Teoriile psiho-morale şi personalitatea infractorilor

Sunt incluse în categoria teoriilor etiologice moderne acele explicaţii referitoare la fenomenul criminal
formulate în secolul al XX-lea, ulterior teoriei multifactoriale elaborate de Ferri.

Aceste teorii au continuat tradiţia şcolii pozitiviste şi au reprezentat principala preocupare a criminologilor
pentru multă vreme, fiind grupate în:

- Teoriile psiho-biologice.

- Teorille psiho-sociale.

- Teoriile psiho-morale.

Teoriile care fac parte din ultima categorie, cea a teoriilor psiho-morale, îşi propun în primul rând studierea mentalităţii criminalului,
respectiv mecanismele de formare a modului în care se structurează mentalitatea criminală. Diversitatea explicaţiilor de natură psiho-
morală face dificilă o clasificare a acestora. O parte din teorii poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta directă a psihanalizei freudiene,
altele, încearcă să ofere unele explicaţii originale, denumite “autonome”, cu toate că este vorba doar de o autonomie relativă, deoarece şi la
aceste teorii se poate observa, o valorificare a gândirii altor psihanalişti, cum ar fi Adler sau Jung.

Teoriile psiho-morale pot fi grupate în două subcategorii:

1. Teoriile psiho-morale de factură psihanalitică.

2. Teoriile psiho-morale autonome.

La o analiză mai atentă a teoriilor psiho-morale de factură psihanalitică, explicaţiile fenomenului criminal poartă amprenta
psihanalizei freudiene. Sigmund Freud (1856-1939) este creatorul psihanalizei. Contribuţia psihanalizei freudiene la dezvoltarea gândirii
criminologice este greu de evaluat, datorită caracterului vast al operei marelui savant. Sistematizand, se pot distinge trei aspecte mai
importante ale acestei contribuţii: explicaţiile privind structura şi funcţionarea aparatului psihic, explicaţii privind etiologia şi tratamentul
nevrozelor şi referirile la fenomenul criminal.

Iniţial, Freud a considerat că cele trei instanţe ale vieţii psihice sunt: inconştientul, preconştientul şi
conştientul. În funcţie de acestea, în primele sale studii Freud explică atât producerea actelor ratate, cât şi etiologia
nevrozelor, a viselor.

Ulterior, sinele, eul şi supraeul devin elementele structurante ale psihicului. Aceste elemente structurante ale
psihicului, precum şi corelaţiile dintre ele, au fost utilizate ulterior şi în cercetarea criminologică.

Explicaţiile privind etiologia nevrozelor admit existenţa a trei factori a căror acţiune intervine la persoanele
bolnave: 1. Predispoziţiile ereditare; 2. Influenţa unor evenimente din prima copilărie; 3. Renunţarea reală, adică
toate nenorocirile vieţii care impun renunţarea la dragoste, care antrenează mizeria, neînţelegerile familiale,
căsătoriile rău asortate, fără a se mai vorbi de condiţiile sociale defavorabile şi de rigoarea exigenţelor morale.

Dintre aceşti factori, analiza freudiană se axează pe evenimentele din prima copilărie, a căror influenţă este
socotită hotărâtoare. În această perioadă a primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în functie de
anumite zone erogene în jurul cărora se situează libidoul.
 Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană. O primă categorie de referiri ce merită
a fi semnalate sunt în lucrarea “Totem şi tabu”, ce aparţine din punct de vedere cronologic perioadei medii a creaţiei
freudiene. Analizând câteva tabuuri, dintre care unele cu relevanţă criminologică, uciderea, incestul, Freud consideră
că transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor dorinţe refulate.

În acest context crima apare şi ea ca o expresie a instinctului sexual greşit canalizat, a complexului oedipian.
Dacă prelungim puţin raţionamentul freudian, potrivit căruia însăşi morala îşi are originea în complexul oedipian, se
poate afirma că şi dreptul penal, ca prelungire a moralei, are aceeaşi sursă. De aici rezultă o concluzie paradoxală:
atât crima, cât şi pedeapsa au o origine comună, instinctuală.

O altă categorie de referiri la fenomenul criminal, se găseşte în studiile publicate de Freud în “Dincolo de
principiul plăcerii” şi “Eul şi sinele”, în care apare o nouă teorie a instinctelor. Această nouă teorie asupra
instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei care, în opinia lui Feud, este de origine
instinctuală. Pe lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă, unde responsabilitatea crimei aparţine tendinţei
umane spre agresiune şi distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morţii.

Într-o explicaţie directă cu privire la crimă, Freud vede în aceasta o expresie a sentimentului de culpabilitate
tipic nevrozelor: la mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate,
anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. S-ar părea deci că respectivul trăieste
posibilitatea legării acetui sentiment de ceva real şi actual ca pe o uşurare.

Ultima variantă, crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea
instinctuală a acesteia, ci o intermediază ţinând seama de faptul că sentimentul vinovăţiei este consecutiv unor
instincte condamnabile.

Teoria criminalului nevrotic aparţine criminologilor Fr. Alexander şi H. Staub, fiind expusă în lucrarea
“Criminalul şi judecătorii săi”, potrivit cărora criminalitatea poate fi clasificată în trei categorii:

- Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate.

- Criminalitatea ocazională, situaţie în care Supraeul suspendă instanţa sa morală, cazurile în care conduita
criminală este consecutivă unui şantaj, unei ameninţări ori unei stări apropiate de legitimă apărare.

- Criminalitatea obişnuită categorie în acre cuprinde trei tipuri de criminali: criminalii organici, criminalii normali şi
nevrotici.

Teoria personalităţii antisociale are la bază constatările psihanalizei freudiene cu privire la evenimentele
din prima copilărie. Se consideră, că la origine, copilul este o fiinţă absolut instinctivă, dominată de principiul
plăcerii, el urmează să se conformeze principiului realităţii, care caracterizează adaptarea socială, printr-un proces
lent de modificare ori sublimare a instinctelor.
 Rolul hotărâtor al evenimentelor din copilărie în formarea personalităţii antisociale a fost subliniat şi de alte
cercetări de psihologie criminală, punându-se accentul pe carenţele afective materne, care generează o lipsă de
afectivitate copilului, ceea ce poaet duce ulterior la un comportament criminal.

Ultima teorie psiho-morală o constituie teoria personalităţii criminale care aparţine celebrului criminolog
francey Jean Pinatel, fiind capabil să aducă lămuriri atât în ceea ce priveşte geneza (etiologia), cât şi dinamica
actului criminal.

Noţiunea de personalitate criminală nu trebuie înţeleasă ca un tip antropologic, o variantă a speciei umane.

Unii oameni au nevoie de instigări exterioare grave, iar alţii de instigări lejere, pentru a prezenta reacţii
delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice care,
în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc “nucleul central al personalităţii criminale”.

Conceptele nucleului personalităţii criminale care comandă condiţiile trecerii la act sunt: egocentrismul,
labilitatea, agresivitatea, indiferenţa afectivă.

Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi. Labilitatea reoprezintă o lipsă
de prevedere, o deficienţă de organizare în timp, o instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de
tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului, până la ostilitate, ea se manifestă printr-un dinamism combativ, care
are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane.
Indiferenţa afectivă sau insensibilitatea morală reprezintă acea trăsătură negativă prin care individul este
împiedicat de a încerca emoţii şi înclinaţii altruiste şi simpatice, fiind dominat de egoism şi răceală faţă de aproapele
lui.

Nucleul personalităţii criminale este o structură dinamică, cele patru componente nu trebuie analizate în mod
individual, nucleul personalităţii criminale este o rezultantă şi nu un dat.

Întrucât toate societăţile, în toate fazele lor de dezvoltare au înregistrat comportamente deviante, problema personalităţii
infractorilor constituie un obiect de cercetare des întâlnit în psihologia juridică.

În descifrarea personalităţii delincvenţilor se porneşte de la un adevăr recunoscut şi anume că nici un act în

orice formă s-ar obiectiva nu se poate rupe de autorul său chiar şi gesturile şimple poartă pecetea personalităţii celui
care le-a efectuat.

Diferenţa pregnantă între delincvenţi şi nedelincvenţi constă mai ales în comportament, în modul în care
acţionează şi reacţionează în câmpul pşihic în care rezolvă şituaţiile conflictuale.

Pornind de la aceste implicaţii, vom enumere câteva dimensiuni ale personalităţii delincventului.

Caracteristicile personalităţii delincvente:

a. instabilitatea emotiv acţională.

 Această caracteristică s-a asociat conturării profilului personalităţii delincvente în urma datelor obţinute din
observaţie şi experimentele pe indivizi infractori. La omul cu comportament social pozitiv, reacţiile emotiv active
sunt preponderente, relativ stabile având o dublă determinare din ambianţă şi din şistemul de valori etico-social. La
acesta stabilitatea se manifestă la nivelul duratei reacţiilor reglate la nivel conştient voluntar.

În opoziţie cu aceştia, delincvenţii având o experienţă negativă a educaţiei deficiente, deprinderi şi practici
antisociale este un instabil emotiv activ cu reacţii discontinue salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanţă
în reacţii faţă de stimul, inconstanţă preponderent endogenă.

Astfel, instabilitatea emotivă s-a conturat ca o trăsătură esenţială a personalităţii deformate a delincventului
la acest nivel evidenţiindu-se mai pregnant traumatizarea personalităţii lui decât la nivelul dimenşiunii cognitive.

b. Inadaptarea socială.

Exceptând handicapaţii congenitali sau cei cu alienare dobândită, inadaptaţii infractori sunt în general
persoane care nu au beneficiat de o educaţie eficientă, de un mediu optim de dezvoltare. Anamneza de cele mai
multe ori evidenţiază în majoritatea cazurilor că aceştia sunt proveniţi din familii dezorganizate.

Atitudinile antisociale derivate din carenţe ale influenţei educative în perioada copilăriei, dacă nu sunt
înlăturate prin acţiuni educative nuanţate, modelate pe şituaţie, duc la stabilizarea unor deprinderi negative care
actualizate în condiţii social economice nefavorabile, pot genera devianţă şi chiar infracţiune.

Aceste conşiderente se confirmă prin anamneza amănunţită.

Carenţele educative se manifestă şi prin lipsa de stabilitate şi continuitate a influenţelor educative. Dacă în
perioadele timpurii copilul are libertatea să vagabondeze, prin natura şituaţiilor cu carevine în contact, i se oferă
poşibilitatea parcurgerii evoluţiei infracţionale de la inşignifiantele, micile hoţii spre marile furturi şi crime.
Vagabondajul este o formă completă a inadaptării şi o cale de adâncire şi fixare a deprinderilor legate de inadaptare.
Lipsa domiciliului înseamnă sustragerea tânărului de la influenţele educative familiale şi o poşibilă încadrare a lui în
bande de infractori.

c. Căutare satisfacţiei materiale sau morale prin infracţiune.

Acţiunea infracţională prezintă o suită de caracteristici de pe diferite poziţii. Sub raport social, este o
acţiune nocivă societăţii reprezentând un fenomen de inadaptare socială. Sub raport pşihologic, este o reacţie atipică
caracteristică prin căutarea folosului material şi moral pe care–l aduce.

Caracterul atipic al reacţiunilor derivă din faptul că diferiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra
delincvenţilor o stimulare cu mult mai mare decât a celorlalţi indivizi. Această stimulare exceşivă provine atât din
senşibilitatea exceşivă a infractorului, din forţa specifică a stimulentului de acţiune asupra lui, în condiţiile în care
 lipsesc inhibiţiile pe linie socială. Lipsa de frâu este conşiderată de mulţi cercetători o caracteristică a infractorului.
Lipsa de inhibiţie socială trebuie înţeleasă ca o rezultantă a formării intereselor în direcţia antisocială.

d. Duplicitatea comportamentului infractor.

Individul infractor conştient fiind de caracterul antisocial distructiv al acţiunilor sale, lucrează în taină,
observă, plănuieşte, se fereşte de controlul oamenilor şi în special al autorităţilor.

Pentru infractor devine obseşivă strădania de a acţiona în maniera în care să nu fie descoperit. Această
încordare, tenşionare face ca în actul infracţional să se strecoare o eroare, o lacună care–l poate trăda. Acest fapt este
cunoscut de ambele părţi şi această cunoaştere măreşte pentru delincvent tenşiunea dominantei defenşive
determinând-o să devină inhibitoare în momentele cele mai decişive ale infracţiunii.

Frica dominantă devine paralizantă, inhibând instanţa corticală în funcţionarea căreia se vor ivi greşeli care-
l pot trăda. Cunoscuta atitudine de reântoarcere la locul infracţiunii se pare că se explică prin fenomenul de amnezie
postinfracţională generată de emoţia trăită în momentul infracţional. Astfel, apare acest impuls imperativ de
reîntoarcere la locul infracţiunii, căreia de cele mai multe ori când îi dă curs îi poate fi fatală.

Duplicitatea infractorului fiind exersată atât în momentul comiterii acţiunii infracţionale, cât şi în restul
perioadei devine pentru infractor a doua natură dând artificialitate întregului său comportament. Astfel, în timpul
când nu comite infracţiunea poate juca rolul omului cinstit cu preocupări îndepărtate de specificul infracţiunii.
Tăinuirea pentru infractor devine o neceşitate şi îi formează deprinderi specifice care servesc acest scop.

Ca o concluzie la descifrarea actului infracţional şi a personalităţii infractorului trebuiesc avute în vedere

câteva elemente pşihologice importante:

- antecedentele infractorului vizând elementele native şi cele achiziţionate.

- starea de spirit momentană

- şituaţia obiectivă declanşatoare

- perceperea subiectivă a şituaţiei din spaţiul psihologic

Tipologia infractorilor

În general, noţiunea de tip desemnează o totalitate de trăsături caracteristice, distinctive ale unui grup
social, profeşional etc., trăsături comune repetabile şi care se găsesc mereu în corelaţie.

Tipologiile infractorilor pot fi determinate, în special, prin cercetarea fenomenului de recidivă. Poşibilităţile
de acomodare şi de reintegrare se determină frecvent prin calcularea indicelui de inadaptare.
 Astfel, în funcţie de o serie de criterii în literatura de specialitate s-au realizat diverse categorii şi tipologii
ale infractorilor după cum urmează:

a. în funcţie de gradul de conştientizare şi control al comportamentului criminal avem infractori

normali şi anormali.

b. În funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale avem infractori recidivişti şi

nerecidivişti.

c. În funcţie de gradul de pregătire infracţională avem infractori ocazionali şi infractori de carieră.

d. În funcţie de modul în care personalitatea infractorului afectează comportamentul lui criminal

avem criminali socializaţi, criminali neurotici , criminali pşihotici şi criminali sociopaţi.

e. De asemenea, în literatura de specialitate se operează o tipologie a recidiviştilor în funcţie de tipul

de fapte comise, în tendinţe hetero sau homo distructive, vizând reiterarea unor comportamente îndreptate înspre
delincvente diferite respectiv spre acelaşi tip de delicte.

f. Primele tipologii specifice de criminali au fost realizate de C. Lombroso şi E. Ferri. Lombroso a

încercat să demonstreze existenţa unui tip de criminal înnăscut, care se caracterizează prin anumite trăsături
apreciate ca stigmate ale crimei, ulterior, acesta a făcut o diferenţiere în tipologia sa, distingând între criminalii de
tip paşional, bolnav mintal şi epileptic.

g. Criminologul austriac Seeling reţine opt tipuri de criminali: criminali profeşionişti, criminali contra
proprietăţii, criminali agreşivi, criminali cărora le lipseşte controlul sexual, criminali care într-o şituaţie de criză nu
găsesc decât o soluţie “criminală”, criminali caracterizaţi prin lipsă de disciplină socială, criminali dezechilibraţi
pşihic şi criminali care acţionează în baza unor reacţii primitive.

h. J. Pinatel distinge între tipul pervers, tipul caracterial şi tipul ideologic al infractorului.

Personalitatea infractorului şi sentinţa penală

Studiul personalităţii în domeniul psihologiei judiciare are două sensuri. În primul rând stabilirea vinovăţiei
se face de către anchetator, dar şi de către judecător, cercetând corespondenţa între actul săvârşit şi personalitatea
individului. Pe această relaţie, prin analiza atentă şi riguroasă a unui act, putem ajunge la descoperirea făptaşului în
condiţiile în care actul ieşit din comun reflectă o anumită personalitate. Aceasta este modalitatea cercetării “a
posteriori” a personalităţii. Este modalitatea inversă faţă de cea obişnuită, când cercetarea personalităţii dă şansa şi
posibilitatea previziunii a ceea ce face un individ în viitor.

Orice măsură judiciară este o diagnoză dar şi o prognoză. Pornind de la considerarea omului ca
personalitate consistentă, dinamică care presupune şi o anumită stabilitate relativă, se pot efectua previziuni ale
desfăşurării ulterioare a comportamentului persoanei vizate, astfel încât sancţiunea este determinată nu numai de
gravitatea faptei antisociale comise, dar şi o prezumţie a posibilităţii sau non-posibilităţii reeducării lui.

În al doilea rând, se cunoaşte că la omul normal transformările dramatice şi totale ale personalităţii sunt rare, ele
având loc în condiţii excepţionale încât practic nu sunt previzibile, iar statistic sunt neglijabile.

În al treilea rând, se descifrează constatarea importanţei corespondenţei dintre actul infracţional şi

personalitatea făptaşului. Dacă actul antisocial săvârşit se încadrează în linia generală de conduită a infractorului,
dacă pregătirea şi plănuirea lui corespund cu trăsăturile personalităţii sale, atunci prognoza este mai pesimistă,
şansele de a fi reeducat fiind mai mici. În schimb, dacă actul comis, chiar dacă este grav contravine în esenţă
personalităţii infractorului, atunci putem considera că suntem în faţa unui accident, posibilitatea recuperării sale
fiind reală.

Profilul personalităţii infractorului.

Importanţa determinării profilului de personalitate.

Dacă o persoană are un comportament manifest prin fapte antisociale, societatea are obligaţia morală şi
legală de a aprecia gravitatea faptelor şi de a lua măsuri punitive faţă de aceea persoană şi preventive pe plan social.

În cazul în care persoana se dovedeşte a fi bolnavă psihic în măsura de a nu putea răspunde pentru faptele
sale (iresponsabilitatea), măsurile au un caracter specific, iar stabilirea lor urmează un protocol interdisciplinar
reunit sub genericul de expertiză medico-legală psihiatrică.

Principalul obiectiv al expertizei medico-legale psihiatrice îl constituie determinarea sănătăţii psihice a unei
persoane. Efectuarea acestei expertize este necesară atât în cauze penale în care se ridică problema existenţei
discernământului şi ca urmare a vinovăţiei persoanelor care săvârşesc acte antisociale, precum şi în cauze civile:
punerea sub interdicţie, dreptul de exercitare a unor profesii sau activităţi, capacitate testamentară, etc.

Fundamentul teoretic al expertizei medico-legale psihiatrice este legat de principalul obiectiv general al expertizei medico-legale
psihiatrice, acesta fiind determinarea sănătăţii mintale a unei persoane.

Elaborarea unui diagnostic cât mai fidel pentru diversele categorii de delincvenţi cu constituirea unui profil
psihocomportamental al infractorilor pentru evidenţierea cât mai exactă a cauzelor, comportamentul antisocial se constituie ca şi
factor esenţial pentru implementarea unor programe terapeutice şi de recuperare în cadrul diverselor instituţii de corecţie.

Analiza complexă a fenomenului infracţional deschide perspective largi pentru explicaţia mecanismelor,
precum şi a factorilor care intervin, ceea ce permite adoptarea unor măsuri adecvate generale şi speciale, orientate
preponderent către prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale.

Studiul complex al actului infracţional antrenează cercetări pluridisciplinare. Factorii psihologici principali implicaţi în actul
infracţional constă în analiza modului în care structurile de personalitate (motivaţie activitate, potenţial intelectual, creativitate, etc) se
manifestă în etapele de comitere a infracţiunilor (pregătirea, trecerea la acţiune, atitudinea de regret, indiferenţă, lipsă de implicare sau
satisfacţie postantiinfracţională).
 Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucişeze, în cadrul duelului judiciar,
funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultima instanţă, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt
condiţionate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalităţii vor putea conduce spre o pedeapsă mai
uşoară, pe când cele negative vor trebui infrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Există şi situaţii în care pedepsele sunt
insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei sau al obişnuinţei infracţionale, cărora societatea nu
le-a găsit remedii propice

Conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce se fundamentează pe adevăr, ştiinţă şi dreptate,
în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. De aceea justiţia îşi racordează activitatea la serviciile
psihologiei judiciare.

Factorii psihologici nu acţioneaza direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul
particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale
personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un
anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit mod de a acţiona şi reacţiona în spaţiul psihologic, în modul
de a rezolva situaţiile conflictuale care apar mereu în acest spaţiu.

Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice cu
caracter antisocial sau disocial.

Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care
intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Pe această bază se
încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii,
scopuri) care declanşeaza trecerea la actul infracţional ca atare.