Sunteți pe pagina 1din 1

Cel ce se apucă de nevoinţa cea bună a îndreptării de sine trebuie negreşit să-şi

planifice mai întâi în minte ce şi cum anume trebuie să îndrepteze, şi să ţină


neîncetat în minte şi în inimă acest plan, pentru ca, avându-l alături ca pe o călăuză
credincioasă, să poată duce la capăt fără piedici şi cu mai multă siguranţă lucrarea
începută.
Fiecare patimă, orice înclinaţie are la bază o
anumită convingere, care le ascunde de văzul conştiinţei şi al raţiunii reci, sau, mai precis, cu
care inima adoarme conştiinţa şi înşală raţiunea. De pildă, la baza mâniei se află întotdeauna
Sfântul Teofan Zăvorâtul
102
ideea că cineva ne supără intenţionat; la temelia slavei deşarte, că toţi sunt preocupaţi de noi;
la baza mândriei, că suntem mai buni decât toţi, şi aşa mai departe. Asemenea convingeri sunt
aşezate adânc în inimă şi alcătuiesc simţămintele ei cele mai ascunse. Atâta vreme cât ele se
află în inimă, nu putem fi liberi de patimi şi de înclinaţii, şi nu le putem birui: trebuie să le
legăm, să le îngrădim ieşirea din inimă, să le dezrădăcinăm cu totul. Iar aceasta nu poate fi
altfel dobândit, decât prin convingeri opuse şi simţăminte opuse.
Astfel, pentru îmblânzirea mâniei şi a ofenselor, a susceptibilităţii trebuie înnoită
convingerea că în toate tu însuţi eşti vinovat, că meriţi tot dispreţul şi defăimarea; împotriva
slavei deşarte: că nimeni nu se uită la tine; împotriva mândriei: că nu există creatură mai de
dispreţuit decât tine, şi aşa mai departe. Astfel de convingeri şi simţăminte sunt cu adevărat
cel mai puternic scut, pe care trebuie doar să-l ridici împotriva patimii stârnite, şi aceasta se va
potoli, întrucât va pierde reazemul din inimă. Baza acestor convingeri a fost pusă şi mai
înainte: în dorinţa şi într-un oarecare început al capacităţii de a ajunge la convingeri în cele
duhovniceşti; dar descoperirea lor în această formă, cu o astfel de aplicare concretă presupune
o strădanie deosebită: lectura atentă a descrierii experienţelor altora şi o severă cercetare a
sinelui.

Pentru aprinderea duhului de rugăciune, ca şi pentru întărirea în inimă a tuturor


armelor duhovniceşti nu există mijloc mai bun decât participarea la toate slujbele şi
rugăciunile Bisericii, postul, spovedania şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, prietenia cu
râvnitorii în acelaşi duh întru mântuire - citind, discutând, făcând rugăciuni împreună, unul
pentru altul. Toate acestea laolaltă constituie parcă atmosfera caracteristică în care trebuie să
respire şi să crească omul haric, omul cel tainic al inimii. Iată toate armele de trebuinţă pentru
ostaşul lui Hristos!