schimbi scenariul îţi
desfac nădragii şi îţi tai încet, foarte încet, în faţa tuturor măreţia aia de coaie comuniste şi ţi le bag unul
cîte unul pe gît, încet, încet, pînă îţi cresc altele la loc. Ai auzit?
Primul secretar dădu mecanic din cap, continuînd să-şi rotească ochii înnebunit de frică. Apostu
scoase mantaua de pe ofiţer şi i-o întinse lui Potcovaru.
- Unul din voi să ia mantaua santinelei. Aşa, şi acum ieşim, încet, cum am spus. Ia să-ţi reglezi vocea,
tovărăşele. Aşa, fii tare, cum ne-a învăţat partiduleţu’. Să nu dea dracu să te dai în spate la greu, că gaia
te ia.
Cînd zări trupul sentinelei întins în mijlocul holului, Rogojinaru încremeni. A fost nevoie ca
Potcovaru să-l lovească peste ceafă spre a-l pune iar în mişcare.
- Vorbeşte-le aşa cum ţi-am spus, mîrîi partizanul cînd ajunseră în pragul casei ţinînd vîrful cuţitului în
coastele lui Rogojinaru.
- Noi mergem să facem o inspecţie prin sat, strigă nefiresc de tare primul secretar al regionalei de partid.
Voi rămîneţi aici şi păziţi... Cuvintele se pierdură într-un gîfîit spasmodic.
Continuară să meargă pînă cînd au ieşit pe una din uliţele laterale. Îl împinseră în spatele unei case.
Rogojinaru îi privea ca un mistreţ încolţit.
- Ce-ţi închipui, banditule? începu el să ţipe, dar palma grea a lui Potcovaru îi căzu năpraznic peste gură,
rupîndu-i buzele. Rogojinaru îşi puse mîinile peste rană, îngrozit de gustul sărat al sîngelui şi durerea
cumplită care îi răvăşea mintea.
- N-ai cum să scapi, gemu el înăbuşindu-şi cuvitele.
Potcovaru ridică nepăsător din umeri şi se aşeză lîngă el.
- Dacă aş fi sperat aşa ceva, mai băteam atîta drum pînă aici? Ei, băieţi, continuă el privindu-l cu silă pe
Rogojinaru, poate că acum o să înţelegeţi mai bine de ce iubesc aşa de mult animalele, de ce le
compătimesc din tot sufletul şi de ce am ajuns să urăsc sacul ăsta în care s-au adunat numai gînduri

225
ticăloase şi toată mizeria unui suflet bolnav, care e sărmanul om. Ia să-mi spuneţi voi mie, ce poartă pe
cap tovarăşul prim secretar al regiunii?
- O căciulă, răspunse Dinu Stancu de parcă ar fi fost în faţa unui examinator exigent.
- O bogăţie de răspuns, da’ ia să vedem noi din ce e făcută căciula tovarăşului prim.
- Din astrahan veritabil, îi lămuri Dinu Stancu.
- Aţi auzit? E astrahan veritabil. Ia spune tu, Apostule, tu ştii cum obţinem noi, oamenii, aşa ceva, pentru
ca un cap ca al tovarăşului Rogojinaru să se mîndrească prin lumea noastră cu altă lînă infinit mai bună
decît a lui? Nu ştii, Apostule. Lasă că îţi spun eu. Cînd oaia e gestantă, bijuteria asta pe două picioare,
numită om, o ia şi o despică încet pe burtă ca să scoată din ea mielul nenăscut, ca nu cumva oaia să-l
lingă şi să-i strice bunătate de lînă, şi apoi îl mai ucide o dată pe sărmanul miel pentru a lua pielea de pe
el, tot aşa cum partidul oamenilor muncii o ia de pe ţăranii ăştia. Uite de ce e în stare omu’ în măreţia
nesfîrşitei lui bunătăţi şi inteligenţe. Şi uite şi pentru cine o face! Dar ia să-mi spuneţi voi, merită un cap
ca al tovarăşului Rogojinaru un sacrificiu atît de cumplit?
Grigore Doncu începu să rîdă şi scuipă în direţia prim secretarului. Potcovaru îl înşfăcă de bărbie şi
îl sili să se ridice. Îi smulse cojocul, lăsîndu-i pîntecul descoperit.
- Să ne închipuim că în acestă burtă gestantă se află minunatele învăţături ale marxismului pe care toţi
oamenii vor să le cunoască în starea lor cea mai pură şi nu aşa cum vor fi ele scoase pe gaura din spate
spre a fi şi mai rău schimonosite de interpreţi.
Îl prinse cu palma de bărbie obligîndu-l să-şi salte capul. Ochii lui Rogojinaru fuseseră înţepeniţi de
o groază animalică.
- Da, tovarăşi, oamenii scot puiul din oaie tăind-o exact de aici.
Lama cuţitului se opri sub mărul lui Adam. Apăsă uşor şi începu să coboare ca fermoarul care
deschide haina. Urletul i-a fost înăbuşit de cîrpa pe care Dinu i-o vîrî adînc în gură. Apostu se răsuci pe
călcîie şi începu să verse. În spatele lui maţele primului secretar începuseră să-şi bulucească încîlcitura,
revărsîndu-se peste pantalonii lui Rogojinaru, întinzîndu-se pe jos ca nişte şerpi groşi. Um miros
îngrozitor se răspîndi, otrăvind aerul.
Se auziră împuşcături însoţite de tropotul cizmelor. Se repeziră afară din curte cu armele în bătaie. Se
treziră în faţa cîtorva soldaţi. Primele rafale, primele trupuri secerate. Pe una din uliţe năvăliră alţi
militari. Partizanii traseră din fugă căutîndu-şi adăpost. Motorul camionului urla asurzitor în spaţiul
strîmt. Maşina înainta repede acoperind cu trupul mătăhălos lanţul soldaţilor. Dinu Stancu şi Grigore
Doncu rămaseră în mijlocul uliţei. Au tras pînă au terminat încărcătoarele. Soldaţii rămaşi în picioare
alergau nebuneşte sărind peste trupurile camarazilor.
- Dă-i drumu’! îi strigă Potcaovaru lui Apostu. O să le aprindem o lumînare pentru sacrificul lor.
Din faţă se strîngea grăbit lanţul soldaţilor. Au tras amîndoi. Au ţîşnit prin breşa creată şi s-au pierdut
printre copacii pădurii care acoperea povîrnişul muntelui. De jos se auzea ecoul împuşcăturilor.
S-au oprit doar în apropierea micului platou. Liniştea tristă atîrna ca un linţoliu de plumb de viaţa
care năvălea din adîncul pămîntului.

De cînd micul local aflat lîngă Statuia Aviatorilor fusese închis, locul preferat de întîlnire al celor doi
membri ai Biroului a devenit un băruleţ de pe 6 Martie, vizavi de Universitate.
Austrianu rămăsese cu privirea aţintită asupra paharului său cu coniac, părînd că mintea îi este
preocupată de cu totul altceva decît îi spunea lui Gaiginu.
- Omul lui Fărămitură mi-a raportat că de cîteva zile Tiana e urmărită de un individ în haină de piele.
- Ştiu, spuse Gaiginu privind fără chef firul fumului care se tîra din ţigara uitată în scrumieră. Mi-a spus
chiar Tiana.
- Şi ce ai sfătuit-o?
- I-am spus să-şi vadă liniştită de drum şi să se comporte de ca şi cum nu s-a întîmplat nimic.
- Da, dar între timp s-a descoperit că urmăritorul îşi are depoul la unitatea din Băneasa.
Gaiginu tresări imperceptibil.
- Bunii noştri prieteni mai pun la cale o şotie? murmură Gaiginu privindu-l pe Austrianu în ochi.
Fostul colonel sorbi din pahar apoi făcu o grimasă.

226
- Nu se compară cu marfa Ginei. Oftă. Se duce dracului o lume. Atît de greu rafinată. Cam tot atît cît îi
trebuie timpului să facă din must coniac. Imbecilii ăştia de comunişti cred că porcăria pe care o zidesc
cu atîta zel, sînge şi sudoare o să aibă un gust mai autentic de rahat dacă nu va fi amestecată cu licoarea
divină a libertăţii. Da, băiatule, vorba ta, cred că oamenii noştri pun la cale ceva în stil mare, în genul
filmelor cu gangsteri americani.
Gaiginu rămase cu mîna în care ţinea paharul deasupra mesei, părînd că uitase ce voia să facă.
- Nu vrei tu să te laşi de şarade? De ce mă ţii în suspensie exact cînd am mai puţin chef de aşa ceva? Cu
atît mai mult cu cît n-ar fi la prima lor încercare.
Austrianu ridică din umeri părînd că respinge reproşul.
- Despre ce şarade vorbeşti tu? E doar o bănuială de a mea. Nimic mai mult.
- Şi care vă e bănuiala, domnule inspector?
- Fostul! preciză Austrianu cu un deget ridicat. Doar trăim într-o lume a foştilor. Dacă îţi place mai mult,
o poţi numi şi lume a fosilelor. În ţara asta suntem cu toţii, şi ei şi noi, nişte foşti.
- Nu vrei să renunţi la filozofie? îl întrerupse Gaiginu fără să-şi mai poată stăpîni curiozitatea.
- Tu nu înţelegi că nu e nimic sigur? Dar m-am tot întrebat de ce Tiana. De ce nu eu, sau tu, sau Teona?
Că doar ne cunosc pe toţi cît se poate de bine. Şi atunci ori stau tovii cît se poate de prost în arta
diversiunii, mai bine zis nu au habar de munca asta, ceea ce nici nu mă surprinde, drept pentru care îşi
lasă descoperite cu atîta uşurinţă intenţiile încît chiar că te pun pe gînduri.
- Hai să ne întoarcem la subiect, spuse bunicuţa nepoţelului, luîndu-l grijulie de mînuţă să nu facă buba.
Austrianu începu să rîdă amuzat.
- Curioşii îmbătrînesc repede...
- Şi fără rost. Ştiu foarte bine, Sabine.
- Deci, la întrebarea care m-a torturat cîteva zile, de ce Tiana şi numai ea, eu am găsit un singur răspuns.
Tatăl ei.
Gaiginu tresări şi rămase cu ochii larg deschişi.
- Inginerul de la Braşov! Domnul Ivanovici?
-Tu vezi să existe vreun alt motiv la mijloc? La ce i-ar folosi unuia ca Aciuci o fată ca Tiana? O poate
chema oricînd, o poate aresta oricînd. Din nenorocire îi poate face orice, fără nici o limită, oricînd. Ei şi?
La ce i-ar folosi? Ce ar cîştiga el din chestia asta? Doar ca să-şi bată joc de ea? Mult prea puţin pentru
unul ca Aciuci.
- Tot nu înţeleg, clipi nedumerit Gaiginu.
- Dar nu-i de mirare. Tu reprezinţi doar braţul înarmat al organizaţiei, tinereţea elastică, acţiunea...
- Lasă poezia şi osanalele pentru specialiştii lor.
Austrianu strivi încet ţigara în scrunieră. Apoi îşi îndreptă privirea spre Gaiginu cu aerul că îşi
aminteşte brusc de ceva.
- Poezie, zici? Ia ascultă aici. Şi dă-l pe copil cu capul de zid / Să-nveţe ce-ia aia vorba partid. Sărmanul
Dionis, cred că, dacă, spre marele lui nenoroc ar fi trăit azi, astă soartă ar fi avut. Am înţeles, spuse
Austrianu impresionat de fulgerele din ochii prietenului său. Ţii minte cînd îţi tot spuneam că nu înţeleg
monumentala, ba chiar midasiana foame de bani a lui Aciuci într-o lume în care nu banul, ci puterea fără
bani e cea mai vînată? Ei bine, eu sunt convins că Aciuciul ăsta vrea şi mai mult decît are, doar pentru că
puterea fără bani e cam caducă şi, pentru că nisipurile mişcătoare ale comunismului s-ar putea să-l
tîrască la fund tot aşa cum l-au scos la suprafaţă, Omu’ vrea un trai liniştit şi o bătrîneţe senilă.
- Şenilă.
- Nu te-ai prins. Senină. Mă rog, pe banii cui s-o putea. Pînă acum furnicuţa asta roşie a adunat ceva de
pe unde a zgîrmăit. Pentru cîteva ierni treaba e pe bune. Problema e că timpul trece repede. Şi banii la
fel. Şi atunci s-a gîndit că e mult mai bine în lumea pe care se tot chinuie s-o scuipe din gropa în care ne-
a înfundat pe toţi. E mult mai bine, dar nu e suficient. Aşa că şi-a spus că cel mai grozav s-ar putea trăi
din negoţul cu arme.
Gaiginu nu reuşi să-şi ascundă uluiala.
- Tu nu eşti în toate minţile?!

227
- Poţi să spui şi asta, admise Austrianu. Ba chiar să ştii că ai perfectă dreptate pentru că o parte din
minţile mele ies în lumea înconjurătoare sub formă de gînduri şi idei.
- Tatăl Tianei e, într-adevăr, inginer la fabrica din Tohan, unde se face armament.
- Păi vezi, domnul meu? Ce alt interes ar fi avut Aciuci să-şi aranjeze terenul pentru un avion de la
francezi prin şantajarea doamnei Frandin decît ca să care cu el, la momentul potrivit, mica lui avere care
îi va asigura tot ce exploatata clasă muncitoare a capitalismului produce cu sudoarea lu’ fruntea sa, etc.
- Individul ăsta nu e în toate munţile, şopti Gaiginu cu neîncrederea întinsă pe toată figura.
- Ba uite că e, îi răspunse grăbit Austrianu, sau, mă rog, e bucăţică ruptă din regimul care l-a născocit.
Mda. Cum e turcul şi pistolul, spune o vorbă din bătrîni, sau, filozofeşte vorbind, e dovada că în
părticică regăseşti trăsăturile nealterate şi încă ceva pe deasupra, ale întregului.
- Şi Tiana ce legătură are cu toată povestea asta? întrebă şi mai uluit Gaiginu.
- Are, cum să nu aibă. Îşi aprinse altă ţigară şi suflă încet pimul fum. Mda, cum spuneam, are. Cred că ai
observat deja că tov Aciuci e foarte abil la diverse combinaţii şi şantajuri. Un adevărat specialist. Crede
că îl aşteaptă ăia de dincolo cu braţele larg deschise. Convingerea mea e, dacă mai pot încă să răsfoiesc
prin diverse căpăţîni care nu-mi aparţin, că vrea s-o răpească pe Tiana şi s-o folosească drept monedă de
schimb. Îmi dai ce-ţi cer, ţi-o returnez pe fie-ta, că mie, momental, tot nu mai mi-e de trebuinţă. Asta în
cel mai fericit caz. Pentru că, de regulă, asemenea martori e bine să amuţească definitiv. Mda. Sau, cine
ştie, poate că i-o mai trebui, spre norocul ei, şi altă dată, că doar nenea Iancu n-a trăit de pomană.
- Măi, omule, spuse Gaiginu încruntat, jucîndu-se cu bricheta uitată lîngă pachetul cu ţigări, ori ţie îţi
fierb subiecte de roman prost prin cap, ori ăluia îi trebuie un tratament îndelungat şi poate dureros ca să-
şi revină. Tu îţi dai seama de ce spui? Ce dracu să faci cu arme aici? Cui să le vinzi? Te prind ăştia
imediat.
- Nu şi cînd faci parte din sistem. La ce-ţi trebuie armele? Ascultă-mă pe mine, că nu am albit în zadar.
Dacă în zilele următoare nea Ştoacă, bunu’ om de casă la drum de noapte al lui Aciuci, nu s-o duce să
bată la uşa lui Fărămitură să-mi spui mie ce vrei.
- Şi dacă aşa o fi?
Austrianu rămase pe gînduri.
- Mda, făcu el cu un aer absent. Păi ce să facem? Eu zic că cel mai bine e să valsăm şi noi în paşii
dementului. O minte ca asta nu e bine s-o tulburi cu probleme adiţionale. O să discutăm cu domnul
Fărămitură şi să-i dea banii. Îi dau eu pe semnătură că o să-i recupereze cu o dobîndă de invidiat. O să
fie o afacere pe care şi-o va aminti şi cînd se va întoarce iar pe pămînt cine mai ştie sub ce formă. Ar fi
chiar o afacere bună şi pentru noi, dacă ne gîndim că prietenii noştri anglo-americani au uitat aproape
complet de rezistenţa din munţi. Şi, pentru că tot veni vorba, ce mai ştii despre amicul nostru comun,
plecat prin munţii patriei pentru a o deparazita de păduchii laţi, plini de sînge?
Gaiginu, a cărui uluială nu se risipise, făcu o figură tristă.
- Nu prea e bine. Au rămas numai el şi Potcovaru.
- Ceilalţi?
Gaiginu nu răspunse, dar chipul îi trăda părerea de rău. Austrianu luă paharul şi lăsă cîţiva stropi să
se prelingă pe jos.
- Urîtă soartă, şopti el. Cîţi oameni buni îngroapă muica asta românească în sufletul ei de piatră. Şi cîte
lucruri n-ar fi făcut ei la sînul unei mame mai bune. Devenise dintr-o dată serios şi vorbele i se umplură
de o vibraţie sinceră. Păcat.
Din stradă răbufni forfota mulţimii pe care înserarea începea să o agite.
- O nouă primăvară pe vechile dureri, şopti abia auzit Austrianu. Apropo, cum a fost la Piatra Neamţ?
Gaiginu încercă să zîmbească, dar nu reuşi.
- Cum să fie? spuse el reflexiv. Tov. Ostaşu s-a dovedit un adevărat membru al eşalonului superior al
organizaţiei locale. Adică era amorezat lulea de bani şi femei. Nu se poate aşa ceva. Face firma de rîs.
Mai cu seamă cînd începi să-ţi faci loc cu coatele în ierarhie şi vrei să-i dai în lături pe cei agreaţi de
frătoiul de la răsărit. În schimb parfumul de migdală amară l-a lecuit definitiv de toate cîte l-au frămîntat
pe lumea asta. L-a vrăjit chiar, răpindu-l cu totul.
Austrianu zîmbi fără chef.

228
- Zău dacă nu-mi place cum îşi fac ăştia curat la locul de muncă. Aici presa a scris că a căzut eroic pe
frontul luptei cu ticăloşita burghezie, etc, etc. Oricum, Iliuşin ţi-a trimis felicitările lui ... zornăitoare,
bineînţeles.
Gaiginu se strădui zadarnic să zîmbească.
- Eu tot nu pricep, spuse el cu privirea aţintită asupra lui Austrianu. Ce fac cu Tiana?
- Ce faci? Nu te apropia de ea. Joaca asta ar putea deveni periculoasă. E ca un abces care trebuie să
plesnească singur.
- Nu e riscul prea mare?
Austrianu ridică din umeri.
- Asta e. Toată viaţa care ne-a fost încredinţată e un risc enorm. Şi noi trebuie să ne înfruntăm soarta.
Ieşiră pe bulevard. Aerul cald al primăverii vibra de parfumul şi culoarea panseluţelor. Grăbită,
lumea se scurgea haotic pe străzi fără să pară interesată de direcţia în care pornise.

În lumina rarefiată a înserării Tiana nu acordă nici o atenţie Pobedei parcată lîngă trotuar. În cursul
zilei fusese în audienţă la şeful cadrelor de la o întreprindere din oraş şi i se spuse că s-ar putea să fie
angajată ca femeie de serviciu. Totul depindea de referinţele pe care tovarăşii de la.... le vor da în
legătură cu ea. Teona mătura şi spăla deja culoarele şi secţiile unei fabrici şi simţise în sufletul ei o
uşoară invidie pentru că prietena ei avea o ocupaţie, dar şi pentru banii care îi vor oferi un praf de
independenţă. Încerca să se imagineze angajată în cîmpul muncii şi un zîmbet îi pluti pe buze.
Cînd ajunse în dreptul maşinii una din portiere se deschise brusc blocîndu-i drumul. În clipa
următoare nasul şi gura i-au fost astupate cu o batistă. Creierul i-a fost invadat de mirosul tare al
cloroformului. Apoi totul s-a topit în ceaţă.
Se trezi într-o încăpere foarte mică, un fel de cub de beton, cu ochii perforaţi de o lumină violentă,
revărsată de reflectorul fixat pe masă. Clipi ameţită încercînd să-şi amintească ce i se întîmplase. Prin
faţa ochilor îi trecură crîmpeie din strada pe care mersese, apoi filmul se rupse brusc. Vru să-şi acopere
faţa cu palmele pentru a se apăra de lumina insuportabilă, dar abia atunci observă că avea mîinile
încătuşate. Un fior de gheaţă îi străbătu tot trupul. Nu mai avusese niciodată cătuşe, ceea ce făcea
senzaţia şi mai îngrozitoare. Se simţea aidoma unui criminal care făptuise o crimă oribilă şi pe care doar
lanţurile îl mai puteau ţine în frîu. Scînci, frămîntîndu-se pe scaunul îngust. Apoi auzi o voce ca un
sfredel.
- La asta trebuie să se aştepte toţi bandiţii ca tine. Aşa păţesc toţi duşmanii clasei muncitoare.
Glasul o făcu să îngheţe a doua oară. Auzise poveştile cele mai îngrozitoare despre cei ajunşi în
beciurile securităţii şi sperase din tot sufletul că va reuşi să evite tragedia. Încercă să spună ceva, dar
cuvintele se încăpăţînau să rămînă mute. Se auzi doar un gîjîit, un sunet diform care se rătăci speriat în
cubul de beton. Auzi foşnetul unor paşi apropiindu-se şerpeşte, apoi, pe fundalul ecranului orbitor se
desenă un contur. Palma îi căzu cu atîta forţă peste faţă încît îi smuci capul cu violenţă. Simţi cum din
buza ruptă zvîcnea sîngele prelingîndu-i-se pe bărbie. O frică animalică puse stăpînire pe ea. Îşi scutură
capul, mişcîndu-şi picioarele cu frenezia celui care îşi pune ultima speranţă în goana disperată. Hohotul
de rîs o făcu să se oprească.
- Uite, asta mi-a plăcut întotdeauna la o muiere. Vocea nu mai era aceeaşi şi venea dintr-unul din
colţurile încăperii. Să se zbată, să facă ca o găină căreia i-ai luat gîtu’. Mă înnebuneşte cînd le văd
sîngerînd.
- O să vă ofer cît mai des această ocazie, tovarăşe colonel, îi promise Prodan colonelului Gingu
ridicîndu-şi iar palma.
- Las-o! ordonă Gingu.
Tiana văzu o siluetă născîndu-se şovăitoare din bezna de dincolo de reflector.
- Ascultă, fă, o să facem mîine o plimbare pînă la Braşov. Tu auzi ce-ţi spun?
Tiana se chinui să desluşească faţa colonelului, dar îi fu imposibil. Mîna ridicată a plutonierului, gata
să izbească o făcu să dea frenetic din cap. Scînci un răspuns, dar plînsul o înecă înainte de a fi rostit un
da apăsat.

229
- Acu’ e mai bine, fă, continuă Gingu încîntat. Acolo o să ne întîlnim cu tăticu’. Tiana tresări violent. I se
părea că fusese scufundată într-un coşmar din care nu se mai putea trezi. Dacă taina pe care încercase să
o păstreze cu o grijă disperată era deja cunoscută, înseamnă că nimic nu mai putea fi ascuns de ei.
- Te miră, nu? fir-ar mă-ta a dracu de căţea. Credeaţi că o să scăpaţi de dreapta judecată a clasei
muncitoare! Deci mîine o să te întîlneşti cu tac’tu. Şi dacă nu-l convingi pe tăticu’ să facă ce-ţi cere
partidu’... Pauza atîrnă în aer ca lama ghilotinei.
- Ai pregătit cazmalele? îl întrebă colonelul pe Prodan care îl asigură cu un rînjet că nimic nu fusese
uitat.
- Vă bag în pămînt pe amîndoi. E clar?
Tiana nu răspunse, dar tăcerea ei îl mulţumi mai mult ca orice cuvînt. O lăsară legată de scaun cu
reflectorul orbitor înfipt în ochi.

Ştoacă se legitimă la intrarea B din strada Oneşti şi aşteptă pînă cînd portarul telefonă „lu’ to’aşu
Aciuci”. Ştoacă purta un costum cenuşiu, prost croit, încălţări uşor scîlciate şi o bască atîtrnînd posac pe
frunte. Mirosul acru de transpiraţie îl recomanda cel mai bine pe cetăţeanul simplu, venit în audienţă la
„tovarşu’ prim”.
- Poţi să mergi, îi spuse portarul explicîndu-i cum să ajungă.
Aciuci îl întîmpină cu o mină gravă. Îi arătă scaunul din faţa biorului şi aşteptă ca secretara să se
retragă.
- Da, stăpîne, rînji Ştoacă slugarnic, de ce m-ai chemat? continuă el cu ochii înfipţi în obrazul buhăit al
primului secretar al Bucureştiului.
Aciuci îi făcu un semn cu mîna.
- Ia schimbă-ţi, tu, privirea aia dă şarpe flămînd, îi porumci el scurt, apoi îşi scoase o ţigară din pachetul
lăsat pe birou. Nu te mai văzusem dă mult, Ştoacă, şi mi-era frică să nu te uit.
Celălalt rînji cu subînţeles.
- M-am însemnat, stăpîne, făcu el cu acelaşi aer supus. E vorba de o acţiune specială a partidului. Parcă
aşa se zice acu’.
Aciuci dădu cu gravitate din cap şi îşi compuse o figură severă.
- Dacă vrei să ieşi d-unu’ singur d-aci, te sfătuiesc să ai o atitudine respectuoasă faţă dă tot ce e legat dă
partidu’ nostru.
Ştoacă ştia bine care era limita şi îşi îndreptă spatele, încuviinţînd cu o mişcare scurtă a capului.
Secretarul organizaţiei de bază a Bucureştiului se arătă mulţumit de noua atitudine a vizitatorului său şi
continuă pe un ton mai conciliant.
- Partidu’ are o treabă pentru tine, tovarăşe. Îi aruncă o privire iute. Ştoacă rămăsese la fel de serios şi el
continuă.
- Ia să iei tu legătura cu declasaţii ăia dîn lumea ta şi să vezi care e preţul armelor.
Ştoacă tresări violent şi se clătină pe scaun de parcă ar fi primit un pumn zdravăn în coaste. Pe
obrazul oacheş se întinse încet o paloare cadaverică.
- Arme? şopti el cu aerul că nu auzise bine. La arme nu mă bag, continuă el pe acelaşi ton. Pentru aşa
ceva îmi dau ăştia haşu’ imediat. Nu mă bag, continuă el să şoptească speriat.
Aciuci îl aşteptă să se oprească, apoi deschise tacticos sertarul biroului şi scoase o foaie de hîrtie pe
care i-o întinse lui Ştoacă.
- Ia, mă, dă citeşte, îl îndemnă el.
Ştoacă îşi întinse mîna dar şi-o retrase ca electrocutată.
- E dăclaraţia ta, Ştoacă, privind actele criminale făptuite contra puterii populare şi a statului comunist,
Ştoacă. Pă baza ei te-am scos dă la Jilava şi te-am dus la Piteşti, ca d-acolo să te pot oferi străzii, Ştoacă.
Da' bucata asta dă hîrtie, Ştoacă, te poate vîrî la loc. Şi moartea lentă d-acolo nu se compară cu nimic,
Ştoacă. Nici chiar cu una scurtă, dar izbăvitoare adusă dă plutonul dă ezecuţie. În plus, Ştoacă, aşa poţi
miza pă... pă... înţelegerea partidului pentru fapte extraordinare aduse în sprijinul lui. E clar, Ştoacă?
Celălalt rămase cu privirea înfiptă în covor. Tăcerea lui era confirmarea cea mai sigură.

230
- Hai, Ştoacă, dă-i drumu’ şi nu uita că orice pas greşit poate aduce asupra ta o ploaie dă gloanţe, sau şi
mai rău.

În aceeaşi după-amiază Ştoacă traversă Calea Griviţei în dreptul pieţii Matache Măcelaru şi intră pe
un gang care părea să dea direct în preistorie. O mizerie greu de descris îşi lăbărţase trupul descompus
peste pămîntul umed care mustea de materie în putrefacţie şi duhori pestilenţiale. În dreptul porţii
şubrede de lemn care abia se mai ţinea în balamale, îl întîmpină o mînă întinsă ieşită dintr-un maldăr de
zdrenţe.
- Surumîna, boiarule, scîrţîi vocea lungindu-şi arcuşul rupt pe corzile dezacordate. Fie-ţi milă. Şi, ca să
fie şi mai convongător îşi scutură şi celălalt braţ înfăşurat în cîrpe, sugerînd un ciot care fusese cîndva o
mînă întreagă.
Ştoacă îi oferi un zîmbet de profesionist şi, pe neaşteptate, îi trase una în proteza de lemn pe care i se
sprijinea trupul. Ghemul de zdrenţe se clătină gata să se prăbuşească. Se prinse însă în ultimul moment
de şipcile şubrede ale porţii. Din proteza desprinsă îşi făcu apariţia genunchiul piciorului legat strîns de
pulpă pentru a-i înşela pe cei mai slabi de înger. Ţiganul înjură zdravăn, dar Ştoacă nu îl băgă în seamă.
Spre deosebire de dimineaţa aceleiaşi zile, aborda un costum foarte şic, la două rînduri, bine croit, o
cămaşă verde praz, o pălărie cochetă care îi acoperea fruntea şi tot trupul îi era parfumat ca o drogherie.
- Ia zi, bă, puţă crudă, domnu’ Fărămitură e de găsit?
Ţiganul clipi des, făcînd o figură nedumerită.
- Domnu’ cum?
Ştoacă scuipă lung printre dinţi şi îşi schimbă expresia feţei.
- Bă, caca, ia taie tu tîmpeniile că altfel îţi fac imediat o deschidere pe lîngă curea să aibă piranda unde
să-ţi vîre trandafiru’. N-ai auzit? Îl caut pe domnu’ Fărămitură.
- Şi cine ar vrea să-l vadă? întrebă celălalt devenit brusc mai receptiv.
- Eu, spuse Ştoacă agasat, aruncîndu-şi mîinile în lateral spre a-i oferi imaginea lui întreagă.
Ţiganul bombăni ceva, dar deschise poarta în silă, făcîndu-i semn să-l urmeze.
Curtea, flancată de nişte ruine coşcovite, pe care acoperişurile atîrnau ca nişte pălării sparte, gata să
fie trîntite de prima adiere de vînt, era plină de gunoaie, resturi de mîncare, cîrpe, hîrtii, ciubote sparte îşi
etalau trupurile buboase cu aerul leprosului care sfidează lumea expunîndu-şi corpul mîncat. Se opri în
dreptul unei uşi pe care petice de vopsea verde desenau o hartă din insule stranii.
- Aşteaptă-mă aici, îi ceru ţiganul şi se răsuci pe călcîie. Deschise uşa şi urcă treptele acoperite de un
covor roşu, gros, cu un fel de evlavie religioasă. Străbătu coridorul îngust pe care plutea un parfum vag
de flori şi la capătul lui deschise o altă uşă.
- Şefu, spuse el tare, oprindu-se în prag, e unu’ care vrea să te vază, da’ n-a vrut să zică cimandocaru că
cine e.
Nu mai apucă să audă răspunsul şefului pentru că Ştoacă îl prinse de umăr şi cu o mişcare scurtă îl
aruncă din prag izbindu-l de perete. Văzu o cameră largă, plină de covoare persane atîrnate de pereţi, a
căror valoare îl făcu să simtă un fior ascuţit sfîrtecîndu-i inima. Pe o masă se lăfăiau cîteva casete din
lemn negru a cărui strălucire ştia bine că nu se datora lacului şi de al căror conţinut i-ar fi fost imposibil
să se înşele. Lîngă fereastra îngustă cît o palmă zări un tablou pe care semiîntunericul îl împiedică să-l
vadă clar, dar despre care era convins că că nu putea fi decît un original.
În mijlocul revărsării de covoare şi carpete trona un fotoliu din lemn sculptat, mare cît un tron,
capitonat cu catifea stacojie. Capul lui Fărămitură, imens, dospit parcă dintr-o gelatină ceva mai
consistentă, răsărea deasupra fotoliului profilîndu-se în penumbra dulceagă ca un balon plutind peste
realitatea materială. În spatele lui o femeie îi masa încet umerii, în timp ce, ghemuită lîngă fotoliu, o alta
îi frămînta picioarele cu gesturi lascive.
Surprins de intrarea bruscă a lui Ştoacă, Fărămitură rămase un moment nemişcat, apoi scoase un aaa!
ca o uşurare pe care încordarea de o clipă l-a făcut să nu fie foarte convingător.
- Aaa! îşi repetă el uimirea, de data asta controlîndu-se mult mai bine. Ce surpriză! Ce surpriză! Ia, fă, se
adresă el celor două femei, regruparea în dormitor.

231
 Trecură amîndouă în faţa lui, îi şoptiră ceva, apoi se îndreptară spre uşă aproape lipindu-se de Ştoacă
rămas cu respiraţia tăiată din cauza tinereţii şi frumuseţii lor. Reuşi să-şi revină de cum rămase în
compania lui Fărămitură. Acesta se ridică încet din fotoliu şi veni agale, cu braţele întinse spre el.
- Nici nu mă aşteptam la o asemenea cinste din partea fiului celui mai ales dintre noi. Păcat, mare păcat
de un asemenea talent, îl căină foarte aproape de sinceritate Fărămitură pe Sponogitu. Ce profesionist!
Ştoacă îi expedie un zîmbet zeflemitor şi vru să-i spună ceva, dar mîna întinsă a lui Fărămitură îl
opri.
- Ştii ceva? Ăsta nu e locul cel mai bun pentru o discuţie cu tine. Pentru că cred că pentru asta ai venit.
Hai să mergem dincolo.
Fără să mai aştepte acceptul fiului celui mai desăvîrşit talent, se apropie de fotoliu şi îşi luă bastonul
de bambus cu măciulie de argint.
- Sceptrul puterii, rîse Ştoacă continuînd să privească uimit la bogăţia risipită prin cameră.
- Nu mă pot despărţi de el, îl lămuri Fărămitură. Parcă e crescut din mine. Făcu o mişcare expertă şi îl
invîrti în jurul degetelor. O adevărată operă de artă, continuă Fărămitură cu o mîndrie care îl făcu pe
celălalt să arate cu degetul în jur.
- N-ar fi singura.
Fărămitură chicoti încîntat.
- Aşi, făcu el cu modestie, ia, cîteva lucruri adunate la un loc şi alea roase de molii.
- De molii iuţi de mînă, domnu’ Fărămitură
- Aaaa! exclamă el privindu-l admirativ pe Ştoacă. Cine mai poate îndrăzni să vorbească dă iuţeală în
faţa celui mai valabil dintre noi? Ţi s-a dus buhu’ printre şuţi, domnu’ meu, îl asigură Fărămitură luînd o
atitudine de respect umil.
Ştoacă mai aruncă o privire în jur, apoi făcu un gest repezit din mînă.
- Hai, domnu’ Fărămitură, că ne-am lins destul unu’ p’altu’. Am venit la mata pentru chestii mai
serioase.
- Corect, îl acompanie Fărămitură apropiindu-se de unul din pereţii camerei. Săltă marginea unui covor
de un albastru care îţi dădea impresia că visezi şi dezvălui o uşă aşa de bine mascată că oricine ar fi
trecut pe lîngă ea fără să o observe.
- E dovada totalei mele încrederi în dumneata, îl asigură Fărămitură fără să-l privească. Deschise uşa
invitîndu-l cu un gest larg. Intrară într-un fel de birou cu ferestre mari, zăbrelite, dînd spre stradă.
Parchetul, de un galben lămîie, scîrţîia abia auzit la fiecare pas. O masă solidă cu sertare ocupa aproape
tot spaţiul. Îi arătă un scaun tapiţat, în timp ce el se aşeză într-un fotoliu adînc, plasat în dreptul biroului.
După cîteva minute se ivi pe uşa din spatele lui Fărămitură o femeie. Aducea pe tavă o farfurie plină cu
fursecuri, o cafetieră, ceşti, pahare şi o sticlă pîntecoasă, fără etichetă. Ştoacă era cît pe ce să se înăbuşe
la vederea femeii a cărei frumuseţe îi răscolea fiecare nerv din. Îi trebuiră cîteva momente chinuitoare
să-şi dea seama că Fărămitură îl invita cu gesturi de amfitrion regal să se servească. Musafirul dădu încet
din cap şi îl întrebă cu năduf.
- Domnule Fărămitură, dumneata chiar vrei să mă bagi în boale? Mai ai multe din astea pe aici?
- Multe din care? se miră amfitrionul cu o naivitate care nu putea fi pusă la îndoială.
- La femei mă refer, spuse Ştoacă uşor iritat.
Fărămitură rămase la fel de serios.
- Îţi plac? Boarfele astea? Nişte băbătîi fără ţîţe, fără cur.
- La vîrsta dumitale se poate spune şi asta, îl şicană Ştoacă frămîntîndu-şi degetele pe paharul din care
aromea coniacul franţuzesc.
Fărămitură rîse ca de o glumă bună.
- Păi dacă pentru asta ai venit la mine, nu-i nici o problemă. Pe care o vrei, pe aia o iei. Poţi să le iei pe
toate dacă mai poţi.
Ştoacă scrîşni scurt şi înţelese că era cazul să încheie discuţia. Sorbi lacom din pahar şi îl puse cu
zgomot pe masă.
- Am venit să discutăm o afacere, începu el privindu-l pe Fărămitură care îşi scotea tacticos o ţigară din
pachetul de Plugar.

232
- Chiar crezi că trebuia să mi-o spui? Toată fiinţa dumitale tremură de dorinţa afacerii.
- Da’ te asigur că e vorba de ceva mai special. Şi dacă teaba nu merge mucles...
Fărămitură îl privi printre pleoapele lăsate.
- Domnu Ştoacă, că doar nu suntem printre huseni, ce dracu?!
- Între hoţi ca noi totu’ e poasibil, mîrîi Ştoacă întinzîndu-şi iar mîna după pahar. Chiar nu te interesează
despre ce e vorba? reluă el uşor agresiv după ce puse paharul pe masă, întîmpinat de aceeaşi tăcere din
partea amfitrionului.
- Şi dacă m-ar? Pot eu să te silesc să vorbeşti cînd tu n-ai chef?
Ştoacă îl aprobă cu o înclinare a capului.
- Bun, atunci cască bine ochii şi crede că fiecare cuvînt pe care ţi-l spun e aevea. Vreu să-mi plasezi nişte
arme.
Fărămitură nu schiţă nici un gest. Continua doar să fumeze, umplînd camera cu mirosul acru al
ţigării.
- Ei? se miră Ştoacă. N-ai căzut dă pă scaun? Că doar ai auzit bine. E vorba dă puşcoace.
Fărămitură dădu încet din cap şi zîmbi.
- Am auzit foarte bine. Dar speram să mergi mai departe.
- Adică?
- Adică să ieşi pe masă cu nişte adaosuri.
- A, deocamdată mă opresc aici.
Fărămitură dădu gînditor din cap.
- Şi cam ce-ai vrea tu de la mine? Sau nici cu asta nu te poţi da-n pomeneală?
Ştoacă rînji larg şi înşfăcă paharul. Bău cu toată fiinţa, de parcă ar fi fost apă, apoi îşi şterse gura cu
mîneca fină a costumului.
- Ba da, domnule Fărămitură. Asta pot să spun. Armele trebuie plasate. Şi la un preţ bun. Foarte bun.
Fărămituă nu îl mai privi. Rămase cu toarta ceştii de cafea între degete, părînd că reflectează la
vorbele lui Ştoacă. Într-un tîrziu oftă apăsat.
- Preţul s-ar putea să fie o problemă.
- De ce? se miră încurcat Ştoacă, părînd că uitase despre ce era vorba.
- Cum de ce? Doar e vorba de arme. Sau crezi că găseşti clienţi pentru ele la prima crîşmă din drum? Şi
pentru că nu prea e cerinţă la muşterii... Pricepi? Aici principiul cererii şi ofertei e sfînt.
- Şi eu ce să înţeleg?
- Păi deocmdată să vedem despre ce e vorba. Să văd ce pretenţii are furnizoru’ şi la cît e dispus clientu’.
Ştoacă făcu o figură buimacă.
- Domnu’ Fărămituă, eşti sigur că ai auzit bine ce ţi-am spus? E vorba dă arme. Dă ar-me! Chiar crezi că
ai cui să le plasezi?
Fărămitură ridică dezarmant din umeri.
- Chiar crezi că sunt surd? Armele astea nu sunt şi ele o marfă? Nu trebuie şi ele vîndute şi cumpărate?
Legea e simplă: cine are nevoie de bani, scoate armele pe masă. Şi cine are nevoie de arme pune banu’
pe masă.
- Şi chiar crezi că-mi poţi găsi hamal pentru o cantitate mai mare?
- Aşa mi-am închipuit şi eu, spuse Fărămitură păstrîndu-şi acelaşi aer indiferent. Că doar n-ăi fi venit
aici pentru două, trei flinte!
Ştoacă nu îşi putu reţine privirea admirativă.
- Totuşi, aproape că şopti el uitînd de paharul pe care îl ţinea lîngă buze, e vorba dă arme, domnu’
Fărămitură. Chiar nu ţi-e frică dăloc?
Fărămitură îl privi neutru.
- Adică de ce să-mi fie frică? Să nu fiu prins? Ha! Păi asta nu poate fi decît afacerea unuia din partidu’
rusneacilor, sau a unei dinamite din securitate care te are cu ceva între de'şte, domnu’ Ştoacă. Mie n-are
ce să-mi belească. Pentru că fără mine e mort. Poa să-şi vîre armele alea cu bainetă cu tot fix în cur.
Înţelegi, tovu Ştoacă? Partidu’ lor fără hoţii noştri e exact ca calu’ fără potcoave. Ei au nevoie de noi ca
de aer. Fără noi... Vai de capu’ lor. Păi ăsta ar mai fi partid, dacă nu ne-ar avea pe noi la baza lui? De

233
unde să afle ei ce vor şi unde să-şi plaseze şi ei matrapazlîcurile fără de noi? Uite, d-aia nu mi-e frică,
tovarăşe. Tu vino cu marfa, că de rest avem noi grijă ca toată lumea să fie mulţumită.

Volga opri în faţa porţii masive de fier larg deschise, păzită de doi soldaţi. Colonelul Gingu coborî şi
îşi arătă legitimaţia unuia dintre militari. Santinela îl salută, apoi făcu un semn colegului să ridice
bariera. Maşina intră în curtea fabricii din Tohan, descrise o voltă largă şi se opri în dreptul treptelor care
duceau la biroul directorului. Gingu străbătu grăbit coridorul, se opri în faţa uşii capitonate, îşi întinse
mîna spre clanţă, dar şovăi. Privi de-a lungul coridorului şi zări în semiîntuneric o altă uşă. Era cabinetul
inginerului şef. Gingu deschise încet uşa, aruncîndu-şi o privire înăuntru. Zări un bărbat aplecat
deasupra biroului pe care fusese desfăşurat un sul de hîtie. Omul purta un halat albastru şi părea destul
de înalt. Gingu intră la fel de neauzit, închise uşa şi întrebă cu voce aspră.
- Tu eşti Ivanovici?
Bărbatul se întoarse brusc. Avea o figură osoasă, prelungă, dominată de nasul drept pe care se
sprijineau ochelarii cu ramă neagră. Părul leonin era pieptănat peste cap. Trăsăturile energice îl făceau să
pară încă tînăr în ciuda tîmplelor încărunţite. Îşi îndreptă spatele privindu-l ţintă pe colonel.
- Da, inginerul Ivanovici.
Gingu se apropie de el şi îl măsură din cap pînă în picioare. Rămase cu un deget înfipt acuzator spre
pieptul lui Ivanovici şi îşi ţuguie buzele.
- Ia zi, inginerule, în loc să săpi la canal, clasa muncitoare, de care ţi-ai bătut joc atîţia ani, ţi-a dat un
birou...
Vocea aspră şi zeflemitoare nu îl făcură să tresare. Îşi ţinea spatele drept, părînd să înfrunte un destin
pe care îl ştia implacabil.
- Nu eu l-am cerut, răspunse el.
- Ştiu, ştiu, domnu’ e atît de preţios, ştie atîtea, încît nu-l putem arunca dintr-o dată la lada de gunoi.
Continuă să-l privească prin lentilele negre ale ochelarilor. Îşi dădu seama că nu reuşea să obţină efectul
scontat şi continuă, încercînd să pară calm.
- Nu-i aşa că te tot întrebi cine dracu sunt?
Inginerul ridică din umeri.
- Nu e nevoie de prea multe sforţări. Cine ar putea să intre în plină zi într-un asemenea loc?
Gingu rîse scurt, încîntat de răspuns.
- Nu-i aşa că mă urăşti pentru puterea mea?
- Vă referiţi la puterea minţii?
Gingu rămase nedumerit. Ar fi vrut să-i ceară să repete, dar se răzgîndi.
- Mă refer la puterea clasei muncitoare, burjuiule, scrîşni el strîngîndu-şi pumnii.
- Aş putea totuşi, ţinînd cont şi de locul unde ne aflăm, să-mi spuneţi mai multe despre persoana
dumneavoastră?
Gingu rămase nemişcat. Nu se aşteptase la o asemenea reacţie.
- Nu te priveşte, spuse el scurt. Fabrica are un director. Tu nu eşti decît un executant.
- Şi care e ordinul?
- Ordinu’, repetă încet Gingu cu aerul că încearcă să cîştige timp. Scoase din buzunarul sacoului o hîrtie
pe care o despături şi o întinse inginerului.
- Ordinul e să execuţi întocmai şi la timp ce e scris aici.
Inginerul citi grăbit ordinul de expediere a unei lăzi cu pistoale mitralieră şi a muniţiei aferente, apoi
întinse hîrita colonelului. Acesta refuză să o ia şi îi făcu un semn poruncitor să o pună în buzunarul
halatului.
- E un flas ordinar, spuse el părînd pentru prima oară îngrijorat.
- Un fals? se miră Gingu rînjind.
- Cunosc prea bine locul unde se aplică ştampilele ministerului. În plus văd pentru prima oară
semnătura generalului Moinea în stînga şi nu în dreapta.
- Nu zău?! Cu alte cuvinte vrei să spui că încercarea noastră de a-ţi încerca vigilenţa a eşuat? Rîse,
încercînd să pară cît mai degajat. Surprinse aerul de uşurare al inginerului şi îl prinse de braţ.

234
- Nu te grăbi, burjuiule, şopti colonelul apropiindu-se cu gura de obrazul lui, oripilîndu-l cu mirosul
îngrozitor al dinţilor stricaţi. Actu’ o fi el fals, da’ fi-ta, pe care o am cu mine în maşină, e cît se poate de
reală.
Peste stupefacţia întinsă pe toată figura lui Ivanovici plutea privirea lui neîncrezătoare.
- Ştiam eu că n-o să mă crezi. Ia hai cu mine. Îl trase după el, obligîndu-l să-l urmeze pe coridorul
pustiu. Se opriră în curte, în dreptul maşinii. Îl siliră să se aplece şi să privească prin geamul coborît al
portierii. Îşi înăbuşi cu greu ţipătul. Tiana avea obrazul tumefiat şi gura acoperită cu un leocoplast. În
ochi i se citea o groază profundă. Respira agitat şi îl implora din priviri.
- Ce dracu vreţi de la mine? întrebă şuierător inginerul făcînd o mişcare bruscă spre Gingu. În aceeaşi
clipă văzu pistolul din mîna lui Prodan îndreptat spre capul Tianei.
- Joacă-te, tu şi o să vezi cum îi arată căpăţîna pe dinăuntru, îl avertiză Gingu încruntat. Ţi-am spus ce
vreau. O ladă cu armament şi muniţie. Îţi dau două ore pentru executarea ordinului. Imediat o să vină
aici o dubiţă. O încarci şi te urci în ea. La ieşirea din Tohan o să poţi să te dai jos. E vorba de ordinu’
expres a lui Dej! Nimeni n-o să spună nimic. E clar ordinu’? Ai înţeles ce ai de făcut, bă? Directoru’
unde e?
Inginerul şovăi.
- Nu e în fabrică, răspunse el copleşit de întîmplarea prin care trecea.
- Cu atît mai bine. Secretaru’ de partid?
- Sunt amîndoi plecaţi două zile.
- Minunat, rînji colonelul. Ţine minte ce ţi-am spus. Dacă nu văd duba ieşind din fabrică... Rînji sugestiv
şi îşi roti privirea spre Tiana. Ar fi ultima dată cînd o mai vezi. Ai hîrtia pe care ţi-am dat-o. Aia e
acoperirea ta. Eu mai am ceva de rezolvat la Braşov. În cel mult o oră sunt înapoi. Şi dacă nu execuţi
ordinul întocmai... Viaţa ei e în mîinile tale.
Se urcă la volanul maşinii fără să-i mai spună ceva şi porni. Ivanovici îi urmări cu privirea pînă
dispărură după prima curbă a drumului. Volga continuă să alerge, hurducăindu-se pe drumul de ţară,
unduindu-şi trena lungă de praf. După cîţiva kilometri se întîlniră cu o dubiţă care venea dinspre Braşov.
Ambele maşini încetiniră fără să oprească. Gingu îi făcu un semn scurt celuilalt şofer, apoi acceleră,
Prodan se lăsă pe perna din spate răsuflînd uşurat. Îşi infipse degetele în părul Tianei şi rîse încîntat,
zgîlţîind capul fetei.
- Tovarăşu’ colonel, meritaţi toate laudele din lume. De cînd sunt n-am văzut asemenea prezenţă de
spirit.
Gingu nu zise nimic, dar plutonierul îi ghici zîmbetul încîntat.
- Tovarăşu’ colonel, continuă el pe acelaşi ton, îmi permiteţi să vă întreb ce facem cu asta? Şi aşa, pe tac-
su n-o să i-l mai arătăm vreodată. În aceeaşi clipă Tiana începu să se zvîrcolească şi să geamă, dar
pumnul năpraznic al securistului o amuţi. Şi, pentru că Gingu continua să tacă, Prodan veni cu
propunerea care îl frămînta de mai multă vreme. Ce ar fi să oprim lîngă pădurea aia? O începeţi
dumneavoastră, că aşa mi se pare normal. Şi o termin eu. Şi p-ormă, că tot n-o să mai fie bună de nimic,
o spînzurăm de primul copac. Drept răsplată pentru suferinţele clasei muncitoare.
Gingu începu să rîdă în hohote. Îşi ridică o mînă în semn de aprobare.
- Prodane, ştiam eu de ce mi te-a trimis partidu’. Şi eu o să fac o propunere să fii trimis mai departe, la
Frunze. Ţara asta merită să aibă un om ca tine.
Cuvintele i-au fost frînte de volanul care trase brusc spre dreapta.
- Ce dracu e asta? mîrîi el privind nedumerit în jur.
- Cred că avem o explozie de cauciuc, spuse Prodan deschizînd portiera.
Cauciucul era spintecat şi janta părea deformată. Gingu coborî din maşină şi se apropie de roata
sfîrtecată. Rămase cu mîinile în şolduri, privindu-l pe Prodan care se aplecase peste aripă să vadă mai
bine ce se întîmplase.
- Avem rezerva în portbagaj, spuse colonelul. Cuvintele i-au fost întrerupte de o lovitură năprasnică
aplicată în ceafă cu podul palmei. Se lăsă moale pe vine, dar Gaiginu îl prinse se subsuori şi îl trase în
spatele maşinii.
Plutonierul continua să vorbească privind atent roata.

235
- Tovarăşu’ colonel, am impresia că s-a tras asupra noastră. Asta e o gaură de glonţ!
Îşi ridică privirea spre locul unde ştia că se află Gingu, dar sări în picioare uitîndu-se nedumerit după
şeful care dispăruse fără urmă.
- Pe mine mă cauţi? îl întrebă Gaiginu aruncîndu-i o privire ştearsă.
Plutonierul se mişcă fulgerător, făcu un pas în faţă şi îşi aruncă pumnul cu toată puterea. Luftul îl
dezechilibră. Rămase descumpănit. Niciodată lovitura aceea nu îşi ratase ţinta. Practicase boxul ani de
zile şi învăţase cum să-şi surprindă adversarii. Privirea indiferentă a lui Gaiginu îl făcu să se simtă
invadat de un setiment ciudat.
- Şi? îl întărîtă Gaiginu pe un ton placid. Doar atît? Mai mult nu ştii?
Pumnul lui Prodan plecă la fel de neaşteptat, ţintind cu precizie. Se dezechilibră şi aproape că se
prăbuşi în faţă.
- Nu aşa se loveşte, îl instrui Gaiginu. Nu îţi pui toată forţa în lovitură decît în final, cînd eşti sigur că ţi-
ai atins scopul. Uite aşa.
Falca lui Prodan vibră scurt şi o durere ghimpată îi invadă tot trupul. În faţa ochilor i se întindea o
pată neagră. Atacă furibund, aruncîndu-şi ambele mîini la întîmplare. O lovitură cumplită în coaste îi tăie
avîntul.
- Nu ţi-am spus că trebuie să-ţi gîndeşti fiecare atac? îl muştrului fostul legionar pe plutonierul chircit de
durere. Sau crezi că dacă îţi epuizezi nebuneşte forţele rezolvi ceva?
Prodan rămase descumpănit. Gîfîia şi mîinile îi atîrnau moi pe lîngă corp.
- Încă o dată, îl îndemnă poruncitor Gaiginu şi îşi ridică braţele luînd poziţia boxerului cu garda sus.
Prodan îl privi cu o expresie prostească. Ceva îi şoptea că drumul lui ajunsese la capăt. Se va opri
brusc aici şi nimeni nu va mai pomeni de el vreodată. Făcu o mişcare ezitantă, părînd că nu s-a hotărît
asupra atacului, apoi se năpusti în maşină prin portiera lăsată deschisă de Gingu şi apucă de jos un levier
pe care şoferul Volgii îl ţinea întotdeauna la îndemînă. Abia atunci îşi dădu seama de prostia pe care o
făcuse lăsînd revolverul chiar lîngă mîinile încătuşate ale Tianei. Se opri în mijlocul drumului şi, cu un
zîmbet larg, îl ameninţă pe Gaiginu cu o mişcare lentă.
- Eşti idiot? îl certă Gaiginu serios. Păi aşa te-am învăţat? Dacă tot ai intrat acolo, nu era mai normal să
ameninţi viaţa fetei cu ranga aia? Atunci ai fi obţinut ce doreai. Pe cînd aşa... Te-ai fript. Dar rău de tot.
- Ia mai du-te, bă, în mă-ta, gîfîi Prodan plimbîndu-i levierul prin faţa ochilor.
- Iar eşti în greşeală, îl avertiză Gaiginu devenit dintr-o dată serios.
Îl lăsă să atace cu toată forţa, eschivă uşor făcînd o jumătate de pas lateral şi se răsuci lovindu-l în
spate. Plutonierul se prăbuşi în praful drumului. Îl aşteptă să se ridice, îl văzu pregătindu-se iar de atac şi
îi spuse ca un fel de epitaf.
- Sunt atîţia idioţi pe lumea asta încît nimeni nu va sesiza absenţa unuia dintre ei.
Prodan învîrti levierul ca pe o elice şi prinse viteză, aruncîndu-se cu toată puterera asupra celuilalt.
Bara de fier alunecă pe braţul lui Gaiginu şi căzu în praf. Rămase curbat de durere cu mîinile apăsate pe
coastele izbite de cotul fostului legionar. În aceeaşi clipă muchia palmei îl lovi scurt în omuşorul care
pîrîi ca mărul strivit de o roată. Prodan mai apucă să-i vadă ochii lipsiţi de expresie şi se prăbuşi în
drum.
Gaiginu deschise portiera din spate a Volgii şi o trase pe Tiana afară.
- Care din ei are cheia de la cătuşe? o întrebă el fără să o privească.
Tiana arătă spre colonelul întins de cealaltă parte a maşinii. Gaiginu se întoarse şi îi eliberă mîinile,
apoi, cu o mişcare bruscă îi smulse plasturele de pe gură. Tiana izbucni într-un plîns nervos care îi zgîlţîa
tot trupul.
O lăsă să îşi revină. Îl trase pe Prodan şi se afundă cu el în pădurea care flanca drumul. Apoi se
întoarse şi cu mişcări rapide îl dezbrăcă pe Gingu în pielea goală, îi puse cătuşele şi îl spînzură cu
mîinile de creanga unui copac. Colonelul hîrîi ceva de neînţeles, apoi capul i se prăbuşi pe umăr de parcă
pentru el nu conta nimic din ce se întîmpla în jur.
- Hai de aici, o trase el pe Tiana către una din potecile care se deschideau spre pădure.

236
 Fata îl urmă cu paşi mecanici. Jaguarul era aproape invizibil în umbra deasă. O urcă în maşină şi
acceleră pe drumul forestier. Opri doar la pîrîul care se strecura printre copacii lizierei. O ajută să se
spele şi îi masă uşor tîmplele pînă îşi reveni.
- Unde ai fost pînă acum? îl întrebă ea printre lacrimi.
- Am ştiut tot timpul ce se întîmplă, dar mai mult n-am putut face.
- Nu?!
Reproşul din cuvîntul minuscul i se păru mult prea aspru. Ştia că nu o putea convinge. Tiana începu
iar să plîngă. Un plîns eliberator, care o salva de toată groaza prin care trecuse. Se linişti încet, în timp ce
maşina alerga spre Braşov.
- Nu ştiu ce vor de la tata, şopti ea într-un tîrziu. L-au ameninţat. I-au spus că dacă nu face cum vor ei,
mă omoară.
- Vor arme, o lămuri Gaiginu.
- Tu de unde ştii?
Îi aruncă o privire încruntată.
- Şi dacă o să-ţi spun, vei fi mai fericită?
Fata ridică îmbufnată din umeri.
- Şi acum unde mergem? întrebă ea cu un licăr de disperare în ochi. Trebuie să-l anunţ mai întîi pe tata
că am scăpat.
- Îmi pare rău, spuse cu o voce stinsă Gaiginu privind fix prin parbriz. Nimeni nu poate intra acolo unde
lucrează el. Mă tem că nu mai putem face nimic pentru el.
- Ce vrei să spui? şopti îngrozită Tiana.
Gaiginu nu îi mai răspunse. Doar maşina îşi continuă cursa în viteză.

Citroenul condus de unul din oamenii lui Fărămitură, opri după una din curbele şoselei care ducea
spre Predeal. Ştoacă se dădu jos din maşină şi încercă să desluşească mai bine locul în bezna abia
despicată de razele timide ale lunii.
- Să nu aprinzi lanterna, spuse bărbatul rămas la volan, încercînd să ghicească intenţiile lui Ştoacă.
Acesta nu răspunse, dar continuă să măsoare drumul cu paşii lui mari. În cele din urmă se hotărî şi
desfăcu bidonul de ulei pe care îl ţinea în mînă. În depărtare se auzea vibraţia gîfîită a unui motor.
- Ai de gînd să te grăbeşti? mîrîi omul de la volan. Apoi îl văzu pe Ştoacă vărsînd uleiul pe mijlocul
drumului.
- În stîlpul ăsta vreau să se înfigă, îi spuse el şoferului sprijinindu-se cu mîna de capotă. În întuneric se
desena firavă o formă care putea fi şi a unui stîlp. E o lucrare serioasă, comentă Ştoacă. Fier nemţesc.
Ţine piept şi unei avalanşe. Zgomotul motorului îi acoperi vocea.
De după curbă se ivi conturul vag al unei dubiţe. Maşina prinsese viteză pe serpentinele înclinate şi
farurile ei măturau bezna, pierzîndu-se în pădurea care străjuia şoseaua. Brusc, duba se răsuci vijelios,
execută cîteva viraje riscante şi, în ciuda eforturilor disperate de a o redresa, se repezi nebuneşte spre
marginea drumului. Aşa cum îşi dorise Ştoacă, se înfipse cu una din aripi în stîlpul de fier. Rămase
atîrnată în afara drumului, cu botul îndreptat spre povîrnişul care cobora dincolo de bordura înaltă de
beton.
Ştoacă deschise portiera cu o mişcare bruscă. Şoferul rămăsese aplecat în faţă, cu fruntea despicată
de un ciob mare desprins din parbrizul spart. Însoţitorul lui mai mişca încă, dar cuţitul lui Ştoacă îl iertă
de chinul ultimelor eforturi de a se agăţa de viaţă. Făcu un semn omului rămas în Citroen.
- Ajută-mă să-i duc p-ăştia doi în spate.
- Or să lase o grămadă de sînge.
- Nu-i nimic, îl linişti Ştoacă. După cum bate vîntul o să plouă în cel mult o jumate de oră.
Găsi cheia de la spate în tunica însoţitorului. Îi trîntiră pe amîndoi peste lada mare din fier.
- Poţi să conduci? întrebă îngrijorat omul lui Fărămitură îcercînd să descopere figura lui Ştoacă. Îi ghici
mai mult rînjetul superior.
- Are parbrizul spart, continuă preocupat celălalt.

237
- Ia mai lasă-mă, bă, mîrîi Ştoacă. E cald deja. Suntem ajunşi în inima primăverii. Şi pentru banii ăştia aş
conduce-o şi fără roţi.
- E plin de sînge, se lamentă celălalt a cărui palmă sprijinită de scaunul şoferului se umpluse de lichidul
călduţ încă.
- Dă-l în mă-sa de sînge, rînji Ştoacă dînd scîrbit din mînă. De ce crezi că am luat salopeta asta pă mine?
Hai dracului o dată că ne apucă ziua aici. Nu mai spuse nimic. Sări la volanul dubei şi, după cîteva
încercări reuşi s-o pornească. Băgă în marşarier şi, cu o mişcare precisă readuse duba pe şosea. Maşina
porni în viteză în sensul opus urmată de Citroen. Ocoliră Braşovul şi continuară să alerge pe şoseaua
care ducea la Sibiu.
După un timp părăsiră drumul principal îndreptîndu-se spre conturul zigurat al Făgăraşului care îşi
înălţa colţii de piatră în lumina indecisă a primilor zori. Intrară pe un drum forestier plin de pietre şi
crengi peste care duba trecea cu trosnet sec. Şoferul Citorenului îşi lăsă maşina pe marginea şoselei şi se
urcă în cabina camionetei care continuă să urce anevoie pînă aproape de punctul în care drumul se
transforma în cărarea şerpuitoare dintre copaci.
Ştoacă făcu o manevră în spaţiul strîmt şi răsuci maşina strecurînd-o agil printre trunchiurile unor
fagi uriaşi, apoi dădu cu spatele şi o ascunse între două stînci peste care se aplecau coroanele proaspăt
înverzite, Deschise portiera şi coborî. Se dădu cîţiva paşi înapoi, privind tabloul cu mîinile în şolduri.
Fluieră admirativ.
- Şi ce mai artist a mai fătat mama mea, spuse el pe un ton superlativ.
Duba fusese perfect poziţionată între cei doi pereţi de piatră. Începură să care crengi şi frunze pe care
le puseră ca un acoperiş peste cele două stînci pînă cînd duba dispăru complet sub camuflaj.
- Şi dracu dacă trece p-aici tot n-are habar că ce-a ieşit dîn burta lui aici s-ascunde, rîse Ştoacă mulţumit.
- Bine c-am scăpat d-ăia doi, mîrîi şoferul Citroenului.
Ştoacă dădu din cap şi rîse iar. Fusese ideea lui să oprească pe un pod şi să arunce în apa umflată a
rîului trupurile celor doi subofiţeri.
- Şi să mai zici că nu ne-a mers dîn plin, exclamă admirativ Ştoacă.
- De cînd sunt n-am avut atîta unt pă lagăre, observă celălalt, continuînd să se uite buimac la locul unde
fusese ascunsă duba.
- Mai ştii să ajungi aici? îl întrebă Ştoacă.
Omul rînji semnificativ, apoi începu să rîdă cu înţeles. Ştoacă îşi scoase salopeta, o făcu ghem şi o
puse la subsuoară. Apoi o porniră amîndoi spre Citroenul rămas la intrarea pe drumul forestier.

Generalul Bondărescu rămase în picioare, în timp ce generalul Moinea îl privea cu ochii larg
deschişi.
- Ia loc, tovarăşu’ general, îi ordonă el scurt şi îi arătă scaunul din faţa biroului. Ia spune, despre ce e
vorba?
Bondărescu oftă adînc şi îşi duse mîna la buzunarul vestonului cu intenţia de a-şi scoate o ţigară, dar
renunţă.
- Au dispărut nişte arme de la Tohan, spuse el încercînd să evite privirea superiorului.
- Au dispărut, sau s-au furat? făcu Moinea izbind violent cu palma în birou. Ştiu, tovarăşu’ general. Am
fost deja informat. Îţi dai seama ce înseamnă asta? Curtea marţială te mănîncă. Acuma vin de la Dej.
Nici nu vrea să audă. Va trebui să muşamalizăm totu’ chiar dacă reuşim să aflăm ce şi cum. Dacă află
sovieticii ceva suntem terminaţi. Tot timpu’ ne acuză că-i încurajăm pă bandiţii ăia din munţi, că vrem
să-i lovim pă la spate cu mîna lor. Îţi dai seama?! Noi pierdem atîţia tovarăşi devotaţi cauzei şi ei... Îşi
trînti iar pumnul în birou privindu-l înrăit pe Bondărescu.
- Tu ce ai aflat?
Bondărescu ridică nelămurit din umeri.
- Nu prea mare lucru. Doar că un inginer... Unu’ Ivănescu, parcă...
- Ivanovici, îl corectă Moinea enervat. Ingineru’ şef.
- Exact, tovarăşu’ general. Ivanovici a fost găsit împuşcat în afara fabricii. În buzunaru’ hainei era o
comandă de arme cu semnătura dumneavoastră şi ştampila ministerului.

238
 Moinea se cutremură.
- Tu-ţi dai seama de ce înseamnă chestia asta? Va trebui să pornim o anchetă. Să vedem cine dracu are
acces la ştampilele astea şi cum de a obţinut semnătura mea. Da’ de unu’ Gingu, colonelu’ Gingu, ce
ştii?
Bondărescu îşi ridică uimit privirea.
- Colonelu’ Gingu? Ce e cu el? E comnadantu’ unităţii de la Băneasa. Aţi fost plecat o dată în misiune cu
el.
- Da? făcu mirat Moinea. A fost văzut în aceeaşi zi la fabrica din Tohan. Nu ţi se pare ciudat?
- Poate că a aflat ceva şi a început ancheta. Îmi permiteţi să-mi aprind o ţigară? se rugă Bondărescu
nemaiputînd rezista tentaţiei.
Moinea acceptă cu un gest scurt.
- Va trebui să preiei imediat comanda şi să începi cercetările. Armele alea trebuie să apară din pămînt,
din piatră seacă. O ladă întreagă! Adică o sută de bucăţi! Ăştia sunt nebuni! Şi muniţia aferentă! Cine,
mă-sa, o fi idiotu’ care se crede în America? Eu o să lipsesc vreo două săptămîni din ţară. Plec la
Varşovia şi p-ormă la Moscova în cadru’ unei acţiuni comune a lagărului. Cînd mă întorc vreau să văd
aici, pă masa asta, căpăţînile vinovaţilor.

Ştoacă a fost condus în camera care servea de birou în dărăpănătura aflată vizavi de Matache
Măcelaru’. Avea un rînjet insolent care se asorta bine cu costumul malagambist străbătut de dunguliţe
roşiatice subţiri, pantaloni suficient de scurţi pentru a-i pune în evidenţă şosetele de un mov agresiv,
asortate cu purpuriul cămăşii.
Capul imens al lui Fărămitură se profila ca un turban plutitor deasupra mesei pe care zăcea trupul
subţirel al bastonului cu măciulie de argint.
- Maestre, spuse Fărămitură născîndu-se parcă din fumul puturos al ţigării Plugar, se cunoaşte că eşti fiul
celui mai ales şi talentat dintre noi. Bă, furtul e o artă, da’ şi o ştiinţă. Cuvinte de aur a celui mai perfect
din ce a văzut tagma de cînd e ea!
Ştoacă îşi şterse surîsul cu o mişcare iute a muşchilor feţei şi deveni dintr-o dată serios.
- Prea multe laude, domnu’ Fărămitură. Ia s-o dăm noi în chestii importante.
- Ce poate fi mai important ca banu’? se miră Fărămitură surîzător.
- Exact! spuse Ştoacă înfigîndu-şi degetul în aerul pe care părea să plutească Fărămitură. Ia să vedem cît
de borţoasă ţi-e punga.
Ochii lui Fărămitură se îngustară, în timp ce degetele îi frămîntau gînditor bărbia.
- Ştii cum e? Şah nu prea joc, da’ la poker mă mai pricep. După deschidere...
- Aici nu suntem la poker, i-o reteză mîrîind Ştoacă. Şi cel mai bine ar fi să renunţi la şmecherii. Omu’
tău ţi-a zis cum am reuşit. Ştie şi unde sunt jucăriile, dar pentru că nu era aşa de multă lumină s-ar putea
să mai ai încă multă nevoie dă mine ca să te conduc la ele.
- Aici ai perfectă dreptate. Şi pentru că depind atîta de tine, eu zic că am făcut deja primu’ pas.
Ştoacă încercă să-şi înfigă privirea în ochii lui Fărămitură, dar fruntea acestuia coborîse prea mult.
- Omul care a pus afacerea la punct vorbeşte de trei sute de mii.
Fărămitură rămase nemişcat.
- Trei sute de mii de ce?
Ştoacă rîse scurt.
- Dă broaşte. Doar nu ţi-oi fi închipuit că mi-am pus pielea la saramură pentru nişte hîrtie dă closet.
Fărămitură rămase nemişcat. Părea că îşi face nişte calcule complicate, dar în minte îi vibra vocea
limpede şi plăcută a lui Austrianu care îi pusese în vedere să-i ofere cît cere cu promisiunea recuperării
banilor, plus dobînda.
- Eşti nebun! chiţăi Fărămitură ca un şoarece prins în cursă. Trei sute de mii de dolari! Ce, te crezi la
cazinourile din Elveţia?
O clipă tăcerea tropăi zgomotoasă, agitată de mîna lui Ştoacă în timp ce bătea nervoasă darabana.
- Domnule Fărămitură, nu împinge lucrurile prea departe, îl ameninţă el cu vocea uscată. Îşi simţea
spinarea năclăită de sudoare. Ceva îi şoptea că încercarea lui nebunească era pe cale să prindă roade.

239
Imaginea sacului cu bani îi răsucea mintea, făcîndu-l să fornăie ca un armăsar în călduri. Din mînecă se
ivi lama subţire a şişului. Privi nemişcarea de piatră a lui Fărămitură şi un alt val de sudoare îi muie
cămaşa. Ştia că dacă ar fi cedat în clipa aceea spunînd vreo prostie, totul era pierdut. Un arc presat la
refuz s-ar fi simţit mai lejer în comparaţie cu nervii lui care scîrţîiau asurzitor ca o cretă jucată pe tablă.
Poate că nu-ţi dai seama de ce putere dispune omu’ dîn spatele afacerii şi ce poate face dîn tine în caz dă
refuz. Oare rostise cuvintele cu voce tare? Nu îşi dădea seama, mai cu seamă că Fărămitură continua să-
şi ţină ochii în afara razei lui de acţiune şi nu văzu din partea lui nici o reacţie. Cînd, într-un tîrziu îl auzi
pe Fărămitură oftînd, i se păru că a mai trecut un mileniu peste pămînt şi că tot trupul lui, ţintuit pînă
atunci în chingi de fier, se prăvăleşte dintr-o dată, năruindu-se într-o grămadă informă de carne, cîrpe şi
sînge. Fărămitură mai oftă o dată şi se ridică greoi din fotoliul masiv şi fără să spună o vorbă ieşi pe uşa
din spate. Un alt mileniu se scurse pînă îl văzu revenind cu o geantă mare de voiaj din piele maronie. O
trînti cu zgomot pe masă şi o deschise încet. Inima lui Ştoacă încetă să mai bată. Doar broboane mari de
sudoare se prăvăleau de sub borul gălbui al pălăriei de paie. Din geantă îi surîdea chipul lui Washington
legat în fişicuri groase pe care mîinile avide ale lui Ştoacă începură să le răscolească nebuneşte.
- Vrei să le numărăm?
Cuvintele ajunseră la el estompate şi i se părură o bătaie de joc. Abia dacă îi mai distingea figura. Se
lăsă cu toată greutatea pe spăteaza scaunului capitonat şi continuă să gîfîie ameţit.
- Să-i numărăm? şopti el într-un tîrziu privind aiurit în jur. Ai înnebunit, domnule Fărămitură, sau mă iei
la mişto? Doar n-o să stau aici toată săptămîna. Hai, închide-o şi să ne luăm rămas bun.
- Numai o clipă, îl opri Fărămitură cu un gest care îl făcu să tresară. Că doar n-o să-ţi las pe mînă o
asemenea sumă făr’ să-mi completezi şi mie un petec de hîrtie. O declaraţie, atîta tot.
- O declaraţie? se miră Ştoacă.
- Declaraţie, adeverinţă, fitanţă, cheam-o cum vrei.
Ştoacă rămase pe gînduri, apoi acceptă ridicînd din umeri.
- Mă rog, dacă altfel nu se poate... Dă-mi tuşiera şi te rezolv imediat.
- A, nu aşa, îl refuză Fărămitură cu braţele larg deschise. O să încercăm să-i dăm un aer cît mai oficial.
Spre surprinderea lui, Ştoacă îl văzu apucînd bastonul şi izbind tare cu măciulia în masă. Uşa din
spatele încăperii se deschise încet şi intră un tip tuciuriu, destul de în vîrstă, cu perciuni mari, albi, şi
părul lins pieptănat pe spate dezvăluindu-i obrajii căzuţi în care se îngropaseră ochii cafenii plutind într-
o apă tulbure.
- Domnu’ Mangulă, îl prezentă amfitrionul în timp ce noul venit se apropie cu o mişcare linsă, ca o
şopîrlă, de masă, ţinînd la piept o servietă de piele.
- E vărul meu şi notar public. O să ne certifice documentul ca să nu avem vorbe, continuă Fărămitură
urmărindu-l pe Mangulă pe cînd scotea o coală de hîrtie şi sigiliul personal.
- Şi ce să scriu, spuse agasat Ştoacă trezit parcă dintr-un vis tulburător.
Fărămitură rămase gînditor, apoi făcu un gest brusc de parcă ar fi găsit ce căuta.
– Ia foaia, domnule Ştoacă şi scrie. Azi... Pune data, aşa. Subsemnatul, pune-ţi numele. O clipă. O să te
rog să-mi dai birou’ populaţiei. Aproape că i-l smulse lui Ştoacă din mîna întinsă leneş. Îl deschise şi
confruntă cu numele de pe hîrtie. Apoi îi mulţumi şi îi restitui actul şi continuă. Recunosc că am primit
în prezenţa numitei Rada Filiasa...
Ştoacă îşi ridică privirea, căutînd mirat în jur.
- E nevastă-mea, îl lămuri Fărămitură. O să semnez eu pentru ea. Aşa, şi a notarului Ion Mangulă suma
de trei sute mii dolari de la Mecedon Filiasa, reprezentînd o datorie acumulată în timp. Semnez,
recunoscînd în faţa martorilor că suma mi-a fost înapoiată în întregime.
Fărămitură smulse hîrtia şi o citi cu atenţie, apoi o dădu notarului pentru a o sigila.
- A fost o plăcere, spuse Fărămitură cu mîna întinsă peste masă.
Ştoacă nu îi acordă nici o atenţie. Închise geanta cu un gest înnebunit, o înşfăcă strîns cu ambele
mîini, impresionat de greutatea ei.
- Ştiu drumul, strigă el şi o rupse la fugă spre uşa mascată de covoarele celeilate camere.

240
 În curtea plină de gunoiae seara desena umbre ascuţite. Ştoacă se opri un moment părînd că şovăie.
Îşi ţinea privirea aţintintă asupra porţii putrede spre care porni aproape imediat cu pas grăbit. O deschise
încet şi se trezi în faţa unui tip mătăhălos a cărui figură era umbrită de gulerul ridicat al hainei.
- Da mult a mai durat, bă, scrîşni muntele de carne întinzîndu-şi mîinile spre geantă.
Ştoacă îşi aruncă o privire iute spre maşina trasă la bordură. Zîmbi. Înăuntru nu era nimeni. În
aceeaşi clipă mîna îi porni fulgerător spre gîtul uriaşului. Sîngele ţîşni ca o arteziană. Bărbatul îşi acoperi
tăietura cu ambele mîini, holbîndu-se uluit la Ştoacă. Acesta îl înjură printre dinţi şi îi înfipse lama
cuţitului în inimă. Chiar cînd turnul de carne se năruia, deschise larg poarta cu piciorul şi îl împinse în
curte. Apoi o luă la fugă şi se urcă în primul taxi.
După cîteva minute o umbră se strecură din curtea casei lui Fărămitură şi se urcă la volanul Pobedei.
O abandonă departe, pe cîmpul care se deschidea în spatele Mandravelei, apoi porni alene spre oraş.

Aciuci îşi privi agasat ceasul de la mînă. Bondărescu îl sunase de mai bine de două ore şi îi ceruse o
întrevedere. Timpul, care altfel se tîra îngrozitor de greu, zbura acum nepermis de repede. Cel puţin aşa i
se părea lui, care ar fi trebuit pese un sfert de oră să se întîlnească în oraş cu una din secretarele lui Dej
pe care o cunoscuse în cadrul unei reuniuni tovărăşeşti şi care se dovedise incredibil de uşor abordabilă
şi permisivă chiar. Mai tîrziu observă cu plăcere că tovarăşa manifesta deschiderea respectivă doar
pentru el. Fusese impresionat de tinereţea ei şi de aerul ei proaspăt şi nu conteni să se întrebe de ce
dintre toate mărimile care mişunau pe acolo el fusese alesul. Cum însă între raţiune şi inimă nu se poate
arunca o punte, îşi spuse că femeia descoperise în el ceea ce el se străduia de ani e zile în zadar să
găsească. Pe Gica, nevastă-sa, o uitase într-un colţ şi toată seara plutise vrăjit, legănat de braţele tinerei
tovarăşe şi ale unei fantezii destul de umede.
Îşi consultă iar ceasul şi cu un oftat zgomotos ridică receptorul, formă numărul şi, cînd îi auzi vocea,
un surîs bărbătesc îi alină suferinţa.
- Scumpa mea, sunt eu. Da, Fănel.
De la celălalt capăt al firului auzi un glas sobru, uşor răstit.
- Tovarăşu’ doreşte cu...
Imediat Aciuci îşi dădu seama de gafă. Telefoanele puteau fi ascultate. Îşi simţi capul cuprins de
vîlvătăi. Îşi reglă vocea şi reveni pe un ton sobru.
- Tovarăşa, sunt tovarăşu’ Aciuci Ştefan. Vă rog să-l informaţi pe tovarăşu’ că a intervenit ceva urgent şi
azi nu mă mai pot prezenta.
Urmă o pauză scurtă.
- Şi cînd să-l informez că veţi veni?
- Mîine, la aceeaşi oră şi în aceaşi loc, spuse Aciuci ceva mai relaxat.
- Foarte bine, tovarăşu’, confirmă vocea. Atunci aşa rămîne.
Declicul aparatului pus în furcă îl făcu să tresară. Îşi şterse fruntea plină de sudoare cu o batistă
mare, colorată, apoi, cu degetele tremurătoare îşi aprinse o ţigară şi se înfundă cu toată greutatea în
fotoliu.
- Ce dracu o fi făcînd şi idiotu’ ăsta? mîrîi el simţind frustrarea amară invadîndu-i toată fiinţa.
Cînd, în cele din urmă uşa biroului se deschise şi în prag apăru Bondărescu în costum civil, aproape
că uitase de ce mai rămăsese la serviciu.
- Haide, domn’le, o dată! izbucni el. Ce dracu s-a-ntîmplat? În aceeaşi clipă chipul noii lui iubite, care îi
umpluse toată mintea, dispăru subit alungat de faţa oacheşă a lui Ştoacă. Se simţi cuprins de o agitaţie
năvalnică. Uitase complet de el, dar prezenţa generalului i-l împinse violent în cîmpul vizual. O vînă
începu să i se zbată agitat şi gulerul cămăşii deveni prea strîmt. Abia atunci îşi dădu seama că de atîtea
ore nu primise nici un semn de viaţă din partea puşcăriaşului. Era aproape seara şi ar fi trebuit cel puţin
să-i telefoneze. Îl privi dezorientat pe Bondărescu, uitînd să-i ofere un loc.
- Ce s-a-ntîmplat, Fane? îl întrebă generalul privindu-i surprins chipul răvăşit.
Aciuci îşi duse grăbit mîna la tîmplă.
- Nu ştiu, Marine, spuse el fără vlagă. Cred că am stat prea mult la birou. Dă la fum, dă la lipsa de aer...
Că doar ştii cum e.

241
 Bondărescu nu păru prea convins de explicaţiile celuilalt, dar dădu încet din cap.
- Las’ că-ţi trece, îl asigură el. Luăm o bere la şosea şi se aşează, o să vezi.
- Ia loc, Marine, îl invită el cu un gest vag. Ce dracu, mă, se revoltă el încercînd să şi-l alunge pe Ştoacă
din faţa ochilor. Nu reuşi. Abia atunci îşi amintise că a trimis un om să-l urmărească, dar de la care nu
primise nici o ştire deşi trecuse deja o zi. Scrîşni înfundat şi se blestemă în gînd pentru prostia de a se fi
lăsat cu totul vrăjit de una din secretarele lui Dej.
- Ia zi, începu el jucîndu-se nervos cu ţigara pe care uitase să o mai aprindă, ce vînt te aduce la mine? Şi
de ce naiba ai întîrziat aşa dă mult?
Bondărescu ridică din umeri şi făcu o figură de cîine bătut.
- E lată, Fane, e lată rău de tot. De la Dej vin. Ar fi trebuit să se ducă Moinea, că el e şefu’ ăl mare pe
securitate, dar el e la Varşovia acum şi m-a delegat pe mine să-i ţiu locu’ pîn’ se- ntoarce el. S-au furat
arme de la Tohan. Toată securitate e în alertă maximă.
Aciuci se strădui să pară cît mai uluit. Îşi ţugui buzele de parcă ar fi pierdut tot aerul şi izbi cu palma
în birou.
- Cum adică s-a furat arme?! Dar ce-i ăsta? Sat fără cîini? Face fiecare ce vrea?
Bondărescu îşi întinse o mînă ca un tampon în faţa furiei dezlănţuite a celuilalt.
- Asta e, spuse el părînd la fel de afectat. Dar partea cea mai ciudată şi proastă e că, în tot rahatu’ ăsta
apare şi frati-tu!
Aciuci nu îşi mai dădea seama dacă era cu adevărat uimit sau doar mima.
- Ai auzit bine, îi reconfirmă generalul. A fost văzut la Tohan în ziua dezastrului. E ceva neclar în totată
povestea asta. El susţine că ar fi avut ordin de luptă semnat de Moinea. Dar, în primul rînd, nu Moinea îi
dă lui aşa ceva, ci eu.
- Cîte şmecherii mai aveţi şi voi, ăştia dă la securitate, făcu Aciuci aruncîndu-i o privire iute. Şi de ce n-
ar fi putut Moinea să-i dea ordin lu’ Anton?
- Pentru că eu sunt comandantu’ lui direct. Deci doar eu îi pot ordona aşa ceva. Moinea i-ar transite
direct un ordin doar dacă s-ar întîmpla ceva ieşit din comun, sau eu lipsesc din ţară.
- Bun, făcu Aciuci plictisit. S-a ivit o situaţie excepţională. Poate că Moinea nu a mai avut timp să-ţi
spună ţie şi l-a numit pe Anton să plece în misiune.
- Da, numai că Moinea nu-şi aminteşte nimic despre un asemenea ordin.
Aciuci continua să-l privească fix.
- La cîte mai are şi omu’ ăla pă cap... spuse el acru. Ar fi chiar greu să mai ţină minte tot ce face. Ba
chiar i-ar fi imposibil. Făcu o pauză şi începu să bată rar darabana în tăblia biroului. Oare nu crezi că ar
fi periculos pentru el să recunoască că nu mai ştie ce face? Să nu uiţi că paritdu’ e ăla care măsoară
activitatea voastră! Ori partidu’ sunt io!
Bondărescu simţi ameninţarea din vocea lui Aciuci şi deveni dintr-o dată maleabil.
- Sigur, acceptă el grăbit. În fond ordinu’ poartă semnătura lu’ Moinea şi ştampila ministerului. Moinea
însuşi a recunoscut că aici nu e nici un dubiu. L-a mirat doar locu’ ştampilei pe hîrtie şi a semnăturii lui.
Aciuci îl privi iar pe sub gene.
- Abia ţi-am spus că prea multe şmecherii aveţi voi acolo. Şi-a recunoscut semnătura şi ştampila? Bun,
şi atunci care e problema?
- E, tovarăşu’ Aciuci, pentru că în misiune a fost ucis un plutonier.
- Păi asta înseamnă că Anton e un erou. A avut curaju’ să plece într-o asemenea misiune însoţit doar dă
un om. Ce curaj a avut omu’ ăsta să plece chiar acolo unde se petrece o asemenea ticăloşie!
- Colonelu’ Gingu a raportat că a fost atacat de bandiţi şi că în luptă a fost ucis un plutonier. Îmi scapă
numele...
- Şi voi ce tinichea vreţi să-i legaţi dă coadă?
Generalul îl privi serios, apoi îşi ridică brusc mîinile.
- Hai, mă, Fane, cum poţi crede aşa ceva? Vorba ta, ce să-i reproşezi unui erou? Că s-a dus să se bată cu
bandiţii?
- Şi acum în ce stadiu vă aflaţi cu cercetările?
Bondărescu ridică iar din umeri.

242
- Deocamdată am trimis un pluton în regiune. De arme nu se ştie încă nimic. Parcă le-a înghiţit
pămîntu’. Da’ să ştii că cînd vine Moinea, Anton o să fie chemat să dea nişte declaraţii. I-a murit un om
şi a fost chiar acolo unde s-au furat armele.
- Hai, mă, fii fără grijă, îl linişti Aciuci privindu-şi insistent ceasul. Ce crezi că s-ar putea găsi contra lu’
Anton?
- Da’ nu-i vorba de aşa ceva, sări generalul. Da’ poate că ne dă nişte amănunte care să ne ducă la
făptuitori. Eu l-am lăsat să-şi revină. Cică ciocnirea cu bestiile alea a fost îngrozitoare. A consumat
cîteva sectoare de automat. A văzut moartea cu ochii şi tot n-a fugit d-acolo. Noroc cu intervenţia
localnicilor care i-au făcut pe atacatori să se retragă.
- Ce curaj şi p-ăia! exclamă Aciuci privindu-şi şi mai insistent ceasul.
- Hai că te las, spuse Bondărescu. E tîrziu şi poate că mai ai şi alte treburi.
Se ridicară amîndoi şi Aciuci îl conduse pînă la uşă.
- Să mă ţii la curent cu tot ce se întîmplă, îi ceru el generalului pe un ton ce se voia amical.
- Fii pe pace, îl linişti Bondărescu şi ieşi.
Rămase o clipă în mijlocul biroului. Abia acum simţea cum tensiunea punea stăpînire pe el.
Genunchii îi tremurau ameninţînd să cedeze sub greutatea propriului trup. Reuşi să ajungă la fotoliu şi se
lăsă încet în el. Fruntea îi era toată numai apă. La fel şi spatele cămăşii. Îşi aprinse ţigara cu mîini
tremurătoare. Poate că împinsese lucrurile mult prea departe chiar şi pentru unul cu poziţia lui. Se gîndea
îngrijorat la Gingu. Şi dacă nu va reuşi să reziste la ancheta prin care trebuia să treacă? Figura lui Ştoacă
îi umplu iar mintea cu rînjetul lui batjocoritor. Simţi lama ochilor lui plimbîndu-i-se încet pe faţă, tăindu-
i-o cu încetineală de melc. Ceva îi şoptea că i se întîmplase un lucru rău. Formă grăbit numărul unităţii
din Băneasa şi ceru cu ofiţerul de serviciu.
- Ascultă, Fineştene, ieri l-am trimis pă Homoştenescu într-o misiune. Ce se mai ştie despre el, că mie nu
mi-a raportat nimic.
- Tovarăşu’ Aciuci, dumneavoastră sunteţi?
Întrebarea aproape că îl scoase din minţi. Trînti o înjurătură bolovănoasă şi izbi cu pumnul în masă.
- Da, tovarăşu’ prim, veni răspunsul timorat. Voiam doar să mă asigur. Nu, de Homoştensecu nu se mai
ştie nimic. Parcă l-a-nghiţit pămîntu’. În schimb i-au găsit maşina, undeva la mama dracului, pe un
cîmp. S-a dat alarma. Toţi sunt în căutarea lui.
Aciuci îşi muşcă buza pînă la sînge. De acum ştia că se întîmplase ceva grav. Mult prea grav. Ceru
ofiţerului să-şi noteze o adresă din zona Pieţii Sudului şi să trimită o maşină cu doi oameni acolo. Cel
urmărit era un tip foarte periculos şi trebuia imediat ridicat. De îndată ce va fi reţinut să fie anunţat.
Interogatoriul urma să-l ia chiar el.

Ştoacă ieşi din casă puţin după şase, cînd umbrele înserării începuseră să alunece peste gunoialele
înşirate prin mahalaua Mandravelei. Ducea în mînă geanta de piele în care se aflau pachetele cu dolari.
Privi din curte strada peste gardul pe care îl reparase nu de mult. Ceva îi şoptea că pacea din jur era o
capcană şi, de cum ieşi pe poartă zări maşina parcată în dreptul casei dinaintea lui. Sesiză intenţia
şoferului de a deschide portiera, dar îi prinse privirea înainte de a fi săvîrşit gestul. Ochii îi deveniră o
fantă şi tot corpul îi tremura de încordare. Nici celălalt securist nu mai coborî. În schimb, şoferul îşi puse
mîinile pe volan şi goni cu toată viteza înainte izbindu-se din plin de stîlpul care susţinea cablurile
electrice. Ştoacă porni repede, lăsînd în urmă stîlpul retezat şi maşina înfiptă în el ca măslina într-o
scobitoare. Luă un taxi care îl duse la Gara de Nord. Îşi cumpără un bilet la clasa 1 pentru acceleratul
care pleca la Timişoara la 21,30. Pînă la plecare îşi petrecu timpul într-una din micile cîrciumi ale gării.
Bău cîteva beri privind încordat în jur. Nu i se păru nimic suspect. Apoi schimbă localul, se aşeză la o
masă şi ceru cîţiva mici şi un ţap de bere. Mîncă tacticos, urmărind cu aparentă indiferenţă furnicarul
grăbit al călătorilor. La 9 se ridică încet de la masă, se duse la tejghea, îşi achită consumaţia şi mai
cumpără o sticlă de coniac pe care o puse în buzunarul hainei.
Compartimentul lui era pustiu şi aşa a rămas pînă la Orşova unde a coborît. În timpul călătoriei a
ieşit de mai multe ori din compartiment privind cu atenţie de-a lungul coridorului. De cîteva ori a
traversat culoarul, privind insistent în celelalte compartimente de parcă ar fi căutat pe cineva. De două

243
ori a străbătut tot trenul cărînd după el geanta încăpătoare din piele. Terenul i se păru curat şi încercă să-
şi liniştească temerile spunîndu-şi că în răstimpul de cînd plecase nu avea cum să se fi dat alarma. Şi
chiar dacă ar fi fost dată nu mai aveau cum să-l găsească.
Orşova îl întîmpină cu aerul ei uşor misterios accentuat de panglica strălucitoare şi agitată a
fluviului. Ieşi grăbit din gara pustie evitînd întîlnirea cu miliţianul şi cei doi soldaţi care îl însoţeau.
Ştoacă porni spre oraş luptîndu-se cu genta mare ce i se lovea de picioare. Înghiţea agitat aerul
liniştit şi cald al nopţii de primăvară, simţindu-şi tot trupul răscolit de o nelinişte chinuitoare. Trebui să
se oprească şi să respire adînc căutînd să-şi recîştige pulsul normal. Privi geanta umflată şi i se păru că
înăuntru îşi înghesuise propria-i moarte transformată într-o povară imensă care îl trăgea năprasnic spre
pămînt. Se uită speriat în jur. Întunericul se lipise de el tentacular ameninţîndu-l cu pericole perfide.
Orice miliţian ar fi putut să-i curme zborul spre viitorul pe care şi-l dorea din răsputeri. Mîinile îi erau de
plumb. Nu reuşea să-şi stăpînească tremurul electric al corpului pe care greutatea genţii îl făcea să se
mişte spasmodic. Foşnetul brusc aţîţat de o pală neaşteptată de vînt îl făcu să tresară îngrozit. Înşfăcă
geanta cu o forţă la care nu mai spera şi aproape că o luă la fugă.
Ocoli tot oraşul alegînd străzile perifierice. Apoi tumultul agresiv al apei se făcu brusc auzit,
stîrnindu-i furnicături sălbatice în tot trupul. Malul fluviului se ivi abrupt şi stîncos. Pipăi cu mîna
terenul din jur. Colţi de piatră îl împunseră cu duşmănia unui bot de cîine. Zări luminile de la pichetul
grenicerilor pîlpîind în depărtare.
Ochii i se obişnuiră cu întunericul şi, spre marea lui uşurare văzu locul pustiu. Era o zonă
accidentată, plină de stînci alunecoase şi colţi de piatră de care apa se izbea cu furie născînd ecouri
ameninţătoare. Piciorul îi alunecă şi geanta aproape că îi căzu din mînă. Rămase cîteva secunde
crucificat pe zidul de piatră blestemîndu-şi în gînd stîngăcia. Crezuse că lucrurile vor merge mult mai
uşor. Nici un moment nu ar fi bănuit că emoţia şi frica îl vor pustii pînă într-atît încît să tremure ca o
babă lăsată singură în parc. Reuşi să se adune după ce, prin faţa ochilor i se închegă imaginea genţii
luată de valuri şi purtată în neştire spre necunoscut.
Îşi alungă teama prostească pe care o simţise cuibărită în toată fiinţa lui şi porunci trupului să
răspundă la comenzi. Dintr-o dată mişcările îi deveniră sigure şi descoperi punctul de sprijin pe care se
scurse ca o şopîrlă. Jos găsi un fel de platformă alcătuită din dale de piatră de unde putea foarte uşor să
intre în apă. Desfăcu rapid curelele de piele ale genţii, apoi vîrî cheiţa în broască şi o deschise. Scoase un
costum de scafandru pe care îl despături dintr-o singură mişcare. Rămase în mînâ cu mica butelie de
oxigen. O privi şi surîse încîntat. Făcuse rost de echipament de la o cunoştinţă care îi ajuta pe cei
interesaţi contra unor sume astronomice să-şi găsească norocul traversînd Dunărea. Se pregăti să-şi
scoată haina, dar în acelaşi moment îşi simţi umărul prins într-o menghină de fier. Aşteptase clipa asta cu
prea multă intensitate ca să mai fi fost surprins şi totuşi tresări atît de puternic încît avu impresia că
inima îi va ceda.
- Chiar vrei să pleci fără să-ţi iei rămas bun de la prieteni? îi şopti Gaiginu împiedicîndu-l să se întoarcă.
Şi fără să le mulţumeşti pentru cadoul ăsta care ţi-ar fi asigurat o fericire neîntreruptă pînă dincolo de
adîncile tale bătrîneţi?
Capul îi fusese prins de cleştele nebuniei şi gîndurile i se răzleţiră brusc aidoma fulgilor de păpădie
luaţi de vifor. Prea mersese totul aşa de lin, fără nici o piedică, prea se văzuse deja trecut malul. Şi dintr-
o dată...
- Să nu-ţi faci iluzii, încercă Gaiginu să-i aline părerile de rău. Chiar dacă ai fi reuşit să treci Dunărea, tot
nu scăpai. Ţi-am promis ceva. Mai ţii minte? Pentru ce i-ai făcut tatălui meu te-aş fi urmărit pe tot
pămîntul ăsta. Aşa că să nu-ţi pară rău.
Cu o mişcare de şarpe îşi strecură mîna pe sub braţul lui Gaiginu, i-l ridică brusc cu puterea pe care
i-o dă omului nebunia, şi reuşi să se elibereze din strînsoarea celuilalt. Se răsuci fulgerător şi izbi cu
totată puterea. Palma lui Gaiginu îi acoperi gura să-i înăbuşe urletul de durere pentru că pumnul lovise
din plin peretele de piatră de care rămăseseră amîndoi fixaţi ca fluturii într-un insectar. Ştoacă începu să
gîfîie agitat. Îşi ridică brusc cotul dar Gaiginu îşi feri bărbia la timp. Muchia palmei căzu peste gîtul lui
Ştoacă făcîndu-l să se chircească de durere. Îşi dădu seama că Gaiginu era un luptător mult prea bun să
se măsoare cu el.

244
- Nu simt puterea ochilor tăi de foc, îi şopti fostul legionar izbindu-l cu genunchiul în vintre.
Ştoacă scăpă o înjurătură cumplită şi se ghemui lipit de stîncă. Îşi mişcă braţul uşor într-o parte.
Simţi în palmă limba lungă a şişului. Zgomotul pietrei izbită de oţel îl făcu pe Gaiginu să-şi întoarcă
brusc capul. Ştoacă se mişcase prea repede, grăbit să-şi termine inamicul şi îşi ratase ţinta. Gaiginu îi
prinse mîna din încheietură şi îi imprimă o mişcare circulară. Lama spintecă pieptul hoţului în dreptul
inimii. Oftă de parcă s-ar fi împăcat cu soarta, apoi începu să alunece încet pe lîngă stîncă. Gaiginu îşi
aţinti privirea asupra lui. Nu reuşi să-i distingă trăsăturile, dar i le ghicea.
- Să laşi banii aici, îi şopti el văzîndu-l cum cu un ultim efort încerca să împingă geanta în apă. Acolo o
să te duci doar tu. Îmi pare rău pentru tine, dar n-o să mai ieşi niciodată la văruit de buzunare. Nu? Parcă
aşa se spune?
Apucă geanta de toartă şi o ridică, apoi, cu o mişcare uşoară, îi răsuci braţul lui Ştoacă lăsîndu-l să
alunece în apa învolburată. Prinse poteca pe care o descoperise din întîmplare în timpul cînd Ştoacă se
chinuise să facă alpinism şi ajunse deasupra stîncilor. Păcura nopţii se întinsese ca o caracatiţă peste tot
pămîntul ţării. Vizavi strălucea malul luminat al Iugoslaviei. Gaiginu îl privi lung şi oftă. Se urcă în
Jaguarul care îl aştepta pe una din străzile mărginaşe şi porni fără grabă spre Bucureşti.

Cînd a aflat cum fusese găsită maşina care îl supraveghease pe Ştoacă, Aciuci a fost împins pe pragul
isteirei. Se plimba agitat prin birou izbindu-şi picioarele cu mîinile, sau pocnindu-şi violent palma
deschisă cu pumnul celeilalte mîini. Vorbea tare şi lovea podeaua cu piciorul. Secretara a avut chiar
neinspirata ideea de a deschide uşa alarmată de furtuna din cabinet, dar Aciuci o expedie imediat cu o
înjurătură cumplită.
Se opri în dreptul ferestrei şi privi distrat prin draperiile grele furnicarul care mişuna pe străzile
învecinate. Făcu un efort să-şi limpezească mintea, dar îi era imposibil. Din gură începură iar să
explodeze frînturi de cuvinte smulse din gîndul care nu se mai închega. Într-un tîrziu se văzu silit să
accepte că pierduse trei sute de mii de dolari, că Ştoacă era mult mai şmecher decît îşi imaginase el şi că
el era un idiot iremediabil care îşi merita soarta. Apoi un gînd îi scurtcircuită mintea care dogorea ca o
plită încinsă. Se repezi la telefon şi ceru sediul central al securităţii statului. Transmise ofiţerului de
serviciu semnalmentele lui Ştoacă şi ceru imediat punerea lui sub urmărire şi alarma de gradul zero la
graniţe. Trînti telefonul în furcă, dar nu îşi dezlipi ochii de pe el. Întinse iar mîna spre receptor, dar şi-o
retrase ca friptă. Apoi cercetă calendarul de pe birou. Erau ultimele zile ale lui aprilie. Îşi făcuse un
calcul sumar şi ieşi din birou fără să spună nimic secretarei.
Se opri în Băneasa unde îl găsi pe Gingu în biroul lui. A fost surprins să vadă cît se schimbase în
ultimele zile. Îmbătrînise brusc şi trăsăturile crispate păreau strînse într-un pumn de fier.
- Încă nu te-ai liniştit? îşi întrebă Aciuci îngrijorat fratele. Aflase cum fusese lăsat atîrnat în pielea goală
cu braţele încătuşate spînzurate de craca unui copac. A fost găsit de nişte săteni care i-au tăiat cătuşele, l-
au îmbrăcat şi l-au pus în maşină fără să mai anunţe miliţia.
Gingu respira greu şi îşi freca tot timpul încheieturile mîinilor. Întrebarea lui Aciuci îl făcu să
zîmbească strîmb.
- Aş fi vrut să te văd pe tine în situaţia mea. Nu cred că ţi-ar fi plăcut să te întrebe cineva dacă ţi-ai
revenit aşa, la comandă.
Aciuci îşi privi dezgustat fratele cum îşi freca încheieturile cu un gest devenit inconştient. Se apropie
de el şi cu o mişcare bruscă îi smulse ochelarii fumurii. Nodul din gît vibră dureros. Citi în ochii
mocirloşi, care supurau un fel de gelatină îngrămădită în colţul pleoapelor ca puchinii cîinilor, o frică
disperată pe care colonelul nu o mai controla.
- Frate, frate, făcu Aciuci cu un fel de reproş amar, dă cînd mă tot rog de tine să urmezi tratamentul.
Chiar azi mă duc la farmacistul meu. Să te prind eu că nu îţi iei picăturile...
Gingu îşi puse imediat ochelarii la loc făcînd o strîmbătură plină de reproş.
- Cred că ai împins lucrurile prea departe, gîfîi el încercînd să-şi domine furia. Cu toate ai mers prea
departe. Chiar mai departe decît poate înghite şi un regim ca al nostru. Urmă un moment de tăcere apoi
colonelul continuă încordat. De ce a rămas ordinul pentru arme în buzunarul lui Ivanovici? Îţi dai seama
în ce m-ai băgat?

245
 Aciuci ridică neputincios din umeri.
- I-am dat ordin plutonierului care conducea maşina să i-l ia după ce îl împuşcă. Nu înţeleg ce s-a-
ntîmplat. Da’ ce e aşa importantă hîrtia aia să te frămînţi atîta din cauza ei? Te-am lăsat eu vreodată la
ananghie, frate?
Colonelul se apropie de fereastră.
- Din nenorocire nu m-ai lăsat, spuse el mohorît. Ce fericit aş mai fi fost acum la vechiul meu loc, la
adăpost de marea ta grijă.
Aciuci izbi furios în tăblia biroului.
- Să nu te aud! izbucni el cu glas de fierăstrău. Dacă nu eram eu rămîneai un nenorocit de gunoier. Ai
mai fi curăţat şi acum closetele dă căcat. Sau ai uitat? Frate vitreg, frate vitreg, dar te-am iubit ca pe cel
mai bun geamăn cu care m-aş fi născut în aceeaşi zi. E normal să-ţi mai cer mici servicii...
- Ţi-am spus ce mi se trage de la serviciile tale. Am pierdut deja două maşini. Şi cîţi oameni...
- Dă-i dracului! scrîşni Aciuci dînd a silă din mînă. Nu d-aia s-au născut? Să servească cauza. Dacă au
făcut-o cum trebuie pot să crape liniştiţi. Oricum, tu nu ai dă ce să-ţi faci probleme. Te-am scos deja dîn
căcat. Miroşi ca o levănţică. Ba chiar am obţinut ordinul dă decorare. Se pare că vei fi avansat în grad. O
să vezi tu ce poate face fratele tău pentru tine. Sau încă nu ţi-a intrat în cap că asta e ţara noastră şi ne
aparţine pînă la ultimul ei pai?
Pe chipul întunecat al lui Gingu trecu încet o geană de lumină. Surîse încîntat, privindu-şi fericit
fratele.
- Ai văzut? îi spuse Aciuci punîndu-i o mînă pe umăr. Şi tu mă urăşti...
- Nici vorbă, se apără Gingu, dar să treci prin ce am trecut eu...
- Lasă asta, îl repezi Aciuci. Mai ai un singur lucru de rezolvat. Atît, îţi promit. Te duci chiar acum la
madam Frandin şi îi spui că vreau avionul promis pentru 9 mai. E clar?
Gingu rămase nemişcat.
- Îţi promit că e ultimul lucru pe care ţi-l mai cer. Uite, nu acum. Poate eşti obosit. Mîine e bine?
Luă tăcerea colonelului drept o confirmare şi continuă.
- Vreau ca mîine să-mi dai vestea cea mare. Atîta îmi spui: s-a rezolvat! Dacă curva aia face mofturi, îi
aminteşti dă scrisoare şi ce tevatură va ieşi, şi cum e să fii tîrît la interogatoriile securităţii, plus că pă
bărbat-su îl aşteaptă ce-i mai rău pentru el.
Nu îi mai aşteptă răspunsul. Se îndreptă grăbit spre uşă, o deschise şi din prag îi mai spuse cu
degetul îndreptat spre el.
- Să nu mă dezamăgeşti, că la cîte am făcut pentru tine... Şi mai termină o dată cu frica asta, că nu eşti
babă. Şi mai cu seamă să nu uiţi dă picături.
De la fereastră îl văzu urcîndu-se în maşină. Oftă din greu şi se aşeză la birou. Rămase cu capul prins
între palme, în timp ce ochii îi rătăceau în neştire părînd că vor să desluşească drumul prin negura care îl
împresura.

În aceeaşi zi Bondărescu îl sună pe Moinea aflat la Moscova. Îi raportă evenimentele petrecute cu

subofiţerii de la unitatea lui Gingu. Apoi asupra lui se revărsă furia generalului.
- Ia ascultă, bă, ce mă-sa se întîmplă la unitatea aia? Da’ ce dracu, bă?! A dat molima p-acolo? Mor ăia
ca puii de găină! Maşini distruse! Da’ ce e asta? Film cu gangsteri? Cine spuneai că e comandant acolo?
Exact! să fie chiar acum pus sub urmărire pas cu pas şi să mi se raporteze imediat tot ce face.
Bondărescu se cufundă în fotoliul adînc din piele şi rămase pe gînduri. Apoi zîmbi. I se oferise cel
mai bun prilej să scape de un prieten de care se săturase pînă peste cap.

Telefonul din biroul lui Aciuci sună scurt şi secretarul organizaţiei de bază pe Bucureşti avu impresia
că un arc electric îi străpunge urechile. Smulse receptorul din furcă şi rămase într-o încordare nebună
care nu se linşti nici după ce fratele lui îi comunică laconic – S-a rezolvat. Rămase cu ochii înfipţi în
peretele dinaintea lui şi mai încordat ca înainte. Se aşteptase ca vestea pe care tocmai o primise să-l
destindă, să-i aducă zîmbetul triumfal pe buze. Dar vocea chinuită a colonelului îi transmise ceva din
frica lui. Ceva îi şoptea că nu mai deţinea el controlul asupra evenimentelor. Se simţea trădat, dar nu

246
înţelegea cine îl trădase. Îşi aminti de Ştoacă şi tot capul i se umplu de un vuiet cumplit. Îşi aprinse o
ţigară, dar nu îi simţi gustul. De ce amînase totul pentru 9 mai? Ce mai spera? Să fie găsit banditul ăla?
Se putea ca toată povestea să se întoarcă împotriva lui. Într-o situaţie ca asta toate dovezile adunate
contra lui Ştoacă nu mai făceau nici doi bani. Greu se mai clădeşte socialismul ăsta, îşi spuse el
scrîşnind. Şi cu prea multe sacrificii. Înjură în gînd şi lăsă palma să-i cadă inertă pe birou. Simţi în ceafă
privirea blajin dojenitoare a lui Dej şi ridică din umeri. Trei sute de mii de dolari! Cifra i se năpusti
haotic în minte. Îşi simţi tot trupul ca o locomotivă din care apa năvălise în afară umplînd-o cu mocirla
prafului de cărbune. Nici nu auzi primul apel al telefonului. Ridică telefonul cu o tresărire dureroasă.
Glasul lui Bondărescu îl făcu să se crispeze şi mai tare.
- Salut, Fane! În vocea generalului simţi ceva dincolo de veselia ostentaivă, un sîmbure de răutate
victorioasă pe care Aciuci îl ştia foarte bine. Acel sîmbure care îl făcuse de atîtea ori să guste din plin
bucuria lăuntrică împinsă în pragul exploziei pe care doar cu preţul unui efort cumplit reuşea să o ţină în
frîu. Toate bune? continuă Bondărescu pe acelaşi ton.
Nu-i răspunse. Ştia ce înseamnă să te trădezi în asemenea clipe şi îl lăsă să preseze
înainte.
- Alo, tovarăşu’ Aciuci, dumneata eşti?
- Da, Marine, eu sunt, reuşi Aciuci un răspuns care se voia cît mai detaşat. Ce s-a-ntîmplat?
Urmă o pauză, de ca şi cum generalul uitase de ce a telefonat, sau îi venea greu să înceapă.
- Fane, să nu mi-o iei în nume de rău, dar a trebuit să-l informez pe to’aşu general Moinea despre cele ce
s-au întîmplat la unitatea lu’ frati-tu. Mi-a cerut să fac o anchetă. Deaocamdată a intervenit ceva foarte
urgent. Tu mă-nţelegi că ce vreau eu să zic. Eu îl mai las o zi, două să-şi pună lucrurile în ordine, dar să
ştii că va trebui să-l chem la mine.
Aciuci îşi şterse broboanele mari de sudoare
- Da, Marine, nici o problemă, spuse el fără să mai fie sigur că îşi controlează vocea. Dacă ăsta-i
ordinu’... Oricum, îţi mulţumesc că m-ai anunţat.
- A, nici vorbă de aşa ceva, exclamă celălalt cu o jovialitate care îl făcu pe Aciuci să simtă pînă în suflet
muşcătura de şarpe. E vorba doar de un mic contraserviciu. La cîte ai făcut tu pentru mine...
După convorbire Aciuci se ridică greoi din fotoliu şi se duse cu ţigara aprinsă în dreptul ferestrei.
Jos, în stradă, agitaţia dezlînată a celorlalţi prin soarele inutil al zilei de primăvară.
Fir-aţi ai dracului dă sărăntoci şi cerşetori, urlă el în gînd cu ochii larg deschişi spre stradă. Viermi şi
viermi şi viermi care toţi vor. O să vă dăm noi... Cu noi o să vă săturăm. A noastră e ţara asta! Auziţi,
milogilor? Numai a noastră. Şi a noastră o să rămînă în veci. Şi n-o s-o împărţim cu nimenea!
Peste o jumătate de oră ieşi din birou şi plecă din instituţie fără să-şi fi luat maşina de serviciu. Se
opri în hala Traian. Intră într-o farmacie mică, aflată vizavi de piaţă. Farmacistul îi adresă un salut
familiar cu mîna şi Aciuci îi răspunse cu un zîmbet aferat.
- Trăiască clasa muncitoare în frunte cu forţa lui luminoasă şi călăuzitoare, partidul munictorilor, spuse
farmacistul vesel fără să ia în seamă figura posacă a primului secretar.
- Îmi pare rău, tov Radianu, da’ azi sunt foarte grăbit, i-o tăie repede Aciuci.
- A, excalmă Radianu, tovarăşu’ a devenit foarte oficial, într-o vizită foarte oficială, adică, i-o întoarse cu
un uşor reproş farmacistul.
- Hai, Maxime, spuse împăciuitor Aciuci atîrnîndu-şi de buze un zîmbet de circumstanţă. Ce naiba, nu
înţelegi? Sunt presat dă atîtea probleme! Nu-mi văd capu’ dă treburi. Cum aş putea fi oficial tocmai faţă
dă tine? Sau crezi că o să uit vreodată că mi-ai salvat viaţa?
Farmacistul clipi emoţionat.
- Da, şi sunt mîndru de mine pentru tine. Leacul ăla e ceva secret. Nu i-aş da formula nimănui pentru
nimic în lume. Aşa că nu-mi mulţumi mie, ci inventatorului, continuă Radianu cu o modestie sinceră.
- Am venit pentru frati-miu, Maxime. Ştii tu, povestea lui cu ochii...
Farmacistul încuviinţă cu o mişcare a capului şi luă dintr-o cutie compartimentată de lîngă el o
sticluţă şi un picător.
- Uite aici şi prescripţia, adică cum se utilizează. De trei ori pe zi după o prealabilă, adică înainte de
punere, spălarea insistentă a ochilor.

247
- Vreau să-mi pui şi ştampila unităţii, îi ceru Aciuci cu un aer firesc.
- A, vrei să fie totul oficial. Sigur că da. Farmacistul îşi puse parafa pe petecul de hîrtie şi semnă. Să mă
ţii la curent cum evoluează, mai strigă el după primul secretar grăbit să ajungă cît mai repede în stradă.
La birou scrise un raport referitor la atitudinea batjocoritoare şi defăimătoare a farmacistului
Radianu Maxim la adresa clasei muncitoare şi a partidului care o conduce, apoi îl chemă pe securistul de
serviciu şi îi înmînă hîrtia, dar îi ceru să acţioneze doar după ce îi va fi dat el ordin.

Uşa deschisă a băruleţului de pe 6 Martie decupa un halou luminos în soarele după-amiezii de

primăvară. Aşezaţi la masa devenită deja oficială a lor, pentru că fuseseră consideraţi „de-ai casei” într-
un timp record, Gaiginu şi Austrianu îşi sorbeau tăcuţi cafeaua asezonată cu coniacul care începuse să
semene, spre marea lor satisfacţie, cu licoarea pe care Gina le-o rezerva întotdeauna la barul lui nea
Gicu.
- Te-am chemat... spuse într-un tîrziu Austrianu urmărind dansul străveziu al voalului de fum.
- M-ai solicitat, îl întrerupse Gaiginu fără să-l privească. N-ar fi cel mai rău să te păstrezi la nivelul
academismului tău natural, chiar aşa uşor desuet cum e el.
- Şi numai el. Austrianu îi oferi un zîmbet de ambalaj şi continuă pe acelaşi ton. Lucrurile încep să se
precipite. Am primit confirmarea că a fost solicitat, ca să folosesc o vorbă deja consacrată d-a ta, un
avion pentru 9 mai.
- Şi cine aş putea crede eu că e solicitantul?
- Solicitantul e, vorba lui nenea, chiar becherul.
- Problema e cine regizează toată piesea.
Austrianu îi oferi un zîmbet la fel de strălucitor ca soarele revărsat pe trotuarele bulevardului.
- Încă n-am pierdut contactul cu realitatea. Avionul va fi trimis de RAF, deci noi suntem în cockpit.
- Să înţeleg că s-a fixat deja locul pentru aterizare-decolare?
Urmă o altă pauză. Cei doi se priviră intens, apoi pe buzele lui Gaiginu se născu un zîmet larg.
- Să nu-mi spui că v-aţi gîndit la acelaşi lucru care mi s-a instilat şi mie chiar în clipa asta în cap.
- Noroc că noi nu suntem aşa de spontani, îl linişti Austrianu. Am luat deja legătura cu generalul
McLuan şi a fost de acord. Zona unde se află Potcovaru e ideală pentru aterizarea unui aparat mic. E
şaua aia dintre munţi care se prelungeşte mai bine de doi kilometri pînă la un crîng. Să tot aterizezi, mai
cu seamă că terenul e ca în palmă.
Gaiginu dădu încîntat din cap.
- Şi? apăsă el nerăbdător pe întrebare.
- Şi... Aciuci va suferi o mică metamorfoză, ba chiar se va multiplica. Fetele, bunul nostru prieten din...
Runcu, parcă şi, dacă va voi, deşi mă foarte îndoiesc, Potcovaru... E absolut perfect. Tiana şi-a mai
revenit?
- Greu. E obsedată şi de ce i s-a întîmplat şi de soarta cumplită a tatălui ei. Aşa că singurul leac va fi
timpul şi ieşirea din closetul ăsta.
Austrianu dădu aprobator din cap.
- Apropo, bunul, nepreţuitul nostru prieten, domnu’ Fărămitură, ne dă o veste pe cît de ciudată, pe atît de
preţioasă. Gingu, fratele cunoştinţei noastre comune, vorbim de tovarăşul Aciuci, la fel de vitreg ca şi
vremurile pe care le trăim, e urmărit pas cu pas de prietenii lui de la Interne.
- Şi el o fi ştiind?
- Te pomeneşti că ne revine sarcina să-l informăm? A, nici vorbă. E la fel de neştiutor, de nevinovat ca
un mileuţ. Ce concluzie tragem de aici?
Gaiginu zîmbi vag.
- Că apa s-a împuţit rău de tot de scîrnăviile prin care calcă dumnealor. Doi, că fratele, la fel de vitreg ca
viaţa românului, îşi ia mîna de pe rubedenia căzută... în dizgraţie. Maurul şi-a jucat rolul, deci maurul
poate să iasă dracului din scenă.
- Distorsionată variantă mai dai acestei replici, îl dojeni grav Austrianu.
- Ba nu e deloc distorsionată. Doar dacă realitatea în care trăim noi o fi niţel aşa.

248
- Ba, ştii ce-mi place mie să cred? Că tot nenea are dreptate, nu de alta dar a ştiut să ne citească aidoma
oculistului, fundul sufletului. Că dacă e trădare, trădare să fie, da’ s-o ştie şi partidu’, adicătelea dacă tot
s-a furat, păi să ne bucurăm cu toţii, nu doar unu’, doi acolo... În fine, continuă Austrianu după ce mai
trase un fum din ţigara care îi atîrna între degete. Să-i lăsăm pe dumnealor în plata propriului lor partid şi
să ne întoarcem la noi. Domnu’ Fărămitură a reintrat în posesia a ce i se cuvine? Pentru că un om de
valoarea lui trebuie ţinut nu numai în puf, dar dacă i se întîmplă ceva grav trebuie resuscitat pînă cînd
învie la loc.
Gaiginu îi aruncă o privire uşor vexată.
- Ce naiba mă tot întrebi tu pe mine?
Austrianu nu îşi putu reţine rîsul.
- La ce naiba te-oi fi aprinzînd aşa? Că e şi greu să te contaminezi de ideile sănătoase ale comuniştilor
cînd trăieşti exclusiv în harababura inventată de ei, pe care ei o numesc lume. Pentru că, şi acum vine
partea cea mai plăcută pentru amicu’ nostru, generalul McLuan e hotărît să-şi adjudece lădoiul cu
surprize sovietice. Aşa că a pus la bătaie încă o sută de mii.
Gaiginu dădu admirativ din cap şi îl asigură că Potcovaru va fi anunţat în aceeşi zi.
- Bănuiesc că banii vor veni pe calea aerului.
Austrianu îl privi cu un zîmbet ardeiat.
- Întotdeauna am fost impresionat pînă la lacrimi, doar pînă la ele, de isteţimea şi puterea de pătrundere a
oponentului meu. Mda. Totuşi, continuă el redevenind serios, la o adică, dacă lucrurile încep să se
precipite prea rău, am putea jongla puţin cu data asta de 9 mai. Eu ştiu?
- Ce te frămîntă?
- Vezi tu, dacă Gingu a fost pus sub urmărire, acelaşi lucru se va întîmpla, în mod sigur şi cu fratele lui.
Şi cînd oamenii sunt urmăriţi în felul ăsta...
- Strică ploile şi celorlalţi.
- Aşa că, poate, dacă va fi nevoie, o să-l trimitem pe tovarăşul Aciuci să facă o călătorie de documentare
să vadă şi cum arată munca de jos. De foarte de jos. Mda, mi-ar plăcea să-l distrug pe tovarăşul Aciuci
cu mîna propriilor lui tovarăşi. O să vedem noi.

Gingu intră în blocul în care locuia pe Calea Moşilor însoţit de fratele lui. Aciuci îi privi umerii
prăbuşiţi, striviţi parcă de o greutate uriaşă. Oftă abia auzit. Colonelul îşi întoarse încet capul şi îl privi
iritat.
- Haide, frate, îl grăbi energic primul secretar. Hai, că nu mai am prea mult timp la dispoziţie.
Liftul se opri la etajul cinci. Intrară în apartament şi Gingu se opri în dormitor. Se aşeză istovit pe pat
privind tulbure în jur. Rămase cu palmele pe genunchi şi spatele cocîrjat. Faţa i se ascuţise ca o lamă de
cuţit şi între ochi, strecurîndu-se pe sub rama ochelarilor negri, se ivise o cută adîncă. Ridurile pămîntii
săpau în pielea ca un pergament, prinzînd gura într-un cleşte amar.
- Mîine trebuie să mă prezint la generalul Bondărescu, şopti el cu greutate.
Aciuci îi aduse un pahar cu apă. Vocea uscată a colonelului părea să-l acuze.
- Ei şi!? Ce-ţi faci atîtea probleme? îl întrebă senin fratele lui. Am vorbit eu cu Bondărescu. E aşa cum
ţi-am spus. Vei fi declarat erou şi vei fi propus pentru decoraţie.
Gingu dădu neîncrezător din cap.
- Te cunosc eu, şopti el cu o voce înfiorată. Vrei doar să nu mă sperii. Doar tu eşti de vină. Tu şi
planurile tale idioate. Dacă n-ar fi fost nenorocita aia de hîrtie....
Aciuci se încruntă. Se apropie de colonel şi îl bătu cu palma pe umăr.
- Hai, frate, ce naiba! Cum îţi închipui că aş vrea să-ţi fac rău? Şi nu-i mai da zor cu nenorocita dă hîrtie.
Cu şi fără ea ai fost văzut acolo dă soldaţi. Ce dracu căutai tu acolo fără o trimitere oficială? Asta e...
Vrei să-i telefonez lui Bondărescu chiar acum?
Gingu dădu îndărătnic din cap. Îl zări pe Aciuci privindu-şi ceasul.
- E tîrziu, exclamă el. Mîine, după... Era să spună interogatoriu, dar evită cuvîntul în ultimul moment,
după discuţia cu Bondărescu îmi dai un telefon.
Porni grăbit spre uşă, dar se opri bătîndu-se cu palma peste frunte.

249
- Era să uit. Am luat dă la Radianu... Îl ştii tu, farmacistul dă la Traian, nişte picături pentru ochii tăi.
Cică face minuni. Se apropie de pat şi puse sticluţa şi pipeta pe noptieră. Sub ele aşeză cu grijă
prescripţia semnată şi parafată de farmacist. Să te prind eu că nu le ei.

Pe Gingu l-au găsit după două zile, cînd miliţia a spart uşa apartamentului său. Fusese dat dezertor şi
căutat cu insistenţă inclusiv la rudele de la ţară. Colonelul zăcea pe pat cu ochiul perforat de acidul
sulfuric găsit în sticluţa farmacistului Radianu. Murise în chinuri cumplite. Toată miliţia a intrat în
alertă. Farmacistul Radianu Maxim a fost ridicat chiar în aceeaşi zi din spiţeria unde lucra. A fost
interogat în mod exemplar. La proces abia dacă se mai ţinea pe picioare. Ca element agravant şi
demascator a fost citată atitudinea batjocoritoare faţă de clasa muncitoare şi partidul ei conducător. Nu a
fost condamnat la moarte pentru că în timpul procesului a beneficiat totuşi de o circumstanţă atenunată.
A fost trimis la canal unde nu a rezistat mai mult de o lună.

După asasinarea tovarăşului Rogojinaru satul de la poalele muntelui a fost înconjurat de miliţie şi o
companie de securitate. Oamenii au fost scoşi cu forţa din casele cărora puţin a lipsit să nu li se dea foc.
Mulţi dintre bărbaţi au fost împuşcaţi în plină stradă, fără nici o judecată. Miliţienii urlau desfiguraţi de
ură, agitîndu-şi armele, că au venit să distrugă cuibul de viespi dedat la ticăloşii de neimaginat cu
bandiţii care hălăduiau prin văgăunile munţilor.
Femeile au fost bătute pînă la leşin şi cele mai tinere au fost aruncate soldaţilor. Beciurile postului de
miliţie din cel mai apropiat oraş au fost umplute cu ţăranii ale căror urlete erau înăbuşite de zidurile
groase. Cei mai mulţi au fost deportaţi în Bărăgan şi lăsaţi sub cerul liber. Cei bănuiţi că ar fi avut
legături cu „bandiţii” au fost trimişi în puşcăriile din Aiud, Sighet, sau la canal.
Satul a rămas pustiu şi pentru cei doi partizani au urmat zile cumplite. Pentru cîteva coji de pîine şi o
ceapă erau obligaţi să se strecoare nopatea, cîţiva kilometri, înfruntînd cele mai mari primejdii, pînă la
primul sat. Oamenii le luaseră frica şi nu mai voiau să aibă de-a face cu ei. Unii, mai slabi de înger îi
priveau chiar cu ură făţişă, reproşîndu-le soarta celorlalţi săteni. Potcovaru mîrîia înfuriat. Nu se
aşteptase să fie întîmpinat cu ostilitate de ţăranii pentru care ţinuse aprinsă luminiţa firavă a speranţei şi
demnităţii cu preţul vieţii celor mai buni dintre oamenii lui.
În cele din urmă a hotărît să nu mai coboare în sat. Nu era vorba de riscul unei asemenea acţiuni, ci
de suferinţa pe care i-o provoca atitudinea oamenilor. Se mulţumeau să scurme în pămînt căutînd
rădăcini pe care le puteau ronţăi.
Apoi a început bombardamentul muntelui. Zile şi poţi pieptul de piatră a fost zguduit de ploaia
mortierelor. Copaci întregi au fost smulşi din pămînt şi trupurile lor sfîrtecate împrăştiate prin iarba
proaspătă. Un proiectil a dislocat o bucată de stîncă din peretele peşterii care a rămas proptită într-un
colţ masiv de piatră ieşit din miezul de rocă.
După pierderea lui Dinu şi Grigore între cei doi se aşternuse un fel de muţenie ostilă, fiecare părînd
să fi uitat complet de celălalt, interesat doar să găsească ceva să-şi umple timpul. Cîteva zile Apostu a
evitat cu încăpăţînare privirea lui Potcovaru. I-a refuzat chiar şi sticla întinsă cu gestul omului care e
gata să-şi împartă ultimii stropi de viaţă cu cel de pe urmă care l-a urmat.
- Tu ai ceva pe suflet, spuse într-un tîrziu Potcovaru cu scrîşnetul pietrei care se rupe încet.
- Cred că m-am săturat de toată povestea asta, de tot ce ni se întîmplă, de nenorocirea pe care am abătut-
o asupra celorlalţi. De faptul că au fost mai tari ca noi şi ne-au învins.
Potcovaru rămase cu privirea pierdută în zarea care se pierdea într-o ceaţă lăptoasă.
- Ei şi! hohoti el fără ca Apostu să-şi dea seama dacă era rîs sau altceva. Eu car mutra asta după mine de
o viaţă. Şi ce dacă m-am săturat de ea ca de dracu? Înseamnă să o tai şi s-o arunc la gunoi doar pentru că
mi se pare o povară şi o scîrboşenie s-o mai văd zi de zi aşternută pe chipul meu? Pot eu să renunţ la
mine, la tot ce am reprezentat eu şi la această luptă, sau nebunie, numeşte-o cum îţi place, şi la ce va
însemna ea în viitor, dacă va mai însemna ceva, doar pentru că acum mă simt puţin deprimat şi mă
omoară duhoarea gunoiului pe care vreau să-l mătur?
Apostu continua să-şi ţină cu obstinaţie privirea înfiptă în pămînt. Izbi cu bocancul în trunchiul pe
care stătea.

250
- Cum ai putut lăsa oamenii ăia să fie ucişi ca nişte cîini? răbufni el aruncîndu-i în faţă întrebarea care îl
rodea de atîta timp.
Potcovaru tresări, dar chipul îi rămase împietrit.
- A, deci asta era... Şi tu care credeai că oamenii ăia nu ştiau la ce se duc. Noi am fost brigada de
sacrificiu. Aşa au fost toţi cei ca noi. Ştii ce s-a hotărît cu mult înainte de a fi venit tu aici? Dacă unul din
noi e rănit, să fie imediat ucis, ori să se omoare singur. Ca să nu-i împiedice pe ceilalţi în acţiune. Şi nici
să devină bătaia de joc a unor gunoaie. Pe fiecare din ei îi aştepta acasă o femeie şi nişte copii. Dar au
pus mai presus de orice demnitatea la care se ajunge doar prin luptă şi jertfă. Pentru că dacă cei rămaşi
acasă vor să trăiască iar omeneşte, lupta asta a noastră trebuia cel puţin începută. Sau crezi că a fost unul
singur atît de nebun să creadă că războiul lui va opri mersul ruşilor spre noi? Nici vorbă! La mijloc a fost
o stare de spirit, un gest, un simbol. Dar nu unul disperat. Să reţi asta! E vorba de gestul unor oameni
conştienţi de ce fac. Am dorit să transmitem un avertisment. Nimeni să nu creadă în resemnarea de pe
faţă, ci să audă ura care clocoteşte în suflet. Ce se petrece acum e doar pentru clipa asta. În rest, lupta nu
are alternativă şi nici răgaz. Şi va tot continua pînă cînd clipa asta va trece. Vorbeai de înfrîngere? Ai
dreptate. Dar cei care au pierdut sunt ei. Dacă au fost obligaţi să dizlocuie un sat întreg şi să pună pază
din metru în metru pe tot perimetrul ăsta, înseamnă că noi am obţinut o victorie care îi face să urle
înnebuniţi de furie şi să tremure de groază. Şi aşa va fi toată domnia lor în ţara asta pînă cînd românii
vor trage apa peste ei.
Apostu se uită la el neîncrezător. Potcovaru rămăsese cu sticla în mînă de parcă ar fi uitat de ea.
Vîntul molatec se strecura pe sub cămaşa deschisă mîngîindu-i pieptul.
- Au acceptat un sacrificu sigur? întrebă Apostu şovăitor. Asta înseamnă că au găsit în ei forţa să-l
accepte ştiind ce-i aşteaptă.
Potcovaru rămase la fel de împietrit, părînd doar că aşteptase cuvintele lui Apostu.
- Înseamnă că s-au cunoscut şi au ştiut că ăsta e singurul mod posibil de a trăi. Singura cale pe care pot
merge.
- M-am plîns o dată că nu ştiu cine sunt.
- Şi acum ştii?
- Cine ştie? Poate că dacă aş fi avut şansa să stau mai mult printre voi, aş fi reuşit să mă descopăr mai
deplin.
A fost pentru prima dată cînd l-a auzit pe Potcovaru oftînd. Un oftat amar, rupt parcă din rădăcinile
bradului spulberat de o moriteră, pe ale cărui resturi se aşezase Apostu.
- Nu e prea mult de filozofat, băiete. Lucrurile sunt ruşinos de simple în comparaţie cu adîncurile pe care
le cauţi tu. Oameni ca noi sunt născuţi din tristeţi şi dureri. O viaţă mică, ştiută doar de fiecare din noi.
Fericirea e un cuvînt interzis nouă. Rolul nostru e doar să umplem golul lăsat de cel dinainte, în timp ce
suntem cu toţii manevraţi de marii păpuşari. În jocul lor dement agită aţele fără să-i mai intereseze de cît
de articulate sunt mişcările păpuşelelor de cîlţi, sau lemn. E suficient că prin nervii de sfoară trimit
comenzi pe care nu le simt şi nu le gîndesc. Rolul păpuşilor e unul singur. Să tragă ponoasele. Să fie
rupte din vina mereu nevinovată a regizorului dement şi să ia asupra lor răspunderea eşecurilor. Dacă ţap
ispăşitor e un cuvînt mai pe înţelesul tău, atunci opreşte-te la acarul Păun. Ăştia suntem noi, indiferent
de tabăra în care ne-am afla. Sisifii care ne încăpăţînăm să cărăm pe umerii noştri povara unei ticăloşii
care nu ne aparţine. În rest, ne vom întîlni cu toţii în neant.

Atacul a început chiar a doua zi de la sosirea mesajului prin care cei doi erau chemaţi să coboare în
şaua dintre munţi. Potcovaru citi mesajul de cîteva ori. Ideea de a-şi fi părăsit ţara i se părea absurdă. De
ce să plece? Doar ca să le dea satisfacţie că reuşiseră să-l alunge, dovedindu-se astfel mai tare ca el? Îşi
scutură cu îndărătnicie capul şi strînse petecul de hîrtie în pumn. Un oftat amar smuls cu rădăcină din
adîncul sufletului. Zvîrli biletul pe pămînt şi îl strivi înfuriat cu bocancul pînă cînd şi ultimul petec de
hîrtie dispăru sub iarbă. Rămase cu privirea pierdută peste crestele de piatră care păreau să brăzdeze
obrazul umed şi pufos al cerului. Dădu încet din cap, pecetluind o hotărîre luată din momentul cînd
ajunsese aici. Lui Apostu nu îi spuse nimic. Toată ziua îi dăduseră tîrcoale un sentiment de triumf fără

251
gust, alături de neîmplinirea sîcîitoare, despărţirea pe care o aştepta cu o nerăbdare amestecată cu
regretul celui care nu îşi încheiase încă socotelile cu lumea aşa cum ar fi vrut el.
În dimineaţa aceea ieşise ca de obicei din grotă şi rămase sprijinit cu spatele de piatra umedă, privind
zarea de un albastru inocent. Apoi surprinse agitaţia din labirintul jnepenişului de pe micul platou din
faţa peşterii. Zîmbi aproape fericit. Un zîmbet mai pur ca seninul pe care mîna divină desenase
contururile aspre. O uşurare deplină îi smulse cleştele de foc în care i se zbătuse inima pînă atunci.
Fierul ţevii i se păru umed în palma jilavă.
Îl chemă pe Apostu şi îi ceru pe un ton poruncitor să coboare imediat în vale, unde îl aştepta
Gaiginu. Apostu îi prinse privirea şi se uită spre compania care îşi croia drum către ei. Îl refuză cu un
gest al mîinii, dar arma înfiptă sub bărbie îl făcu să renunţe. Simţea că la cea mai mică rezistenţă
Potcovaru şi-ar fi adus ameninţarea la îndeplinire. I-o spunea zîmbetul crud ca al fiarei dinaintea
atacului.
- Cară-te, abia dacă îl auzi şoptindu-i printre dinţii strînşi. Şi aşa mi-e din ce în ce mai lehamite să trec
prin zilele şi nopţile vieţii.
Apostu se răsuci şi o luă la fugă fără nici un alt cuvînt. În spatele lui se dezlănţui iadul. Potcovaru
începu să tragă, măturînd platoul. Răcnetele celor loviţi îl făceau să-şi strîngă buzele privind fără nici o
expresie cum moartea sfîrteca atîtea trupuri, atîţia oameni de care nu auzise niciodată, de care nu se
lovise niciodată şi al căror rost în pustietăţile de acolo nu îl înţelegea. Ochii îi deveniseră o lamă de cuţit
şi cutele feţei tăiau adînc obrajii.
Scoase încărcătorul golit şi îl înlocui cu un altul. Gloanţele unei mitraliere grele începură să muşte
piatra de care continua să stea sprijinit. Nu se sinchisi şi continuă să tragă la fel de liniştit, fără patos,
fără ură, de parcă ar fi făcut o muncă de rutină, de care nu se săturase încă. Explozia unei mortiere
sfărîmă trunchiul masiv şi drept al bradului care ascundea poteca spre peşteră. Potcovaru privi siderat
ciotul rămas înfipt în pămînt ca un membru schilod care nu mai amintea de vigoarea trupului. Pe obraz i
se rostogoli o lacrimă. Un vultur îşi deschise larg aripile plutind în cerc deasupra locului. Începu iar să
tragă cu înverşunare, pe obrazul crispat ura desenînd o hartă colţuroasă. Mai auzi doar următoarea
explozie. Stînca pe care un alt proiectil o desprinsese deja, rupse piciorul de piatră pe care se sprijinea şi
se prăbuşi ţintiundu-l de peretele muntelui, îngropîndu-l în granitul din care părea să se fi născut.
Mugetul stîrnit de trupul rupt al pietrei umplu văile, apoi se stinse încet. Rămase în urmă doar foşnetul
trist al frunzelor şi tînguirea leneşă a firelor ierbii – bluesul naturii.
Cînd reuşi să ajungă în pasul care despărţea munţii, Apostu zări prin pînza sudorii care îi aburea
ochii avionul mic, vopsit în alb şi albastru. Nu departe de el era Jaguarul lui Gaiginu, care, după felul în
care era oprit, barase drumul unei Volgi.
Avionul aterizase cam cu o oră înainte. Era 9 mai, o zi aruncată parcă peste pămînt de mîna unei
vrăjitoare a cărei unică dorinţă a fost să-şi bată joc de pămînteni. Vîntul abia dacă se tîra de la un fir de
iarbă la altul, ţesînd între ele un parfum cu gustul abia încropit al sevei distilate meticulos, sorbită chiar
din inima pămîntului. Lumina vie a soarelui se estompa filtrată de frunzişul tînăr care înmuia strălucirea
fasciculară într-un verde păstos întins ca un balsam pe feliile de aer.
Îşi şterse ochii împăienjeniţi şi printre zvîcniturile puternice care îi frămîntau întreaga fiinţă, se născu
figura buhăită şi crispată a lui Aciuci. Secretarul organizaţiei de bază a Bucureştiului ajunsese, conform
înţelegerii cu doamna Frandin, cam cu două ore înainte de aterizarea avionului. Generalul McLuan îi
ceruse lui Austrianu ca totul să se desfăşoare conform unui plan bine stabilit. Orice schimbare ar fi putut
pune în pericol viaţa doamnei Frandin şi ar fi declanşat o alarmă ale cărei consecinţe nu puteau fi
calculate.
Austrianu avusese o discuţie cu Gaiginu încercînd să găsească soluţia cea mai convenabilă.
- Cred că lucrul cel mai bun ar fi să-l aducem pe generalul Bondărescu la faţa locului. Pe Aciuci nu îl
putem scoate din scenă. Ar da de bănuit. Moscova ar mirosi imediat că e vorba de o crimă politică şi
Iliuşin nu ne-ar ierta. Ar însemna să ne complicăm inutil. În acelaşi timp nu-l putem lăsa pe Aciuci să
declanşeze alarma înainte ca avionul să plece, nici s-o pună în pericol pe soţia ambasadorului francez.
Parcă aş fi într-o cămaşă de forţă. Mda. La fiecare mişcare simt că mi se dă matul. Cel mai bine ar fi ca
Aciuci să fie prins în clipa cînd ar dori să-şi ia chiar zborul la propriu. Ăsta ar fi momentul cel mai

252
prilenic ca Bondărescu să intre în scenă. Ar fi singura modalitate de a-l face pe Aciuci să plătească
pentru toate ticăloşiile lui, cu atît mai mult cu cît pedeapsa i-ar veni chiar de la ai lui.
Gaiginu îl privi critic.
- Chiar crezi că Bondărescu o să atace vreun ochi al corbului prieten?
Austrianu zîmbi pe deasupra fumului ţigării.
- Mda. Bună asta cu corbii. Numai că între şacalii ăştia nu există prietenie. Cel mult o relaţie de tipul eşti
bun cît îmi faci trebuinţă. În plus, de acum, unii corbi au devenit vulturi. Şi vulturii abia aşteaptă să
cureţe locul de mortăciuni şi alte hoituri în putrefacţie... politică.
- În cazul ăsta ia legătura cu omul din minister să-i ceară lui Bondărescu să-l fileze pe Aciuci pas cu pas,
deşi, îţi dai seama la ce ne expunem? Sau crezi că Bondărescu o să vină de unul singur la o promenadă
printre munţi cu o raniţă în spate gata să se bucure de frumuseţile naturii?
Austrianu oftă.
- Ştiu la ce ne expunem, tot aşa cum ştiu la ce-i expunem şi pe ceilalţi. Dar, cum viaţa e un pericol de la
un cap la altul... Înţelegi? Mda. Oricît mi-am stors creierii să găsesc soluţia salvatoare, nu reuşesc ceva
mai bun. Mă bazez pe un singur lucru. Aciuci e omul partidului şi nu vor avea nici un interes să facă
tam-tam din povestea asta. Pe lîngă asta, Bondărescu n-are cum să ştie că e vorba de o tentativă de
trecere frauduloasă a frontierei în care e implicat un avion. Aşa că sper ca garda lui pretoriană să fie mai
restrînsă. Cam asta ar fi singura noastră şansă.
Gaiginu îi oferi o privire sceptică şi un surîs obosit.
- Cel puţin să nu-şi facă apariţia acolo cît timp avionul e la sol.
- Nici o grijă, îl linişti Austrianu. Am aranjat deja cu domnul Fărămitură ca generalul Bondărescu să fie
reţinut pe drum, bineînţeles că din motive obiective, mda, şi ajutat apoi să găsească drumul corect cît
mai repede.
Cînd Volga lui Aciuci a ajuns la locul indicat, drumul i-a fost barat de Jaguarul lui Gaiginu. Aciuci
încercase să se retragă, dar pistolul îndreptat spre parbriz îl opri. Lîngă el se afla o femeie al cărei chip
era în întregime ascuns de o broboadă ţărănească.
Aciuci privi uluit maşina care îi bloca drumul. Fiinţa de lîngă el nu schiţă nici un gest. Gaiginu îi
făcu semn să coboare. Aciuci deschise portiera cu gesturi de somnambul gata să păşească pe lună.
Rămase sprijinit de botul Volgii cu mîinile în aer, încercînd să ghicească cine se ascundea sub cagulă.
Rînji agitîndu-şi mîna dreaptă.
- Bă, idiotule, tu ştii cine's io? Bă, tu ştii cu cin’ te pui? Sau chiar crezi că o să scăpi? Nu-i aşa? Sau
poate că eşti un cretin care se crede în America? Nu cumva te crezi într-un film cu gangsteri?
Tăcerea duşmănoasă a munţilor ce ameninţa să se prăbuşească peste el, îl făcu să amuţească. Îşi
înghiţi cu greu nodul care i se zbătea în gît.
- Dar spune, dracului, o dată ce vrei! izbucni după cîteva momente Aciuci cu obrajii lichizi de sudoare.
Încercă să vadă cine mai era în Jaguar, dar soarele se reflecta orbitor în geamurile portierei, umplîndu-i
ochii de lacrimi.
Gaiginu mai făcu un pas în direcţia Volgii. Fiinţa dinăuntru nu schiţă nici un gest. Faţa îi rămăsese
complet acoperită de broboadă. Pe bancheta din spate zări o geantă din piele atît de umflată încît curelele
care o închideau stăteau întinse ca nişte corzi. Gaiginu se opri lîngă Aciuci şi îi scoase din buzunarul
hainei un teanc de hîrtii. Primul secretar schiţă un gest, dar lovitura peste încheietura mîinii a fost atît de
neaşteptată şi dureroasă încît chiţăi cu ochii dilataţi de spaimă. Vru să spună ceva dar îşi înghiţi vorbele.
Gaiginu puse hîrtiile pe capota maşinii şi le cercetă grăbit. Întîrzie mai mult asupra recomandării făcută
de un spital bucureştean ca Maria Apostu, în vîrstă de 79 de ani să fie operată în Franţa din cauza unei
afecţiuni cardiace. Îşi aruncă o privire spre femeia din maşină, apoi continuă să se uite prin hîrtii.
Descoperi certificatul de deces al Mariei Apostu şi buletinul ei.
Gaiginu privi iar spre femeia care nu coborîse din maşină, apoi strînse toate documentele şi le puse
în haina lui Aciuci chiar cînd aerul se umplu de vibraţiile unui motor. Avionul se ivi deasupra văii,
descrise două-trei rotaţii ample, şi coborî lin, aterizînd fără probleme în spaţiul dintre munţi.
Gaiginu aşteptă ca pilotul să coboare, apoi i se adresă în franceză. Omul îl ascultă în tăcere, privi
spre Aciuci şi începu să rîdă. Se apropie de Jaguar, îi deschise portiera şi le invită pe Tiana şi Teona să

253
coboare. Fetele se opriră o clipă şi priviră avionul ca pe o fantomă ivită dintr-un vis din care se vor trezi
brusc pentru a se prăbuşi iar în coşmar. Pilotul le îndemnă să se apropie cu o plecăciune de cavaler.
Amîndouă o luară la fugă, temîndu-se parcă de destrămarea iluziei.
Aciuci se uită îngrozit cum noii pasageri se urcau în avionul lui şi izbi furios cu piciorul în pămînt.
- Cine, mă-ta, eşti, bă!? urlă el cu faţa congestionată. Gîfîia agitat şi pieptul i se zbătea sub cămaşa de
nailon. Gura i se umplu de spumă în timp ce mîinile îi rămăseseră înţepenite pe lîngă trup.
- Vrei bani? urlă el din nou. Cît vrei? Spune, dracului, cît vrei!
Muţenia celuilalt şi privirea de sfinx pe care i-o ghicea prin găurile cagulei îl făcură să-şi piardă
cumpătul şi mai tare. Izbi cu pumnul în capota maşinii, apoi făcu un pas spre portiera din dreapta. Îl opri
ţeava pistolului.
- Bă, idiotule, urlă înnebunit Aciuci, te umplu dă bani, bă! Tot neamu’ mă-ti n-a mai avut cît pot să-ţi dau
io acum. Hai, fii om dă înţeles, că doar e loc destul şi pentru mine acolo pe lîngă curvele alea.
În acel moment auzi paşii lui Apostu. Îşi întoarse capul şi îi făcu semn să se apropie. Aciuci amuţi. Îl
recunoscu imediat pe fostul lui vecin. O pîclă tulbure îi căzu pe ochi. Ciocanele care îi izbeau timpanele
îl împiedicau să mai gîndească limpede. Vru să spună ceva, dar vorbele i se pierdură într-o bolboroseală
fără noimă.
- El unde e? îl întrebă Gaiginu.
Apostu ridică resemnat din umeri. Gaiginu dădu încet din cap.
- Du-te, îl îndemnă el pe Apostu oftînd.
- Şi tu? îl întrebă Apostu al cărui obraz crispat trăda surpriza fără margini şi o mîhnire pustiitoare. Nu se
poate ca tu să rămîi aici şi eu să plec ca un laş. Acolo, sus, am învăţat ceva despre nobleţea de a fi om şi
ce înseamnă sacrificiul.
- Aşa cum numai sus se poate învăţa.
Apostu îi ghici zîmbetul amestecat cu tristeţea pentru pierderea unui prieten adevărat. Poate că Teona
nu avusese dreptate întru totul în privinţa lui.
- Parcă tu spuneai că nobil e cel care nu îţi amînă, sau înşală aşteptările. Hai, du-te, nu le înşela
aşteptarea.
Gaiginu trecuse deja prin emoţiile dureroase ale unei despărţiri. Tiana rămăsese atîrnată de gîtul lui
în faţa maşinii înaintea plecării din Bucureşti. Aproape că refuzase ideea ca ea să plece şi el să rămînă în
ţară. A trebuit să-i strîngă zdravăn încheieturile mîinilor pînă cînd fata a scîncit de durere ca să o
determine să se urce în maşină. Tot timpul drumului a încercat să o convingă că în ţară nu o mai aştepta
nimic în afară de moartea lentă, sau violentă, după cum le va fi placul comuniştilor. Cît despre faptul că
va pleca şi el după ce rolul lui se va fi încheiat, nu mai avea nici un sens să se îndoiască. Asta cu atît mai
mult cu cît şederea lui în ţară va deveni imposibilă.
Îl văzu că ezită şi îl împinse uşor spre avionul ale cărui elice începuseră să se rotească. După cîteva
minute văzu trupul suplu al păsării albastre depănîndu-se pe suprafaţa netedă repede, tot mai repede,
apoi se desprinse de pe pămînt.
În aceeaşi clipă, în gura văii se ivi un Gaz care înainta vertiginos. Portierele maşinii se deschiseră şi
doi soldaţi au început să tragă spre silueta care se topea lin în aerul limpede.
Gaiginu îşi smulse cagula şi se apropie în fugă de Jaguar strigîndu-i lui Austrianu.
- Ia maşina şi du-te aşa cum ţi-am spus. După trei sute de metri se face în dreapta drumul care
traversează muntele. Te operşti acolo şi vii să mă iei cînd se face linişte.
Jaguarul porni în viteză cu Gazul lansat în urma lui. Gaiginu trase cîteva gloanţe, frîngînd elanul
urmăritorilor. Maşina opri brusc lîngă Volgă şi din ea săriră trei soldaţi în uniforma trupelor de
securitate.
Generalul Bondărescu se opri lîngă Aciuci şi îl privi cu un zîmbet rarefiat.
- To’aşu Aciuci! exclamă el cu o bună dispoziţie care îl făcu pe primul secretar şi mai pămîntiu, voiaţi să
vedeţi patria de sus, că de aici, de jos v-aţi plictisit de ea. Dar aţi ratat ora îmbarcării! Vai, îmi pare aşa
de rău, da’ drujba-i drujbă, slujba-i slujbă. O să te arestez, to’aşu, în numele legii şi a poporului nostru
pentru încercarea de a părăsi ţara fraudulos. Scoţi tot ce ai în buzunare şi rămîi cu mîinile pe cap.
Aciuci îi aruncă o privire otrăvită şi scrîşni din dinţi, în timp ce executa ordinul.

254
- O arestezi pă mă-ta, idiotule! răbufni el cu faţa vîlvătăi.
Bondărescu se uită la el gata să-l izbească peste gură cu patrul revolverului.
- Încearcă, numai! scrîşni Aciuci cu un rînjet care îl făcu pe celălalt să fie mai rezervat.
- Ia să vedem noi ce avem aici, murmură generalul întinzînd mîna după hîrtii. Şi vrei să spui că asta e o
babă de 79 de ani!? izbucni Bondărescu după ce parcurse hîrtia eliberată de spital. Maria Apostu? şi
arătă cu degetul spre femeiea rămasă nemişcată în maşină. Hohotul de rîs îi scutură tot trupul.
- Chiar vrei să ştii cine e? răcni Aciuci vînăt de furie şi făcu un semn femeii să se descopere. Cînd o
văzu, rîsul lui Bondărescu îi îngheţă pe buze. Se simţi brusc cuprins de o spaimă care îl paraliză.
- Nu mai rîzi?! izbucni iar Aciuci.
- Nu e....? se bîlbîi generalul pierzînd firul vorbelor.
- Ba da, Marine! E exact cine vezi şi tu că e. Secretara principală a lui Dej. Ei, hai, ia mai spune ce-mi
faci, că abia aştept să aud!
Bondăresu continuă să se uite distrat prin hîrtii şi dintr-o dată îngheţă cu mîna în care ţinea o
fotocopie ridicată în dreptul ochilor. Recunoscu ordinul de serviciu prin care aproba percheziţionarea
soţiei ambasadorului Franţei la Bucureşti şi de care uitase complet. Dar ce fusese adăugat tot de mîna lui
îl făcu să se sinmtă electrocutat. „Scopul acestei acţiuni este şantajarea numitei Frandin Mireille, soţia
ambasadorului Franţei în România pentru obţinerea unui avion în scopuri personale”. Gura i se uscă şi
aerul pe care îl înghiţea i se părea o flacără.
- Şi asta e doar o forocopie, idiotule, mîrîi Aciuci simţindu-se iar stăpîn pe situaţie. Ei, nu mă mai
arestezi? Păi tu voiai să vezi partidu-n zeghe?
- Acum sunt convins că tu i-ai făcut felul lui Anton, şopti generalul cu privirea pierită. Şi cum ieşim din
toată povestea asta?
Aciuci ridică nepăsător din umeri.
- Le explici că am prins dă veste că un grup infracţional se pregătea dă o nouă lovitură, urmată dă
părăsirea ţării cu avionul. Şi, pentru că nu am mai avut timp să dăm alarma, am luat acţiunea pă cont
popriu. Un adevărat comunist nu se dă în lături dă la nimic cînd e vorba dă scumpa lui patrie. O să avem
şi eroi post mortem, ceea ce va fi cît se poate dă bine. Doar nu crezi că papgalii ăia au vreo şansă?
- Dar cine s-a urcat în avion? întrebă generalul siderat. Ai văzut cine era?
- Nu, aveau feţele acoperite. Nu-i nimic. Inventăm noi unii. Că doar e loc suficient la canal. Hai, urcă,
dracului, în maşină şi să plecăm d-aci pînă nu n-apucă ploaia şi pă noi. Ne aşteaptă un popor întreg
nerăbdător să muncească ca noi să ajungem pă culmile bunăsătrii.
Gaiginu o luase la fugă spre fundul văii închise de un pîlc de copaci tineri. Cînd auzi primele
împuşcături se răsuci şi trase. Unul dintre urmăritori mai făcu un pas, şovăi şi se frînse rămînînd culcat
la pămînt.
Gaiginu continuă să alerge şi ajunse în dreptul primilor copaci. Se auziră alte împuşcături. Se
strecură printre trunchiurile tinere şi pătrunse înlăuntrul inelului închis de păduri şi malurile unduitoare
prelinse parcă din poalele muntelui. Se afla în mijlocul unei poieni în care părea să sălăşluiască
sîmburele primăverii, acolo unde poate se retrăgea ea în timpul cît celelalte anotimpuri rostuiau viaţa
pămîntului. Împuşcăturile se repetară. Se răsuci fulgerător şi începu să tragă. Cei doi securişti îşi
aruncară braţele în aer. Se prăbuşiră la pămînt şi rămaseră nemişcaţi.
Gaiginu privi poporul de flori ale căror capete se legănau moleşite pulsînd în jur culoare şi parfum.
Brusc se simţi slăbit. În spate îl ardea ceva ca un fier înroşit. Se întinse încet printre trupurile fragile,
atent parcă să nu tulbure liniştea, sau să frîngă lujerii prin care viaţa alerga fragilă şi febrilă. De sub
haina de piele se ivi capul delicat al căţelului Liniuţă care privi mirat în jur de parcă atunci ar fi
descoperit pentru prima oară lumea.
Gaiginu rămase întins pe pămînt, acoperit de strălucirea catifelată a ierbii. Deasupra lui cerul
mătăsos se întindea mereu, ca o fiinţă în care pulsa fluidul nevăzut al unei vieţi necunoscute,
mistuitoare, plină de sevă şi forţă. Pletele soarelui îşi unduiau dansul din colţul vestic al bolţii, plutind
roşiatic între infinit şi pămînt, mîngîindu-i rotunjimile cu o căldură de miere topită. Peste trupul
bărbatului se aplecau încet cupele grele, pline de nectarul frumuseţii. De deasupra, de pe crengile de
cărbune, se desprindeau plutind leneşe palmele umede ale frunzelor în nuanţe putrede, cu mireasma

255
complicată a toamnei în descompunere pe care se juca adormit penelul coloristului. Dansau încet în
aerul încremenit aşezîndu-se pe trupul străinului cu foşnet cald ca plînsul molcom al firului de apă care
se luptă să iasă la lumină. Aerul se umpluse de aţele albe ale unui păienjeniş care se destrăma într-un
balet unduitor suflat în cercuri ample. Fulgii albi, enormi ai păpădiei se adăugau jocului, adunîndu-se în
mănunchiuri pe pieptul străinului. Petalele desprinse din sorii micuţi ai irişilor plini de nectar îşi urmau
plimbarea aeriană încurcîndu-se în puful păpădiilor cu foşnet de aripi. Fluturi cu zbor muzical se aşezau
cu oftat imaterial pe micile movile. Praful mărunt al polenului cobora lin deasupră-i, aurindu-l. Gaiginu
îşi ridică încet capul. Nu îşi mai văzu pieptul. Doar o colină pufoasă în care natura părea să-şi adunat
migala mileniilor. În faţa ochilor şerpi de culoare se năşteau din lumină punctiformă foarte vie,
fosforescentă, de o intensitate electrică, strînsă în spirale care se adunau şi desfăceau concentric,
contorsionîndu-şi trupurile inconsistente, zvîrcolindu-se aidoma crengilor unei păduri prin care aleargă
bezmetic vîntul nebun, risipindu-şi pletele strălucitoare pentru a le aduna iar ghem, lansîndu-le apoi cu
forţa unui pumn de oţel. Culoarea licărea mocnit ca jarul de sub cenuşă, crescînd uneori în intensitate,
ameninţînd să ardă sau să îngheţe, ca apoi să se descompună încet, risipindu-se ca nectarul florilor
purtat de aripi ţesute din mătase – crîmpeie nelămurite de cer.
Oftă. Gîndul se ţesu lînced, înălţîndu-se ca un abur printre miresmele poienii, agăţîndu-se de
păienjenişul florilor a meritat efortul?

256