ARTA DIDACTICĂ

J. A. COMENIUS

Lucrarea “Arta didactică” scrisă de J.A.Comenius a apărut la Editura

Didactică şi Pedagogică Bucureşti în 1975. Traducerea din limba latină,
introducerea şi notele aparţin lui David Popescu. Traducerea s-a făcut după textul
latin al capitolului X (Ars didactica) din lucrarea “NOVISSIMA LINGUARUM
METHODUS”.
Această lucrare reprezintă esenţialul didacticii generale şi speciale. Ideile
sunt exprimate aforistic, prin axiome şi corolare (porisme, cum le numeşte
Comenius), iar explicaţiile însoţitoare sunt strict subordonate, foarte clare şi
independente unele de altele.
În primele 38 de paragrafe se arată ce este didactica şi care sunt principiile
generale care, aplicate metodic, pot face ca procesul de învăţământ să se desfăşoare
“repede, plăcut şi temeinic”(p. 15). Profesorul trebuie să-i ajute pe elevi să-şi
însuşească noile cunoştinţe, şi a şti înseamnă « a putea reda ceva fie cu mintea, fie
cu măna, fie cu limba »(p. 17).
Componentele învăţării sunt în număr de trei : ceea ce se învaţă, adică
obiectele de învăţământ, cum se învaţă, adică metoda, şi mjlocul de grăbire a
învăţăturii, adică disciplina. Lucrurile de predat sunt – spune Comenius- « toate
cele ce pot să desăvârşească natura umană »(p. 24), iar metoda cere ca
« întotdeauna profesorul să ştie să pregătească în primul rând sufletele elevilor
pentru învăţare, apoi să transmită însăşi învăţătura şi în sfârşit să întărească ceea ce
s-a transmis şi perceput »(p.24). În raporturile dintre elev şi profesor, «şcolarului i
se cade activitatea, profesorului conducerea », spune axioma XXXIV (p. 27).
Condiţia de bază în transmiterea cunoştinţelor este ca « toate să fie predate prin
exemple, prin precepte şi prin imitaţie sau aplicaţie »(p. 28). Disciplina trebuie să
fie permanentă şi treptată, serioasă, dar nu violentă.
În paragrafele 39-106 sunt expuse principiile didactice privind disciplinele
şcolare. Comenius împarte cunoştinţele mai întâi în folositoare şi păgubitoare,
adică bune sau rele, şi ne atrage atenţia ca de la început să se înveţe cu toată
prudenţa cele bune, fiindcă « este mai uşor să te înveţi, decât să te dezveţi », spune
axioma LVI (p.39). În al doilea rând, cunoştinţele se împart în uşoare şi grele şi,
din acest punct de vedere, axioma LXIV spune : « Trebuie să se înceapă
pretutindeni de la puţin, scurt, simplu, general, apropiat, regulat, şi să se înainteze,
puţin câte puţin, spre ceea ce este mai mult, mai lung, mai complicat, mai special,
mai îndepărtat, mai neregulat »(p.42).În al treilea rând, învăţarea şcolară urmăreşte
formarea intelectului, a voinţei, a mâinii, a limbii, ceea ce face ca materiile de
învăţământ să se împartă în « ştiinţe, prudenţe, arte, limbi »(p.45). Comenius
vorbeşte despre prudenţe în împărţirea disciplinelor de studiu, ca fiind materii care
au ca obiect conduita omului.
 Trecând la principiile speciale în raport cu fiecare obiect de învăţământ,
paragrafele 50-96 se ocupă cu metodica ştiinţelor, care porneşte de la cele trei
mijloace de cunoaştere : simţurile, raţiunea şi relatarea, prin ultima înţelegându-se
cunoaşterea pe baza informaţiilor neverificate de simţurile proprii, acceptate
oarecum pe încredere. Dintre cele trei surse, rolul fundamental îl au simţurile,
fiindcă « nimic nu există în intelect care să nu fi fost mai întâi în simţuri »(p.47).
Rolul cunoaşterii raţionale este acela de a face ca ceea ce se percepe prin simţuri să
fie înţeles, verificat, şi reţinut, deci intelectul, judecata şi memoria sunt cele trei
componente ale cunoaşterii raţionale.
A înţelege un lucru înseamnă a-l cunoaşte prin cauzele sale şi « a cunoaşte
cauzele lucrurilor înseamnă a cunoaşte esenţa lucrurilor »-spune axioma XC(p.50).
Din punct de vedere didactic, aceleaşi cerinţe se impun şi cunoaşterii intelectuale,
ca şi celei senzoriale, adică de a porni de la uşor la greu, de la simplu la complex.
Pentru înţelegerea lucrurilor , un ajutor important îl dau trei metode foarte
necesare în arta de a învăţa : analiza, sinteza şi comparaţia, aceasta din urmă fiind
numită cu termenul grecesc sincriză. « Metodele analitică, sintetică şi sincritică
trebuie neapărat unite când se încearcă o cunoaştere exactă a lucrurilor », spune
axioma C(p.56).
Judecata este cântărirea interioară a lucrurilor şi se face , ca şi cea
exterioară, prin compararea unui lucru cu ideea sa. Axioma CIV spune că e bine
« să se stabilească formele şi normele universale ale lucrurilor şi să se arate cum
trebuie puse fiecare în raport cu cele particulare » (p.57).
Memoria, căreia de asemenea Comenius îi acordă o atenţie deosebită, este
« un magazioner chibzuit al minţii, care primeşte datele percepute prin simţuri, le
conservă şi le scoate la iveală când este nevoie »(p. 58).
Metoda de a învăţa prudenţa este tratată în paragrafele 97-100 şi corespunde
voinţei, după cum ştiinţele corespund intelectului. « Baza prudenţei constă, spune
axioma CXXVIII, în a înţelege bine ce este folositor şi ce e vătămător » (p.71) şi e
un act de prudenţă, daclară axioma următoare, « a alege cele folositoare şi a evita
cele dăunătoare »(p.71).
Paragrafele 101-105 tratează Metoda ACTIVITĂŢILOR PRACTICE. Printr-o
porismă Comenius ne spune că « O bună practică trebuie exersată până ce se
ajunge la siguranţa de a nu greşi »(p.74)
Metoda LIMBILOR este tratată în paragrafele 106-109, iar didactica limbilor
ocupă paragrafele următoare până la 128. Însuşirea cunoştinţelor depinde de vârsta
copiilor, de aptitudini şi de nivelul cunoştinţelor anterioare pe care le posedă
elevul. Fiecare vârstă îşi are specificul ei. Primei vârste îi e specifică percepţia
senzorială, iar către maturitate sunt cercetate cauzele. În ceea ce priveşte
aptitudinile intelectuale “un şcolar este sprinten sau lent, ascuţit la minte sau obtuz,
sârguincios sau neglijent” (p.78). Profesorul “n-are nevoie prea mare de iscusinţă
şi osteneală” (p.78) în cazul celor dinamici, deştepţi şi sârguincioşi, iar în cazul
elevului încet, obtuz, nepăsător “trebuie să intervină răbdarea, priceperea , stăruinţa
profesorului” (p. 79). În ceea ce priveşte punctul de pornire, axioma CXLIX arată
că : « Începătorii să facă nu multe, ci mult, înaintaşii să nu facă mai multe, ci de
mai multe ori, cei ce termină să facă nu mult, ci multe, »(p.81) În paragrafele 124-
128 sunt prezentate cerinţele metodice în raport cu scopul urmărit deoarece
“ într-un fel trebuie tratat un obiect parţial şi altfel în întregime” (p.82), “într-un fel
se predă ceva în chip popular, şi altfel într-un chip adâncit”(p.83) şi “într-un fel se
procedează dacă este timp, şi în alt fel dacă este nevoie de grabă”(p.85).
Urmează menţiuni speciale despre metoda de a preda repede , plăcut şi
temeinic –paragrafele 129-162. “Legea fundamentală a didacticii noastre, spune
Comenius, de a preda totul prin exemple, precepte, practică, este calea suverană a
rapidităţii, plăcerii şi solidităţii învăţământului” (p.86). Tratate sub titluri separate
( Despre rapiditate, Despre plăcere, Despre temeinicia învăţăturilor), pentru
fiecare sunt indicate îndrumări şi cerinţe metodice:1) dorinţa de învăţătură;
2)instrumente neapărat sigure ale acţiunilor; 3)poziţia solidă a primelor temelii ale
învăţăturii; 4)supraetajare atentă; 5)grijă deosebită pentru elementele esenţiale;
6)arătarea cauzelor lăuntrice; 7)exerciţii variate pentru cunoaşterea senzorială
proprie; 8)folosirea permanentă a practicii proprii; 9)dese repetări şi examinări;
10)experienţa de a învăţa îndată şi pe alţii cele însuşite.
Lucrarea se încheie cu axioma care anunţă că tot ce se va stabili în metodica
limbilor se ve sprijini pe principiile formulate în « Ars Didactica »- « Orice se va
stabili în didactica limbilor , va trebui raportat la aceste fundamente »(p.107).

Inst. Daniela Ionescu