Capitolul IV

Prevenţie, promovarea sănătăţii şi educaţie pentru

sănătate

Conceptul de profilaxie.

Prin profilaxie se înţelege ansamblul de acţiuni la nivel individual sau

colectiv, pe plan local sau naţional pentru prevenirea şi reducerea
consecinţelor bolilor, reducerea deceselor premature în scopul ocrotirii şi
promovării sănătăţii.
Acţiunile preventive sunt iniţiate pe 4 paliere:
- primordial; (implicată societatea şi se acţionează asupra
factorilor de risc)
- primar (implicată şi asistenţa medicală primară, cu acţiuni
asupra indivizilor sănătoşi);
- secundar (la nivelul serviciilor medicale specializate pentru
diminuarea riscului sau a nivelului de handicap);
- terţiar (serviciile medicale de recuperare pentru reducerea
nivelului şi a progresiei disabilităţilor existente în scopul creşterii
calităţii vieţii);
Strategiile de abordare a intervenţiilor pot fi grupate conform
următoarelor modele:
- modelul epidemiologic;
- modelul grupelor de vârstă sau etapă de viaţă;
- caracteristicile etiopatogenice ale afecţiunilor (determinism, sex,
vârsta la care poate acţiona factorul de risc)

Prevenţia primară şi cea secundară se adresează persoanelor

asimptomatice şi profilului individual sau colectiv de risc.

Patru întrebări se ridică înaintea de a lua decizia pentru acţiune

preventivă:

1. cât de importante sunt caracteristicile scopurilor acţiunilor preventive

(în legătură cu fenomenele morbide de mare interes)?
2. cât de importanţi sunt factorii de risc?
3. este acţiunea preventivă eficace?
4. cu ce acurateţe pot fi identificaţi factorii de risc şi caracteristicile
fenomenului morbid?

Cât de importante sunt caracteristicile fenomenului morbid?

Caracteristicile scopurilor (ţintelor) legate de fenomenele morbide

sunt reprezentate de capacitatea acţiunilor preventive de a preveni sau a
identifica precoce evenimente nedorite asupra sănătăţii.
124
 Controlul fenomenelor morbide ca ţinte ale acţiunilor de prevenţie se
caracterizează prin:
- frecvenţă, măsurată prin ratele de incidenţă şi prevalenţă;
- severitate, descrisă prin indicatorii de morbiditate, mortalitate şi
rata de suprevieţuire.

Pe seama nivelurilor înregistrate de frecvenţă şi severitate se

stabileşte ierarhia priorităţilor de intervenţie.

Cât de importanţi sun factorii de risc?

Factorii de risc sunt atribute asociate fenomenelor morbide şi pot

ajuta la predicţia evoluţiei stării de sănătate.
Importanţa factorilor de risc se estimeaze pe baza:
1. frecvenţa măsurată prin incidenţă şi prevalenţă determinate în
populaţii bine definite;
2. magnitudinea determinată pe baza riscului absolut, a riscului
relativ şi a riscului atribuibil.

Cât de eficiente sunt acţiunile preventive?

Conceptele medicinii bazate pe dovezi stau la baza evaluării

serviciilor preventive printr-o proiectare ştiinţifică a studiilor observaţionale şi
de intervenţie care analizează legăturile dintre modificările realizate asupra
factorilor de risc şi rezultatele obţinute asupra stării de sănătate.
Beneficiile potenţiale a intervenţiilor preventive trebuie analizate
permanent din punct de vedere al efectelor, costurilor şi aplicabilităţii.
În prezent, măsurarea rezultatelor acţiunilor preventive se axează pe
evaluarea calităţii vieţii care încorporează statusul funcţional alături de
măsura rezultatelor clinice ale intervenţiilor. Această evaluare concomitentă,
calitativă şi cantitativă se realizează într-o manieră standardizată cu ajutorul
a doi indicatori complecşi, ani de viaţă ajustaţi calitativ (QALI`s) şi ani de
viaţă ajustaţi prin handicap (DALI`s).
O dificultate în punerea în practică a programelor preventive o
reprezintă faptul că indivizii asimptomatici nu conştientizează suficient
beneficiile efortului de a se supune intervenţiilor preventive, testele de
screening fiind concepute pentru a răspunde acestei situaţii

Frame şi Carlson au propus în 1975 criteriile pentru ca un test de

screening să fie eficient:
1. rezultatele trebuie să reprezinte un efect semnificativ pentru
calitatea şi durata vieţii;
2. metodele de intervenţie trebuie să fie acceptabile;
3. rezultatele apar după o perioadă de latenţă (asimptomatică)
între detectare şi reducerea morbidităţii şi a mortalităţii ca
urmare a intervenţiilor profilactice (terapeutice);
125
 4. intervenţia profilactică în faza asimptomatică trebuie să aibă un
rezultat superior celui obţinut prin terapia instituită în momentul
în care au apărut simptomele;
5. trebuie să fie disponibile testele acceptate de pacienţi, la costuri
rezonabile şi care să detecteze predispoziţia din perioda
asimptomatică;
6. incidenţa stării respective trebuie să fie suficient de ridicată
pentru a justifica costurile.

Cu ce validitate pot fi determinaţi factorii de risc precum şi

caracteristicile problemelor de sănătate?

Validitatea unui test se apreciază cu ajutorul valorilor calculate ale

sensibilităţii şi specificităţii unui test. Valoarea predictivă pozitivă care
depinde de prevalenţa în populaţie a stării respective stă la baza strategiilor
bazate pe conceptul de risc ridicat.
Modelul startegiei bazate pe factori de risc comuni mai multor boli
(Rotemberg & Koplan 1990)

BCV AVC Cancer BPOC DZ Ciroza Malf.

Fumat X X X X X X
Alcool X X X
Colesterol X X X X
HTA X X X
Dieta
Obezitate X X X X X
Sedentarism X X X X
Sress X X X
Droguri X X X X
Profesie X X X X X X X
Mediu X X X X X
Mediu social (X) (X) (X) (X) (X) (X) (X)

Schema de vaccinare recomandată pentru copii şi adolescenţi în cadrul

Programului Naţional de Imunizări:

Vârsta Vaccin Comentarii

0-7 zile BCG, HepB În maternitate

DTP, VPOT,
2 luni Simultan
HepB
4 luni DTP, VPOT Simultan
DTP, VPO,
6 luni Simultan
HepB
9-11 luni rujeolic
126
12 luni DTP, VPOT Simultan
30-35 luni DTP
7 ani (în clasa I) DT, rujeolic În campanii
9 ani (în clasa a III-a) VPOT În campanii
14 ani (în clasa a
DT, BCG În campanii
VIII-a)
Şi la fiecare 10 ani
la 24 ani dT
ulterior

Vârsta minimă admisă pentru iniţierea vaccinării şi intervalele

minime admise între dozele de vaccin, pe tipuri de vaccin

Vârsta minimă Interval Interval Interval minim

Vaccinuri pentru prima minim între minim între între doza 3 şi
doză doza 1 şi 2 doza 2 şi 3 4
BCG 4-7 zile
DTP/DT 6 săptămâni 4 săptămâni 4 săptămâni 6 luni
VPOT 6 săptămâni 4 săptămâni 4 săptămâni 6 luni
Ruj 9 luni 1 lună
HepB naştere 1 lună 2 luni

127
 Promovarea sănătăţii.
Educaţie pentru sănătate.

Concepte şi modele.

Prin conceptul de promovare a sănătăţii se înţelege elaborarea şi

punerea în practică a strategiilor optime care să determine armonizarea
dintre indivizi şi mediul lor, acţiune care presupune alegerea raţională,
personală şi responsabilitatea şi participarea activă a societăţii pentru
îmbunătăţirea calităţii stării de sănătate.

Promovarea sănătăţii reprezintă ansamblul de cunoştinţe, acţiuni,

atitudini şi aptitudini care au drept scop realizarea unei calităţi optime a stării
de sănătate care să contribuie la creşterea calităţii vieţii şi nu înseamnă
numai profilaxie (prevenţie) cuprinzând şi sanologia (ştiinţă de a determina
realizarea unei calităţi superioare a stării de sănătate).

În evoluţia sa, medicina a ajuns să-şi orienteze acţiunile în patru

direcţii:
1. promovarea sănătăţii;
2. prevenirea apariţiei bolilor;
3. depistarea activă şi precoce a bolilor;
4. recuperarea şi reinserţia socio – profesională.

Sunt recunoscuţi o serie de factori care au generat o ofensivă a

laturii preventive (inclusiv a acţiunilor de promovare a sănătăţii):
a. Impactul pozitiv, asupra stării de sănătate, mult mai mic
decât cel estimat după introducerea înaltelor tehnologii
medicale reflectat printr-un raport cost - beneficiu scăzut;
b. investiţiile de resurse în domeniul îngrijirilor de boală nu
au fost urmate de rezultate pe măsură în ceea ce priveşte
nivelul stării de sănătate populaţională (s-a estimat că apare
riscul încetinirii dezvoltării economice, cu repercursiunile
inerente, dacă se continuă să se investească ineficient în
servicii scumpe pentru îngrijiri de boală);
c. constatarea că s-au obţinut ameliorări semnificative ale
indicatorilor de sănătate (ex. Japonia care la investiţii mai
reduse în domeniul serviciilor pentru sănătate, decât în SUA
are indicatori globali ai stării de sănătate superiori);
d. medicina în sine nu poate contracara inechităţile socio-
economice care generează nivele de sănătate diferite
pentru grupuri populaţionale diferit definit geopolitic şi
economic.

128
 Scopul promovării sănătăţii:
1. prevenirea îmbolnăvirilor sau menţinerea sănătăţii;
2. oprirea sau reversiunea procesului de îmbolnăvire;
3. prevenirea cronicizării sau de apariţie a handicapului;

În procesul de promovare a sănătăţii este utilizată noţiunea de

“stare de boală” care este mult mai largă decât noţiunea de boală definită
din punct de vedere bio - medical şi categorial diagnostice, incluzând şi
percepţiile şi experienţele oamenilor deosebit de importante în elaborarea
programelor , implementarea şi evaluarea lor.

În acţiunea de promovare a sănătăţii se pleacă de la conceptul de

sănătate şi de boală care presupune, încă odată, delimitarea anumitor
termeni utilizaţi în mod greşit. Definiţia sănătăţii şi a bolii le-am dat în primul
curs, dar în practică mai întâlnim termenii de:
- suferinţă, care exprimă trăirea subiectivă a pierderii sănătăţii, suferinţa şi
boala putând coexista dar nu reprezintă aceiaşi stare de fapt.
- starea de boală reprezintă un termen generic care cumulează existenţa
bolii şi a suferinţei în acelaşi timp.

Starea de sănătate poate fi abordată atât conform modelului medical

occidental cât şi modelului holistic:
Conceptul ştiinţific occidental susţine că:
- sănătatea este o proprietate a fiinţelor vii (conceptul
biomedical);
- sănătatea şi boala pot fi reduse la componente constitutive
din ce în ce mai mici ale corpului (conceptul reducţionist);
- organismul poate fi analizat ca o maşină (conceptul
mecanicist);
- organismul funcţionează ca un sistem al opuşilor
(conceptul alopatic); aplicarea unei forţe opuse care să
corecteze anomalia.
Conceptul holistic asupra sănătăţii se bazează pe:
- funcţionarea mecanică a corpului;
- abilitatea de a gândi corect şi clar;
- capacitatea de a recunoaşte trăirile cum ar fi bucuria,
tristeţea, ura, frica, furia şi exprimarea lor în mod
caracteristic. Sănătatea emoţională înseamnă să învingi
depresia, anxietatea, tensiunea psihică.
- capacitatea de a crea şi a menţine relaţiile cu ceilalţi
oameni;
- ansamblul de principii personale, credinţe (inclusiv
religioase), obiceiuri care au menirea de a aduce liniştea
sufletească;
- incompatibilitatea dintre sănătatea individuală şi contextul
unui mediu social bolnav în sensul că sănătatea nu poate fi
deţinută ci poate fi numai împărţită.
129
 Trebuie subliniate unele aspecte referitoare la rolul determinanţilor
de sănătate:
1. serviciile de sănătate (medicina în general) nu sunt atât
de eficiente pe cât ne-am dori şi nu poate să eradicheze
bolile (cu mici excepţii care întăresc regula);
2. controlul factorilor de risc în sensul îndepărtării lor nu
vor avea eficacitate dacă nu se corectează condiţiile
socio-economice;
3. sănătatea şi boala au încărcătură culturală fiind
recunoscute şi ca entităţi sociale;
4. serviciile medicale trebuie acompaniate de un puternic
control social care să reducă încercările de menţinere a
unui statut social (ex. handicapul) pe seama unor
categorii de suferinţe sau deviaţii.

Conceptele de mai sus reprezintă o abordare ştiinţifică a

problematicii alături de care există chiar şi la specialişti credinţe neştiinţifice
care se pot potrivi cu ale pacienţilor.

În ceea ce priveşte starea de sănătate se manifestă o serie de

inechităţi care generează o stare de sănătate mai bună a unor grupuri
sociale comparativ cu a altora, existând în prezent posibilitatea de a estima
speranţa de viaţă a individului funcţie de grupul social (statusul socio-
economic, profesional, etc.).

Realitatea inechităţilor în domeniul sănătăţii trebuie să constituie una

din principalele probleme de care trebuie se ţină cont în abordarea acţiunilor
de promovare a sănătăţii.
Intervenţiile, de regulă, sunt generale şi afectează atât pe cei la risc
înalt cât şi pe cei cu risc mic generând o eficacitate scăzută a acestora.
Unul din instrumentele utilizate în promovarea sănătăţii o reprezintă
educaţia pentru sănătate care se defineşte ca fiind activităţile planificate
pentru ca oamenii să înveţe despre problemele legate de sănătate în scopul
asumării unor modificări voluntare a comportamentului lor benefice propriei
sănătăţi. Promovarea sănătăţii reprezintă modalitatea de comunicare a
sănătăţii.

Din cele prezentate până acum rezultă că una din ţintele majore ale
promovării sănătăţii o reprezintă modificarea comportamentului.
În tentativele de modificare a comportamentelor se porneşte de la
mai multe tipuri de modele conceptuale care asigură cadrul necesar
planificării strategiilor.
In explicare comportamentelor, psihologii au defini trei modele care să
explice mecanismele de apariţie şi de modelare (modificare)
comportamentală:

130
 1. influenţa socială, conform căreia comportamentele se
aliniază la normele sociale (conceptul conformării);
2. modelele atitudinale care subliniază că modificarea
atitudinilor generează modificarea comportamentelor;
3. behaviorismul care afirmă că se poate modela prin
condiţionarea pozitivă sau negativă.

Pentru a înţelege mai bine conceptul de comportament este necesar

să definim următorii termeni:
 Credinţele , care sunt informaţiile pe care o
persoană le posedă în legătură cu un obiect sau o
acţiune ataşându-le acestora anumite atribute.
 Valorile, provin din procesul de socializare, fiind
credinţe cu încărcătură emoţională.
 Atitudinile, au componente cognitive, afective şi
comportamentale fiind mai stabile decât valorile.
 Instinctele, porniri înnăscute cu puternic rol
motivaţional.

Există trei ipoteze care s-au dovedit a fi false şi care totuşi apar des
în strategia de promovare a sănătăţii:
1. oamenii sunt raţionali;
2. oamenii îşi vor însuşi informaţiile despre utilitatea
schimbării şi vor acţiona ca atare;
3. modificarea comportamentului se poate realiza în afara
contextului în care acesta se manifestă.

În literatura de specialitate sunt citate patru tipuri de modele

utilizabile în definirea strategiilor schimbărilor comportamentale:
1. Modelul credinţei în sănătate (Becker, 1974) care are la baza
analizarea a trei categorii de factori şi anume percepţiile individuale,
factorii de modificare şi probabilitatea de acţiune a individului.
Modelul a fost dezvoltat pentru a stimula schimbarea dorită pe baza
creşterii competenţei individuale de a efectua schimbarea prin
perceperea pericolelor.
2. Teoria acţiunii raţionale(Ajzen şi Fishbein, 1980). Conform
acestei teorii comportamentul unei anumite persoane poate fi prezis
în funcţie de intenţiile lor. prin intenţie se înţelege o funcţie a unei
atitudini de a determina un anumit comportament. Atitudinea este
interpretată ca rezultat a consecinţelor resimţite în urma unui
comportament. Inconvenientul acestei teorii rezultă din
inconsecvenţa de care dau dovadă oamenii în intenţiile şi credinţele
lor.
3. Modelul acţiunii pentru sănătate (Tones, 1990). Are la bază
sistemul de motivaţii şi creează acţiunea pe seama împuternicirii şi
încrederii în sine, pe relaţia care există între centrul controlului şi

131
 comportament. Este dependentă de teoria învăţării sociale, pe
sancţiune şi răsplată.
4. Modelul etapelor schimbării. Pleacă de la ideea că motivaţia
este un proces dinamic şi că oamenii pot să recadă la un
comportament anterior.

În realizarea unei schimbări sunt necesare respectarea următoarelor

condiţii:
1. schimbarea trebuie iniţiată de persoana însăşi;
2. comportamentul nou trebuie să devină efectiv;
3. efectivitatea noului comportament apare după un interval de
timp;
4. comportamentul nu face parte din strategiile de adaptare ale
individului;
5. viaţa oamenilor nu trebuie să fie plină de probleme sau
incertitudini;
6. există sprijin social.

Modelele care se bazează pe modificarea comportamentelor deşi au

o serie de critici la adresa lor, sunt utile în elaborarea strategiilor de
promovare a sănătăţii.

În elaborarea programelor de promovare a sănătăţii un rol deosebit

îl deţine activitatea de marketing social care este definit ca utilizarea
principiilor şi tehnicilor de marketing pentru a promova o cauză socială, o
idee sau un comportament.
Deşi ideea utilizării marketingului în promovarea sănătăţii a plecat
de la reuşitele marketingului comercial, există diferenţe notabile între
acestea, în sensul că în marketingul social:
 scopul nu este reprezentat de profitul financiar;
 mecanismul schimbării nu este financiar;
 produsul schimbării nu este tangibil;
 produsul este heterogen;
 poate genera mesaje contradictorii;
 mesajele sunt solide numai dacă sunt reprezentate
de cunoştinţe reale.
În ceea ce priveşte tipurile de produs social care sunt oferite pe
piaţă prezentăm aceste sunt reprezentate idei (credinţe, atitudini, valori),
practici (acte, comportamente) şi obiecte tangibile.

Componentele procesului de marketing.

1. orientarea către consumator; realizarea unei comunicări

eficiente plecând de la percepţiile, motivaţiile,
comportamentul şi nevoile individuale;

132
 2. schimbul voluntar are la bază constatarea este mai bine
să se popularizeze beneficiile unui comportament favorabil
sănătăţii decât consecinţele nefavorabile unui
comportament nesănătos şi să fie popularizate numai
beneficiile pe care individul le consideră valoroase şi le
doreşte.
3. Analiza şi segmentarea audienţei presupune analizarea
populaţiei generale în scopul segmentării ei pe diferite
criterii (vârstă, sex, condiţii socio-economice şi culturale,
etnice, etc.) în populaţii “ţintă”, relativ omogene, pentru care
se elaborează strategii preventive adaptate, specifice.
4. Cercetarea ca activitate se realizează atât înainte de
debutul acţiunii dar este continuată şi pentru monitorizarea
şi evaluarea intervenţiei.
5. Analiza instrumentului (canalului audio - vizual) de
promovare a produsului presupune specificarea şi
înţelegerea sistemelor de comunicare şi de distribuţie în
scopul determinării eficienţei lor.
6. “Marketing mix” semnifică respectarea a patru principii
pentru a realiza atingerea scopului adică satisfacerea
nevoilor consumatorului şi anume:
a. calitatea produsului;
b. preţul;
c. canalele de distribuţie şi locul de destinaţie
(populaţia ţintă);
d. promovarea (mijloacele de popularizare a
produsului);
7. Monitorizarea procesului: reprezintă o evaluare
continuă pentru adaptarea dinamică a procesului de
marketing. Specialistul trebuie să ţină continuu legături
formale şi informale cu consumatorul pentru a se adapta la
perspectivele şi dinamica grupului ţintă.
8. Managementul procesului de marketing reprezintă arta
şi ştiinţa de a coordona şi controla adecvat fiecare stadiu al
procesului în scopul adoptării produsului.

Caracteristicile marketingului social în promovarea sănătăţii

1. Nu este ieftin şi consumă mult timp.

2. Este limitat de calitatea cercetării pieţii.
3. Cercetarea trebuie făcută de persoane specializate.
4. Trebuie studiată şi înţeleasă valoarea cunoştinţelor
consumatorului.
5. Procesul este limitat de nivelul cunoştinţelor privind un
comportament benefic.
6. Specialistul în promovarea sănătăţii trebuie să fie conştient de
limitele cunoştinţelor sale.
133
 7. Specialiştii trebuie să-şi amplaseze campaniile în locurile în care
se găseşte audienţele ţintă fără să aştepte ca audienţa să vină la ei.
8. Managementul marketingului presupune existenţa cunoaşterii
barierelor existente în adoptarea unui mesaj precum şi necesitatea
coordonării activităţilor intersectoriale.
9. Managementul este greu de realizat dacă factorii determinanţi
sunt situaţi în afara sectorului de servicii medicale.
10. Specialistul trebuie să adopte o atitudine de monitorizare a
eficienţei campaniei. Acest proces este limitat de nivelul resurselor
alocate.
11. Materialele educative trebuie realizate de manieră adecvată
populaţiei locale.

În elaborarea programelor de promovarea sănătăţii este necesar să

se ţină cont de trei aspecte:
1. nivelul de dezvoltare şi participare al comunităţii;
2. cooperarea intersectorială;
3. echitate.

Prin declaraţia de la Alma -Ata s-a postulat că inechităţile în

domeniul sănătăţii sunt inacceptabile din punct de vedere moral, social şi
politic.
Cooperarea intersectorială este impusă de multitudinea
determinanţilor stării de sănătate, dintre care cei mai importanţi sunt din
afara domeniului serviciilor medicale pentru sănătate.
Participarea colectivităţii presupune participarea acesteia la
definirea propriilor nevoi şi asumarea responsabilităţilor cu privire
identificarea soluţiilor şi surselor de finanţare necesare.
Pentru termenul de comunitate se acceptă trei accepţiuni.
1. definirea geografică;
2. ca sistem social local;
3. ca tip de relaţie.

Trebuie luat în consideraţie că:

 unii oameni pot să aparţină mai multor
comunităţi în acelaşi timp;
 unii oameni nu se consideră că aparţin nici
unei comunităţi;
 atitudinea liderilor comunităţii;
 nivelul de autodefinire a comunităţii.
Într-o comunitate nivelul de participare individual variază de la
nivelul inferior de neparticipare până la cel mai înalt nivel care presupune
calităţile de control.
Dezvoltarea comunităţii (Naţiunile Unite, 1955) este definit ca un
proces proiectat să creeze condiţii pentru progresul economic şi social al
întregii comunităţi cu participarea sa activă şi bazată pe iniţiativa acesteia.
Scopul general al dezvoltării este împuternicirea.
134
 Împuternicirea prin care se realizează creşterea gradului de
participare reprezentând un transfer de putere de la autoritatea centrală
către comunitate.
Acest mod de abordare a promovării sănătăţii pleacă de la concepţia
holistică asupra sănătăţii care recunoaşte importanţa centrală a suportului
social şi a reţelelor sociale. Conform definiţiei OMS asupra sănătăţii
conceptul de sănătate este pozitiv şi stă la baza unui model non - medical de
boală având la bază participarea comunităţii. Un rol important al comunităţii
este în cercetarea participativă prin care comunitatea stabileşte conţinutul şi
controlează procesele prin care sunt valorificate cunoştinţele oamenilor.
Din punctul de vedere a intervenţiilor în promovarea sănătăţii trebuie
subliniat că este o parte a strategiei generale fiind reprezentate de acţiunile
de prevenire a bolilor. Aceasta se poate realiza atât în cadrul unei strategii
populaţionale cât şi a unei strategii axate pe ţinte (riscuri înalte). Cum am
specificat prevenţia se poate realiza la cele patru niveluri primordială,
primară, secundară şi terţiară.

Scopuri în promovarea sănătăţii.

Strategia medicinii preventive este sintetizată de Ernest Winler ca:

”a face populaţia să cedeze cât mai târziu posibil dar validă”, adică creşterea
duratei medii de viaţă în condiţiile scăderii nivelului de incapacitate şi
dependenţă.
În strategia programului „Sănătate pentru toţi în anul 2000” sunt
afirmate cele trei direcţii fundamentale de acţiune:
1. A da viaţă anilor (tradusă prin scăderea morbidităţii şi
incapacităţii);
2. A da sănătate vieţii (realizabilă prin acţiuni intersectoriale
de promovare a sănătăţii);
3. A da ani vieţii (creşterea duratei medii de viaţă prin
diminuare numărului de decese premature).

În elaborarea strategiilor preventive şi de promovare a sănătăţii se

porneşte de la trei modele de analiză a stării de sănătate:
I. modelul axat pe cunoaşterea etiologiei bolilor;
II. modelul bazat pe procesul epidemiologic;
III. modelul care are în vedere particularităţile etapelor de
viată.

I. Din punctul de vedere al etiologiei alterărilor stării de sănătate

(bolilor), se are în vedere controlul nivelului incidenţei prin acţiuni aspra
asupra factorilor etiologici şi a factorilor de risc. Citându-l pe McKeown (după
Dan Enăchescu), bolile sunt grupate în patru categorii:
1. boli prenatale care sunt determinate la fecundare;
2. boli determinate prenatal, dar după fecundare;

135
 3. boli determinate post natal ca urmare a unor carenţe sau
agresiuni a factorilor de risc din mediu;
4.boli prenatale determinate de defecte de adaptare a
organismului.

II. Modelul epidemiologic permite intervenţia prin analiza şi

cunoaşterea proceselor epidemiologice specifice pentru fiecare acţiune, atât
din categoria celor transmisibile cât şi a celor netransmisibile cu etiologie
plurifactorială. din acest punct de vedere se consideră că cel mai eficient
este să se acţioneze asupra factorilor de risc comuni mai multor boli.
III. Premiza de bază de la care se porneşte în modelul etapelor vieţii
constă în observaţia că anumiţi factori de risc pot acţiona cu o probabilitate
mai mare în anumite perioade ale vieţii, ceea ce permite elaborarea unor
seturi de servicii specifice fiecărei grupe de vârstă.

În cadrul strategiilor promovării şi prevenţiei se disting două

modalităţi practice de intervenţie:
1. acţiunea orientată pe individ, caracteristică sectorului clinic,
practicii individuale, în care se caută să se măsoare forţa asociaţiei
epidemiologice în cadrul procesului de determinism a afecţiunii
investigate la nivel de pacient.
2. acţiunea orientată la nivel de colectivitate, care porneşte de la
nivelul incidenţei afecţiunii în populaţie.

Din acest punct de vedere trebuie subliniat că totdeauna

cauzele bolii sunt diferite de cauzele care generează nivelul
incidenţei afecţiunii în populaţie.

Strategiile populaţionale pot fi orientate în două direcţii:

a. strategii pentru colectivităţi aflate la risc mare,
cunoscută ca „strategia riscului înalt” şi care pleacă de la
constatarea că persoanele expuse au un nivel mai mare al
probabilităţii de a dezvolta boală. Identificarea acestor
grupuri se poate realiza fie cu ajutorul acţiunilor de
sceening, fie studiind extensia factorilor de risc în populaţie;
b. strategia ecologică îşi bazează acţiunea pe scăderea
nivelului factorilor de risc ce acţionează în întreaga
colectivitate;
c. strategii globale;
d. strategia deceselor evitabile, care are la bază lista
evenimentelor santinelă ce semnalează carenţe în starea de
sănătate. Această listă cuprinde un număr de 16 afecţiuni (a
se citi lista anexă) analizate din punct de vedere al
posibilităţilor de prevenire a îmbolnăvirii, a handicapului şi a
deceselor premature. Acţiunile propriu-zise se orientează
atât pe sfera preventivă cât şi curativă în vederea prevenirii
complicaţiilor.
136
 În declaraţia de la Ottawa se regăsesc conturate cel mai bine
conceptele şi principiile promovării sănătăţii ( a se citi anexa) din care
amintim:
- implicarea populaţiei ca un întreg;
- orientarea acţiunilor asupra determinanţilor stării de sănătate;
- utilizarea de modele, metode şi abordări diferite care să angreneze
şi alte sectoare, în afara celui medico – sanitar, ce sunt dovedit
implicate în reuşita acţiunilor de promovare a sănătăţii;
- dobândirea de noi cunoştinţe şi transformarea acestora în
comportamente sanogene prin asigurarea unei largi participări
publice;
- dezvoltarea la nivelul serviciilor de asistenţă medicală primară a
serviciilor de promovare a sănătăţii prin calificarea, motivarea şi
implicarea personalului medico – sanitar ce profesează la acest
nivel.

Direcţii de acţiune (obiective generale) în domeniul promovării

sănătăţii:
- asigurarea unui acces echitabil la servicii pentru sănătate;
- realizarea unui ecosistem sanogenic prin elaborarea unor
politici care să subordoneze dezvoltarea socio-economică
(activităţile umane în general) asigurării condiţiilor de
dezvoltare a calităţii vieţii inclusiv a stării de sănătate;
- dezvoltarea serviciilor sociale de sprijin pentru categoriile
aflate la risc sau cu probleme de sănătate;
- definirea şi promovarea comportamentelor benefice
dezvoltării unei bune stări de sănătate;
- susţinerea cercetării ştiinţifice pentru a fi dobândite noi
cunoştinţe în domeniul sănătăţii.

Acţiuni concrete în domeniul promovării sănătăţii se pot realiza în

următoarele domenii:
- elaborarea şi dezvoltarea serviciilor individuale prin care
persoanele să aibă acces la informaţii formale, ştiinţifice şi
care servicii să determine convingeri asupra eficacităţii
tehnicilor de promovare a sănătăţii;
- amplificarea resurselor alocate de comunitate în sensul
dezvoltării şi canalizării celorlalte resurse (învăţământul,
agricultura, serviciile) să asigure condiţii pentru o alimentaţie
sanogenă şi pentru un habitat corespunzător;
- constituirea şi dezvoltarea unor structuri organizaţionale
care să aibă ca domeniu de preocupare starea de sănătate
a populaţiei:
- comisii parlamentare;
- comisii ale puteri locale (în care să fie prinşi şi
reprezentaţi ai populaţiei);
137
 - programe la nivel de oraşe şi la nivel de şcoli, în
gestionarea şi aplicarea cărora activitatea intersectorială să
fie pe primul plan;
- realizarea şi perfecţionarea unui cadru legislativ şi socio-
economic care să permită aplicarea conceptelor de
promovare a sănătăţii.

Necesitatea existenţei scopurilor (ţintelor pentru sănătate) sunt

argumentate prin:
1. stabilirea unor scopuri exprimate numeric şi clar definite
care să permite monitorizarea progresului;
2. poate juca rolul unui stimul pentru furnizarea unor baze de
date potrivite asupra sănătăţii populaţiei care altfel nu ar fi
accesibile;
3. oferă o cale mai bună de asigurare a implicării şi
implementării politicii de sănătate.
Strategiile de stabilire a scopului implică măsurarea progresului prin
indicatori selectaţi.
Utilizarea indicatorilor generează unele dezavantaje cum ar fi
alegerea arbitrară a acestora, utilizarea lor excesivă pentru scopuri politice,
necesitatea interpretării lor în funcţie de context.
Ţintele pentru promovarea sănătăţii sunt cel mai succint cuprinse în
documentul “sănătatea pentru toţi 2000 - strategia Europeană” care prevăd
trei obiective generale:
1. promovarea stilului de viaţă sănătos;
2. anticiparea condiţiilor preventive;
3. a da posibilitatea de reabilitare celor a căror sănătate a fost
afectată.

Promovarea sănătăţii nu poate fi realizată fără existenţa unui cadru

politic naţional şi local adecvat, adică existenţa unei politici de sănătate
publică.
Politica de sănătate publică este caracterizată printr-o abordare
clară a conceptului de sănătate şi echitate în toate domeniile politicii şi printr-
o măsurare a impactului asupra sănătăţii (OMS 1988).

Caracteristicile politicii de sănătate publică:

 intersectorialitate;
 presupune nivele diferite de implementare;
 are o puternică componentă participativă;
 se bazează pe o viziune largă asupra sănătăţii;
 este interesată manipularea mediului socio-politic în
scopul realizării unei societăţi sănătoase.
Scopul politicilor locale de sănătate este de a face din sănătate un
element central în elaborarea deciziilor în toate sectoarele din afara
domeniului sanitar.

138
 Politica de sănătate publică la nivel naţional presupune dezbaterea
filozofică asupra libertăţilor individuale faţă de responsabilitatea socială.
Libertatea individuală este acceptată ca fiind libertatea care place cuiva atât
de mult încât să nu-i rănească pe alţii.

Evaluarea în promovarea sănătăţii. Evaluarea pentru promovarea

sănătăţii se face pentru:
1. asigurarea că activităţile au efectele scontate;
2. evaluarea rezultatelor;
3. a se evalua dacă obiectivele au fost atinse;
4. aprecierea raportului cost/eficacitate;
5. a inspira planuri de viitor.

Concepte ale evaluării în promovării sănătăţii:

1. evaluarea procesului este utilă numai după
evaluarea rezultatului;
2. evaluarea impactului se referă la măsurarea
efectelor imediate, este ieftină şi uşor de realizat
constând în stabilirea feed - backului de la grupul
ţintă la sfârşitul unei intervenţii;
3. evaluarea rezultatului pune accentul pe toate
rezultatele posibile ale unei intervenţii într-o anumită
perioadă de timp, estimând efectele pe termen lung
şi nu numai impactul iniţial.

Tipuri de evaluare
1. Evaluarea prin obiective.
Se realizează utilizând indicatori de performanţă care măsoară şi
monitorizează activităţile fiind utilizaţi datorită calităţii lor de a fi
cuantificabili.
2. Evaluarea pluralistă.

139
 Educaţie pentru sănătate.

Un rol esenţial în procesul de promovare a sănătăţii îl deţine

educaţia pentru sănătate, care este un sistem ce cuprinde:
- conştiinţa stării de sănătate;
- pedagogia (procesul de predare - învăţare);
- participarea.

Trebuie subliniat că educaţia pentru sănătate are un conţinut diferit

faţă de educaţia sanitară ce se preocupă doar de însuşirea şi aplicarea
normelor de igienă individuală.

Obiectivele generale ale educaţiei pentru sănătate se pot sintetiza

în următoarele direcţii:
1. dezvoltarea de cunoştinţe la nivel populaţional despre:
- sanologie;
- protecţia mediului;
- profilaxia bolilor.
2. dezvoltarea atitudini, aptitudini şi deprinderi ştiinţifice în domeniul
promovării sănătăţii;
3. realizarea implicării active a populaţiei atât faţă de sănătatea
individuală cât şi pentru sănătatea globală a colectivităţii căreia
aparţine.

În realizarea obiectivelor acţiunilor de educaţie pentru sănătate rolul

central îl deţine, ca instrument de bază, procesul de comunicare (subiect
căruia i-am acordat un capitol separat).

În literatura de specialitate sunt recunoscute următoarele tipuri de

educaţie ce sunt utilizate şi în domeniul sănătăţii:
1. educaţia pentru sănătate non formală (neoficială sau
neinstituţionalizată) care corespunde etapei de socializare primară a
individului şi care cuprinde conduitele individuale căpătate prin
imitaţie sau experienţă proprie şi care nu presupune existenţa unui
proces de educare structurat;
2. educaţia pentru sănătate formală care constă într-un proces
structurat de transmitere şi însuşire de cunoştinţe care se adresează
în mod egal întregii populaţii fiind recunoscută ca făcând parte din
socializarea secundară a individului. Presupune alocarea de resurse
pentru realizarea procesului pedagogic

Scopul acestei forme de educaţie este de a dezvolta la nivel

individual o sănătate comportamentală optimă.

Realizarea acestui deziderat se poate realiza utilizând diferite tipuri

de abordări educaţionale:
140
 - medicală;
- educaţională;
- personalizată (axată pe particularităţile individului);
- schimbare socială;

1. în abordarea medicală medicul este cel care, pe baza

diagnosticului, urmăreşte să determine la pacient formarea de
atitudini şi comportamente specifice principiilor sale pentru sănătate;
2. în abordarea educaţională se pune accent pe libertatea de
alegere şi acţiune a individului punându-l pe acesta în situaţia de a
lua decizii comportamentale.
3. educaţia personalizată presupune o activitate pedagogică
orientată pe particularităţile individului, ca persoană distinctă, şi
urmăreşte să îl sprijine în luarea unor decizii comportamentale
favorabile.
4. în situaţia în care condiţiile socio-economice (sau de altă natură)
nu permit realizarea practică a deprinderilor se pune probleme de a
apela la o abordare care să permită o schimbare a mediului.

141