Biserica Romano-Catolică

Biserica Romano-Catolică este Biserica Catolică de rit

latin.

Conducătorul Bisericii Romano-Catolice este episcopul

Romei, papa, care este urmașul Sfântului Petru, căruia
Mântuitorul i-a spus: "Pasce agnos meos", "pasce oves meas"
("Paște mielușeii mei"; "paște oile mele." Ioan 21:15, 21:17) și
"Tu es Petrus et super hanc petram aedificabo Ecclesiam Meam"
(Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea." Matei
16:18).

Biserica Romano-Catolică este nu numai denominația

creștină, ci și confesiunea cu cei mai mulți aderenți din lume.
Este cea mai timpurie Biserică Creștină și se consideră urmașa
de drept a Bisericii Apostolice, formată din apostolii lui Isus
Cristos.

Reprezentarea apuseană a botezului lui Iisus

Hristos.
Etimologie
Termenul „biserică” provine din latinul „basilica” și, ca nume propriu, desemnează
societatea religioasă fondată pe baza învățăturilor lui Isus Cristos.

Termenul „catolic” provine din grecescul „καθολικός”, care înseamnă „universal”.

Ignațiu de Antiohia, discipol al Apostolului Ioan, dă în anul 110 cea mai veche mărturisire
în care apare acest nume. În primele trei secole ale Bisericii, creștinii spuneau: „creștin este numele
meu, catolic este prenumele meu”. Ulterior s-a folosit termenul „catolic”, pentru a face diferența
față de unele grupuri creștine ale căror doctrine diferă de dogmatica creștină (cum ar fi gnosticii).

Caracteristici

Biserica se consideră și se proclamă ca fiind însărcinată

de Isus Cristos pentru a ajuta credinciosul creștin să parcurgă
drumul spiritual către Dumnezeu, cu ajutorul tainelor

Iisus Hristos dându-i Sfântului Petru

cheile raiului, conform tradiției catolice acesta
fiind momentul când Petru devine primul papă
al Romei
 (sacramentelor): botezul, mirungerea, euharistia, spovada,
maslul, preoția și cununia, prin intermediul cărora
credinciosul se întâlnește cu Isus Cristos.

Biserica Catolică consideră că are misiunea de a

elabora și propaga învățătura creștină, precum și aceea de a
veghea asupra unității credincioșilor. Biserica Catolică este
formată într-o o structură piramidală, destinată să mențină
unitatea tuturor creștinilor și respectarea învățăturilor
creștine.

Doctrina esențială

Papa se bucură în Biserica catolică de un statut ierarhic

suprem, posedând primatul și
plenitudinea, de care poate
dispune în mod universal,
imediat și suprem asupra tuturor
preoților și credincioșilor
catolici. Autoritatea obligatorie a
papei de la Roma este
recunoscută numai de catolici.
Asunción de la Virgen, Tiţian,
Santa Maria gloriosa dei
Frângerea Pâinii
Frari (Veneția)

Atitudinea celorlalte ramuri ale creștinismului față de instituția papalității diferă în mod
substanțial de la o ramură la alta. În decursul primului mileniu al erei creștine, unele biserici
ortodoxe orientale au recunoscut papalitatea sub diverse forme și în diverse contexte politice.
Anglicanismul și protestantismul resping supremația papalității.

Conducerea și ierarhie bisericii

În plan ierarhic clerul este clar definit de popor și se divizează conform nivelelor de
sanctitate:
 episcop;
 preot;
 diacon.
Ierarhia clerului presupune și un număr mare de gradații și posturi bisericești, ca
exemplu:
 cardinal;
 arhiepiscop;
 mitropolit;
 prelat;
 abate;
 Istoria
Conform doctrinei catolice, Isus din Nazaret a fondat o comunitate creștină organizată
ierarhic și cu autoritate, condusă de apostoli (primul a fost
Petru). După aceea, apostolii și primii adepți ai lui Isus au
format o biserică organizată.

O scrisoare scrisă în jurul anului 100 de Ignațiu de

Antiohia este cel mai vechi text conservat azi în care se
folosește termenul ἡ καθολική ἐκκλησία (Biserica catolică).

Episcopul Romei a avut primat universal încă de la

inceput, acesta venind însuși de la Petru care a primit misiunea
Divină de a întări pe frații săi în credință, ulterior primatul
Episcopului Romei s-a văzut în primul secol din scrisoarea lui
Clement I care a trimis o epistolă Corintenilor spre a stinge un
conflict local (deși Sf. Apostol Ioan era în viață și era mult mai
aproape de Corint decât Clement, totuși corintenii au apelat la
Papa Romei pentru a le rezolva neînțelegerile). După unii,
Primatul Roman se datorează unor motive politice: Roma a fost
capitala Imperiului Roman până la data de 11 mai 330, însă
ideea de primat politic apare mai târziu la Biserica din Catedrala romano-catolică
din Burgos, Spania
Constantinopol, care dorea primatul.

Intre sec. III-V are loc procesul de afirmare a principilor fundamentale ale autoritatii papale
si nasterea institutiei pontificale, favorizand ideea succesiunii apostolice, conform careia Apostolul
Petru, martirizat la Roma, a primit “cheile imparatiei” si privilegiul de a crea o ecclesia de la Isus.
Doctrina Sfantului Petru era recunoscuta in mediile romane, insa papalitatea nu era justificata in
termeni juridici. In secolul III, episcopii ca Stefanus si Calixtus au emis pretentia primatului
episcopal de la Roma. In 325 se desfasoara Conciliul de la Niceea prin care erau recunoscute cele
patru episcopate si patriarhate de la Roma, Alexandria , Antiohia si Ierusalim. In 375 papa
Damascus I a ridicat episcopia de la Roma la rangul de Scaun Apostolic. In 382 a convocat
conciliul de la Roma prin care se sustinea ca Biserica Romana nu era creata prin decret sinodal ca
Biserica de la Constantinopol, ci creata de cei doi apostolic, Petru si Pavel, papa gasindu-si
justificarea istorica a primatului sau si ca biserica de la Constantinopol isi datoria pozitia ca al
doilea centru crestin. Siricius, episcopul Romei, a emis Decretalia Constituta, fundamentand
primatul episcopilor de la Roma. Rufinus de Aquileia a tradus un document descoperit intr-un
manuscris grecesc din secolul II prin care se facea conexiunea dintre Sfantul Petru si episcopii
romani ca succesori ai sai. Autorul documentului respective ar fi copiat in acel manuscris o
scrisoare trimisa de Papa Cleemnt I Sfantului Iacob, aflat la Ierusalim, prin care il informa ca
ultima dorinta a lui Petru era convocarea comunitatii crestine di nRoma, careia I se adresa
sustinand ca ii incredinteaza lui Clement puterea de a lega si dezlega pacatele, astfel, aspectele
juridice au fost intarite. In secolul V, Imperiul Roman de Apus se afla in plina criza datorita
invaziilor barbare, in timp ce prestigiul si influenta papalitatii crestea, mai ales in timpul
pontificatului lui Leon cel Mare care utiliza dreptul roman si a negociat cu Attila si Geinseric.
Autoritatea papei era limitata la bisericile occidentale conform decretelor pontificale adresate
 episcopilor si mitropolitilor. Detinea o minina influenta asupra Orientului si de aceea s-a convocat
cel de-al treilea conciliu de la Efes prin care se incerca evidentierea rolului papei. S-a stabilit
dreptul de succesiune roman, stabilind dobandirea legitima a drepturilor si statutului juridic,
functia si puterile, insa nu si meritele personale ale lui Petru, fiind denumit nedemnul urmas al Sf.
Petru, el fiind Apostolicus si nu Apostolus. Imparatul Valentian al III-lea a promulgat un edict prin
care recunostea primatul papal, nefiind valabil si in orient. La baza primatului papal se aflau
meritele Sfantului Petru, rangul si demnitatea orasului Roma si o decizie sinodala. Biserica
Romana dobandea astfel puterea de lege. Dar victoria papalitatii a fost de scurta durata, fiind
convocat conciliul de la Chalcedon prin care erau adoptate canoane care nu recunosteau autoritatea
papalitatii, Biserica de la Constantinopol afirmandu-si si ea autoritatea, avand un patriarch-
functionar imperial din fiecare dioceza. Episcopii au fost supusi presiunilor, fiind determinati sa
se opuna patriarhiei de la Alexandria si Constantinopol. Leon I i-a trimis o scrisoare imparatului
Marcian si Pulcheriei, prin care isi exprima nemultumirile. Petru era considerat primul dintre egali.

Evul Mediu

Inițial, Biserica Creștină ocupa tot teritoriul Imperiului Roman (din Spania până în Siria).
După Marea Schismă dintre Est și Vest din anul 1054 datorată rivalităților dintre Patriarhul
Romei și cel al Constantinopolului, au apărut două biserici separate, Biserica Romano-Catolică
în vest condusă de Patriarhul Romei (Papa) și Biserica Ortodoxă Răsăriteană în est condusă de
Patriarhul Constantinopolului (Patriarhul Ecumenic).

În secolul al XVI-lea au apărut în vest Bisericile Protestante care vroia să reformeze

catolicismul și se opunea dogmelor bisericii romano-catolice. Primul reformator protestant a fost
călugărul augustinian Martin Luther, care a atras în noua sa biserică o mare parte din populația
din Imperiul Romano-German. Acesta a fost urmat de Jean Calvin și Ulrich Zwingli în Elveția.
În Marea Britanie reforma a fost impusă de regele Angliei, Henry al VIII-lea, iar în Scoția de
predicatorul John Knox.

Preoți romano-catolici la
liturghie, Franța.

Un altar dintr-o biserică

romano-catolică.
 Ca replică la Reforma Protestantă propagată de Martin Luther și alții, Biserica Catolică a
realizat o serie de reforme în interior, reforme ce primesc colectiv numele de Contrareformă.
Conciliul care a salvat o mare parte din Biserică a fost Conciliul Tridentin inițiat la apelul Papei
Paul al III-lea și care a impus măsuri severe împotriva răspândirii protestantismului .

Distribuția în lume

Numărul total teoretic al catolicilor,

dacă se consideră a fi catolici toți cei botezați
în această credință, în lume este mai mare de
un miliard, concentrându-se în special în
Europa și America.

În Europa, cei botezați catolici sunt majoritari

în următoarele țări: Andorra, Austria, Belgia, Croația, Franța, Hartă ce arată procentajul
Ungaria, Irlanda, Italia, Lituania, Malta, Monaco, Polonia, catolicilor în lume.
Portugalia, San Marino, Slovacia, Slovenia și Spania. În
Germania, Republica Cehă, Țările de Jos, Elveția și Irlanda de Nord, sunt, la număr, similari cu
protestanții.

Potrivit datelor recensământului oficial din 2002 numărul romano-catolicilor din România
era de 1.028.401 de persoane. Potrivit recensământului intern al Bisericii Catolice, numărul
romano-catolicilor ar fi mai mare cu aprox. 100.000 de persoane.

În țările anglofone și, în general, în statele din Commonwealth, catolicismul nu a fost foarte
popular datorită puternicei tradiții anglicane și protestante a Imperiului Britanic. Cu toate acestea,
în unele din aceste state există puternice comunități catolice, de origine irlandeză sau latino-
americană.

Cea mai mare parte a populației din America Latină se consideră catolică mai mult sau mai
puțin, cu excepția Cubei, unde catolicismul este religia a mai puțin de jumătate din populație.

În Asia statele catolice sunt înconjurate de state musulmane: Filipine (influențat de faptul
că este o fostă colonie spaniolă) și Timorul Oriental (fostă colonie portugheză); în alte țări, cum ar
fi Liban, reprezintă doar jumătate din populație și în Israel, Siria, Coreea, India și Vietnam sunt
mici comunități catolice.

În Africa populația catolică este de circa a 100 milioane, fiind majoritară în Ruanda și
Burundi.